. Victimologia Si Consecintele Criminalitatii In Raport DE Victima Si Societate

Victimologia și consecințele criminalitații în raport de victimă și societate

Cuprins:

Titlul I

Cap.I – Criminologia si domeniul ei de studiu

Cap.II – Victima si victimologia

2.1 – Conceptul de victima si victimologie

2.2 – Caracteristici privind victima si victimologia

2.3 – Clasificarea victimelor

Titlul II

Cap.I – Relația agresor-victimă

1.1 – Psihologia cuplului agresor-victimă

1.2 – Declanșarea atacului

Cap.II – Factorii care determină apariția victimelor

Cap.III – Particularităti specifice diferitelor categorii de victime

3.1 – Victimizarea femeii

3.2 – Victimizarea copilului

3.3 – Victimizarea persoanelor în vârstă

3.4 – Autovictimizarea

Cap.IV – Cadrul social și victimele

Titlul III

Protecția socială a victimelor:

modalități de prevenire

propuneri de lege ferenda

Reglementări în convenții internaționale privind vicimele

Concluzie

Bibliografie

Victimologia si consecințele criminalității în raport de victimă si societate

Titlul I

Cap.I – Criminologia si domeniul ei de studiu

1.1 Originea criminologiei

Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunități umane arhaice. Anterior acestui fapt istoric esențial, nu se poate afirma existența criminalității, deoarece “acolo unde nu există morală si norme, nu exista crime”.

Deși criminalitatea nu a fost studiată in mod științific decât in mod relativ recent (în ultimele două secole) o largă paletă de izvoare situate pe întregul arc temporal al evoluției umanității relevă interesul pentru acest fenomen.

Este foarte probabil că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităților umane constituite în condiții naturale vitrege care le amenințau permanent supraviețuirea. În mod firesc, reacția grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celor care, prin acțiunile lor, amplificau starea de risc. Faptul că “legea talionului" răzbate prin negura timpului până în civilizatul Babilon al regelui Hamurabi (1728-1686 î.e.n.) și chiar mult după aceea reprezintă o dovadă în acest sens.

Odată cu trecerea timpului atât fapta prohibită cât si pedeapsa ce trebuia aplicată au dobândit conotații noi, mai ales religioase, dar într-o anumită măsură și social-economice. În scopul valorizării superioare a sentimentului religios, crima a fost considerată fie ca o manifestare diabolică, fie ca o expresie a păcatului, iar justiția a primit aspectul unui dar divin. De altfel pe stela de diorit negru de la muzeul Louvre, pe care sunt gravate articolele “Codului” său, Hammurabi, este înfățisat închinându-se zeului Samaș, de la care primește textul legii. Conferind esență divină activității legislative, regele transmitea normele juridice oamenilor, care trebuiau să le respecte întocmai, sub imperiul unor sancțiuni extrem de severe.

Pedepsele erau considerate ca o veritabilă retribuție pentru răul provocat, ori ca o ispășire a păcatului săvârșit. Deși modelate după “legea talionului” ele se diferențiază și în funcție de poziția socială a inculpatului sau a părții lezate. Preoții și demnitarii se bucurau de privilegii în cazul delictelor minore, dar erau asoru pedepsiți în cazul comiterii unor delicte grave. Interesant este că nu se pedepseau decât delictele premeditate.

“Codul” lui Hammurabi a influențat, într-o măsură importantă, reglementările penale ale popoarelor din zona de confluență. Astfel, în Egipt, în timpul Regatului Nou (1650 – 1085 î.e.n) se aplica pedeapsa cu moartea pentru rebeliune și conspirație contra statului, pentru omucidere, viol și adulter feminin, precum și pentru furt din mormintele regale. Judecătorii corupți primeau, de asemenea, pedeapsa capitală, care se executa prin sinucidere impusă.

Legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea voluntară, răpirea de persoane, idolatria, vrăjitoria, adulterul, sodomia, incestul, etc. Executarea pedepsei capitale – prin ucidere cu pietre (lapidare) – era încredințată fie familiei care suferise ofensa, fie întregii comunități. Pentru crime deosebit de grave se aplica arderea pe rug, spânzurarea ori tragerea în țeapă.

“Legea talionului” avea drept corespondent ebraic “răzbunarea sângelui”.

Îmbinând normele barbare ale cutumelor arhaice cu elementele inerente evoluției sociale, între care rafinamentul religios a jucat un rol aparte, popoarele antice au reușit să dezvolte sisteme legislative și instituționale care răspundeau în bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră create.

Interesul pentru reglementări juridice precise, cunoscute de toți membrii societății și aplicabile tuturor în mod egal, a fost evidențiat pentru prima oară în Grecia antică. Încă din sec. al VII-lea î.e.n. au fost aleși legislatori însărcinați cu elaborarea legilor scrise. Au rămas celebri atenienii Drakon și Solon. Drakon s-a evidențiat prin asprimea legilor pe care le-a formulat. Solon a fost considerat drept unul din cei șapte înțelepți ai Greciei antice. Prin activitatea lor, legislatorii au creat cadrul instituțional necesar, au inițiat eliminarea arbitrariului cutumiar și au întărit rolul statului în materie penală, prin intervenție directă în cazurile de omucidere.

Alături de izvoarele legislative, un aspect important pentru criminologie îl constituie interesul pe care marii filozofi ai lumii antice l-au manifestat față de criminalitate. Socrate, Platon, Aristotel au evidențiat problematici care, într-o anumită măsură, își mențin actualitatea chiar în perioada modernă.

Platon este primul gânditor al antichității care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăși, ca reacție la răul produs prin fapta prohibită, ci trebuie orientată către un scop care să constituie temeiul juridic și filozofic al aplicării acesteia. Scopul identificat de marele filozof antic era generos și modern – prevenirea săvârșirii altor crime în viitor. Platon afirmă că “acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepsește din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca fapta să nu se fi săvârșit, ci pedepsește în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greșeală și pentru ca pedeapsa lui

să-i înfrâneze pe ceilalți.”

Discipol al lui Platon, Aristotel a reflectat asupra problemei efectelor sărăciei și a mizeriei sociale. Astfel, spune el “după cum omul în perfecțiunea sa este cea mai nobilă dintre ființe, în aceeași măsură, lipsit de lege și dreptate, este cea mai rea dintre toate.” De asemenea, Aristotel formulează o veritabilă teorie a crimei, considerând că aceasta se va comite atunci când făptuitorul, cântărind între plăcere și durere, o va alege pe prima ori de câte ori nu va risca să fie pedepsit sau pedeapsa va fi inferioară avantajelor (plăcerilor) pe care crima le aduce.

Numeroase alte izvoare antice relevă preocuparea față de criminalitate. Stau mărturie operele literare ale antichității în care tema dramatică a crimei ocupă un loc important. Astfel, ar putea fi explicate poemele homerice, Orestia lui Eschil, Antigona, Oedip ale lui Sofocle sau Medeea lui Euripide.

Un interes real pentru criminologie îl prezintă și datele furnizate de istoria medicinii legale. Încă din Egiptul antic s-a făcut dovada folosirii otrăvii într-un proces intentat unei femei care își ucisese soțul. Hipocrate a fost consultat ca expert în mai multe cazuri de crimă, iar medicul Antistius a examinat, după uciderea lui Cesar, cele 23 de răni ale acestuia.

Una din primele legi penale importante din Evul Mediu, “Constitutio Criminalis Carolina” (1532) stabilea colaborarea medicilor ca experți ai instanțelor de judecată pentru anumite infracțiuni.

Prin urmare, se poate afirma cu deplină justificare, că izvoarele criminologiei sunt la fel de complexe ca și izvoarele dreptului, sociologiei, filozofiei sau artelor, atingând limita temporală a startului omului spre umanitate.

1.2. Apariția și evoluția criminologiei

Data apariției criminologiei științifice nu poate fi precizată cu exactitate, la fel ca și în cazul altor discipline sociale.

Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1835 – 1909) drept întemeietorul acestei științe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi. Se accentuează și importanța lucarării lui Cesare Beccaria (1738 – 1794) “Dei delliti e delle pene” (Despre infracțiuni și pedepse) apărută în anul 1764, în care sunt exprimate idei novatoare care, punând pe primul plan umanismul și subliniind importanța prevenirii delictelor anticipează cuceririle dreptului penal modern.

Înaintea lui Beccaria, Thomas Morus (1478 – 1535) insistase, în lucrarea sa intitulată “Utopia”, asupra necesității prevenirii infracțiunilor prin măsuri economice și sociale, iar Montesquieu, în lucrarea sa “L’esprit des lois” (Despre spiritul legilor), afirma : “un legiuitor bun va căuta nu atât să pedepsească infracțiunile, cât să le prevină; el se va strădui mai mult să îmbunătățească moravurile decât să aplice pedepse!”

Influențat de lucrările filozofilor iluminiști Montesquiei și J.J.Rousseau, Beccaria a atacat virulent și pertinent tirania și arbitrariul care dominau justiția italiană din acel timp, pledând împotriva dreptului “divin” (inchizitorial) și în favoarea dreptului “natural”, în virtutea căruia toți oamenii ar fi trebuit să se bucure de aceleași drepturi și obligații, fiind egali în fața legii. Preocupările sale privind interesul general al societății ca bază a dreptului de a pedepsi, raportarea pedepsei la pericolul social al faptei și la vinovăția făptuitorului, precum și opiniile referitoare la prevenirea criminalității constituie atât idei esențiale ale școlii clasice de drept penal, cât și importante puncte de plecare pentru criminologie.

Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham (1748 – 1833) a dezvoltat problematica penologiei, făcând o serie de propuneri de reformare a sistemului de legi și pedepse, propuneri care au avut un impact social și politic real, fiind însușite de structurile britanice, judiciare și de putere.

Abordarea filozofico-umanistă a problematicii criminalitaății a fost completată cu încercările de a include delicvenții într-un sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi, frenologi, medici de penitenciare. Printre aceștia s-au numărat : Franz Joseph Gall (1758 – 1828) cu lucrarea “ Les fonctions du cerveau” (Funcțiile creierului), care este considerat întemeietorul antropologiei judiciare, medicii Lauvergue, Morell, Breca și Wilson au făcut cercetări asupra craniilor delicvenților și asupra degenerescenței congenitale; medicul scoțian Thompson a publicat în “Journal of Mental Science” (1870) observațiile sale asupra a peste 5.000 de deținuți, iar englezul Nicolson a publicat între anii 1873 – 1875 studiile referitoare la viața psihică a infractorilor.

Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental și tratând cu preponderență problemele psihiatriei judiciare, au fost cunoscute de Lombroso. Acesta a publicat în anul 1876 lucrarea “L’uomo delinquente” (Omul delicvent). Susținând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, Lombroso l-a descris ca pe o ființă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice și psihice înnăscute. Deși criticată aspru de adversari, opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii științifice de la sfârșitul sec. al XIX-lea, încât Lombroso a fost numit părintele criminologiei antropologice.

Un alt nume important de care se leagă nașterea criminologiei științifice este acela al lui Enrico Ferri (1856 – 1929), profesor în drept și sociologie, care, în lucrarea sa “Sociologia criminale” (1881) a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalității, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul criminologiei sociologice.

Triada italiană a criminologiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea este încheiată de magistratul Raffmo delinquente” (Omul delicvent). Susținând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, Lombroso l-a descris ca pe o ființă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice și psihice înnăscute. Deși criticată aspru de adversari, opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii științifice de la sfârșitul sec. al XIX-lea, încât Lombroso a fost numit părintele criminologiei antropologice.

Un alt nume important de care se leagă nașterea criminologiei științifice este acela al lui Enrico Ferri (1856 – 1929), profesor în drept și sociologie, care, în lucrarea sa “Sociologia criminale” (1881) a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalității, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul criminologiei sociologice.

Triada italiană a criminologiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea este încheiată de magistratul Raffaele Garofalo (1851 – 1934) a cărui lucrare fundamentală este intitulată “Criminologia” (Napoli, 1885). Încercând să depășească greutățile cu care se confrunta criminologia datorită dependenței sale față de știința dreptului penal, el a creat o teorie a “criminalității naturale”, independentă în spațiu și timp, fapt care l-a expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi.

Deși denumirea de criminologie este asociată numelui lui Garofalo, datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui cuvânt se pare că ar aparține, conform unor opinii, antropologului francez Paul Topinard.

Preocupările cercetătorilor italieni menționți anterior, nu s-au limitat la identificarea și studierea factorilor criminogeni. Contribuția lor acoperă o paletă mult mai largă, fiind la fel de importantă și în planul politicii penale, ca urmare a elaborării modelului preventiv de reacție socială împotriva criminalității. Datorită faptului că aceștia au realizat înlocuirea metodologică a sistemului metafizic de analiză cu un sistem științific, determinist, orientarea lor teoretică a fost numită școala pozitivistă.

Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare criminologică în secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la starea și dinamica delicvenței au dus la acumularea unui volum important de date statistice care au determinat, mai ales în Belgia și Franța, apariția și cristalizarea unui nou domeniu de cercetare. Lucrări științifice destinate examinării datelor statistice au fost efectuate, în prima jumătate a sec. al XIX-lea de francezul Andre-Michel Guerry (1802 – 1866) în lucrarea “Essai sur la statistique morale de la France” (Eseu asupra statisticii morale în Franța) apărută în anul 1833 și de belgianul Lambert A.J.Quetelet (1796 – 1874) – “Sur l’homme et le developpement de ses facultes ou Essai de physique sociale” (Asupra omului și a dezvoltării facultăților sale sau Eseu de fizică socială) apărută în anul 1835.

În aceeași direcție s-au îndreptat studiile cercetătorilor germani,

von Mayr cu lucrarea “Statistica poliției judiciare din regatul Bavariei (1867) și von Oettingen cu lucrarea “Statistica morală și importanța sa pentru o etică socială creștină”(1874).

Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea cercetărilor criminologice și aplicarea în practică a rezultatelor. El și-a dezvoltat ideile în dizertația intitulată “Ideea scopului în dreptul penal”(1882) cunoscută ulterior sub denumirea de “Programul de la Marburg”. Von Liszt susține necesitatea unei “științe totale a dreptului penal” în care să fie incluse și statistica criminologică, psihologia criminologică și antropologia criminologică.O asemenea abordare reprezenta o veritabilă revoluție în criminologie și totodată o provocare adresată penaliștilor dogmatici. În încercarea de a depăși divergențele de idei dintre teoreticienii francezi și cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetică despre interacțiunea predispozițiilor native cu mediul înconjurător în comiterea faptelor antisociale.

Controversele la care am făcut referire erau determinate de opiniile diferite cu privire la etiologia criminalității: preponderent biologică – după opinia autorilor italieni și preponderent socială – după opinia autorilor francezi. Disputa s-a accentuat odată cu enunțarea de către medicul francez Andre Lacassagne a teoriei “mediului”, conform căreia responsabilitatea pentru săvârșirea faptelor antisociale este transferată societății în ansamblul său.

Opiniile divergente exprimate în lumea științifică privind criminalitatea au constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări și au determinat crearea unui cadru instituțional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracțional, prefigurând apariția unei noi discipline științifice – criminologia.

1.3. Evoluția criminologiei științifice

Criminologia se dezvoltă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în cadrul altor discipline științifice.

Statistica găzduiește, în special în Franța și Belgia, studiul criminologic al stării și dinamicii fenomenului infracțional, în cadrul sociologiei își fac loc din ce în ce mai mult preocupările pentru studiul influenței mediului social asupra criminalității, iar în antropologie, psihologie și psihiatrie – studiul infractorului.

Dintre acestea, antropologia joacă un rol foarte important în evoluția criminologiei. De altfel, datorită influenței exercitate de Lombroso, ca și faptului că publicația “Archives de l’Anthropologie criminelle et des sciences penales”, înființată la Lyon în 1886, concentra în paginile sale principalele preocupări ale criminologiei timpului, criminologia purta în acea perioadă, cel mai adesea, denumirea de antropologie criminală.

Un moment important în dezvoltarea acestei discipline îl reprezintă și apariția, în 1907 în Belgia, a publicației “Revue de droit penal et de criminologie”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea, criminologia nu constituie încă o disciplină autonomă, ci se prezintă sub forma unor capitole în cadrul altor discipline: antropologie criminală, psihologie criminală, sociologie criminală.

Pozitivismul european a influențat formarea criminologiei nord-americane. Primele cercetări în acest domeniu au loc în clinicile înființate în 1909 la Chicago de către dr. William Healy. Concluziile acelor cercetări bazate pe studiul de caz au fost publicate de Healy în 1914 în cartea sa “The Individual Delinquent”.

Tot în acea perioadă are loc și prima conferință națională de drept penal și criminologie (1909, la Law School of Nortestern University). Cu acel prilej se înființează Institutul american de drept penal și criminologie. Începând din anul 1910 Institutul publică revista “Journal of Criminal Law and Criminology “ care își continuă activitatea și astăzi. Spre deosebire însă, de Europa, criminologia nord-americană este de la început foarte strâns legată de sociologie. Primul curs universitar datează din 1918 și aparține lui Maurice Parmalee. Fondatorul criminologiei moderne nord-americane este considerat a fi Edwin Sutherland, care publică în anul 1924 cartea sa “Criminology”, ce va avea o mare influență asupra oamenilor de știință de pretutindeni, interesați de domeniul criminalității.

Primul război mondial întrerupe în Europa pentru o perioadă de timp studiile în domeniul criminologiei. Publicația de la Lyon își încetează apariția, cea belgiană își reia activitatea dupî război, marcând o apropiere a criminologiei de dreptul penal.

Pe plan internațional, activitatea în domeniul criminologiei se reia în 1934, când se creează, la Paris, Societatea Internațională de Criminologie, propunnându-și ca scop să promoveze pe plan internațional studiul științific al fenomenului criminalității. Pentru atingerea acestui scop, Societatea Internațională de Criminologie, pe lângă o serie de alte avtivități a organizat, la intervale mai mult sau mai puțin regulate, determinate de izbucnirea celui de al doilea război mondial, o serie de congrese internaționale. Societatea internațională de criminologie publică revista “Annales Internationales de Criminologie” și organizează începând cu anul 1952, cursurile internaționale de criminologie., în cadrul cărora se examinează principiile generale și metodele științifice de studiere a criminalității în scopul evidențierii particularităților pe care acest fenomen îl îmbracă în diferite zone geografice ale lumii.

Un rol important în evoluția criminologiei l-a jucat și activitatea desfășurată în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Astfel, în iunie 1946, Consiliul Economic și Social a însărcinat comisia pentru probleme sociale să studieze mecanismele eficace ce ar putea fi adoptate în scopul lărgirii bazei internaționale a mijloacelor de prevenire a criminalității și tratament al delicvenților.

Comisia pentru probleme sociale împreună cu Comisia internațională penală și penitenciară (organizație interguvernamentală creată în 1875) a recomandat în 1948 Consiliului Economic și Social la ONU să înființeze o direcție specializată în domeniul prevenirii criminalității și tratamentul delicvenților.

În cadrul organismelor și mecanismelor specializate funcționează Serviciul de prevenirea criminalității și justiției penale al oficiului ONU de la Viena, care la recomandarea Adunării Generale s-a transformat într-o Divizie specializată. Aceasta are sarcina să formeze opțiuni de politică penală și să promoveze rezoluțiile ONU în acest domeniu. Acest organism funcționează în strânsă legătură și colaborare cu o rețea de institute regionale afiliate ONU. Aceste institute au printre alte sarcini, acelea de a promova recomandările ONU în domeniu, de a sprijini guvernele sî aplice normele internaționale și instrumentele ONU, de a furniza avize consultative asupra problemelor de politică penală, de a organiza stagii de pregătire a specialiștilor, de a realiza cercetări științifice în domeniul justiției penale, de a organiza seminarii regionale și de a facilita cooperarea între statele membre ale ONU.

1.4. Formarea criminologiei ca știință

Criminologiile specializate

Studiile aprofundate întreprinse între cele două războaie mondiale au drept consecință o acumulare de cunoștiințe cu privire la fenomenul criminalității, precum și un început de specializare pe plan profesional în acest domeniu.

Aceasta face ca, la un moment dat, problematica criminalității să capete o anumită autonomie în sânul disciplinelor amintite. Este debutul unui proces treptat, dar constant, care va duce la desprinderea de disciplinele respective și la formarea unei criminologii specializate. Această desprindere se traduce în fapt, într-o lărgire a ariei de investigare la toate aspectele fenomenului criminalității. Acestea sunt descrise și mai ales explicate, cel mai adesea, de pe pozițiile teoretice și metodologice ale disciplinei de “origine”.

Cu privire la particularitățile acestui proces, criminologul francez Jean Pinatel arată că biologia criminală, care se limita în perioada de debut a antropologiei criminale la studierea fizică a infractorului, începe să-și lărgească aria de investigație asupra multitudinii de probleme privind fenomenul criminalității. Este vorba de un studiu criminologic general ce comportă o abordare de ansamblu specifică biologiei.

Același lucru se întâmplă și cu psihologia criminală, care cu timpul, ajunge să studieze din perspectiva psihologică aspectele generale ale criminalității, devenind astfel o criminologie psihologică; ca și cu sociologia criminală, criminologia sociologică ce apare în urma acestui proces este considerată o criminologie cu orientare sociologică. Ca o consecință a acestui proces, criminologia începe să-și contureze o identitate proprie.

În acest stadiu, ne aflăm deja în plin proces de afirmare a criminologiei moderne dispersată încă în criminologii specializate, inevitabil tributare domeniilor respective (biologie, psihologie, psihiatrie, sociologie, etc.).

