Structura Sociala Si Familia

INTRODUCERE

Relatiile sociale se formeazã pe baza interactiunii dintre indivizi, pe baza unor scopuri si interese individuale si sociale. Orice societate sau grup social nu este o simplã sumã de indivizi, ci constã dintr-o retea de legãturi între acestia, din mijloace folosite de acestia în interactiunile si activitatea lor, precum si din rezultatele activitãtii lor sociale.

Relatiile interindividuale pot fi întâmplãtoare, efemere sau spontane, având – sub raportul vietii sociale – un rol derivat, secundar. În toate colectivitãtile, grupurile si unitãtile sociale, existã însã relatii fundamentale, care se caracterizeazã prin duratã si stabilitate, se diferentiazã dupã normele si regulile stabilite, fiind consfiintite în legi, coduri, reguli, obiceiuri sau traditii. Aceste relatii fundamentale redau structura fiecãrei societãti.

Modele relatiei sociale fixeazã si prescriu modul de desfãsurare a interactiunii, locul pe care îl ucupã indivizii (status si rol), modelul de diferentiere a activitãtii indivizilor, comportamentul admis, ca si cel nepermis.

Prin urmare, un grup social este alcãtuit de indivizi care interactioneazã unii cu altii conform unor modele culturale, norme, valori, credinte si simboluri care determinã un anumit comportament. Societatea a creat structuri stabile care sã conserve sã dezvolte scopurile fundamentale ale grupurilor si indivizilor, denumite institutii.

Fiecare institutie este un tip de organizare a unui domeniu al socialului ca mod de rezolvare a problemelor si scopurilor esentiale ale acestora. Institutiile reprezintã sisteme de bazã ale coeziunii cu caracter durabil, unitar, exprimat într-o organizare socialã. Aparitia tensiunilor într-o institutie determinã modificãri în structura ei, pentru ca ea sã rãspundã functiilor sale, iar nesolutionarea stãrilor conflictuale poate conduce la dezmembrarea si diparitia ei.

În concluzie, societatea este un mecanism adaptativ, un vehicul social pentru reglarea si transformarea mediului, pentru solutionarea problemelor perene ale vietii.

Organizarea si functionarea oricãrei societãti, complexul sãu edificiu, consistenta si coeziunea structurilor si institutiilor sale fundamentale depind esential de consensul si conformitatea indivizilor si grupurilor sociale care o compun fatã de modelul sãu etic, normativ si cultural. Acest model, alcãtuit dintr-un ansamblu articulat si ierarhizat de valori, norme, reguli si îndatoriri asigurã în cele din urmã, stabilitatea sau continuitatea societãtii, progresul sau imobilismul ei.

CAPITOLUL I

ASPECTE FUNCTIONALE ALE STRUCTURII SOCIALE

1.1. Conceptul de structurã socialã

Structura socialã se referã la modul de alcãtuire al realitãtii sociale, la modul în care elementele sistemului social se ordoneazã si se ierarhizeazã, la relațiile sociale esențiale ce se stabilesc între aceste elemente. Structura socialã este un ansamblu ce cuprinde o multitudine de elemente (poziții sociale, grupuri, pãturi si clase sociale, instituții sociale) ce posedã miscãri de transformare si autoreglaj.

Structura sociale se referã la modul de alcãtuire al sistemului social.

Societatea este alcãtuitã din structuri variate, urmare a specificitãtii fiecãrei componente. Cunoașterea proceselor sociale vizeazã, de fapt, studiul structurilor sociale.

Termenul de structurã provine din latinã, din verbul „struer”, cu sensul de a constui. În stiintã, conceptul de structurã este definit ca pãrti componente ale unui obiect, fiinte, concepții, etc. Structura socialã este un element al sistemului social. Ea este un ansamblu al relațiilor sociale si înglobeazã totalitatea raporturilor caracteristice diverselor forme de conviețuire socialã. Structura socialã cuprinde relații sociale repetate si stabile între componenții unui sistem social. Datoritã existentei structurilor sociale, viata umanã si socialã capãtã caracterul de regularitate si organizare.

Orice societate nu poate ființa decât dacã dispune de structuri, adicã de elemente de durabilitate, în temeiul cãrora sã se desfãsoare viata socialã. Însãsi conviețuirea oamenilor într-un anumit spațiu si într-o anumitã epocã este determinatã de structuri sociale.

O trãsãturã distinctivã a structurii sociale o constituie conviețuirea, într-o anumitã formã, a unui numãr de oameni. Existã si alte moduri de grupare care nu cunosc relații de conviețuire între oameni, însã ele functioneazã ca urmare a participãrii membrilor lor la realizare unui scop.

Structura socialã este un subsistem în care, pe orizontalã, se situeazã familia, satul, orasul, națiunea, iar pe verticalã, grupãrile clasiale, de stratificare, ocupationale, generații, sexe, vârste, nivel de instrucție școlar. Structurile sociale sunt colective de indivizi care actioneazã în anumite moduri percepute ca o conviețuire. În raport de relațiile de conviețuire, oamenii sunt grupați pe diferite niveluri ale societãtii, rezultând astfel stratificãrile sociale, profesionale, etc.

Din studiul structurilor sociale se deduc elemente esențiale pentru evaluarea activitãtilor oamenilor, a modului lor de viatã, a poziției diferitelor colectivitãti umane, a adaptãrii si coerentei interne a unui sistem. Structura socialã reprezintã un ansamblu de interacțiuni umane si sociale integrate într-un sistem, cãruia îi oferã omogenitate si continuitate si îi determinã identitatea si stabilitatea. Structurile sociale orienteazã acțiunile sociale în anumite direcții pentru cã ele se referã la un comportament individual si social perpetuat pe o duratã de timp.

Problema structurii societãtii a atras interesul socilogilor din diferite scoli. Structuralismul sociologic îsi are sorgintea în lucrãrile lui G. Vico, A. Comte, K.Marks, E. Durkheim, dezviltatã în secolul al XX-lea de C. Levi-Strauss, T. Parsons, Jean Piaget, Anthony Giddens. Dupã Parsons, structura este calea de investigare a ordinii functionale a societãtii, iar sistemul social se distinge prin organizarea structuralã si functionalã a societãii. C. Levi – Strauss concepe structura ca un model construit din realitatea socialã, din fapte reale. Etnologul urmãreste surprinderea si explicarea modului în care elementele unor unitãti sociale, reale sau ideale, si modelele acestora se acceptã sau se exclud, pentru a alcãtui un sistem de relații numit civilizatie sau culturã. Antropologul francez a aplicat principiile teoriei sale la studiul structurii de rudenie (1949) din care a rezultat ideea cã sistemele de reguli din societatea arhaicã sunt solutii la o problemã generalã cu privire la necesitatea asigurãrii unei anumite distribuiri a femeilor în diverse structuri ale societãtii.

A. Giddens a analizat strucurile sociale în relatie cu actiunea socialã. Conceptul de structurã vizeazã înainte de toate întelegerea structurilor sociale sub ungiul miscãrii: „procesul relatiilr sociale care se structureazã în timp si în spațiu reprezintã dualitatea structuralã” (1986). Notiunea de dualitatea structuralului se poate exprima în diferite moduri. Proprietatile structurale ale sistemelor sociale sunt în acelaasi timp conditii si rezlutate ale activitãtilor realizate de agenti care fac parte din aceste sisteme. Notiunea de dualitate a sistemelor desemneazã latura constrângãtoare si dimensiunea competentei. Integrând-o unei sociologii a actiunii, Giddens analizazã prin teoria structurãrii problema actorilor sociali competenti, compatenta fiind înteleasã ca tot ceea ce actorii cred sau cunosc într-un mod tacit sau discursiv despre circumstantele actiunii lor si acelea ale autorilor lor, care le utilizeazã în producerea si reducerea actiunii.

Proprietãtile structurale ale sistemelor sociale se întind în timp si spațiu în mãsura în care actorul are posibilitatea controlului si din aceastã cauzã, subliniazã Giddens, consecintele nonintentionale ale actiunii, împreunã cu dimensiunea ei inconstientã, constituie limitele competentei actorilor sociale. Aceasta întrucât sistemul social este structurat independent de actorul social, acestea actioneazã în cadrul conferit de sistem. În teoria lui Giddens este importantã ideea despre cunoasterea societãtii prin structurile ei, asa cum se contureazã în acțiunile actorilor sociali.

1.2. Etnie si rasã

Sociologul Taylor observa în anul 1991, în „Dicționarul de etnologie si antropologie”, Paris, 1991; că termenul de „etnie”, în Franța, este unul dintre cei mai puțin teoretizați.

Aceasta nu înseamnă că nu ar fi existat in progres al gândirii și cercetării în domeniu, însă comunitățile stiintifice s-au alertat imediat, ducând la analize și teoretizări remarcabile.

Etnia va fi introdusă în acest context, pentru a da seama de o diferențiere mai degrabă spirituală decât biologică, dar cu putere determinantă comparabilă.

În climatul evoluționist din secolul trecut, rasa, definită în termenii antropologiei fizice era considerată ca un factor determinant și astfel explicativ al diferențierilor dintre populație.

Pe scurt, rasa ar desemna un grup definit printr-un ansamblu determinant de caractere morfologice ereditare, în timp ce etnia s-ar referi la grupările care împărtășesc un ansamblu de caractere psihice, transcrise prin tradiții.

In ambele cazuri, aceste caractere sunt considerate a fi în esență ‚date obiective” și ar avea o acțiune cauzala asupra comportamentului și destinului populațiilor respective.

Acest discurs determinist, care amestecă adesea rasa și etnia, greu de păstrat în limitele distincției dintre biologic și cultural, respectiv ereditar și învățat, și care antrenează în demersul său și alte concepte, poate fi considerat „punctul zero” al reflexiei în acest domeniu.

Dumitru Drăghicescu se află la acest nivel prin faptul că vorbește despre ‚rasele etnice” sau definește poporul roman ca rasă occidentală cu apucături orientale.

În celebra sa lucrare asupra națiunii, Renan definește națiunea ca „un plebiscit de fiecare zi, așezând-o astfel pe baze contractuale și nu ereditare, Renan se preocupă și de motivele indivizilor ce ‚aleg” să constituie o națiune.

Răspunsul pe care îl găsește este „ iubirea de patrie”, în care intră întreaga valorizare intelectuală și emoțională ă trecutului comun pusă în evidență mai ales în tezele „etnicește” ale națiunii.

Această aparenta contradicție dispare în măsura în care acest trecut nu mai este pentru Renan un „dat obiectiv”, ci o construcție socială, dezvoltată în timp.

„iubirea de patrie” nu se bazează pe o menținere a originii sale și pe o memorie fondatoare care rescrie istoria. Esența unei națiuni nu este dată astfel doar de ceea ce au în comun indivizii care o compun, ci de ceea ce au uitat în comun.

Națiunile nu se vor constitui deci în continuarea grupărilor etnice, ci, într-un fel, împotriva lor.

Francezii devin francezi din momentul în care nu mai pot afirma că sunt burghezi, vizigoți, etc., construindu-si o altă memorie culturală a trecutului.

Rasa și etnia, pe care Renan le trece laolaltă in categoria „criterii etnografice”.

De aici si sensul aproape explicit peiorativ în comparație cu națiunea, unde triumfă libertatea individului de a-si alege apartenența, inclusiv aceea la un trecut filtrat prin memoria colectivă.

Această interpretare va cristaliza o repulsie republicană pentru etnic conceput ca pericol al națiunii. Această atitudine va răbufni peste ani și în invectiva președintelui Mitterand la adresa „triburilor Europei”.

Totodată ea este probabil prima teorie coerentă anti-esențialistă, care operează cu criterii subiective de definire a identităților colective considerate încă drept date obiective.

Acest mod de interpretare se extinde și devine mai categorică la Max Weber pentru care grupările etnice sunt prin definiție grupuri sociale bazate pe o credință subiectivă „într-o origine comună, independente de existența sau are în măsura în care acest trecut nu mai este pentru Renan un „dat obiectiv”, ci o construcție socială, dezvoltată în timp.

„iubirea de patrie” nu se bazează pe o menținere a originii sale și pe o memorie fondatoare care rescrie istoria. Esența unei națiuni nu este dată astfel doar de ceea ce au în comun indivizii care o compun, ci de ceea ce au uitat în comun.

Națiunile nu se vor constitui deci în continuarea grupărilor etnice, ci, într-un fel, împotriva lor.

Francezii devin francezi din momentul în care nu mai pot afirma că sunt burghezi, vizigoți, etc., construindu-si o altă memorie culturală a trecutului.

Rasa și etnia, pe care Renan le trece laolaltă in categoria „criterii etnografice”.

De aici si sensul aproape explicit peiorativ în comparație cu națiunea, unde triumfă libertatea individului de a-si alege apartenența, inclusiv aceea la un trecut filtrat prin memoria colectivă.

Această interpretare va cristaliza o repulsie republicană pentru etnic conceput ca pericol al națiunii. Această atitudine va răbufni peste ani și în invectiva președintelui Mitterand la adresa „triburilor Europei”.

Totodată ea este probabil prima teorie coerentă anti-esențialistă, care operează cu criterii subiective de definire a identităților colective considerate încă drept date obiective.

Acest mod de interpretare se extinde și devine mai categorică la Max Weber pentru care grupările etnice sunt prin definiție grupuri sociale bazate pe o credință subiectivă „într-o origine comună, independente de existența sau nu a unei comunități de sânge obiective.

Din această perspectivă, rasa ca atare va fi eliminată din problematica sociologica, ea neavand relevanță socială decât in măsura in care este resimțită subiectiv ca o caracteristică comună și astfel ca o rațiune de proiecte comune, de regulă în cadrul unor relații conflictuale cu membrii altei rase.

Apare astfel deja, destul de clar, ceea ce mai târziu va deveni aproape un loc comun și anume faptul că nu rasa ca atare, ci relațiile rasiale constituie obiect al sociologiei.

În orice caz, rasa, așa cum este ea definită de către biologi, nu are valoare explicativă in social.

Contribuția lui Weber în această privință poate fi rezumată in următoarele puncte:

Sursa etnicității nu trebuie căutată în faptul de a poseda anumite trăsături, oricare ar fi acestea, ci în producerea, întreținerea și aprofundarea diferențelor, a căror importanță reala nu poate fi evaluată independent e semnificația pe care le-o acordă indivizii în cursul relațiilor lor sociale;

Izolarea nu creează conștiința apartenenței, ci dimpotrivă comunicarea diferentelor utilizate de indivizi pentru a stabili frontiere etnice. Astfel încât, identitatea etnică, adică credința într-o viată etnică comună se construiește pe baza diferenței;

Conținutul comunității etnice este credința intr-o onoare specifică: onoare etnică prin care stilurile de viață particulare capătă valori pe care se întemeiază pretențiile de demnitate a celor care practică aceste stiluri de viață și disprețul pentru cei care practică obiceiuri străine.

Pare aparent convergentă; un nou concept își face apariția și castigă rapid teren în științele sociale începând cu anii 70: etnicitatea.

Aceasta încearcă sa cuprindă, din aceeași perspectivă, fenomene sociale aparent atât de diferite, precum:

Regionalismele din Franța, Spania și Italia;

Conflictele religioase din Irlanda de Nord și cele lingvistice din Canada;

Naționalismele din Europa de Est;

Tribalismul din Africa;

Pe de altă parte, noul concept pare sa se fi eliberat, în principiu, de comutații ideologice majore și in orice caz de sensul peiorativ rasei și etnicului.

Acest concept pare să marcheze atingerea maturității gândirii sociale în această problemă. Despre acest concept se poate vorbi ca fiind „ o structură socială în rezervă”, deoarece el poate să „adoarmă” în anumite contexte sociale și să fie „treaz” în altele.

Relațiile etnice și rasiale au devenit treptat una dintre cea mai importantă temă a sociologiei lumii moderne.

