Victimizarea Femeii In Romania In Perioada de Tranzitie
TEMA :
VICTIMIZAREA FEMEII ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE
I N T R O D U C E R E
Schimbările de natură socială, economică și culturală survenite pe parcursul celor 10 ani de democrație au spulberat multe din speranțele românilor, au condus la o stare de oboseală socială și atitudine fatalistă, vizibile și resimțite profund problemele sociale grave, aduse de tanziție (problema șomajului, scăderea nivelului de trai, creșterea infracționalității în toate formele ei etc.).
Toate aceste probleme sociale cu un impact negativ puternic asupra vieții private.
Lucrarea de față își propune analiza unei categorii sociale profund afectate de convulsiile tranziției.
Primul capitol, va trata cauzele și condițiile ce favorizează victimizarea femeii, existând atât cauza general anomică, cât și cauze și condiții ce produc și favorizează victimizarea în afara familiei, pe de o parte (cauze sociale, fizice și psihologice, condiții ce țin de rasă, loc, oră, anotimp, zonă de acțiune etc) și victimizarea în interiorul familiei, pe de altă parte, aceasta din urmă este, repet, o chestiune de o stringentă importanță, pentru că ține de continuumul sănătate-boală al însăși instituției căsătoriei ce asigură procrearea și pregătirea noii generații. Voi conferi, vis-à-vis de o analiză psihologică a cauzelor și condițiilor ce favorizează victimizarea conjugală, anumite puncte reper pentru dezvoltarea soluțiilor de tratare a cuplurilor cu probleme.
Al doilea și cel mai important capitol se ocupă de dezvăluirea aspectelor specifice pe care fenomenul studiat le comportă în țara noastră. Voi face o comparație între victimizarea femeii în țara noastră în timpul regimului comunist și în perioada de tranziție, scoțând în evidență aspecte legate de trucarea și trunchirea voluntară a datelor în perioadapremergătoare anului 1989, din rațiuni ideologice, dar și neputința de a colecta date de o acuratețe satisfăcătoare privitoare la perioada postceaușistă. Avem în vedere violența – violul în afara familie, dar cu precădere pe cea din interiuorul familiei românești (cazul Brăilei, ce poate fi lesne extrapolat la situația generală a României), ridicând vălul de pe o realitate îngrijorătoare și propunând soluții de ansamblu. Nu voi neglija aspectul violenței împotriva persoanelor minore, problemă considerată insignifiantă în regimul dictatorial.
Acestea sunt obiectivele pe care întreprinderea spirituală de față și le propune. Făcând apel la surse considerate pertinente, voi depune tot efortul în construcția unei imagini cât mai reală și mai științifice a fenomenului victimizării femeii în anii ce au urmat comunismului. Numai cunoașterea fără ocolișuri și fără pudoare duce la diagnosticarea și găsirea de soluții pentru diminuarea dacă nu stoparea violenței de orice natură împotriva femeii.
CAPITOLUL I
CAUZE ȘI CONDIȚII CE FAVORIZEAZĂ VIOLENȚA ȘI VICTIMIZAREA FEMEII
În știință, prin cauză se înțelege un fenomen care, în mod obiectiv și necesar, precede și generează un alt fenomen. Fenomenul care precede și generează sau determină un alt fenomen este fenomenul – cauză, iar fenomenul care urmează și este determinat este fenomenul – efect, sau fenomenul urmare sau fenomenul rezultat. De exemplu, boala care provoacă moartea unei persoane; fenomenul boală este fenomenul cauză, iar fenomenul moarte este fenomenul efect. Vorbind de cauză și efect, este vorba întotdeauna de un raport, de o relație – temporal și spațial – între două fenomene, fenomenul cauză și fenomenul efect. De aici și expresia de raport de cauză și efect sau raport de cauzalitate sau simplu cauzalitate, în care sunt implicate cele două fenomene. Raportul cauzal nu se reduce totdeauna la două fenomene – exemplul de mai sus – în multe cazuri intrând în joc mai multe cauze și producându-se mai multe efecte. Relația cauzală este mai obiectivă și necesară, în sensul că o cauză sau mai multe generează un efect sau mai multe și aceasta se petrece în realitate și peste conștiința celui care constată.
Știința înțelege prin cauză un fenomen care generează un alt fenomen. Cauza, în acest sens, se deosebește de condiție, care înseamnă un fenomen care ajută, care favorizează producerea unui alt fenomen. Procurarea unei arme, cu care criminalul comite fapta de omor, este o acțiune condiție sau acțiunea de imobilizare a victimei în scopul violului este o acțiune condiție. Specificul condiției, deci, constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, ci numai ajută la producerea lui. Unii autori adaugă că condiția constă într-un fel de șansă, de ocazie, care contribuie la producerea unui fenomen. Acțiunea condiției ajută acțiunea cauzei. Cauzele și condițiile acționează împreună, dar au contribuții diferite.
În materie de cauze ale fenomenelor sociale, îndeosebi a cauzelor crimei (precum violul și violența ), se face distincția între mai multe feluri de cauze și anume: a) cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana criminalului și cauze referitoare la mediu; b) cauze speciale, care se referă la un singur sector; c) cauze parțiale, care privesc un segment dintr-un lanț de cauze; d) cauze obiective, legate de aspecte materiale (sărăcia familiei determină certuri, conflicte ce duc deseori la violență, căreia, de obicei, îi cad pradă femeile), cauzele subiective care privesc aspecte psihice ale crimei; e) cauze principale, cele care au un rol mai mare în comiterea crimei; g) cauze determinante, care joacă un rol primordial în comiterea unei crime (de exemplu, dorința de răzbunare pe iubita infidelă determină violul acesteia); h) cauze declanșatoare, cele care provoacă trecerea la crimă (de exemplu, o ceartă, un conflict ivit subit într-un cuplu duce la agresarea fizică a femeii de către bărbat); i) cauze ereditare și cauze de dezvoltare: primele, după cum arată numele, aparțin eredității (de exemplu, debilitatea mintală sau o predispoziție psihotică duce la comiterea unu delict sexual), secundele sunt cauze care aparțin condițiilor de dezvoltare a criminalului, cauze datorate mediului și educației (de exemplu, un individ ce a fost crescut și educat într-o familie dezorganizată, cu probleme de moralitate, în care agresiunea fizică și sexuală erau ceva frecvent și “normal”, va avea o mai mare predispoziție la înfăptuirea acestui gen de delicte decât un individ educat într-un mediu familial sănătos).
În cercetarea cauzelor (sau a factorilor) crimei, se urmează o anumită schemă și anume: cauze fizice, prin care se înțeleg cauzele anatomo-morfologice (sau corporale) și cauzele fiziologice, precum și cauzele endocrine (endocrinologice), cauze psihice – cu tot sistemul acestora (aspecte emotiv – active – tendințe, mobiluri), aspecte cognitive sau de cunoaștere (memorie, inteligență, gândire) și cauze sociale sau condiții sociale.
Seeling dă o mare atenție acestui ultim aspect al cauzelor crimei. El susține că factorii sau cauzele crimei sunt în număr de trei, și anume: cauze ereditare, cauze de dezvoltare și cauze de mediu. El mai susține că schema cauzelor crimei este: “de o parte, ambianța din momentul comiterii crimei (o multitudine de circumstanțe existente), de altă parte, personalitatea criminalului așa cum a devenit pornind de la dispozițiile înnăscute sub influența constantă a ambianței de dezvoltare, care acum reacționează la ambianța din momentul de săvârșire a crimei”.
I.1. Starea anomică – o cauză socială generală a criminalității
Anomia (gr. A, “fără” +nomos, “lege” sau anomia, “violare a legii”) este o noțiune ce desemnează starea de degradare a funcționării unui sistem sau subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor și asigură ordinea socială. Termenul este teoretizat de unul dintre fondatorii sociologiei, Émile Durkheim, atât în lucrarea “De la division du travail social” (1893), cât și în “Le Suicide ” (1897). Slăbirea normelor de reglementare a comportamentului actorilor individuali duce implicit la o eliberare a acestora de constrângerea legilor și la creșterea criminalității, implicit a infracțiunilor de agresiune împotriva femei.
Să luăm cazul României, așa cum este expus de dr. Dan Banciu și dr. Sorin M. Rădulescu în revista Română de sociologie nr. 1-2 / 1997. România pare, în prezent, o societate “bolnavă”, care suferă de un rău profund, fiind caracterizată de violență, dereglare normativă și liber arbitru, ca simptome tipice ale unei “patologii” de tranziție, sintetizate cel mai adecvat de noțiunea de anomie. În concordanță cu modelul teoretic al anomiei, schimbarea regimului din România, în decembrie 1989, a însemnat trecerea de la o societate totalitară, dominată de “fatalism” în sensul postulat de É. Durkheim, la o societate de tranziție, definită de dezorientare și dereglare normativă, având un grad scăzut de integrare socială și un pronunțat caracter anomic.
În societatea totalitară, fatalismul era caracterizat de următoarele elemente:
disciplină și reglementare normativă excesiv de restrictive și coercitive;
tendința de uniformizare a conduitelor și slabă diferențiere socială;
imobilism istoric, blocaj al inițiativei private și al creativității individuale, nivel scăzut al aspirațiilor;
existența unor mecanisme de adaptare cum ar fi conform cu paradigma sociologului american Robert Merton, conformismul, ritualismul și evaziunea.
Dimpotrivă, în societatea de tranziție, anomia este definită de următoarele elemente:
a) disciplină și reglementare normativă slabe sau chiar absentă, datorită unor indicații și repere normative vagi sau conflictuale între ele;
b) incapacitatea normelor existente de a prevedea gama conduitelor și acțiunilor individuale, care se extind, fără măsură, în direcții nepredictibile;
c) nivelul scăzut de integrare socială a indivizilor, determinat de absența unui sistem de credințe și valori comune, care să susțină motivațiile pozitive;
d) individualizarea puternică a conduitelor, generalizarea inițiativei private și a creativității individuale, nivel ridicat de aspirații, care determină tendințe puternice de frustrare și agresivitate;
e) existența unor mecanisme adaptative, printre care și inovația și răzvrătirea.
În funcție de acest model teoretic, violența generalizată din societatea românească de azi pare legată direct de starea de anomie care caracterizează perioada de tranziție. Anomia însăși este trăită și percepută în mod diferit de indivizi, în funcție de poziția lor socială, experiențele trecute, opiniile, ideologiile și opțiunile personale. În timp ce unii trăiesc “anomia eșecului”, resimțită ca declasare, anxietate, incertitudine, izolare și pierderea sentimentului de apartenență la grup, alții trăiesc “anomia succesului”, resimțită ca o frustrare permanentă, ca un “rău de infinit” (Goethe), constând în impulsul către noi aspirații, care, odată realizate, determină insatisfacția realizării și alegerea altora. Într-o societate de tip anomic se multiplică stările de inadaptare, violență, agresivitate, crește numărul de tulburări psihopatologice și sinucideri, se amplifică trăsăturile de personalitate dominate de credințe și factori emoționali, absență a spiritului critic și intoleranță.
I.2. Victimizarea în afara familiei – cauze și condiții
Violul și victimizarea femeii sunt determinate de mai multe tipuri de cauze:
Cauze sociale. Pe lângă starea anomică a unei societăți ce propulsează și mărește criminalitatea existentă într-o societatea în general și, evident, victimizarea femeii, vom spune că violul, corelat deseori, cu agresiunea verbală și fizică este determinat și de o altă cauză. Este vorba despre concepția mult supusă chestionării, dar imuabilă, în esență, potrivit căreia bărbatul îi este superior femeii. Aceasta se regăsește în modul de distribuție a activităților aprobate în planuri social și cultural ce propagă dominarea femeii de către bărbat. Este vorba de situația în care avem de a face cu două segmente sociale în opoziția de situația în care avem de a face cu două segmente sociale în opoziție latentă, când masculinitatea, cu apanajele ei de superioritate fizică, putere, dominare, resimte nevoia afirmării și reiterării. Ideea eronată, cristalizată sub formă de prejudecată, cum că femeia este slabă, fragilă face loc concepției tradiționale de femeie ascultătoare și supusă, ceea ce conferă iluzia dreptului simbolic masculin de a supune femeia; de aici, agresiunea sexuală și fizică. Este de înțeles, apoi, această tendință masculină, dacă luăm în vedere și faptul că, în plan social, bărbatul este cel de la care se așteaptă primul pas în cucerirea femeii. Modul în care unii indivizi fac acest pas este, însă, cel puțin reprobabil.