Criminologia generală

Procesul de unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie generală reprezintă următoarea etapă în evoluția acestei discipline. Adjectivul “general” este folosit în mod convențional și mai semnifică mai ales caracterul unitar și autonom al criminologiei în raport cu criminologiile specializate.

Acest proces nu este lipsit de dificultăți întrucât saltul de la criminologiile specializate la criminologia generală nu se reduce la o simplă operațiune de adiționare. Criminologia generală nu reprezintă un inventar al criminologiilor specializate și nici o superștiință în care “s-ar topi grație unui miracol creator criminologiile specializate”(Laignel-Lavastine, V.V.Stanciu, “Precis de criminologie”, Paris Payot,1950,pag.11 și urm.).

Acest salt semnifică mai ales o schimbare de perspectivă, sau mai exact, o abordare a problematicii criminalității dintr-o perspectivă integratoare biopsihosociolegală. În perioada 1960-1970 s-au făcut pași importanți în această direcție, o importanță deosebită având lucrările lui Pinatel, Leante, Szabo, Radzinowicz, Manheim, iar două decenii mai târziu cele ale lui Gassin (1988), Kaiser (1989), Jeffrey (1990), Beirne, Messerschmidt (1991), Schneider (1993).

Fără îndoială că asamblarea criminologiilor specializate într-un tot coerent, unitar, este un proces foarte dificil, care întâlnește în calea desăvârșirii sale multe obstacole. Cele mai importante dintre acestea rezltă din complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul explicației cauzale diferitele laturi ale acestui obiect, din dependența criminologiei față de stadiul dezvoltării științelor despre om și societate, de formarea unor specialiști în acest domeniu. În pofida acestor dificultăți, criminologia, asemănător altor discipline confruntate cu dificultăți similare, prin volumul de cunoștiințe pe care l-a acumulat vreme de peste un secol, prin metodele de cercetare utilizate, prin impactul tot mai puternic pe care-l are în viața socială, a devenit o realitate de necontestat.

1.5. Obiectul criminologiei

Unul din principalele criterii de delimitare a criminologiei de alte științe îl reprezintă obiectul de studiu. Cu privire la obiectul de studiu s-ai exprimat multe puncte de vedere, cel mai adesea controversate, de la viziuni pesimiste, precum celebra afirmație a lui Thorsten Sellin potrivit căreia “criminologia reprezintă o regină fără regat”, făcută în 1950 cu ocazia celui de al II-lea Congres internațional de criminologie de la Paris, până la cele optimiste ale lui Laignel-Lavastine și V.V.Stanciu, care consideră criminologia un fel de superștiință.

Concepțiile cu privire la obiectul de studiu reflectă, în mod firesc, particularitățile istorice și epistemologice ale procesului de formare al criminologiei. Faptul că a apărut și s-a dezvoltat, o perioadă de timp, în cadrul altor discipline științifice, a dus la o dominare a sistemului conceptual propriu acelor discipline. Consecința cea mai directă a fost fragmentarea obiectului de cercetare. Formarea criminologiei generale reprezintă, prin urmare, rezultatul unui proces de integrare mai ales în privința obiectului de studiu.

Obiectul generic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social global. Transformarea acestui concept într-un concept operațional cu valențe integratoare susceptibil să permită elaborarea unei teorii explicative cu privire la cauzele criminalității necesită adoptarea unei viziuni sistemice asupra fenomenului cercetat.

Într-o atare viziune, fenomenul criminalității apare ca un ansamblu de elemente, ca un sistem ce se comportă ca un întreg cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de proprietățile elementelor componente.

Conceptul definit astfel se deosebește de acela de totalitate a infracțiunilor săvârșite pe au anumit teritoriu într-o perioadă de timp. În această ultimă accepțiune, termenul de criminalitate nu face decât să fixeze dimensiunile spațiale și temporale ale fenomenului și să evidențieze –în cazul unor cercetări concrete- latura cantitativă a acestuia.

Ținând seama de măsura în care criminalitatea este cunoscută, precum și de măsura în care se reacționează prin mijloacele dreptului penal împotriva acesteia, se face distincție între criminalitatea reală, criminalitatea aparentă și criminalitatea legală.

Criminalitatea reală însumează totalitatea infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp determinată.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor descoperite.

Criminalitatea legală cuprinde totalitatea infracțiunilor pentru care s-au pronunțat hotărâri de condamnare rămase definitive.

Diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă sau descoperită, numită cifra neagră a criminalității, reprezintă infracțiunile ce rămân necunoscute de către organele judiciare.

Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea științifică încercând, prin metode și tehnici din ce în ce mai perfecționate, să surprindă dimensiunile reale ale fenomenului.

Viziunea sistemică asupra fenomenului criminalității permite sesizarea relațiilor dintre elementele componente –crima și criminalul- intercondiționarea lor reciprocă, precum și ansamblul căruia I se subsumează.

Înăuntrul acestui sistem, infracțiunea (crima, delictul) ca element alcătuitor trebuie privită ca parte a unui întreg de care o leagă o infinitate de conexiuni, de întrepătrunderi, de influențe reciproce, dar care nu-și pierd identitatea, având particularități și funcții proprii.

În aceeași viziune se cere a fi studiat și conceptul de infractor. Abordarea sistemică a personalității infractorului se impune a fi direcționată spre descifrarea acelor interacțiuni în și prin care se structurează conduita antisocială.

Operând cu conceptul de infractor (criminal, delicvent) ca element al sistemului, îi conferim acestuia o semnificație complexă. Trebuie reținut că studiul criminalului nu poate fi nici un moment rupt de studiul crimei, iar crima nu poate fi concepută izolat, ca o entitate abstractă, ci numai ca o faptă conștientă a omului.

În viziunea înfățișată, obiectul sintetic al criminologiei, fenomenul criminalității, integrează elementele componente, infracțiunea, infractorul, într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de proprietățile și funcțiile elementelor componente.

O problemă interesantă care s-a ridicat îndeosebi în ultimele decenii este aceea dacă în obiectul criminologiei nu ar trebui inclus și un al patrulea concept și anume victima infracțiunii. S-a reproșat astfel, tot mai mult criminologiei că și-ai fi concentrat eforturile asupra problematicii infractorului, neglijând aproape total studiul victimologic.

Astfel, unele studii de criminologie au evidențiat, îndeosebi în cazul grupului de infracțiuni contra persoanei și contra proprietății, o anumită relație complexă între infractor și victimă, relație a cărei eficiență contributivă în producerea actului infracțional nu ar putea fi neglijată în cadrul unui model cauzal complex. Studiul raporturilor dintre victimă și autorul infracțiunii ocupă astăzi un spațiu foarte important în cercetarea criminologică. Se susține chiar existența unei ramuri speciale a criminologiei denumită “victimologie”.

Dat fiind locul pe care studiul victimei îl ocupă, mai ales în examinarea situațiilor precriminale, considerăm că în obiectul criminologiei se include și victima infracțiunii.

Considerăm, de asemenea, că și studiul reacției sociale face parte din obiectul de studiu al criminologiei.

Acumularea treptată de cunoștiințe pe măsura dezvoltării cercetării științifice, a noilor descoperiri ce se produc în natură și societate, impune o viziune dialectică asupra obiectului de cercetare, în sensul unei permanente reconsiderări a conținutului și limitelor acestuia.

Obiectul de studiu nu constituie, prin urmare, un dat imuabil, ci suferă continue modificări în raport cu noile probleme ce apar și care se cer a fi examinate și explicate. Dialectica în abordarea obiectului de cercetare nu trebuie înțeleasă ca o cale de extindere nelimitată a acestuia.

Important ni se pare sub acest aspect, să se deosebească cu onestitate, între obiectul propriu-zis al unei științe, obiect care-i asigură identitatea, îi conferă autonomie și îi stabilește locul în sistemul științelor, de ceea ce s-ar putea denumi “sfera de interese” a acelei discipline (domeniile conexe a căror date le fructifică din propria perspectivă).

A include, prin urmare, toate faptele de devianță în obiectul criminologiei, ar însemna a transforma această disciplină într-o știință generală despre devianță și a o supune inevitabil altor domenii de cunoaștere.

1.6.Scopul criminologiei

Ca și obiectul său de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine precizat, o dată cu evoluția cercetărilor științifice în acest domeniu. Confruntată cu realitatea infracțională, criminologia a trebuit să-și reconsidere și să-și reorienteze și problematica referitoare la scop, în sensul includerii măsurilor de profilaxie a criminalității.

Scopul general. Jean Pinatel susține că “definirea unei politici de apărare socială trebuie să fie bazată pe datele stabilite de criminologie, știință complexă care se sprijină pe biologie, psihologie, sociologie și științele juridice”.

Rezultă că scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unor politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.

Identic cu scopul științelor penale, scopul general al criminologiei se deosebește prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale, iar dreptul penal fiind o știință normativă. Această distincție necesară nu exclude raporturile permanente și utile între cele două discipline, ele susținându-se reciproc și conlucrând la elaborarea doctrinelor preventive de combatere a criminalitații.

Scopul imediat. O altă deosebire se evidențiază în privința scopului imediat al celor două discipline. În timp ce dreptul penal vizează apărarea valorilor sociale fundamentale, criminologia urmărește stabilirea cauzelor care determină producerea criminalității.

În concluzie, se poate defini așadar criminologia, ca fiind știința care studiază fenomenul social al criminalității, în scopul prevenirii și combaterii acestuia.

Cap.II. VICTIMA ȘI VICTIMOLOGIA

2.1. Conceptul de victimă și victimologie

În ultimele două decenii s-a evidențiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul criminologiei și anume victima infracțiunii. S-a reproșat criminologiei, pe bună dreptate, că și-a concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape total studiul victimologic. Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existența unei relații complexe între făptuitor și victimă, constatându-se că, în producerea actului infracțional, contribuția victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex.

Pe de altă parte, se susține importanța pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalității reale.

În cadrul legislației noastre, atât în Codul penal, cât și în Codul de procedură penală, privitor la raportul infractor-victimă, atenția este concentrată maximal asupra celui ce suportă efectele directe ale comiterii infracțiunii, mai ales în cazul infracțiunilor de violență, cum ar fi : omor, lovitură cauzatoare de moarte, viol, tâlhărie, etc.

Prin victimă înțelegem “orice persoană umană care suferă, direct sau indirect, consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale” (Bogdan T. și colab. – “Comportamentul uman în procesul judiciar”, M.I. Serviciul editorial și cinematografic, București, 1983, pag.93).

Așa cum reiese din această definiție, victima înseamnă întotdeauna ființa umană. Nu pot fi considerate drept victime obiectele distruse de răufăcători sau instituțiile prejudiciate de activitățile acestora. În ceea ce privește persoana victimizată, adică victima propriu-zisă, trebuie diferențiată de alte cazuri de persoane care pot fi lezate în urma unor acțiuni infracționale sau de altă natură. Victima este persoana care “fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfită în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale”.(Bogdan T. și colab. – “Comportamentul uman în procesul judiciar”, M.I. Serviciul editorial și cinematografic, București, 1983, pag.93).

De aceea, nu pot fi considerate victime, cazuri precum :

polițiști, care în îndeplinirea misiunilor, sunt răniți sau își pierd viața;

luptători în confruntări militare;

inițiatorul acțiunii criminale care își pierde viața;

infractorul ce-și pierde viața în cazul legitimei apărări.

Din punct de vedere istoric, rădăcinile academice ale victimologiei sunt legate de o serie de lucrări apărute în perioada anilor 1940 și 1950. S-a considerat că victimele sunt elemente valoroase de studiu, întrucât ele apar ca jumătate a perechii sau a “diadei”. Printre primii oameni de știință care s-au considerat ei înșiși “victimologi” se numără :

Mendelsohn (1940), care a examinat rezistența oferită de victimele violului;

Hans von Hentig (1948), ce s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi, cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte bătrâni, imigranții recenți, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburări mintale și care este considerat părintele victimologiei;

Wolfgang (1958), care a studiat unele categorii de indivizi, luând în atenție factori precum vârsta, sexul, rasa, etc., ale căror acțiuni au contribuit la moartea lor violentă.

În perioada anilor 1960 și 1970, criminologii și reformatorii au argumentat că înșiși infractorii au fost victime ale sărăciei, pregătirii școlare insuficiente, lipsei locurilor de muncă, discriminării, relațiilor familiale dezorganizate și altor injustiții sociale. Începând cu anul 1970, victimologia devine tot mai mult o arie de specializare, iar astăzi ea este studiată în SUA în peste 150 de colegii și universități.

2.2. Caracteristici privind victima și victimologia

Deși există multe aspecte ce țin de relația infractor-victimă de care se interesează victimologii, cel mai important dintre ele se referă la faptul dacă victimele pot sau nu să împartă, într-o anumită măsură, responsabilitatea cu infractorii ce comit acte de natură antisocială împotriva lor.

O asemenea preocupare nu este nouă, ea fiind întâlnită încă din antichitate dar, mai ales, în cadrul lucrărilor reprezentanților școlii pozitiviste italiene (Lombroso, Garrofalo, Ferri). Într-un mod mult mai clar această problemă apare în lucrarea lui Hans von Heutig “Criminalul și victima” (1948), în care sunt evidențiate posibilitățile de interacțiune dintre infractor și victimă, cu efecte victimizante asupra oricăruia dintre cei doi parteneri ai cuplului interpersonal.

Introducând noțiunea de “victimă activantă”, prin care înțelege rolul jucat de victimă în declanșarea mecanismelor latente ale infractorilor, von Heuting ajunge la concluzia că, direct sau indirect, și victima poartă o parte din vină în desfășurarea acțiunii infracționale. Pe această linie a apărut și conceptul de “potențial de receptivitate victimală” propus de B.Mendelsohn (1956), care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ, acesta fiind condiționat de o mulțime de factori, precum : vârsta, sexul, aspectul bio-constituțional, pregătirea socio-culturală, I.Q., adică gradul de inteligență, caracteristici psihocomportamentale. Spre exemplu, ar putea fi vorba de neglijență, superficialitate, exagerare a eului, etc. care pot corela cu valori crescute ale nivelului vulnerabilității victimale.

Studiile și cercetările efectuate au scos în evidență o multitudine de aspecte care conduc la concluzia că raportul infractor-victimă este mult mai complex, fiind necesară analiza mecanismelor și pârghiilor de ordin psihologic și psihosocial din cadrul structurii relației interpersonale, care ajută mult mai bine la evidențierea situației reale decât operarea disjunctivă din perspectivă strict juridică.

Iată, spre exemplu, câteva rezultate ale studiilor statistice :

– peste tot în lume numărul victimelor este mai mare decât al infractorilor, însemnând că un infractor este capabil să facă mai multe victime;

– riscul victimal (riscul de a fi victimizat) în cazul infracțiunilor comise cu violență (răniri grave, omucideri, lovituri cauzatoare de moarte, etc.) este sensibil mai mare la bărbați decât la femei;

– în 80% din omuciderile sau rănirile grave (după S.Schaffer), criminalul și victima au fost fie rude, fie cunoștiințe apropiate și numai în procent de 20% terțe persoane sau persoane străine;

– cei care ucid sunt, de regulă, cu 5-10 ani mai tineri decât victimele lor (după Marvin Wolfgang,1967);

– în ceea ce privește vârsta victimelor, la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-29 de ani, iar la bărbați, la 30-39 de ani;

– în cazurile de omucidere și a altor infracțiuni grave, violente, 50% din victime au avut antecedente penale.

În ceea ce privește evaluarea procesului de victimizare la nivelul societății, unii autori arată că este posibil să se utilizeze procedee de calcul a ratelor victimizării. Acestea pot fi calculate, construind un raport ce are la numărător numărul de victimizări pe an, rezultat în urma unor anchete și la numitor, numărul de persoane din cadrul statului. Rezultatul astfel obținut este multiplicat apoi cu 1000.

Spre exemplificare, în SUA în anul 1987, au fost estimate 5.660.570 de crime de violență, iar populația s-a ridicat la numărul de 197.769.470 indivizi cu vârsta de peste 12 ani ( în baza U.S.Census). În urma calculului efectuat a rezltat o rată a victimizării de 28,6 persoane la 1000 de locuitori. La rândul ei, rata victimizării poate fi calculată pentru fiecare categorie de infracțiuni.

Tot ca o posibilitate de evaluare și măsurare, unii autori și-au exprimat speranța că într-un viitor apropiat va fi posibil calculul indexului vulnerabilității în vederea prezicerii posibilității ca un individ dat să devină victima unei anumite categorii de infracțiuni. Acest calcul ar ține seama de caracteristici precum : sexul, vârsta, rasa, venitul, ocupația, statutul marital, localitatea,etc. deoarece acești factori s-au dovedit a fi înalt corelați cu ratele victimizării.

Până a se găsi, însă, modalitatea de calcul, gradul de vulnerabilitate victimală poate fi precizat prin intermediul a două categorii de factori:

a) Factori personali, cum ar fi : retardații mintal sau cei normali, dar cu o valoare mai scăzută a I.Q., imigranții noi, indivizi cu o pregătire emoțională minimală sau cei cu o redusă experiență socială și interacțională, care pot fi ușor victimizați de infractori care folosesc minciuna și frauda ; indivizi care sunt handicapați fizic, persoanele foarte în vârstă sau fragile, minori, femeile este posibil, de asemenea, să fie destul de frecvent ținta atacului infractorilor violenți;

b) Factori situaționali : unii indivizi sunt în mai mare măsură susceptibili de a fi victimizați decât alții în anumite perioade de timp sau când se află în anumite situații. Spre exemplu, turiștii constituie un grup vulnerabil, infractorii atacându-I fără teamă, știind că datorită unor considerații legate de timp, bani, etc. puțini dintre aceștia sunt dispuși să participe la rezolvarea cazurilor de către sistemul judiciar,

2.3. Clasificarea victimelor

Încercările de clasificare a victimelor se lovesc de o multitudine de dificultăți, care pot fi sistematizate astfel :

1. marea diversitate a infracțiunilor și, în consecință, a categoriilor de victime;

2. practic, victimele aparțin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile : vârstă, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status economic,etc.

3. diferențe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce privește responsabilitățile și rolul jucat în comiterea infracțiunii.

Cu toate acestea, diverși autori s-au străduit să realizeze clasificări în funcție de o serie de criterii. Un prim criteriu îl poate constitui categoria infracțională, în urma căreia o persoană sau mai multe sunt victimizate. Astfel, se pot diferenția :

a) victime ale infracțiunii de omor;

b) victime ale infracțiunii de vătămare corporală;

c) victime ale infracțiunii lovitură cauzatoare de moarte;

d) victime ale infracțiunii de viol;

e) victime ale infracțiunii de tâlhărie;

f) victime ale infracțiunii de furt, etc.

Folosind relativ aceleași criterii, A.Karmen, în lucrarea sa intitulată “Crime Victims. An Introduction to Victimology” (Victimele crimei.O introducere în victimologie) diferențiază următoarele categorii de victime :

1. copii dispăruți

2. copii maltratați fizic și sexual

3. persoane în vârstă-victime ale crimei

4. femei maltratate

5. victime ale atacului sexual

6. victime ale șoferilor în stare de ebrietate.

Cele mai multe clasificări iau în atenție criteriul privind gradul de implicare și de responsabilitate al victimelor în comiterea infracțiunii. Astfel, Mendelsohn (1956) diferențiază următoarele categorii :

1. complet inocent

2. având o vinovăție minoră

3. la fel de vinovat ca și infractorul

4. mai vinovat decât infractorul

5. cel mai vinovat, responsabilitate totală în comiterea infracțiunii

6. simulant sau confabulator.

Așa după cumse poate observa, această clasificare folosește practic o scală gradată privitoare la răspunderea ce revine celor doi “parteneri” ai cuplului penal privind comiterea infracțiunii. La o extremitate a ei se află nevinovăția, iar la cealaltă, întreaga responsabilitate a victimei. Este deosebit de interesant, din punct de vedere psihologic și psihosocial, faptul că pe parcursul scalei se întâlnesc cazuri în care responsabilitatea victimei este “împărțită” cu cea a infractorului, culminând cu situația în care, dacă responsabilitatea aparține în întregime victimei, în mod paradoxal, infractorul apare ca fiind inocent, nevinovat.

În 1967, Fattah în lucrarea sa “Toward a criminological classification of victims” (“Spre o clasificare criminologică a victimelor”) diferențiază următoarele categorii de victime, ținând seama de gradul de participare și de implicare în comiterea actelor infracționale :

1. nonparticipare

2. latent, predispus

3. provocator

4. participant

5. fals

Aproximativ, tot în baza acestui criteriu, Lamborn, în 1968, în lucrarea sa “Toward a victim orientation in criminal theory” evidențiază câteva categorii de victime, subliniind în special, tipuri de “întâlnire” victimă – infractor :

1. inițiere

2. facilitare

3. provocare

4. comitere, săvârșire

5. cooperare

6. instigare.

O foarte interesantă clasificare o realizează Sheley în anul 1979 în lucrarea intitulată “Understanding crime : concepts, issues, decisions” :

1. infractor activ – victimă

2. infractor activ – victimă semi activă

3. infractor activ – victimă activă

4. infractor semipasiv – victimă activă

5. infractor pasiv – victimă activă.

Această tipologie scoate în evidență mult mai clar care este rolul pe care îl poate juca victima, ca membru al cuplului penal în comiterea infracțiunii.

Încercările de clasificare a victimelor nu sunt foarte noi, ele fiind inițiate chiar de către “părintele” victimologiei, Hans von Hentig. Plecând de la diferențierea victimelor înnăscute (born victims) de victimele societății (society-made victims), în ultimele sale lucrări, utilizând drept criteriu factori psihologici, biologici și sociali, conturează 13 categorii de victime :

1. Victimele nevârstnice , constituie o categorie care se pune ușor la îndemâna agresorilor . Fiin neevoluați fizic, naivi și fără experiență sub aspect mintal, copiii pot fi ușor victimizați. Printre cele mai frecvente forme de victimizare, Hentig menționează : răpirea lor, mai ales dacă părinții sunt bogați sau dacă au asigurare de viață, utilizarea lor de către infractorii adulți drept complici la diferite infracțiuni, maltratarea și abuzul sexual.