În prezent însă, puțini se preocupă de ea, unii descriind o lume idealizată in care conflictele de abia există ( așa numitul funcționalism structural al lui Talcott Parsons, 1951), alții consideră că, conflictele apar in întregime datorită structurii de clasă.

Studiul relațiilor etnice si de rasă se preocupă de tipurile de relații sociale care există intre oameni de aceeași rasă și etnicitate intre indivizi sau grupuri de rasă și etnicitate diferite.

Acest studiu aparține de domeniul sociologiei. Totuși, sociologia este copleșită din nefericire de diferite conflicte și dezacorduri atât in legătura cu paradigme in general, cat si in legătură cu categoriile in termenii cărora sunt elaborate conceptele.

Distincția dintre grupurile rasiale și etnice stabilește o problematică.

Aceste grupuri pot fi distinse unele de altele prin caracteristici fizice și comportamentale, ca fiind determinată și de neschimbat sau neterminată și flexibilă.

Grupurile rasiale sunt grupuri care se crede că au o bază genetică sau un fel de bază deterministă.

Sunt considerate grupuri etnice, acele grupuri despre care se crede ca își pot schimba comportamentul.

Astfel, în cazul unui grup care are numai caracteristici culturale comune( mai curând decât caracteristici fizice), poate fi folosit termenul de rasă de către cei care li se opun, îi opresează și îi exploatează.

Iar un grup care are caracteristici fizice, dar diferite, poate în ciuda acestora să fie considerat de democrații sau liberalii politici ca fiind diferit numai din punct de vedere etnic.

Pentru a explica o categorie de relații interrasiale am luat ca exemplu teoria structurală a lui W. Lloyal Warner.

Aceasta se referă la relațiile interrasiale din Statele Unite ale Americii.

Conform acestei teorii, America albă avea o ierarhie socială în care indivizii se mișcau, cu unele restricții, pornind de la straturile de jos, trecând prin cele de mijloc și ajungând la cele de sus. Weber le numea „clase”.

Și negrii aveau o ordine ierarhică, dar și aceia dintre ei care atingeau cea mai înaltă treaptă în societatea negrilor, nu puteau intra în societatea albilor.

Relațiile în interiorul comunităților albă și neagră, sugera Warner, erau relații de clasă, de status în vreme ce relația dintre albi și negrii era una de castă (diafragma 1).

Mărimea clasei superioare a negrilor era la început foarte mică. Atunci când aceasta s-a lărgit, lucrul acesta nu a dus la penetrarea barierei de castă de către negrii.

Această barieră de castă s-a deplasat, s-a deplasat dar nu a cedat ( diafragma 2).

DIAFRAGMA 1

DIAFRAGMA 2

Bariera de castă

Diafragme de ordine ierarhică a clasei albe și respectiv clasei negre și relațiile dintre aceste două clase.

1.3. Status ºi clase sociale

Poziția individului în societate și legătura dintre social și individual este denumită în sociologie „ status”. Status-urile aparțin structurii sociale, iar indivizii aderă la ele, însușindusi-le mai mult sau mai puțin.

Status-urile cu aderență mare creează ceea ce H. Stall numește „personaje” , ființe care își asumă această poziție și îndatoririle aferente transformându-le în vocație.

Alte status-uri însă nu sunt deloc „lipicioase” nedand prilejul unei astfel de identificări cu ele.

Intermediare între sistematicitatea societății și multiplicitatea indivizilor, statusurile pot fi grupate pe multe dimensiuni: in primul rând pe dimensiuni de conținut ar fi profesiunea, educația, sexul, vârsta, poziția în familie, etc.

Fiecare dintre aceste criterii este la rândul său bidimensional- de data aceasta fiind valea de două dimensiuni formale pot fi analizate din două puncte de vedere: cel consensual interdependenta funcțională și cel conflictual, accentuând relațiile de dominație și tensiunile dintre diferite status-uri.

O observație importantă referitoare la statusuri este că multiplicitatea lor este în principal analitică.

In realitate statusurile se grupează mai mult sau mai puțin coerent, creând grupuri sau categorii de oameni care seamănă între ei.

Dacă perspectiva funcțională preia noțiunea analitică a statusului, indican cum caracteristicile diferitelor poziții sunt complementare cu ale celorlalte, viziunea conflicuală se centrează pe statusul întruchipat în realitate.

De fapt, probabil că legătura dintre dimensiunea funcțional- conflictuală și cea abstract- concretă are o direcție cauzală inversă- si anume, cu înclinații spre cercetare concretă a realității vad mai degrabă inegalitățile dintre grupurile și categoriile de oameni, în timp ce cei înclinați spre o tratare abstractă a problemei sesizează modul care funcționează sistemul social.

B. Turner preferă perspectiva conflictuală celei a interdependentei, considerând că diferențierea statusurilor este mai ales rezultatul „ nesfârșitelor lupte pentru alocarea resurselor insuficiente, în special a resurselor culturale insuficiente”

Perspectiva alternativă accentuează rolul diviziunii în definirea statusului, acesta fiind rezultatul efortului comun al grupului de a-si atinge scopurile mai bine și mai repede.

Weber recunoaște alți actori colectivi și anume – grupurile de status. Clasele reprezintă pentru el numai niște agregate construite de analiști ca funcție a poziției în câmpul pieței.

1.4. Pozitia individului în societate, respectiv în statul de drept

Pentru a ne da seama care dintre noțiuni- conflictualismul sau funcționalismul- are dreptate trebuie să abordăm niște reguli metodolige. În primul rând, după cum știm sociologia este o investigare teoretică a realității sociale, și prin urmare, această investigare teoretică trebuie înfăptuită în termenii circumstanțelor sociale empirice actuale. Încrederea în empirism vine împreună cu acceptarea neterminării teoretice a răspunsului bun.

O a doua regulă metodologică este că cercetarea sociologică trebuie să abia în mod necesar o dimensiune istorico-comparativă.

B. Turner identifică diferite principii de stratificare socială în cazul Republicii și Imperiului Roman, al feudalismului și al capitalismului timpuriu.

B.Turner detectează trei modificări petrecute mai ales după cel de-al doilea război mondial:

a) declinul clasei ca variabilă de stratificare socială;

b) amplificarea relevantei factorilor legal-politici, a îndreptățirilor, prin așa numite „status politics”;

c) diminuarea importantei distincției culturale, teoretizată de postmoderniști ca trăsătură esențială a postmodernismului.

Dumitru Sandu caută tipurile sociale României in tranzițiile, aflându-le „ în spațiul de atribute creat prin opozițiile:

resurselor materiale, resurse ideatice asociate cu statusul personal;

resurselor de status, resurse de mediu;

consistență sau inconsistență între poziția de status și cea de mediu.”

Statusul propriu are un mai mare efect asupra individului decât mediul.

Statusul însă este influențat atât de resursele materiale, cat si de cele ideatice.

În societatea romanească sărăcia atât de răspândită, cat și proeminenta atitudinii reformiste pentru cei cu educație superioară sunt două repere ale stratificării sociale.

Vârsta, educația, starea materială se combină creând atât tipuri congruente ( cum ar fi cumulative), cât și tipuri incongruente.

Cristalizarea primelor și decristalizarea acestora din urmă vor urma probabil ieșirii din tranziție, în special dacă acesta se soldează cu echilibru politic și bunăstare pentru toată populația.

R. Scase, recunoaste că oamenii tind să se prezinte pe sine mai degrabă prin intermediul vârstei, sexului, slujbă, etc.,decat prin apartenența la o clasă socială.

In acest sens, conceptul de clasă socială pare a avea mai puțin relevantă pentru înțelegerea vieții de zi cu zi. Doar cu ajutorul explicat al rezultatelor chestionarelor sau interviurilor sociologice, prin dirijarea acestor analize, subiectul va fi pus in situația de a se referi la sine in termenul de clasă socială.

Deși problema este pusă în continuare în termeni economici, lipsa unei conștiințe de clasă implică pana la urmă dispariția punctului marxist, trecerea de la” clasa socială în sine” la „clasa socială pentru sine”.

Se poate spune că rolul principal al clasei sociale in cadrul explicațiilor sociologice a accentuat natura excesiv de academică a disciplinei, puțini nespecialiști fiind capabili să înțeleagă la ceea ce se referă exact noțiunea de clasă socială.

Sociologică se declară ca fiind o disciplină empirică, menită să formuleze ipoteze testabile care, pe baza cercetării sistematice pot să mărească gradul, de înțelegere a relațiilor sociale.

Există în mod curent printre sociologi două orientări majore în utilizarea categoriilor de clasă.

Sunt aceia care urmând ideile lui Marx consideră antagonismele inerente ale relațiilor de clasă ca fiind motorul schimbării sociale.

Pentru aceștia este necesară identificarea factorilor determinați între membrii clasei.

În mod normal sunt admise numai două clase, dar câteodată sunt admise și alte categorii de clase periferice.

Pe baza criteriilor de clasă adaptate , ocupațiile sunt selectate și intodus în categorii de clasă. Există apoi o investigare a conștiinței de clasă, evoluată în funcție de ideile socio- politice sau de locul individului in cadrul clasei – pentru a demonstra accentuarea continuă a subiectivismului de clasă in societatea modernă.

Asemenea cercetători continuă să argumentează că numai absența unei agenții politice private – rol atribuit de obicei, Parlamentului Labourit în Marea Britanie sau partidelor social- democrate în Europa – împiedică clasa muncitoare să devină o forță majoră pentru schimbarea socială revolționară.

Faptul că o asemenea schimbare socială nu a avut încă loc este interpretat ca fiind rezultatul eșecurilor ideologice și organizatorice ale acestei agenții politice precum și a incapacității acesteia de a cultiva conștiința de clasă latentă a celor care o sprijină în mod firesc.

Chiar dacă multe opinii nu sunt la fel de explicite în orientările lor ca acestea, ipotezele lor, precum și sistemelor de referință care le susțin acceptă în general această perspectivă.

Din păcate, ele nu înseamnă mult pentru omul obișnuit, pentru că majoritatea nu se consideră membrii ai claselor sociale, făcându-o poate doar în mod superficial.

Desigur, elemente ale conștiinței de clasă pot fi găsi printre cei care răspund în anchetele sociale. Dacă cei care prin inrebările lor studiază și fac referire clară la categoriile de clase, este posibil ca interlcutorii să ofere comentarii care pot fi interpretate ca o dovadă a conștiinței de clasă.

In primul rând se obțin informații despre cei chestionați privind serviciul, titlul, îndatoririle, venitul, ș.a.m.d.

Serviciile sunt apoi așezate în diferite categorii profesionale cum sunt calificarea profesională și managerială superioară (higher managerial and professional) nemanuali de rutină sau semicalificați manuali.

În final asemenea grupări ocupaționale sunt distribuite unui număr de așa numite clase sociale. Astfel, persoanele care au completat chestionarele de recensământ sau au dat detalii despre slujbele lor, deseori in termenii cei mai vagi, descoperă că au devenit mambrii unei clase sociale.

În concluzie, dacă acești sociologi sunt interesați în descoperirea tipurilor de comportament în modalități considerate ca relevante și semnificative, atunci categoriile profesionale sunt probabil mai potrivite decât clasele sociale în totalitate ( Marshall și colaboratorii).

Voi prezenta in continuare un tipar al claselor sociale:

1. proprietari-manageri de mare întreprinderi și persoane fizice cu proprietăți substanțiale și acțiuni;

2. directori, manageri și funcționari de înaltă calificare tehnico-profesională;

funcționari cu un grad mai scăzut de calificare tehnico-profesională și managerială și manageri-proprietari ai unor întreprinderi mici și mijlocii;

funcționari calificați și semicalificați în domenii manuale, funcționărești, de secretariat și munci de rutină (nemanuale);

funcționari necalificați (manuali) și cei care participă „cu jumătate de normă” pe piața forței de muncă.

Răspândirea acestui tipar împreună cu stabilitatea sa relativ îndelungată arata cum grupurile profesionale reușesc să își repartizeze o parte a resurselor economice sub formă de salarii, venituri, surplusuri, prime, pensii și din ce în ce mai multe acțiuni.

Astfel de recompense sunt legitimate ca fiind „ costuri” necesare, după cum se calculează orice surplus economic, profituri și beneficii din capitalul investit de acționari.

Salariile și câștigurile lucrătorilor manuali și de rutină sunt de asemenea considerate costuri, dar acestea sunt socotite de managerii superiori ca o taxă de profit și deci sunt întotdeauna supuse unui control atent.

Cu alte cuvinte, aceștia din urmă sunt mereu considerați de conducătorii companiei drept costuri potențial reductibile, față de costurile propriilor recompense, care sunt fixe și permanent.

Multe discuții despre stratificarea socială neglijează formele de proprietate, fără de care nu se pot stabili relații globale care există intre formele de stratificare și structurile de clasă. Astfel, se oferă un tablou incomplet al recompenselor economice, mai ales că acestea sunt formate de dimensiunea relațiilor de clasă.

Dacă societățile sunt stratificate conform recompenselor economice, la fel sunt împărțite și în formele de oportunitate. Studiile de mobilitate sunt preocupate de stabilirea deschiderii relative a structurilor de clasă. Prin aceasta, ele tind să pună accent pe profesiuni și categorii profesionale care sunt așezate ierehic in cadrul sistemelor de stratificare conform controlului pe care îl exercită asupra proceselor de producție.

Studiile de mobilitate socială sunt rareori percepute de nespecialiști ca fiind importante pentru intelegerea vieții de fiecare zi.

Legătura dintre acestea se stabilește deseori prin legarea formelor de mobilitate socială de procesele de recrutare și promovare, așa cum acestea se desfășoară in cadrul organizațiilor.

Totuși, în loc să accentueze această dimensiune, studiile sociologice sunt înclinate să pună accentul pe rata mobilității în societate, căutând explicații în termenii formelor sociale, căutând explicații în termenii formelor sociale largi.

Se accentuează astfel individualismul față de colectivism. Chiar dacă indivizii pot avea interese comune, acestea sunt în general considerate ca fiind mai puțin proeminente decât acele experiențe în general considerate ca fiind mai puțin proeminente decât acele experiențe care accentuează sentimentele persoanei se individualism. În mod obișnuit oamenii nu se consideră reprezentanți ai clasei, ale cărei interese primează în fața scopurilor personale, cu speranța unor beneficii viitoare.

Dimpotrivă, frământările personale, aspirațiile și emoțiile constituie sursele principale ale motivației individuale și, astfel, orice formă implicare.

Intr-o mișcare largă legată de ideea de clasă este probabil perceputa ca fiind secundară față de intersele personale.

Astfel, în ciuda deplasării lor obiective în cadrul relațiilor de clasă, indivizii se consideră ca fiind total diferiți față de ceilați și mai puțin reprezentanți ai unei clase, având scopuri comune.

Primul se exprimă in cadrul clasei muncitoare, fie în termeni diferențiali, fie raționali. Sistemele acomodative sunt plasate în cadrul comunităților profesionale tradiționale în care un număr mare de muncitori împărtășesc experiențe zilnice comune, adică o solidaritate muncitorească. Astfel, numai relațiile bazate pe partide politice și mișcări ale clasei muncitoare exprimă valori anticapitaliste, „alternative”, asociate cu transformarea socialistă.

În sociologia modernă se obișnuiește să se vorbească despre stratificare socială cu referire la trei dimensiuni ce derivă din sociologia dominației lui Weber, și anume clasa, statutul și puterea. După cum Weber a formulat inițial această paradigmă distincțiile dintre clasă, status și politică erau de fapt niște fațete ale puterii însăși. Cu alte cuvinte, deoarece clasa și statusul reprezentau pentru Weber capacitatea de a mobiliza și a deține anumite resurse, cum ar fi reputația sau averea, aceste dimensiuni ale stratificării trebuie privite ca simple manifestări ale puterii.

Această viziune supra stratificării reprezintă un punct de cotitură față de abordarea marxistă in vreme ce Marx insista pe ideea resurselor economice, Weber considera toate relațiile sociale ca fiind relații de putere sau mai exact, relații de dominare.