Cauze fizice. Avem în vedere, după cum am spus, aspectul fizic al persoanelor-violatori, diverse stări fiziologice, precum și caracteristici ale sistemului endocrin al acestora. Acestea, separat sau corelate, conjugate apoi cu diverse condiții favorizante, vor duce la comiterea infracțiunii de viol. Există acea scală a atractivității ce atestă existența indivizilor non-atractivi, ce nu-și pot satisface nevoile bazale legate de actul sexual cu o parteneră voluntară și, în situația în care situația economică nu le permite să apeleze la prostituate, este mult mai probabil că vor comite violuri individuale sau în grup.
Cauze psihice. Este vorba de trăsături ale sistemului psihic dereglat ce-l transformă pe individul normal în violator. O persoană debilă sau cu stări psihotice va fi înclinat spre comiterea de violuri mult mai frecvent decât o persoană normală. Complexele psihice determinate de frustrarea de grija și dragostea maternă vor dezvolta în tânărul adult, după acea perioadă “de latență” (așa cum o numește S.Freud) o predispoziție morbidă, patologică și distructivă pentru sexul opus, concretizată deseori în violuri, agresiuni și crime oribile. Corelată cu o înclinație, în condiții nefericite, a dat criminalii sexuali notorii ai istoriei.
De la sine înțeles că aceste cauze, acționând singure, fără aportul factorilor de mediu, nu duc de obicei la finalizarea infracțiunii de viol. Un studiu efectuat în Philadelphia, Pennsylvania a relevat importanța anumitor condiții favorizante, ce ajută cauzele tipologizate mai sus în determinare efectului viol-victimizare:
În urma studiului s-a găsit o corelație semnificativă între rasa agresorului și / sau a victimei și violul. Atât în ceea ce privește numărul absolut cât și proporția în cadrul populației generale, violatorii și victimele de culoare le depășesc pe cele albe. Negrii au un număr de victime de patru ori mai mare decât cel așteptat, iar proporția agresorilor de culoare de patru ori mai mare decât cea a agresorilor albi.
În cea ce privește vârsta, s-a determinat o asociere statistică între vârstă și viol, grupa de vârstă 15-19 ani având cea mai mare rată atât în rândul agresorilor cât și al victimelor.
După examinarea statusului marital al persoanelor implicate în viol, s-a constatat că ambele sunt, în general necăsătorite. Cele mai mari rate, pentru victime, s-au găsit în cadrul persoanelor de vârstă submariabilă și puțin peste această vârstă, dar încă necăsătorite (adolescenta și femei necăsătorite).
Statusul ocupațional – examinarea lui a indicat că 90% dintre agresori aparțin zonei inferioare a scalei ocupaționale. În ceea ce privește statusul ocupațional al victimei, s-a stabilit o asociere (legătură) statistică între răspândirea prostituției și creșterea cazurilor de viol raportate poliției, plecându-se de la idea emisă de M. Amir și S. Nelson în cadrul unui studiu efectuat în anul 1973 – că prostituatele sunt mai expuse la riscul victimal decât alte persoane feminine din aceeași categorie de vârstă. În urma cercetărilor au reieșit următoarele: – victimizarea prostituatelor se înfăptuiește foarte frecvent de către bărbați în general, de către bărbați negri sau chiar polițiști; – numărul violurilor efectuate asupra prostituatelor depășește cu 20% pe cele comise asupra altor persoane feminine care nu intră în aceeași categorie; – în mod obișnuit vârsta agresorilor este aproximativ cu cel puțin 5 ani mai mare decât vârsta victimelor; – violarea prostituatelor este favorizată de credința că ele sunt mai supuse și că ele nu opun rezistență prea mare; – violările în grup sunt mult mai frecvente față de prostituate decât față de alte femei de aceeași vârstă și categorie socială.
S-a observat că numărul de violuri tinde să crească în timpul primăverii și al verii; vara este anotimpul în care este mai probabil să apară violuri în grup.
Violul este corelat semnificativ cu zilele săptămânii. S-a găsit o mare concentrație a violurilor în weekend (53%), sâmbăta fiind o zi de vârf.
Timpul zilei. Studiul distribuției violurilor în raport cu orele zilei a dezvăluit faptul că riscul cel mai mare se prezintă între orele 20:00 și 2:00. De-a lungul acestor ore se produc aproape jumătate din violurile existente.
Modele ecologice. Analiza ecologiei violului arată că există o corespondență între ratele violului. Mai mult secțiile de poliție unde se găsește on mai mare concentrație de culoare reprezintă zonele unde ratele violului sunt cele mai ridicate. S-a făcut și o verificare a zonelor unde locuiesc victima și agresorul. În majoritatea cazurilor (82%), agresorii și victimele locuiesc în aceeași zonă, în timp ce, în 68% din cazuri, a fost determinat un “triunghi zonal”, agresorii și victimele locuind în zona în care s-a comis violul.
Spre deosebire de studiile anterioare, de data aceasta a fost examinat consumul de alcool al agresorului și al victimei atât separat, cât și împreună. Alcoolul s-a găsit a fi implicat în numai o treime din totalul numărului de violuri. În 63% din cazurile de implicare a alcoolului, acesta a fost prezent atât în sângele agresorului, cât și al victimei. Este o relație strânsă între alcool și violența utilizată în situațiile de viol, în special când el este prezent numai în agresor. În termenii rasei, persoanele (agresori și victime) de culoare aflate sub influența băuturilor alcoolice sunt mai frecvent implicate în violuri violente. De asemenea, s-a găsit o asociere semnificativă între alcool și umilirea sexuală a victimei în care acesta este prezent. În sfârșit, violurile survenite în weekend sunt legate de prezența alcoolului în agresor, în victimă sau în amândoi.
O proporție relativ mare (50%) a violatorilor au antecedente penale. Aceștia, în plus, constituie majoritatea zdrobitoare a făptașilor în cazul violurilor comise contra prostituatelor. De asemenea, a fost explorată reputația “proastă” a victimelor. S-a găsit că, în 20% din cazuri, victimele sunt “rău famate”, “femei ușoare” etc., cu o proporție semnificativ mai mare în rândul negrilor. S-a validat supoziția potrivit căreia o reputație “proastă”, împreună cu alte condiții precum proximitatea ecologică, sunt un factor favorizant în comiterea așa-numitelor “violuri precipitate” când victima spune “da” și se răzgândește prea târziu sau când nu convinge agresorul să renunțe, depunând o rezistență foarte slabă.
I.3. Victimizarea casnică – cauze și condiții
Existența familiilor în care violența este habituală, familii dezorganizate, ce nu furnizează un climat emoțional adecvat membrilor ei, precum și dorința ca, pe această cale, să prefigurez unele soluții de reducere a tensiunii survenite în asemenea familii, mă îndeamnă să dedic acest subcapitol studierii pe larg a cauzelor și condițiilor ce determină violența și victimizarea în interiorul familiei.
Deoarece este un subiect extrem de important, deseori dezbătut în literatura de specialitate și în mass-media, vom spune că multe femei sunt conștiente de tendințele violente din societate ce întăresc și justifică abuzul împotriva femeilor. Însă cunoașterea acestui lucru nu explică situația lor particulară. Unii bărbați sunt mai puțin violenți decât alții. De ce, atunci, anumiți soți sau amanți acționează violent? Există, legat de situația și personalitatea lor, ceva anume ce îi face mai violenți decât ceilalți bărbați? Răspunsurile la aceste întrebări sunt, adesea, la fel de diferite ca înșiși bărbații. Dar, în spatele răspunsurile diferite există câteva teme comune.
S-a pus deseori întrebarea dacă soții agresivi au probleme psihologice, încercând să se desprindă, de aici, o implicație cauzală. Ei pot avea să se desprindă, de aici, o slabă toleranță la stres, autorespect scăzut și posibilități de comunicare reduse. Unii au avut, de asemenea, experiențe traumatice într-un război precedent . Aceste probleme pot deveni acute prin implicarea alcoolului și a consumului de droguri. După unii psihologi, stoparea violenței are la bază tratarea problemelor psihologice.
Din punctul de vedere al soților agresivi, ei nu sunt “nebuni” sub nici un aspect, dar în scopul apărării, pledează problemele psihologice ca fiind o scuză pentru comportamentul lor violent, perpetuând violența care ar trebui de fapt tratată.
În timp ce soțul sau amantul violent poate avea anumite probleme psihologice, s-a remarcat că și bărbații nonviolenți suferă de unele dintre acestea, de multe ori fiind identice. Studiile bazate pe teste psihologice nu au putut dovedi că bărbații violenți sunt radical diferiți de ceilalți. Deci factorii psihologici susțin și favorizează întrucâtva, tendințele violente ale soților, nu le cauzează prin ei înșiși.
Deficiențele afișate de explicațiile psihologice i-au condus pe cercetători să privească dincolo de persoană, la familia acesteia. Ei sugerează faptul că abuzul își poate găsi cauza în modelele familiale de interacțiune: așteptările pe care le au bărbații de la femei și invers, modul în care comunică, felul particular în care cuplul se relaționează cu lumea înconjurătoare. De exemplu, cuplurile ce-și împart sarcinile gospodărești într-o măsură mai mare, este mai puțin probabil să ajungă la violență. În plus, există situații în care soția contribuie la declanșarea violenței. De fapt, ea însăși poate fi agresivă și violentă. Implicația poate fi aceea că soțul și soția trebuie tratați împreună.
Discuțiile privind “familia cu probleme” au fost controversate. Din punctul de vedere al unora, femeia cauzează sau perpetuează, într-o anumită măsură, violența. Alte studii au arătat că, totuși, agresiunea femeii se produce în scopul autoapărării sau al revanșei. De asemenea, cei ce apără conduita soților argumentează cu faptul că violența masculină este deseori neașteptată și neprovocată. Mai departe, cele mai abuzive familii s-au transformat din “sisteme familiale” de interacțiuni ce pot fi analizate și tratate civilizat în adevărate “ state teroriste în miniatură”.
O explicație și mai complicată a violenței familiale intervine atunci când sunt implicate cauze multiple. Pentru a face pe cineva violent și mai complicată a violenței familiale intervine atunci când sunt implicate cauze multiple. Pentru a face pe cineva violent este nevoie de o combinație a factorilor psihologici, familiali și sociali. De exemplu, un bărbat ce a crescut într-o familie violentă unde comunicarea a fost nesatisfăcătoare, care a abuzat de alcool, nu a fost angajată în muncă, cu un nivel financiar scăzut și cu puțini prieteni are șanse mai mari de a deveni violent. Aceste șanse sporesc odată ce comunitatea acceptă dominarea și violența masculină asupra femeilor, nu furnizează resurse pentru femei și nici nu intervine pentru stoparea violenței. Acest punct de vedere multifactorial are o anumită valabilitate. Violența este o chestiune complexă. Cu cât are de a face cu mai multe probleme personale, familiale și sociale, cu atât un bărbat acționează mai disperat și mai violent în raport cu soția sa. Punctul slab al acestei abordări este acela că nu lasă sentimentul neputinței de explicare pertinentă a violenței, fiind copleșiți de multitudinea complicațiilor. Ne aflăm deseori în imposibilitatea de a vedea corect “pădurea” din cauza “copacilor”. Concepția nu ne arată unde să începem, cum să intervenim sau unde este rădăcina chestiunii de ansamblu.
