Codurile DE Guvernanta Corporativa Si Implementarea Lor In Romania

CODURILE DE GUVERNANȚĂ CORPORATIVĂ ȘI IMPLEMENTAREA LOR ÎN ROMÂNIA

CAPITOLUL I:

CORPORAȚIILE MULTINAȚIONALE ȘI NECESITATEA BUNEI GUVERNĂRI CORPORATIVE

1.1. Corporațiile multinaționale- principalul vector al globalizării………………….1

1.2. Analiza structurală și evolutivă a corporației multinaționale…………………..2

1.3. Eșecuri ale corporațiilor multinaționale datorate slabei guvernanțe………..4

1.4. Conceptul de guvernanță corporative…………………………………….….6

1.5. Caracteristicile guvernanței corporative………………………………….….7

1.6. Domenii de influență ale guvernanței corporative…………………………11

CAPITOLUL II:

CODURILE DE GUVERNANȚĂ CORPORATIVĂ – MODALITĂȚI DE REGLEMENTARE A CONDUCERII CORPORATIVE

2.1. Principiile Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

de conducere corporativă ………………………………………………………….12

2.2. Sisteme de abordare a conducerii corporative………………………………….16

2.3. Codurile de guvernanță – apariție, realizare, obligativitate………………….18

2.4. Tipologia codurilor de guvernanță…………………………………………………..19

2.5. Legea Sarbanes-Oxley – cel mai puternic cod de guvernanță

corporativă ………………………………………………………………………………20

2.6. Modalități de măsurare a nivelului de conducere corporativă………………26

CAPITOLUL III:

IMPLEMENTAREA CODURILOR DE GUVERNANȚĂ ÎN ROMÂNIA

3.1. Conducerea corporativă în România……………………………………………….33

3.2. Necesitatea implementării unui cod de guvernanță român………………….34

3.3. Implementarea codurilor de guvernanță corporativă în România…………44

3.4. Informarea anuală privind guvernanța corporativă…………………………….46

CONCLUZII ………………………………………………………..………….48

BIBLIOGRAFIE

1.      Council Directive (2006/99/EC) of 20 November 2006 adapting certain

Directives in the field of company law, by reason of the accession of

Bulgaria and Romania

2. Keasey K., Thompson  S., Wright M., Corporate Governance: Accountability,

Enterprise and International Comparisons, John Wiley and Sons, 2005

OECD, Corporate Governance in Romania , 2001

OECD, Principles of Corporate Governance, 2004

Winter J. Report of the High-Level Group of Company Expert on a Modern

Regulatory Framwork for Company Law in Europe, Brussels , 2002

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată

7. Legea nr. 441/2006 pentru modificarea și completarea  Legii nr.31/1990 privind

societățile comerciale, republicată și a Legii nr. 26/1990 privind

registrul comerțului, republicată în M. Of. nr. 955/28.11.2006

8. www.oecd.org

9. www.europa.eu

=== CODURILE DE GUVERNANTA CORPORATIVA SI IMPLEMENTAREA LOR IN ROMANIA ===

CAPITOLUL I

CORPORAȚIILE MULTINAȚIONALE ȘI NECESITATEA BUNEI GUVERNĂRI CORPORATIVE

1.1. Corporațiile multinaționale- principalul vector al globalizării

Literatura de specialitate reține numeroase definiții pentru corporațiile multinaționale. Astfel, una dintre primele definiții acceptate pe scară largă este cea dată de R. Vernon în 1966, care menționa că o corporație multinațională reprezintă o firmă mare, deținătoare de filiale industriale în cel puțin șase țări. Ulterior, ca urmare a faptului că au apărut și firme mijlocii cu vocație internațională, această cifră a fost redusă la două țări și în cele din urmă chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea economiștilor acceptă că o corporație multinațională constă dintr-o firmă care și-a extins producția și piața dincolo de hotarele unei singure țări.

Un concept strâns legat de cel de corporație multinațională este cel de grup – holding, prin care se înțelege un ansamblu format din societatea – mamă și filialele plasate direct sub controlul său. Deci, societatea mamă este un centru de decizie financiară cu rolul de a arbitra permanent activitatea participanților, în funcție de rentabilitatea capitalurilor angajate.

O altă variantă de internaționalizare urmată de corporațiile multinaționale este strategia tehno-financiară, care este rezultatul deplasării activității din străinătate, de la o producție materială directă spre furnizarea de servicii. Baza competitivității lor o formează know-how-ul și activitatea de cercetare-dezvoltare. Firmele multinaționale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea competențelor tehnologice este posibilă.

Apariția și dezvoltarea corporațiilor multinaționale a schimbat radical datele referitoare la concurență. Au apărut industrii globale, definite drept industrii în care poziția competitivă a firmelor dintr-o anumită țară este semnificativ afectată de poziția lor din alte țări și viceversa. O strategie globală va însemna creșterea interdependențelor între activitățile separate geografic ale filialelor și companiilor mamă. În același timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condițiilor cererii de pe piața vizată. Urmarea firească a acestui lucru este tendința specializării filialelor în tipul de producție care valorifică avantajul comparativ al țării gazdă.

În felul acesta, marile firme au intrat intr-un nou stadiu al multinaționalizării – cel al redistribuirii globale a factorilor de producție. Globalizarea a depășit paradigma tradițională a utilizării și combinării factorilor de producție clasici doar la scară națională. Marile corporații ale lumii caută să obțină avantaje în producție, marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producție la scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică.

În anul 1970, primele 15 națiuni dezvoltate ale lumii aveau 7500 de corporații multinaționale, pentru ca, în 1994, aceleași 15 state să aibă aproximativ 25000 de firme multinaționale. În prezent, în întreaga lume există aproximativ 50000 de astfel de firme, cu peste 280000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internațional al Muncii estimează că firmele multinaționale au aproximativ 100 milioane de angajați proprii, ceea ce reprezintă 4% din forța de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii și 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare.

1.2. Analiza structurală și evolutivă a corporației multinaționale

Fenomenele și tendințele manifestate pe plan mondial în cadrul schimburilor internaționale pe de o parte, și a fluxurilor mondiale de capital pe de altă parte, suscită tot mai mult, în zilele noastre, atenția specialiștilor din diverse domenii și a economiștilor în particular, asupra efectelor pe care acestea le generează în planul dezvoltării economiilor naționale în ansamblu, și în cel social, acesta din urmă fiind evaluat în special, prin intermediul evoluției nivelului de satisfacere a necesităților umane atât în țările dezvoltate economic, cât și în cele subdezvoltate.

Dincolo de perspectiva tradițională a abordării investițiilor derulate de operatorii multinaționali în granițele diverselor economii receptoare, în sensul incidențelor resimțite în spectrul dezvoltării economico-sociale a națiunilor lumii, corporațiile multinaționale sunt considerate instituții economice cu caracter mondial, având cel mai înalt grad de integrare sub aspectul complexului politicilor manageriale și de redistribuție a capitalurilor atrase din diferite zone, regiuni sau țări ale lumii în interiorul structurii operaționale promovată la scară globală. În această orientare, se avansează considerentul potrivit căruia cele 300 de corporații multinaționale, aflate în clasamentul celor mai mari organizații de profil investițional existente pe plan mondial, dețin sau controlează aproximativ 25% din totalul activelor evaluate la scară de mapamond, impunând circa 5000 mld. USD

Ca rezultat al dimensiunilor de care dispun, corporațiile multinaționale tind să domine industriile ce manifestă un caracter strict oligopolic din perspectiva volumului bunurilor și serviciilor tranzacționate. În orientarea structurii competiționale existentă în planul relațiilor economice mondiale din perioada contemporană, se poate considera ca exemplu edificator, faptul că primele 5 corporații multinaționale specializate în producția de automobile și camioane sunt responsabile pentru o cotă de 60% din volumul vânzărilor globale înregistrate de producătorii industriei evidențiate acaparând totodată, 40% din piața distribuției produselor obținute în sectorul analizat. Mai mult decât atât, spațiul concurențial aferent produselor chimice este dominat în proporție de aproximativ 35% de operatorii cu investiții străine, în timp ce industria electronică și cea a produselor din oțel comportă o variație în cota de piață specializată, estimată intr-un interval apropiat valorii relative de 50% din totalul bunurilor avansate actelor de comerț înregistrate în aceste domenii investiționale, ca urmare a contribuției corporațiilor multinaționale specializate.

În ansamblul lor, corporațiile multinaționale comportă o predominanță diversificată sub aspectul configurației zonelor și domeniilor investiționale. Din acest punct de vedere, regiunile gazdă, precum: Europa Occidentală, America de Nord și Japonia constituie doar un element subsidar comparativ cu totalitatea operațiunilor angajate și derularea în plan global, de managementul organizațiilor multinaționale.

Se poate considera faptul că gradul de manifestare a implicațiilor exercitate asupra economiei mondiale, prin continua dezvoltare a fluxurilor de capital, a tehnicii și tehnologiei de fabricație a numeroaselor produse, a fluxurilor instalate de informații, etc., se află în strânsă corelație cu evoluția economică a corporațiilor multinaționale atât în plan structural, cât și sub aspect evolutiv, acestea din urmă contribuind în bună măsură, la perpetua consolidare și creștere economică a statelor gazdă în ansamblul lor, și în același timp, la intensificarea mecanismului competițional din multiplele sectoare economice în care dețin numeroase și însemnate portofolii investiționale.

1.3. Eșecuri ale corporațiilor multinaționale datorate slabei guvernanțe

Sfârșitul anilor ’90 și începutul noului mileniu au zguduit piețele financiare și societatea civilă prin scandalurile legate de falimentul unor corporații gigant precum Enron, WorldCom sau Tyco. Anchetele întreprinse au condus la descoperirea unor incredibile fraude financiare, dar mai ales, au relevat slăbiciunile mecanismelor de control independent asupra rapoartelor financiare și necesitatea reproiectării imediate a acestuia. Astfel, au luat naștere o serie de reforme în sistemul de audit financiar, printre care și Sarbanes-Oxley, cu referințe directe către domeniul IT.

Grupul Enron a fost protagonistul celui mai răsunător faliment din istoria Statelor Unite ale Americii, cu largi implicații în mediul financiar, economic și politic al țării, la fel de spectaculos ca și ascensiunea care l-a precedat. Ceața din jurul Enron nu s-a destrămat în totalitate: este încă neclar dacă disimularea și „ingineria” financiară au făcut parte din strategia Enron timp de mai mulți ani sau dacă au reprezentat doar o încercare disperată de a redresa compania în momentul scăderii profiturilor sale.

În momentul dezvoltării sale maxime, Enron controla o pătrime din comerțul cu carburanți și electricitate din SUA. În ultimii ani, totuși, și alte companii au lansat operațiuni de distribuție competitive, micșorând profiturile Enron care a realizat asocieri financiare dezastroase care au îndepărtat-o de la principalul ei obiect de activitate – energia – comercializând mărfuri total diferite, precum: apa, hârtia, oțelul, lărgimea de bandă pentru rețelele de calculatoare, spații publicitare, riscul creditelor și instrumente derivate pe starea vremii. Teoria pe care se baza compania era aceea că aproape orice se poate transforma intr-o marfă ce poate fi tranzacționată.

În loc să-și recunoască problemele, compania a făcut pași și mai îndrăzneți până la falsificarea registrelor contabile. Enron și-a mărit artificial veniturile și și-a ascuns datoriile pentru a păstra imaginea a ceea ce fusese odată.

Enron a fost considerată pentru mulă vreme, un model de urmat pentru „mamuții” din domeniul energetic, mult mai puternic ancorați în așa-numita economie tradițională, în perioada 1996-2001, compania obținând de șase ori la rând, din partea revistei „Fortune”, titlul de „Cea mai inovativă companie americană”.

Investitorii tradiționali priveau cu ochi buni Enron, pentru că grupul texan avea importante active reale (centre electrice, rețele de distribuție a gazelor, etc.), în timp ce adepții „noii economii” erau și ei mulțumiți pentru că directorii Enron vorbeau mereu despre transformarea într-o companie bazată pe informații și Internet.

Dar din nefericire, Enron s-a gândit că ar putea aplica tehnicile de tranzacționare și pe alte piețe. S-a extins intr-o manieră rapidă și dezorganizată, uneori prin încheierea de parteneriate pentru a exploata aceste piețe. Dar fiecare piață are specificul său, și multe din companiile înființate au pierdut.

Însă pentru analiști și investitori, Enron nu a fost prea generos cu informațiile. Mulți analiști de pe Wall Street au admis că nu cunoșteau prea multe din activitățile Enron, o companie care avea 3500 de filiale și societăți partenere în întreaga lume. Dar în timpul boom-ului din anii ’90, acest lucru conta prea puțin.

Scandalul financiar provocat de prăbușirea Enron a pus în lumină neglijența în ceea ce privește aplicarea și supravegherea regulilor contabile în SUA, care au permis grupului să disimuleze datorii de miliarde de dolari și să-și „umfle” profiturile în mod artificial.

În opinia lui Robert Tucker, profesor de contabilitate la Universitatea Fordham, din New York, manevra contabilă foarte complicată la care a recurs Enron a fost probabil inspirată de angajații de la Anderson- firma de audit care se ocupa de Enron. El a relevat că directorul financiar și contabilul-șef de la Enron erau foști angajați ai cabinetului Andersen.

Foștii angajați ai companiei americane spun astăzi că pentru șefii Enron, cel mai important lucru era succesul financiar imediat, cu orice preț, cu orice mijloace, iar lor li se dădea de înțeles mereu că nu e greșit să minți, să înșeli și să-ți faci propriile reguli, atâta vreme cât faci bani.