Stratificarea socială poate fi conceptualizată ca având trei dimensiuni primordiale. In primul rând, conceptul de status poate fi abordat ca o noțiune politico-legală referitoare la drepturi într-un stat național; din această perspectivă, statusul trebuind a fi văzut ca element de bază în cadrul ideii politice de cetățenie.

Statusul, ca îndreptățire este rezultatul luptelor și conflictelor sociale, prin care diferite grupuri încearcă să monopolizeze și să își extindă drepturile și privilegiile.

Beneficiile apartenenței sociale sunt de obicei investite în diferite reglementări legale, ritualice sau politice, prin care grupurile sociale pun în practică închiderea socială ca strategie a politicii de status.

În al doilea rând se poate identifica o dimensiune culturală a stratificării sociale, cu ajutorul căreia putem conceptualiza noțiunea de status ca „stil de viață” și nu ca drept. Abordarea antropologică a unei generații mai restrânse, de către cercetătorii americani (Warner, Lunt, frații Lynds), este acum discreditată, în parte, pentru că nu au reușit să analizeze conflictele sociale și lupta pentru resurse economice și pentru că au confundat și au amestecat diferențele de status și diferențele dintre clasele economice.

Dacă formularea originală a dimensiunii culturale a statusului social era inadecvată, această tradiție antropologică recunoaște fără îndoială elemente importante ale stratificării; statusul presupune practici care etalează și evidențiază distincțiile și diferențele culturale, acre sunt o trăsătură importantă a oricărei forme de stratificare.

Ideea practicilor culturale este foarte importantă pentru perspectiva lui Bardieu asupra distincțiilor ( Bourdieu, 1977). Statusul poate fi conceptualizat ca stil de viață, adică totalitatea practicilor culturale, cum ar fi felul de a se îmbrăca, de a vorbi, aspectul exterior și comunicarea gestuală. Ne putem referi la lumea în care trăim ca la un habitat structurat și constituit dintr-o întreagă panoplie de practici, predispoziții, însușiri și preferințe, care structurează percepția individuală a grupului social (Bordieu, 1986).

Conceptul de status se referă la îndreptățirea politică și poziția legală într-o societate civilă, dar într-o anumită măsură presupuse și un stil de viață.

Poziționarea unui grup în sistemul social este definită de preferințele acestuia, care sub aspectul practic al statusului de viața. Grupurile sociale se disting de concurentă prin însușirile lor superioare, prin comportamentul gestual, prin felul de a vorbi și prin comportament.

În al treilea rând, urmând tradiția marxistă, identificăm clasa socială ca fiind o dimensiune independentă a stratificării sociale. Clasa se referă în primul rând la deținerea efectivă, controlul și posesia resurselor economice, iar poziția unei clase economice se exprimă prin definiții sesizabile de venit, avere și alte beneficii materiale ( cum ar fi pensiile, asigurările și beneficiul de impozitare).

În vreme ce grupurile de status și categoriile de status legate laolată printr-un stil de viață și un habitat comun, reprezintă grupuri comunitare integratoare, clasa economică se referă la mari agregate de indivizi definiți și determinați cu ajutorul relației lor cu mijloacele de producție.

Totuși , tradiția marxistă definește de asemenea clasele economice prin lupta acestora pentru controlul resurselor economice, iar Marx susține că prin lupta de clasă, clasele economice vor dobândi conștiința de clasă a intereselor lor, in cadrul sistemului social.

Putem conceptualiza aceste trei dimensiuni ( cultura, politica și economia) în forma unui triunghi.

Acest model, redat în forma unui triunhi, inceracă să ilustreze pozițiile autonome ale celor trei dimensiuni ale stratificării sociale, indicând de asemenea interdependenta lor.

De exemplu, voi considera stilul de viață cultural ca efect atât al poziției de cetățean, cat și al apartenenței la o clasă economică, din moment ce la o clasă economică, din moment ce înclinațiile culturale constituie indiciul poziționării unei persoane în cadrul sistemului politic și economic.

CULTURA

STILUL DE VIATA

POLITICA – DREPTURILE CLASA – ECONOMIA

Figura: cele trei dimensiuni ale stratificării

O altă ilustrare ar fi problema autorității. Autoritatea se referă la structurarea politică și legală a unui sistem prin care indivizii sau grupurile de indivizi promulgă ordine sau decizii.

Astfel, autoritatea care a fi o trăsătură caracteristică a categoriilor de status, dar cu toate acestea, mulți sociologi o consideră o trăsătură a claselor sociale, mai ales în întreprinderi sau în situațiile de muncă.

În sfârșit, există legături strânse între stilul cultural de viață și poziția de clasă economică. Într-adevăr, urmărind orintarea lui Bourdieu, putem considera interacțiunea dintre capitolul cultural și cel economic ca fiind două structuri independente în cadrul clasei dominante.

În timp ce resursele economice joacă un rol crucial pentru accesul in instituțiile de educație, nivelul educațional și poziția de clasă nu vor fi niciodată identice. In interiorul clasei dominante vom avea de-a face cu importante diviziuni culturale intre cei care au un nivel educațional mai ridicat și cei care sunt doar bogați.

Astfel, deși cultura, politica și economicul sunt intercorelate și interdependente din punct de vedere empiric, pentru scopuri analitice este important ca cele trei dimensiuni de stratificare socială să fie concepute separat.

Este știut faptul că apariția unei culturi de mase, care presupune posibilitatea de a reduce diferențele de status între indivizi și grupurile de status ( această cultură) creează tensiuni între această și menținerea unei ierarhizării pe criteriul distincției, care exprimă evaluării referențiale ale comportamentelor, practicilor și faptelor.

Există un argument interesat potrivit căruia creșterea consumului de masă, precum și dezvoltarea unei societăți de masă aduce în mod necesar cu sine un stil de viață egalitare și erodarea ierarhiilor culturale.

În mod tradițional, sociologii criticau implicit societatea de masă, pentru că este un stil de relații sociale care distruge nu numai diferențelor individuale, dar și legăturile primordiale între persoane, lăsând în urmă o masă apatica din punct de vedere politic, vulnerabilă de manipularea birocrațiilor și a culturii de masă.

Societatea de masă dă naștere unei lipse de bun gust și creează o societate care pare artificială și superficială ( Ferraotti, 1979).

În secolul XX, un grup influent de teoreticieni sociali din Germania, și anume Școala de Frankfurt, au criticat natura societății de masă. În „Teoria estetică” (1984), Theodor Adorna numea producția contemporană de artă o industrie culturală care convertea arta într-un simplu mod de reconfortare a maselor, care erau manipulate prin noile sisteme de mass-media, de publicitate și de consum.

Deși în această lume a culturii și a consumului s-a dezvoltat o piață de masă globală, tot aici avem de a face cu o reafirmare a ierarhiilor și a distincției, dat fiind că grupurile de elită și consumatorii privilegiați încearcă să se distanțeze de lumea vulgară a maselor.

Pe măsură ce marea masă a populației se mută în sfera consumului privilegiat odinioară, grupul dominant încearcă să instituie noi preferințe și noi stiluri de viață menite să consolideze și să adâncească diferențele și distincțiile actuale.

Grupurile dominante încearcă să stabilească unele „bunuri poziționale” (Leiss, 1983) care datorită raritățile lor artificiale, dobândesc o poziție prestigioasă pe piața consumului.

Putem privi domeniul cultural ca pe un spațiu al luptelor simbolice cu logica lor proprie, dar care, în anumite privințe, sunt o reflecție a luptelor politice și economice, din cadrul statului și al economiei.

O sociologie adecvată a consumului trebuie să dezvolte o perspectivă asupra relațiilor dialectice dintre trăsăturile pozitive și negative eliberatoare și represive ale consumul modern. Putem dezvolta această idee dacă luăm în considerare și evoluția transportului și a consumului de masă din ultimul secol.

Întotdeauna au existat deosebiri între oameni, chiar și în formele cele mai primitive de organizare socială, în clanurile nediferntiate, sunt unii indivizi mai inteligenți, mai bine inzestarti de natură, cu vigoare fizică mai mare, care devin șefi in timp de război sau conducători și judecători in timp de pace.

În astfel de organizări nu avem insă de a face cu clase sociale, deoarece nu există mase compacte de oameni diferențiați, cu interese și drepturi deosebite, ci numai indivizi izolați care se ridică mai presus și se impun.

De îndată ce apare insă proprietatea individuală și viața economică, se dezvoltă începutul formării claselor sociale. Cu cat societatea a evoluat și s-a complicat cu atât și clasele au dobândit un rol din ce in ce mai mare, devenind chiar una dintre cele mai importante forte in procesul social.

Printre numeroasele teorii asupra claselor sociale putem diferntia câteva tipice fundamentale și anume:

1. o întemeiere naturalistă- biologică a claselor, care încercă să explice formarea claselor sociale cu ajutorul deosebirilor naturale, fizice sau psihice dintre oameni.

Platon afirma în „Statul” că oamenii sunt frați, dar Dumnezeu a stabilit de la început deosebiri intre dinșii, căci a pus însufletul unora-al celor chemați să conducă- aur, în sufletul războinicilor argint, iar pentru agricultori și ceilalți a rezervat numai fier și aramă. Clasele sociale le deosebește Platon după dispozițiile spirituale ale oamenilor.

Aristotel, vorbind despre sclavi, susține că sunt popoare și indivizi născuți să fie sclavi, deoarece în sufletul lor este ceva specific acre ii împiedică de a se ridica mai sus.

Sclavia și noblețea sunt deci stări naturale, determinate d insusirile proprii ale psihicului oamenilor.

Prin urmare, oamenii din clasele inferioare sunt meniți să poarte jugul toată viața lor, pentru că de la natură acestea le-a fost sortit.

Giddings vorbește despre clase de vitalitate, născute din deosebirile naturale ale indivizilor și transmise prin ereditate.

Clasele sociale ar fi după concepția naturalistă, grupuri de oameni distince, cu însușiri și drepturi diferite pe baza deosebirilor naturale dintre ei.

explicare psihologică, care accentuează elementul psihologic moral ca fundament al claselor. Schmoller, deși nu neglijează nici aspectul economic al claselor sociale, totuși dă prioritate factorului psihic. Acest economist definește clasele ca pe niște grupe existente într-o societate organizată in care predomină diviziunea muncii, excluzând orice legătură de sânge, sex, rudenie, religie, etc.

După Schmoller, condițiile necesare pentru formarea claselor sociale sunt diviziunea muncii, identiatea de profesie și muncă și conștiința de această identitate.

Clasele apar în modul acesta ca niște părți ale unui grup tot mai mare, care apoi devine un ansamblu de grupuri sau de unități speciale.

Oamenii se înțeleg mai bine și se organizează mai temeinic atunci când sunt uniți in cercuri mai înguste, de aceea toți care au interese si profesii asemănătoare se grupează laolaltă și au conștiința că ei se deosebesc de alte grupe de interese, idei și sentimente comune, care produc o conștiință proprie, de clasă, în baza căreia membrii luptă pentru apărarea intereselor specifice clasei lor.

Si cu toate acestea concepția lui Schmoller nu explică în mod satisfăcător esența și nașterea claselor. În primul rând trebuie să se accentueze faptul că unitatea de profesie nu este suficientă pentru a determina clasa socială, deoarece observând clasele sociale constatăm că lele cuprind oameni cu profesii variate.

De aceea , Karl Bucker considera deosebirile de profesii nu o cauză a claselor sociale, ci un efect al diferențelor dintre clase, deoarece o clasă a monopolizat oarecum anumite profesii, celelalte neavand acces la ele. Apoi aceste profesii au continuat din generație în generație, devenind profesii de clasă.

În al doilea rând, Schmoller susține că anumite însușiri spirituale speciale sunt legate de fiecare profesie și formă de muncă și că acestea sunt fixate sau sporite prin ereditate.

E adevărat că prin exerciții și obișnuință profesiile ajung să producă diferențieri inte oameni, imprimându-le anumite caractere și chiar o înfățișare exterioară proprie. De asemenea nu se poate tăgădui că se moștenesc dispoziții fizice și spirituale pentru o anumită profesie, copii de orășeni, care au păinți sau predecesori intelectuali, asimilează mai ușor cunoștințe noi decât copii de țărani.

Este o ușurință oarecum organică. Dar sunt și multe fapte care infirmă această susținere, căci multe talente din diferitele domenii culturale nu au avut ereditate de la strămoși în direcția profesiei lor, ba chiar din contră, unii dintre srămoșii acestora au fost degenerați.

O teorie economică. K. Bucher combate concepția lui Schmoller, susținând că nu deosebirea de profesie produce clase sociale, ci diferența de avere și de venit.

Aceasta este după dansul, cauza principală a diviziunii muncii și a profesiilor.

Bucher recunoaște că profesiile produc prin exercițiu si obisnuintă „ o oarecare difernțiere a oamenilor care li se dedică”, căci profesia oprimă uneori chiar un caracter exterior.

Dar nu profesia formează clasa socială, ci același fel de viață, aceeași concepție, aceeași situație economică produc un fel de grupe profesionale cu o mentalitate specifică. În genere clasele profesionale sunt și clase de avere și de venit.

Această soluție nu îl mulțumește pe Marx, deoarece in acest caz diferitele profesii, cu surse de venituri variate, ar forma clase speciale și astfel doctorii și funcționarii spre exemplu, ar apărea ca două clase diferite.

In viziunea marxistă, clasa cuprinde pe toți acei care aparțin celeiași activități economice, ea presupune deci o identitate de poziție in raportul de producție.

Nu diferența de avere sau de venit, nici identitatea de profesie, ci felul de activitate economică și poziția inlăuntrul unor raporturi economice determină clasa socială.

Prin aceasta concepția economică în genere este consecventă cu sine însăși, deoarece economistul reduce toate fenomenele sociale la cetegoria economică.

În explicarea genezei claselor factorul economic a avut un rol important, dar el singur a creat clasele și nu constituie decât unul dintre elementele esențiale ale clasei.

o concepție sociologică, pentru care clasa socială este o grupare de oameni pe baza unor interese și funcții sociale identice. Procesul social, care explică formarea claselor, este diviziunea muncii, după această concepție, dar nu e vorba numai de munca economică, ci de activitatea socială în genere.

Clasele sociale, privite prin această prismă, apar ca niște organizații de oameni pentru exercitarea unor funcții sociale. Funcția socială nu este însă tot una cu profesia, nici cu producția, căci ne e vorba numai de viață economică, ci de toată activitatea socială. Unii indivizi, prin cultura lor spirituală, au rolul de conducători, alții se preocupă de producție, alții de apărarea societății, etc.

Societatea trăiește ca un adevărat organism, iar clasele sociale apar ca niște organe, care au roluri diferite, toate funcțiile depinzând una de alta, fiind egal de necesare și influentandu-se reciproc.

În concluzie, după ce în acest capitol am trecut prin noțiunile de etnie, status, rasă și clase sociale, am observat că ele se află într-o strânsă legătură, incluzându-se in această ordine și având clasa socială ca nucleu al ideii de „națiune”.

Esența clasei sociale constă în următoarele idei:

1. clasa socială presupune o situație comună , raporturi și condiții de viață identice sau asemănătoare. Ca să existe o clasă trebuie neapărat ca membrii ei să aibă anumite reprezentări colective comune, o conștiință de clasă.

2. clasa cuprinde însă in sine ca un element fundamental și ideea de individualism, deoarece fiecare clasă are interesele sale proprii deosebite în raport cu totul social ele apar ca niște grupări de apărare, care vor să-și realizeze interesele și aspirațiile.

3. de asemenea clasa socială exercită și reprezintă funcții sociale, având la bază interesul propriu și deosebitor al grupului.

Ordinea de stat este desigur influențată de ierarhia claselor, căci funcțiile sociale se exercită de membrii acestor clase care firște au în primul rând interesele clasei lor.