O explicație valabilă a cauzalității în studiu are în vedere executarea unui model în care factorii sociali și psihologici sunt aleși și relaționați într-o ordine cât mai semnificativă. Pentru realizarea acestui obiectiv, cercetătorii au introdus conceptul de “complex al masculului eșuat (ratat)” – “failed macho complex”. Această idee sugerează faptul că un bărbat devine violent datorită efortului depus pentru a se ridica și a se menține la un anumit nivel susținut de o idee distorsionată despre bărbați. Abuzul împotriva soției sau amantei reprezintă un mijloc de compensare a sentimentul de inadecvare și o deficiență – neputință de a fi ceea ce bărbatul crede că ar trebui să fie un bărbat. Mulți soți agresivi, cel puțin la suprafață, nu par să trăiască la nivelul cerut de rolul masculin de “macho” însetat de putere. Unele teste psihologice au arătat că acești bărbați se plasează la un nivel inferior celui al altor bărbați, pe scala masculinității și al autorespectului. După cum conchide un bărbat abuziv: “Ceea ce mă înfuria eram eu însumi. Nu eram mulțumit de ceea ce eram.” După cum sugerează o altă cercetare, mulți bărbați agresivi urmează alt model decât cel al rolului sexual masculin existent în societate. Tații lor au fost de multe ori abuzivi, oferindu-le atât un model de rol patern sărăcăcios, cât și un sentiment al imposibilității de a se ridica la nivelul așteptărilor paterne. Unii copii au crescut și s-au dezvoltat cu o anumită distanță emoțională față de tații lor, trebuind astfel să-și imagineze rolul de bărbat și soț în deficit de informație, bazat pe sentimentele confuze pentru aceștia, sau să preia modelul de rol sexual masculin oferit în media. În multe privințe, rolul sexual de mascul este imposibil de îndeplinit și acest lucru îi face pe bărbați să se simtă frustrați.
Foarte puțini pot fi “Rambo”. Restul bărbaților luptă din toate puterile pentru a fi ceva ce nu sunt. De aici, violența împotriva femeilor poate îndeplini, pentru bărbații agresivi, două funcții: prima este un mod de a se elibera de frustrare și autoantipatie prin violentarea sexului slab. A doua este un mod de a se pune pe ei înșiși “în frunte”, la conducerea familiei sau a relației amoroase. Abuzul este, pentru un bărbat nesigur, o modalitate rapidă și facilă de a se simți ca un bărbat.
Complexul masculului ratat are implicații utile pentru tratarea bărbaților agresivi. Acestea sunt următoarele:
Subiecții în cauză trebuie să găsească un adversar decisiv al violenței lor în măsurile și autoritatea afișate de comunitate. Este un mod de negare a rolului sexual masculin care ei cred că se impune ca acceptabil și necesar.
Bărbații trebuie educați cu privire la imaginile alternative ale bărbăției. Pentru a se schimba, ei au nevoie să vadă și să înțeleagă opțiunile și oportunitățile pe care le au.
Bărbații agresivi au nevoie de susținere pentru a-și interioriza noua auto-imagine și de modalități de contracarare a presiunii sociale de a redeveni ceea ce ei numesc “vechiul bărbat”.
Se impune ca bărbații să-și dezvolte capabilități parentale mai bune cu scopul de a oferi copiilor lor o imagine diferită a bărbăției și o șansă de a evita repetarea comportamentului violent propriu.
În cele ce urmează voi analiza în detaliu tocmai acele aspecte care de obicei scapă ochiului empiric, acele condiții profunde și subtile ce concură alături de cauzele bazale explicitate mai înainte, la declanșarea violenței în familie. Dată fiind existența acestei probleme în mult mai multe familii decât se recunoaște, voi încerca să ofer câteva puncte de reper pertinente în prefigurarea soluțiilor potențiale.
După cum este de imaginat, bărbații violenți nu sunt permanent așa, fapt ce determină dificultatea poziției soțiilor ce trebuie să trăiască un timp mai scurt sau mai îndelungat cu ei. Acestea pot trăi având conștiința terorii la care sunt supuse și știind cu certitudine că de la un minut la altul soții lor pot deveni violenți. Această presiune posibilă poate fi la fel de chinuitoare ca însăși violența. Deci, multe femei caută un model al violenței pentru a o anticipa și a o evita. Dar adesea, nu există nici un model. Femeile trăiesc în incertitudine și teroare, întrebându-se “ce îi stârnește? ”. Este ceva, anume ce declanșează violența? Cercetătorii au răspuns că se pot identifica, de obicei, factori ce îi face pe bărbați “ să explodeze”, să acționeze violent, dar acești declanșatori se găsesc, de obicei, în modul în care bărbații percep o anumită situație și nu în situația însăși. Aceste lucruri lasă, de obicei, femeia dezarmată în fața violenței.
Potrivit unor psihologi, violența este declanșată de o combinație dintre ofertele condiții ale mediului și reacțiile noastre la aceste stimulări. Aceasta nu este bineînțeles o relație directă de tipul cauză – efect. Cu alte cuvinte, când soția afirmă ceva ce-l ofensează pe soț, acesta nu va cauza neapărat violența. De fapt, adagiul “nimeni nu-l poate determina pe altul să facă un anumit lucru” conține mult adevăr. Este vorba de un proces în care bărbatul are opțiuni în orice moment. Mulți bărbați au fost însă învățați să-și limiteze aceste opțiuni la acelea furnizate de rolul masculin. Etapele ce conduc la un incident violent ar putea fi descrise după cum urmează:
Un anumit eveniment poate sau poate să nu însemne un conflict.
Subiectul (soțul) percepe evenimentul ca amenințător.
Subiectul devine tensionat și agitat.
El etichetează tensiunea drept furie și neliniște.
În sfârșit, alege să acționeze violent datorită furiei.
În a doua, a patra și a cincea fază, subiectul alege modalitatea de răspuns. Privită în această lumină violența nu este un automatism.
Într-a doua fază, bărbatul ar putea decide că evenimentul nu-l amenință. Din nefericire, așteptările înalte ale rolului masculin fac ca situațiile simple să fie interpretate ca o amenințare la adresa bărbăției. Simpla servire târzie a cinei, poate fi percepută drept un afront adus sentimentului de putere și privilegiilor bărbatului. Bineînțeles, multe alte lucruri – ce nu țin de influența femeii – pot spori sau diminua așteptările și pot deveni amenințătoare în faza a doua. O zi proastă la lucru, de exemplu, poate distorsiona percepțiile bărbatului, stresul mărindu-i sau micșorându-i agitația.
În faza a patra, subiectul poate eticheta răspunsul la stimul drept un sentiment diferit de neliniște sau furie. Se poate percepe ca fiind rănit, trist, confuz sau frustrat. Dar conform rolului masculin este mult mai probabil să se simtă înfuriat. De cele mai multe ori aceasta este singura emoție pe care bărbații cred că își pot permite să o încerce. Ei tind să considere celelalte emoții ca fiind feminine și, de aici, un semn al slăbiciunii. Permițându-și explorarea și exprimarea altor sentimente, aceștia ar putea evita în această fază, violența.
În ultima fază, bărbații sunt înclinați să aleagă violența ca un răspuns rapid la sentimentele pe care le au. Din experiență, știm că violența ne aduce ceea ce vrem cu minim efort de implicare emoțională și ne ajută să ne menținem drepturile și puterea reducând amenințarea pe viitor.
Evident, există multe modalități nonviolente de a răspunde la furie, atunci când survine. Dar, deseori trebuie să fim făcuți să vedem că aceste alternative nonviolente pot fi productive, chiar dacă cer ceva mai mult efort.
Violența erupe atât de rapid, brusc și neașteptat încât este greu de imaginat că în spatele ei s-ar afla un proces de decizie. Adevărul este că, în multe cazuri, deciziile au fost luate cu mult mai înainte, așa încât în momentul apariției violenței explicite nu mai avem de-a face cu o alegere, ci cu un obicei. Potrivit unor psihologi, violența repetată întărește tendința de a fi violent. Treptat, devine din ce în ce mai ușor să fii violent. Fiecare eveniment violent repetat ne poate învăța că violența are efect în obținerea a ceea ce dorim: stoparea amenințării percepute și eliberarea de tensiunea neliniștitoare. Pentru anumiți oameni, violența devine o dependență, oferindu-le o creștere a adrenalinei și un sentiment al puterii. Plăcerea conferită de violență este într-a atât de mare, încât ei ajung să o dorească, să o caute și să o provoace. În afară de faptul că este un obicei, unii bărbați transformă violența într-un instrument de performare a rolului. Aceasta se întâmplă atunci când ei observă cât este de eficientă, în reiterarea privilegiilor rolului și a puterii, așa că acționează violent chiar fără a fi stârniți sau înfuriați. Violența devine o parte integrantă a rolului, o parte din ei, un mod de viață. Este un mod convenabil de a evita, pe viitor, apariția unor situații ce i-ar putea amenința, tactică ultimă și bazală de control al partenerului.
Deoarece majoritatea soților violenți abuzează de alcool acesta este considerat un factor important ce concură la declanșarea violenței. Alcoolul acționează pe linia procesului de declanșare a violenței în următoarele moduri:
Alcoolul distorsionează percepțiile, mărind șansele ca bărbatul să privească evenimentele ca fiind amenințătoare.
Alcoolul amplifică acțiunea de stârnire a individului și mărește probabilitatea ca acesta să devină furios.
Alcoolul diminuează considerabil sau suprimă judecata, rațiunea, făcând comportamentul violent o opțiune mai ușoară.
Pe scurt, alcoolul constituie o scuză convenabilă pentru violență, ajutându-i pe bărbați să elimine sentimentul de responsabilitate. Deși bărbații pot spune întotdeauna “alcoolul m-a determinat s-o fac”, adevărul este că alcoolul nu face un om mai violent, ci numai îi permite să creadă că are o scuză. Deci, dacă un bărbat are anumite îndoieli cu privire la opțiunea violentă, alcoolul i le spulberă și de asemenea, i le adoarme după escaladarea violenței. Bărbații violenți este mai probabil să utilizeze alcoolul și alte droguri decât cei nonviolenți. Dar procentul de bărbați ce abuzează de alcool și nu sunt totuși violenți, rămâne, încă, destul de ridicat. De asemenea, studiile au arătat că bărbații care abuzează de alcool nu se află sub influența lui în 40% din cazurile de violență conjugală. În plus, cercetările au arătat că bărbații ce renunță la alcool, rareori renunță la violență. Explicația este aceea că abuzul familial aduce mult mai puține propriei persoane decât abuzul de alcool, și de aici, șansele mult mai mari ca bărbatul să renunțe la cel de-al doilea. Abuzul soției aduce prejudicii acesteia, dar, deseori, îi procură soțului ceea ce dorește.
Răspunsul la întrebarea “Care este declanșatorul violenței manifeste a soțului abuziv?” este “El însuși”. Desigur, bărbații vor recunoaște rareori acest lucru, pentru că ar însemna recunoașterea unei slăbiciuni și apariția sentimentului de amenințare ce creează disconfort psihic. Ei se apără diminuând importanța violenței, spunând: “a căutat-o cu lumânarea” sau “a meritat-o”. O altă scuză invocată frecvent este cea a alcoolului sau a furiei. Bărbații pun violența pe seama stării de ebrietate sau a creșterii adrenalinei provocate de furie și nu pe seama lor înșiși sau a soțiilor abuzate. Deseori ei, paradoxal se consideră, într-un mod sincer, victime considerând că sentimentele le-au fost rănite, faptul justificând violența. Apariția și dezvoltarea sentimentului de “victimă a împrejurării”, în cazul bărbaților sunt posibile din două motive. Unul este aceea că starea emoțională a multor bărbați este așa de fragilă, că nu este nevoie de un stimul puternic pentru a-i provoca. Pur și simplu ei nu pot suporta sentimentul respectiv sau evită să aibă de a face cu el. Al doilea este acela că bărbații sunt atât de nepăsători față de durerea pe care le-o provoacă victimele, încât deseori, exagerează propriul disconfort în detrimentul celui al soțiilor lor.