Acest exemplu arată dincolo de toate eșecurile companiei o proastă guvernanță corporativă. Buna guvernanță atât a instituțiilor publice cât și a companiilor private este considerată a fi piatra de temelie a unei economii naționale ferite de șocuri endogene. De aceea se justifică eforturile depuse de numeroase organisme și internaționale (ex. OECD) în demersul de ameliorare a guvernanței, în special prin implementarea de reguli, standarde și recomandări ce servesc ca modele de urmat pentru administratorii organizațiilor.

1.4. Conceptul de guvernanță corporativã

Termenul de conducere (guvernanță) corporativă a apărut în limbajul comun în anii ’70 în Statele Unite în mijlocul scandalului Watergate și a descoperirii implicării companiilor americane în politică prin contribuții acordate diferitelor partide politice.

Guvernanța corporativă este o noțiune mai greu de definit. În opinia noastră

în sens restrâns ea poate fi privită ca sistem de organizare a consiliului de administrație în cadrul relațiilor acestuia cu conducerea executivă a societății.

în sens larg definiția poate să includă relațiile organizației cu acționarii acesteia în special în companiile cu deținere concentrată.

În fine, studiile academice extind definiția dată guvernanței pentru a cuprinde toate relațiile generate în interiorul companiei (de exemplu comportamentul investitorilor instituționali), mecanismul de funcționare a adunării generale a acționarilor și poziția companiei față de piața de capital.

Astfel, guvernanța corporativă poate fi definită în viziunea unor organisme, publicații, persoane ca:

1.Guvernanța corporativă este „o combinație de legi, regulamente și coduri de conduită adoptate în mod voluntar care asigură companiei posibilitatea de a atrage capitalul financiar și uman necesar activității sale și posibilitatea de a-și desfășura activitatea în mod eficient astfel încât să-și asigure existența prin generarea pe termen lung de valoare pentru acționarii săi și societate în ansamblu ”.

2. Guvernanța corporativă este, conform Principiilor OECD:

• un set de relații între managementul societății, consiliul de administrație, acționarii săi și alte grupuri de interese în societate;

• structura prin care se stabilesc obiectivele societății și mijloacele pentru realizarea acestor obiective și pentru monitorizarea performanțelor;

• sistemul de stimulente acordate Consiliului de Administrație și conducerii pentru a mări obiectivele care sunt în interesul societății și al acționarilor și pentru a facilita monitorizarea, încurajând în acest fel firmele să-și utilizeze resursele într-un mod cât mai eficient.

3. Guvernanța corporativă poate fi definită ca „ansamblul relațiilor unei companii cu acționarii săi, sau mai larg cu societatea pe ansamblu ” (Financial Times 1997).

4. Guvernanța corporativă se referă la „promovarea corectitudinii, transparenței și responsabilităților la nivel de companie ”(J.Wolfensohn, Președintele Băncii Mondiale citat de Financial Times în 21 iunie 1999).

5. Guvernanța corporativă este o ramură a economiei care studiază modul în care companiile pot deveni mai eficiente prin folosirea unor structuri instituționale cum ar fi actele constitutive,organismele și cadrul legislativ. Această ramură se limitează în cele mai multe cazuri la studii privind modul în care proprietarii de acțiuni pot să se asigure și să motiveze directorii companiilor astfel încât să primească beneficiile așteptate de pe urma intențiilor lor.

6. Guvernanța corporativă este sistemul prin care afacerile sunt direcționate și controlate.

Se constată astfel că o serie de definiții se focalizează nu numai pe regulile formale și instituțiile de conducere corporativă ci și pe practicile utilizate în cazul în care regulile nu definesc situațiile respective. Așa după cum există definiții care se concentrează, aproape exclusiv, pe structura internă, operațiile și procesul de decizie al companiilor.

1.5. Caracteristicile guvernanței corporative

Principalele patru caracteristici pe care se bazează succesul corporațiilor care permit circulația eficientă a capitalului de la investitori și către investitori, asigurând funcționarea eficientă a unui companii foarte mari pot fi:

a)răspunderea investitorilor;

b)transferul liber al capitalului;

c)personalitatea juridică;

d)managementul centralizat.

Fiecare din aceste caracteristici poate fi privită din mai multe puncte de vedere atât cu aspecte favorabile cât și nefavorabile. În corporații conducerea companiei este centralizată în cadrul Consiliul Director care joacă un rol pasiv de supervizare în comparație cu principalii funcționari care conduc de fapt zilnic compania. Funcția de bază a managementului centralizat este să faciliteze specializarea. Deși, pot exista și suprapuneri, investitorii pot fi pur și simplu investitori, iar managerii pot fi simpli manageri adică profesioniști cu experiență în afacerile companiei. Pe de altă parte, managerii pot realiza un nivel optim de comunicare și control în interiorul companiei, o structură „ierarhică ” ce sporește eficiența managerială a companiei însăși.

În ceea ce privește acționarii, aceștia au avantaje economice generate de afacerile companiei, dar foarte puține avantaje legate de conducere cu excepția câtorva situații în care legile companiei și condițiile de asociere ale companiei le acordă drept de vot. Relația dintre asociați și manageri (conducere) poate fi explicată astfel: acționarii (beneficiarii) angajează managerii (agenții) să presteze anumite servicii în numele lor (ceea ce implică faptul că agentul poate avea o anumită autoritate în luarea deciziilor) .

Ca în orice relație poate apărea neîncredere între participanți, în sensul că beneficiarul poate considera că agentul nu acționează întotdeauna în interesul său. În acest sens beneficiarul poate decide următoarele:

a) stabilește limite corespunzătoare pentru agent solicitându-i acestuia să suporte costurile de angajare și pregătire profesională;

b) plătește agentul, asigurându-se astfel că acesta nu va acționa în detrimentul său;

c) totuși, în general, este imposibil ca beneficiarul să se asigure de faptul că agentul va lua deciziile cele mai bune din punct de vedere al beneficiarului și astfel vor exista mereu divergențe între deciziile adoptate de agent și acele decizii care ar putea determina maximizarea „veniturilor beneficiarului ”.

Așadar, conducerea corporației este o abordare pe mai multe niveluri în sistemul de relație dintre grupurile de interese din cadrul corporațiilor.

După părerea mea cea mai completă definiție este cea dată de OECD deoarece sintetizează mai exact relațiile unei companii atât cu mediul intern reprezentat de acționari, angajați cât și cu mediul extern reprezentat de furnizori, creditori, comunitate, dar și interacțiunea dintre cele două medii și structurile de conducere: consiliul de administrație, managementul societății.

Schematic, factorii care influențează activitatea unei companii, relațiile dintre aceștia și interesele fiecărei categorii pot fi vizualizate în tabelul următor :

Tabelul nr.1.

Datorită factorilor care influențează activitatea unei companii și implicit conducerea corporativă am putea spune că aceasta este relevantă doar în cadrul companiilor mari acolo unde există o separare concretă între structura de proprietate și conducerea efectivă a afacerii. Aceste companii sunt, din punct de vedere juridic, organizate ca societăți pe acțiuni în care acționarii participă în calitate de investitori, nu se cunosc, în general, între ei și nu pot contribui la conducerea curentă a afacerii, care este încredințată unor manageri profesioniști.

Orice sistem de conducere corporativă trebuie să răspundă la o întrebare fundamentală -care este obiectivul unei corporații? În Statele Unite și Marea Britanie, regulile de conducere corporativă consideră că rolul corporației este de a aduce profit acționarilor. De exemplu, Institutul de Drept din America a stabilit în Principiile de Conducere Corporativă că o „corporație trebuie să aibă ca obiective guvernarea afacerilor în vederea obținerii de profit și asigurarea câștigului acționarilor”. În acest sens corporația trebuie să respecte legea, ținând seama de considerațiile etice privind responsabilitatea afacerilor și poate, dar nu este obligată, să aloce o parte din profit către sectoarele publice: sănătate, învățământ și alte destinații caritabile.

În Marea Britanie, obiectivul unei corporații este în principal același ca și în Statele Unite. Legea britanică stabilește în mod clar că acționarii sunt proprietarii companiei, iar conducerea companiei este chemată să respecte interesele acționarilor. Datorită concentrării atenției asupra intereselor acționarilor, în ambele țări modelul de guvernanță corporativă este un model al acționarilor.

În alte țări din Europa, legile și politicile aplicate iau în considerare nu numai interesul acționarilor în ceea ce privește compania ci și a altor persoane sau grupuri de interese de genul: angajați, creditori, organizații civice, comunitatea. În aceste țări, modelul de conducere corporativă este un model al stakeholder-ilor.De exemplu, Germania asigură angajaților, prin sistemul de codeterminare, un rol în conducerea companiei. În general, un model de conducere corporativă axat pe stakeholderi acordă acestora o importanță sporită în companie și impune companiei să țină seama de interesele acestora în deciziile adoptate.

1.6. Domenii de influență ale guvernanței corporative

Putem spune că conducerea corporativă influențează atât activitatea companiilor, cât și economia națională în ansamblul ei. De altfel, domeniile direct influențate de nivelul de conducere corporativă sunt:

1. Microeconomic:

– capacitatea societății de a-și finanța rapid și ieftin dezvoltarea;

– nivelul de performanță economică deoarece într-un sondaj efectuat în rândul principalilor investitori din Europa de S-E peste 80% au considerat că sunt pregătiți să plătească mai mult pentru acțiunile companiilor bine conduse decât pentru cele prost conduse, creditorii acordând o importanță deosebită mediului de conducere al companiei.

2. Macroeconomic.

La nivel macroeconomic, respectarea principiilor de conducere corporativă de către companii, asigură:

– eficientizarea economiei naționale printr-o alocare rațională a resurselor societății;

– creșterea transparenței care asigură astfel reducerea nivelului corupției și a evaziunii fiscale;

– dezvoltarea piețelor de capital prin creșterea atractivității lor pentru investitorii de portofoliu cu mare putere financiară. Astfel, instituțiile financiare internaționale își îndreaptă și ele atenția asupra guvernanței corporative, considerând că recentele crize financiare din Asia de Est, Rusia și alte piețe emergente au evidențiat câteva slăbiciuni în ceea ce privește funcționarea sectorului financiar și a societăților comerciale în planul conducerii corporative .

– mobilizarea economiilor populației prin crearea și dezvoltarea unei alternative financiare, respectiv piața de capital;

– influențe pozitive asupra nivelului de trai al populației.

De asemenea, un sistem eficient de conducere corporativă îi asigură pe investitori că respectiva companie își va folosi bine fondurile generând astfel performanțe economice. Se poate spune deci că sistemul de conducere corporativă ar putea rezolva divergențele privind limitarea libertății manageriale asupra capacității de a avea acces la capital de investiție pe termen lung, stabil și cu costuri scăzute.

CAPITOLUL II

CODURILE DE GUVERNANȚĂ CORPORATIVĂ – MODALITĂȚI DE REGLEMENTARE A CONDUCERII CORPORATIVE

2.1. Principiile Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică de conducere corporativă

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) este unul din pionierii dezvoltării politicii de standarde privind conducerea corporativă. În anul 1998, la recomandarea Consiliului OECD, s-a înființat în cadrul organizației un Grup de Lucru Multidisciplinar Ad Hoc (Ad-Hoc Task Force) pentru Conducerea Corporativă în vederea realizării unor principii neangajante privind conducerea corporativă. Adoptate în anul 1999, Principiile OECD privind Conducerea Corporativă au devenit documentul de referință pentru reforma conducerii corporative. Principiile OECD identifică standarde care se pot aplica într-o varietate de medii juridice, politice și economice.

Scopul Principiilor este să susțină guvernele în eforturile lor de evaluare și perfecționare a cadrului juridic, instituțional și de reglementare privind conducerea corporativă în țările lor. Ele oferă și un îndrumar pentru burse, investitori ,corporații și alte entități care se implică în procesul de dezvoltare a unei bune conduceri corporative.

Principiile OECD au fost aprobate și de Organizația Internațională a Comisiilor Titlurilor de Valoare (IOSCO) precum și de organisme din sectorul privat cum ar fi Rețeaua Internațională a Conducerii Firmelor. De asemenea, aceste principii au servit ca punct de plecare în dezvoltarea unui număr mare de coduri de conducere corporativă.

Principiile OECD privind conducerea (guvernanța) corporativă sunt:

1. Guvernanța Corporativă trebuie să asigure cadrul pentru protecția drepturilor acționarilor, așa cum sunt ele prevăzute prin lege și să verifice respectarea lor:

(a)Drepturile fundamentale ale acționarilor includ:

1) asigurarea metodologiei pentru înregistrarea proprietății;

2) transferul sau înstrăinarea acțiunilor;

3) obținerea informațiilor relevante privind firma ;

4) participarea și votul în adunările generale ale acționarilor;

5) alegerea membrilor Bordului de conducere;

6) cota parte din profiturile firmei;

(b) Acționarii au dreptul să participe la, și să fie suficient de bine informați asupra deciziilor privind schimbările fundamentale din cadrul firmei, cum sunt:

1) amendamente la statut, contract de societate sau documente similare ;

2) autorizarea emisiunilor de acțiuni suplimentare;

3) tranzacțiile extraordinare ce au ca efect vânzarea firmei;

(c) Acționarii trebuie să aibă posibilitatea să participe efectiv la vot în adunarea generală a acționarilor și să fie informați asupra regulamentelor.

1) transmiterea de informații suficiente și la timp privind: data, locul și agenda adunărilor generale, și date privind problemele asupra cărora urmează să fie luate decizii;

2) asigurarea posibilităților ca acționarii să adreseze întrebări cǎtre bord și să fixeze teme pe agenda adunărilor generale, cu respectarea limitărilor rezonabile;

3) acționarul trebuie să aibă posibilitatea să voteze personal sau, în absență;

(d) Structurile de capital și aranjamentele care permit anumitor acționari să obțină un grad disproporționat de control față de cota sa parte din total acțiuni, trebuie făcute publice.