Statul este încă una mai mult decât o clasă – întotdeauna statul este mai presus ca părțile – de aceea dacă între ele clasele sociale sunt în raport de luptă, față de societate însă ele sunt subordonate. In modul acesta lupta de clasă are un caracter relativ, nu absolut.0

Societatea a evoluat prin diferențiere, iar din diferențierea s-a născut lupta, ca atare ea e o consecință a acelui proces și un principiu al dinamicii sociale, căci din lupta claselor se nasc organizări sociale noi.

Prin urmare, fără a face din lupta de clasă un ideal, trebuie recunoscut faptul că ea este o realitate, un principiu evolutiv al neamului. În definitiv lupta a stat la baza dezvoltării omenirii încă de la începutul acesteia. Această realitate supraindividuală – neamul a generat lupta pentru apărarea și propășirea sa, dar și lupta pentru putere. Puterea se bazează pe resurse, dar nu se identifică cu resursele. Unele grupuri pot fi privilegiate deși nu sunt puternice în sine, sau pot fi puternice și avantajate prin acțiunea structurii de putere, fără să dețină efectiv puterea. Adevărurile din abordarea pluralistă a societății, dar și elitele și oamenii de afaceri chiar domină, nu numai prin puterea lor, ci și datorită șansei.

Elitiștii descoperă că unele grupuri obțin ceea ce doresc mai ales decât altele, prin noroc și prin putere. Ei descoperă mecanisme prin care cei care castigă fac acest lucru în mod sistematic, și consideră că aceste mecanisme nu trebuie să opereze în acest fel, ci norocul și puterea concretă nu trebuie distribuite mai egal.

Distribuția bunăstării adusă de creștere poate fi folosită în moduri în care să beneficieze mai mulți oameni. Realizarea faptului că această creștere nu ajută întotdeauna comunitățile locale, mai degrabă beneficiind de ea cei de afară, poate ajuta la înfrângerea norocului sistematic al industriașilor, de exemplu.

Elitiștii cred că prin dezvăluirea procesului de guvernare putem fi capabili să vedem că mai bun de conducere guvernamentală in moduri mai echitabili și juste din punct de vedere social.

Resursele puterii, dintre cele mai importante pot fi:

a avea o informație este o resursă importantă. Colectarea informației poate fi o afacere costisitoare, iar furnizarea informației adesea da grupului furnizor putere asupra altora.

autoritatea legitimă este, în mod evident,o sursă de putere. A avea forța legii de partea ta conduce la o conformare mult mai probabilă. Autoritatea vine și prin cunoaștere. Grupurile profesionale vorbesc adesea cu autoritate despre problemele in care isi revendică cunoștințe specializate.

influențarea intereselor altora și motivațiile condiționate de influența intereselor altora.

Puterea poate fi privită sub un aspect pozitiv, respectiv un aspect negativ.

Puterea de a face mult bine este de asemenea și puterea de a face mult rău. Putem dori să dăm posibilitatea indivizilor să își trăiască viața așa cum cred că li se potrivește, și să împuternicim colectivitățile, căci oamenii care lucrează împreună au mult mai mare putere să obțină rezultatele pe care le vor decât pot să aibă vreodată indivizii pe cont propriu.

Cu toate că dorința de a împuternici oamenii poate fi sinceră, vom dori totuși limite asupra acestei puteri. Egalitariștii vor dori să vadă o mult mai mare egalitate a puterii concrete, deși pot dori să vadă și o distribuire inegală a puterii sociale, cu puterea socială in marile instituții strânsă în mod democratic.

Puterea și libertatea sunt concepute strâns legate, dar nu sunt echivalente. Indivizii pot fi liberi să facă ceea ce nu au puterea să facă sau pot face acțiuni pe care nu sunt liberi să le facă. Libertatea nu este același lucru cu capacitatea.

Când vorbim despre libertatea legală, vorbim despre ce putem face din punct de vedere legal fără sancțiuni din partea statului.

Individul care refuză să facă serviciul militar are puterea concretă de a refuza să lupte, dar nu este liber să nu lupte. Sunt create motivații pentru a incerca să îl facă pe acesta să lupte: se poate confrunta cu ridicularizări sau amenințări din partea prietenilor sau vecinilor, iar statul îl poate amenința cu închisoarea. În acest fel, prin modificări atente ale scopului purificator puterea concretă și libertatea pot părea echivalente, așa cum pare să o fi făcut la un moment dat abordarea „fizicalistă” a libertății.

Totuși, nu putem pretinde că suntem liberi să facem ce putem face, deoarece acțiunea colectivă ne permite să facem tot ceea ce este permis din punct de vedere fizic și tehnic, în vreme ce, invers, fără acțiunea colectivă, individual nu putem face nici unul din lucrurile pe care zilnic le considerăm de la sine înțelese.

Libertatea legală poate fi ușor de specificat, libertatea socială mai puțin, deoarece este influențată de tipuri de motivații pe care le fixează alți actori decât statul.

CAPITOLUL II

FAMILIA – UNITATEA DE BAZÃ A SOCIETÃÞII

Familia, este una dintre cele mai rãspândite tipuri de grupuri sociale. În încercãrile de definire a familiei, putem decupa douã categorii de perspective: una sociologicã si una juridicã.

Din perspectiva sociologicã, familia poate fi definitã ca un grup social constituit pe baza relatiilor de cãsãtorie, consangvinitatea si rudenie, membrii grupului împãrtãsind sentimente, aspiratii si valori comune. Din aceastã perspectivã, familia este un grup primar în care predominã relatiile directe, informale, nemediate.

Calitatea de grup primar nu semnificã absenta normelor si reglementãrilor. Dimpotrivã, familia este unul din grupurile primare cu cea mai mare încãrcãturã normativã.

Din perspectiva juridicã , familia este un grup de persoane între care s-a stabilit un set de drepturi si obligatii, reglementate prin norme legale. Din aceastã perspectivã juridicã, familia este un grup formal, reglementat prin legi si alte acte normative.

Familia este un ansamblu de relatii sociale, reglementate prin norme juridice si norme sociale difuze. Relatiile din cadrul familiei pot fi deduse la câteva categorii principale:

Relatiile dintre soti, reglementate prin cãsãtorie sau convietuire,

Relatiile dintre pãrinti si copii (ascendenti si descendenti),

Relatiile dintre descendenti (între copii aceluiasi cuplu),

Relatiile de rudenie dintre membrii cuplului familial si alte persoane (pãrintii din familia de origine, socrii, cumnati). Cuprinderea acestui ultim tip de relatii este foarte diferitã de la o societate la alta si chiar în cadrul aceleiasi societãti de la o categorie socialã la alta. Nomenclatorul relatiilor de rudenie este foarte bogat în unele societãti si foarte sãrac în altele.

În decursul istoriei, familia a cunoscut o mare diversitate de forme. Unele dintre acestea au dispãrut, iar altele se întâlnesc si în prezent. Cercetãrile etnologice si antropologice au pus în evidentã existenta familiei de tip poligamie, poliandrie si monogamie.

Familia ca unitate de bază a societãþii începe să fie studiată mai temeinic în ceea ce privește factorii care îi hotărăsc evoluția și rostul firesc pe care are să îl îndeplinească.

Principalele transformãri intervenite în modela familiare sunt:

Relatiile familiei sociale:

Scaderea influentei factorilor economici ai familiei

Laicizarea si dezinstitutionalizarea partialã a familiei.

Accentuarea mobilitãtii sociale a membrilor familiei,

Intensificarea participãrii femeii la activitãtile extrafamiliare.

Preluarea unor functii familiare de cãtre societate.

Diminuarea relatiilor de rudenie si vecinãtate

Diminuarea controlului comunitar asupra studiilor demografice.

Cresterea tolerantei societãtii fatã de noile completãri demografice

Cresterea bunãstãrii materiale a familiei,

Cresterea preocupãrilor familiare fatã de viata socialã

Comportamentul tinerilor necãsãtoriti:

Extinderea experientei sexuale premaritale

Controlul fecunditãtii,

Extinderea coabitãrii premaritale

Extinderea celibatului definitiv si a menajului de o singurã persoanã

Cresterea permisivitãtii sociale si a tolerantelor pãrintilor fatã de comportamentele tinerilor.

Comportamentele nuptiale:

Desacralizarea cãsãtoriei

Reducerea importantei motivelor economice ale cãsãtoriei

Cresterea heterogamiei cãsãtoriilor,

Tendinta de egalizare a pozitiilor dintre femeie si bãrbat

Diminuarea sau disparitia rolului pãrintilor si rudelor în cãsãtoria tinerilor

Scãderea ratei nuptialitãtii,

Comportamente familiare:

Cresterea importantei relatiilor emotional-afective între parteneri,

Intensificarea preocupãrilor sotilor pentru calitatea vietii familiare,

Modificarea relatiilor dintre parteneri

Diversificarea formelor de convietuire

Modificarea rolurilor partenerilor în familie,

Modificarea rolului copiilor,

Cresterea relativã a instabilitãtii familiei nucleare (cresterea divortului, scãderea ratei recãsãtoriilor)

Diferențierea între bărbat si femeie, diferențiere și integrare pe care în esența ei o aflăm pe toate treptele filogenetice, oriunde este viață și ca o condiție a perpetuării vieții, este un exemplu grăitor al necesității existenței unei polarități de forțe, al unor antagonisme al căror echilibru dinamic condiționează păstrarea și continuitatea vieții.

Diferența nu este un vestigiu al vieții animalice sau primitive, cu rostul exclusiv al satisfacerii instinctului sexual, deoarece individul rămâne liber a-și alege, indifent de sex, orice rost de viață, afirmându-și desăvârșirea mintală si sufletească, dreptul de autodeterminare, limitat numai de norme legale fixate de asociațiile umane.

Deosebirea bărbat și femeie nu se manifestă numai pe planul fizic; toată structura mintală și sufletească, felul de a fi și de a reacționa arată diferențe specifice. În speță, bărbatul dispune de forță și mobilitate, pe când femeia este mai delicată și mai fragilă.

Polaritățile înșirate mai multe sau mai puține, ne arată că bărbatul și femeia formează o unitate înzestrată cu o suficientă amplitudine a variatelor caractere și cu necesara tensiune între forțele antagoniste pentru a asigura adoptarea de a simula crea. În speță, bărbatul dispune de forță și mobilitate, pe când femeia este mai delicată și mai fragilă.

Polaritățile înșirate mai multe sau mai puține, ne arată că bărbatul și femeia formează o unitate înzestrată cu o suficientă amplitudine a variatelor caractere și cu necesara tensiune între forțele antagoniste pentru a asigura adoptarea de a simula creația și a menține și spori dinamismul manifestărilor biologice. Aceasta nu înseamnă însă că acele căsătorii vor fii mai fericite în care se întâlnesc soți cu cele mai multe calități opuse. Pe scurt, antagonismele cerute sunt cele date de feminitatea femeii și masculinitatea bărbatului.

Cu toată aparența unei întregiri complete, unitatea bărbat-femeie realizată în căsătorie nu este desăvârșită.

Legea echilibrului dinamic cere coexistența unei forțe regulatoare pentru a asigura stimularea și armonizarea neîncetată a forțelor antagoniste și păstrarea lor în limitele unor constante a căror depășire este în detrimentul unității – copilul.

Lipsa copilului înseamnă atrofierea anumitor calități sufletești a părinților, sporirea egoismului, îmbătrânirea sufletească precoce. Mai ales femeia suferă profund din acest motiv, suferință datorată in primul rând unui dezechilibru hormonal, deci fiziologic, care se manifestă la femeia care nu naște, sau naște prea puțini copii.

A procrea este o necesitate biologică pentru părinte și tot biologică este și necesitatea ocrotirii, educației copilului prin părinte, care nu este altceva decât desăvârșirea procreației. Aceasta este mai intensă în epoca tinereții, când curba funcțiilor vitale ale părinților se află la nivelul cel mai înalt.

Dar mai este o epocă în viața omului, când se simte profund nevoia de a dărui din preaplinul de dragoste și de această dată, nu de energie, ci de experință; dar mai cu seamă nevoia de a lua contact din nou cu tainele rodirii și de a câștiga- dăruind din ce are prea mult – forțe noi pentru desăvârșirea firii și fericirii proprii. Vorbesc aici de vârsta bătrâneții , a bunicilor, care nu se mai gândesc cu plăcere la viitorul lor, pentru care trecutul e totul, din ale căror amintiri și tradiții dăruiesc nepoților și prin a căror experiență încearcă să tempereze și să îndrume elanul tinereții. Incapacitatea demografilor de a estima corect ratele de creștere a natalității în perioada de după război în țările occidentale au avut o influență salutară asupra cercetării demografice. Declinul brusc al ratelor natalității în timpul anilor 30 asociat cu creșterea bruscă a ratelor în perioada de după război au zdruncinat încrederea în părerea că ratele viitoare pot fi estimate printr-o funcție a declinului secular al alcătuirii populației.

Sociologul Malthus a propus oarecum justificat că fertilitatea este determinată în primul rând de două variabile simple: vârsta lor de căsătorie și frecvența coitului în timpul căsătoriei.

Dezvoltarea și răspândirea contraceptivelor în ultimul secol au lărgit mult domeniul luării deciziilor privind mărimea familiei, iar consistent, că preferințele nu sunt bine organizate și că teoria nu este utilă pentru explicarea comportamentului.

Unii teoreticieni au răspuns că o teorie economică este valabilă doar ca tendință generală și nu pentru fiecare caz în parte; alții au observat că „după fructe se cunoaște pomul” și au susținut că această teorie face previziuni folositoare deși deciziile nu par a fi raționale. Totuși alții au pretins că doar comportamentul rațional are șanse să supraviețuiască într-o lume nemiloasă a competitivității.

În societățile în care lipsesc informațiile privind contracepția, controlul numărului de nașteri se poate realiza prin avort sau abstinență, ulterior luind forma căsătoriei târzii. Dacă fiecare persoană are un anume control asupra acestor variabile, există spațiu pentru luarea de decizii, chiar și în astfel de societăți. În această ordine de idei, cuplurile care doresc familii mici se vor căsători mai târziu și vor face mai multe avorturi decât cuplul obișnuit. Totuși aria luării deciziilor este inconfortabil de restrânsă, date fiind tabuurile împotriva avorturilor, forțele sociale care determină vârsta căsătoriei și ineficiența relativă a reducerii frecvenței coiturilor.

Dezvoltarea cunoașterii în ce privește contracepția a mărit mult domeniul luării deciziilor, pentru că a separat decizia de control a nașterilor de decizia încurajării de coit. Se poate presupune că o astfel de lărgire a ariei luării deciziilor a mărit importanța factorilor de mediu.

Dar care este cel mai important factor din multitudinea factorilor mediului înconjurător? Pentru simplificarea analizei asupra acestei probleme pornesc de la ipoteza inițială că fiecare familie își controlează perfect atâta numărule de nașteri cat și perioadele de timp între ele.

Pentru majoritatea părinților copiii sunt o sursă de venit psihic sau de satisfacție, iar, in terminologia economică, copiii vor fi considerați un bun de consum.

Copiii pot produce uneori venit monetar și deci, sunt un bun de producție. În plus, nu sunt fixe nici cheltuielile cu copiii, nici veniturile produse de ei, ci variază în mărime în funcție de vârsta copilului, deci copiii sunt bunuri de consum îndelungat și bunuri de producție.

Clasificarea copiilor alături de mașini, case și instalații poate părea nefirească, artificială și poate chiar imorală.

Această clasificare nu implică, totuși, că satisfacția sau costurile asociate copiilor sunt aceleași din punct de vedere moral cu cele asociate altor bunuri de consum îndelungat. Satisfacția oferită de o casă, o „necesitate” e adesea diferită de cea oferită de mașini, un „lux”. Într-o analiză a cererii însă, amândouă sunt tratate ca bunuri de consum îndelungat. Făcând abstracție de tipul de satisfacție oferit de copii este posibilă tratarea cererii de copii conform teoriei economice.