Când bărbații sunt puși față în față cu “durerea” lor, de obicei se ajunge la concluzia că aceasta este destul de nesemnificativă. Rezonanța emoțională are mai puțină însemnătate decât violarea unei așteptări a soțului. Se subînțelege că sentimentul “rănit” al soțului are o foarte mică importanță în comparație cu prejudiciile fizice și psihice aduse femeii. De aceea ei trebuie determinați să înțeleagă consecințele comportamentului lor, ca o parte solidă a programului de reducere și stopare a violenței. Această conștientizare ia naștere numai atunci când bărbații sunt puși în fața situației – fără putință de eludare – de a-și asuma responsabilitatea pentru propriul comportament. Astfel, ei pot începe să ia în considerare și să aleagă alternative, primul pas în schimbarea comportamentului propriu.
CAPITOLUL II
SITUAȚIA ROMÂNIEI
Societatea românească în perioada de tranziție este caracterizată printr-o dispoziție anomică fără precedent, concretizată într-o amplificare îngrijorătoare a violenței sub toate formele sale, care a devenit o veritabilă “soluție” a problemelor dificile cu care ne confruntăm, o reacție inevitabilă în raport cu frustrările oamenilor.
Numărul de infracțiuni a crescut constant, an de an, astfel că rata criminalității identificate de poliție în anii 1995 și 1996 a fost de peste 3 ori mai mare decât cea din 1990, lucru evidențiat în tabelul următor:
Tabelul 1
Evoluția indicelui de criminalitate în România, în perioada 1990-1996
Sursa: Ministerul de Interne
Conform datelor cuprinse în “Informarea Parchetului General asupra stării criminalității în România, în anul 1996”, în perioada 1995-1996 s-a înregistrat în țara noastră cea mai înaltă rată a criminalității din ultimul sfert de secol.
A crescut în același timp gradul de pericol social al infracțiunilor comise prin violență, dintre care ponderea cea mai mare au avut-o, conform cu clasificarea penală românească, omorurile, violurile, vătămările corporale grave, tâlhăriile și loviturile cauzatoare de moarte.
Statisticile furnizate de Ministerul de Justiție cu privire la numărul de persoane condamnate definitiv în perioada 1993-1995 oferă o imagine clară a evoluției acestor infracțiuni comise prin violență (vezi tabelul 2), evidențiind, cu excepția omuciderilor, care s-au menținut relativ constante, faptul că a crescut de la un an la altul, numărul violurilor, al loviturilor cauzatoare de moarte, al vătămărilor corporale grave și, nu în ultimul rând, al tâlhăriilor.
Tabelul 2.
Evoluția infracțiunilor comise prin violență în perioada 1990-1994
Sursa: Ministerul de Justiție
Contra femeilor sunt comise 33% din toate omorurile și omorurile grave, aproximativ 13% din numărul totalul de tentative de omor, peste un sfert din ansamblul loviturilor cauzatoare de morte și evident, 100% din totalul de violuri cu victime decedate. Cu alte cuvinte se poate aprecia că femeile reprezintă una dintre categoriile cele mai victimizate din România, care se confruntă cu un risc ridicat în ceea ce privește posibilitatea de a deveni obiectul uneia dintre principale acte de agresiune menționate.
Faptul că femeile constituie o parte importantă din victimele infracțiunilor comise prin violență este semnificativ pentru evoluția criminalității în România (vezi tabelul 3).
Tabelul 3
Femei victime în totalul infracțiunilor comise prin violență (1995).
Sursa: Inspectoratul General al Poliției
În ceea ce privește cazurile de viol raportate organelor de poliție, acestea au crescut aproape în fiecare an, înregistrând în perioada 1990- 1995 o creștere de peste 50 % (vezi tabelul 4).
Tabelul 4.
Evoluția cazurilor de viol raportate organelor de poliție, în
România, în perioada 1990 – 1995
Sursa: Ministerul de Interne.
Aproximativ 30 % din toate cazurile raportate de viol au loc în marile municipii sau orașe (București, Constanța, Ploiești) și în județele Iași, Prahova, Timiș, Bacău. Estimările făcute de specialiști arată că, în România, în medie la fiecare 6 ore este violată o femeie, existând probabilitatea ca uneia din 7 femei să i se întâmple acest lucru.
În scopul unei priviri și al formării unei idei mai detaliate și documentate asupra evoluției infracțiunilor de viol și prostituție – proxenetism, în România ultimilor doi ani de totalitarism și a primilor doi ani de tranziție, fac trimitere la tabelul 5; în ceea ce privește distribuția pe județe, a infracțiunii de viol, în aceeași perioadă, furnizez tabelul 6. Ambele sunt extrase din lucrarea “Tranziția și criminalitatea ” publicată în 1994, a cărei coordonatoare este doamna Rodica Mihaela Stănoiu. După cum se desprinde din aceste tabele, numărul infracțiunilor de prostituție – proxenetism a crescut continuu de la an la an, excepție făcând anul 1990, lucru ce este susceptibil chestionării (penuria de date, datorată haosului post revoluționar, sugerează o eventuală invaliditate a cifrei furnizate). În ceea ce privește distribuția pe județe a cazurilor de viol, observăm, după cum am menționat, un număr mare de infracțiuni înregistrate în Municipiul București, apoi cu o diferență semnificativă, județele Galați, Iași, Timișoara, Prahova, Constanța, Bacău, Arad, acestea având o pondere însemnată! Trebuie menționat că tabelele conțin date privind evoluția cazurilor raportate sau depistate, existând posibilitatea ca situația reală să difere într-o măsură mai mare sau mai mică.
Tabelul 5.
Evoluția cazurilor de viol și prostituție – proxenetism raportate
sau depistate în România în 1988 – 1992
Sursa: “Tranziția și criminalitatea”, coord. Mihaela Stănoiu
Tabelul 6
Distribuția pe județe a infracțiunii de viol în România,
în perioada 1988-1992
Sursa: “Tranziția și criminalitatea”, coord. Mihaela Stănoiu
II.1. Victimizarea femeii în timpul regimului comunist și în perioada de tranziție
Cercetările empirice în domeniul violenței familiale se află la început în România, odată cu recunoașterea faptului că violența contra femeii a devenit una dintre cele mai caracteristice fenomene cu care se confruntă societatea românească în perioada de tranziție.
În mod evident, acest fenomen s-a manifestat cu acuitate și în anii de dictatură, dar a fost ținut sub tăcere din rațiuni ideologice. Regimul comunist, care, în teorie, aprecia că femeile sunt o parte importantă a potențialului națiunii, iar în practică, ducea o politică de discriminare și victimizare a femeii, împiedica recunoașterea oficială a acestui fenomen aflat în contradicție vădită cu morala “de tip nou”. Pentru acest motiv, înainte de anul 1989, nu există în România nici o statistică oficială care să consemneze numărul de cazuri de maltratare a femeii și nu a fost efectuată nici un fel de cercetare în acest domeniu. Presați de imperativele ideologice, majoritatea sociologilor români erau obligați să-și îndrepte atenția asupra unor aspecte relativ benigne ale vieții familiale (starea de sănătate a membrilor grupului familial, bugetul de timp al acestora, eventual divorțul), eludând complet problematica violenței domestice. Deși poziția oficială susținea idea egalității femeii cu bărbatul, idee stipulată, de altfel, în toate constituțiile comuniste, în realitate, femeile erau mai puțin egale cu bărbații în majoritatea domeniilor vieții sociale, economice și politice. Acest lucru s-a manifestat vizibil, între altele, în politica demografică aberantă, inițiată de Ceaușescu, care solicita imperativ femeilor creșterea numărului de nașteri, interzicându-le dreptul la avort. Perioada planificării centralizate a făcut astfel ca violența oficială să se împletească strâns cu cea neoficială, exercitată în cadrul familiei, în care femeia avea obligația să fie, în același timp, mamă, gospodină și forță de muncă.
Exacerbând din punct de vedere ideologic și apologetic modelul “pronatalist”, regimul totalitar a reglementat extrem de sever posibilitățile de avort, instituind un sistem coercitiv și sancționator împotriva acestui “delict”, care, cu începere din anul 1969, a fost ca o infracțiune foarte gravă, la fel ca posedarea unor mijloace sau instrumente care permit comitere ei.
În concordanță cu articolele 185-186 (astăzi abrogate) ale Codului Penal, “întreruperea cursului sarcinii prin orice mijloace, în afara condițiilor admise de lege, cu consimțământul femeii însărcinate se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani”. De abia la sfârșitul anului 1989, ca urmare a Decretului nr. 1 din 27 ianuarie 1990, avortul a fost dezincriminat ca infracțiune.
Efectele “manifeste” ale unei asemenea politici oficiale care a afectat sensibil viața intimă a individului și a familiei, s-au materializat în intensificarea mijloacelor instituționalizate de control asupra femeilor gravide, din care o parte nu doreau să aibă copii din diferite motive (vârstă înaintată, stare deficitară de sănătate, lipsa unor mijloace materiale și financiare, existența a numeroși copii etc.). Astfel, numai într-o perioadă de 10 ani ( 1980-1989), au fost trimise în judecată și condamnate cu privarea de libertate aproape 9000 de femei, din care 12,2% aveau vârsta sub sau între 18 și 21 de ani. La acest număr se adaugă alte 7500 de persoane acuzate că au facilitat sau au comis alte infracțiuni privind avortul (vezi tabelul 7). Cel mai mare număr de condamnări penale, așa cum se evidențiază în acest tabel, a avut loc în perioada 1983-1987, veritabilă perioadă de terorizare și victimizare a femeii gravide.
Efectele “latente”, pe termen lung, ale politicii pronataliste și profamiliale promovate de regimul totalitar s-au materializat în apariția, în cadrul a numeroase familii, a unor copii nedoriți, care, privați de afecțiunea părinților, au fost abandonați, maltratați sau internați în instituții de “ocrotire”, sau a unor copii cu handicap fizic ori mental, marginalizați de anturaj și deveniți, ulterior, “copii problemă” pentru educatori.
Aceste două categorii de minori au devenit principalele “surse” ale cristalizării fenomenului de delicvență juvenilă înainte și după decembrie 1989 și ale formării fenomenului de “copiii străzii”, foarte puțin vizibil în trecut, dar extrem de transparent în prezent.
Tot ca o consecință negativă a politicii de victimizare oficială a femeilor , în timpul dictaturii, trebuie menționate , de asemenea, infracțiunile de infanticid, contra copiilor nedoriți, în perioada 1981-1989 fiind condamnate pentru comiterea acestor infracțiuni un număr de 90 de femei, din care aproximativ 45,8% aveau sub sau între 18 și 21 de ani.
Tabelul 7
Femei condamnate pentru infracțiunea de avort în perioada 1981-1989
În prezent, ca o consecință directă a poziției sociale a femeii din timpul regimului totalitar, s-au accentuat inegalitățile și diferențele dintre sexe, realitate demonstrată de șansele ocupării forței de muncă, de participarea lor extrem de scăzută la viața socială, economică si politică. Anumite ocupații, de exemplu, le sunt interzise femeilor tocmai pentru a le “proteja” capacitatea de procreare. Șomajul, în continuă creștere în România, afectează, în primul rând femeile, forța de muncă cea mai numeroasă. Mortalitatea maternă, alături de cea infantilă, se menține la un nivel ridicat, depășind nivelul mediu înregistrat în celelalte țări din Europa de est. Sărăcia, veritabil flagel al tranziției, afectează în cea mai mare măsură familiile monoparentale, ale căror capi sunt, în majoritate, femei.