2. Femeile ca victimă apar mai ales în cazul infracțiunilor de ordin sexual. Desigur, această situație este valabilă în primul rând pentru femeile tinere. În cazul femeilor în vârstă, mai ales dacă acestea au un statut economic ridicat, devin victime ale unor acțiuni infracționale motivate material.

3. Vârstnicii pot deveni victime ale unor infractori care, pe de o parte, îi bănuiesc că au o anumită avere (bani adunați pentru “zile negre”) și, pe de altă parte, profită de slăbiciunea lor fizică și de imposibilitatea de apărare.

4. Consumatorii de alcool și de stupefiante, față de alte categorii de victime, sunt în cea mai mare măsură expuși. Astfel, autorul arată că, din totalul bărbaților asasinați într-o anumită perioadă de timp, 66,6% erau alcoolici. Foarte frecvent, consumatorii de alcool mai ales, sunt expuși acțiunilor victimizante ale hoților de buzunare, cartoforilor, etc., iar consumatorii de droguri sunt expuși în special pericolului de autovictimizare.

5. Imigranții pot să cadă ușor pradă victimizării, deoarece imigrația constituie o reducere temporară – la un grad extrem de neajutorare – în domeniul relațiilor umane vitale. Ignorarea limbii în noua “patrie”, lipsa de mijloace materiale, ca și ostilitatea băștinașilor constituie un complex ce reprezintă o atractivitate pentru infractori, care exploatează starea de mizerie și de credulitate a noului venit.

6. Minoritățile etnice pot apare în calitate de victime mai ales datorită activității bazate pe discriminarea rasială.

7. Indivizii normali, dar cu o inteligență redusă, în concepția lui Hentig sunt născuți spre a fi victime, deoarece stupizenia victimelor și nu mintea briliantă a excrocilor face să se succeadă manevrele lor în fond foarte transparente.

8. Indivizii (temporar) deprimați, datorită nivelului scăzut al reactivității fizice și psihice, pot să cadă ușor pradă victimizării.

9. Indivizii achizitivi, adică cei care, în orice împrejurare caută să profite și să-și mărească bunurile. Această tendință nu duce numai la crimă ci, adesea, la victimizare. Astfel, după cum remarcă Hentig, cei săraci dar hrăpăreți caută prin câștiguri să-și dobândească o mai mare securitate, avarii din clasele mijlocii doresc să obțină bunuri de lux, iar bogătașii hrăpăreți sunt foarte dornici să-și mărească averea. Aceștia din urmă sunt cei mai expuși victimizării.

10. Indivizii destrăbălați și desfrânați sunt cei care, din pricina indiferenței și disprețului față de legi, devin foarte vulnerabili față de manevrele iscusite ale infractorilor.

11. Indivizii singuratici și cu “inima zdrobită” sunt vulnerabili la victimizare, deoarece cu greu pot suporta singurătatea și frustrările, mai ales sentimentale, la care i-a expus viața. Starea lor psihică generală le conferă o credulitate mărită, expunându-i la multe pericole de victimizare, precum : furturi, fraude, înșelătorii și chiar crime.

12. Chinuitorii sunt cei care, în urma chinurilor prelungite la care supun unele persoane, mai ales în cadrul familiei, ajung jertfa reacțiilor agresive ale acestora. Spre exemplu, un tată care, alcooloc fiind, își chinuie familia multă vreme, ajunge în cele din urmă să fie asasinat de propriul său fiu.

13. Indivizii “blocați” și cei “nesupuși”. Individul blocat este cel încurcat în fel de fel de datorii. Este cazul oamenilor de afaceri sau bancherilor faliți care nu mai pot face față situației lor pe căi legale și foarte ușor cad victime unor “binevoitori” care le oferă “soluții”. În categoria celor “nesupuși” intră aceia care, atacați fiind, nu se lasă lesne victimizați, astfel încât constituie o grupă de victime dificile față de cei care se lasă victimizați cu ușurință – victime ușoare.

T.Bogdam și colab. Reproșează acestui sistem clasificatoriu, faptul că nu este fundamentat pe baze suficient de solide și, în consecință, nu se dovedește a fi de mai mare generalitate, însă, cu toate acestea, îi scot în evidență două merite principale :

a). atrage atenția asupra unor categorii de victime mai rar analizate;

b). deschide o nouă direcție de cercetare și anume cea de ordonare pe criterii de similitudine a grupelor de victime.

Lucrări foarte recente insistă asupra discriminării victimelor în funcție de gradul lor de responsabilitate în comiterea infracțiunilor, precum și de reacția socială în raport cu acestea. Astfel, A. Karmen împarte victimele în două categorii :

a). victime acuzate

b). victime apărate.

În prima categorie, cea a victimelor acuzate, intră acele cazuri de victime împotriva cărora sunt dovezi că ele împart răspunderea în forme diferențiate cu infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi făcute vinovate victimele sunt în special cele de facilitare, precipitare și provocare.

În a doua categorie, cea a victimelor apărate intră acele victime împotriva cărora nu există nici un fel de dovadă sau argument că ar avea vreo vină sau ar fi avut vreo legătură cu infractorul înainte de comiterea infracțiunii.

Una dintre clasificările cele mai valoroase și mai utile din puncr de vedere științific este cea a lui Stephen Schaffer, în lucrarea “Victimilogy” (“Victimologia”) din anul 1977. Folosind drept criteriu gradul de participare și, desigur, de răspundere a victimei în comiterea infracțiunii, Schaffer diferențiază următoarele 7 categorii de victime :

1. Victime care anterior faptului infracțional nu au avut nici o legătură cu făptașul. “Întâlnirea” dintre victimă și infractor la locul infracțiunii este totalmente întâmplătoare. Este funcționarului de la ghișeul unei bănci care cade victimă unui infractor.

2. Victime provocatoare sunt cele care, anterior victimizării lor, au comis ceva –conștient sau inconștient- față de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când o persoană (victima ulterioară) se comportă arogant față de viitorul infractor, sau dacă nu-și ține o promisiune dată solemn, ori dacă intră în legături amoroase cu iubita infractorului, etc.

3. Victimele care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influențează răufăcătorii în a comite infracțiuni, deși între ei nu a existat niciodată nici o legătură. Astfel, ca exemple, se pot da : persoana care trântește portiera mașinii, dar uită să o încuie; femeia care umblă seara prin locuri puțin frecventate cu o costumație provocatoare, etc.

4. Victimele slabe sub aspect biologic. Este cazul persoanelor ce prezintă slăbiciuni din punct de vedere psihic sau fizic și, din această cauză, sunt ușor victimizate. Dacă totuși se pune problema vinovăției, răspunderea revine în primul rând persoanelor care sunt obligate să le supravegheze și să le asigure paza juridică (rude, îngrijitori, surori de caritate,etc.).

5. Victime slabe sub aspect social sunt acele persoane care aparțin unor grupuri minoritare etnice sau care aparțin unor religii neagreate de către comunitate. Fără să aibă nici un fel de vină, asemenea persoane pot să cadă frecvent victime agresiunii manifestate de către reprezentanții comunității.

6. Victimele autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria lor persoană. Drogomaniile, suicidul, cartoforia, inversiunile sexuale, etc. sunt acele acte deviante sau chair criminale în care cel lezat joacă atât rolul de criminal cât și pe cel de victimă.

7. Victimele politice sunt persoanele care au suferit din cauza convingerilor lor, convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în acțiuni.

Titlul II

Cap.I Relația Agresor – Victimă

1.1. Psihologia cuplului agresor –victimă

Adeseori, în intervalul scurs de la declanșarea atacului agresiv și până la finalizarea luptei, datorită intrării în funcțiune a sistemului de apărare al celui atacat, se produce o exacerbare a agresivității la ambii parteneri. Forța sistemului de apărare fiind extrem de puternică, agresatul poate deveni foarte ușor agresor. Se poate întâmpla ca răspunsul de apărare al agresatului să exarcebeze forța de atac a agresorului, rezultatele fiind mult mai grave decât cele intenționate de agresor.

Atât momentul trecerii la act, cât și cel al declanșării sistemului de apărare sunt rezultatul unei ridicări a tensiunii agresivității. Prin efectele neuropsihice produse de emisiunile de adrenalină întregul sistem neuro-muscular este suprasolicitat și descarcă în exterior o forță excepțională. Amenințarea cu un pericol pentru orice ființă se percepe ca un atac la integritatea persoanei și chiar a vieții, declanșând forța unui instinct tot atât de vechi ca și viața și anume instinctul de conservare, cu mecanismele sale de apărare. Modalitățile de organizare și manifestare ale instinctului de conservare și anume apărarea în fața agresiunii, sunt în directă legătură cu complexitatea organizării și funcționării sistemului nervos central, în ultimă instanță cu al întregului sistem al personalității.

Pentru a putea determina mecanismul de decizie, care se plasează înaintea trecerii la actul agresiv, este necesar a observa dacă agresorul își alege victima sau victima își alege agresorul.

Atunci când există manifestări de violență împotriva bunurilor materiale și anume vandalism, furt, distrugeri, incendieri, etc. agresorul a operat deja o judecată de valoare, fie reală, fie imaginară, în legătură cu obiectul agresivității. Motivul fundamental care determină orientarea spre obiectul agresivității este valoarea reală sau valoarea simbolică pe care agresorul o conferă obiectului sau situației. În situația în care obiectul agresiunii este o persoană sau un grup de persoane, mecanismul descris funcționează și în acest caz, numai că stabilirea valorii negative sau pozitive atribuită persoanei sau persoanelor dintre care se alege o victimă, comportă operații mai complexe.

Orice agresor are în vedere anumite sectoare de cunoaștere și investigație prealabilă. Acestea sunt :

a). stabilirea valorii afective –pozitive sau negative- pe care o reprezintă persoana către care se îndreaptă intenția agresorului;

b). cunoașterea caracteristicilor de structură a personalității victimei;

c). stabilirea motivelor care justifică actul agresiv : câștig, satisfacție instinctuală, eliberare de complexe, sadism, răzbunare,etc.

d). anticiparea consecințelor actului agresiv;

e). proiectarea unui sistem de apărare prin contraatac, disimulare, evitare, fugă, etc.

Nu trebuie să se înțeleagă că agresorul capătă o experiență cognitivă printr-un proces de instruire anume organizat, ci pe baza propriei sale experiențe. În cazul victimei, reprezentată de o persoană umană, determinarea personalității acesteia ocupă un loc special în pregătirea atacului. Investigația prealabilă a agresorului are în vedere mai multe direcții.

În primul rând, elementele luate în calcul de către agresor sunt cele percepute cel mai ușor, adică cele exterioare : înfățișarea generașă. Vârsta, forța fizică, vestimentația, grija față de corp, exhibiționismul, provocarea erotică, gestică, comportamentul neglijent, limbajul degradant, nivelul de cultură, etc.

A doua categorie de elemente sunt cele psihorelaționale: starea psihoafectivă, nivelul mintal, dezorientarea morală, sugestibilitatea, credulitatea, expansivitatea, dorința de aventură, interesele, preocupările lascive, lipsa de seriozitate, gradul de dependență, dorința de satisfacție, utilizarea de alcool, droguri, perversiuni sexuale, lipsa de relații sociale stabile, nerespectarea valorilor morale, starea de nemulțumire, apartenența la anumite grupuri stradale, nevoile materiale, lipsa familiei, lipsa prieteniilor, lipsa unui statut social determinat.

În al treilea rând sunt elementele conjuncturale, care intervin în funcție de împrejurările extrem de diverse ale vieții și care măresc șansele de succes ale agresorului. Ele pot fi identificate pentru fiecare victimă în parte.

Agresorul se deosebește de agresat prin ierarhizarea co-structurilor și prin organizarea acestora în cadrul personalității. În structura personalității agresorului pot exista unele co-structuri dotate cu un potențial agresiv mai intens și mai inflamabil, fie ca un dat natural, fie ca o consecință a perturbărilor produse de factori de risc intrinseci, cum ar fi : modificări în activitatea și organizarea sistemului neuro-endocrin, complexe de inferioritate, frustrări afective, traumatisme în mica copilărie, mediu nociv moral,etc. Toți acești factori produc pe lângă conținutul cu încărcătură agresivă și o dereglare a mecanismelor care stau la baza proceselor de declanșare și de frânare a actelor comportamentale, precum și la baza procesului de dezorganizare a conștiinței valorice. Însumate în ansamblul personalității, aceste micromodificări au efecte de dezorganizare a funcționalității întregului aparat psihic.

Există și în cadrul organizării personalității persoanelor agresate elemente care sunt identificabile :

a). perturbări la nivelul structurii afective datorate traumatismelor din perioada infantilă și a altor factori de risc în dezvoltare;

b). perturbările rezultate se manifestă sub forma unei instabilități psihoafective, care dereglează atât mecanismele de declanșare și inhibare a comportamentelor agresive, cât și capacitatea de a lua decizii. Nesiguranța, oscilația, slăbiciunea atitudinilor, frica, ezitarea, nevoia de compensare prin protejare afectivă, slăbiciunea mecanismelor de apărare, etc. , toate la un loc sunt percepute de către agresor ca o provocare;

c). capacitatea de provocare constituie pentru agresor indicativul cel mai important. Agresorul nu pornește de la o cunoaștere rațională a structurii psihice a victimei, ci de la sesizarea aproape spontană a “călcâiului lui Ahile”, a gradului de vulnerabilitate, de dezorganizare, de dezorientare și de dificultate în care se află o anumită persoană.

1.2. Declanșarea atacului

Pretutindeni, în cadrul relațiilor sociale, se află față în față în permanență agresorul și victima sa. Cea mai mare parte dintre aceste persoane, care potențial ar putea deveni victime sau agresori, scapă acestui destin, întrucât și-au găsit, fie o modalitate de descărcare a tensiunii agresive, fie n-au ajuns niciodată la o provocare sau la o tensiune de intensitate maximă, specifică descărcării agresive. Altfel spus, n-au ajuns niciodată, cu toată încărcătura agresivă și modificările structurale, într-o situație specială care, sub raport științific, nu este încă suficient de clarificată, adică situația și clipa în care se petrece scurtcircuitarea între agresor și agresat, împrejurare care se numește trecere la act sau declanșarea atacului.

Această situație se peterce când acționează simultan trei categorii de factori :

a). factori de risc agresiv intrapersonali ai partenerilor;

b). factori de risc conjuncturali;

c). factori de risc generați de mediul natural și socio-relațional.

În ceea ce privește modalitățile trecerii la act, ceea ce este evident pentru dezlegarea misterioasei legături dintre agresor și victimă în cadrul trecerii la act este faptul că între motivele reale ale impulsului agresiv și motivele operante există de multe ori deosebiri fundamentale. Ambiguitatea dintre realitate și fantasmă în mecanismul trecerii la act, între inconștiență și luciditate, complică mult posibilitatea unor decizii psihoterapeutice și medico-legale. Pentru deslușirea intimității trecerii la act s-a stabilit o tipologie a fenomenului.

Raptusul constituie un comportament motor neașteptat, exploziv, cu caracter impulsiv, exprimând necesitatea imperioasă de descărcare, a unei stări afective intense, printr-un act care poate atrage după sine consecințe grave (omucideri, sinucideri, mutilări, incendieri, etc.).

Adeseori, subiectul are amnezie lacunară a actelor săvârșite în timpul raptusului. Este posibilă uneori modificarea stării de conștiință, care poate ajunge până la obnubilare. În evocarea datelor săvârșite este îndoielnică păstrarea discernământului.

Raptusul melancolic apare în degresia endogenă (melancolia) prin nevoia de descărcare sub forma paroxistică a tensiunii subiectului, izvorâtă dintr-o anxietate crescândă, care devine insuportabilă. Ea cunoaște modificări ale comportamentelor anterioare, sub formă de neliniște , agitație extremă. Aceste descărcări facilitează acte autoagresive majore, mai ales sinucidere și mai rar, acte heteroagresive. În formele de inerție, inhibiția motorie seamănă cu suprafața unei ape liniștite, dar profunde; dedesubt, se zvârcolește dorința și căutarea morții. De cele mai multe ori, pe neașteptate, apare o impulsiune brutală spre sinucidere, aruncare pe fereastră, înec, starngulare, otrăvire, împușcare, secționare a arterelor, etc. Alteori, apar numai “echivalente suicidare”, cum ar fi : fuga, gesturi de automutilare, care sunt provocate de o tristețe morbidă, durere morală și anestezie afectivă. Trecerea la actul suicidar este posibilă în orice moment al bolii și chiar al convalescenței.

Raptusul în schizofrenia catatonică prin caracterul bizar și automatizat, la originea căruia există și o compăonentă halucinatorie, se deosebește de raptusul melancolic. Fundalul acestei izbucniri impulsiv-agresive constă într-o bruscă și intensă accentuare a anxietății ( ca în psihozele reactive) care se poate solda cu acte suicidare.

Alcoolismul, ca și celelalte tipuri de toxicomanii, generează aceleași descărcări explozive și periculoase.

Raptusul epileptic, prin caracterul său net destructurant al conștiinței și potențialul destructiv extrem de grav, rămâne unul dintre cele mai grave perturbări ale comportamentului motor.

Comportamentele compulsiv-obsesive, alături de raptus sunt și ele forme de comportamente obsesive.

Comportamentele agresive intenționale, prezintă o etapă anterioară de directivare, la început difuză. Încet, încet, intenția se plasează în focarul conștiinței, devenind obsesivă și exercitând o forță din ce în ce mai puternică în interiorul subiectului. Agresorul simte nevoia de descărcare prin atac în afară și simultan începe să-și caute victime, uneori inventând motivele alegerii care pot fi pure fantasme sau se fixează asupra unei persoane despre care crede că îi aduce prejudicii, îl frustrează afectiv, îl trădează, îl umilește, îl provoacă. Adeseori, trecerea la act este amânată din cauza lipsei de curaj sau din cauza unor întâmplări defavorabile, cum ar fi : alegerea locului, a momentului, a mijlocului prin care să execute acțiunea. Aceste acte agresive amânate pot fi depistate, întrucât ele produc modificări în comportamentul agresorului : se singularizează, devine bănuitor, irascibil, preocupat, prezintă tulburări de relații sociale, de somn, etc. Neândrăznind să comită actul, de multe ori iese de sub presiune prin descărcări parțiale : certuri, loviri, insulte supra unor terțe persoane, care nu au nici o legătură cu victima sau telefoane, scrisori pline de amenințări trimise victimei în răstimpuri.

Comportamentele agresive intenționale sunt specifice actelor criminale sau delicvențiale de grup : tâlhăriile, violurile, atacurile la drumul mare, spargerile, furturile de bunuri, de persoane, de obiecte de artă, etc.

Prima fază a structurii acestui tip de comportament este reprezentată de inițiativa unui delicvent sau criminal de a racola alte persoane, dispuse sau predispuse la comiterea unor asemenea acte. Al doilea timp este cel al fixării și recunoașterii obiectivului crimei. În funcție de dificultăți se fac investigațiile directe sau prin informatori, studiindu-se comportamentele viitoarei victime, topografia sau arhitectura internă a băncilor, magazinelor, etc. Al treilea timp este cel al recrutării de favorizatori, de intermediari. Al patrulea moment îl constituie repartizarea rolurilor și stabilirea modului de împărțire a profitului, precum și al datei trecerii la act, după care urmează atacul.

Persoana sau obiectul material care intră în atenția agresorului prezintă elemente provocatoare potențiale sau active. În cazul persoanelor fizice, comportamentul acestora, vestimentația, insistența privirilor, culoarea ochilor, gestica, vocea, ceea ce spun, etc. pot constitui factori de risc pentru agresor, căruia îi evocă un simbol al unei persoane care i-a provocat situații neplăcute sau îi este un potențial adversar sau pur și simplu îi este antipatic.

Simpatia sau antipatia sunt stări de cele mai multe ori spontane, pe care persoanele cu care intră în contact le încearcă înainte de intrarea în comunicare verbală. Este vorba de efectele comunicării totale metalingvistice.

Pe lângă aceste elemente exterioare, studiile actuale au constatat că fiecare individ dispune de un potențial bioelectric care se transmite instantaneu, dar și de o capacitate de recepție a lungimilor de undă. Deci, în mod inconștient, indivizii uneori își transmit stările -negative sau pozitive- pe care le trăiesc, una dintre acestea fiind starea agresivă.

Cap.II. Factorii care determină apariția victimelor

Factorii de risc conjuncturali

Acești factori reprezintă agenții de provocare ai descărcării tensiunii agresive și apar întâmplător în cadrul relațiilor interpersonale sau preexistă în mediul ambiental. Factori de risc conjuncturali sunt : apariția unor persoane aflate în stare de ebrietate, a persoanelor drogate, schimbul de insulte, denigrări publice, atacuri la persoană, etc. Mai constituie factori de risc conjuncturali aglomerările de persoane, grupurile stradale, mișcările stradale, calamitățile naturale, etc.

Factorii de risc generați de mediul natural și socio-relațional

Odată cu avansarea cercetărilor asupra cosmosului, se evidențiază tot mai pregnant legătura indestructibilă dintre fenomenele naturale și echilibrul neuropsihic al ființei noastre. Conjuncția astrelor, exploziile solare, temperaturile exagerate, seismele, etc. determină intensificări ale stării agresive și scăderea capacității de autocontrol. Imposibilitatea de a stabili relații biunivoce cuantificabile între fenomenele naturale și efectele lor perturbatorii asupra unor sisteme vitale ale persoanei umane se manifestă în domeniul relațiilor dintre indivizi și societatea modernă. Comportamentul agresiv este și o consecință a agresiunii pe care mediul social, stilul relațiilor socio-afective, le exercită asupra indivizilor.