Ca bunuri de consum îndelungat, copiii se presupun că au o „utilitate”. Utilitatea copiilor se compară cu cea a altor bunuri, în funcție de utilitatea sau un set de curbe de indiferență.

Funcția de utilitatea este determinată de preferința relativă pentru copii sau cu a ale cuvinte, de tendințe. Aceste tendințe pot fi determinate la rândul lor de religia unei familii, de rasă, vârstă și de alte asemenea. Aceste cadru permite, deși nu prevede, diferența de fertilitate nelegate de factorii economici.

O familie nu trebuie să stabilească numai numărule de copii, dar și mărimea cheltuielilor cu ei- dacă le fac dormitoare separate, dacă îi trimit la creșă și la facultăți particulare, dacă le dau lecții de dans sau muzică, și așa mai departe.

În societatea modernă de astăzi, legătura dintre cantitatea de copii și calitatea copiilor, respectiv o elasticitate a cantității în funcție de venit o punctez în următoarele două idei:

O primă idee este aceea că a scăzut de mult mortalitatea infantilă încât variațiile normale ale vieții au un efect scăzut asupra numărului de supraviețuitori dintr-un grup dat de născuți. Mai mult, este puțin probabil ca o scădere chiar importantă a mortalității infantile să aibă un efect prea mare asupra mărimii familiei pentru că părinții sunt ineresați în primul rând de supraviețuirea copiilor și nu de nașteri avute. Prin urmare, o scădere a mortalității infantile va determina o reducere corespunzătoare a numărului de nașteri.

O a doua idee este aceea că în prezent pot fi controlate nașterile în alt fel decât prin abstinență și acest lucru a redus mult costurile psihice ale controlului nașterilor.

Natura umană nu mai garantează ca creștere a venitului substanțial deasupra nivelului de subsistență ar rezulta dintr-o creștere ridicată, nechibzuită a fertilității.

Reducerea mortalității infantile a scăzut costul unui copil de o calitate dată, deși e posibil să fi avut numai un efect minor. Răspândirea legislației care interzice folosirea forței de muncă a copiilor și impune un nivel minim de educație e posibil sa fi condus la creșterea costului copiilor, dar obligativitatea ei a depins în mare măsură de modul în care au înțeles să respecte cei mai mulți dintre părinți. Acesta este un alt aspect al creșterii calității copiilor care nu implică o creștere a costului lor.

Dacă aceastã legislație a ridicat cât de cât costurile, înseamnă că o acțiune in primul rând asupra familiilor celor mai sărace, ele fiind cele mai puțin capabile să ofere copiilor lor o educație corespunzătoare. Deci, e posibil ca legislația să fie parțial răspunzătoare de micșorarea diferențelor de fertilitate în funcție de clasa de venit din ultimii 50 de ani.

În concluzie o familie completă e cea a copilului, părinților și bunicilor.

Deplasarea dinspre comunitatea rurală spre cea urbană a ridicat însă costul mediu al copiilor pentru populație ca întreg, deoarece este mai infirmă creșterea copiilor într-o gospodărie rurală, decât în comunitățile urbane. Deoarece în sfera pieței avansul tehnologic a fost mai rapid decât în gospodării, a crescut costul atribuit pentru timp și energia cheltuită cu copii, cu o cantitate probabil importantă. Această discuție sugerează că a avut loc o creștere seculară a costului copiilor care a contribuit de asemenea la scăderea seculară a fertilității.

E posibil să fi condus la scăderea fertilității și modificările seculare ale educației, atașamentului religios, discriminările împotriva femeilor, și așa mai departe, după cum se pare că au existat modificări, altele decât creșterea venitului, care au dus la creșterea fertilității. În prezent, se pare că relația inversă între modificările seculare ale fertilității și venitului nu este o dovadă împotriva ipotezei că o creștere a venitului determină o creștere a fertilității; preferințele, costurile și cunoștințele rãmânând constante.

Eliberarea progresivă a părinților de obligațiile interfamiliale, simțite tot mai mult ca poveri, atracția crescândă pe care o exercită asupra lor și sasisfacțiile spirituale pe care le procură o viață socială intensă- duc la o spiritualizare a vieții familiale.

De aici pânã la transformarea familiei intr-o comunitate de interese și plăcere individuală de simplă completare spirituală este numai un pas grăbit și ușurat prin atâtea obligații, nevoi și tentații ale unei civilizații ostile rosturilor firești ale familiei.

O parte a caracteristicilor care ușurează dezorganizarea și desoluția familiei sau cer eforturi deosebite pentru a la preveni sau a le rezista, pentru a se adapta la împrejurările impuse de mersul civilizației le voi expune in ceea ce urmează:

Urbanizarea și industrializarea progresivă cu intensificarea ocupațiilor extrafamiliale, cu munca femeilor și copiilor;

Întârzierea căsătoriei;

Distracții tot mai variate;

Prostituția;

Bolile venerice;

Raționalizarea procreației;

Concubinaj;

Celibat;

Concepții de viață materialiste și individualiste;

Dispoziții morbide sau afecțiuni ereditare.

Studiul evoluției biologice a familiei este relativ ușor prin faptul că avem posibilitatea de a observa din toate fazele desfășurării ei, în toate formele și a preciza factorii care o influențează mai bine sau mai rău în această evoluție. Viața neamului se desfășoară în milenii.

Fazele anterioare ale evoluției neamului aparțin istoriei și sunt cu atât mai puțin lămurite cu cât mai îndepărtate sunt zilele neamului.

2.1 Ocrotirea prin lege a familiei

Constituind unitatea grupala fundamentală a societății, familia a reprezentat și reprezintă o temă predilectă de reflexie și analiză a spiritualității umane, a politicii sociale, dar și a mai multor discipline stiintifice: sociologia, medicina, psihologia, stiintele juridice, etc., fiecare propuniandu-si sa surprinda dintr-o perspectivă specifică și specializată, dimensiunile, dinamica și functiile grupului familial.

Complexitatea acestei forme de comunitate umană – determinată de multitudinea și varietatea de relații care se stabilesc intre cei care o compun, precum și intre familie, ca entitate distinctă și societate, la care se adaugă evolutia in timp a trasaturilor sale caracteristice, face dificilă in cercarea de a defini familia intr-o formula atotcuprinzatoare. “Familia – s-a spus – este o realitatea biologică, prin uniunea care se realizează intre barbat și femeie și prin procreare, este o realitate socială, fiindcă prin ea se realizează o comunitate de viată intre cei care ce o compun; este o realitate juridică, fiindcă societatea reglementează prin norme juridice cele mai importante relații din cadrul ei”

Dreptul familiei, in sistemul nostru de drept nu a aparut dintr-o dată, prin punerea in aplicare a Codului Familiei. Acesta a fost precedat de o serie de acte normative, care in succesiunea lor, au marcat desprinderea dreptului civil.

Aceasta se datora mai ales faptului cã pânã la punerea în aplicare a codului familiei, raporturile de familie nu erau reglementate printr-un act legislativ de sine stãtãtor, ci în principal, în cadrul codului civil și anume în Cartea I, intitulată “despre persoane”.

Începutul acestei dezvoltă îl constituie Constituția din 13 aprilie 1948, care cuprinde prevederi și în domeniul relațiilor de familie: egalitatea dintre barbat si femei, statutul acordã protectie casătoriei si familiei, mamei si copilului; părinții au fată de copiii născuți în afara căsătoriei aceleasi obligatii ca si fată de cei din căsătoriei.

Articolul 105 al acestei Constituției dispunea expres revizuirea cadurilor și, în general, a legilor, pentru punerea lor în concordantă cu Constituția, precizând totodată că de la intrarea sa în vigoare sunt abrogate toate dispozițiile Cadrului Civil care erau potrivnice principiului egalității dintre bărbat și femeie, adică acelea care stabileau o inegalitate între tată și mamă, fată de copiii lor.

Au fost abrogate și dispozițiile restrictive pentru femei cu privire la ocrotirea celor incapabili.

Înlocuirea vechilor texte incompatibile cu principiile egalitătii copiilor din afara căsătoriei si cu cei din cãsãtorie si cu principiul ocrotirii copiilor minori s-a realizat prin acte normative de sine stãtãtoare.

Astfel, sunt: Decretul nr. 130 din 2 aprilie 1949 pentru reglementarea conditiri juridice a copilului natural; Decretul nr. 131 din 2 aprilie 1949 pentru modificarea articolelor 309, 312, 314 ale Codului Civil privitoare la adopție, Decretul nr. 182 din 19 oct. 1951 privitor la infiere.

În domeniul legislației muncitoresti, a intervenit Codul muncii- Legea nr. 3 din 8 iunie 1950- care cuprindea în cap. XI, intitulat “Munca tinerilor si femeilor”, dispoziții menite să asigure traducerea în fapt a principiului egalității în drepturi dintre femeie și bărbat.

Constituția din 1952 cuprinde prevederi interesând relații de familie: egalitatea femeii cu bărbatul în toate domeniile vieții economice, politice, de stat si culturale, femeia având drepturi egale cu ale barbatului la muncă, retribuție, odihna, asigurarea socială și învățămant; statul ocrotește căsătoria si familia si apără interesele mamei și copilului; statul acordã ajutor mamelor cu multi copii si mamelor singure, concedii cu plată femeilor gravide.

Constituția din 1952 a dat posibilitatea consacrăii dreptului familiei ca ramura de- sine- stãtãtoare prin adaptarea si punerea în aplicare a Codului familiei. Acesta se completează cu o serie de acte normative.

Constituția din 21 august 1965, cu modificările ulterioare a avut dispoziții și de dreptul familiei.

În sfarșit, Constituția Romaniei din 1991 cuprinde unele dispoziții interesând dreptul familiei: familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtitã; egalitatea sotiilor, dreptul si obligatia pãrintilor de a asigura creșterea, educația si instruirea copiilor; regim special de protecție si de asistentã pentru copii și tineri în realizarea drepturilor acestora; egalitatea copilului din afara cãsãtoriei cu cel din căsătorie, căsătoria civilă, protectie specială acordată persoanelor handicapate, ocrotirea vietii familiale; asigurarea drepului la invățătură al copiilor și tinerilor, garantarea dreptului la ocrotirea sănățății, protectia muncii femeilor și tinerilor”.

După cum se poate observa, de-a lungul timpului, legislația romană în materie s-a preocupat îndeaproape de reglemenatarea legăturilor care se stabilesc între membrii unei familii, considerată ca celulă de bază a societătii noastre.

De vreme ce familia este alcătuită, în primul rând, din soți, și numai apoi din cei între care există legătura de sânge a rudeniei, care rezultă din faptul că ei descind, prin filiație, unei dintr-alții ori dintr-un strãmos comun, iar numai cu efecte juridice restranse pot fi considerati ca fac parte din familie cei intre care se nasc, prin cãsãtorie, legãturi de afinitate si anume între fiecare dintre soti si rudele celuilalt.

2.2 Ocrotirea minorului

Dezvoltarea socială din ce în ce mai alertă impune de asemenea și elaborarea unei strategii unitare asupra viitorului generatiilor tinere din cadrul societății.

Aceasta incumbã capacitatea urgentã a tuturor instituțiilor si organismelor care pot si trebuie sã concure la solutionarea problematicii în domenii.

Crearea unui organism interministerial subordionat nemijlocit Guvernului, care sã fie alcãtuit din reprezentantii tuturor institutiilor direct sau indirect, mijlocit sau nemijlocit angajate în procesul de formare a copiilor, ar fi de bun augur pentru întreaga societate, el putând armoniza si concerta toate fortele implicate în acest proces constructiv.

Acest organism proiectat, având un statut functional și nicidecum onorific, ar trebui format din specialisti de prima mãrime din urmãtoarele institutii, organisme si organizații:

Ministerul Sănătății

Ministerul Educației Naționale

Ministerul Muncii și Protecției Sociale

Ministerul Tineretului și Sportului

Ministerul Culturii

Ministerul Economiei și Finantelor

Ministerul Justiției

Parchetul General

Ministerul de Interne (I.G.P)

U.N.I.C.E.F

Secretariatul de Stat pentu Probleme Handicapaților

Comitetul Roman pentru Adoptii

Centrul de Cercetãri pentru problemele Tineretului

Radio – Televiziunea Românã.

Un asemenea organism ar fi mult mai eficient decât actualul Departament pentru Protectia Copilului, înfiintat prin Hotãrârea nr. 16/1997, a cãrui activitate este înca neperceptibilă. s-ar impune ca astfel de organisme să fie concepute și în plan teritorial la nivelul municipiilor, orașelor și comunelor, astfel încât să se poată stâpãni întreaga situație.

Problemele de maximă importantă care vor constitui obiectul muncii organismului national si respectiv acelor locale vor fi:

Cunoașterea exactă a situatiei familiilor cu mulþi copii, îndeosebi a celor cu greutăți materiale insuficient consolidate moral.

O evidenta precisã asupra familiilor cu efectiuni psihice, viciate,handicapate intelectual sau fizic, în vederea urmãririi evolutiei comportamentale a minorului sau a minorilor proveniti din astfel de familii.

Cunoasterea riguroasă, pe fiecare pe fiecare localitate si unitate teritorialã, a copiilor ce prezintã tulburãri de comportament, tendinte de inadaptabilitate, astfel încât sã poatã fi ajutati medical, educativ sau prin orice alte mijloace în vederea atenuãrii afectiunilor de care suferã.

Asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale copiilor și prevenirea delicventei juvenile.

Cunoasterea familiilor care îsi neglijeazã îndatoririle fatã de copii, îi abandonează, neglijează, maltrateazã sau îi expun unor riscuri sociale.

Adoptarea unor mãsuri corespunzãtoare pentru ca minorii sã fie crescuti într-un mediu familial stabil necesar unei dezvoltãri fizice si mentale corespunzãtoare.

Ajutorarea prioritarã atât a familiilor de rromi, ineficient socializate si încã migrante, cât si a celor vizibil marcate de actuala criza economicã.

Avãndu-se în vedere deficitul de experienta pedagogicã existent în prezent în interiorul unor familii, aceste institutii specializate vor trebui sã elaboreze actiuni prin care sã obisnuiascã pãrintii în legaturã cu îndatoririlor ce le revin în domeniul îngrijirii si educãrii copiilor, relatiile care trebuie sã caracterizeze a familiei, perioadele critice din viata copiilor metodele care trebuie folosite pentru depãsirea momentelor dificile, etc.

Actiuni pentru transformarea familei într-o institutie cu rãspunderi bine definite în ceea ce priveste cultivarea în rândul minorilor a resposabilitãtii sociale, a normelor si valorilor proprii societãtii de drept.

Metode de prevenire a delicventei atât în textele procedurale si legislatiei, cât si în sistemul de institutii si servicii specializate care sã aibã ca obiectii reeducarea motivatiei, nevoile si ocaziile de comitere a infractiunilor de cãtre minori.

Protectia bunãstarii, a dezvoltãrii drepturilor si intereselor copiilor

Interventia oficialã a statului pentru apararea intereselor minorilor in conditiile in care acestea sunt periclitate.

Crearea unor servicii si programe comunitare de prevenire a delicventei juvenile, astfel incat numai in extremis sa se apeleze la instantele specializate in aplicarea legislatiei penale.

Conceperea, atat la nivel macrosocial, cat si in plan teritorial, a unor planuri de prevenire a delicventei juvenile.

Indatorirea de a se intreprinde demersurile necesare in vederea acoperirii necesitatilor ce apar la un moment dat sau intr-o anumita perioada in societate sau intr-un teritoriu

fundamentare riguroasa a necesarului de case de copii, internate, camine si creste pe fiecare la calitate sau teritoriu ar putea ameliora intr-o mare masura situatia existanta in prezent. De asemenea, corespunzator necesitatilor locale, se impune constructia unor de ocrotire medicala a copiilor handicapati fizic sau mental, astfel incat acestia sa poata beneficia de ingrijirile corespunzatoare starii de neputinta in care se afla.