La toate acestea, se adaugă violența exercitată, în cadrul familiilor organizate legal sau prin coabitare, de către partenerul de cuplu, de cele mai multe ori ca efect direct al frustrărilor și insatisfacțiilor determinate de scăderea abruptă a nivelului și a calității vieții în perioada de tranziție. Veritabilă “cutie de rezonanță” a ceea ce se întâmplă în exteriorul ei, familia a devenit, în România, un “leagăn al violenței” în cadrul căruia se “descarcă” de toate tensiunile și nemulțumirile acumulate în viața socială și unde violența exercitată contra femeilor și a copiilor reprezintă o adevărată formă de “sublimare deviată”.
CAPITOLUL III
FORME ALE VIOLENȚEI ASUPRA FEMEII
III.1. Violența în afara familiei
Apreciat ca una dintre cele mai grave forme de agresare a femeii, violul are, în România, o frecvență extrem de ridicată. Amploarea reală a numărului de violuri comise în România este, însă, o mare necunoscută. Statisticile oficiale menționează, de exemplu, că în anul 1995 s-au comis 165 de violuri, din care, în 13 cazuri, s-a produs și moartea victimei. În 23 de cazuri, violurile au fost comise în grup. Asemenea cifre oficiale sunt însă, extrem de mici, comparativ cu cele consemnate de alte țări est-europene. Dacă se consideră estimarea cea mai mică făcută de specialiștii occidentali (2-3 la suta de mii de locuitori), cifra oficială din România ar trebui dublată sau chiar triplată. Aceasta numai în ceea ce privește numărul de violuri raportate, fără a mai menționa cazurile nedeclarate.
Lipsesc, pe de altă parte, în România, anchetele cu privire la victimizare în studiile de identificare a factorilor de risc. Nu există suficiente surse de informare în acest domeniu și se manifestă o mare reticență din partea unor victime de a aduce la cunoștința autorităților cazurile de agresare sexuală. Totuși, presa informează zilnic sau săptămânal cititorii despre numeroase cazuri de viol, soldate adesea și cu moartea victimei.
Penuria de date relevante și absența unor cercetări în domeniu nu sunt însă singurele deficiențe. În domeniul cercetării penale, de exemplu, procedurile de identificare și instrumentare a unui caz de viol sunt foarte complicate. Se poate spune chiar că, în mare parte, reglementările juridice în România cu privire la viol favorizează pe violator. Acesta poate rămâne de multe ori, nesancționat din cauza dificultăților ridicate de actualele prevederi legale, care solicită, obligatoriu, un certificat de la Institutul Medico – Legal și declarațiile unuia sau mai multor martori. Probațiunea violului este astfel, partea cea mai complicată și delicată a procedurilor judiciare. În afară de obligația prezentării unui certificat medico-legal cu privire la evidența agresării, victima este obligată să probeze că a fost virgină, numai în acest caz putându-se aprecia că a fost vorba de o infracțiune. Scad, astfel, considerabil posibilitățile de acuzare a făptașului, care poate declara – iar declarațiile lui sunt, de cele mai multe ori, acceptate – că agresarea a fost de fapt, un act lipsit de constrângere. Pe de altă parte, împăcarea părților, în orice fază a procesului, determină absolvirea penală a violatorului, ceea ce nu se întâmplă în alte legislații europene. Deși în Codul de Procedură Penală este prevăzută reglementarea conform căreia victima trebuie protejată contra publicității, această reglementare este încălcată în faza de urmărire penală, atunci când se apelează la martori. Adesea ziariștii violează ei înșiși dreptul la intimitate al victimei, publicând o serie de informații compromițătoare despre victimă, care satisfac gustul pentru “senzațional” al publicului, dar prejudiciază viața personală a victimei. Întreg sistemul de justiție și cercetare penală din România determină, de fapt, o nouă victimizare a femeii violate. Chiar atunci când autorul agresiunii se căsătorește cu victima, fapt ce-l absolvă de faptă (legislația românească este foarte “generoasă” în această privință), este vorba doar de o căsătorie de conveniență, care nu este bazată pe iubire sau respect și nici nu reprezintă un act liber consimțit.
Se poate spune că cea mai mare parte din reglementările juridice și procedurile judiciare cu privire la cazurile de viol din România discriminează în sens negativ femeia. În România lipsește în același timp, preocuparea pentru pregătirea de specialiști și pentru crearea unor centre specializate în acordarea de asistență victimelor aflate în crize, după modelul existent în alte țări europene. Concepția mai multor oficiali susține că remediul stă într-o mai bună educație sexuală făcută tinerilor dintre care se recrutează cel mai mare număr de violatori. Această “soluție” ar fi bună dacă ar fi însoțită de o logistică adecvată. Ea nu beneficiază însă, în prezent, de un program unitar și nici de structuri instituționale de sprijin. De asemenea, restructurarea mecanismelor justiției și modificarea reglementărilor legislative sunt procese care trec dincolo de soluțiile cu caracter educativ.
III.2. Violența conjugală. Cazul Brăilei – oglindă a unui fenomen
general
Codul Penal Român cuprinde noțiunea de “violență domestică” , referindu-se la cazurile de violență în general, clasificate în rubrica “ infracțiuni contra persoanei” sau “infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanei”. În această categorie de infracțiuni se includ, implicit, mai multe forme de violență domestică, printre care unele deosebit de grave:
omoruri calificate (art. 175), pedepsit cu închisoare de la 15 la 20 ani și interzicerea unor drepturi. Această infracțiune se referă, între altele, la relațiile de rudenie între autor și victimă; de exemplu, uciderea soției de către soț sau, invers, a soțului de către soție;
omorul deosebit de grav (art. 176), pedepsit cu închisoare de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, infracțiune care se referă între altele la uciderea prin cruzime a victimei sau uciderea femeii gravide.
Numai în cadrul acestor două categorii de infracțiuni se face o distincție clară între agresor (soț sau soție) și victimă (soț, soție ori femeie gravidă), pentru celelalte infracțiuni neexistând nici o distincție de acest fel.
lovirea sau alte acte de violență, cauzatoare de suferințe fizice (art. 180). Această infracțiune se pedepsește cu închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă, iar dacă ea a determinat o vătămare care necesită îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsește cu închisoare de la trei luni la 2 ani sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală a agresorului;
vătămarea corporală (art. 181). O asemenea infracțiune se referă la actele de violență care prejudiciază sănătatea victimei și care solicită, pentru vindecare, îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile. Se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. La fel ca în cazurile de lovire, acțiunea penală este declanșată prin plângerea victimei, iar răspunderea penală este înlăturată prin împăcarea părților;
vătămarea corporală gravă (art. 182), infracțiune care se referă la actele de prejudiciere a sănătății victimei (infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțire, avort, etc.) și care necesită pentru vindecare, îngrijiri medicale de peste 60 de zile. Se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar dacă actele de violență menționate au fost comise deliberat, în scopul rănirii sau mutilării victimei, pedeapsa este mai mare, de la 3 la 8 ani;
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 182), adică acele acte de violență care au avut ca urmare, dar fără intenție, moartea victimei. O asemenea infracțiune se sancționează cu închisoare de la 3 la 10 ani;
vătămarea corporală din culpă, referitoare la toate acele acte de violență care au produs, din vina agresorului, vătămări ale integrității corporale și ale sănătății victimei, în așa fel încât aceasta solicită îngrijiri medicale de peste 10 zile. Pedepsele se acordă diferențiat în funcție de numărul de zile necesar pentru îngrijirea medicală a victimei.
Conform cifrelor obținute de la poliție, în anul 1995 au fost comise 60 de infracțiuni de omor în care bărbații și-au ucis propriile soții. De asemenea, au fost comise 25 de infracțiuni de omucidere în care femeile și-au omorât proprii soți. În primele 5 luni ale anului 1996 au fost comise, în cadrul familiilor românești, 192 de infracțiuni deosebit de grave, dintre care 115 omoruri, 41 de tentative de omor, 12 vătămări corporale și 24 de lovituri cauzatoare de moarte.
Toate aceste cifre sunt relative, incomplete și imprecise, deoarece ele nu permit identificarea exactă a cazurilor în care sunt implicate exclusiv cuplurile conjugale, ele referindu-se și alți membrii ai familiei. Cu excepția omorului calificat legislația românească nu se ocupă, în mod special, de cazurile de violență domestică și nu sunt prevăzute sancțiuni speciale sau agravate pentru acele cazuri în care soțul își maltratează soția sau o supune unor agresiuni care îi prejudiciază sănătatea sau integritatea corporală. În plus, procedurile judiciare, în aceste cazuri sunt extrem de greoaie. În cazurile de lovire sau vătămare corporală, de exemplu, femeia trebuie să depună o plângere personală, însoțită de un certificat eliberat de Institutul Medico – Legal. Perioada înaintării plângerii penale, femeia poate fi din nou agresată și amenințată pentru a-și retrage plângerea. Dar această retragere este echivalentă cu absolvirea de răspundere penală a agresorului. În acest mod, numeroase femei maltratate cu violență renunță să-ți mai reclame soții sau să aducă la cunoștința autorității actele de brutalitate la care sunt supuse, de teamă că vor din nou maltratate sau vor fi date afară din locuință. Pe de altă parte, cercetarea penală a cazurilor în care femeile au fost lovite și vătămate, nu se desfășoară în mod favorabil pentru ele. În marea majoritate a cazurilor, poliția refuză să intervină în cazurile de conflict conjugal, motivând că “rufele murdare se spală în familie”, iar atunci când intervine o face într-un mod de-a dreptul neconvingător și favorabil pentru agresor. Deoarece cea mai mare parte a polițiștilor sunt bărbați care au o mentalitate “ patriarhală” victimele, și nu agresorii sunt învinuite pentru că au fost maltratate, reproșându-li-se că au avut “ ceea ce merită”. O asemenea mentalitate este împărtășită în multe cazuri, de opinia publică, de rude sau vecini, care, în conformitate cu vechiul cuvânt românesc consideră că “bătaia este ruptă din rai”. Chiar atunci când victimele maltratate înaintează acțiuni penale, autoritățile invocă Codul familiei și obligațiile conjugale ale femeii, încercând să împace victima cu agresorul. Dacă sancțiunea aplicată agresorului este amenda, aceasta este plătită, de fapt din bugetul comun al familiei, deci, implicit de către victimă.
În România de astăzi, aproximativ 75% din numărul total de divorțuri (circa 5500 anual) au drept cauză principală conduita agresivă a soțului. Alcoolismul, șomajul, starea economică precară și dificultățile de întreținere a unei familii numeroase, cu mai mulți copii, determină ca tot mai mulți soți să-și maltrateze soțiile și copiii, pentru a se “ușura”. Victime ale unui sistem de educație deficitar și ale unor mentalități tradiționale, cele mai multe femei maltratate refuză divorțul ca soluție contra violenței domestice.
Din puținele studii întreprinse astăzi în România, nu pot fi identificate decât foarte puține date cu privire la amploarea reală a maltratării femeii în familie. Dar chiar și incomplete fiind, aceste date oferă suficiente informații cu privire la natura și răspândirea acestui fenomen în perioada de tranziție. Un studiu recent, realizat de Institutul Medico – Legal din București, de Marius Gandal, intitulat “Maltratarea femeii în România”, și inclus într-o comunicare prezentată la conferința de presă din 10 aprilie 1996, București a arătat, de exemplu, că media anuală a cazurilor de lovire, în cazul femeilor, aduse la cunoștința medicilor legiști, este de circa 11700. Această cifră, relativ mică, include, desigur, numai cazurile de maltratare raportate, existând suficiente argumente pentru a infera cifre de 2 sau de 3 ori mai mari, care să includă și cazurile care nu sunt aduse la cunoștința autorităților, de teamă sau de rușine. Același studiu a arătat faptul că femeile care sunt cel mai frecvent maltratate sunt casnice și pensionare, adică femei care sunt lipsite de independență economică și se ocupă exclusiv de treburile gospodăriei, fiind foarte puțin timp plecate în viața socială. Producerea celor mai multe acte de agresare în familie are loc, în general, după amiaza, între orele 18 și 19 sau între orele 1 și 3.