(e) Piețele controlate de firmă trebuie să funcționeze într-o manieră eficientă și transparentă:

1) regulile și procedurile ce guvernează achiziționarea pachetului de control pe piața de capital și tranzacțiile extraordinare, trebuie coroborate cu claritate și dezvăluite, astfel încât investitorii să-și înțeleagă drepturile și să poată face recurs.Tranzacțiile trebuie realizate la prețuri transparente și în condiții de concurență loială.

2) nu vor fi utilizate mecanisme de blocare a înstrăinării (transferului) pentru a proteja managementul de răspundere.

(f)Acționarii, inclusiv investitorii instituționali să-și asume costurile și beneficiile rezultate din exercitarea drepturilor de vot.

2. Cadrul creat prin Guvernanța Corporativă trebuie să asigure tratamentul echitabil al tuturor acționarilor, inclusiv al celor minoritari sau străini. Toți acționarii trebuie să aibă posibilitatea de a obține compensarea efectivă pentru violarea drepturilor lor (transparența / cooperarea în cadrul Guvernanței Corporative) :

(a) Toți acționarii din aceeași categorie trebuie tratați egal:

1) în cadrul fiecărei categorii, toți acționarii trebuie să aibă aceleași drepturi de vot; toți investitorii trebuie să poată obține informații asupra drepturilor de vot cuvenite tuturor categoriilor de acțiuni, înainte de cumpărarea acestora. Orice modificare a drepturilor de vot trebuie să facă obiectul votului acționarilor;

2) voturile pot fi exercitate prin procură generală sau nominală, în maniera convenită cu proprietarul acțiunilor care beneficiază de vot;

3) procesele și procedurile pentru adunările generale ale acționarilor trebuie să permită tratamentul echitabil al tuturor acționarilor.Procedurile societății nu trebuie să facă dificil ă sau costisitoare exercitarea dreptului de vot.

(b) Comercializarea în interior și auto-tranzacționarea abuzivă trebuie prohibite;

(c) Membrilor Bordului și directorilor (managerilor) trebuie să li se ceară să dezvăluie orice interese materiale privind tranzacțiil e sau problematica ce afectează societatea.

3. Cadrul creat pentru Guvernanța Corporativă trebuie să recunoască drepturile altor grupuri de interese, așa cum sunt reglementate prin lege și să încurajeze cooperarea activă dintre societăți și grupurile de interese pentru a crea bogăție, locuri de muncă și suportul firmelor consolidate financiar:

(a) Cadrul Guvernanței Corporative trebuie să asigure ca drepturile grupurilor de interese, protejate de lege, să fie respectate;

(b) În cazul intereselor grupurilor de interese, protejate de lege, aceștia trebuie să aibă posibilitatea să obțină reparațiile efective pentru violarea drepturilor lor;

(c) Cadrul Guvernanței Corporative trebuie să permită stimularea performanței și mecanismele pentru participarea grupurilor de interese;

(d) În cazul participării grupurilor de interese la procesul de Guvernanța Corporativă, aceștia trebuie să aibă acces la informații relevante.

4. Cadrul pentru Guvernanța Corporativă trebuie să asigure transparența, oportunitatea și acuratețea tuturor materialelor și documentelor ce privesc situația societății, inclusiv situația financiară, performanțele, patrimoniul și conducerea societății:

(a) Transparența trebuie să includă materialul de informare privind:

1) rezultatele activității și cele financiare ale societății;

2) obiectivele societății;

3) acționariatul majoritar și drepturile de vot;

4) membrii Bordului,funcțiile executive cheie și remunerația acestora;

5) materiale privind factorii de risc previzibili;

6) materiale pe problematica privind salariații și alți acționari majoritari;

7) structurile de conducere și politicile.

(b) Informațiile trebuie pregătite, auditate și diseminate în conformitate cu cele mai ridicate standarde de calitate privind: contabilitatea, raportările financiare și ne-financiare și auditul;

(c) Anual trebuie realizată o auditare de către un auditor independent, pentru a furniza o garanție obiectivă și neutră asupra bilanțurilor financiare care au fost întocmite și prezentate de societate;

(d) Canalele pentru diseminarea informațiilor trebuie să asigure accesul corect,la timp și în condiții de eficiență al utilizatorilor la informații relevante.

5. Cadrul pentru Guvernanța Corporativă trebuie să asigure orientarea strategică a societății, monitorizarea efectivă a managementului de către Bordul de conducere și răspunderile Bordului față de societate și de acționari:

(a) Membrii Bordului de conducere trebuie să acționeze pe bază de informații complete, de bună credință, cu diligența necesară ,în interesul societății și al acționarilor;

(b) În cazurile în care deciziile Bordului de conducere ar putea afecta diferit, diverse grupe de acționari, Bordul trebuie să trateze în mod corect pe toți acționarii;

(c) Bordul trebuie să asigure conformitatea cu legea aplicabilă și să ia în considerare interesele acționarilor majoritari;

(d) Bordul trebuie să îndeplinească anumite funcții cheie, incluzând:

1) analiza și orientarea strategiei societății, a planurilor de acțiuni majore, politicile de risc; bugetele anuale și planurile de afaceri; stabilirea obiectivelor de performanță; aplicarea monitorizării și performanțele societății; previziunile privind cheltuielile majore de capital, achiziții și investiții;

2) selectarea, recompensarea, monitorizarea și, atunci când este necesar, înlocuirea personalului executiv cheie și supravegherea planificării succesiunii de personal;

3) analiza remunerației Bordului si a personalului executiv cheie și asigurarea unui proces transparent, reglementat, de nominalizări pentru Bord;

4) monitorizarea și controlul asupra conflictelor de interese potențiale, în cadrul managementului, a membrilor Bordului și acționarilor incluzând utilizarea eronată a activelor corporale și abuzurile în legătură cu tranzacțiile la care este parte;

5) asigurarea integrității sistemelor de raportare financiară și contabilă a societății, incluzând auditul independent și sistemele adecvate de control, în mod deosebit sistemele de monitorizare a riscului, controlul financiar și avizul juridic;

6) monitorizarea eficacității practicilor de conducere în cadrul cărora operează și efectuarea modificărilor necesare;

7) examinarea procesului de deschidere (transparență) și a comunicațiilor.

(e) Bordul trebuie să fie capabil să exercite o judecată obiectivă asupra afacerilor societății, independent, în principal, de management:

1) bordul trebuie să ia în considerare desemnarea unui număr suficient de membri neexecutivi ai săi,capabili să exercite un raționament independent față de sarcinile la care există un potențial pentru conflicte de interese.Exemple de astfel de responsabilități cheie sunt raportările financiare, nominalizarea personalului executiv și remunerarea membrilor Bordului;

2) membrii Bordului trebuie să aloce timp suficient responsabilităților ce le revin.

(f) Pentru îndeplinirea responsabilităților lor, membrii bordului trebuie să aibă acces la informații cu acuratețe, relevante și prompte.

2.2. Sisteme de abordare a conducerii corporative

Există două sisteme de abordare a conducerii corporative: unul generat de piață și altul de organismele de reglementare a piețelor de capital.

Astfel, în țările dezvoltate investitorii instituționali au impus necesitatea adoptării unor reguli de conducere corporativă prin sistemul de acordare a creditelor care avea ca punct de analiză evaluarea structurii de conducere a companiilor înainte de a investi în ele. În acest caz, companiile care doreau să atragă capital de investiție cu costuri reduse s-au lovit de necesitatea adoptării și aplicării unor reguli de conducere corporativă, deoarece au existat situații în care li s-a refuzat acordarea de credite tocmai datorită lipsei unor astfel de reglementări. În cadrul unui astfel de mediu de piață, companiile tind să adopte cele mai bune norme de conducere corporativă în mod voluntar pentru a fi competitive și pentru a atrage investitorii.

În cadrul altor economii, investitorii nu au exercitat presiuni în vederea adoptării unor norme de guvernanță corporativă, deoarece au fost conștienți de problemele existente în cadrul companiilor, probleme ce s-ar fi putut reflecta în mod negativ în procesul de evaluare a companiilor prin reducerea valorii acesteia. În aceste condiții, organele sau instituțiile pieței de capital s-au văzut în situația de a crea reglementări care să impună companiilor adoptarea unor reguli de conducere.

În prezent, o serie de țări au adoptat reglementări prin care să pună în practică principiile de conducere corporativă datorită situației critice în care se află piața locală de capital.

Studiile au demonstrat că în cazul economiilor în care nu există o protecție a acționarilor minoritari sau aceasta este redusă, piața de capital s-a dezvoltat mai puțin, iar firmele au un grad înalt de îndatorare ceea ce le face vulnerabile pe piața de capital. Având în vedere aceste elemente și datorită conflictelor puternice apărute între acționarii majoritari și cei minoritari o serie de țări au schimbat recent legislația în ceea ce privește piața de capital (ca de exemplu: Brazilia, Chile, Cehia și Mexic) în timp ce altele (ca de exemplu: Coreea, Malaesia, Hong Kong, Polonia și Singapore) au adoptat coduri de conducere care conțin reglementări referitoare la diseminarea informațiilor, transparență, protecția drepturilor acționarilor minoritari și maximizarea valorilor deținute de acționari.

De asemenea există studii care arată că protecția investitorilor și forța juridică a contractelor este mai puternică în cadrul țărilor ce se conduc după legile comerciale decât în țările care acordă o importanță sporită legilor civile.

Oricum experiența recentă a Braziliei și a statului Chile a arătat cât este de greu să schimbi legea ce reglementează piața de capital în domeniile controlului drepturilor acționarilor existenți. Congresului din Brazilia i-au trebuit patru ani pentru a adopta o nouă lege a societăților comerciale care conține o serie de aspecte privind conducerea corporativă.

Regulile privind guvernanța corporativă sunt de diverse tipuri:

– cele de bază cuprinse de obicei în legile naționale privind societățile comerciale (în România, Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările aduse de Legea nr. 441/2006). Elementele de complexitate sporită, cum ar fi cele privind fuziunile și achizițiile de companii, conțin de asemenea indicii esențiale legate de guvernanța corporativă. Reglementările privind ținerea contabilității și cele privind funcționarea pieței de capital sunt și ele esențiale în susținerea bunei guvernanțe.

– cele prinse în legislația secundară a căror reguli de guvernanță corporativă sunt emise de comisiile de valori mobiliare sau de bursele de valori care tranzacționează instrumente financiare ale societăților comerciale. Alte elemente esențiale de guvernanță pot fi incluse în contractele de societate și în statutele întreprinderilor create în limitele prevederilor societăților comerciale. Se depun eforturi pentru ca legislația secundară și respective izvoarele“ informale” de drept să fie compilate în documente unitare numite coduri de guvernanță corporativă. Toate aceste documente se găsesc și pe site-ul European Corporate Gouvernance Institute.

După cum s-a putut observa linia de demarcație dintre legislația primară și cea secundară în cazul codurilor de guvernanță poate fi adesea foarte fină. În urma analizei efectuate am constatat că în cele mai multe state europene membere ale Uniunii Europene, principiile generale de organizare a societăților fac obiectul legii primare, iar detaliile de funcționare a diferitelor sisteme de guvernanță corporative rămân la latitudinea unor surse informale de drept cu arie restrânsă de aplicabilitate sau cu posibilitatea de derogare. Deși nu fac parte din legislația primară a unei țări codurile de guvernanță nu funcționează în gol. Astfel ele sunt conectate la legislația societăților comerciale prin aceea că nu pot funcționa ca legi speciale încălcând prevederile legii de la care emană.

2.3. Codurile de guvernanță – apariție, realizare, obligativitate

Primul cod de conducere corporativă din Europa a apărut în cadrul companiei Cadbury. Codul a fost creat de Sir Adrian Cadbury care a condus timp de 14 ani Consiliul de Administrație al aceleiași societăți și a stat la baza Codului de Conducere Corporativă al Bursei de Valori din Londra.Acest cod conține o serie de principii și reguli de bază pentru administrarea unei companii astfel încât să se obțină eficientizarea acesteia și înlăturarea oricărei discriminări între acționari.

Începând cu anul 1999, au apărut o serie de alte coduri de conducere corporativă realizate atât de companii, cât și de instituții ale pieței de capital.

Procesul de definire a normelor de conducere corporativă a culminat cu implicarea instituțiilor și organismelor financiare internaționale, ca de exemplu Banca Mondială și OECD, în realizarea unor seturi de principii ale conducerii corporative care să fie unanim recunoscute în lume.

Codurile au un mare grad de flexibilitate prin faptul că ele stabilesc obiectul sistemului de guvernanță ce trebuie implementat de o companie iar fiecare organizație are o oarecare libertate de a adapta sistemul pentru propriile necesități. Modelul de sistem de guvernanță corporativă oferit în coduri se bucură de prezumția unei optimalități.

Știind că aceste coduri fac obiectul legislației secundare le vom analiza comparativ cu legislația primară. Astfel, una din diferențele majore este că un cod de guvernanță se implementează pe baza principiului “ conformează-te sau explică” (din engl. “comply or explain”). Companiile sunt invitate sau obligate să adere la un anumit cod; ele nu se pot eschiva de la luarea în considerare a existenței acestuia. Totuși, companiile nu pot fi forțate să urmeze toate recomandările codului, ca în cazul legislației primare. Dacă o companie consideră că anumite prevederi ale unui cod nu sunt oportune pentru sine, ea poate să le respingă, formulând în același timp o explicație a acestei atitudini. Însă marele defect al principiului “conformează-te sau explică” este legat de gradul de transparență a problemelor de guvernanță particulare fiecărei companii. Se ridică problema veridicității acestor motive legate de gradul de transparență a problemelor de guvernanță particulare fiecărei companii. Însă un sistem de impunere bazat pe coduri de guvernanță este un nonsens în afara unui sistem de raportare eficient, axat pe imaginea fidelă.