Declansarea unor companii de depistare si tratare medicala a celor care inhaleaza aurolac sau alte produse toxice; dar si masuri profilactice urgente prin care sa se stopeze tentatiile curiozitatii adolescentine pentru cunoasterea consumului de substante halucinogene.

Masuri pentru cazarea in instiutii special amenajate a copiilor care, din diverse motive, nu au nici un fel de camin sau care traiesc in strada, pentru a li se putea acorda conditii decente de trai.

Acestui efort facut de institutiile publice ar trebui sa I se realiza intr-o mai mare masura cel bisericii si diverselor organisme si institutii de binefacere, care, prin posibilitatile de care dispun, ar putea sa contribui mult mai substantial la ajutorarea copiilor abandonati, infirmii sau fara posibiltati materiale de existenta.

Este necesar ca organismul national de ocrotire si formare a minorilor au nemijlocitul concurs al Ministerului Educatiei Nationale, sã elaboreze programe de cercetãri pedagogice si didactice, sa organizeze centre de perfectionare a pregãtirii corpului profesoral, astfel încât activitatea formativ-educativã sã dobândeascã valentele caracteristice etapei în care se aflã societatea româneascã.

În ceea ce priveste implicarea mass-mediei în activitatea de ocrotire si formare a minorilor, se impune o mai mare penetrare a acesteia în viata si preocupãrile copiilor, o mai puternicã activitate de explicitare, prin mijloacele specifice de care dispune si în corelatie directã cu posibiltãtile lor de întelegere, a unor idei, concepte, notiuni si cerinte ale cãror sensuri sunt încã insuficient deslusite, dar care fac parte din viata spiritualã cotidianã.

Se impune elaborarea unor mãsuri de preventie si chiar interzicerea difuzãri pe posturile TRV a productiilor pornografice, a celor care elogiazã furtul si violenta. În egalã mãsura, diversi editori, întelegându-si mai bine misiunea si responsabilitatea socialã, trebuie sã renunte la tiparirea si difuzarea publicatiilor porno si sexi, publicatii care practic, pe lângã faptul ca degradeazã imaginea relatiilor interpersonale, contamineazã cu virusi deosebit de periculosi viata si comportamentul minorilor.

Mijloacele de informare trebuie sã fie constiente de importanta rolului pe care-l au, de responsabilitatea lor pe plan social si de influenta pe care o exercita asupra psihicului minorului, suprasolicitând în prim-plan amoralul, nefirescul si excentricul, în raport cu firescul.

Ministerul Justitiei, Parchetul General si Ministerul de Interne va trebui sa conceapã noi institutii prin care sã aplice politica penalã în rândul minorilor, implicit în cadrul unor clãdiri separate, special amenajate în acest scop. Acest obiectiv trebuie fãcut în strânsã colaborare cu “Principiile directoare de la Riad”, care sunt principii directoare emise de Natiunile Unite pentru prevenirea delicventei juvenile.

De asemenea, acelasi minister în competenta cãruia intrã si Directia Generalã a Penitenciarelor va trebui sã proiecteze, în conformitate cu legislatia internationalã referitoare la protectia minorilor privati de libertate, un nou sistem de tratament al minorilor internati în unitãtile speciale de reeducare, în care sã aibã în vedere modalitãtile de tratare a minorilor în stare de arest sau în asteptarea judecãtii, continutul dosarelor judiciare, înmatricularea si transferul în si din locul de detentie, clasarea si plasamentul postdetentiei, etc.

Rezultã de aici si necesitatea existentei unei formatiuni de politie specializatã pe minori, care ar putea, pe de o parte, conlucra optim cu serviciile sau compartimentele existente în cadrul parchetelor, iar pe de alta parte ar putea primi sprijin calificat mai consistent din partea celorlalte institutii investite cu rãspunderi în legaturã cu prezentul si viitorul copiilor cu tulburãri de comportament sau comportament deviant.

Mã refer la unitãtile sanitare, comisiile locale de autoritate tutelarã, centrale de expertizã psihologicã si unitãtile de cercetare a problemelor de tineret care, printr-o concentrare mai riguroasã a eforturilor, ar putea sã-si amplifice ajutorul în directia soltionãrii unor probleme ce tin de fenomenul deviatiei juvenile.

2.3 Asistentã socialã în România

Asistenta socialã a familiei este o importantã formã de redresare medico-socială a acestei unități de baza a oricãrei colectivitãti.

Redresarea se poate înfãptui, dacã exista o strânsã colaborare între organismele publice si cele private, în actiunea pe teren în folosul familiei dependente.

Cele douã forme de organisme în domeniul asistentei familiei, adicã cea de stat si cea particularã, colaboreazã si se completeazã reciproc în realizarea actiunilor întreprinse.

În prezent, în Romania, Secretariatul de Stat pentru Handicapati, este organul central de specialitate al administratiei de stat, care realizeazã coordonarea, îndrumarea si controlul activitãtii de ocrotire socialã a persoanelor handicapate, în scopul recuperãrii, integrãrii socio-profesionale si asigurãrii protectiei sociale a acestora.

Acest Secretariat de Stat pentru Handicapati a fost înfiintat prin H.G. nr. 1161 din 1 noiembrie 1990.

Inspectorate de stat pentru Handicapati functioneazã în fiecare judet si acesta rãspund de bunul mers educativ-pedagogic si medico-social al unitãtilor speciale amplasate pe raza teritorialã a judetului.

Conform aceleiasi H.G., nr.116 din 1.XI.1990, Secretariatul de Stat pentru Handicapati preia de la Ministerul Învãtãmântului și Stiintei si de la Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, prestatiile privitoare la handicapati. Inspectoratele de stat teritoriale pentru handicapati, pe baza H.G., mai sus mentionatã, au preluat la data aparitiei hotãrârii, de la oficiile de Asistenta Socialã ale Directiilor de Muncã si Protectie Socialã – atributiile ce le reveneau corespunzãtor acestor reglementãri ( cedare de unitãti).

Ministerul Muncii și Protectiei sociale, s-a organizat în conformitate cu prevederile H.G., nr.962 din 11august 1990. Conform prevederilor articolului 2 din Hotãrâre, pe linia de Asistenta Sociala, ar reveni urmãtoarele atributii:

Asigurã ocrotirea socialã a minorilor si persoanelor handicapate pentru sprijinirea integrãrii lor sociale si profesionale.

Asigurã coordonarea protectiei sociale a grupurilor sau persoanelor defavorizate.

Ocrotirea minorilor este una dintre principalele ramuri ale Asistentei Sociale, pentru care însã nu avem o legislatie elaboratã dupã decembrie 1989 si în consecintã este valabilã si astãzi.

Legea nr.3 din 26 martie 1970, care este total depasitã la nivelul relatiilor sociale din prezent.

În concluzie, asistenta socialã stiintificã urmãreste ridicarea familiilor dependente la un anume grad de independentã, normal a grupului de familii din aceeiasi categorie socialã. Activitatea de asistentã sociala nu se mãrgineste numai la acordarea de ajutoare, care dacã amelioreazã pentru moment o situatie, nu o poate schimba definitiv. Scopul principal urmãrit de Asistenta Socialã, este eliminarea cauzelor care au adus familia sau individual în situatia de trebui sã solicite un ajutor.

În tara noastrã, functiile familiei sunt reglementate din punct de juridic, actele normative stipulând, pe de-o parte, rolul familiei ca realitate biologicã consacratã de uniunea dintre bãrbat si femeie si actul procreerii, iar pe de altã parte statutul ei de institutie social-juridicã definitã de comunitatea de viatã si de interese intre soti, între pãrinti si copii, între membrii grupului familial. Valoarea socialã a familiei în societatea modernã este datã atât de calitatea ei de sursa fundamentalã a principalelor procese si fenomene demografice, cât si de mãsura în care reuseste sã asigure o dezvoltare corespunzãtoare membrilor sãi, stimulându-le integritatea socialã si participarea la viata social-economicã si culturalã. Constituind principalul factor al dezvoltãrii fizice si intelectuale a populatiei, familia influenteazã în mod direct si semnificativ, mai ales prin intermediul functiei sale de socializare, nivelul si profunzimea constiintei morale a descendentelor în acord cu normele, valorile si idealurile societãtii.

CAPITOLUL III

POPULAÞIA – OBIECT DE STUDIU AL DEMOGRAFIEI

Nevoia organizării vieții în comun și mai ales a cuceririi și stăpânirii spațiului propriu impune diferențieri pe funcțiuni și categorii sociale și crearea de medii urbane, ca centre și subcentre administrative, economice și culturale.

Aceeași necesitate impune difernțieri economice în agricultură, comerț, meserii și industrie.

Aceste diferențieri sunt determinate de:

Nevoile stricte ale vieții în comun;

Pornirea de evadare din mediul sătesc atât a unor elemente inferioare din punct de vedere biologic, asociale, leneșe, nedisciplinate, cat și a unor elemente de elită;

Procesul civilizației, circulația tot mai intensă a bunurilor materiale și spirituale care face mai accesibile, celor mulți, experiențe, creații, idei, mijloace de acțiune născocite sau încercate prin truda altora.

Atâta vreme cat diferențierile schițate nu sunt exagerate și echilibrul dintre categoriile rural-urban, agricultură-industrie, suflet-rațiune, cultural-civil și altele preexistente sau create de om, se mențin în limitele unor constante, existența și propășirea neamului sunt asigurate.

În momentul însă în care diferențele variază, pierzându-și capacitatea de adaptare, intervine un dezechilibru biologic și inevitabil declinul.

O primă problemă pe care și-o pune orice cercetător asupra viitorului este stabilirea pe cale logică dacă este sau posibilă prognoză.

Dacă situația unui fenomen s-ar prezenta astfel încât viitorul să fie în totalitate rupt, independent de trecut și prezent, să nu decurgă din ceea ce a fost și din ceea ce este, atunci prognoza nu ar fi posibilă.

De aici rezultă că viitorul nu poate fi estimat întotdeauna atunci când există o legătură între trecut, prezent și viitor, când „azi” și „ieri” îl determină pe mâine, când toate schimbările se caracterizează prian aceea că nu sunt întâmplătoare, ci, dimpotrivă, evoluează pe baza unei tendințe logice de dezvoltare.

Altfel spus, cunoașterea viitorului se fundamentează pe modelul de evoluție al fenomenului studiat, iar prognoza este posibilă atunci când, în intervalul de timp cuprins între momentul prezent și perioada la care se referă estimarea viitorului, modelul nu va fi supus unor modificări esențiale.

Pentru a putea face o prognoză a evoluției unui neam mă voi refer in câteva cuvinte la noțiunea de populație. Populația reprezintă un sistem complex, un ansamblu de persoane care se bucură de una sau mai multe proprietăți sau caracteristici esențiale comune și care se poate grupa in funcție de diferite criterii. In analiza demografică, fundamentale sunt grupările persoanelor pe varstă și sexe, iar în analiza social-economică, accentul cade asupra distribuției populației pe gospodarii (menaj), ca unități elementare de decizie în societate.

Efectul sau numărul total al unei populații este format de totalitatea persoanelor în viață la un moment dat, care trăiesc intr-o anumită unitate teritorială și se determină în mod obișnuit pe bază de recensăminte.

În funcție de definiție adoptată cu această ocazie, efectivul unei populații se poate referi la populația stabilă (legala sau de drept) sau la populația prezentă (de fapt).

În funcție de definiția adoptată cu această ocazie, efectivul unei populații se poate referi la populația stabilă (legală sau de drept) sau la populația prezentă (de fapt).

Din punct de vedere statistic, efectivul unei populații reprezintă un indicator de moment obținut de recensământ sau prin calcule estimative.

Efectivele unei populații poate fi privit și ca un indicator de interval și reprezintă numărul mediu al populației determinat pentru o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, semestru, an calendaristic, cincinal, deceniu, etc.) și utilizat în analiza demografică pentru măsurarea intensității fenomenelor.

În cadrul oricărei populații se disting numeroase subpopulații în funcție de criterii variabile. Totalitatea persoanelor care au suferit același eveniment demografic (naștere, căsătorie, deces) în decursul unui anumit interval de timp poartă denumirea de „cohortă”.

Se disting astfel cohorte ale noi-născuților (generația) dintr-un an calendaristic, cohorta căsătoriților dintr-un an calendaristic, cohorta decedaților dintr-un an calendaristic.

În interiorul colectivității umane, delimitate în timp și spațiu, se pot diferenția anumite subcolectivități în funcție de o serie de caracteristici de grupare demografică, social-economică, culturală, teritorială, etc.

Cunoașterea structurii colectivității umane permite evidențierea tipurilor calitative care se conturează în cadrul sistemului populației, caracterizarea lor și a manifestărilor structurale care au loc în timp și spațiu.

Orice populație, după caracteristica calitativă „sex” se poate împărți în două colectivități – cea masculină și cea feminina, ale căror proporții sunt complementare.

Această separare se poate face la nivel de localitate, zona, țară, continent sau la scară mondială. Cele două subpopulații se diferențiază între ele din punct de vedere biologic, al constituie corporale, al rolului lor în reproducere, al participării la activitatea socială, etc

Repartizarea structurii populației după sexe este necesară pentru caracterizarea dimorfismului sexual, a echilibrului dintre sexe pentru fundamentarea unor măsuri în politica demografică bazate pe respectarea drepturilor persoanelor și colectivităților.

La naștere aproape la toate popoarele lumii se înregistrează un excedent al sexului masculin, față de cel feminin: se nasc aproximativ 105-106 băieți la 100 de fete.

Proporțiile pe sexe ale populației sunt determinate de supranatalitatea și de supramortalitatea masculină de-a lungul vieții, de riscurile diferite de mortalitate pe sexe în cazul unor evenimente sociale extraordinare: războaie, revoluție, de intensitatea fenomenului de industrializare și migrațiune, catastrofe, etc.

Cunoașterea disproporțiilor pe sexe ale populației are deosebită importanță în viața socială și economică, mai ales datorită implicațiilor lor din punct de vedere demografic, economic și social.

O altă caracteristică calitativă importantă- vârsta, poate ca pe un interval normal de la „O” la „W” ani să ia un număr infinit de valori, care să difere între ele printr-un interval de timp oricât de mic.

Vârsta poate fi privită ca vârstă exactă a unei persoane, exprimată în ani, luni, zile, ore, minute, secunde, etc., care s-au scurs de la naștere pană la momentul observării statice a persoanei.

In România, de exemplu, pană la recensământul din 21februarie 1996, vârsta populației s-a înregistrat în baza liberei declarații a persoanelor, ca vârstă in ani împliniți la momentul de referință; iar ulterior în ultimile recensăminte s-a înregistrat data nașterii persoanelor pe baza căreia, prin calcule ulterioare, s-a stabilit vârsta de ani împliniți.

Prin înregistrarea vârstei în ani împliniți pe baza liberelor declarații ale persoanelor recenzate, există posibilitatea, ca unele persoane să declare cu predilecție vârste rotunde, fapt ce determină denaturarea structurii populației pe vârste (fenomenul de acumulare al vârstelor). De aceea înainte de a se trece la analiza structurii populației pe vârste este necesar să se verifice existența fenomenului de „acumulare a vârstelor”, iar dacă există, să se procedeze la eliminarea lui prin utilizarea unor metode adecvate.

Reprezentarea grafică a structurii pe vârste, sexe, dar mai pot fi și pe gospodării, naționalitate, stare civilă, etc.,a unei populații se poate face cu ajutorul unui grafic special numit „piramida vârstelor”, care este o combinare a două histograme, cate una pentru fiecare sex, având scările intersectate afectate diferitelor generații ale celor două sexe și reprezentată prin benzi orizontale de lungime proporțională, obținându-se în final un grafic în formă de triunghi isoscel sau piramidă cu diferite „malformații”.

Astfel încât, urmărind evoluția unei societãti intratã în declin, notând repartizarea numerică pe vârste a indivizilor corespunzători, putem nota in următoarelor grafice – fazele principale ale acestei evoluții.