Angoasa

Se caracterizează printr-o teamă difuză, nedeterminată, o spaimă ca stare de fond, profundă, lipsită de o cauză precisă. Spre deosebire de frică, generată întotdeauna de o amenințare pe care persoana și-o reprezintă în mod concret, angoasa pune stăpânire pe întrega subiectivitate a individului, torturându-l tocmai prin sentimentul de spaimă ce nu-și dezvăluie sursa.

Din punct de vedere psihanalitic, angoasa este expresia acumulării peste limitele normale ale libidoului și se poate manifesta cu toată simptomatologia unei nevroze de angoasă. Angoasa amenință instanța eului, care, pentru a nu fi dezorganizat, se împotrivește prin mecanisme de apărare, printre care și agresivitatea manifestă. Așadar, fenomenul se datorește acumulării interne de energie psihică din cauza unei dorințe sau satisfacții neîmplinite.

Alți autori apreciază că angoasa este generată de un eșec de sesizare sau înțelegere a ființei noastre.

Tulburările de somn sunt și ele, de multe ori, expresia unei angoase. Coșmarurile sunt cele mai tragice. Apoi, tulburarea mecanismelor de adormire, date de teama morții în timpul somnului. Tot ca un rezltat al apăsării sufletești se instalează insomniile chinuitoare. Relațiile care se stabilesc pe parcursul vieții între individ și mediul ambiental, pot declanșa, în anumite condiții, forme de manifestare a angoasei.

Adaptarea și integrarea socială se obțin prin eforturi permanente, în derularea cărora există o teamă de eșec sau o suferință dată de eșec. Când lupta pentru devenire este inegală și nu aduce reușită, se naște sentimentul că lupta este inegală, nedreaptă și dinainte pierdută și se manifestă ca un sentiment al tragicului, ca o apărare permanentă. Acumularea de microtraumatisme în copilărie și pe întregul parcurs al vieții, pe anumite constituții neuropsihice, duce la instalarea nevrozelor de angoasă. Acest tip de nevroză face parte din tulburările psihonervoase cele mai răspândite în societatea de concurență. Printre simptomele fundamentale se numără : excitabilitatea generală și senzorială exagerată, iritabilitate foarte accentuată, insomnii chinuitoare, stări de așteptare încordată, hipocondrie, îndoială, nehotărâre, rușine exagerată, complex de culpabilitate, crize anxioase cu localizări somatice-cardiace, respiratorii, senzație de rău gastric, bulimie anxioasă, spasm esofagian. Starea mintală a anxiosului este dominată de o neliniște patologică, cu momente de exacerbare.

Nevroza de angoasă se asociază cu stările fobice sau obsesive, ducând la structurarea marii nevroze. Pătrunzând în structurile subconștientului, ea întreține o stare permanentă de teamă de un pericol iminent (așteptarea catastrofică). Toate aceste subminări inconștiente ale ale echilibrului psihic creează condiții de slăbire a rezistenței, atât a sistemului nervos-capacitatea de inhibare și control, cât și a deciziei morale. În contextul unei minime provocări se produce un dezechilibru, un fel de raptus, prin izbucniri agresive, de grade și modalități diferite.

Starea de frustrație

Pe măsură ce individul uman se dezvoltă, cerințele și nevoile sale se înmulțesc și devin din ce în ce mai presante. Dar, pentru derularea echilibrată a procesului de integrare socio-morală, cresc în aceeași măsură și cerințele exterioare.

Indiferent de vârstă, între cerințele, motivele, impulsurile cate tind să-și atingă scopul (satisfacerea și momentul atingerii lui) se interpun obstacole diferite.

Consecințele, numite generic frustrare, pot fi mai grave sau mai puțin grave pentru individ, în funcție de doi factori :

a). forța, echilibrul și rezistența individului

b). dificultățile generate de către obstacol.

În funcție de raportul ființei umane cu realitatea obiectivă sau subiectivă, reacția de frustrare face parte dintre mecanismele de adaptare sau inadaptare la situație.

În general se consideră că există două mari categorii de frustrare :

a). frustrarea primară, când tensiunea și satisfacția subiectivă sunt provocate de absența obiectului necesar finalizării unei trebuințe active, ca de pildă lipsa hranei, a locuinței,etc.

b). frustrare secundară, când un obstacol interior sau exterior, pasiv sau activ, apare în calea comportamentului puternic motivat îndreptat spre obiect. În cadrul acestui tip de frustrare pot interveni patru tipuri de obstacole.

Primul obstacol este obstacolul pasiv extern, foarte frecvent datorită lipsei de mijloace indispensabile pentru atingerea scopului. Spre exemplificare, o situație de fiecare zi : atunci când un om are nevoie acută de hrană, pe care nu o poate procura fără ajutorul unui instrument, cum este banul, acesta se află într-o situație de frustrare, atât obiectiv-fiziologic, cât și subiectiv-psihologic.

Al doilea obstacol este obstacolul pasiv intern care constă într-o dificultate sau o deficiență structurală a persoanei –o infirmitate psihică sau fizică- fapt care declanșează o serie de frustrări față de care individul reacționează prin diferite tipuri de comportamente, de cele mai multe ori agresiv, pentru ieșirea din tensiunea sau conflictul generat de frustrare.

Al treilea obstacol, obstacolul activ intern, constă în conflictul dintre o pulsiune inițială de un anumit sens cu o altă pulsiune secundară de aceeași intensitate, dar cu sens invers.

Al patrulea tip de obstacol, este obstacolul extern, reprezentat de toată gama de interdicții, amenințări, obligații, limitări, tabu-uri socio-morale.

Reacția la frustrare se manifestă uneori sub formă deghizată sau mascată, mai ales în cazul agresivității.

În teoria modernă asupra frustrării pot fi comnsiderate ca esențiale următoarele aspecte :

– frustrarea provocată de o agresiune directă în care gravitatea frustrării depinde de forța motivației agresatului, de forța de opoziție a obstacolului care împiedică atingerea scopului și de numărul de comportamente frustrate ale victimei;

– inhibarea actului agresiv sau blocarea acestuia prin obstacole deja instalate : pedeapsă penală, risc de contraatac,etc.;

– deplasarea sau schimbarea obiectului agresiunii se face mai ales când inhibiția agresiunii directe este mai puternică decât motivația și mai riscantă. Exemplificativă este o situație frecventă în cadrul relațiilor sociale : atunci când patronul (simbolul puterii depline) are un conflict cu unul dintre subalternii săi imediați, acesta, deși ar trebui să-și dirijeze agresivitatea asupra patronului, o manifestă asupra subalternilor personali, aceștia fiind mai slabi decât el. Acest fenomen stă la baza acumulării unor mari cantități de agresiune socială;

– modificarea formei comportamentului agresiv. Procesul educațional, nevoile normative ale vieții sociale, cerințele valorilor moral-religioase, chiar cultura produc dar, în același timp, inhibă foarte multe comportamente agresive directe. Acestea își găsesc forme criptice de manifestare: ironia veselă, insulta, batjocura, denigrarea publică,înjurătura, blestemul,etc. Aceste noi forme de comportament agresiv prezintă două mari neajunsuri : sunt extrem de traumatizante, pentru că lezează însăși valoarea socio-morală a personalității și sunt la îndemâna oricui, ele putându-se repeta la infinit;

– inversarea sensului agresivității: autoagresivitatea. Atunci când obstacolele în calea descărcării manifestării directe a agresiunii, ca formă de anulare a tensiunii frustratoare sunt extrem de puternice, impulsiunea agresivă crește în intensitate și se întoarce asupra persoanei frustrate, ea supunându-se la mutilări, la autoflagelări sau la suprimare – sinucidere;

– față de frustrare, manifestarea agresivității, în formele ei de comportamente acceptate social și moral, îndeplinește un rol de catarsis, adică de reducere a tensiunii. Una dintre formele cele mai benigne este practicarea sau vizionarea unor spectacole sportive care, prin transfer, permit canalizarea în afară a energiei agresive. În practicile psihoterapeutice ale persoanelor frustrate, găsirea formelor de ieșire din tensiunea frustrației se bazează pe jucarea unor roluri, în care agresivitatea se exprimă în afară.

Conflictualizarea

Ca stare tensională neuropsihoafectivă, conflictualizarea are foarte multe surse. Un conflict, semnifică o rezultantă a unei ciocniri între două tendințe opuse, care duce la declanșarea unei tensiuni accentuate și supărătoare în psihicul individului. Conflictul poate avea efecte de dezorganizare sau de dezintegrare funcțională a personalității umane.

După Jung, conflictul are loc între conștient și inconștient, între introversiune și extroversiune. Inconștientul este considerat ca parte arhaică a personalității, refulată din necesități exterioare. În cadrul trecerii la act, acesta irumpe în conștient, pe care îl dirijează în sensul descărcării agresive a tensiunilor psihoafective. Starea nevrotică este în esență “ o adaptare la lumea inferioară.”

O altă explicație a conflictului implică problema motivației. Când individul se află la intersecția a două sau mai multe motivații, care sunt parțial sau total incompatibile, tensiunea intrapsihică crește și comportamentul devine ezitant, inegal și predispus la un dezechilibru în manifestare. Pe un astfel de comportament se dezvoltă foarte ușor agresivitatea impulsivă.

Trebuie luată în calcul și problema relației dintre individ și ceilalți. Fără nici o îndoială că ciocnirile de interese, gusturi, afecte, convingeri, sunt prezente în viața oricărui individ, zi de zi. Cele mai multe, însă, au un caracter tranzitoriu. Prin mecanismul de autoreglare, compensare sau apărare, conflictele sunt depășite, fără ca ele să producă traumatisme psihoafective. Când însă sistemul personalității este viciat în funcționalitatea sa de perturbări în echilibrul fundamental, asupra acestei persoane conflictul are efecte patogene și duce la impulsuri agresive exterioare.

Conflictualizarea indivizilor are și surse interioare, care vizează stările psihoafective, dar în cadrul vieții societății în veșnică schimbare, stresul este atât de puternic și de omniprezent încât cea mai mare parte dintre conflicte se consumă în exterior.

Fie că indivizii prezintă disfuncțiuni aparținând laturii fizice –tulburări neurologice, psihologice, genetice- fie că s-au structurat ca personalități dizarmonice, ei se constituie ca receptor , interpret, prelucrător și factor reactiv al tuturor semnalelor primite de la mediul în care se dezvoltă. Ei sunt un complicat rezonator al tuturor întâmplărilor lumii cu care vin în contact. În planul trecerii la actul agresiv, se poate considera că răspunsul indivizilor la provocările exterioare joacă un rol preponderent.

Istoria fiecărei persoane se încarcă cu conflicte și agresivitate, în condiții aparent firești, dar care în partea lor nevăzută sunt viciate. Acestea se referă la absența familiei, la familia disfuncțională afectiv-moral, la familia descompusă, concubină, amorală, agresivă,alcoolică. Structura și dinamica familiei are, în realitate, rolul fundamental și decisiv, în construirea comportamentului agresiv și îngustarea câmpului conștiinței, deci a disponibilităților și oportunităților trecerii la act.

Cap.III. Particularități specifice diferitelor categorii de victime

3.1. Victimizarea femeii

Femeia face parte (alături de copii și cei foarte în vârstă) din categoria persoanelor care prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, date fiind caracteristicile sale bio-constituționale și psihocomportamentale. Prin tradiție, feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii,

precum : sensibilitate, finețe, activitate ordonată, sentimente deosebite, preocupări pentru frumos, emotivitate, inteligență analitică, aptitudini educaționale. Dar tot prin tradiție, imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului (adică locul și rolul ei în sistemul activității familiale și sociale) a fost, în general, devalorizată și defavorizată, bărbații, mai ales cei căsătoriți, având drepturi depline, inclusiv de aplicare a sancțiunilor bazate pe agresiunea fizică. Femeia a trebuit să suporte de-a lungul timpului multe variante de umilire, desconsiderare și chiar maltratare și toate acestea ca urmare a unor norme socio-culturale acceptate și promovate de grupurile și macrogrupurile de apartenență. Formele de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme ușor agresive până la forme violente, fizic și psihic traumatizante.

Uneori femeia a trebuit să accepte conform “comenzii sociale” pedepsirea fizică (bătaia) din partea soțului său sau al tatălui, ca pe ceva firesc și normal, spunându-se că femeia trebuia să fie bătută chiar la începutul căsătoriei, ca să știe de “frica bărbatului” toată viața; alteori, a trebuit să accepte completa izolare, acoperirea totală a corpului, inclusiv a feței, să suporte incomoditățile centurilor de siguranță sau consecințele “regulilor” sociale privind conduita bărbatului adoptată pentru deflorarea femeii.

De-a lungul timpului, transformările sociale și modificările în plan etno-cultural au acționat profund asupra feminității și asupra schimbării relului femeii în societate, precum și a raportului dintre feminitate și masculinitate. Cucerirea unor drepturi egale cu bărbatul, accesul femeilor la școlarizare și cultură, exercitarea de profesii și asumarea unor roluri care aparțineau bărbaților, au redus distanțele și divergențele dintre feminitate și masculinitate, în sensul că feminitatea a câștigat și câștigă pe linia unor caracteristici comportamentale : inițiativă, independență, spirit organizatoric, îndrăzneală, forță, atitudini și aptitudini de conducere,etc.

Tendința de masculinizare a femeilor care se manifestă în vestimentație, mod de exprimare verbală, promiscuitate sexuală.etc. consfințirea legală în multe părți ale globului a emancipării lor sub aspect juridic, aduce după sine și schimbări în structura spețelor de infracțiuni comise de femei. Astfel, a cresut numărul femeilor care comit infracțiuni rutiere, care conduc în stare de ebrietate, a celor care comit falsuri în acte publice, precum și a celor care participă la actele de terorism de mare violență și cruzime.

Este necesară abordarea cuplului penal infractor-victimă, în care fiecare membru sau amândoi sunt femei, dintr-o nouă perspectivă, femeia manifestând un rol mult mai activ în plan social și psihorelațional. Trebuie reconsiderate modalitățile de evaluare a gradului de răspundere a femeii (ca victimă) în comiterea actelor infracționale.

Una dintre formele de victimizare cea mai frecvent întâlnită o constituie violul. Exemplificativă este următoarea situație : o femeie de 22 de ani, mamă a doi copii, intră noaptea târziu într-un bar de noapte plin cu bărbați. Ea începe să bea și să flirteze cu unii dintre patroni. Dintr-o dată se trezește întinsă și ținută pe o masă de biliard. Șase bărbați tineri au avut raport sexual cu ea pe rând, ceilalți distrându-se în timp ce ea țipa și blestema. Toți cei șase bărbați au fost arestați și judecați pentru viol agravat. Apărarea lor a constat în faptul că ea a acționat în mod seducător și provocator. Pe de altă parte, acuzarea a argumentat că asaltul sexual începe când un bărbat continuă după ce o femeie spune “nu”. Judecătorul a pronunțat sentința de condamnare la închisoare a patru din cei șase bărbați pe durate între șase și doisprezece ani. (Schanberg S. “The rape trial” în New York Times, 7 martie, 1984).

Comentariile asupra acestui fapt au fost însă diferite : unii au considerat pedeapsa ca fiind justă, deoarece violul nu poate fi considerat ca un sport pentru spectatori; alții, mai ales cei ce reprezentau comunitatea bărbaților tineri, au protestat împotriva verdictului, considerând victima ca fiind în primul rând vinovată : “Ea trebuia să știe ce-o așteaptă când a intrat în local”.

Așa cum se poate observa, este destul de dificil de stabilit, în unele cazuri, dacă este viol sau nu și care sunt răspunderile ce revin victimei în comiterea acestei infracțiuni. După definiția dată de Gustav Nass, se poate vorbi de viol și atunci când o persoană, prin aplicarea forței fizice sau a unei presiuni psihice, paralizează capacitatea de apărare a demnității sexuale a altei ființe și prin aceasta face posibilă agresarea sexuală a victimei.

Așadar, violul constituie un raport sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința. În unele cazuri, violul este însoțit de acte de cruzime, ce se încadrează în actele sadice.

În unele legiuiri românești, atentatele la pudoare și violul au fost aspru pedepsite. Astfel, anumite delicte sexuale sunt menționate în pravilele lui Matei Basarab prin următoarele delicte : sila, a rușina, violul. Sila se execută asupra fecioarei, atentatul la pudoare se execută atât asupra femeii măritate sau văduve, cât și asupra fecioarei. Siluirea fetei era pedepsită astfel : “acela ce va face silă vreunei fecioare și-I va strica fecioria să-și piardă jumătate din averea lui, iar de va fi sărac, să-l bată și să-l gonească din locul lui”. Pravila bisericească era și mai severă : “cel ce va strica o copilă mai înainte până nu va ajunge la vârsta ei pre lege, aceluia să I se taie nasul”. Dacă fata este logodită, pedeapsa devine și mai mare. Când violatorul era tatăl fecioarei, ispășirea pedepsei se făcea prin moartea autorului (în anul 1359). În evul mediu, pedepsele erau date de fețele bisericești, prin diferite amenzi încasate în folosul episcopilor.

Actualmente, violul este considerat infracțiune și se pedepsește conform Codului penal.

După opinia lui Mina Minovici, există patru mari grupe de viol :

1). reducerea la neputință a victimei prin forța brutală. Se ține cont de raportul de forță fizică dintre victimă și agresor. Așa după cum reiese din cazuistica medico-legală, o femeie robustă, sănătoasă nu poate fi violată de către un singur bărbat decât în situații speciale și anume când este atacată prin surprindere, când i se aplică o lovitură puternică, când este sub influența unor substanțe ce induc o îngustare a câmpului conștiinței (alcool, tranchilizante, somnifere, etc.) și când violența se face și sub amenințarea unei arme;

2). violul prin constrângerea morală, cum ar fi amenințarea cu o armă ce anihilează rezistența victimei sub imperiul groazei;

3). violul prin așa-zisele abuzuri de situație;

4). violul asupra persoanelor feminine cu stări patologice fizice sau mentale : afecțiuni neurologice și tulburări psihice ce alterează discernământul. Există și cazuri de viol în somnul hipnotic și somnul natural.

În unele țări violul a fost și este considerat unul dintre cele mai teribile și strict interzise acte interpersonale. Între anii 1930 și 1968 în SUA, 455 de bărbați au fost executați pentru acest gen de infracțiuni, iar din 1976, închisoarea pe viață a devenit pedeapsa maximă.

În cazul violului, spre deosebire de alte infracțiuni, actul antisocial este subiect de interpretare, în primul rând de către victimă și violator și abia apoi de către organele judiciare. Violul poate fi comis de către un străin sau de către cineva care s-a aflat înainte de viol într-o relație cu victima.

Într-un studiu mai vechi, efectuat în SUA de către M.Amir și S.Nelson în anul 1973, s-a urmărit dacă există vreo legătură statistică între răspândirea prostituției și creșterea cazurilor de viol raportate poliției; plecându-se de la ideea că prostituatele sunt mai expuse la riscul victimal decât alte persoane feminine din aceeași categorie de vârstă. În urma cercetărilor au reieșit următoarele :

– victimizarea prostituatelor se înfăptuiește foarte frecvent de către bărbați în general, de către bărbați negri sau chiar polițiști;

– numărul violurilor efectuate asupra prostituatelor depășește cu 20% pe cele comise asupra altor persoane feminine care nu intră în această categorie;

– obișnuit, vârsta agresorilor este aproximativ cu cel puțin 5 ani mai mare decât vârsta victimelor;

– violarea prostituatelor este favorizată de credința că ele sunt mai supuse și că nu opun o rezistență prea mare;

– în lotul de agresori cercetați, cei cu antecedente penale constituiau zdrobitoarea majoritate a făptașilor;

– violurile în grup sunt mult mai frecvente față de prostituate dacât față de alte femei de aceeași vârstă și categorie socială.

În urma unor studii s-a observat că femeile sunt în mult mai mare măsură victimizate (ucise) de către soți, deși numărul crimelor comise de soții este destul de mare. Și în ceea ce privește soțiile, motivele sunt diverse. Cea mai dificilă situație o prezintă cauzele în care soțiile victimizate (maltratate) mai mult ajung, la rândul lor, să victimizeze (să-și ucidă soții). Asemenea cazuri par a fi paradoxale : victima inițială apare în calitate de infractor (criminal). Stabilirea gradului de vinovăție a celor doi membri ai cuplului penal este extrem de dificilă. Până la comiterea crimei, soțul și-a victimizat soția, dar este posibil ca aceasta să-l fi provocat continuu, prin diferite acte comportamentale, iar, după un timp, soția, nemaiîndurând tratamentul violent aplicat de către soț, răspunde prin violență și îl ucide.

Exemplificative sunt următoarele două situații :

Exemplul 1 :

“Cum răbdase această căsnicie timp de 24 de ani numai ea știa. De rușinea rudelor, prietenilor și cunoștiințelor nu spunea nimic despre traiul ei rău de acasă. De multe ori își zicea că așa i-a fost soarta și că trebuie să-și ducă până la capăt crucea. Dar acum nu mai putea. Îi ajunsese cuțitul la os. Avea 42 de ani, avea de crescut și îngrijit 3 copii, încă minori, muncea din răsputeri și la fabrică și acasă, dar tot sporul ei se ducea pe apa Sâmbetei. Soțul ei nu lucra. Căzuse de multă vreme în patima beției, dar în ultima vreme depășise orice măsură, ajungând aproape zilnic în stare de ebrietate. Ca să-și cumpere băutură cheltuia aproape tot salariul soției și când termina banii, vindea lucruri din casă.