2.4. Tipologia codurilor de guvernanță

Realizând o analiză comparativă a mai multor coduri de guvernanță din Europa am constatat că acestea variază considerabil în ceea ce privește conținutul, statutul legal și originea lor. Și în ceea ce privește implementarea lor există mai multe tehnici posibile.

Din punct de vedere al ariei de acoperire cele mai multe coduri de guvernanță au în vedere doar companiile cotate.

Din punct de vedere al statului legal și al originii distingem:

Codurile dezvoltate ca inițiative private rezultat al reflecției academice sau al eforturilor de reglementare al unor asociații profesionale sau firme mari. Aceste recomandări au în special valoare “morală” arătând buna guvernanță însă neavând forță juridică. Acest model deși voluntar nu este lipsit de valoare, el servește ca exemplu de urmat pentru întreaga comunitate de afaceri iar violarea lui fiind privită la fel ca înălcarea unui cod de bună-cuviință.

Coduri de guvernanță conectate la piețele financiare

Aceste coduri pot fi emise într-o formă mai slabă sub egida bursei de valori sau ca produs al unei comisii mandatate de bursă.

Într-o formă mai puterică conformitatea cu codul de guvernanță poate să facă obiectul condițiilor de listare pe piața de capital, dând posibilitatea conducerii bursei să refuze companiile reticente. Retoactiv un astfel de cod pate sau nu să facă obiectul unor sancțiuni impuse companiilor deja cotate, în condițiile în care toate firmele trebuie să dea explicații asupra aspectelor de neconformitate.

3. Coduri de guvernanță atașate autorității publice

În unele cazuri inițiativa implementării unui astfel de cod de guvernanță aparține Ministerului de Finanțe sau de Justiție. În alte cazuri comisia însărcinată cu constituirea codului va fi subordonată guvernului și uneori autorității de reglementare a pieței de capital. Acest cod deși nu are forță de lege în sine își va extrage legitimitatea de la autoritatea publică care la comandat, precum și de la calitatea profesională a celor care l-au redactat. Publicarea lui în Monitorul oficial contribuie la autoritatea lui darn u schimbă statutul legal al acestuia- acela de instrument fără valoare de obligativitate.

4. Ultimul tip de cod are autoritatea unei legi, a cărei implementare este supravegheată de o agenție guvernamentală sau de o comisie de valori mobiliare. În funcție de modul în care supravegherea este realizată, codul poate să aibă forța legislației primare. Acest statut legal îl deține Legea Sarbanes-Oxley (2002) în Statele Unite. Rigiditatea unui astfel de demers legislativ este un subiect de controversă pe piețele financiare mature.

2.5. Legea Sarbanes-Oxley – cel mai puternic cod de guvernanță corporativă

Diversele agenții guvernamentale din Statele Unite ale Americii elaborează anual peste 4000 de prevederi care vizează activitățile economice ale companiilor în speranța limitării diverselor tipuri de fraude, în principal de natură economică. O parte dintre aceste acte normative au impact, direct sau indirect, asupra sistemelor informatice care operează la nivelul companiei. În plus, firmele care operează la nivel global trebuie să se alinieze la contextul normativ local care nu întotdeauna acționează în consens cu cel al sistemului normativ din țara unde a fost înregistrată compania mamă. Pentru a proba cele afirmate trebuie amintit unul din cele mai cunoscute acte normative, și anume Legea Sarbanes-Oxley.

Legea Sarbanes-Oxley (SOX) este poate cel mai cunoscut act normativ, apărut în Statele Unite ale Americii, în urma a doua importante scandaluri financiare, Enron si WorldCom și care impune noi reglementări firmelor cu capital public ce operează pe piața americană, în sensul că acestea trebuie să aibă capacitatea administrativă să demonstreze corectitudinea rezultatelor financiare înscrise în contabilitate.

Legea Sarbanes-Oxley, aprobată în anul 2002, numită și legea Reformei contabile a companiilor publice și protecția investitorilor, este o lege federală americană și a fost adoptată pentru a îmbunătăți responsabilitatea corporatistă a companiilor publice americane și a reda publicului încrederea în corporație.

Inițiatorii acestei legi au fost senatorul Paul S. Sarbanes și congresmanul Michael G. Oxley, care au încercat schimbarea legislației imediat după căderea Enron, dar s-au lovit de un puternic lobby. Prăbușirea ulterioară a WorldCom a forțat practic guvernul să ia măsuri imediate.Actul acoperă multe fațete ale contabilității companiilor, dar în principal cere conducerii companiilor tranzacționate pe piețele de capital să răspundă personal de integritatea controlului financiar al companiilor lor. Aceste controale privesc protecția și gestionarea tranzacțiilor și alte sisteme financiare, inclusiv relația cu terți furnizori, cum ar fi băncile, bursele și sistemele de clearing. Costurile pe care le-ar putea avea non-conformarea la aceste reglementări sunt prea mari pentru a fi ignorate de firme și de conducerea acestora.

Acest act reglementează responsabilitate managementului cu privire la riscul organizațional, la elaborarea și comunicarea rezultatelor financiare asupra riscului elaborării și comunicării rezultatelor financiare eronate și oferă totodată liniile directoare și standarde de referință cu privire la procesul de control intern în vederea reducerii riscului organizațional. Astfel managementul este obligat să includă în setul raportărilor financiare publice periodice adresate acționarilor, mesaje și precizări referitoare la modalitățile de control intern și chiar să obțină atestarea din partea auditorilor externi asupra eficacității procesului de control. Toate acestea au ca scop protecția acționarilor și a celorlalți stokeholderi împotriva riscului de a lua decizii în baza informațiilor eronate din punct de vedere calitativ, cantitativ sau al momentului în care sunt publicate. Situația patrimoniului întreprinderii, capacitatea acesteia de a crea profit și dinamica derulării afacerilor constituie informații vitale în procesul decizional al investițiilor pe piața de capital. Aceste reglementări vin în sprijinul acționarilor. SEC (Security and Exchange Commission) a decis și comunicat oficial faptul că managementul întreprinderii răspunde personal și nelimitat pentru acuratețea gestionării și înregistrării financiar-contabile a afacerilor. Declarația pe propria răspundere a managementului în acest sens trebuie să însoțească raportările financiare periodice.

Unul dintre punctele critice de referință ale acestei obligații se referă la elaborarea, dezvoltarea, implementarea și documentarea procesului de control asupra informației transmise prin intermediul rapoartelor financiare. Se impune verificarea oglindirii oricărui proces de afaceri semnificativ în rapoartele financiare ale firmei. Managementul este obligat să testeze efectivitatea controlului și a gestionării riscului, delegarea acestei responsabilități auditorilor externi sau unei alte părți nefiind acceptată. La definirea și dezvoltarea procesului de control și gestionare a riscului este recomandată apelarea la serviciile de consultanță oferite de către firmele de audit, iar orice slăbiciune a întreprinderii cu efect semnificativ („materiality”) asupra performanțelor firmei trebuie făcută public în cadrul comunicării firmă-stokeholderi.

Principalele puncte care au fost cuprinse în acest act au fost:

supravegherea auditării companiilor publice care sunt supuse legilor legate de

capital;

stabilirea de reguli și standarde pentru rapoartele de audit;

inspectarea, investigarea și întărirea aplicării reglementărilor destinate

firmelor publice de contabilitate, contabililor certificați și a asociaților lor.

Principalele prevederi ale actului se referă, într-o primă măsură, la independența auditorilor. Actul amendează o lege din 1934 care interzice unui auditor să presteze în același timp mai multe servicii de audit, iar serviciile care nu sunt interzise în mod expres sunt permise numai după obținerea aprobării comitetului de audit al emitentului.

În ceea ce privește responsabilitatea corporatistă, actul conferă comitetelor de audit ale companiilor responsabilitatea pentru angajarea, remunerarea și supravegherea firmei de contabilitate care oferă serviciile de audit. Un membru al comitetului de audit trebuie să fie membru în Consiliul Director al companiei și să fie independent de firma de audit.

Rapoartele financiare predate Security and Exchange Commission (SEC, autoritatea de reglementare a piețelor bursiere din Statele Unite ale Americii) trebuie să cuprindă toate ajustările care au fost identificate de firma de audit, în concordanță cu reglementările SEC și cu principiile generale acceptate de audit (GAAP). În cazul conflictelor de interes ale analiștilor, actul cere SEC să adopte reguli care sa guverneze această situație potențială, incluzând:

restricționarea aprobării de prepublicare sau de cercetare a persoanelor care fie sunt implicate în activități de investment banking, fie nu sunt direct responsabile cu cercetările legate de investiții;

limitarea supravegherii și evaluării compensatorii a analiștilor numai de către responsabilii care nu sunt implicați în activități de investment banking;

interzicerea oricărui broker sau dealer care efectuează activități de investment banking să ia contact cu un analist ca rezultat al unui raport de cercetare nefavorabil care ar putea afecta relațiile brokerului sau dealerului cu subiectul numitului raport;

stabilirea de limite care să separe analiștii, în cadrul departamentului de trezorerie, de supravegherea, evaluarea sau influența pe care le-ar putea exercita ceilalți membrii ai personalului de investment banking;

legea îndrumă SEC să adopte reguli care să ceară analiștilor și brokerilor/ dealerilor să recunoască conflictele de interese specificate.

Legea mai prevede și pedepse pentru distrugerea voită, alterarea, ascunderea sau falsificarea înregistrărilor cu scopul de a obstrucționa sau influența o anchetă federală sau un proces de faliment; pedepse sunt introduse și pentru auditori care nu păstrează toate documentele legate de raportul de audit al unui emitent de acțiuni, pe o perioadă de cel puțin 5 ani.

Auditul trebuie să fie separat de zonele non-audit; contabilitatea și alte servicii legate de înregistrările de audit sau de rapoartele financiare, modelarea sistemului de informații financiare, serviciul juridic, serviciile legate de investment banking, funcțiile de management/ resurse umane, brokeri și dealeri. Serviciile de audit și alte servicii non-audit (incluzând cele legate de taxe) pot fi efectuate de auditorul extern cu aprobarea prealabilă a comitetului de audit și dacă sunt informați investitorii. Totuși dacă valoarea agregată a serviciilor non-audit este de mai mult de 5% din suma plătită auditorului în timpul anului fiscal, dacă aceste servicii nu au fost recunoscute de companie, această aprobare ar putea fi retrasă. Comitetul de audit poate delega autoritatea pentru aprobări unui singur membru al comitetului.

Băncile pot:

să ceară ca departamentul de contabilitate al băncii să determine ce plăți au fost făcute și ce înțelegeri au fost semnate cu firmele de contabilitate pentru servicii altele decât cele de auditare a rapoartelor financiare;

să se determine dacă aceste funcții trebuie să fie efectuate permanent, și dacă, să fie prioritare pentru a se evalua dacă aceste servicii nu ar putea fi efectuate de altă firmă;

să se discute cu comitetul de audit orice servicii non-audit care sunt necesare a fi efectuate în continuare de firma de audit și să ceară aprobarea acestuia;

să stabilească proceduri prin care un singur membru al comitetului de audit să poată aproba procedurile care pot fi efectuate de firma de audit.

Partenerul principal de audit trebuie să fie schimbat la fiecare 5 ani.

Din punct de vedere al guvernanței corporative firma de contabilitate raportează direct comitetului de audit, iar acesta este direct responsabil pentru angajarea, remunerarea și supravegherea firmei de audit. Auditorii trebuie să raporteze regulat comitetului de audit:

toate practicile de contabilitate folosite, toate modalitățile alternative de tratare a informației contabile cuprinse în GAAP care au fost discutate cu conducerea, metodele preferate de auditor;

orice altă comunicare între auditor și management, incluzând scrisorile de la management.

Comitetele de audit trebuie să stabilească proceduri pentru:

plângerile primite de firmă legate de contabilitate, controlul intern, probleme legate de audit;

declarațiile confidențiale ale angajaților privind metode discutabile de contabilitate.

Comitetul de audit are autoritatea de a angaja consilieri independenți.

Firma trebuie să pună la dispoziția comitetului de audit plata firmei de audit și a consilierilor comitetului.

Băncile pot:

să amendeze carta comitetului de audit pentru a informa că firma de audit răspunde direct comitetului de audit și că acesta este direct responsabil de funcțiile descrise;

să stabilească proceduri astfel încât aceste funcții să fie înțelese de firma de audit;

să ceară ca departamentul de contabilitate, împreună cu membrii săi în comitetul de audit să determine dacă orice remunerare legată de consultanță este plătită membrilor comitetului de audit;

să dezvolte proceduri pentru a reacționa la plângerile primite de la angajați privind subiectele legate de contabilitate și auditare;

să schimbe statutul comitetului de audit pentru a include autoritatea necesară pentru a angaja consilieri independenți;

să includă cel puțin un expert financiar în comitetul de audit.

Este ilegal ca managerii companiei să inducă în eroare auditorii cu scopul de a face rezultatele financiare înșelătoare. Strategia băncii ar trebui să includă dezvoltarea de politici interne pentru cei care lucrează cu auditorii.Nici o firmă nu poate, direct sau indirect, acorda sau extinde credite în forma unui împrumut personal pentru orice director sau executiv al emitentului. Această prevedere acceptă excepții.

Personalul din cadrul departamentului financiar trebuie să aibă o pregătire corespunzătoare. Un raport privind aceasta trebuie înaintat SEC.

SEC va cere rapoarte anuale care să includă și raportul asupra controlului intern, care trebuie să:

afirme responsabilitatea conducerii asupra stabilirii și menținerii unei structuri adecvate de control intern;

ateste, la sfârșitul anului, eficiența primului punct.

Auditorul firmei trebuie să ateste corectitudinea acestui raport.