Exceptând studiile sporadice întreprinse de Institutul Medico – Legal din București și unele rapoarte oficiale ale poliției, în prezent, nu există, în România, surse adecvate de informare cu privire la viața maritală. Există, pe de altă parte, foarte puține preocupări cu privire la evaluarea caracteristicilor victimelor sau agresorilor și nu se cunosc decât în mică măsură cauzele care declanșează violența maritală. Absența unor instituții de ajutor pentru victime, în forma unor “cămine” sau “case de găzduire”, existente în alte țări, împiedică, de asemenea, efectuarea unor studii complexe asupra maltratării familiale chiar dacă acest fenomen ar fi privit numai din perspectiva victimei.
În Revista Română de Sociologie numărul 1-2 / 1997 a fost publicat un studiu detaliat asupra cauzelor violenței maritale în România în perioada de tranziție, studiu întreprins în județul Brăila de către o studentă a facultății de Psihologie – Sociologie a universității Hyperion. Voi prezenta, în continuare, câteva constatări ale acestui studiu.
Județul Brăila, situat în partea de sud est a României, lângă Dunăre, are o populație de circa 330 000 de locuitori, din care aproximativ 51 % sunt femei. În concordanță cu informațiile date de poliție, Brăila se numără printre localitățile din România caracterizate printr-o pondere ridicată a maltratărilor și a altor forme de agresiune familială. În realizarea studiului au fost culese date din două surse principale:
arhiva Centrului de Medicină Legală Brăila, unde au fost analizate dosarele cu privire la cazurile de maltratare familială din perioada 1987 – 1994, perioadă care cuprinde informațiile cele mai complete;
arhiva Centrului Județean de Statistică unde au fost identificate cazurile de divorț care au avut ca motivație principală (dar nu și unică) violența conjugală.
Informațiile culese se referă exclusiv la cuplurile legal constituite (căsătorite) domiciliate atât în mediul urban, cât și în mediul rural. De asemenea, au fost efectuate și 30 de studii asupra victimelor agresate.
Într-o perioadă de 8 ani (1987-1994), pentru care Centrul de Medicină Legală din Brăila are date complete sau comis un număr total de 3855 cazuri de violență conjugală, adică o medie anuală de 482 de cazuri, cu variații sensibile de la un an la altul. Înainte de anul 1989, numărul anual de cazuri de maltratare depășește pe cel înregistrat în fiecare an în perioada de tranziție, deși, treptat, cifrele tind să se egalizeze, așa cum reiese și din tabelul 8:
Tabelul 8
Variațiile anuale ale cazurilor de maltratare din Brăila, în perioada
1987-1994.
Sursa: Centrul de Medicină Legală din Brăila
După cum se observă din tabel, spre deosebire de perioada dinainte de anul 1989, după acest an, se înregistrează variații mari de la un an la latul.
Voi explica, în continuare, caracteristicile principale ale victimei:
a) Sexul
În totalul victimelor agresate, ponderea principală o dețin femeile. În aproape toată perioada analizată, ele reprezintă circa 95% din totalul victimelor, urmate de bărbați (aproximativ 3%) și copii (circa 2%).
b) Mediul de rezidență (rural / urban)
Majoritatea familiilor agresate provin din mediul urban. În fiecare an, ponderea acestor femei reprezintă circa 90% din total. Din anul 1992 a început să crească și ponderea femeilor domiciliate în mediul rural, de la 10% în perioada anterioară anului 1992 la 13% în anul 1992, la 14% în anul 1993 și la 15% în anul 1994. Aceasta dovedește tendința de intensificare a violenței și în familiile rurale unde, în mod tradițional, controlul social exercitat de comunitățile locale frâna, în mare parte, proliferarea actelor de violență domestică.
Vârsta victimelor
Deși femeile agresate provin din aproape toate categoriile de vârstă analizele de caz efectuate pentru fiecare an în mare parte demonstrează o tendință de reducere a actelor de violență în raport cu creșterea vârstei victimelor ( și dimpotrivă, existența unei tendințe de creștere a violenței pentru grupurile de vârstă cele mai tinere).
Cele mai expuse agresorilor sunt femeile care au vârstă între 30 și 39 de ani și între 17 și 29 de ani, care locuiesc în mediul urban. Totuși pentru perioada 1993 – 1994, se poate identifica o creștere sensibilă a actelor de violență exercitate (și) asupra femeilor mai vârstnice (care au vârsta peste 50 de ani), în cadrul cărora agresorii sunt persoane tinere. În aceste cazuri, relațiile dintre victime și agresori sunt determinate de mobiluri infracționale printre care furtul, tâlhăria și chiar violul. Această tendință se regăsește în numeroase localități, așa cum ne demonstrează, între altele, materialele publicate în presă, în special în paginile cotidianului “Evenimentul Zilei”.
d) Gravitatea actelor de violență
Pentru a putea evalua în mod adecvat gradul de gravitate al agresiunilor comise, s-a adoptat ca sursă de informație durata medie a zilelor necesare pentru îngrijirea victimelor. Prin raportarea acestei durate medii de îngrijire și recuperare la sancțiunile stabilite de Codul Penal, a rezultat următoarea clasificare a victimelor agresiunilor:
majoritatea victimelor (84,5 %) necesită între 1 și 10 zile de tratament medical, ca rezultat al unor agresiuni de gravitate medie sau relativ mică, care presupun, un plan normativ actelor de violență sancționate de articolul 180 Cod Penal cu privire la lovire sau la orice act de vătămare fizică comis asupra unei persoane. Totuși, în ultimii 3 ani se înregistrează o tendință de reducere a acestora.
aproximativ 4 % dintre victime necesită peste 60 de zile de îngrijiri medicale, în spital sau ambulatoriu, ca rezultat la unor acte violente foarte grave care afectează într-un grad extrem de ridicat sănătatea victimelor (pierderea sau diminuarea unui simț sau organ, a funcțiilor sale, producerea unei infirmități fizice ori mentale cu caracter permanent, mutilarea victimei, precipitarea avortului etc.). Aceste acte de agresiune sunt echivalente cu infracțiunile de vătămare corporală gravă, sancționate de articolul 182 Cod Penal. În ultimii 3 ani considerați se constată o tendință de creștere a acestor acte violent;
aproape 1,5% dintre victimele agresiunilor nu s-au adresat medicului și nu au solicitat îngrijire medicală din diferite motive: teamă, rușine, comoditate etc. Ponderea acestei categorii de victime, așa cum arată informațiile culese, este în continuă creștere, pentru a ajunge să reprezinte la sfârșitul anului 1995 aproape 17,5% din totalul cazurilor;
e) Consecințele violenței domestice asupra structurii și funcționalității cuplului familial
Amploarea și intensitatea crescută a agresivității în familie conduce la creșterea numărului de cupluri divorțate din cauza unor acte violente foarte diverse (conflicte fizice, lovituri, maltratări, vătămări, expulzarea din cămin etc.) Din totalul cazurilor de divorț soluționate de organele de justiție din județul Brăila, ponderea divorțurilor datorate violenței exercitate în cuplu s-a situat în perioada 1990-1994, între 18,2% și 22,7%. Acesta creștere poate fi parțial explicată prin schimbarea procedurilor de divorț, după anul 1990, când au fost admise ca probe și acceptate ca motive de despărțire legală a soților actele de violență sau intimidare fizică ori morală, comise de unul dintre cei doi parteneri, dovedite cu probe concrete prin intermediul certificatelor medico-legale eliberate de instituțiile de profil. Asemenea probe și în același timp, motivele de divorț, nu erau acceptate decât foarte greu în legislația promulgată de regimul comunist, preocupată să asigure cu orice preț stabilitatea “familiei socialiste”, motiv pentru care în calea desfacerii căsătoriei erau puse o serie de piedici, iar motivele de divorț admise de lege erau limitate în mod drastic.
f) Efectele violenței domestice asupra duratei relației maritale
Victimele cele mai afectate de actele de agresiune domestică fac parte din familii tinere, recent formate. În perioada studiată, aproximativ 37,8% dintre sentințele de divorț se referă la cupluri maritale cu o durată sub 4 ani, 26% vizează cupluri care au între 5 și 9 ani de conviețuire comună, 14,7% au în vedere cuplurile care au o durată între 10 și 14 ani și numai 1,2% dintre aceste sentințe se referă la căsătorii care au o durată scurtă de sub 1 an. Totuși, cel puțin în ultimii 2 ani se evidențiază tendința tot mai pronunțată de creștere a numărului de divorțuri între parteneri a căror durată de conviețuire se află sub 1 an. Ponderea mare a mariajelor aflate în primii ani de consolidare, dar desfăcute prin despărțirea legală a soților demonstrează, între altele, creșterea gradului de maturitate și responsabilitate a partenerilor de cuplu, care nu mai sunt dispuși să accepte agresiunea ca pe o “fatalitate”, respingând modelul tradițional bazat pe supunerea necondiționată a soției față de soț sau pe păstrarea cu orice preț a căsătoriei, ca tribut plătit presiunilor opiniei publice.
Pe de o parte, principalele constatări rezultate din studiul întreprins în județul Brăila se pot extrapola la situația generală existentă în România, în alte județe și localități ale țării. Pe de altă parte, o serie de aspecte ale violenței domestice, fenomenul care a ieșit puternic în evidență după anul 1990 în România, sunt relativ similare cu cele înregistrate în alte țări. Din acest punct de vedere se constată că:
majoritatea victimelor agresiunii manifestate în cadrul cuplului este formată din femei;
cele mai afectate victime fac parte din grupele tinere de vârstă sau din cele de tineri adulți;
cea mai parte dintre cuplurile în care partenerii recurg la acte violente au o durată mică de conviețuire, sub 5 ani.
Diferența cea mai importantă existentă între situația violenței maritale în România și cea din alte țări, care au sisteme legislative diferite, vizează soluționarea și sancționarea legală a actelor de agresiune comise. Astfel, în timp de în țări cum sunt Statele Unite, Canada sau Anglia, gama soluțiilor este mai largă (consiliere judiciară și extrajudiciară, “ordonanțe” de protecție juridică a partenerului opresat, sancțiune financiară, civilă sau penală), în România, singurele soluții au un caracter juridic (divorțul în special) sau sunt bazate pe modele tradiționale cu caracter fatalist și conformist (victima este nevoită să-și accepte cu resemnare situația).
III.3. Victimizarea femeii minore în regimul totalitar și în perioada de tranziție
Studiile sociologice și psihologice întreprinse în România sau în alte țări au accentuat faptul că, spre deosebire de femeile adulte, minorele reprezintă o categorie de vârstă care indică o vulnerabilitate crescută față de victimizare, anumite particularități psihice care le caracterizează contribuie la precipitarea actelor de agresiune comise împotriva lor.
Această categorie de vârstă este caracterizată, între altele, de absența aproape totală a capacității fizice și psihice de autoprotecție, de potențialul redus de anticipare a propriilor acte și ale altora, mai ales atunci când este vorba de persoane adulte cu care se află în relații. Pe de altă parte persoanele din această categorie se confruntă cu dificultatea discernerii clare între intențiile bune sau rele ale altor persoane, au un grad ridicat de sugestibilitate și credibilitate, sinceritate (care se identifică, în cazul lor, cu credulitatea) în exprimarea gândurilor, sentimentelor și intențiilor lor.
Datorită acestor particularități, minorele pot fi ușor antrenate în acțiuni care le victimizează sau manipulează, adeseori ele fiind mințite și obligate să comită acte ale căror consecințe negative, pentru ele sau pentru alții, nu sunt capabile să le anticipeze (de exemplu, prostituarea, perversiunile sexuale, dar și săvârșirea a diferite acte infracționale). În ultimii ani, organele de poliție și Comitetul Național pentru Protecția Copiilor (constituit pe lângă guvernul român), alături de mass – media, au adus la cunoștința opiniei publice că se înregistrează o creștere marcantă a actelor de violență comise împotriva minorelor, dintre unele nu au împlinit încă vârsta de 10 ani.