Însemnând la baza graficului numărul elementelor celor mai tinere, apoi succesiv vârstele mai înaintate care compun la un moment dat societatea, forma structurii acestuia va fi:

1. În faza plinei rigori procreatoare cu natalitate mărită – o piramidă cu atât mai lată cu cat mai mare e natalitatea, forma indicând o societate în creștere;

2. În faza reducerii natalității către limita acoperirii pierderilor prin decese- un dopat indicând o societate staționarã.

3. În faza represiunii numerice, cu o natalitate ineficientă pentru a acopri pierderile datorate mortalității- o urnă cu baza cu atât mai redusă și cu partea superioară proporțional cu atât mai largă cu cat mai mică este natalitatea si cu cat mai redusă este mortalitatea generală.

Vârsta pe ani

90

65

45

15

6

0

Vârsta pe ani populația tânără

Vârsta pe ani

90

65

45

15

6

0

Populatia cu tendintã spre îmbãtrânire Populatia îmbãtrânitã

În prima fază predomină vârstele tinere celor mai înaintate, nu numai din punct de vedere numeric, dar și structura sufletească a neamului va fi stăpânită de vigoarea, căldura, elanul, inițiativa, forța de creație și de luptă, de generozitatea celor tineri, forțe îndrumate spre limitele dictate de interesul suprem al comunităților prin înțelepciunea bătrânilor, care încălziți si bucuroși de bogăția vieții etnice, care plină de nădejde se desfășoară sub ocrotirea lor, au mai multă înțelegere pentru rosturile tineretului și o mai mare capacitate pentru îndrumarea lui spre căile binelui etnic, iubiți și venerați la rândul lor de cei care simt dragostea și înțelepciunea ocrotitoare.

În faza din urmă, în care domină numeric cei mai vârstnici și tineretul se reduce progresiv, structura sufletească a neamului e caracterizată prin resemnare, prudență rece, dorință de a conserva mai mult decât a cuceri, dorință de pace mai mult decât luptă și risc, prin lipsa de încredere și înțelegere față de un tineret crescut într-o lume plină de opreliști, bănuieli, prudență excesivă și luptând tot mai greu pentru asigurarea nu numai a existenței proprii si a copiilor, dar mai ales pentru întreținerea numărului disproporțional de mare de bătrâni tot mai puțin utili și respectați, tot mai mult puțin utili și respectați, tot mai mult un balast decât o forță ocrotitoare.

Populația de la tară persistă timp mai îndelungat în prima fază; populația urbană trece mai repede către faza a doua și a treia, rezultatul fiind declinul rapid numeric și cantitativ, prin tineretul venit necontenit de la țară.

Procesul acesta de sărăcie proporțională in valori pozitive a fondului etnobiologic este accentuat printr-o organizare socială care favorizează direct sau îngreunează procrearea familiilor superior dotate prin:

întârzierea căsătoriei;

efectele contradictorii ale războaielor;

celibat;

răspândirea avortului și a măsurilor anticoncepționale;

emanciparea femeii;

punerea în aplicare a altor sisteme de gândire străine de sufletul neamului și ostile vieții etnice ( și anume amestecul de sânge…);

epidemii sau catastrofe, care pot să ducă întâmplător la o sărăcire nu numai numerică, ci și calitativă a fondului etnobiologic.

CAPITOLUL IV

FACTORI CARE DETERMINÃ DECLINUL UNEI SOCIETÃTI

Existã o serie de factori patologici antietnici, care sporesc odată cu progresul diferențierii activității omului, a urbanizării și industrializării, a civilizației în general, iar obiectul principal de atac al acestor factori nocivi este familia și prin ea comunitatea etnică.

Societatea care nu e hotărât sau capabil a lua din vreme măsuri de prevenire sau combatere intră inevitabil în declin numeric, cat și calitativ. Așa au decăzut atâtea popoare și se pare că pe calea unui declin similar se află aproape toate popoarele azi înaintate în civilizație.

4.1 Reducerea natalitãtii

Primul simptom apărut al declinului este reducerea natalității, iar perspective decadente progresive numerice a fost primul îndemn pentru cercetare si mãsuri de politică demografică din partea datelor amenințate.

Termenul sau noțiunea de demografie își are originea în cuvintele grecești „deme’ (popor) și „grefeir” ( a scrie, a nota, a descrie). cu alte cuvinte a scrie spre popor, a descrie poporul. Mai rar, cu deosebire în istografia germană se folosește și termenul de „demologie”, adică „demos” și „logos” (cuvânt, vorbă), ceea ce înseamnă a vorbi despre popor, dar și studii despre popor.

Problema populației în general sau unele aspecte particulare ale acesteia au preocupat pe oameni totdeauna, în toate timpurile mai ales pe cei investiți cu anumite răspunderi obștești. Studii științifice, însă, cu privire la populație s-au realizat destul de recent numai.

Preocuparea izvorând din interese de natură materială, mai ales fiscală, de cunoaștere a numărului populației în general si în deosebi a celei contribuabile, își are începuturile în îndepărtata antichitate.

Există urme despre un recensământ efectuat în Egipt și despre unul în China pe la anul 2000 î.e.n.

Recensămintele fiscale, urmate de altele cu caracter militar și apoi de altele cu caracter mixt, fiscal și militar, s-au realizat în multe alte țări. Asemenea recensăminte s-au numărători de populație s-au efectuat de regii Iudeii, de cenzorii romani, când înscriau cetățenii in clase și centurii, etc..

Asemenea recensăminte nu erau nici complete și nici exacte, de aceea nu se cunoaște nici măcar cu aproximație evoluția populației, ascendentă sau descendentă, din țările respective și cu atât mai puțin dintr-un număr mai mare de țări.

Cu valoare de ipoteză doar, se poate presupune, ca populația globului în antichitate nu a crescut prea mult.

Natalitatea și mortalitatea se echilibrau aproape din cauza numeroaselor maladii, epidemii, foamete, războaie, etc.

Grecia și Roma antică au favorizat formularea unei doctrine demografice care avea rostul și datoria să sprijine ineresele societății de atunci, respectiv pe ale claselor dominante, din anumite state-cetăți grecești și din Imperiul Roman.

Deoarece interesele acestora au fost deosebite, deosebite au fost și doctrinele cu privire la populația din Grecia antică și Roma veche.

Valul de invazii și tulburări provocate de căderea Imperiului Roman de Apus au influențat negativ evoluția demografică în teritoriile și regiunile unde s-au petrecut asemenea evenimente. Demografii apreciază o scădere sensibilă a populației Europei în sec. V-X.

Începând cu secolele X-XI, încetarea invaziilor sau mai puțin accentuata lor presiune asupra popoarelor europene, ameliorarea tehnicilor agricole, sporirea mijloacelor de subsistență, reînvierea orașelor distruse sau părăsite în urma invaziilor este înregistrata o renaștere demografică. Evoluția ascendentă a populației europene a continuat pana în secolul al XIII-lea.

Acestei perioade de progres demografic îi aparțin noile recensăminte. Nu poate fi vorba de o simplă coincidență, ci de un interes deliberat al contemporanilor pentru probleme de populație, într-o vreme când sunt vizibile semnele progresului demografic.

Veacul al XIV-lea este în același timp și o vreme de regres demografic, cauzat de alte flagele: foamete, război, marea epidemie de ciumă de la mijlocul secolului, etc., situația prelungindu-se și în secolul al XV-lea când anii de foamete se repeta periodic.

Oamenii Evului Mediu nu și-au teoretizat concepțiile cu privire la problema populației. Această perioadă în general fiind sub influența bisericii și a ideilor creștine, a fost favorabilă creșterii populației.

Pană în sec. XVI, de problemele demografice nu s-au preocupat decât organele administrative. Acesta, însă, nu s-au gândit să prelucreze datele nici cel puțin pentru necesitatea lor, mulțumindu-se să le păstreze în arhive și să le folosească la nevoie.

În secolul XVIII însă, doctrinarii populației sunt preocupați poate mai mult chiar decât predecesorii lor, de raportul dintre factorul substinență și factorul populației.

Superioritatea fiziocraților față de toți ceilalți de pană atunci derivă din strădania lor de a cunoaște științifică a populației pe baza unor cercetări statistice, metodice, însoțite de analiza caracteristicilor fenomenului populației. Demografia bate la ușa tuturor statelor încercând să intre în rândurile acestora.

Revoluția demografică că s-a manifestat în întreg continentul european spre sfârșitul secolului al XVIII lea . Mortalitatea a scăzut simțitor datorită progreselor medicinei, a scăderii frecvenței și mai ales datorită progresului economic deosebit.

Încetul cu încetul de pe la jumătatea secolului al XIX-lea noua disciplină se străduiește să-și contureze obiectul, să-și definească metodele. Obiectul demografiei după cum am specificat mai sus este studiul populației.

Populația este colectivitatea satistică de maximă complexitate și importanță a cărei cunoaștere nu poate fi concepută fără existența unor informații statistice, veridice, complexe și operative asupra volumului distribuției teritoriale, structurii și evoluției ei în timp și spațiu.

Pentru fiecare aspect, trăsătură sau problemă a populațiilor s-au elaborat metode specifice de obținere a unor informații statistice care să reflecte corespunzător realitatea.

Istoricește s-au constituit în demografie cinci surse fundamentale ale informațiilor statistice:

Recensăminte populației;

Statistice stării civile;

Statistica migrației;

Anchetele și monografiile demografice;

Registrele de populație.

Alături de aceste surse informaționale fundamentale se mai pot utiliza și altele complementare (colaterale) cum ar fi:

Registrele agricole;

Listele de alegători;

Recensământul personalului de specialitate pe trepte de pregătire;

Raporturi statistice, etc..

În următoarele rânduri voi defini pe rând cele cinci surse fundamentale ale informațiilor statistice enunțate mai sus:

RECENSAMINTELE POPULAȚIEI – cu ocazia unui recensământ se înregistrează mai multe categorii de populație. Pentru a asigura caracterul complet și unitar al înregistrării, precum și pentru a evita unele înregistrări repetate sau omiteri de la inregistror – ca urmare a faptului că populația se deplasează dintr-o localitate în alta – în perioada efectuării recensământului trebuie să se definească cu precizie categoriile de populație prezente (adică populația prezentă fizic la domiciliul permanent sau temporar precum și toate persoanele absente întâmplător de la acest domiciliu, fără a se afla în altă locuință în care ar putea fi recenzate) și stabilă (adică locuitorii care își au domiciliul stabil în acea localitate).

1. STATISTICA STĂRII CIVILE – în majoritatea țărilor, evidența principalelor evenimente demografice (nașteri, decese, căsătorii și divorțuri) numite și fapte de stare civilă, care consemnează starea persoanelor sau statutul la civil; dac obiectul unor acte publice sau dovezi, numite acte de stare civilă.

2. STATISTICA MIGRAȚIEI – populația unei țări este supusă în mod continuu unui proces de schimbare a statutului rezidențial, a celui profesional și a celui social. Această schimbare de statut poartă denumirea de mobilitate a populației, adică migrațiune.

3. ANCHETELE ȘI MONOGRAFIILE DEMOGRAFICE – in demografie informațiile statistice deținute pe bază de recensăminte, statistica mișcării naturale și a celei migratorii se completează în mod fericit cu altele de profunzime furnizate de actele demografice, care servesc pentru descoperirea si explicarea legăturilor dintre fenomenele demografice si cele social-economice.

4. REGISTRELE DE POPULAȚIE- cea mai modernă sursă de informații statistice în demografie o reprezintă registrele de populație, care îmbină in mod armonios calitățile recensământului cu cele ale evidenței curente a mișcării naturale și migratorii a populației. Astfel pe baza informațiilor obținute de la un recensământ, care asigură cunoașterea numărului și structurii populației la un moment dat, se organizează o înregistrare curentă, continuă, asupra tuturor evenimentelor survenite in statutul fiecărei persoane; schimbarea vârstei, căsătorie, divorț, nașterea copiilor, decesul, nivelul de educație, profesia și ocupația, domiciliul stabil, etc..

În acest fel prin prelucrarea continuă se poate asigura o cunoaștere curentă a numărului, structurii și evoluției fenomenelor demografice.

Introducerea registrelor de populație deci, duce la simplificarea programelor de recensământ, dar nu elimină evidența statistică a mișcării naturale și a celei migratorii.

În concluzie, știința populației (demografia) se ocupă cu studiul evoluției numerice a populației în cadrul statului și cunoașterea problemelor populației, mai ales în legătură cu viața economică.

Prin urmare, demografia intră mai mult în sfera de preocupare a economiștilor și juriștilor, decât a biologilor și mediului.

Politica demografică, care vizează sporirea excedentului natural, cuprinde măsuri mai ales de ordin economic, care tind spre creșterea numărului de căsătorii, la sporirea natalității, la reglementarea emigrației, favorizarea colonizării interne ș oprirea urbanizării; măsuri care ajutate de o sistematică combatere a mortalității, sunt considerate în stare a opri declinul numeric.

Mișcarea sitematică în direcția opririi declinului calitativ a fost inițiată de Francis Galtan care adoptând teoria evoluționistă a lui Darwin a încercat să aplice la societatea umană.

Convins prin cercetări proprii de însemnătatea deosebita a eredității, variațiunii și selecțiunii, si văzând deosebirile ereditare psihofizice care există între diferite categorii, grupări sau clase sociale; el a ajuns la concluzia că numai prin păstrarea actualelor proporții re reproducere a diferitelor categorii sociale se poate asigura același „status qvobiologic’ al populației, ca o îmbunătățire a zestrei biologice care trebuie a rezulta atunci când categoriile superior dotate se sporesc mai intens decât celelalte.

De asemenea, F. Galton consideră că din contră un declin biologic inevitabil va fi rezultatul unei reproduceri mai intense a celor disgenici sau inferiori din punct de vedere biologic.

Masurile engenice erau in consecința de ordin pur calitativ, prevăzând mai ales extremele, pe cei superiori dotați si pe disgenici și încercau să realizeze idealul unei selecții pozitive.

Această selecție pozitiva se realiza pe de o parte prin ușurarea si grăbirea casatoriei elementelor de elită si un larg si variat concurs dat pentru a ușura intretinerea unei familii cat mai numeroase, iar pe de altă parte prin sterilizarea, fie voluntară, fie impusă, sau supravegherea celor desgenici.

S-a constatat insa ca in sfera aceasta pur calitativa adresata unor valori extreme pozitive-negative si făcându-se apel numai la sentimentul individului de răspundere pentru soarta biologica a urmașilor, ocrotirea societãtii nu-si poate atinge scopul.

Generalizarea unei denalitati progresive, a obligat statele sa acorde o atenție tot mai sporită politicii demografice. Din punctul de vedere al sociologului, Ploetz se folosește și termenul de „igienă a rasei”, care era identică cu „engenia” prin rasă intelegandu-se dispozițiile ereditare in ansamblul lor.

Sunt probleme ca de exemplu alcoolismul, sifilisul, mortalitatea infantilă, tuberculoza, gușa, pelagra și subnutriția, S.I.D.A., care interesează in mod deosebit și din punct de vedere al igienei.

Dar costul igienei neamului nu este terminat cu această preocupare.

Urmările acestor factori etnopatologici care sunt cauze primordiale ale declinului etnic, pot să se manifeste la nivelul fiecareia din componentele esențialeale societãtii.

Generalizarea denatalitãþii

Generalizarea denatalității are ca urmare nu numai o reducere crecanda a sporului natural cu perspectiva sigura a unei reduceri progresive a fortei numerice a neamului, dar si o imbatranire tot mai accentuată a populatiei, o scadere a proportiei celor tineri si un spor proportional al celor batrani.

Tendinta de lungă durată de crestere a proportiei populației varstnice (de 60-65 ani sau peste), paralel cu reducerea proportiilor populatiei tinere si uneori si a celei adulte in cadrul efectivului ei total,- poarta denumirea de imbatrinirea demografica.