Firma trebuie să facă raportări publice pe baze rapide și curente, incluzând informații adiționale privind schimbările materiale în condițiile financiare și de funcționare, în engleza simplă, care să includă informații de tendință și calitative, și reprezentări grafice. Băncile trebuie să își monitorizeze constant activitatea și schimbările financiare care rezultă, pentru a determina dacă sunt materiale sau reprezintă un trend care trebuie raportat.

SEC poate recunoaște principiile de contabilitate stabilite de organisme de standardizare care sunt organizate ca entități private, sunt finanțate din surse prevăzute de lege, au proceduri care asigură prompta luare în considerare a schimbărilor în contabilitate și iau în considerare necesitatea de a păstra standardele la un înalt nivel de actualitate pentru protecția investitorilor; adoptă măsuri legate de convergența internațională; sunt capabile să îmbunătățească acuratețea și eficiența raportărilor financiare și protecția investitorilor.

Toate ajustările materiale care au fost identificate de auditor trebuie sa fie reflectate în situațiile financiare.Toate tranzacțiile (curente sau viitoare) extra-bilanțiere (incluzând obligațiile posibile) și alte relații cu entități care nu sunt persoane juridice, trebuie făcute publice. Informațiile financiare pro-formă incluse în rapoartele financiare, comunicatele de presă sau alte informații publice vor fi prezentate într-o formă care nu conține sau emite o afirmație neadevărată, și care îl reconciliază cu condiția financiară și rezultatele financiare în forma GAAP.

Băncile pot evalua comunicatele de presă și alte informații publice pentru a determina dacă pot crea confuzii, înainte de publicare.

2.6. Modalități de măsurare a nivelului de conducere corporativă

Sistemele de măsurare a nivelului de conducere corporativă au la bază Principiile OECD. Un astfel de sistem a fost pus la punct de Standard ’s and Poors, care permite aprecierea conducerii corporative prin prisma respectului față de drepturile acționarilor, creditorilor și în general, față de drepturile stakeholder-ilor.

Astfel, scorul conducerii corporative are două componente:

– scorul companiei: acordat în funcție de eficacitatea interacțiunii dintre manageri, acționari și alți stakeholderi;

– scorul țãrii : analizat în raport de eficacitatea infrastructurii legale de reglementare și informare a pieței. Aceasta vizează modul în care acționează mediul extern, macroeconomic, asupra calității conducerii corporative a companiei.

Pentru practica conducerii corporative sunt importante atât componentele microeconomice cât și macroeconomice.Scorul conducerii corporative reprezintă opinia independentă a Standard ’s and Poors bazată pe criterii de analiză transparente și standardizate. El nu poate fi considerat audit, rating, sfat financiar sau recomandare pentru un anumit mod de acțiune.

Termenul de rating de credit este expresia capacității financiare a unei entități de a face față obligațiilor la termenul stabilit. Scorul acordat companiilor, printr-o evaluare complexă a diferitelor politici și practici ale acesteia, este mai degrabă o expresie a nivelului standardelor curente ale conducerii corporative decât o opinie asupra performanțelor financiare și comerciale. În timp ce modul de conducere poate afecta credibilitatea companiei și atractivitatea acțiunilor, scorul, în sine, nu exprimă o opinie nici asupra credibilității companiei, nici asupra valorii acțiunilor acesteia.

Deoarece nivelul de conducere al unei țări poate afecta în sens diferit, pozitiv sau negativ, practicile de conducere corporativă de la nivel microeconomic, Standard ’s and Poors a considerat că este necesară realizarea unei analize a țărilor din punct de vedere al sprijinului acordat în ceea ce privește conducerea corporativă.

Analiza conducerii unei țări are patru ținte:

• infrastructura legislativă deoarece un mediu legislativ eficient este important pentru o conducere corporativă bună. Drepturile legale ale stakeholder-ilor trebuie să fie clar definite iar procesul juridic nu trebuie să piardă din vedere aplicarea legii în situația în care aceasta nu este respectată În contextul conducerii corporative sunt foarte importante regulile, legile generale. Astfel, Standard ’s and Poors urmărește câteva elemente de analiză în ceea ce privește mediul legislativ, respectiv:

– legile aplicabile în domeniul conducerii corporative;

– modul de definire a drepturilor acționarilor;

– legile care guvernează contextul economic intern;

– modul de operare în oractică a sistemului legislativ.

• reglementări naționale .Organele de reglementare încearcă, pe lângă necesitatea asigurării cadrului general de conducere prin legi, hotărâri etc.,să asigure ordinea și eficiența segmentelor de piață și cel mai important lucru diseminarea informațiilor. Rolul organelor de reglementare ale pieței de capital care sprijină efectiv conducerea corporativă este foarte important pentru investitori.Desigur nu este importantă numai legislația din domeniul pieței de capital ci și cea focalizată pe analiza instituțiilor financiare, de asigurări, fonduri de pensii și în general pe practici ale companiilor.

Evaluarea realizată de Standard ’s and Poors urmărește factori ca:

-competențele organelor de reglementare și modul în care acestea cooperează;

-modalitatea de informare a publicului;

-rolul regulamentelor de ordine interioară din punct de vedere al conducerii corporative;

-resursele și instrumentele organelor de reglementare etc.

• infrastructura informațională .Deoarece principiile contabile diferă de la o țară la alta în ceea ce privește practicile de afaceri, modul de raportare și informare, este necesar ca informațiile pe care le oferă companiile să fie complete, corecte și difuzate în timp real. Când însăși standardele de informare sunt sărace, chiar monitorizarea companiei este dificilă sau imposibilă lăsând loc posibilității de a avea loc abuzuri.

Standard ’s and Poors nu susține nici unul din sistemele contabile, dar apreciază gradul în care standardele prevăd diseminarea rapidă a informațiilor.

De aceea, Standard ’s and Poors consideră utilizarea normelor IAS, GAAP sau a altor norme de contabilitate recunoscute ca o trăsătură pozitivă.

Principalii factori analizați în ceea ce privește infrastructura informațională sunt:

-calitatea, independența și numărul auditorilor;

-standardele contabile interne versus standardele internaționale;

-necesitatea existenței auditorilor independenți.

• infrastructura pieței. Acest factor trebuie înțeles ca o apreciere clară a mediului de conducere corporativă. Astfel, în țările în tranziție este important de înțeles modul în care s-a desfășurat procesul de privatizare deoarece există țări în care procesul de privatizare a permis apariția fondurilor individuale, după cum există țări în care privatizarea a generat concentrarea proprietății în mâinile băncilor sau a întreprinderilor mari (industriale).Este important de urmărit, de asemenea, modul în care funcționează piața de capital, gradul de dezvoltare al acesteia privit prin prisma: gradului de lichiditate al valorilor tranzacționate, capitalizării bursiere, modalităților de transfer a proprietății asupra acțiunilor etc.

În acest context Standard ’s and Poors analizează:

-structura proprietății în cadrul companiilor listate;

-metodele de privatizare utilizate și impactul asupra structurii proprietății;

-rolul investitorilor instituționali;

-sistemul bancar existent

-ponderea băncilor, a grupurilor financiar – industriale în proprietatea companiilor;

-distorsiunile pieței privite prin prisma unei structuri industriale necompetitive sau a unei protecții exagerate din partea guvernului pentru anumite companii sau sectoare;

-natura mediului politic și influența acestuia asupra conducerii corporative.

În ceea ce privește scorul acordat companiilor pentru conducerea corporativă acesta reflectă gradul în care compania aderă la standardele de conducere impuse din exterior. În țările în care mediul extern este slab, scorul poate reflecta modul în care disciplina conducerii corporative interne a companiei poate sau nu să compenseze slăbiciunile mediului extern.

Principiile OECD privind conducerea corporativă reprezintă un efort important de a stabili principalii indicatori de analiză a conducerii în jurisdicții naționale multiple și sunt considerate, de asemenea, baza metodologiei utilizate pentru a determina scorul pentru companie.Scorul companiei reflectă opinia Standard ’s and Poors în ceea ce privește modul în care o companie adoptă și aplică codurile și liniile directoare de bună practică a conducerii corporative.

Scorul companiei are patru componente, respectiv:

1)structura proprietății.În legătură cu aceasta sunt analizate:

a) transparența structurii proprietății;

b) concentrarea și influența structurii proprietății asupra companiei.

2)relațiile stakeholder-ilor. Analiza vizează:

a) regularitatea/accesul la informații privind Adunarea Generală a Acționarilor;

b) procesul de vot și modul de întâlnire a acționarilor;

c) drepturile de proprietate.

3)transparența financiară și diseminarea informațiilor:

a) calitatea și conținutul informațiilor considerate publice;

b) programarea și accesul la diseminarea informațiilor;

c) independența și poziția auditorilor companiei.

4)structura și procesul de conducere:

a) structura și eficiența conducerii;

b) rolul și componența conducerii;

c) rolul și gradul de independență al directorilor executivi;

d) retribuția administratorilor și a conducerii,metodele de evaluare și succesiune.

Fiecare componentă contribuie la stabilirea scorului final,evaluat de la 1 la 10, fiecare componentă fiind, de asemenea, reprezentată pe o scară de la 1 la 10. O companie care primește 0 se consideră că este incapabilă sau nu este pregătită să furnizeze suficiente informații pentru o analiză semnificativă.

1.Structura proprietãții este esențială, mai ales atunci când există un acționar majoritar sau când există de facto un angajament între acționarii majoritari. De asemenea, o analiză a structurii proprietății este dificilă atunci când există număr mare de acționari. Prezența unui număr mare sau a unei majorități de deținători în bloc (blockholderi) – nu indică în mod necesar o politică de guvernanță negativă. Standard ’s and Poors analizează relațiile fiecărui deținător cu compania pentru a putea evalua modul în care acel element influențează interesele celorlalți acționari.

a)Transparența structurii. Trebuie să se realizeze o informare adecvată a publicului asupra structurii proprietății companiei, incluzând, dacă este cazul, informații asupra proprietarilor beneficiari aflați în spatele holdingurilor candidate.

Actuala structură a proprietății companiei trebuie să fie transparentă și să nu fie ascunsă de proprietăți încrucișate, holdinguri controlate de manageri, proprietăți nominale etc.

b)Concentrarea și influența proprietarilor. Dacă există proprietari de dimensiuni mari, aceștia nu trebuie să-și exercite influența în detrimentul celorlalți proprietari. Acționarii minoritari trebuie protejați împotriva diluției capitalului și a votului în cadrul respectivei companii.

2.Relațiile stakeholerilor.Într-o țară cu legi și reglementări slabe, analiza scorului conducerii corporative vizează modul în care compania adoptă sau nu regulile și practicile conducerii corporative.Într-o țară cu legi și reglementări puternice, analiza scorului conducerii corporative reflectă mai degrabă cerințele minime ale legii, reglementările ori obiceiurile.

a)Regularitate /Accesul ușor /Informarea asupra Adunării generale a acționarilor. Procesele și procedurile utilizate pentru anunțarea acționarilor cu privire la adunări trebuie să asigure accesul egal și să le furnizeze acționarilor suficiente și prompte informații.

b)Procedura de vot în cadrul Adunării Generale a Acționarilor Acționarii care dețin cel puțin 10%din drepturile de vot trebuie să fie capabili să ceară întâlniri speciale,să aibă oportunitatea de a adresa întrebări despre conducere pe parcursul întâlnirii și să poată înlocui dinainte anumite puncte aflate pe ordinea de zi.Adunarea Acționarilor trebuie să aibă capacitatea de a controla deciziile de-a lungul procesului care asigură astfel participarea tuturor acționarilor.

c)Drepturile proprietarilor.Structura acționariatului trebuie să fie clară, iar drepturile de control acordate acționarilor din aceeași clasă trebuie să fie în mod ușor înțelese. Adunarea Acționarilor trebuie să fie capabilă să-și exercite dreptul de decizie în situații cheie, asigurând acționarilor minoritari protecția împotriva diluției capitalului.Toți acționarii primesc același tratament financiar.

3.Transparența financiarã și diseminarea informațiilor.Transparența presupune diseminarea ritmică a unor informații privind operațiunile derulate de companie,performanța financiară și practicile de conducere corporativă.Pentru o bună conducere a companiei,standardele privind informarea ritmică și transparența sunt înalte.Aceasta permite acționarilor,creditorilor și administratorilor să monitorizeze efectiv modul de acțiune din punct de vedere managerial,al operațiunilor și al performanței financiare a companiei.O bună transparență presupune că rapoartele financiare ușurează/ facilitează înțelegerea clară a adevăratei situații financiare a companiei.

În anumite țări în care standardele contabile sunt limitate,transparența poate însemna că o companie adoptă pe lângă standardele contabile locale și principiile contabile recunoscute internațional.

De asemenea, transparența presupune publicarea datelor privind performanțele financiare, respectiv: operațiunile companiei și poziția pe piață. Informațiile privind statul companiei din punct de vedere juridic și misiunea companiei pot de asemenea să promoveze standarde înalte privind transparența.

Din punct de vedere al conducerii, este important de a avea informații clare cu privire la conducători și modul de plată al acestora.Toate informațiile publice trebuie să fie accesibile, difuzate prompt și gratuit investitorilor, acționarilor.

Diseminarea publică este o funcție a transparenței și a politicilor de control interne. Legile companiei, statutul trebuie să fie în mod clar formulate și ușor de înțeles tuturor acționarilor. Compania trebuie să realizeze și să mențină o pagină web care să fie utilizată în vederea publicării rapoartelor companiei, a sumarului rapoartelor sau a altor informații relevante în limba locală și în engleză.

4.Structura și procesul de conducere.Structura și procesul de conducere arată rolul conducerii companiei și abilitatea de a se îngriji de supravegherea independentă a performanței managementului și de a fi responsabil în fața acționarilor și a celorlalți asociați.