O bătea pe cea care-i era încă soție credincioasă, ca să-i dea bani, ori fără nici un motiv alungă întreaga familie din casă, soția și copiii fiind nevoiți să-și caute adăpost pe la vecini. Tragedia s-a întâmplat într-o ză din luna ianuarie.

Soția și copiii veniseră acasă, după mai mult timp petrecut ca vai de ei printre străini. Îi alungase fără să-și ia haine groase și, la vreme de iarnă, răbdaseră de frig și de foame, chinuiți de dureri ale trupului și ale sufletului. Nu-i mai primea nimeni, nici de milă, nici de silă. Se săturaseră rudele, prietenii și cunoscuții să-I tot țină prin casele lor și acum nu mai aveau încotro.

Tremurând de spaimă, se înapoiaseră totuși acasă, spunând că vor avea parte de puțină bunăvoință din partea celui care se considera capul familiei. S-au întâlnit cu toții în bucătăria casei. Ca de obicei, el se afla în stare de ebrietate. Văzându-I, veninul din el s-a revărsat. A început să-i înjure, pe toți, la grămadă. Pe fata cea mare a trimis-o să-i cumpere băutură. Ca să le arate de ce este în stare, i-a amenințat că va vinde toate lucrurile din casă pentru a-și cumpăra băutură.

În starea de agitație în care se afla a trântit o sticlă de vin de dușumea, apoi s-a repezit la soție, a prins-o de păr și a început s-o izbească cu capul de pereți. Aflată într-o puternică stare de emoție și tulburare, pentru a scăpa de violențele ce se exercitau asupra ei, soția a luat o sticlă goală și l-a lovit cu ea la cap. În urma loviturii și datorită stării de ebrietate în care se afla, a căzut dar a și încercat să se ridice, amenințând-o tot timpul că o omoară. Undeva, prin apropiere se afla un topor, pe care el și-l pusese la îndemână ca să aibă cu ce s-o lovească, sau poate că se gândise chiar s-o ucidă. N-a fost să fie pentru cine se pregătea! A ajuns ea mai repede și l-a luat. Trei lovituri aplicate la cap, cu muchia toporului, l-au culcat pentru totdeauna la pământ. Și-a luat apoi copiii și s-a prezentat la poliție.

Toată lumea a fost de acord că el era “un om rău”. Unii chiar și-au spus : ”bine că a scăpat lumea de el”. Dar nimeni n-a încercat să-i ajute efectiv să găsească o soluție pentru a ieși din impasul în care se aflau. Soțul în pământ, soția la închisoare, copiii rămași fără nici un sprijin”.

Exemplul 2:

“Trecuseră 15 ani de când se căsătoriseră, aveau doi copii, dar viața lor era din ce în ce mai nefericită. Soțul consuma frecvent băuturi alcoolice și aproape zilnic se deda la acte de violență față de soție și copii. Fără să aibă motive reale își bănuia soția de infidelitate și îi făcea reproșuri în legătură cu situațiile cele mai diverse și mai bizare.

În noaptea aceea de august se culcaseră, ca de obicei în anotimpul călduros, în dormitorul care avea fereastra spre stradă. Târziu, după miezul nopții, l-a trezit un zgomot ce i s-a părut suspect, provocat de aruncarea unei pietricele în fereastra dormitorului. A bănuit că cineva, un bărbat, a vrut să facă un semn pentru soția lui. S-a prefăcut că doarme. Soția s-a sculat din pat, amers la fereastră, a deschis-o și a privit afară, spre stradă. Nu s-a auzit nici un zgomot. Ea a închis fereastra, s-a întors spre pat și s-a întins pe locul său. Fără nici o vorbă, el s-a ridicat deasupra ei și a strâns-o de gât până când a rămas în mâinile lui moale ca o cârpă.

Cercetările au stabilit că soția avusese o comportare corectă în familie li la locul de muncă. Despre el, deși era un bun meseriaș, toți cei care au dat relații au afirmat că îl cunosc doar ca pe un mare consumator de băuturi alcoolice și având comportări violente în familie. În fața acestor defecte, chiar dacă avea și calități, nu mai erau luate în seamă de nimeni. Îl disprețuiau toți cei care îl cunoșteau.”

În stabilirea responsabilității victimei este necesar să fie cunoscută “istoria” relației interpersonale intramaritale în primul rând, frecvența și evoluția conflictelor conjugale, în vederea evaluării potențialului conflictogen al perechii maritale, stabilirea răspunderilor fiecăruia privitoare la distorsiunile funcționalității cuplului conjugal. Victimizarea soției poate fi datorată în întregime conduitei ostile și agresive a soțului dar, totodată, poate să existe și o contribuție mai mare sau mai mică a conduitei soției, în sensul că ea poate provoca, direct sau indirect, prin răspunsurile sale comportamentale, actele victimizante ale soțului său. De un mare ajutor pentru atenuarea conflictelor intramaritale și a situațiilor victimizante, mai ales asupra soției, poate fi psihoterapia conjugală și familială. Asemenea sprijin și ajutor ar reduce mult posibilitatea comiterii unor acte victimizante, inclusiv cele foarte grave, comise în cadrul relaționării conjugale.

3.2. Victimizarea copilului

Copilul face parte și el, din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crecută, datorită particularităților psihocomportamentale și de vârstă specifice : lipsiți aproape complet de posibilități fizice și psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulților, capacitate redusă de înțelegere a efectelor, a consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate redusă empatică, imposibilitatea lor de a discerne între intențiile bune și rele ale altor persoane, nivelul înalt de susceptibilitate și al credulității, sinceritatea și puritatea sentimentelor, gândurilor și intențiilor lor,etc.

Datorită acestor caracteristici, ei pot fi ușor antrenați în acțiuni victimizante pentru ei, pot fi manevrați, mințiți, determinați să comită acte ale căror consecințe negative pentru alții și pentru ei nu pot să le prevadă.

Fiind uneori în imposibilitate de a rezista unor promisiuni, recompense, etc. oferite mai ales de către persoanele adulte, care aparent le inspiră încredere și securizare emoțională, pot să cadă ușor pradă unor infractori care nu se abțin de la cele mai abominabile fapte ( furt, jaf, viol asupra fetițelor, crime).

Forme foarte grave de victimizare a copilului se întâlnesc, din nefericire, în cadrul familiei, cum ar fi bătaia și incestul, cu consecințe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare și maturizare psihocomportamentală a acestuia.

În ceea ce privește bătaia, “adepții” acestei metode susțin că ar avea o dublă valoare : retroactivă, adică de durere fizică și morală resimțită pentru o conduită greșită și de inhibare pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale.

Din nefericire însă, în viața de zi cu zi și pe multe meridiane ale globului, bătaia este frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, producând copiilor leziuni corporale și chiar decesul. Violența manifestată în cadrul familiei și mai ales asupra copiilor a atras mai demult atenția specialiștilor care, la rândul lor, au încercat să evidențieze structurile de personalitate specifice celor ce maltratează copiii, mecanismele și dispozitivele motivaționale care susțin asemenea forme de conduită, consecințele imediate și de perspectivă asupra sănptății fizice și psihice a copiilor supuși unui asemenea tratament. Astfel, unii autori s-au străduit să evidențieze și să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinți care folosesc bătaia ca un mijloc de puternică agresare fizică asupra copiilor. În urma cercetărilor s-au evidențiat următoarele tipuri de caracteristici :

1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvență o dețin părinții care au un mariaj instabil, care au divorțat și cei care s-au separat în fapt. De asemenea, copilul bătut este adesea cel care este rezultatul unei nașteri nedorite și cea mai periculoasă perioadă pentru asemenea copii este perioada primilor trei ani de viață.

2. “Istoria” propriei vieți a părinților. Cei mai mulți dintre părinții ce-și maltratează copiii au fost ei înșiși, la rândul lor, supuși unui tratament similar de către proprii lor părinți sau au fost în mai mare măsură neglijați emoțional de către aceștia. În trecutul unor asemenea părinți adesea lipsesc protecția, dragostea și sunt prezente, în schimb, respingerea și indiferența. Pentru ei nu au existat prea multe prilejuri oferite în vederea identificării cu anumite modele. Practic, din punct de vedere emoțional, părinții au fost absenți.

3. Atitudini parentale în raport cu creșterea copiilor. Părinții abuzivi în a utilza mijloace de sancțiune fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-și satisface propriile nevoi, solicitându-i în a întreține acțiuni ce depășesc posibilitățile și abilitățile fizice și psihice. Ei întâmpină mari dificultăți în a stabili legături empatice cu proprii copii și în a satisface nevoile acestora de dependență. Mai mult, ei nesocotesc în mare măsură motivele și trebuințele copiilor, exprimate sau nu, capacitățile și abilitățile lor limitate, precum și lipsa lor de protecție și ajutor.

4. Tulburări psihologice și psihiatrice. Destul de frecvent se constată că părinții care-și maltratează fizic copiii prezintă diverse tulburări psihologice și psihiatrice. Impulsurile agresive ale unor părinți se pot datora stresului zilnic al vieții, sentimentelor lor puternice de inadecvență în adoptarea și exercitarea rolului de părinte, inteligenței scăzute sau unei structuri imature a personalității. Această categorie de părinți necesită un serios tratament psihologic și psihiatric. Scopurile urmărite sunt multiple, dar cele mai importante ar fi următoarele :

a). Deoarece adesea părinții agresivi cu copiii au pretenții nerealiste față de aceștia, ei trebuie să fie ajutați sî înțeleagă cum se dezvoltă copilul normal, cum se reacționează față de comportamentul copilului normal, ce trebuie așteptat din partea copilului, cum trebuie să te joci cu copilul și, în general, care sunt deprinderile și aptitudinile pentru parentalitate.

b). Părinții agresivi și abuzivi în raport cu copiii au o foarte slabă imagine în raport cu sine, le lipsește încrederea și nu știu cum să ajute pe alții și cum să fie ajutați de către alții. De aceea, este necesar să fie sprijiniți pentru a se reorienta social.

c). Deoarece cel mai mare pericol pentru copilul agresat și maltratat este ca el însuși să procedeze la fel când va deveni părinte, este necesar să se depună toate eforturile pentru ca în perioada copilăriei să fie evitate asemenea experiențe.

Deși mijloacele punitive, inclusiv bătaia, sunt larg utilizate de către părinți, există diferențe în ceea ce privește modul concret de aplicare al acestor mijloace de către mamă și de către tată. Și unii și alții pot folosi modalități sancționatorii, dar ponderea referitoare la încărcătura emoțională, pozitivă sau negativă, care însoțește asemenea conduite poate fi diferită. De altfel, unii autori, ținând seama atât de variabila afectivitate , cât și de variabila forță de coerciție manifestată, diferențiază două categorii mari de metode destinate a asigura controlul asupra conduitei copilului :

metode bazate pe dragoste

metode coercitive bazate pe putere

Deși din punct de vedere statistic mamele folosesc cu o mai mare frecvență prima categorie, iar tații pe cea de-a doua, în viața practică ambii părinți pot utiliza cele două categorii de metode, dar efectele asupra comportamentului și personalității copiilor nu sunt aceleași. Cercetările arată că, atunci când mamele apelează în mod constant la metodele orientate spre dragoste, proprii lor copii tind să dezvolte un simț puternic al responsabilității pentru conduită și să fie marcați real și autentic de sentimente de vinovăție și regret când comit abateri. Dacă asemenea metode nu dau rezultate, mamele recurg la cea de-a doua categorie, care în mod obișnuit presupune utilizarea agresiunii fizice. Și dacă acest apel, la rândul lui, devine relativ constant, printre cele mai frecvente urmări care pot să apară se numără conturarea și manifestarea, într-un mod progresiv, a agresivității față de alți copii, rezistența la cooperare și exteriorizarea unor comportamente ostile. Creșterea în durată și în intensitate a utilizării metodelor agresive pot determina : retragerea și evitarea interacțiunii sociale cu alții, certuri și disensiuni frecvente, exprimarea deschisă a agresiunii când sunt provocați de alții.

În ceea ce privește nivelul de vârstă, unele cercetări au arătat că pedepsele și restricțiile folosite de mamă, pot avea o mai mare influență asupra gradului de dependență a comportamentului copiilor mai mari (școlari, de exemplu) decât a celor din perioada preșcolară. Cu cât gradul de control crește și sancțiunile sunt mai severe, cu atât copiii mai mari se orientează mai mult spre alte persoane din afara familiei. Când metodele și mijloacele punitiv-agresive sunt utilizate de către tată, care este perceput ca având o mult mai mare autoritate și putere socială, consecințele asupra comportamentului copiilor sunt mult mai accentuate, cum ar fi, spre exemplu, apariția unor tulburări nevrotice, retragerea socială, timiditatea excesivă, certuri frecvente cu colegii, agresivitate exagerată manifestată mai ales între băieți.Mult mai mult decât în cazul în care mama folosește mijloace sansționatorii, dacă tatăl manifestă frecvent agresivitatea față de copil, folosind mai ales drept procedeu maltratarea fizică, există posibilitatea ca acești copii să reacționeze, la rândul lor, agresiv în raport cu alții. În asemenea caz, conduita părintelui apare ca un model de agresiune pentru copil, care este interiorizat și transferat în relaționarea cu alte persoane, în special cu colegii și cu cei de-o vârstă cu el. Copiii crescuți în climatul emoțional al ostilității parentale apar ca fiind puternic frustrați, ei învățând să exprime emoțiile de supărare și ură în afara acestui mediu.

Urmări deosebit de grave asupra personalității copilului îl are incestul, asemenea cazuri fiind, din nefericire, foarte frecvente. Astfel, după afirmațiile lui K.H.H.Green (1971) la spitalul de copii din Washington, cazurile de “rele tratament” de ordin sexual sunt mai frecvente decât fracturile osoase sau operațiile de amigdale. De altfel, abuzurile sexuale comise de către tată asupra fiicei minore fac parte din categoria mai largă a molestării sexuale a copilului care poate fi considerată ca o formă a violului, deoarece victimele sunt foarte tinere și legal nu sunt capabile să-și dea consimțământul.

Deși sunt și unele studii care arată că molestarea sexuală a copilului nu lasă urme peste timp asupra personalității acestuia, totuși, cele mai multe dintre ele subliniază faptul că asemenea fapte afectează în mod indubitabil evoluția normală a victimei și anume :

– cei victimizați, spre deosebire de nonvictimizați, suferă într-un grad înalt de anxietate și depresie;

– prezintă nivele foarte scăzute privind autoestimarea sexuală;

– pentru victimele masculine molestate de bărbați crește de patru ori probabilitatea de a deveni homosexuali..

3.3. Victimizarea persoanelor în vârstă

Persoanele în vârstă prezintă, la rândul lor, un grad înalt de vulnerabilitate victimală. Bătrânețea, etapa finală a vieții omului, care începe aproximativ pe la vârsta de 65-70 de ani cuprinde următoarele etape : între 65-70 de ani, perioada de trecere și adaptare; între 70-80 de ani, mătrânețea propriu-zisă; între 80-90 de ani, bătrânețea avansată; după 90 de ani, marea bătrânețe.

Spre deosebire de perioadele de vârstă anterioare, bătrânețea prezintă o serie de caracteristici specifice :

– predominarea proceselor involutive, reducerea treptată a potențialului energetic și a capacității vitale, adaptive;

– diminuarea capacității de effort fizic, a rezistenței la suprasolicitare și la acțiunea factorilor perturbatori din mediul extern;

– accentuarea fenomenelor de sclerozare, scăderea labilității funcționale a organelor de simț și a sistemului nervos, a mobilității și rapidității mișcărilor.

Din punct de vedere psihologic, bătrânețea prezintă dezorganizări mai puțin ample decât cele în plan bio-fiziologic și aici, mai ales, în cadrul funcțiilor ce sunt direct legate de caracteristicile bio-fiziologice ale sistemului neuroendocrin.: funcția mnezică, concentrarea și stabilitatea atenției, vivacitatea și spontaneitatea imaginației, flexibilitatea gândirii, stabilitate emoțională, rezistență la stres. La toate acestea se adaugă sentimentul de insecuritate, accentuarea tendinței de reactualizare și retrăire a trecutului experențial și,totodată, de interpretare a prezentului prin prisma lui, creșterea gradului de dependență interpersonală, slăbirea dinamismului instinctiv.

Între vârsta cronologică și cea psihologică la bătrânețe nu există întotdeauna o coincidență, procesul de îmbătrânire este puternic individualizat, fiind influențat de o multitudine de factori, precum: factori bio-constituționali, regimul de viață, factori stresanți, raportul general între reușită și eșec în întreaga viață.

Bătrânii pot să trăiască separat de urmașii lor, având casă și bunuri proprii, sau pot să locuiască împreună cu alte persoane, fie descendenții lor, fie persoane ce nu se află în relații de rudenie cu ei, dar care îi îngrijesc. Procesul de victimizare poate avea loc în cadrul mediului familial de apartenență, cei care îi victimizează fiind rude sau persoanele străine ce le poartă de grijă, sau în afara acestuia, inițiatorii acțiunii victimizante fiind de cele mai multe ori infractori. Aceștia din urmă, profitând de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra, precum și de alte caracteristici psihocomportamentale specifice ale acestora (credulitate, neglijență, uitare, confuzie, etc.) pot comite acte infracționale grave, inclusiv crime. Printre cele mai frecvente motive se numără jaful.În unele situații infractorii cunosc direct sau indirect bunurile și valorile pe care le posedă unii bătrâni, în altele ei acționează în baza presupunerii că aceștia dețin bani sau bunuri adunate pe parcursul vieții sau păstrate pentru asigurarea traiului în ultimii ani de viață și chiar pentru înmormântare, cazuri mai frecvent întâlnite fiind în mediul rural, unde persoanele în vârstă își pregătesc din timp tot ce este necesar, inclusiv bani.

Iată spre exemplificare un caz din practica judiciară :

– în seara zilei de 1 martie 1969, în jurul orei 19.00, trei indivizi neidentificați au pătruns în locuința lui C.Gh., de 85 de ani și cumnata acestuia, S.D. de 73 de ani, a căror casă era situată șa 7 km de oraș și 1 km distanță de cei mai apropiați vecini. Aceștia au intrat în locuință pe ușa lăsată descuiată și au surprins victimele dormind. Unul dintre autori i-a cerut lui C.Gh. să-i dea banii din casă, bătrânul oferindu-i 1.175 de lei pe care îi ținea sub pernă. Fiind nemulțumiți de sumă, autorii au lovit victimele cu pumnii și un baston și au pretins să le dea toți banii încasați din vânzarea unei vaci –fapt real, cunoscut de cei în cauză- care avusese loc cu circa două săptămâni în urmă. În continuare, autorii au legat victimele de mâini și de picioare cu bucăți de sârmă și au controlat locuința găsind 2.000 de lei în buzunarul unei haine. Au mai luat de la victime 30 de kg carne de porc și o damigeană cu vin, după care au părăsit locul faptei, lăsând victimele legate. Acestea au fost găsite a doua zi de un vecin care a venit să ia apă și care a sesizat cazul. După câteva zile, S.D. a decedat la domiciliu, iar C.Gh. în spital. Autorii au fost identificați în persoana a doi infractori recidiviști și a unuia fără antecedente penale. Unul dintre aceștia a aflat despre vânzarea vacii chiar de la victime, deoarece consumase vin la domiciliul lor în cursul lunii februarie. Nu a fost recunoscut la comiterea faptei, deoarece era întuneric, iar el s-a ferit să se apropie de victime.

În ultimii ani, cercetătorii insistă tot mai mult privind departajarea a două categorii de victimizare a persoanelor în vârstă :

a). crime de stradă, comise de persoane total străine, în această categorie regăsindu-se infracțiunile de furt și tâlhărie, având ca obiectiv principal jefuirea victimei;

b). maltratarea bătrânilor de persoane cunoscute. În această categorie intră diferite forme de maltratare a bătrânilor, de altfel, cea de-a treia formă de violență manifestată în familie (primele două fiind maltratarea soției și a copilului). Termenul de maltratare a persoanelor în vârstă (elder abuse) a apărut în anii ’80, problema respectivă atrăgând atenția atât a juriștilor, cât și a altor specialiști (gerontologi, terapeuți de familie,etc.).

Astăzi, maltratarea persoanelor în vârstă se referă la o multitudine de acte victimizante intenționate, cum ar fi : agresiunea fizică, agresiunea psihică, exploatarea financiară prin minciună și furt ilegal, neglijarea lor prin ignorarea prezenței lor, privarea de hrană și medicamente, etc.

În cadrul familiei, cei care victimizează persoanele în vârstă sunt cei cu care locuiesc : fiul, fiica, nepoți, etc. iar în instituțiile sociale de asistență persoanele obligate prin lege a-i îngriji.

O serie de cercetători care s-au ocupat de studiul acestui fenomen, au scos în evidență următoarele aspecte :

– victimizatorul persoanelor în vârstă este cel mai frecvent o rudă, în special frate, soț sau copil; mai rar, poate fi noră sau ginere, nepot, nepoată, prieten sau vecin;

– victimă tipică este femeia de peste 60 de ani, bolnăvicioasă și suferindă;

– în cele mai multe cazuri, victima și victimizatorul locuiesc în aceeași casă, dar izolați social în raport cu prietenii, vecinii și rudele care ar putea să intervină în a pune capăt procesului de victimizare;

– victimizatorii tind să devină suprasolicitați în raport cu victimele care devin depresive, izolate și dependente;

– când părinții care se află în aceeași casă sunt maltratați fizic, cel mai frecvent victimizatori sunt fiii; dacă fiicele sunt abuzive, victimizarea ia în mod uzual forma neglijării emoționale. La rândul lor, o parte din victimele în vârstă au fost părinți abuzivi;

– frecvent personalul cu răspunderi privind îngrijirea celor în vârstă sunt suspectați de a-și neglija aproape complet obligațiile ce le revin.