Victimizarea minorilor nu este un fenomen nou, el a existat de fapt și în fostul regim, dar nu a fost adus la cunoștința opiniei publice și nici cercetat din punct de vedere științific, din rațiuni politice și ideologice. În plus, existenta unui asemenea fenomen nu a fost recunoscută oficial, singurele cazuri mediatizate de presă și televiziune fiind acelea referitoare la abandonul familial, la refuzul unuia sau altuia dintre părinți de a-și plăti pensiile alimentare stabilite prin lege. Deoarece statisticile oficiale erau cosmetizate, nu existau cazuri înregistrate de minori victimizați de părinți, tutori, educatori ori alte persoane, cu excepția delictelor de abandon familial. Deși statisticile legale semnalează existența unui număr de 24000 de cazuri de abandon familial pentru perioada 1981-1989, ele nu conțin nici un detaliu suplimentar despre conținutul real a actelor incriminate, despre alungarea copiilor de acasă, sau refuzul de a îndeplini obligațiile de părinte. Lipseau și lipsesc în continuare informațiile statistice cu privire la numărul de minori abandonați sau maltratați, agresați sexual sau forțați să se prostitueze de către persoane adulte, inclusiv de către părinții lor. O mare parte din acești minori, victime ale unui proces de educație deficitar în familie, ale greșelilor propriilor părinți, au fost și sunt în continuare sancționați prin plasarea lor în centre de reeducare pentru ca la părăsirea acestor centre să-și regăsească statutul de victime. La fel ca în perioada trecută, în prezent, factorii principali care creează victimizarea minorilor, în special, se localizează la nivelul instituțiilor cu rol de socializare și control social. Acești factori determină, în mare parte, apariția și proliferarea fenomenului cunoscut sub denumirea de “copiii străzii”, grup care include numeroase minore abandonate de părinți sau fugare din lagărele de copii, etichetate, cel mai adesea, ca fiind “copii-problemă” sau “copii cu nevoi speciale”. Vagaboande sau fugare, aceste minore devin, de multe ori, victimele unor acte de agresiune printre care violul, seducerea, perversiunile sexuale etc.
La fel ca în cazurile de violență împotriva femeilor adulte, legislația românească privitoare la violența împotriva minorilor sau tinerilor are numeroase deficiențe, ambiguități și chiar lacune, care împiedică definirea cu exactitate a naturii agresiunii exercitate și identificarea, în timp util, a agresorilor, pentru a fi sancționați! Reglementările normative cu privire la infracțiunea de “omor”, “omor deosebit de grav”, “mutilare corporală” sau “lovitură cauzatoare de moarte” sunt aplicate, în general fără referire la cazurile în care victimele sunt persoane minore. În practica judiciară, totuși, comiterea unor acte de agresiune împotriva minorilor este considerată o circumstanță agravantă, conducând la o pedeapsă mai mare aplicată autorului. Dimpotrivă, legislația penală cuprinde referiri mai specifice la cazurile de infracțiuni cu caracter antisocial în care victimele sunt persoane minore sau modul de comitere a infracțiunii antrenează aceste persoane.
Violul comis împotriva minorelor
Este infracțiunea prin care întreține raporturi sexuale cu o persoană minoră prin forțare fizică sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de ași exprima dorința în mod liber. În ceea ce privește informațiile obținute de Comitetul Național pentru Protecția Copilului acestea arată că, numai în anul 1995, au fost comise în România 831 de infracțiuni în care au fost implicați minori, din 676 (81,3 %) au fost victime iar 155 (18,7 %) autori. Dintr-un număr de 676 de minori victimizați sexual, 601 (88,9 %) erau fete și 75 (11,1 %) băieți. Din total 119 (14,3 %) minori aveau vârsta sub 10 ani. Statisticile semnalau în anul 1995 existența a 511 persoane adulte condamnate definitiv pentru infracțiuni implicând minori. Din acestea 312 (61 %) au fost condamnate pentru viol, 46 (9 %) au fost condamnate pentru proxenetism, 43 (8,4 %) pentru perversiuni sexuale și 24 (4,7 %), reprezentând exclusiv minore au fost condamnate pentru prostituție. Toate aceste cifre nu arată însă, decât parțial modul de manifestare a fenomenului de victimizare împotriva minorilor (minorelor în special), a cărui amploare și intensitate sunt reflectate aproape zilnic în mass – media, prin semnalarea a numeroase cazuri de seducție, viol, perversiuni sexuale etc., în care autori sunt mai cu seamă, adulți.
b) Coruperea sexuală a minorilor și alte acte de perversiune sexuală comise asupra lor
În concordanță cu datele deținute de Comitetul Național Pentru Protecția Copilului, infracțiunile de corupere sexuală și perversiune sexuală comise asupra minorilor nu au amploarea celor existente în alte țări, dar tendințele de manifestare a acestor acte sunt în creștere, implicând, mai ales responsabilitatea factorilor investiți în funcții de socializare, control social și protecție. Deși legislația românească nu operează cu noțiunea de abuz sexual sau exploatare sexuală a copiilor, ea incriminează acele acte cu caracter obscen care sunt comise împotriva minorului sau în prezența acestuia (conform art. 202 Cod Penal) și de asemenea actele incestuoase care implică relațiile sexuale între părinți și copii, frați, surori (art. 203 Cod Penal). Modul de manifestare și frecvența acestor acte sunt dificil de stabilit, cu atât mai mult cu cât aceste acte, comise de părinți, tutori sau educatori, nu sunt decât rareori aduse la cunoștința autorităților.
Soluții posibile pentru prevenirea și reducerea fenomenului
violenței domestice în România
Amploarea și gravitatea fenomenului de violență domestică în România reclamă în mod imperios un program de politici sociale de prevenire și reducerea intensității acestui fenomen.
După cum am evidențiat anterior, violența familială este un fenomen definit de o etiologie extrem de complexă foarte greu de identificat, motiv pentru care măsurile legislative și instituționale stabilite până acum, trebuie să fie completate cu obiective vizând evidențierea factorilor etiologici și predicția actelor de agresiune în circumstanțe date. Cele mai multe din aceste circumstanțe sunt ca urmare a unor conflicte intervenite între partenerii de cuplu sau între părinți și copii.
Elaborarea unor programe eficiente de prevenire și tratament ale “crizelor” familiale poate fi realizată prin participarea unei categorii diversificate de experți asistenți sociali, cercetători sociologi, sau psihologi, juriști, alte persoane implicate direct în protecția familiei și protejarea drepturilor copiilor.
Un program de prevenire a violenței familiale trebuie să înceapă cu conștientizarea și identificarea dimensiunilor reale ale fenomenului, prin efectuarea unor studii interdisciplinare sau multidisciplinare, care să permită colectarea unor informații variate despre actele circumscrise violenței familiale, pentru realizarea unei “biografii” cât mai exacta a acestui fenomen care se manifestă cu acuitate în perioada de tranziție.
Chiar dacă acest fenomen are o serie de similitudini cu cel care se manifestă în alte țări, există diferențe culturale, etice sau normative, care îi oferă în România o anume specificitate. Rezultatele studiilor întreprinse trebuie aduse în atenția opiniei publice, pentru a o sensibiliza și a o face conștientă de efectele negative ale violenței familiale asupra conviețuirii cuplului, funcționalității și duratei lui în timp și nu în cele din urmă, asupra creșterii și educației adecvate a copiilor. Este posibil ca și în acest fel, instituțiile specializate sau comunitatea în ansamblul ei să fie mai puternic implicate în prevenirea acestui fenomen, pentru a impune partenerilor să ducă o viață decentă, fără conflicte, iar copiilor să le asigure protecția de care au atâta nevoie.
O altă soluție posibilă se referă la perfecționarea legislației cu privire la incriminarea și sancționarea actelor de violență familială, pentru a se elabora sancțiuni speciale împotriva unor acte cum ar fi: hărțuirea sexuală, abuzul sexual (violul marital), exploatarea sexuală a minorilor, maltratarea acestora etc.
În ceea ce privește tratamentul violenței maritale, soluțiile trebuie să vizeze cu prioritate prevenirea, prin înființarea unor centre sau cabinete de ajutor marital (familial) ori chiar tratament (psihoterapeutic sau medical) al partenerilor. Ar trebui create de asemenea, “case” sau “refugii” speciale pentru a fi locuite temporar de victimele agresiunilor familiale și ar trebui diversificate serviciile de asistență socială în direcția protejării acestor victime, în special femei și copii.
Datorită faptului că cea mai mare parte dintre studiile cu privire la violența familială recunosc caracterul limitat al soluțiilor de prevenire și tratament întreprinse până acum în acest domeniu, trebuie crete soluții noi. Pe de altă parte, se impune cu necesitate evaluarea periodică a succesului înregistrat de soluțiile “tradiționale”, prin observarea partenerilor (victime, dar și agresori), a evoluției în continuare a vieții de cuplu, a tendințelor în care se manifestă în timp fenomenul violenței familiale în România. Analiza periodică, efectuată de către specialiști, a cauzelor fenomenului de violență extrafamilială, poate permite schițarea unui avantaj mai larg de soluții (în plan legislativ, educațional, al activității de asistență socială etc.), care ar diversifica gama măsurilor întreprinse în prezent.
STUDIU DE CAZ
Soluții posibile pentru prevenirea și reducerea fenomenului violenței în România
14 ianuarie / Penitenciarul Rahova…Interviu pe tema violentei in familie cu un grup format din 5 detinute. Intrebarile sau mai bine zis discutia s-a axat pe subiecte ca: familia, relatia cu partenerul, relatia cu seful, relatia cu copiii, cum vedeau interlocutoarele viata de familie inainte de casatorje si dupa, relatia de subordonare fata de partenerul de viata. S-a discutat si despre cuplu si ce reprezinta pentru interlocutoare o relatie de cuplu.
Prima interlocutoare ne-a povestit despre cum vedea (invata) relatia de cuplu atunci cand era copila:"mama cu treaba si cu copiii, tata cu serviciul…parintii mei se intelegeau in principiu si comunicau deseori". Ne-a povestit si despre relatia cu sotul sau (barbatulviselor ei): "Viata de familie pe care mi-o imaginam pe vremea cand eram eleva la liceu era influentata de romanele pe care le citeam. Bineinteles, sotul meu urma sa fie Fat-Frumos, iar povestea noastra de dagoste avea sa urmeze acele foi de roman. Realitatea a fost poate ca nu departe de vise. A existat o vraja… Casnicia mea n-a durat mai mult de 6 ani si jumatate. Dar stiu unde am gresit si am invatat din aceste greseli." Refatia a fost in general buna, netensionata de faptul ea avea studi medii iar el facultate: ea avea grija de casa,nu-si dorea copii, ea da, se intelegeau bine totusi, discutau probtemele etc.
Prima interlocutoare era convinsa ca relatia se bazeaza pe apropierea sufletelor, pe buna intelegere, ascultare si afectiune reciproca. In cazul ei lucrurile se petrecusera cam asa: au stabilit printre altele ca munca in comun aduce venituri sporite si, astfel, s-a angaiat si ea. Relatiile cu colegii si cu sefii erau relatii de egalitate, toti se simteau bine in jurul ei, crea o atmosfera placuta de cele mai multe ori. Aceasta situatie solicitanta – cu serviciul, cu treaba de acasa – nu o faceau sa se simta inferioara parteneru-lui.
Totusi… totusi… ceva ca un sentiment de inferioritate ramasese din copilarie, spune ea. O umbra ce-i apasa sufletul, un sentiment de "uratenie", mai mult interioara, pentru ca fizic arata foarte bine (chiar o femeie frumoasa as spune eu). Erau sentimente care nu-si aveau rostul pentru ca sotul o aprecia pentru munca depusa in casa si chiar îi multumea pentru delicatesele culinare, etc. si nu a simtit niciodata din partea lui vreo desconsiderare sau iniosire.