Este importantă separarea autorității pe nivele de conducere.Conducerea cu o responsabilitate ridicată presupune o bază puternică a directorilor care nu sunt din interiorul companiei și care urmăreasc interesele tuturor acționarilor –fie ei majoritari sau minoritari.Invers, compania care are acționari majoritari ori este condusă de un număr mic de acționari poate crea o structură de conducere mai puțin responsabilă față de acționari. Departamentele de conducere pot avea, adesea, subcomitete,iar modul în care este alcătuit este foarte important,mai ales în ceea ce privește echilibrul dintre directorii independenți și cei non-independenți.

Alt factor important al conducerii este legat de modul în care este ales și remunerat managerul. Cu privire la selecția managerului, a celorlalți membrii și alte probleme legate de vot, votul cumulativ poate permite acționarilor minoritari să fie reprezentați în conducere.

Procesul prin care conducerea din afara întreprinderii este numită și aleasă și metodele prin care aceasta este recompensată, are o importanță deosebită în ceea ce privește metodele practicate și responsabilitatea conducerii.

Conducerea unei companii trebuie să fie structurată astfel încât să asigure reprezentarea obiectivă și fidelă a intereselor tuturor acționarilor și să suporte întreaga responsabilitate în ceea ce privește performanța companiei. Așadar, un scor înalt acordat țării poate genera un ajutor important pentru companiile naționale, dar aceasta nu înseamnă că o companie poate primi un punctaj mare doar din acest motiv. O companie dintr-o țară cotată pozitiv poate primi un scor mic dacă este îndreptățiță.Un scor mic acordat țării nu presupune în mod necesar că și compania va primi un scor mic.O companie bine condusă poate primi un scor înalt chiar dacă face parte dintr-o țară prezentată negativ.

Din punct de vedere al punctajului acordat conducerii corporative, un studiu publicat în februarie 2000 de S.G.Emerging Markets Equity Research arăta că România ocupa locul 7 în cadrul celor 10 piețe emergente urmărite din punct de vedere al conducerii corporative. Studiul a fost citat de Aurelian Dochia în lucrarea pe baza căreia s-a realizat raportul OECD privind Conducerea Corporativă în România, raport prezentat la București în perioada 18-21 septembrie 2001 în cadrul conferinței OECD.

Analiza elementelor conducerii corporative arată că România a primit atât punctaje bune cât și mai puțin bune comparativ cu țările din Europa Centrală și de Est.

CAPITOLUL III

IMPLEMENTAREA CODURILOR DE GUVERNANȚĂ ÎN ROMÂNIA

3.1. Conducerea corporativă în România

În ceea ce privește situația României încă din anul 2001 a fost creat proiectul „Conducerea Corporativă – un instrument de bază pentru conducerea întreprinderilor românești ”prin întrunirea Consiliului de Conducere (Steering Committe) și a Grupului Național de Acțiune (Task Force).

Proiectul a fost implementat de cinci parteneri, membri ai Alianței Strategice a Asociațiilor de Afaceri (A.S.A.A.) și a fost susținut financiar de Center for Informational Private Enterprise (C.I.P.E.) Washington. Din cadrul A.S.A.A. fac parte Camera de Comerț și Industrie a României, Confederația Întreprinzătorilor Particulari din Timiș, Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța, Camera de Comerț și Industrie Vâlcea și Asociația Patronilor din Cluj.

În cadrul primei reuniuni care a avut loc pe 26 octombrie 2001 la Camera de Comerț și Industrie a României s-a stabilit ca din Grupul Național de Acțiune să facă parte experți cooptați din: Alianța Strategică a Asociațiilor de Afaceri, Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, Bursa de Valori București, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia Economico-Socială, Fondul Româno-American de Investiții, Centrul Internațional pentru Studii Antreprenoriale.

O astfel de inițiativă a apărut pe de o parte datorită implicațiilor pe care le are conducerea corporativă asupra mediului economic prin stabilitatea economică, iar pe de altă parte este urgentă în România a se adopta o politică de conducere corporativă datorită problematicii pe care o pune spre soluționare privatizarea, respectiv: conflicte de interese; structurile economico-sociale, politici și mecanisme diferite; distorsiuni de reglementare și instituționale; reducerea abuzului și corupției.

De asemenea, s-a considerat că lipsa unor bune practici de conducere corporativă reprezintă una din cauzele majore care au generat performanțe economice slabe sau mediocre în România. Aceasta fiind și una dintre problemele serioase ale reformei instituționale care vizează, în principal reforma în domeniul pieței de capital în ceea ce privește transparența, monitorizarea firmelor tranzacționate.

Impunerea codurilor de guvernanță nu poate fi însă obligatorie din moment ce aproape toate codurile de guvernare se nasc în afara surselor principale de drept, forța lor de constrângere nu poate să se bazeze pe mecanismele legale uzuale, cum ar fi amenda contravențională. Legislația secundară este în general axată pe comportamentul voluntar al celor cărora se adresează. Totuși, deși volițională în esența ei, conformitatea va dispune și de un mobil puternic născut din autoritatea diferitelor instituții ce activează pe piață. Sancțiunile pe care le-ar suporta companiile ar fi cel mai adesea de natură economică sau financiară, nu legală.

Există numeroase instrumente și tehnici prin care se asigură implementarea voluntară a regulilor de guvernanță corporativă. Se crează astfel stimulentul pentru companiile vizate de a se ralia prevederilor codului. Presiunea pieței și frica de discreditare sunt în general suficiente pentru a determina managementul companiei să raporteze respectarea unui cod de guvernanță.

3.2. Necesitatea implementării unui cod de guvernanță român

Legea 31/1990 modificată stabilește drepturile patrimoniale și nepatrimoniale ale acționarilor. Deoarece principiile OECD urmăresc protejarea acționarilor minoritari împotriva abuzurilor acționarilor majoritari, Asociația Acționarilor Români a evidențiat în trecut cele mai importante forme de abuz, respectiv:

diluția capitalului deținut de acționarii minoritari ca urmare a creșterii capitalului fără o reevaluare prealabilă a celui existent

capitalul nominal al societăților comerciale este erodat de inflație.

Deoarece sistemul contabil din România nu prevedea corecții automate, ca urmare a inflației, au fost aprobate o serie de reevaluări periodice care au generat diluția capitalului deținut de acționarii minoritari. Este cazul grupului francez „Renault ”care a cumpărat 51% din Dacia Pitești în anul 1999, în schimbul a 50 de milioane $ și al angajamentului de a investi încă 220 milioane $. Ulterior Renault a majorat de 2 ori capitalul companiei, operațiuni în urma cărora cota sa de participare a crescut la 80%.

COMET București, o societate comercială de vânzare cu amănuntul înregistrată cu un capital de aproximativ 300.000 USD și-a sporit capitalul prin aportul în natură al acționarilor majoritari. Aportul a constat într-un elicopter (nefuncțional) evaluat la 550.000 USD. De asemenea, CONDEM București, o campanie în care acționarii majoritari sunt români și-a dublat capitalul prin includerea, ca aport în natură, a șase brevete de invenție deținute de acționarii majoritari.

transferarea profiturilor în afara companiei

Acționarul majoritar de la S.C.ZIMBRUL SUCEAVA, persoană fizică română, a

impus firmei să vândă produse către o firmă care aparținea fiicei sale.

transferarea activelor companiei în alte părți prin:

– vânzări abuzive ale activelor importante ale companiei;

De exemplu, Decebal Drobeta Turnu Severin a vândut mai multe din activele sale, unei firme la care acționarul majoritar de la Drobeta deține participații, la prețuri reprezentând 10-15% din valoarea din 1994.

-utilizarea activelor companiei ca și garanții pentru creditele obținute de la acționarii majoritari.

Pentru a rezolva aceste probleme, Guvernul României a adoptat OUG nr.229/noiembrie 2000 care urmărea să introducă mai multă transparență în administrarea societăților comerciale, ceea ce ar fi asigurat indirect protecția acționarilor minoritari și ar fi dat încredere investitorilor de portofoliu existenți în acel moment pe piața de capital românească. De altfel, nu numai în România s-a urmărit protejarea acționarilor minoritari ci și în alte țări. Prin OUG nr.229/2000 se prevedea că: administratorii sau directorii autorizați vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să schimbe sau să constituie în garanție active fixe în patrimoniul societății, a căror valoare

depășește, individual sau cumulat, 10%din valoarea capitalului social, numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor (art.91.6).

Societățile deschise vor proceda la actualizarea valorii imobilizărilor aflate în patrimoniul anterior efectuării oricărei majorări de capital, în cazul în care rata inflației depășește 10% față de data ultimei evaluări (art.91.11)

OUG nr.229/2000 a fost însă anulată de guvernul ales după adunările generale. De altfel, în Raportul OECD privind conducerea corporativă în statele din S-E Europei se arată că, în ceea ce privește drepturile și tratamentul echitabil al tuturor acționarilor, respectiv „dreptul de a participa și de a vota în Adunarea generală a Acționarilor este acordat formal în toate țările din S-E Europei. Totuși, capacitatea lor de a influența efectiv procesul de decizie a fost mult mai mică fie prin anunțarea limitată și târzie, fie prin anunțarea unei locații îndepărtate, fie datorită lipsei de informare. În acest context se recomandă firmelor înțelegerea rolului pe care îl joacă Adunarea Generală a Acționarilor asupra creșterii încrederii acționarilor în activitatea pe care o desfășoară compania.

Raportul recomandă, de asemenea, organelor de reglementare ca în conținutul legislației să existe prevederi cu privire la:

• obligativitatea anunțării desfășurării Adunării Generale a Acționarilor cu 30 de zile înainte de desfășurarea acesteia prin folosirea publicațiilor burselor de valori, a paginilor web și a două publicații cu acoperire națională;

• desfășurarea Adunării Generale a Acționarilor la sediul firmei sau la bursă;

• posibilitatea acționarilor care dețin un anumit procent din acțiuni (10%)să includă noi subiecte în agenda ședinței.

Se specifică, de asemenea, că datorită modului de derulare a procesului de privatizare, managerii nu consideră investitori adevărați acționarii individuali și nu-i tratează ca atare, recomandându-se astfel o schimbare de atitudine.

Se știe că un drept fundamental al acționarilor este și dreptul la încasarea dividendelor. În România, marea majoritate a firmelor fie nu distribuie dividende, fie le distribuie cu mare întârziere ceea ce face, ca într-un mediu inflaționist cum este cel al României, suma încasată să nu mai aibă valoare pentru acționari. În acest sens OECD recomandă ca în cadrul Adunării Generale a Acționarilor să se stabilească în mod clar procedurile de plată, iar termenul de plată să nu depășească 60 de zile de la data la care s-a hotărât plata.Recomandarea privind termenul maxim de plată nu se aplică încă în România, deoarece art 67 din Legea 31/1990 modificată precizează că „dividendele se plătesc acționarilor proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Ele se plătesc în termenul stabilit de AGA sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 8 luni de la data aprobării situației financiare aferenteexercițiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială va plăti penalizări aferente perioadei de întârziere la nivelul dobânzii legale ”.

Rolul grupurilor de interese

Conform Raportului OECD privind „Conducerea corporativă din România ” „grupurile de interese ” reprezintă o noțiune puțin cunoscută în cultura conducerii corporative în curs de apariție în România. Aceasta nu este o surpriză, ținând cont de contextul în care s-a instituit noul sistem de conducerea corporativă. Din punct de vedere al conducerii corporative, tranziția înseamnă în principal o reafirmare a drepturilor proprietarilor asupra unei societăți comerciale. Aceasta este o schimbare revoluționară față de situația din timpul regimului comunist, când proprietatea „publică” sau „colectivă” dădea, teoretic, dreptul fiecăruia asupra unei părți din „întreprinderea socialistă ”, în multe feluri, tranziția este o luptă în scopul limitării influenței diverselor grupuri de interese și întăririi poziției proprietarilor. Acest aspect de bază pune întreaga dezbatere privind grupurile de interese într-un context distinct față de cel care caracterizează economiile de piață dezvoltate.

În România, există numai două categorii de grupuri de interese care par să fie larg acceptate ca având interese legitime în conducerea corporativă a societăților: salariații și creditorii. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu este tratat în mod sistematic de către Consiliile de administrație ca și grupuri de interese legitime. Drepturile salariaților în calitatea lor de „părți interesate ”au la bază Constituția, precum și legislația muncii și a sindicatelor. Pe lângă drepturile garantate de lege cum ar fi salariul minim și drepturile la asistență socială, salariații au dreptul de a fi informați și de a-și exprima poziția în fața Consiliului de administrație în probleme cum ar fi planurile de restructurare și reducerile de personal. În practică se întâmplă însă cu totul altfel, în fostele și actualele întreprinderi mari cu capital de stat, angajații tind să aibă mai multă influență –mai ales în privința hotărârilor legate de salarii, condiții de muncă și drepturi de asistență socială. La societățile mai mici și private, salariații rareori au un cuvânt de spus atunci când se iau decizii critice. Cazurile în care angajații sunt informați în mod sistematic despre performanțele financiare ale societății lor sau sunt consultați cu privire la decizii importante sunt excepționale. Există unele cazuri în care lideri de sindicat sau alți reprezentanți ai salariaților sunt numiți în Consiliile de administrație ale societăților lor (sau ale altor societăți), dar acestea sunt excepții. Tot excepționale sunt și cazurile în care reprezentanții salariaților sunt invitați sistematic la ședințele Consiliului, exceptând situațiile când se negociază salariile.

Drepturile salariaților de a contacta autoritățile, membrii Consiliului de administrație și acționarii pentru a sesiza comportamente ilegale și lipsite de etică a conducerii au fost și ele încălcate.Trebuie remarcat că există multe controverse legate de diverse cazuri de intimidare, abuz fizic și chiar un caz de crimă având ca victimă un lider de sindicat.Totuși, în ansamblu, se poate spune că protecția celor care au curajul să atragă atenția asupra unor nedreptăți este slabă și ar trebui să I se dea mult mai multă atenție de către autorități.