3.4. Autovictimizarea

O categorie aparte de victime sunt peroanele care orientează procesul victimizării către sine, acesta devenind de fapt, proces de autovictimizare. Forma tipică și cea mai gravă, o constituie suicidul. În fiecare an, în unele țări, un mare număr de persoane se sinucid. De exemplu, în SUA numărul victimelor se ridică la 28.000, iar în alte țări din vestul Europei, Japonia, numărul victimelor și rata sinuciderilor sunt semnificativ mai mari. Sinuciderea fiind un act nenatural, mulți consideră că cel ce se sinucide este anormal, bolnav mintal. În realitate, însă, nu este așa. Există, de asemenea, o serie de concepții populare, în mare parte greșite, privitoare la sinucidere :

– persoanele care vorbesc despre suicid, nu doresc în mod real să-l pună în aplicare și, de aceea, nu se vor sinucide niciodată;

– suicidul se întâmplă fără nici un fel de înștiințare sau alarmă;

– persoanele sinucigașe întotdeauna vor să moară.

Asemenea afirmații sunt false nu datorită faptului că nu conțin nici un fel de adevăr, ci mai ales pentru faptul că ele sunt suprageneralizări. Astfel, este adevărat că unii sinucigași sunt bolnavi mintal, dar aceste cazuri nu pot conduce la o generalizare pripită, întrucât un mare număr de persoane care apelează la suicid nu sunt bolnave mintal.

Majoritatea definițiilor date suicidului scot în evidență elementul intențional, faptul că persoana în mod conștient își suprimă propria voință. Astfel, Gunther Kaiser (1986) arată că “ suicidul este o acțiune voluntară îndreptată conștient spre scopul suprimării propriei vieți”. Această definiție scoate în evidență elementele caracteristice suicidului (acțiune voită a subiectului, starea sau nivelul de conștientizare a scopului, orientarea acțiunii de distrugere către sine, către propria persoană în vederea suprimării vieții) care poate fi diferențiat de alte situații , cum ar fi accidentul sau o crimă mascată.

Alex Thio (1988) diferențiază “pe drumul suicidului” mai mulți “călători” cu variate feluri de experiență. Unii amenință uneori că se vor sinucide, dar niciodată nu pun în aplicare asemenea afirmații. Alții încearcă să-și suprime propria viață, dar nu reușesc. În sfârșit, alții reușesc în comiterea suicidului. Așadar, pot fi diferențiate trei categorii de suicid și anume :

a). Suicidul-amenințare. Indivizii care amenință cu suicidul, vor mai mult să trăiască decât să moară, iar amenințările lor sunt folosite drept mijloace de atingere a anumitor scopuri în viață. Aceasta nu înseamnă însă, că ei niciodată nu vor pune în aplicare amenințările lor, mai ales atunci când există în mod real pericolul de a nu-și atinge scopurile propuse . Unele studii arată că, în cel puțin 40% din cazuri, indivizii au serioase tentative de a se sinucide în trecut.

b). Suicidul-tentativă. Spre deosebire de cei care amenință, care în mod clar vor mai mult să trăiască decât să moară, cei care încearcă (tentativa) să se sinucidă sunt mult mai ambigui în intenția lor. Foarte adesea, ei afirmă că “Nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc.” În felul acesta, ei sunt mult mai puțin expliciți în comunicarea sentimentelor lor suicidare. Ei pot numai să arate altora cât sunt de depresivi sau că nu pot dormi, dar evită utilizarea cuvântului suicid. De aceea, cei mai mulți dintre ei nu reușesc în comunicarea intențiilor lor către alte persoane. Cercetările arată că numai între 14 și 53% din cei care încearcă să se sinucidă sunt cunoscuți a fi încercat, totodată, anterior să comunica altora intenția lor ambiguă de a muri. Atunci când reușesc să comunice hotărârea, cei care recepționează mesajul, nu prea-l iau în serios datorită caracterului relativ vag al acestuia. Metodele care le folosesc pentru sinucidere sunt cele care prezintă, în mod implicit, apelul lor la ajutor din partea altora. Cele mai frecvente metode sunt: tăiatul venelor, înghițirea unei cantități mari de medicamente somnifere, sau asfixierea cu gaz în casă sau în mașină. Deși aceste metode pot fi letale, ele mai prezintă încă o “speranță” față de metodele ce asigură suicidul reușit, cum ar fi împușcarea sau spânzurarea. De aceea, cele mai multe tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau chiar inevitabilă.

Unii autori și unele cercetări arată că cele mai multe tentative de suicid pot fi descrise mai mult ca “drumul spre viață și nu spre moarte”. Se pare că numai între 5 și 10% din cei care încearcă să se sinucidă își finalizează intențiile lor.

Studiile statistice au scos în evidență faptul că între suicidul-tentativă și suicidul reușit există un raport aproape invers. Astfel, în ceea ce privește tentativa de a se sinucide cele mai multe cazuri aparțin femeilor mai mult decât bărbaților, tinerilor (între 24 și 44 de ani) mai mult decât celor în vârstă (între 55 și 66 de ani), celor ce provin din clasele de jos, mai mult decât celor din clasele superioare. Situația privind suicidul reușit pare să fie complet opusă : mai mulți bărbați decât femei, mai mulți vârstnici decât tineri, mai mult din clasa superioară decât din cea de jos.

c). Suicidul-reușit. Aproximativ 2/3 din cei care se sinucid sunt cunoscuți a fi având cel puțin o tentativă suicidară în perioadele anterioare. De asemenea, cei mai mulți dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară altor persoane. De altfel, sinucigașii reușiți sunt o categorie mixtă ce cuprinde acele persoane care, încercând să se sinucidă au fost salvate la timp, precum și acele persoane care au fost în mai mare măsură hotărâte să moară.

Pornind de la notele lăsate de către sinucigașii reușiți și de la relatările celor care încearcă să se sinucidă, se pot distinge cel puțin patru tipuri de sentimente suicidare:

1.- sinucigașii pot avea sentimente de scuză și apărare în raport cu unele persoane : soț, copii, mamă,tată.

2.- sinucigașii pot avea sentimente vindicative față de unele persoane sau față de sine. Acuzând pe alții pentru mizeria și distrugerea lor, ei caută să se răzbune , “pedepsind” pe cei care îi lasă în urma lor. Unii sinucigași se pot simți foarte supărați pe ei înșiși, deoarece au făcut ceva foarte rău și din acest motiv s-au hotărât să se sinucidă și, în felul acesta, să se pedepsească. De exemplu, un om se poate sinucide după ce ucide altă persoană. Acest tip de suicid este suicidul remușcare.

3.- sinucigașii pot deveni mărinimoși și generoși față de lumea pe care o abandonează. În notițele pe care le lasă, ei cer ca, după ce mor, cadavrul să fie donat școlilor medicale, sau dacă sunt bogați, cer ca banii și averea să fie donate instituțiilor de caritate. Alții iartă pe cei care i-au făcut să sufere.

4.- sinucigașii pot deveni inundați de sentimente suprarealiste și aceasta se poate întâpla chiar în momentele de sfârșit ale vieții. Tensiunea puternică ce i-a condus spre suicid începe să scadă și un calm copleșitor pune stăpânire pe ei. În timpul stării de calm, ei sunt dominați de sentimente suprarealiste. De exemplu, cei care-și taie venele spun că n-au simțit durere deloc și că vederea și mirosul sângelui i-au determinat să se întoarcă la realitate și la viață.

În ceea ce privește răspunsul persoanelor ce au o anumită legătură cu sinucigașul, se pare că de cele mai multe ori acesta constă într-un sentiment de vinovăție. Sinuciderea parentală este puternic traumatizantă pentru copii, mai ales cei mici, care, fiind atât de copleșiți de sentimente de vinovăție, pot fi confundați cu serioase dezorganizări mentale. Adulții, de asemenea, pot cu mare dificultate să evite agresiunea sentimentelor de vinovăție. Ei adesea se autoacuză pentru că nu au reuțit să surprindă la timp intenția suicidară și să prevină suicidul sau pentru faptul de a fi făcut ceva ce să cauzeze decizia suicidară.

Spre deosebire însă de copii, adulții pot mai ușor să-și neutralizeze sentimentele de vinovăție, procedând în mai multe feluri :

a). pot să se perceapă ca fiind buni și că s-au purtat corect cu cei ce se sinucid; ei simt că n-au făcut nimic care să cauzeze suicidul;

b). ei pot să vadă suicidul ca fiind inevitabil. Și chiar dacă s-ar fi purtat extraordinar de atent față de aceștia, tot nu i-ar fi împiedicat de la finalizarea intenției lor suicidare;

c). pot considera suicidul ca un lucru bun pentru persoanele implicate, adică îl văd ca pe o modalitate de a evita diferite forme ale suferinței în lume.

Deși până în prezent, au fost elaborate multe teorii privind etiologia acțiunilor suicidare, ele pot fi împărțite în două mari categorii și anume :

1. teorii psihiatrice

2. teorii sociologice.

Diferența esențială între cele două grupe de teorii constă în faptul că, timp ce teoriile psihiatrice presupun, în general, că există ceva rău cu persoanele care se sinucid, teoriile sociologice presupun că nu există nimic rău cu acestea. Pentru cei mai mulți psihiatri, boala mintală ar fi principala cauză a sinuciderii. Sau cei influențați de teoria psihanalitică consideră că instinctul morții, datorită mecanismelor de apărare a eului, pot conduce individul către suprimarea propriei sale vieți. În sfârșit, alți psihiatri consideră drept cauze ale suicidului depresia, anxietatea morbidă, lipsa de speranță, frustrația adâncă, experiența traumatizantă din timpul copilăriei.

Teoriile sociologice susțin, pe de altă parte, că principala cauză a sinuciderii nu este legată de individ, ci mai mult de grupul de apartenență. Astfel, Durkheim arată că există două cauze majore ale sinuciderii: a). integrarea socială; b). reglarea socială.

Integrarea socială se referă la atașarea voluntară a indivizilor la grupul sau societatea de care aparțin, iar reglarea socială presupune intervenția coercitivă (restrângerea, constrângerea, controlul) a grupului sau societății asupra comportamentului membrilor.

Durkheim susține că indivizii care se caracterizează printr-un grad prea mare sau prea mic de integrare socială, pot în mai mare măsură să comită suicidul decât cei care se caracterizează printr-un nivel moderat de integrare socială. Pe de altă parte, cei care sunt supuși unui nivel prea scăzut sau prea înalt al reglării sociale pot să recurgă la suicid în mai mare măsură decât cei supuși la un nivel moderat. Durkheim susține că există o relație curbiliniară între integrarea și reglarea socială, pe de o parte și rata suicidului, pe de alta. În consecință, el diferențiază patru tipuri de suicid :

1.-suicidul egoist – tipul cauzat de nivelul prea scăzut al integrării sociale;

2.-suicidul altruist- datorat nivelului prea înalt al integrării;

3.-suicidul anomic- generat de nivelul prea redus al reglării sociale;

4.-suicidul fatalist- produs de nivelul prea înalt al reglării sociale.

Pentru înțelegerea mai bună a acestei teorii, se pot folosi câteva exemple :

– în comparație cu persoanele căsătorite, cele necăsătorite vor comite cu o mai mare probabilitate suicidul egoist, deoarece ele, fiind mai puțin integrate social, vor beneficia în mai mică măsură de dragoste, afecțiune sau suport moral din partea altora când sunt puternic frustrate;

– personalul militar este în mai mare măsură înclinat spre suicid altruist decât lucrătorii civili dintr-o fabrică. Aceasta se explică prin faptul că personalul militar, fiind mai integrat în unitatea lor militară, suferă mai mult din cauza dezonoarei datorate pierderii unei bătălii, în timp ce lucrătorii civili sunt mai imuni la dezonoare când văd că fabrica lor pierde din productivitate;

– țările bogate au rate mai mari decât țările sărace în ceea ce privește suicidul anomic și aceasta pentru că cetățenii din primele țări, fiind mai puțin reglați social, sunt mai mult încurajați să aștepte prea mult de la viață și astfel devin expuși la o mai mare frustrație când așteptările lor nu sunt îndeplinite.

Deși teoria lui Durkheim a dat naștere la o multitudine de interpretări, multe cercetări au fost organizate în direcția susținerii ei. Pe de altă parte, plecând de la conceptele teoriei clasice durkheimiene, au fost elaborate noi teorii moderne dintre care se detașează :

a). teoria trifactorială, legată de numele lui Andrew Henrz și James Short;

b). teoria integrării statutului, dezvoltată de Jack Gibbs și Walter Martin.

Cap.IV. Cadrul social și victimele

O serie de criminologi au susținut că înșiși infractorii pot fi socotiți victime ale sărăciei, pregătirii școlare insuficiente, lipsei locurilor de muncă, discriminării, relațiilor familiale dezorganizate și altor injustiții sociale. Este vorba de așa-numitele victime ale societății.

Marile schimbări implicate în cursul procesului modernizării societății actuale determină, pe lângă consecințe pozitive și mari dificultăți de adaptare și integrare a individului la noi modele de existență și comportament, implicând asimilarea unor noi valori social-culturale deosebite de cele tradiționale. Migrația sat-oraș și creșterea orașelor, produc nu numai dislocări masive de oameni, dar îi si transferă, de regulă, pe aceștia în zone sociale mai eterogene, cu un grad scăzut de structurare și coeziune, cu un control social mai slab asupra individului la toate nivelurile sale comportamentale; apar fenomene de aculturație foarte grave; noile comunități și locuri de muncă nu reușesc să-și impună într-un mod credibil și operativ valori nai și lianți sociali comparabili cu cei abandonați.

Cercetările criminologice au pus în evidență o multitudine de căi și forme de “învățare” a comportamentului criminal, unele din ele vădindu-și eficiența și în cadrul celorlalte modele de formare a personalității criminale – inadaptative și dezadaptative – punându-se accent pe calitatea negativă a vieții de familie, a mediului școlar și stradal, a grupului de anturaj intim, slaba calitate a locului de muncă, influența negativă a unor factori din mediu socio-cultural.

În ceea ce privește influența familiei, cadrul familial, studiile criminologice mai vechi au încercat să acrediteze ideea că cei mai mulți infractori provin din așa-zisele familii dezorganizate. Unul din scopurile fundamentale, naturale și socio-morale ale familiei este acela de a garanta integritatea dezvoltării ființei biologice și a personalității copilului. Influența structurantă a familiei asupra progeniturii este totală. Relația afectivă de iubire între parteneri constituie un liant benefic al cuplului. Dar destinul total al acestei structuri nu este să realizeze mediul cel mai prielnic numai pentru dragostea spirituală și cea carnală, ci să se constituie ca un univers creator pentru fructul acestor legături.

Perturbarea prin conflicte majore a acestui univers transformă copilul în victimă și-i zduncină atât echilibrul neuropsihic, cât și bazele psihomorale ale personalității.

Interpretând acest fenomen la macrosistemul social, reiese că întreținerea celei mai mari încărcături agresive în societate își are originea în victimizarea copiilor în cadrul familiei. Copiii devin, în primul rând, niște acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuropsihoafective care vor pune în circulație, atât în adolescență, cât mai ales la vârsta matură, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive.

Cercetările întreprinse cu privire la familiile dezorganizate au luat în considerație într-o manieră simplistă contextul familial, în funcție numai de unii indicatori economici sau de stabilitate a cuplului parental. În realitate, trebuie să se pună în discuție, în primul rând, calitatea vieții de familie, valoarea sa formativă asupra personalității copilului sau adolescentului. Judecată din acest unghi de vedere, familia trebuie examinată sub aspecte complexe, vizând nu numai factorii de stabilitate ai cuplului parental, dar –în primul rând- modelul de viață pe care îl oferă minorului, calitatea climatului instructiv-educativ din familie, calitatea climatului afectiv, aptitudinile pedagogice ale părinților, stilul de viață al tuturor celorlalți membrii ai familiei, modelul lor comportamental, etc. Dacă toți sau parte din acești factori nu funcționează normal și dacă, mai ales, ei se întorc chiar împotriva modelului de comportament normal, întâlnind în cale mai ales minori cu dificultăți de integrare în viața socială, ori tineri cu o linie comportamentală în plină formare, este firesc ca aceștia să evolueze prin “învățare” spre însușirea comportamentului infracțional. Procesul se poate amplifica și agrava sub influența ulterioară a unor influențe negative din partea unui anturaj nefast, etc.

Cercetările întreprinse în țara noastră, în 1975, asupra unui lot de infractori care au comis acte de violență, arătau că peste 65% proveneau din familii cu venituri bănești risipite în primele zile după încasare și țn care nu existau nici un fel de preocupări culturale. Statisticile incriminează în acest plan climatul conjugal tensionat, certurile repetate, stările permanente de conflict și confruntare între unii membrii ai familiei, consumul de băuturi alcoolice, manifestările de lăcomie și zgârcenie exagerată,manifestările de dominație sau egoism, manifestările antisociale și diverse comportamente aberante venite de la părinți sau de la copiii cei mai mari constituind un model negativ de comportament.

O anchetă realizată pe un eșantion de 500 de minori internați în fostele centre de reeducare, eliberați în 1977, a scos în evidență că 37% proveneau din părinți cu antecedente penale, iar 12% din frații sau surorile lor posedau, de asemenea, antecedente de acest fel; 35% din părinții minorilor respectivi nu aveau ocupație. O altă statistică relevă că, în cazurile unor infracțiuni de violență comise între 1975-1980, s-a constatat că în peste 55% din familiile subiecților investigați, tatăl consuma frecvent alcool, modelul fiind preluat și de copii, întrucât s-a observat că cei care comiseseră infracțiuni de tâlhărie sau viol deprinseseră viciul și ei de la 16-18 ani.

Investigațiile din alte țări au pus în evidență că peste 30% din minorii care au comis infracțiuni de violență provin din familii în care stilul de educație este despotic și excesiv, fie indiferența părinților merge până la lipsa totală de supraveghere.

Climatul de violență intrafamilial poate fi extrem de păgubitor, în ce privește stilul de viață pe care îl va deprinde viitorul adult. Lucrările pregătitoare ale celui de-al VII-lea Congres ONU pentru prevenirea criminalității și tratamentul delicvenților, ce a avut loc la Milano în 1985, au relevat că în țările puternic industrializate, din totalul infracțiunilor de omor, 40% se comit între părinți, procentul actelor de violență asupra copiilor în familie fiind considerat mult superior, copiii căzând astfel victime comportamentului agresiv al părinților lor. De aici, numeroase abandonări de domiciliu, concubinaje și tendința repetării modelului parental.

Menționăm și unele concluzii ale unor cercetători din Ungaria, care au evidențiat mai multe trăsături ce s-ar transmite prin “învățare” de la o generație la alta și care se află în strânsă legătură cu conduita socială : pregătirea școlară redusă, dispreț față de muncă, acceptarea și promovarea unor mentalități ilicite privind dobândirea și distribuirea bunurilor, consumul excesiv de alcool, cultură minimă, cultul forței și folosirea ei pentru rezolvarea situațiilor conflictuale.

Rolul familiei trebuie, desigur, studiat în toată complexitatea influențelor și reacțiilor pe care climatul familial îl produce asupra minorilor și fără a se ignora nici o clipă că influența acesteia în formarea modelului de comportament este precumpănitoare, intervenind într-o perioadă de plasticitate externă a personalității, având un caracter de intervenție aproape permanent și venind de la persoane de autoritate morală și afectivă maximă.

Și, cu toate acestea, rolul acestei influențe nu trebuie exagerat, experiența comună demonstrând -în suficient de numeroase cazuri- că nu toți copiii provenind din familii de proastă calitate evoluează spre comportamentul criminal, unii din ei găsind chiar resurse de a interveni cu forțe ieșite din comun în acțiuni de natură cu totul opusă modelului negativ oferit de părinți,

Influența școlii în formarea personalității este incontestabilă. Deși considerată drept cel mai important instrument social de integrare a tinerei generații, ca factor primordial de educație, cultură și civilizație, școala poate induce, în multe cazuri, mai ales prin puterea exemplar-negativă și influențe nefaste asupra evoluției personalității elevului, raportul educativ-educat cuprinzând valențe și laturi extrem de complexe și delicate. Toate acestea pot conduce la victimizarea elevului.

Și în acest mediu, manifestările greșite în plan educațional, excesul de severitate, inechitatea sansționării meritului, manifestările de favoritism sau chiar de pur subiectivism, dacă nu sunt ținute sub un control eficient, pot genera efecte destabilizatoare asupra evoluției unor caractere mai ușor influențabile în rău. Fenomene negative, cum ar fi neprincipialitatea unor relații dintre educatori și cei educați, lipsa notorie de competență profesională și probitate morală a primilor, toleranțele cât și excesele practicate în afara modelului socio-cultural propovăduind mai ales fenomenele de corupție care pot infesta actul de decizie la nivel pedagogic- sunt rele din cele mai mari câte se pot imagina pentru o derulare corectă a procesului de formare a personalității tinerilor, mai ales dacă avem în vedere că, exemplul negativ vine tocmai de la factorul investit cu atribute de educator și poate continua uneori penibil, modelele de conduită întâlnite de elevi și tineri în mediile lor familiale ori de anturaj. Iată deci, cum și școala poate defavoriza și încă grav, devenirea personalității.