O intrebare a fost aceea ca daca s-ar moi casatori sau ar mai avea un prieten, cum ar vedea noua relatie. Raspunsul a fost: "M-as gandi mai mult, as aveo mai multa rabdare, ar fi nevoie de mai multa intelegere".
A doua intervievata cu varsta de aproximativ 55 ani ne-a povestit despre relatic parintilor ei si despre cum fiecare copiaza de la parinti comportamentul pe care mai tarziu il aplica in propria familie. Parintii ei se certau uneori poate ca se si bateau dar niciodata nu le-au aratat copiilor asta. Punctul ei de vedere in ceea ce priveste violenta in familie a fost urmatorul: "Prblemele apar de la femei bani si alcool."
A doua intervievato credea ca barbatul trebuie "educat" de la inceput, "trebuie tinut sub control pentru a aprecia munca femeii, trebuie sa faca si el aceiasi munca, pentru ca daca se obisnuieste cu frumosul lucrurile nu o sa mearga". Asa ne-a povestit ca si-a educat ea fiicele si baiatul adoptat: fetele sa nu-si invete sotii prost, sa-i rasfete, iar baiatul sa-si ajute sotia la treburile casnice; si ca si-a sfatuit mereu copiii sa se descurce singuri pentru a nu fi dependenti de celalalt.
S-a pus in discutie situatia in care se afla o prietena a uneia dintre ele: cum ca aceasta isi domina barbatul si ea si fiica lor, il jicneau, el se ocupa de treburi in casa. Concluzia fiind "acesta o ia rasna" si nu este bine nici asa. Sotii ar trebui spun ele sa se respecte si sa se inteleoga, sa discute, sa rezolve problemele impreuna. Altcineva a spus ca pentru a nu trece intr-o extrema sau in alta "ar trebui ca fiecare sa lase de la el, sa cedeze si sa puna de la el in majoritatea cazurilor".
Alta persoana a povestit despre trista ei experienta de cuplu: Ea avea grija de toate treburile in casa, de copiii, servici. Sotul, nemultumit din nu stie ce punct de veder: si-a facut viata lui. Lipsea de acasa. Copiii l-au vazut cu femei necunoscute pe strada sau acasa. Ea il astepta intotdeauna pana tarziu cu moncarea pregatita, fara sa-i riposteze niciodata. Relatia s-a terminat fara scandal, el luandu-si lucrurile si plecand de acasa. "Daca o femeie care ar avea un sot violnt ar veni la mine sa ma intrebe ce sa faca i-as spune ca nimic pe lumea asta nu da dreptul cuiva sa o loveasca si ca viata cu un partener violent va fi un calvar pentru ea, dar mai ales pentru copii. I-as da incredere ca o sa reuseasca si singura sa-si creasca copiii si sa-si castige existenta". De mentionat ca relatia de serviciu a acestei interlocutoare era foarte buna, ea conducea in afaceri, se intelegea cu colegii (majoritatea barbati) si nu se simtea catusi de putin inferioara lor. "Femeia – sef se poarta normal cu angajatii" a adaugat cineva din grup.
La intrebarea daca barbatii au invatat sa-si bata nevestele din familie, din copilarie, parerile au fost impartite. In grup s-a creat un scenariu de genul "sotuliti da o palma -ar trebui ripostat sau nu si care ar fi modalitatea". Cineva a spus "nu" pentru ca astfel s-ar creea o debandada fiecare ar lovi si nimeni nu s-ar alege cu nimic. Alte pareri au fost ca "n-ar trebui ripostat deloc, ca ar trebui discutat cu calm in liniste, tratata problema din toate punctele de vedere". Tot despre palme, interlocutoarele au spus ca dupa prima vine si a doua. Despre daca victima ar trebui sa mearga la un centru de asistenta sau la un psiholog toate au fost de acord cu aceasta, sfaturile prietenelor spuneau ele ar putea sa te deruteze si sa fie nerealiste sau rautacioase.
S-a mai vorbit despre situatia in care femeia, agresata fiind de partener, incearca sa gaseasca aiutor la Politie, Judecatorie. Concluzia a fost ca tratamentul lucratorilor de acolo sporeste sentimentul de neputinta, dezorientare si disperare al femeii: De multe ori ea este tratata cu atata superficialitate si desconsiderare incat aceasta se simte aproape fortata sa accepte sa rabde pe mai
departe tratamentul agresiv, care pune in pericol mai ales dezvoltarea psihica si afectiva normala a copiilor sai… ca doar "e barbatul tau, ce-o sa te faci fara el?"
Mai toate interlocutoarele spun ca in Romania nu s-au facut foarte multe pentru femeile victime si ca acest aspect lasa de dorit. Vorbind despre asta s-a ivit intrebarea cum considera ele participarea femeilor la viata politica. A reiesit ca or fi foarte bine si sunt de acord, iar argumentele au fost ca: pentru ca nasc copii, femeile sunt mai umaniste, mai sufletiste, mai sensibile si ar putea raspunde mai multor probleme, se aprapie de oameni si de problemele lor cu mai multa usurinta, vad situatiile mai bine decat barbatii si gasesc mai multe solutii de pus in practica..
In loc de conclzie: "Femeile nu sunt lasate sa aiunga in pozitii importante. Barbatilor le este frica de ele. Teoma lor merge pana acolo incat ei influenteazc procentul de participare al femeilor la viata publica si comunitara. Deseori, chiar in cadrul familiei femeia este tratata cu desconsiderare.
Soluții posibile pentru prevenirea și reducerea fenomenului
violenței domestice în România
Amploarea și gravitatea fenomenului de violență domestică în România reclamă în mod imperios un program de politici sociale de prevenire și reducerea intensității acestui fenomen.
După cum am evidențiat anterior, violența familială este un fenomen definit de o etiologie extrem de complexă foarte greu de identificat, motiv pentru care măsurile legislative și instituționale stabilite până acum, trebuie să fie completate cu obiective vizând evidențierea factorilor etiologici și predicția actelor de agresiune în circumstanțe date. Cele mai multe din aceste circumstanțe sunt ca urmare a unor conflicte intervenite între partenerii de cuplu sau între părinți și copii.
Elaborarea unor programe eficiente de prevenire și tratament ale “crizelor” familiale poate fi realizată prin participarea unei categorii diversificate de experți asistenți sociali, cercetători sociologi, sau psihologi, juriști, alte persoane implicate direct în protecția familiei și protejarea drepturilor copiilor.
Un program de prevenire a violenței familiale trebuie să înceapă cu conștientizarea și identificarea dimensiunilor reale ale fenomenului, prin efectuarea unor studii interdisciplinare sau multidisciplinare, care să permită colectarea unor informații variate despre actele circumscrise violenței familiale, pentru realizarea unei “biografii” cât mai exacta a acestui fenomen care se manifestă cu acuitate în perioada de tranziție.
Chiar dacă acest fenomen are o serie de similitudini cu cel care se manifestă în alte țări, există diferențe culturale, etice sau normative, care îi oferă în România o anume specificitate. Rezultatele studiilor întreprinse trebuie aduse în atenția opiniei publice, pentru a o sensibiliza și a o face conștientă de efectele negative ale violenței familiale asupra conviețuirii cuplului, funcționalității și duratei lui în timp și nu în cele din urmă, asupra creșterii și educației adecvate a copiilor. Este posibil ca și în acest fel, instituțiile specializate sau comunitatea în ansamblul ei să fie mai puternic implicate în prevenirea acestui fenomen, pentru a impune partenerilor să ducă o viață decentă, fără conflicte, iar copiilor să le asigure protecția de care au atâta nevoie.
O altă soluție posibilă se referă la perfecționarea legislației cu privire la incriminarea și sancționarea actelor de violență familială, pentru a se elabora sancțiuni speciale împotriva unor acte cum ar fi: hărțuirea sexuală, abuzul sexual (violul marital), exploatarea sexuală a minorilor, maltratarea acestora etc.
În ceea ce privește tratamentul violenței maritale, soluțiile trebuie să vizeze cu prioritate prevenirea, prin înființarea unor centre sau cabinete de ajutor marital (familial) ori chiar tratament (psihoterapeutic sau medical) al partenerilor. Ar trebui create de asemenea, “case” sau “refugii” speciale pentru a fi locuite temporar de victimele agresiunilor familiale și ar trebui diversificate serviciile de asistență socială în direcția protejării acestor victime, în special femei și copii.
Datorită faptului că cea mai mare parte dintre studiile cu privire la violența familială recunosc caracterul limitat al soluțiilor de prevenire și tratament întreprinse până acum în acest domeniu, trebuie crete soluții noi. Pe de altă parte, se impune cu necesitate evaluarea periodică a succesului înregistrat de soluțiile “tradiționale”, prin observarea partenerilor (victime, dar și agresori), a evoluției în continuare a vieții de cuplu, a tendințelor în care se manifestă în timp fenomenul violenței familiale în România. Analiza periodică, efectuată de către specialiști, a cauzelor fenomenului de violență extrafamilială, poate permite schițarea unui avantaj mai larg de soluții (în plan legislativ, educațional, al activității de asistență socială etc.), care ar diversifica gama măsurilor întreprinse în prezent.
B I B L I O G R A F I E :
1.Banciu, Dan “Revista Română de Sociologie”, an VIII, nr. 1-2/1997
Rădulescu , Sorin Institutul de sociologie al Academiei Române
2 Brophy, Julia “Women – low: explorations in law, family and
Smart, Carol sexuality”, London, 1985
3 Brownmiller, Susan “Against Our Will” B.Hills,1975
4 Davis, Kingsley “Sociology of Prostitution”
N.Y: MacMillan 1972
5 Dinitz, Simion “Deviance: Studies in the Process of Stigmatization
Dynes, Russell R. and Societal Reaction”, N.Y, 1969
Clarke, Alfred C
6 Durkheim ,Émile 1) “ De la division du travail social”, Alcan, Paris
1983
2) “Le Suicide. Étude de Sociologie”, Alcan, Paris
1987
7Frend, Sigmund “ Trei eseuri asupra teoriei sexualității”
Centrum, București,1991
8 Gelles, Richard J “Behind closed doors: violences in the American
Straus, Murray A family”, Newbury Park, 1988
Steinmetz, Suzane K
9Gondolf, Edward w “ Men Agauist Women: What Every Woman
Should Know About Violent Men”
University of Pittsburgh, TAB Books Inc, 1989 10 Lombroso, Cesare “ Omul delincvent”
București, Măiastra, 1992
11 Minovici, Mina “Tratat complet de medicină legală”
Socec, București, 1930
12 Mitrofan, Niculae “Psihologie judiciară"
Zdrenghea, Voicu Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L.,
Butoi, Tudorel București, 1992
13 Oancea, Ion “Probleme de criminologie “, București,
Ed. All, 1994
14 Robertson, Ian “Sociologiy – an Introduction”
Worth Publishers, Inc,NY, 1987
15 Russell, Diana E.H. 1)“Rape In Marriage”
MacMillan Publishing Co, Inc.,
NY,1982
2) “Sexual Exploitation: Rape, Child
Sexual Abuse , and Workplace
Harassment”
B.Hills, Calif: Sage, 1984
16 Seeling, E “Tratat de criminologie”
trad P.U.F., Paris,1956
17 Stănoiu, Rodica Mihaela “Tranziția și criminalitatea”
Brezeanu, Ortansa Ed.Oscar Print, Seria Criminologie
Dianu, Tiberiu București, 1994
18 Symansky, Richard “The Immoral Landscape: Female Prostitution in Western Societies”,
Toronto: Butterworth, 1981
19 Toader, Tudorel “Drept Penal Român – parte specială”
Universitatea A.I. Cuza, Iași, Casa de
Editură și Presă “Șansa” SRL,
București, 1996
Zamfir, Cătălin “Dicționar de sociologie”
Vlăsceanu, Lazăr Ed. Babel, București, 1993
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Victimizarea Femeii In Romania In Perioada de Tranzitie (ID: 105849)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.