În timp ce salariații dispun de mijloace pentru a se face auziți de către Consiliile de administrație dacă este necesar, creditorii bancari sunt într-o situație mai proastă, deoarece în timpul derulării normale a afacerilor ,creditorii au posibilități limitate de a interveni pentru a-și apăra drepturile.Numai în cazuri excepționale băncile au reprezentanți în Consiliile de administrație ale societăților și aceasta numai în baza unor relații personale speciale între administratori sau dacă banca este ea însăși acționar la acea societate. Din motive prudențiale, legea bancară prevede că o bancă nu poate să dețină mai mult de 20% din acțiunile uneianumite societăți – în general pachetul este mult mai mic -ceea ce nu asigură neapărat băncii un loc în Consiliul de administrație.

În afară de bănci,există puțini alți creditori întrucât piața obligațiunilor este încă incipientă. Conform legii, deținătorii de obligațiuni pot ține adunări generale în care să numească reprezentanți pentru relația lor cu societatea. Reprezentanții au dreptul de a participa la Adunările Generale ale Acționarilor; de asemenea, ei pot contesta în justiție anumite hotărâri ale Consiliului de administrație.

Creditorilor li se acordă mai multă putere atunci când o societate nu-și plătește datoriile și intră în încetare de plăți, inițiindu-se proceduri de lichidare conform prevederilor Legii nr.64/1996 cu privire la faliment și lichidare. Deși se numește un judecător sindic pentru conducerea procedurilor, principalele hotărâri urmează să fie aprobate de către creditori. Creditorii sunt cei care decid dacă acceptă un plan de reorganizare, dând societății o nouă șansă de existență, sau dacă trec direct la lichidare.

Totuși, în practică este recunoscut faptul că interesele legitime ale creditorilor în societăți nu sunt suficient protejate de aranjamentele instituționale actuale.Aceasta este în special adevărat în timpul procedurilor de faliment, care durează extrem de mult și sunt în general conduse cu o atitudine favorabila managementului si altor 'beneficiari"ai societății. Luând în considerație numeroasele abuzuri cu care s-au confruntat creditorii de-a lungul anilor și

numeroasele scheme frauduloase cărora le-au căzut victimă băncile și alți creditori,nu este surprinzător faptul că în continuare costul creditelor rămâne foarte ridicat și că majoritatea băncilor preferă să împrumute guvernul.

În prezent, adunarea generală nu se poate desfășura altfel decât în limitele prevederilor Legii 31/1990 cu modificările și completările ulterioare, iar drepturile acționarilor nu se pot desfășura decât în limitele aceleiași legi. Astfel, spre exemplu, drept multiplu de vot sau dividend prioritar nu se poate acorda prin statutul societății în situația –absurdă- în care un anumit cod ar considera că votul multiplu conduce la o mai bună guvernanță. Deci un cod de guvernanță nu este derogatoriu de la legea societăților comerciale, iar îndepărtarea unei entități de la o anumită prevedere a codului nu se poate face decât în limitele legii primare.

Consiliul de administrație

Se știe că în cadrul societăților pe acțiuni, legătura dintre acționari și directorii executivi este realizată de consiliul de administrație, drept pentru care acestuia i se acordă o importanță majoră în cadrul principiilor de conducere corporativă.

În cadrul raportului OECD privind conducerea corporativă în România se arăta că:„ una din cele mai criticate caracteristici a consiliului de administrație în România este prezența unui număr foarte mare de membri numiți pe considerente politice.După alegerile parlamentare,un val de schimbări afectează sistematic mii de societăți, reprezentanții noii majorități politice înlocuind pe acei administratori care nu se mai bucură de suport politic”.

Sarcina cheie a Consiliului este să caute să asigure prosperitate firmei. Așadar, acesta stabilește obiectivele, oferind orientarea strategică și se asigură că aceste obiective sunt atinse prin numirea și supravegherea managementului. De asemenea, Consiliul de administrație trebuie să asigure diseminarea informațiilor și monitorizarea riscului având în vedere răspunderea pe care o are față de acționari.

În raportul OECD privind conducerea corporativă în cadrul firmelor din Europa de S-E se arată că „modele diferite de structuri ale Consiliilor sunt reprezentate în regiunea Europei de S-E,uneori în aceeași țară,reflectând diversitatea moștenirilor legale și istoria activității firmelor,precum și opțiunile realizate în perioada de tranziție”.

În România, constituirea consiliului de administrație este reglementată de Legea 31/1990 modificată. Astfel, legea stabilește ca numirea consiliului de administrație să se facă de Adunarea Generală a Acționarilor. Singura cerință precizată în lege legată de numirea și alegerea administratorilor este că:„persoana care nu poate fi fondator nu poate fi nici administrator, director sau reprezentant al acesteia ”.Art.6 alin 2 al legii precizează că „nu pot fi fondatori persoanele care potrivit legii sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum și alte infracțiuni prevăzute de prezenta lege ”.

Drepturile și obligațiilor părților în cadrul societăților pe acțiuni sunt stabilite printr-un contract de administrare.În contract se stipulează printre altele că persoana juridică este obligată să-și desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică.Acesta este supus acelorași condiții și obligații și are aceeași responsabilitate civilă și penală ca și un administrator persoană fizică, ce acționează în nume propriu,fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de răspundere sau să i se micșoreze răspunderea solidară. Se știe, de asemenea, că funcționarea reală și rolul Consiliului de

administrație depinde în mare măsură de calitățile membrilor individuali, deoarece principalele funcții ale Consiliului sunt asigurarea orientării strategice a firmelor,numirea și monitorizarea managerului,responsabilitatea față de acționari.

În ceea ce privește relația cu directorul (managerul) societății, la cele mai multe din societățile comerciale managerul are o poziție mai puternică,din diverse motive, dintre care putem enumera:

• Atât la societățile de stat cât și la cele private,în general directorii știu că își datorează poziția nu atât Consiliului de administrație cât direct acționarului principal.Ca urmare,conducerea are frecvent posibilitatea să influențeze numirea administratorilor, inversând autoritatea normală.

• Directorii au acces la informațiile legate de societate și control asupra lor, ceea ce le oferă un avantaj față de membrii Consiliului de administrație;

• Structura Consiliului de administrație favorizează amestecul managerilor în activitățile Consiliului de administrație.

• Procesul de numire a membrilor Consiliului de administrație nu este bine definit de lege și nu oferă prea multă protecție acționarilor

• Atitudinea slabă și pasivă/birocratică a membrilor Consiliului de administrație numiți de ministere sau alte instituții de stat în societățile controlate de stat încurajează directorii să își asume responsabilități mai largi și să intervină în deciziile consiliului;

• Poate cel mai serios motiv, absența administratorilor independenți atât la societățile controlate de stat cât și cele private face ca toți membrii Consiliului de administrație să aibă legături strânse cu conducerea și acționarii principali.

Astfel în prezent, prevederile Recomandării Consiliului Europei 2005/162/EC privind independența administratorilor și Directiva 2006/43/EC privind auditul conturilor anuale individuale și consolidate, modificând Directiva a patra 78/660/EC, au fost incluse în legislația românească prin intermediul Legii nr.441/2006 pentru modificarea și completarea Legii 31/1990 privind societățile comerciale.

Transparența și asigurarea accesului la informații

Legea societăților comerciale nr.31/1990 amendată în 2003 prevede evidențele pe care trebuie să le țină o societate pe acțiuni precum și cerințele minime de acces la informații pentru acționari și alte părți interesate.Standardele de acces la informații sunt mai ridicate pentru societățile cotate la bursa de valori, fiind impuse de Ordonanța nr.28/2002,modificată prin Legea nr.525/2002.

Trebuie remarcat că,pe lângă legislație,presa s-a dovedit a fi una dintre cele mai importante forțe și instrumente de promovare a transparenței și accesului la informații în contextul conducerii corporative. Pe lângă publicarea diverselor anunțuri cerute de lege (înștiințări cu privire la adunări, evenimente importante, schimbări de proprietate,etc.) toate ziarele mari prezintă în mod regulat comentarii și analize ale piețelor de capital și ale societăților.Toate portalurile mari de pe internet au trimiteri la instituțiile românești de pe piața de capital și există câteva pagini specializate cu un conținut informativ substanțial. Dar cea mai importantă contribuție a presei se leagă de reportajele de anchetă. De fapt, majoritatea „scandalurilor” de dezvăluire a unor fraude, abuzuri și greșeli ale autorităților au fost inițiate de către presă.

Accesul la informația financiară și operațională a societății

Art.172 al Legii nr.31/1990 enumeră șase „registre ”pe care trebuie să le țină o societate pe acțiuni,„pe lângă evidențele prevăzute de lege ”:

a)registrul acționarilor,unde se înregistrează numele și adresa deținătorilor de acțiuni nominative precum și vărsămintele făcute pentru acțiuni.Registrul acționarilor trebuie să fie reactualizat înainte de fiecare Adunare Generală a Acționarilor,dar nu mai puțin de o dată pe an.

b)un registru al Adunărilor Generale a Acționarilor,care este o colecție de procese verbale ale adunărilor;

c)registrul ședințelor și deliberărilor Consiliului de administrație;

d)registrul ședințelor Comitetului de direcție -conținând procesele verbale ale dezbaterilor comitetului de direcție;

e)registrul dezbaterilor și constatărilor făcute de cenzori;

f)registrul de obligațiuni,în care se înregistrează toate obligațiunile emise și achitate precum și date de identificare a deținătorilor de obligațiuni –atunci când obligațiunile sunt nominative.Registrul pentru obligațiuni dematerializate și pentru titluri listate la bursă se supune prevederilor Legii nr.525/2004.

Registrele menționate la punctele a),b),c)și f )sunt responsabilitatea Consiliului de administrație,registrul menționat la d)a Comitetului de direcție și registrul menționat la e)a cenzorilor.

Administratorii au obligația de a pune la dispoziția acționarilor registrele de la punctele a)și b)și de a elibera copii după înregistrările din aceste registre –pe cheltuiala lor.Același lucru este valabil pentru registrul de obligațiuni,care trebuie să fie pus la dispoziția deținătorilor de obligațiuni.

Accesul la informații al acționarilor a fost extins în anul 1999 prin prevederi vizând în mod special acționarii minoritari.Conform noilor articole ,între Adunările Generale,dar nu mai mult de două ori pe an fiscal, acționarii au dreptul de a consulta documentele specificate în actele de constituire, în consecință,acționarii pot notifica în acest sens

Consiliul de administrație în scris, și acesta are obligația de a răspunde în termen de 15 zile de la data înregistrării notificării.Acționarii care dețin mai mult de 10%din capitalul social pot cere în justiție numirea unor experți pentru a verifica anumite operațiuni ale societății și pentru a prezenta un raport.Onorariile pentru experți urmează să fie plătite de către societate -cu excepția cazului în care solicitarea a fost rău intenționată.

Cel mai cuprinzător document prin care acționarii sunt informați despre evoluția societății este raportul anual al administratorilor împreună cu raportul cenzorilor.Ambele rapoarte trebuie să fie prezentate Adunării Generale a Acționarilor anual și constituie baza luării hotărârilor de către acționari.

Însă noile reglementări în privința raportului administratorilor pentru societățile cotate – Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2001/2006 privind modificarea și completarea Ordinului Ministerului Finanțelor Publice 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile coforme cu directivele europene impun o declarație de conformitate cu un cod de guvernanță național.

OMFP nr. 2001/2006 impune pentru societățile ale căror valori sunt admise la tranzacționare pe o piață reglentată prezentarea raportului administratorilor, care să includă o declarație cu următoarele elemente:

O trimitere la codul de guvernanță corporativă care se aplică sau pe care societatea a ales să îl aplice voluntar. De asemenea , vor fi raportate toate informațiile referitoare la practicile de guvernanță aplicate în plus față de cerințele legislației naționale;

În măsura în care, în limitele legislației naționale, societatea se depărtează de la codul de guvernanță menționat, entitatea trebuie să ofere explicații pentru această stare de fapt.

O descriere a principalelor caracteristici ale controlului intern și a sistemelor de gestionare a riscului, în relație cu procesul de raportare financiară.

Modul de desfășurare a adunării generale a acționarilor și atribuțiile-cheie ale acesteia, precum și o descriere a drepturilor acționarilor și a modului cum acestea sunt exercitate.

Structura și modul de operare ale organelor de administrație, conducere și supraveghere și ale comitetelor acestora. La rândul lor, membrii acestor organe au obligația de a se asigura că situațiile anuale și raportul administratorilor sunt întocmite în conformitate cu legislația națională.

Proceduri contabile și cerințe privind auditul

Legislația este mai specifică în privința situațiilor financiare pe care o societate trebuie să le pregătească și să le prezinte acționarilor și terților.

Prevederile Legii societăților comerciale sunt completate de prevederile Legii contabilității nr.82/1991. Conform art.27 din Legea contabilității, situația financiară conține trei documente: bilanțul contabil, contul de profit și pierderi – ambele cu anexele corespunzătoare – și raportul administratorilor.

Toate cele trei organe de conducere corporativă (administratori, cenzori, acționari) au un rol în pregătirea situației financiare. Elaborarea efectivă a situației financiare se face de către administratori (în practică, pe baza materialelor furnizate de conducere).Cenzorii verifică conformitatea informațiilor incluse în situația financiară cu registrele societății și semnalează neregulile în raportul lor. În fine, Adunarea Generală a Acționarilor aprobă documentul sau solicită modificări.

La elaborarea situației financiare, administratorii trebuie să respecte regulile de bază stabilite prin Legea contabilității:

a)toate datele din bilanț trebuie să corespundă datelor înregistrate în evidențele societății și trebuie să reflecte situația reală a activelor și pasivelor;

b)nu se admit compensări între diverse conturi care sunt consolidate în bilanț și nici între diversele poziții de venituri și cheltuieli din contul de profit și pierderi;

c)capitalul social are o valoare constantă în registre.