Cercetătorii domeniului relevă și un alt aspect cutremurător, care poate produce victime ale nivelului de instruire școlară și anume lipsa procesului de școlarizare sau de organizare necorespunzătoare a procesului educativ în școli. Astfel, cercetări efectuate pe intervalul de ani 1971-1975 asupra cauzelor infracțiunilor de violență din România, au arătat că 35% din lotul investigat nu a frecventat decât cursul primar și adesea incomplet, procentajul fiind la omor de 45%. Performanțele școlare, pe intervale și așa nesemnificative, ale acestor infractori au fost slabe și mediocre.

Pregătirea școlară incompletă sau necorespunzătoare, nivelul scăzut de cunoștiințe profesionale, lipsa deprinderii de a muncii ordonat și de supunere la un program normat, nu numai că împiedică accesul multor tineri din această categorie la dobândirea unei integrări socio-profesionale corespunzătoare, dar chiar atunci când o obțin le conferă o capacitate scăzută de adaptare, aceștia preferând cu multă ușurință viața parazitară, lopsită de orice constrângere socială. Astfel, un studiu referitor la cauzele unor infracțiuni contra regulilor de conviețuire socială relevă că din investigarea, la București, în 1981, a 426 de subiecți privind infracțiunile de speculă, prostituție, proxenetism, cerșetorie și vagabondaj, din care 226 soluționați penal și 200 contravențional, a reieșit că ponderea cea mai mare o prezintă elementele care nu dețin nici o calificare profesională.

Alte cercetări au relevat o strânsă legătură între abandonul școlar, care intervine de regulă în jurul vârstei de 11-12 ani și apariția delicvenței juvenile, 75% din subiecții investigați repetând o dată sau de mai multe ori clasa.

Mulți autori aduc critici pertinente separației existente în structura unor modele instructiv-educative sau practici pedagogice, între instrucție –pe care se pune un accent oarecare- și educație, care este îndeobște neglijată. Urmează separația care există între educator și educație. În acest sens, se poate spune cu suficient temei că minorii depind atât în mediul familial, cât și în cel de micro-grup școlar sau social mai mult de ducatori decât de educație.

Într-adevăr, marea deficiență a întregului proces actual de învățământ este aceea de a pune accentul pe școlarizare, ignorând valențele educative ale școlii, obligațiile ei formative în planul instituirii unor personalități cu un grad de utilitate și eficiență socială superioară, cu un grad înalt de responsabilitate etică și cetățenească. Ori, nu trebuie niciodată uitat că menirea școlii nu este numai aceea de a pregăti indivizi informați, dar și apți de conviețuire socială. Nu simple instrumente productive, ci și cetățeni.

Un rol însemnat în formarea personalității revine, în continuare, mediului socio-profesional. După cum arătau G. Ștefani și G. Lavasseur, profesia este locul unde procesul de școlarizare ia, de principiu, sfârșit. De aceea, price eșec profesional poate deveni o cauză de dezechilibru pentru indivizi slabi, transformându-i pe aceștia în victime ale nereușitei pe plan profesional. Reușita profesională depinde de foarte mulți factori, printre care : gradul de pregătire profesională, alegerea corectă a profesiei, aptitudinile specifice, capacitatea de adaptare la regimul de disciplină și effort – reprezentând numai o parte din factorii de integrare.

Cercetările întreprinse în țara noastră sunt, oarecum, concordante în constatări. Astfel, studiindu-se un lot de infractori care au comis infracțiuni de violență, s-a observat că 30% din ei nu aveau nici o ocupație, iar majoritatea aveau un statut ocupațional precar, instabil. Integrarea în muncă în mediul urban este dificilă : 50% din cei investigați au părăsit frecvent locurile de muncă, 45% au prezentat dificultăți de adaptare la normele de disciplină profesională, 70% din tinerii care au comis violuri și tâlhării au schimbat de mai multe ori locurile de muncă. Evident, aceste date au o concludență relativă.

Practica judiciară curentă afirmă însă, devianța în lumea neprofesioniștilor cu un loc comun, lipsa unei pregătiri școlare corespunzătoare unită cu lipsa de profesiu, funcționând printre factorii de frunte ai implicării personalității pe calea deviației de tip parazitar (prostituția, vagabondajul, specula, etc.).

De asemenea, minorul și tânărul pot fi victimele micromediului social ambiental imediat, și mai ales, al grupului său de anturaj.

Influența mediului social la nivel global-sociocultural poate avea și are, de regulă, o contribuție de mare anvergură în procesul formării personalității. Cei care vin în contact cu acest mediu pot deveni victime ale sale, datorită modului de asimilare din multitudinea de informații instructiv-formative ce îi parvin prin intermediul tuturor mijloacelor de comunicare socială: instituții, școală, carte, presă, film, televizor, etc. a acelora care îi stimulează convingerile și atitudinile antisociale.

Teoriile sociologice și o mare parte a celor de orientare psihologică recunosc mediului social general, pe lângă funcțiile pozitive de integrare și cele negative perturbatoare, cu efecte opuse, atitudinea acestora din urmă de a contribui la “învățarea” comportamentului deviant, fiind subliniată în forme variate (de pildă, teoria dezorganizării sociale, teoria anomiei sociale, al rolului criminogen al progresului tehnico-științific, a noii apărări sociale, teoriile întemeiate pe ideea de frustrare sau conflicte de cultură, etc.).

Ocupându-se astfel de modelul sociologic bazat pe noțiunea de “învățare” și limitele sale, M.G. Debuyst, criminolog belgian, sublinia că separat de acțiunea unor factori instrucționali sau de frustrație, violența poate fi “învățată” și prin influența exercitată de unii factori socio-culturali. Din acest punct de vedere, autorul distinge trei direcții pe care le prezintă succesiv :

1. Formele violente din cultură, cu alte cuvinte schemele comportamentale violente pe care o cultură și le propune ca soluție pentru anumite stări conflictuale, mergând de la comportamentele violente, pe care le implică lupta pentru putere în toate domeniile, mentalități întemeiate pe violența unor colectivități (Sicilia, Mexix) sau grupe organizate de infractori (subculturi delicvente) și până la concepții derulate în diferite sfere ale culturii și activității umane care pun accentul pe luptă, răsturnarea prin violență a raporturilor deb “forță” existente la un moment dat între state, clase, grupe de putere, de influență, etc. etichetând -pe de altă parte- starea de oprimare în care s-ar afla unele pături sociale și caracterul agresiv, violent al instituțiilor consacrate.

2. Transmiterea violenței într-o colectivitate dată și canalele culturale susceptibile de a o transmite : transmiterea directă prin intermediul mulțimilor și violențelor colective; transmiterea culturală prin canale stereotipe, înțelegându-se schemele de interpretare prin intermediul cărora un grup evaluează și transmite membrilor săi impresia de pericol pe care l-ar reprezenta anumite categorii de persoane (negri, evrei, emigranți,etc.) inoculându-le o stare de alertă întemeiată pe ideea de apărare sub egida desculpabilității colective; transmiterea prin canale mass-media, relevându-se că deși rolul acestei este complex și nu conduce întotdeauna la receptarea violenței, este aproape cert că influența semnelor agresive transmise răspunde în mare parte de preexistența unor deprinderi agresive ale receptorului. Autorul și-a mai exprimat opinia că, filmele și cărțile ce conțin scheme violente pot avea o finalitate negativă nu atât prin scenele prezentate, cât prin mesajul pe care îl poartă, existând temeiuri să se creadă în termenii psihanalitici cî trăirea lor intensă de spectatori ar realiza și o funcție de defulare benefică asupra acestora.

3. În sfârșit, autorul pune în evidență condițiile generale de viață pe care membrii societății le cunosc foarte bine, suportându-le influența negativă, prin învățarea comportamentelor agresive pe care mediul social le oferă prin : conflictele economice, dificultățile și problemele de locuit, problemele consumării timpului liber și distractiv, urbanismul (cu efectele sale dezintegrante), toxicomania, consumul de droguri, alcoolismul.

Concluzia care se desprinde din această viziune este simplă : personalitatea omului care respectă legea, ca și a celui care o încalcă, se formează aparent în aceleași sfere ale vieții sociale și este supusă, la nivel macrosocial, acelorași canale de influență. Cu toate acestea, nici mediul social și nici natura informațiilor și chiar a căilor de dufuzare nu este omogenă, felul de receptare individuală a oricăror informații socio-culturale depinzând, până la urmă, în mare măsură, de modul de receptare a fiecărui individ.

Titlul III

Protecția socială a victimelor

– modalități de prevenire

– propuneri de lege ferenda

Ideal ar fi ca într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă, să nu existe nici un fel de pericol de victimizare, fiecare individ fiind deplin securizat că niciodată și nicăieri nu-l pândește vreo primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic, pe linia vârstei, sexului, etc.

Din nefericire însă, fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracțional care, cel puțin în ultimul timp, manifestă o accentuată tendință de creștere. Din punct de vedere psihologic și psihosocial, creșterea ratei criminalității determină intensificarea sentimentului de insecuritate resimțit în general de către indivizi dar, mai ales, de către cei care prezintă un mai mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimală (copii, femei, persoane în vârstă, handicapați). Uneori instinctiv sau deliberat, unele persoane își iau măsuri de prevenire pentru a evita orice risc de victimizare (asigurarea intrărilor în locuințe și imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor dubioase, evitarea reclamei și publicității legate de anumite bunuri și câștiguri de valoare, etc.). Cu toate acestea, în realitate măsurile de autoprotecție sunt total insuficiente în raport cu riscul victimal. Motivele sunt multiple și diverse, cele mai multe fiind de natură psihologică și psihosocială:

a). consumul de alcool ce determină dezinhibarea conduitei și limitarea posibilităților de anticipare a consecințelor unei acțiuni;

b). infatuarea, aroganța, exacerbarea eului, trăsături care conduc la supraestimarea imaginii de sine și a posibilităților proprii fizice și mentale; asemenea persoane, prin contrast, subevaluează pericolul și devin adesea, victime ale diferitelor tipuri de agresiune;

c). neglijența și indiferența, trăsături care conduc la ignorarea totală, de cele mai multe ori involuntară, a pericolelor de victimizare. Asemenea persoane nu dau importanță măsurilor de asigurare (lasă sau uită ușile larg deschise, bunuri expuse, etc.), nu manifestă grijă în raport cu sine sau cu alții (lasă copiii nesupravegheați în totalitate).

d). credulitatea sau nivelul de influențare, trăsături care permit infractorului stimularea și atragerea unei persoane în acțiuni victimizante (cazul infractorului escroc ce permite, în schimbul unei mari sume de bani, să-i facă un serviciu de mare valoare).

e). stările de izolare, frustrație și complexare ce pot fi abil exploatate de către infractori;

f). nivelul modest sau redus al capacităților psihointelectuale, care limitează foarte mult posibilitățile persoanei de a înțelege și decodifica intențiile infractorului potențial;

g). nivelul de tulburare și dezorganizare psihică (forme delirante, halucinatorii, etc.) pot, de asemenea, să fie speculate de către infractori.

Așadar, măsurile ce se pot lua și care trebuie să fie luate în vederea evitării riscurilor victimale pot fi clasificate în :

A. Măsuri de protecție socială

B. Măsuri de autoprotecție

A.Măsurile de protecție socială revin în special organelor judiciare responsabile socialmente cu prevenirea infracțiunilor, sacționarea infractorilor și pedepsirea lor. Existența organelor judiciare, a normelor juridico-penale, a sistemului de judecată și pedepsire a făptașilor inhibă în mare măsură reactivitatea infracțională potențială. Acțiunile de pază, de anticipare și prevenire a infracțiunilor ale organelor de poliție, promptitudinea și eficiența lor în descoperirea infractorilor, aplicarea corectă a normelor de drept penal în raport cu situația specifică diferitelor infracțiuni sunt, direct sau indirect, măsuri sociale de protecție împotriva victimizării.

Așa cum afirma Wrightsman (“Pshychology and the Legal System”, California, 1987) deținerea infractorilor deosebit de periculoși în instituțiile speciale, asigură un nivel mai înalt de securizare psihologică a cetățenilor.

O măsură de ocrotire a victimelor este și cea prevăzută în Codul de procedură penală, în art. 24 alin.2, potrivit căreia, dacă în urma săvârșirii unei infracțiuni s-a creat și un prejudiciu material sau moral, alături de conflictul de drept penal ia naștere și un conflict de drept civil, victima acelei infracțiuni având dreptul să pretindă daune materiale sau morale. Subiecții acestui raport de conflict sunt : făptuitorul (agresorul) și persoana vătămată (victima). Ei apar ca subiecți ai acțiunii civile ce se exercită în procesul penal.

În ceea ce privește prevenirea criminalității, ca modalitate de protecție a victimelor, aceasta desemnează un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ și juridic destinate să preîntâmpine săvârșirea faptelor antisociale, prin identificare, neutralizarea și înlăturarea cauzelor fenomenului infracțional.

Totuși, prevenirea nu înseamnă doar preîntâmpinarea săvârșirii pentru prima dată a unei infracțiuni, ci și împiedicarea repetării faptelor penale de către același autor.

O luingă perioadă de timp reacția socială antiinfracțională a avut o esență eminamente represivă, popoarele antice dezvoltând sisteme legislative și instituționale care răspundeau în bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care au fost create. Așadar, modelul clasic de a preîntâmpina săvârșirea faptelor antisociale se baza pe efectul de inhibare psihică al normei penale și al pedepsei potențiale.

Modelul clasic are la bază prevenirea generală și prevenirea specială. Problema prevenirii criminalității a fost abordată în mod explicit de filozoful grec Platon, care a propus înlocuirea ideii retributive cu ideea de utilitate socială a pedepsei, conform căreia scopul sancțiunii trebuie să fie prevenirea generală (prin forța exemplului) și prevenirea specială (ca efect intimidant al pedepsei). Platon afirmă că “ acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepsește din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a săvârșit să nu se fi săvârșit, ci pedepsește în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greșeală și pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalți”.

În secolul al XVIII-lea, această concepție a influențat în mod decisiv filozofia iluministă și, prin intermediul ei, teoria școlii clasice de drept penal, fondată de Cesare Beccaria. Acesta susține în lucrarea sa “Dei delitti e delle pene” că omul este o ființă rațională care, trăind sub imperiul liberului său arbitru, trebuie să suporte consecințele faptelor sale. Din acest motiv, cu cât pedeapsa prevăzută de lege este mai severă, cu atât omul se va abține să comită actul incriminant și, cu cât aplicarea legii este mai certă și mai rapidă, cu atât efectul preventiv va fi mai evident.

Odată cu trecerea timpului, imaginea clasică a prevenirii criminalității prin efectul intimidant al pedepsei a început, pe de o parte, să se estompeze, iar pe de altă parte, să devină mai complexă.

În ceea ce privește prevenirea socială, aceasta presupune complexul de măsuri destinate să împiedice săvârșirea unor fapte antisociale de către persoanele care au săvârșit deja, o infracțiune.

Întrucât modelul clasic se bazează, în mod esențial, pe efectul intimidant al pedepsei, prevenirea specială se realizează prin impunerea unei pedepse mult mai aspre în cazul recidiviștilor, în scopul neutralizării ori incapacitării acestora pe o perioadă mai mare de timp. In secolele anterioare, neutralizarea se realiza prin pedeapsa cu moartea sau mai târziu, prin exilarea vinovaților în colonii și chair prin vânzarea lor ca sclavi. În secolul XX, neutralizarea se obține atât prin pedepse privative de libertate mai severe -uneori, chair închisoarea pe viață- fie prin măsuri alternative de educare, reeducare și tratament medical sau psiho-social, care au drept scop resocializarea infractorului, în vederea reintegrării sociale a acestuia.

În perioada modernă, modelul clasic de prevenire a evoluat atât către modelul social, cât și în direcția modelului situațional (tehnologic).

Se pune accentul pe educarea cetățenilor prin popularizarea legislației în vigoare, prin relevarea efectelor nocive ale criminalității, prin consecințele acestui fenomen. Un rol important revine mijloacelor de informare în masă, care prin modul de prezentare a acestei problematici, pot contribui efectiv la prevenirea criminalității.

Cea mai importantă pârghie o constituie, însă, controlul social specializat, respectiv justiția, poliția, curtea de conturi, garda financiară, controlul financiar intern, poliția sanitară, poliția de frontieră,etc. organisme ale statului care, prin lege, auobligația să intervină în timp util pentru anihilarea focarelor criminogene, realizând astfel și protecția eventualelor victime.

Cu privire la modelul social, în ultimele decenii, creșterea explozivă a criminalității pe plan mondial a determinat o adevărată criză a sistemelor justiției penale și a organismelor clasice de control social, mai ales în țările vest-europene. Atât numărul infractorilor primari, cât și rata recidivismului au crescut de la an la an. Aceste efecte au fost resimțite și în țările din Europa Centrală și de Est, după autodesființarea blocului comunist.

Apariția noilor strategii naționale trebuie văzută în contextul principalelor schimbări economice, culturale, sociale care au afectat țările lumii în ultima perioadă. Ca rezultat al acestor schimbări, politica penală din multe țări se îndreaptă către utilizarea unor măsuri cu caracter social anticipativ.

Modelul social se realizează prin prevenirea primară, definită ca fiind o strategie preventivă de bază care, prin măsuri specifice în domeniile social, economic, cultural, educativ,etc. încearcă să anihileze atât situațiile criminogene, cât și rădăcinile adânci ale criminalității.

În conformitate cu ideile de bază ale modelului social, prevenirea trebuie să se adreseze mai ales infractorilor potențiali, atât la nivelul individual, cât și al microgrupurilor. Astfel, materialele de specialitate prezintă un important număr de programe de prevenire care funcționează în țările occidentale și se adresează cu prioritate familei, școlii și în general, tinerilor.

În privința familiilor se acționează prin măsuri comunitare pentru :

– furnizarea de ajutor celor aflați în stare de stress economic și psihologic;

– educarea și orientarea tinerilor părinți;

– educarea preșcolarilor proveniți din familii dezorganizate ori, “de socializare negativă”.

În vederea ocrotirii potențialelor victime ale violenței în familie, prin Hotărârea 852/1996 s-a înființat Centrul Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie. Potrivit acestui act normativ, se înființează Centru Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie, ca instituție bugetară cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii și Protecției Sociale, având sediul la Policlinica Universitară Titan – Centru de dialog și tratament – Bulevardul Nicolae Grigorescu, nr. 41, sector 3, București.

Art.2 al acestei hotărâri stipulează că Centru Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie are ca obiect de activitate urmărirea și asigurarea respectării drepturilor femeii precum și eliminarea oricăror forme de discriminare exercitate împotriva acesteia, inclusiv combaterea fenomenelor de violență în familie.

Art.3 prevede faptul că în realizarea obiectului său de activitate, Centru Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie, exercită următoarele atribuții :

a). triază, îndrumă și înregistrează persoanele victime ale violenței în familie, care solicită sprijin în acest sens;

b). analizează modalitățile concrete de asistență, protecție și intervenție;

c). dezvoltă linii de servicii specifice, inclusiv prin înființarea unui post telefonic “S.O.S” în scopul protejării victimelor violenței în familie;

d). sesizează factorii competenți și solicită intervenția acestora în vederea rezolvării situațiilor semnalate;

e). crează banca de date referitoare la amploarea fenomenului de violență în familie, pe baza cazurilor avute în observație;

f). evaluează datele obținute și elaborează studii preliminare asupra fenomenului de violență în familie.

Art.4 al acestei Hotărâri arată că în vederea îndeplinirii atribuțiilor prevăzute la art. 3 Centrul Pilot de Asistență și Prorecție a Victimelor Violenței în Familie colaborează cu Ministerul Sănătății, Ministerul de Interne și Ministerul Justiției, precum și cu alte structuri guvernamentale și neguvernamentale având atribuții în domeniul asistenței și protecției familiei.

Centrul Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie este condus de un director numit de ministrul muncii și protecției sociale.

Structura organizatorică a Centrului Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie, precum și regulamentul de organizare și funcționare se aprobă prin ordin al ministrului muncii și protecției sociale. Personalul încadrat la Centrul Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie este salarizat în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare. Spațiul necesar funcționării Centrului Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie este pus la dispoziție fără plată de către Ministerul Sănătății. Acest centru va putea folosi la cerere personalul medical de specialitate din cadrul Policlinicii Universitare Titan, pe baza unei înțelegeri cu aceasta.

Ministerul de interne va asigura paza permanentă a Centrului Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie.

Școala se bucură de o atenție reală, datorită rolului său formativ pronunțat. Ea poate oferi cunoștiințe privind rolul și importanța valorilor sociale, a respectului față de lege și morală, implicațiile crimei, modul în care funcționează sistemul justiției penale, căile de evitare ale comportamentului delicvent.

Constatându-se că orientarea spre tratamentul individual al școlarilor ori abordarea unui aspect educațional singular s-au dovedit a fi contraproductive, eforturile s-au îndreptat în două direcții :

– către supravegherea școlarilor în vedrea reducerii violenței; în acest scop sunt angajați tinerii absolvenți aflați în șomaj;

– organizarea unor cursuri speciale, în afara orelor de program, pentru copiii care au probleme de asimilare ori de adaptare la mediul școlar.

Un alt domeniu important al prevenirii îl constituie angajarea în muncă a tinerilor, care este considerată ca fiind esențială pentru dezvoltarea acestora prin educație socială, vizând încurajarea lor pentru asumarea responsabilității propriilor destine. Lipsa ori pierderea locului de muncă și imposibilitatea de reîncadrare în timp rezonabil determină modificarea serioasă a structurii de personalitate a tinerilor, dezvoltă sentimente revanșarde, stări depresive, manifestări deviante și chiar recurgerea la acte infracționale, devenind astfel vicitime ale neadaptării sociale. De aceea, programele de prevenire se orientează în trei direcții :

– identificarea și chiar crearea de noi locuri de muncă pentru tineri, prioritate absolută având cei cu responsabilități sporite (cu familie proprie, copii, părinți bătrâni și bolnavi,etc.);

– organizarea timpului liber pentru tinerii rămași fără loc de muncă; acest tip de acțiune preventivă ia în considerare atât activitățile distractive, cât și cele de reconversie și recalificare a tinerilor;

– crearea de facilități de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se droghează, alcoolici, etc.).