Implicarea auditorului în verificarea declarației de conformitate este un aspect controversat. În multe jurisdicții, auditorul are cunoștințe de profunzime legate de funcționarea companiei. În anumite state membere, intervenția auditorului este considerată o parte a procesului de verificare a situațiilor anuale. În altele se precizează că auditorul trebuie să se limiteze la verificarea cifrelor și statisticilor ce sunt prezentate în raportul de guvernanță. Intervenția poate fi în acest caz doar formală și să vizeze aspectele de redactare a declarației de conformitate, fără a verifica dacă informația furnizată este fidelă realității.

3.3. Implementarea codurilor de guvernanță corporativă în România

În prezent, în România nu există coduri de guvernanță în vigoare, validate prin consultare publică și legitime din punct de vedere al impunerii acestora pe piața financiară. Este posibil ca, bursa românească să nu fi resimțit nevoia unei astfel de prezențe normative, care a atins deja o incontestabilă maturitate în unele țări ale Uniunii Europene precum Marea Britanie și Franța.

Însă, noile reglementări în privința raportului administratorilor pentru societățile cotate impun o declarație de conformitate cu un cod de guvernanță național. Deși în România până în prezent:

nu s-a stabilit ce organism oficial monitorizează concludența declarației privind guvernanța în raportul anual;

nu există nici o reglementare oficială legată de verificarea realității elementelor factuale raportate în declarația menționată;

nu există un cod de guvernanță, ceea ce poate conduce la o eschivare în masă a companiilor românești cotate și la constatarea administratorilor că completează acea declarație în plus atâta timp cât autoritatea statului nu se preocupă de redactarea unui cod de guvernanță competitiv la nivel european.

Primul cod de Guvernanță Corporativă al României a fost adoptat în august 2001 de către Bursa de Valori București, odată cu crearea Categoriei Plus, o categorie virtuală în care societățile listate puteau să promoveze doar după ce implementau în actele lor constitutive prevederile Codului de Guvernanță Corporativă. Promovarea la această categorie nu urmărea performanțele economico – financiare a societății ci standardele de comunicare și transparență pe care un emitent era dispus să le adopte și implementeze.

Deși crearea acestei categorii la Bursa de Valori București nu a fost un succes, deoarece un singur emitent a dorit promovarea la această categorie, bursa și-a continuat demersul creând Institutul de Guvernanță Corporativă ca urmare a unei recomandări din Raportul de Guvernanță Corporativă din România întocmit în 2001 de Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică.

Un cod de guvernanta corporativa a fost formulat si de Alianta Strategica a Asociatiilor de Afaceri. Reprezentantii acesteia intentionau să negocieze cu BVB unificarea celor doua coduri.

Trebuie să menționăm că de cele mai multe ori, codurile de guvernanță sunt legate strâns de funcționarea bursei de valori. Aceasta are un clar interes în a monitoriza implementarea sistemului propus în cadrul fiecărei companii listate, pentru a putea să își afirme nivelul de transparență în fața investitorilor și a intermediarilor financiari. În momentul listării unei firme, bursa poate stabili regulile jocului astfel încât numai firmele “sănătoase” din punct de vedere al guvernanței să aibă acces. După acest moment, practica a demonstrat că monitorizarea și impunerea regulilor devine tot mai anevoioasă. Deși teoretic posibilă delistarea unei companii pe motiv de neconformitate este în general evitată de bursele de valori, întrucât ar putea avea un impact negativ major asupra investitorilor.

În unele state membre, monitorizarea este realizată de o comisie subordonată unei agenții a statului. Rolul acestor comisii nu este acela de a verifica gradul de conformitate al fiecărei entități în parte, ci de a evalua ansamblul practicilor de guvernanță într-o anumită jurisdicție. Comisia va publica rezultatele procesului de evaluare și control, recomandând amendamente ale codului de guvernanță. Acest tip de monitorizare a fost introdus în Franța, Olanda, Elveția și într-o formă diferită în Marea Britanie.

În prezent, bursa dorește adoptarea unui nou Cod de Guvernanță Corporativă care a urmat procedura de dezbatere publică în aprilie 2008,(vezi Anexa nr.1) și care va fi aplicat în mod voluntar de către societățile listate, însă conservând obligația raportării referitoare la guvernanță în Raportul Anual prin Declarația de conformare sau neconformare cu prevederile acestuia. Astfel, societățile listate trebuie fie să aplice Codul de Guvernanță Corporativă fie să explice abaterea de la prevederile acestuia (regula “comply or explain”).

Pe lângă principiile guvernanței corporative privind obligativitatea raportărilor trimestriale pentru companiile listate sau reguli mai stricte referitoare la informarea investitorilor prin paginile de Internet, Codul actual atinge si o problemă nouă pentru piața românească: conceptul de conducere independentă.

În urma implementării acestui nou cod responsabilitatea Consiliului de Administrație este aceea de a se asigura că – în limitele cadrului legal existent – sistemul de guvernanță al organizației este eficient și în conformitate cu prevederile codului aplicat. Consiliul trebuie să se asigure de buna sa funcționare, precum și de evaluarea propriei guvernanțe prin introducerea acelor mecanisme care să îi asigure îndeplinirea obiectivelor. Printre acestea putem enumera tehnicile de autoreglare, crearea de comitete subordonate sau apelul la experți din exteriorul companiei.

3.4. Informarea anuală privind guvernanța corporativă

Consiliul de Administrație trebuie să raporteze conformitatea cu un anumit cod de guvernanță. Această cerință a devenit obligatorie în Unuinea Europeană prin emiterea Directivei 2006/46/EC, implementată în țara nostră prin OMFP nr.2001/2006 privind modificarea și completarea OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. Prin acest segment de raportare, inclus în raportul anual al administratorilor ce însoțește situațiile financiare anuale ale companiei, se consideră că va crește nivelul de responsabilitate al administratorilor atât față de investitori, cât și față de actorii pieței în general. Alături de riscul reputațional, administratorii pot deveni legal răspunzători pentru fals în declarații. Această situație poate să atragă și intervenția comisiei de valori mobiliare care să sancționeze disciplinar societatea.

Implicarea acționarilor în elaborarea declarației de conformitate este în general considerată un amestec nepermis în funcționarea Consiliului de Administrație. De asemenea, aceasta poate fi considerată și incompatibilă cu modelul structural al companiei. Totuși acționarii au ultimul cuvânt în numirea sau demiterea directorilor care au indus în eroare utilizatorii externi de informație prin prezentarea unui alt tablou al guvernanței firmei decât există în realitate. Astfel, prezentarea declarației de conformitate poate avea efect asupra valorii de piață a companiei, bursa reacționând imediat la orice turbulențe apărute în interiorul societății.

Din cele de mai sus observăm următoarele puncte de maximă importanță:

Principiul “comply or explain” , pe care se fundamentează codurile de guvernanță din întreaga lume, este recunoscut și de legea română.

Neconformitatea cu un cod de guvernanță care se aplică întreprinderii este sancționată prin lege, în același mod în care setul de situații financiare incomplete sau eronate poate fi sancționat. În plus urmărirea completitudinii raportului administratorilor cade implicit în sarcina Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și a Bursei de Valori, care admit la tranzacționare și urmăresc gradul de transparență al societăților cotate.

Aici, legea română lasă deschise două posibilități fie:

un cod de guvernanță emis de un organism legitim admis ca regulă de listare și în conformitate în spațiul bursei;

adaptarea de către companii a propriile coduri de guvernanță .

În această ultimă situație, o filială română a unei multinaționale va putea traduce și adapta codul aplicat în țara de origine a societății – mamă, ușurând procesul de uniformizare a situațiilor financiare ale grupului, sau își va construi un cod de guvernanță pornind de la orice cod străin, de exemplu codul Combinat (2006) din Marea Britanie.

Considerăm că a doua situație, în care o companie își proiectează propriul cod de guvernanță, este nefericită sub orice formă, chiar dacă eforturile CNVM, ale Bursei de Valori Mobiliare sau ale Ministerului Economiei și Finanțelor în privința redactării unui cod de guvernanță pot să nu dea rezultate optime (a se vedea codul de guvernanță din 2001).

CONCLUZII

Și România, trebuie să se alinieze noilor tendințe și preocupări ale Uniunii Europene privind adoptarea unor acte normative referitoare la structurile de guvernanță corporative, deoarece aceasta servește tocmai asigurării protecției adecvate a investitorilor pe o piață.

Prin amploarea raportării, codurile trebuie să expună o companie la evaluarea pieței, care poate să ceară justificări sau să critice conducerea companiei. În general, administratorii vor încerca să-și protejeze capitalul reputațional și vor adera la anumite principii de bună guvernanță, chiar și în absența codurilor legitime. Aceasta datorită presiunii pieței care se traduce prin intervențiile: burselor de valori, agențiilor de rating, băncilor de investiții, investitorilor instituționali, activiștilor, media și publicului.

Impactul cel mai direct pe care îl are slaba guvernanță se resimte în ratingul firmei. Companiile de rating au început să includă între criteriile de evaluare și date privind guvernarea corporativă, prin crearea unor indecși care să reflecte starea de fapt din cadrul societății vizate.

Impactul “bunei guvernanțe” asupra formării cursului pe piețele financiare este încă un subiect controversat, în sensul în care este dificil de a stabili empiric faptul că un sistem eficient de guvernanță are un impact pozitiv asupra capitalizării bursiere. Totuși semnele de înrăutățire a guvernanței afectează evident încrederea pe care piața o are în compania vizată. În același sens, publicarea de date incomplete sau false asupra sistemului de guvernanță a companiei va diminua cu siguranță cursul bursier al acestuia.

Implicarea investitorilor instituționali este un aspect demn de menționat. Aceștia sunt de obicei obligați să voteze în adunarea generală a companiei în care au investit și să ia o poziție publică față de anumite aspecte legate de guvernanța acesteia.

Poziția financiară a companiei poate fi afectată de criterii legate de guvernanța societății. Documentația ce însoțește cererile de credit poate să conțină și clauze sub titulatura de restricții privind guvernanța. Astfel, pentru ca o societate să îndeplinească criteriile de eligibilitate, ea ar trebui să demonstreze că are un anumit număr de administratori independenți sau că un comitet de audit este implicat în procesul de luare a deciziilor.

Cresterea transparenței pentru companiile listate la BVB a fost o preocupare încă din 2001, când s-a lansat primul Cod de Guvernanță odată cu crearea Categoriei Plus de la cota Bursei, unde erau admisi emitenții cu un plus de transparență. Desi această categorie s-a dovedit un eșec, pentru că a fost promovată o singură societate, BVB a continuat să caute metode prin care să aducă și pe piața de la Bucuresti principii de transparență întâlnite la bursele vecine. În 2003 a fondat Institutul de Guvernanță Corporativă – cu scopul de a schimba cultura managerială în concordanță cu normele internaționale prin cresterea standardelor profesionale ale managerilor. Chiar dacă în ultimii ani au fost văzute efecte pozitive în ceea ce priveste deschiderea managerilor români către comunicarea cu investitorii, vechile prevederi ale Codului de Guvernanță Corporativă eliminau din discuție anumite principii privind obligațiile conducerii.

Preocuparea Bursei de Valori din București în present, pentru adoptarea unui nou cod de Guvernanță Corporativă aliniat la legislația europeană are scopul de a crea condiții egale pentru investitorii români și străini din perspectiva principiilor și standardelor de guvernanță corporative. Deși, emitenții listați la bursa de valori nu sunt obligați să aplice codul (explicând neconformarea) se speră ca eforturile suplimentare cu privire la transparență și comunicare a celor care se conformează să fie recompensate printr-un interes deosebit al investitorilor (dispuși să accepte un preț mai ridicat pentru acțiunile acelor societăți). Pe de altă parte nu trebuie să uităm că și piața bursieră are de câștigat prin creșterea transparenței și în final a integrității ei.

Ca urmare, BVB va lansa un nou cod de „transparență“, mai complex si adaptat legislației europene. Implicarea BVB în creșterea transparenței pe piața de capital este bună, pentru că o serie de investitori instituționali străini urmăresc să includă în portofoliu companii ce îndeplinesc criteriile de guvernanță corporativă, iar acestia sunt importanți pentru dezvoltarea pieței românesti de capital. Dar este destul de greu de crezut că managerii români vor fi de acord să furnizeze toate informațiile considerate utile pentru investitori, mai ales că noul Cod impune si o nouă conduită a conducerii companiilor listate.

Opinia noastră este că în România, cine își va asuma răspunderea construirii unui cod de guvernanță trebuie să înțeleagă faptul că un astfel de document trebuie să răspundă câtorva cerințe esențiale:

Să fie în spiritul, și nu doar în litera, principiului “comply or explain”. Astfel, singura soluție viabilă este includerea oricăror amendamente direct în legislația primară, sacrificând flexibilitatea în favoarea mecanismului legal de impunere.

Să ofere un document comparabil celor deja existente în Uniunea Europeană, document care să aibă în același timp și o dimensiune națională, adică să respecte particularitățile sistemului legal românesc și stadiul economic din present. Traducerea unui cod de guvernanță este inoportună atâta timp cât nu ia în calcul realitățile economiei autohtone.

Să facă posibilă acceptarea codului pe piața de capital românească, nu doar de o manieră formală, ci în substanța prevederilor sale. Acest aspect pare a fi dificil de realizat deoarece are o natură economică presupunând crearea acelor stimulente pentru companii de a-și adapta sistemul de guvernanță la cerințele europene.

În concluzie, considerăm că îmbunătățirea sistemului de guvernanță corporativă poate constitui o strategie de creștere a performanței globale a companiilor, respectiv de majorare a prețului bursier al acțiunilor lor și, implicit, a creșterii valorii firmelor.