Programele de prevenire socială a criminalității mai iau în considerare politica de sănătate, de planificare urbană și, în general, toate domeniile care se pot constitui în factori generatori de criminalitate potențială.

Prevenirea secundară are ca obiect adoptarea unei politici penale adecvate și transpunerea în practică a acesteia. Aceasta este aria preventivă care se confruntă în mod concret cu fenomenul infracțional, aigurând prevenirea prin identificarea timpurie și anihilarea factorilor criminogeni. Activitățile prevenirii secundare sunt desfășurate de organele legislative (în cea ce privește adoptarea legislației penale) și executive (care au datoria aplicării legii).

Prevenirea terțiară include activitățile destinate evitării riscului de recidivă la persoanele care au mai săvârșit infracțiuni. În această zonă a prevenirii se acționează pentru tratamentul, reeducarea, resocializarea și reinserția socială a infractorilor. Totuși, datorită anvergurii limitate a sancțiunilor orientate spre tratament, prevenirea terțiară este reducă adesea la represiune și neutralizare.

Modelul social vizează mai ales prevenirea criminalității prin reducerea necesității de a săvârși fapte penale. El este un model generos, dar care presupune mari eforturi materiale și umane, deci o anumită bună stare a societății în care se aplică. Modelul social necesită în plus, atragerea comunității în procesele specifice și în acțiunile concrete de prevenire, presupunând o bună coeziune socială. Alături de costurile ridicate, această cerință reprezintă un serios handicap, deoarece :

– stratificarea socială excesivă generează interese diferite ale indivizilor, precum și opinii diferite cu privire la prioritățile prevenirii;

– interesul comun este relativ restrâns și vizează mai ales prevenirea criminalității violente, a celei stradale și a delicvenței juvenile, a infracțiunilor care lovesc în interesele tuturor grupurilor sociale. În consecință, modelul social de prevenire poate avea o incidență și rezultate relevante în societățile cu o dezvoltare echilibrată, care pun accentul pe interesele comune (țările nordice) și aplicabilitate discutabilă în țările a căror politică se bazează pe un liberalism excesiv, ori în țările sărace.

B. O altă măsură de protecție socială a victimelor este reprezentată de așa-numitele măsuri de “autoprotecție”, măsuri ce revin în sarcina persoanelor particulare, care de fapt sunt și trebuie să fie rodul unor influențe organizate în vederea evitării riscului victimal și al victimizării.

Examinând prevenirea într-o accepțiune restrânsă la identificarea și predicția victimelor potențiale, care sunt susceptibile prin conduita lor să favorizeze, mai mult sau mai puțin, săvârșirea unor infracțiuni, se propune să se urmărească următoarele obiective mai importante :

– educarea moral-juridică a cetățenilor pe baza cunoașterii legilor și a formării convingerilor necesare respectării lor neabătute;

– pregătirea antiinfracțională a populației pentru a cunoaște normele de conviețuire socială, cerințele comportamentale generale de evitare a situațiilor ori circumstanțelor în care cetățenii ar putea deveni victime ale unor infracțiuni;

– sfătuirea și îndrumarea individuală a cetățenilor privind conduita ce se recomandă a fi urmată -în cazuri concret determinate- pentru a împiedica evoluția negativă a unor stări de lucruri și ajungerea lor în poziție de victime;

– identificarea din timp a unor victime potențiale – îndeosebi prin posibilitățile de cunoaștere ale organelor judiciare- și promovarea unor măsuri de protecție sau autoprotecție a acestora.

De altfel, în ceea ce privește prevenirea și evitarea riscului victimizării, unii autori au încercat să formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici, etc. Astfel, strategiile evitării sunt acțiunile indivizilor care au scopul de a limita expunerea lor în raport cu persoanele periculoase sau cu situațiile amenințătoare. De exemplu: stând noaptea acasă, evitarea introducerii străinilor în casă, ignorarea pietonilor care încearcă să angajeze o conversație,mai ales în locurile retrase.

Tacticile de depășire a situațiilor de risc sunt folosite pentru a minimiza pericolul de victimizare, când expunerea la risc este de neevitat. De exemplu : plimbarea în compania altora și evitarea plimbărilor singulare, evitarea implicării neînarmate în anumite situații periculoase.

Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător accentuează asupra importanței creării “spațiului de apărare” prin îngreunarea atingerii țintelor și menținerea supravegherii (pază). Acțiunile de reducere a riscului sunt fie individuale, fie colective (în colaborare cu alte persoane).

În ceea ce privesc mijloacele, modalitățile de prevenire, modelul situațional (tehnologic) de prevenire reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităților de săvârșire a faptelor antisociale, prin măsuri realiste, relativ simple și cu costuri reduse. Modelul situațional are în vedere potențialele victime, încercând să le determine să utilizeze variate precauțiuni care reduc riscul victimizării.

Anumite aspecte ale acestui model de prevenire a criminalității se adresează infractorilor, în ideea producerii unui anumit impact psihologic asupra acestora (prin creșterea riscurilor la care se expun) și a-i determina să renunțe la “trecerea la act”.

Există două categorii principale de măsuri de prevenire situațională :

– măsuri de securitate care fac dificilă comiterea infracțiunilor;

– măsuri care influențează costurile și beneficiile celor care săvârșesc infracțiuni.

Cu privire la măsurile de securitate, au fost identificate trei modalități prin care ocaziile de săvârșire a infracțiunilor se restrâng în mod drastic :

a). măsuri prin care țintele (obiectivele vizate de către infractori) devin mai dificile. În acest scop se utilizează materiale care nu pot fi sparte, dispozitive de alarmă și imobilizare, seifuri. Aceste măsuri sunt îndreptate mai ales împotriva spărgătorilor. Valoarea lor crește prin conectarea dispozitivelor de alarmă la unități specializate de poliție, agenții de prevenire comunitară a crimei, companii de asigurare,etc.

b). măsuri prin care se înlătură țintele; de exemplu, pentru a se evita spargerea unui autoturism , acesta nu va fi parcat la întâmplare, ci în locurile special amenajate, cu paza asigurată;

c). măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracțiunilor; de exemplu, verificarea pasagerilor la aeroport reduce riscul deturnărilor de aeronave.

Măsurile care influențează costurile și beneficiile infractorilor se referă la :

a). marcarea proprietății; de exemplu, poansonarea autoturismelor , a bicicletelor, marcarea bunurilor din locuințe. Această măsură face lucruruile respective ușor de recunoscut și în consecință, greu vandabile.

b). supravegherea tehnică: presupune utilizarea unor dispozitive de control al accesului în locuințe (interfoane, televiziune cu circuit închis, etc.) de supraveghere a clădirilor și a spațiilor înconjurătoare. Aceste dispozitive crează riscuri suplimentare pentru infractorii care, în cazul în care se decid să acționeze, vor trebui să facă eforturi și cheltuieli suplimentare pentru a le evita sau anihila.

c). asigurarea supravegherii zonale; se referă la activitățile specifice de patrulare și control antiinfracțional desfășurate de organele de poliție, agenții specializate și chiar cetățenii organizați în echipe de prevenire în zonele în care locuiesc.

Toate aceste strategii, tactici, măsuri, nu pot fi evaluate cu ușurință privind eficacitatea lor, deoarece este dificil de identificat situațiile particulare în care ele ar putea preveni acțiunile victimizante. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la un nivel clar observabil, dar care nu poate fi și prompt cuantificabil Un bun exemplu îl oferă ratele scăzute ale victimizării femeilor în raport cu bărbații sau a persoanelor în vârstă, față de cei mai tineri. Această situație poate fi explictă prin faptul că atât femeile, cât și persoanele în vârstă, include strategii de prevenire a riscului în cadrul stilului lor de viață. De exemplu: un bărbat tânăr care bea noaptea într-un local marginal, pare ceva normal, față de cazul unei femei sau al unui bătrân neînsoțit.

La fel se poate explica și situația femeilor divorțate, separate sau nemăritate care prezintă rate mult mai mari de victimizare decât femeile măritate. Acestea din urmă, grație îndatoririlor preponderente orientate către familie, precum și prezenței companiei sociale sunt expuse mult mai puțin riscului de victimizare.

Există tendințe spre victimizare în mai multe sectoare de activitate a populației, aceasta manifestându-se prin reacții din ce în ce mai paradoxale.: apatie, indiferență, retragere, autoapărare sau chiar provocare. Politica penală și educația criminologică încearcă în prezent să combată tendințele de victimizare a unor categorii a populației prin stimularea interesului public la adoptarea unei atitudini mai active -conjugată cu aceea a autorităților- la desemnarea, identificarea,tragerea la răspundere a delicvenților, cât și la practicarea unor măsuri de prevenire activă.

În această direcție o importanță deosebită o are activitatea de informare și consiliere a potențialelor victime asupra măsurilor de prevenire practicate, asupra situațiilor criminogene, asupra unor sisteme de evitare, protecție și apărare de natură a anihila posibilitățile de acțiune a infractorului.

Într-o altă ordine de idei, se impune o cât mai largă cooptare a publicului la susținerea unor programe speciale de prevenție situațională.

Dacă există într-o oarecare măsură posibilitatea îndepărtării delicventului de victimă, pot fi practicate și mijloace de îndepărtare a victimei de delicvent.

În acest sens se practică astăzi în multe state separarea suporterilor echipelor adverse, închiderea ambasadelor în scopul protejării personalului, schimbarea în ultimul moment al traseului unor personalitîți, organizarea unor întâlniri sau vizite incognito,etc. Se practică, pe de altă parte, variate măsuri de protecție a obiectivelor de valoare, care sunt deplasate în așa mod încât să fie îndepărtate de potențialii infractori. În această categorie intră, de pildă, măsura scoaterii din vitrine, pe timpul nopții, a mărfurilor de valoare sau organizarea de plăți a salariilor prin virament ori plată eșalonată pe toată durata lunii a pensiilor (Suedia).

Protecția valorilor se realizează, de altfel, în mod curent, prin transportarea unor mari sume de bani ori valori în mașini blindate și plasarea lor sub mecanisme sofisticate de alarmă și pază. În Germania de pildă, sistemele de zăvorâre și blocare a volanului au redus furtul de autoturisme într-un procentaj de 60%, iar în Suedia, dublarea cecurilor cu cărțile de identitate a solicitantului unei plăți, a redus considerabil cazurile de fraudă prin cecuri.

Sporirea protecției victimelor care nu trebuie să se mai situeze la periferia dreptului penal, dezdăunarea victimei fiind implicată pe ideea de reconfortare morală, de susținere psihică și de solidarizare umană, prefigurându-se o intensificare a formelor de asistență acordată acestora.

Există în acest sens propunerea ca, atitudinea infractorului față de consecințele păgubitoare de ordin material și moral aduse victimei să-și găsească o exprimare mai intensă, atât în planul represiunii –în alegerea sau dozarea pedepsei- cât și în planul asigurării unei juste și integrale reparații, prin multiplicarea căilor de acces ale victimelor în procesul penal și diversificarea formelor de dezdăunare.

Preocuparea criminologiei actuale pentru problematica menționată a devenit foarte intensă, constituind una din dominantele ultimului deceniu (cunoscută sub denumirea de așa-numita “revoluție liniștită”).

Soluționarea conflictului de drept penal pe alte căi decât pe cele obișnuite, vorbindu-se despre reconcilierea dintre făptuitor și victimă (așa-zisa “cale a mediației”) sau despre dejuridicizare, prin crearea posibilității rezolvării conflictului de drept penal direct de către părțile implicate, cu sprijinul unor instituții publice sau private, cum ar fi grupurile sociale de apartenență, instituții medico-sociale, diverse organisme cu caracter umanitar. În legislația noastră aceste tendințe și-au găsit exprimarea în activitatea “comisiilor de împăciuire” care, în anumite limite, fie că soluționau ele însele anumite fapte penale mărunte considerate ca “abateri”, fie încercau “împăcarea părților”.

Reglementări în convenții internaționale privind victimele

Națiunile Unite și-au asumat sarcina unui rol de impuls internațional în domeniu prevenirii crimei și a tratamentului delicvenților. În cadrul Consiliului Economic și Social funcționează o serie de institute. Au fost organizate de asemenea, o serie de congrese cu privire la practica penală.

Ordinea de zi a celui de-al VII Congres ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenței, cuprindea :

– dimensiuni noi ale criminalității și frecvența crimei în contextul dezvoltării;

– perspective în justiția penală într-o lume în evoluție;

– victimele criminalității;

– judecătorii, criminalitatea și justiția;

– formularea și aplicarea normelor ONU în materia justiției penale.

Consiliul Europei a recomandat inițierea unor acțiuni naționale de depenalizare referindu-se în general la infracțiunile minore, iar în mod particular la furturile din magazine, de autoturisme sau diverse tipuri de excrocherii în materie de vânzare pe credit sau atingeri de încredere în materie de comision. De asemenea, cazul infracțiunilor în materie de cecuri, cărți de credit, contracte de vânzare, sustrageri comise de muncitori în intreprinderi –infracțiuni destul de frecvente, dar care dau naștere unor conflicte de proprietate ce pot fi comod rezolvate pe căi juridice nepenale și din care multe permit despăgubirea victimelor prin sistemele de asigurare existente ori sancționarea alternativă a infractorului de directori ori colectivul de muncă.

Examinând cazul înșelăciunilor (filonterie și subtilizări) din restaurante, hoteluri, mijloace de transport ori locuri de spectacol, Consiliul Europei recomandă următorul model de dezincriminare :

– decriminalizarea integrală a faptelor fără o intenție frauduloasă caracterizată;

– decriminalizarea condiționată a faptelor, când autorul despăgubește victima într-un termen scurt, prevăzut de lege.

Prin Recomandarea nr. R/87/18 adoptată de Consiliu de Miniștri ai Consiliului Europei din 17 septembrie 1987, una din căile cele mai importante pentru a spori eficiența justiției penale prin realizarea unei apropieri între momentul săvârșirii infracțiunilor și momentul tragerii la răspundere penală, o reprezintă simplificarea justiției penale, în condițiile asigurării unui minim decent de drepturi și garanții procesuale pentru infractor. Recomandarea are în vedere simplificarea procedurii judiciare în domeniul infracțiunilor caracterizate prin gravitatea neînsemnată, mare frecvență și repetativitate, mai ales în domeniul rutier (dar și în cel sanitar, fiscal, vamal, silvic,etc.) prin :

– introducerea unor proceduri sumare;

– practicarea sistemului tranzacțiilor;

– simplificarea unor proceduri.

Tranzacțiile îmbracă în mod obișnuit forma unui acord între Ministerul public sau o altă autoritate competentă și delicvent, acord prin care autoritatea se obligă să înceteze urmărirea delicventului sub rezerva îndeplinirii unor condiții, cum ar fi plata unei amenzi, confiscarea unor bunuri sau indemnizarea victimei.

Cooperarea internațională în materie penală și procesual-penală cunoaște o evoluție mereu ascendentă, determinată atât de necesitățile practice ale integrării europene, cât și de problemele tot mai severe pe care le ridică criminalitatea transnațională.

Colocviul pregătitor al celui de-al XV-lea Congres al Asociației Internaționale de Drept Penal (Rio de Janeiro-septembrie 1994) desfășurat la Helsinki, în perioada 2-6 septembrie 1992, sub denumirea “Regionalizarea dreptului penal internațional și protecția drepturilor omului prin mijloacele procedurii penale “ a abordat pe larg această problematică. În urma dezbaterilor care au avut loc s-a concluzionat că în perioada actuală există un interes evident din partea tuturor statelor europene pentru armonizarea legislațiilor penale și procesual-penale în scopul unei mai bune protecții sociale prin sporirea eficienței sistemului justiției penale și a protejării drepturilor omului.

În ceea ce privește apărarea drepturilor omului în cooperarea internațională în materie penală s-a prevăzut, printre altele, ca răpirea unei persoane de pe teritoriul unui alt stat, ori ademenirea sa cu false pretexte pentru a veni voluntar din altă țară cu scopul de a o supune arestării sau urmăririi penale este contrară normelor dreptului internațional și nu trebuie tolerată, indiferent dacă a fost comisă de organele de stat sau de persoane particulare. Victima unui astfel de abuz trebuie să aibă dreptul de a fi repusă în situația în care se afla înaintea acelei violări a drepturilor sale.

Concluzie

Compromisul anilor 80 între criminologia tradițională și noua criminologie ce părea să mulțumească pe ea mai mare parte dintre criminologi este astăzi pe cale de a fi reconsiderat. Se caută o nouă paradigmă ce încearcă să depășească clivajul celor “două criminologii”, reținând principalele contribuții ale criminologiei reacției sociale fără a părăsi terenul criminologiei clinice.

Studiile de victimologie aduc o viziune diferită punând mai mult în evidență caracterul fragmentar al teoriilor explicative tradiționale.

O problemă interesantă s-a ridicat îndeosebi în ultimele decenii și anume aceea dacă în obiectul criminologiei nu ar trebui inclus și conceptul de victima infracțiunii.

S-a reproșat astfel, tot mai mult criminologiei că și-ar fi concentrat eforturile asupra problematicii infractorului, neglijând aproape total studiul victimologic.

Astfel, unele studii de criminologie au evidențiat, îndeosebi în cazul grupului de infracțiuni contra persoanei și contra proprietății, o anumită relație complexă între infractor și victimă, relație a cărei eficiență contributivă în producerea actului infracțional nu ar putea fi neglijată în cadrul unui model cauzal complex. Studiul raporturilor dintre victimă și autorul infracțiunii ocupă astăzi un spațiu foarte important în cercetarea criminologică. Se susține chiar existența unei ramuri speciale a criminologiei, denumită “victimologie”. Pe de altă parte, se susține importanța pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalității reale.

Unii autori au confirmat chiar faptul că însăși infractorul (agresorul) poate fi considerat o victimă a societății sau a schimbărilor survenite în societate.

Problematica raportului dintre schimbarea socială și criminalitate este o temă analizată cu prioritate atât în literatura de specialitate, cât și cu prilejul unor reuniuni internaționale.

Obiectivul general al studiilor referitoare la schimbarea socială, criminalitate și controlul acesteia, a fost acela de a descrie și analiza relațiile reciproce dintre aceste ansambluri, acordând un interes sporit impactului pe care transformările la nivelul structurilor sociale îl are asupra tipologiilor infracționale și frecvenței acestora, precum și asupra formelor și intensității controlului social.

Prin “schimbare socială” autorii înțeleg în general, procesele de transformări politice, economice, sociale și culturale care afectează societatea, atât în sens pozitiv (progres, inovație, ameliorarea condițiilor de trai,etc.), cât și în sens negativ (regresiune, recesiune, criză, criminalitate, conflicte, etc.).

Dezvoltarea socială dezechilibrată conduce la stări anomice, la blocarea oportunităților și la marginalizarea indivizilor inadaptați (cu mobilitate redusă, incapabili “să țină pasul”). Deși povara criminalității îi afectează pe toți cetățenii, ea este distribuită diferențiat, mai ales de-a lungul principalei linii de stratificare socială. Ea afectează grupurile sociale de o manieră care face ca victimele dezvoltării să devină favorabile crimei și implicit, să sufere impactul cu justiția penală. Datele rapoartelor ONU indică faptul că, la nivel național, costurile crimei cad în principal în sarcina păturilor defavorizate, iar pe plan internațional ele revin celor mai puțin dezvoltate țări.

În ceea ce privește protecția victimelor, legislațiile fiecărei țări democratice ar trebui să cuprindă, printre prevederile Constituției și un articol privitor la drepturile și protecția victimei. Acest articol ar trebui să conțină dispoziții privitoare la asigurarea unui tratament corect, demn și respectabil, în urma producerii unei crime sau a altei agresiuni, pe toată întinderea procesului, asigurându-i-se victimei următoarele drepturi: să fie informată și să i se dea posibilitatea să obiecteze cu privire la afirmațiile vinovatului, să fie informată cu privire la eventuale evadări ale inculpatului, să beneficieze de celeritatea procesului penal, să beneficieze de despăgubiri morale și materiale din partea agresorului, să I se acorde victimei măsuri de protecție împotriva violenței sau intimidărilor venite din partea agresorului.

BIBLIOGRAFIE

1. Rodica Mihaela Stănoiu – “Criminologie”, Editura Oscar Print, București,1995

2. Constantin Păunescu – “Agresivitatea și condiția umană”,Editura Tehnică,

București,1994

3. Gheorghe Nistoreanu și – “Criminologie”, Editura Europa Nova, București,

Costică Păun 1996

4. Nicolae Mitrofan, – “Psihologie judiciară”, Casa de editură și presă

Voicu Zdrenghea, “Șansa” SRL, București,1992

Tudorel Butoi

5. Rodica Mihaela Stănoiu – “Introducere în criminologie”

6. Narcis Giurgiu – “Elemente de criminologie”, Editura Fundației “Chemarea”

Iași, 1992

7. Ion Argeșanu – “Cazuri judiciare – nevoia de adevăr și dreptate”, București,

1995

8. Tiberiu Bogdan și colaboratorii – “Comportamentul uman în procesul judiciar”

București, 1993

9. Hotărârea Guvernului nr. 852/1996 – privind înființarea Centrului Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Famile

10. Surse Internet