Acest fenomen reversibil este caracteristic periodei moderne de evolutie a umanitații si in special a tarilor dezvoltate.

Îmbatranirea demografică nu se confundă cu imbatranirea individuală afiecărei persoane, numită senescenta, care este un fenomen biologic irebersibil, e uzură progresivă a organismului si care incepe odata cu nasterea unei persoane și continuă pe toată durata vietii. As putea spune ca in fiecare zi a vietii noastre murim cu cate 24 de ore.

De asemenea, îmbãtrânirea demografică nu se confundă nici cu cresterea duratei medii a vietii, a longevitãtii sau sperantei matematice de a trãi, care este un rezultat al progreselor stiintelor medicale al educatiei, pe de o parte si a îmbunãtãtirii conditiilor de viatã, pe de altã parte.

Fenomenul opus îmbãtrânirii demografice este întinerirea demograficã, care înseamnã cresterea ponderii populatiei tinere pe seama reducerii proportiilor populatiei din grupele mari de varstã.

Îmbãtrânirea demograficã și procesul opus acesteia sunt determinate de evolutia natalitãtii, mortalitãtii si migratiei.

Tendinta de reducere a natalitãtii constatată de aproape trei secole de tãrile dezvoltate si mai recent si de cele slab dezvoltate, ca urmare a progreselor înregistrate e stiintele medicale si îmbunãtãtirea conditiilor de viatã – determinã îngustarea bazei piramidei vârstelor ( pagina grafice nr….) si deci reducerea populatiei tinere fată de total, paralel cu cresterea corespunzatoare a ponderii populatiei adulte și cu deosebire a celei vârstnice.

Se spune în acest caz ca are loc o îmbãtrânire demograficã prin baza piramidei vârstelor.

Tendinta de reducere a mortalitãtii pe fiecare varsta si cu deosebire la varstele inaintate, ca urmare a progreselor inregistrate de stiintele medicale si imbunatatirea conditiilor de viată, poate determina o crestere a ponderii populatiei varstnice si deci o imbatranire demografica prin varful piramidei.

In mod obisnuit scaderea modalitatii unei populatii determina castiguri de vieti umane corespunzatoare tuturor varstelor, concretizate grafic printr-o umflare a piramidei varstelor in intregul ei. Este de presupus că, dacă in tarile dezvoltate din punct de vedere economic, mortalitatea populatiei adulte a atins deja niveluri foarte scazute, in viitor reducerea mortalitatii va afecta numai populatia varstnica, constituindu-se intr-un factor de imatranire demografica.

Deoarece periaodele de migratie inregistreaza intensitati diferite pe varste si sexe avand posibiltati mai ridicate la tineri si la adulati, ele influenteaza structura pe varste a populatiei in mod diferit in zonele de plecare fata de cele de sosire.

Astfel, emigrarea determina o imbatranire demografica in zona de plecare si o intinerire demografica in cea de sosire, iar imigrarea are efecte inverse.

La ruperea exchilibrului dinamic dintre rural si urban se adauga desechilibrul dintre generatii, cu urmarea prevalarii conservatorismului exagerat, preamarirea trecutului propriu al batranilor și deficiența entuziasmului, curajului, capacității de adaptare și sensibilității la chemarea viitorului caracteristice tineretului.

4.3 Întârzierea cãsãtoriei

Întarzierea casatoriei in mediul urban are ca urmare reducerea perioadei de reproducere, favorizarea promscuității continuării sexului, răspandirea mijloacelor anticoncepționale, propagarea bolilor venerice și deprinderi și obiceiuri care ușurează celibatul.

Progresul urbanizãrii si industrializarii a avut ca urmare si sporul alcoolismului și bolilor venerice, plagi mai mult etnice, decat sociale a caror raspandire este atat de mult ajutată prin individualism și lipsă de răspandire etnică; plăgi atat de importante prin urmările asupra capitalului uman.

Dar si tuberculoza și mortalitatea infantila, cu toate că progresul civilizației îl reduce, pentru noi trebuie sa fie considerate ca plagi etnice, cauze ale unor enorme pierderi de vieti umane.

Ele sunt plăgi etnice si din motivul, că dăinuirea lor se datorează în mare parte unei deficiențe arăspandirii și sensibilității etnice, de astă dată nu atăt a celor bolnavi sau primejduiti, cat mai ales a organelor de conducere în stat.

4. 4. Problema subnutritiei

Din motive similare, dar și din motivul hipertrofiei, a dominației urbanului față de rural, industrialului față de agral, a economicului față de biologic, problema nutriției la noi trebuie considerată o problemă etnică.

Subnutriția generalizată în statele noastre, în unele regiuni ca în Munții Apuseni în formă deosebit de gravă nu mai poate fi privită ca o chestiune de interes exclusiv individual sau local.

Nutriția la noi nu poate să rămană numai o problemă de ordin fiziologic de igienă sau publică și de politică economică.

Urmările dezastruoase ale subnutriției și ale unei alimentații grente, privind rezistența corpului nostru etnic și punerea in valoare a energiilor noastre, sunt incalculabile.

Prevenirea lor depășește interesul individual și ca în cazul bolilor venerice, al alcolismului și mortlității infantile, nu un vag interes sau sentiment social ne poate impune eforturile necesare urmarii starii de azi, ci numai interesul vital al neamului organizat in stat.

4. 5. Migratia

Intre caracteristicile declinului etnic mai amintesc amestecul cu alte neamuri, căsătoriile mixte in proporții care pot să altereze patrimoniul biologic și spiritual specific neamului.

Desigur și o emigratie masivă de elemente voguroase poate să accentueze declinul etnic.

Variația numărului structurii și distribuției spațiale a unei popultiei este determinată atat de mișcarea naturală, cat și de cea migratorie. Migrația privita ca mișcare în spațiu aunei populații reprezintă o componentă principală a acesteia alături de natalitate si mortalitate.

Studiile teoretice, conceptuale și metodologice asupra migrației populației au luat o amploare deosebită în a doua jumatătate a secolului cu formalizarea analizei demografice, impulsionată de explozia demografică din deceniile VI si VII și continuand cu “explozia urbană” din lumea slab dezvoltată.

Migrația populației reprezintă un fenomen demografic complex, cu importante implicații sociale, economice și politice, care trebuie cunoscut, măsurat și analizat în vederea fundamentării unor măsuri și programe de dezvoltare economică și socială a localităților, unităților teritorial-administrative, a tarilor, ca si a intregii comunitati umane.

Procesul de mobilitate spațială a populațiilor a insoțit umanitatea pe toate treptele de civilizație pe care le-a prcurs imbracand forme, tipuri si direcții variate din neolitic cand s-au constituit primele elemente ale vietii sedentare și apoi urbane.

Cu mai multe secole inainte de era noastră hunii au invadat Europa, India și China. In secolul IX e.n. Europa a fost invadată de vikingi și maghirani.

În secolul XIII Gingis Han și-a extins Imperiul Mongol în Rusia și China.

În secolele XV și XVI s-au produs noi migrații ale europenilor in Africa, America, Australia și Oceania, după cel de-al doilea Război Mondial a avut loc o nouă migrație masivă.

Migrația se poate desfășura astfel pe plan spațial, temporal, rezidențial sau economic.

4. 6. Denaturarea traditiei

Dar urmările programului civilazației și mai ales ale urbanizării nu privește numai fondul etnobilogic, ci pot fi la fel de serioase și în domeniul tradiției.

Am definit tradiția ca patrimoniu spiritual moștenit din străbuni, cuprinzand limbă, credință, datini, obiceiuri, folklor, port, dans și cantec.

Produs al gandirii și simțirii specifice neamului, tradiția nu are numai rostul de a fi expresia sufletului etnic, ocrotitoare și indrumătoare a fondului entobiologic.

Cand tradiția dispare, corpul etnic ramane descoperit și mai ușor accesibil influențelor nocive ale civilizației.

A păstra tradiția în toată forța ei protectoare, a o regenera necontenit, este o condiție esențială pentru păstrarea intactă și rezistentă a ființei etnice.

Individualismul si materialismul cer o viată fără lupte și jertfe, necunoscand ca scop și ideal al vieții numai binele maxim, refuzând tot mai mult solidarizarea spre lupte si jertfe care nu sunt răsplătite imediat.

Individul devine astfel, incapabil de preocupări dincolo de interesele personale, insensibil la primejdii, care amenința ființa etnică, incapabil de a reacționa imediat conform intereselor superioare ale neamului.

Iată în concluzie o enumerare a principalilor factori etnopatologici, atât de strâns legați sau conditionati de progresul civilizației încât par produși necesari ai evoluției vieții in comun.

CAPITOLUL V

OCROTIREA PRIN LEGE A MINORITÃTILOR NATIONALE

Omul îsi creeazã continuu abstractiuni, bazându-se pe realitatile concrete.Astfel incat, juristul nu trebuie sa se preocupe nimai de realitatile fizice caci lumea juridicã nu este lumea fizicã (Paul Negelescu).Pornind de la faptele reale dreptul elaboreazã în mod inevitabil constructii teoretice care trebuie sã tinã seama în cea mai mare mãsuãa de realitãti.

Din punctul meu de vedere, protectia socialã a indivizilor din cadrul societãtii se înfãtiseazã ca un corp structurat de reguli, notiuni, conceptii, mecanisme, subordonate ideii de om.

În ceea ce priveste evolutia însãsi a conceptului despre om, trebuie sã subliniem cã larga paletã de idei si constructii teoretice cu privire la aceasta a creat fundamentul pe care s-au edificat reglementarile ce actioneaza in materia protectiei sociale.

Caderea la 22 Decembtie 1989, a regimului dictatorial a insemnat si inceputul unui proces de democratizare a societatii romanesti, de provocare a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Perioada de trecere de la un stat totalitar la un stat de drept angajat in trnzitie spre o economie de piata este marcata de o continua imbunatatire a respectului pentru drepturile omului.

Constitutia adoptatã prin referendum popular la sfarsitul anului 1991, decretele, legi emise in perioada de pana la alegerile din mai 1990 ca si legile adoptate dupa aceasta data consfintesc pentru cetatenii Romaniei, drepturi si libertati fundamentale concordante cu principiile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului.

Dupa zeci de ani derustari, cetatenilor Romaniei le-au fost redate libertatea de exprimare si cea religioasa, liberatatea de intrunire pasnica si cea de asocire, libera circulati, accesul la informatii si drepturi politice, ca sa ne referim doar la cele mai importante.

In acest cadru general, de asigurare a accesului tuturor membrilor societatii la roadele democratiei, persoanelor apartinand minoritatilor nationale din Romania le este legat si respectat dreptulde a se bucura, in egala masura si fara discriminari, de toate aceste libertati.

Prabusirea regimurilor cpmuniste din Europa Centrala si de Rasarit a permis ca numeroase nemultumiri ale gruparilor minoritare acumulate pe parcursul a decenii de dictatura sa iasa la lumina si sa fie dezbatute in public, cat si la reuniunile internationale organizate sub auspiciile C.S.C.E. ale Consiliului Europei,si ale altor organizatii internationale.O asemenea reu- niune s-a incheiat ,la Oslo,avand tema "Institutiile democratice si drepturile omului".

Exprimandu-si hotararea de a respecta cu consecventa tratatele internationale si de indeplini angajamentele asumate, Guvernul Romaniei afirma ca politica si actiunile sale in acest domeniu va fi ghidate si in viitor si de standardele europene in materie de principiile si normele inscrise un Constitutia Romaniei, de alte acte normative care vizeaza protectia si asigurarea drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor.

Drept urmare "Guvernul Romaniei va veghea alturi de celelalte institutii ale statului roman la respectarea egalitatii in drepturi a tuturor cetatenilor si a drepturilor persoanelor care fac parte din minoritati, favorizand pastrarea identitatii lor etnice, lingvistice, culturale copiilor, dreptul de a avea propria lor viata culturala, precum si propriile institutii culturale si religioase.

Aceste drepturi vor fi exercitate cu respectarea unitatii si intergritatii teritoriale a Romaniei si conditiei de loialitate fata de statul roman, a persoanelor care fac parte din minoritati." Guvernul roman, fidel angajamentelor asumate prin documentele la care a subscris, asigura persoanelor care fac parte din minoritati dreptul la invatatura in limba materna, in conformitate cu reglementarile legale, si de a folosi in mod liber limba materna, libertatea de a profesa si practica propria lor religie, de a asigura aducatia religioasa si morala a copiilor lor, dreptul de a avea propria lor viata culturala, precum si propriile institutii culturale.

Se va asigura, de asemenea, protejarea si pastrarea bunurilor si valorilor care constituie patrimoniul cultural si istoric al minoritatilor, a monumentelor si obiectelor istorice, culturale si religioase, legate de existenta si viata lor pe teritoriul Romaniei, ele avand acelasi regim ca si protejarea patrimoniului national si ale monumentelor din intrega tara.

Guvernul Romaniei va respecta dreptul persoanelor care fac parte din minoritati de a avea acces nemarginit la viata social-politica si economica a tarii, in mod direct, ca si prin reprezentantii la liber alesi sau desemnati in organele de stat, de a beneficia de posibilitatile materiale efective pe care le permite gradul de dezvoltare economica a Romaniei.

In conformitate cu tratatele semnate, in tara noastra sunt interzise prin lege discriminarea, bazata pe rasa, origine etnica sau nationala, precum si orice apel la ura nationala, rasiala sau religioasa.Autoritatile publice vor asigura prin mijloace adecvate, cultivarea spiritului de toleranta si de integrare inter-etnica si vor denunta si combate, pe toate caile legale, ura nationala, extremismul, rasismul si antisemitismul.

Manifestele antisemite si extremiste sunt proprii unui infint de cetateni ai tarii si prezinta pozitii individuale si izolate. De aceea Guvernul României isi manifesta convingerea ca intreaga societate romaneasca le va respinge si nu va permite acte care contravin fundamental valorilor autentice ale democratiei si ale statului de drept.

Problema minoritãtilor etnice a apãrut datoritã conditiilor istorice, care au fãcut ca pe teritoriul unor tãri locuite de o populatie compactã, majoritarã, sã se statorniceascã, în decursul timpului, si anumite grupuri entice, diferenþiate din punctul de vedere al originii, obiceiurilor, limbii, traditiilor, de grupul majoritar. În prezent, este general recunoscutã existenta unor minoritãti pe teritoriul diferitelor state. Acest fapt a fãcut, pe bunã dreptate, ca în dreptul international sã aparã încã din secolul al XVIII-lea anumite preocupãri pentru protectia minoritãtilor. În decursul istoriei, problemele privind minoritãtile au apãrut, practic, în douã cazuri:

În momentele în care au fost sãvârsite atrocitãti împotriva unor anumite minoritãti, care au stârnit dezaprobarea comunitãtii internationale, punând tara care foloseste sau încurajeazã astfel de practici într-o situatie deosebit de dificilã pe plan politic.

În cazul în care interventia brutalã a unei tãri în favoarea unei minoritãti etnice sau religioase a generat anumite tensiuni, care s-au amplificat în acele cazuri în care puterea interventionistã a adãugat idei de protectie a minorotãtilor si eventuale revendicãri teritoriele.

In actualul stadiu al evolutiei dreptului international, trei mari principii s-au impus comunitatii internationale in problemele care prvivesc minoritatile si drepturile omului

Fiecare stat este suveran pe teritoriul sau, iar problemele drepturilor omului sunt in competenta sa si trebuie rezolvate fara nici un amestec strain de catre autoritatile statului in cauza.

Cetatenii apartinand minoritãtilor nationale nu trebuie persecutati sau discriminati, ci trebuie sa beneficieze de drepturi egale cu proprii lor cetateni, iar in plus li se asigura mentinerea identitatii culturale, sa li se respecte traditiile si modul de viata fiind inadmisibile orice a-I "asimila"cu populatia majoritara.

Principiul cooperarii internationale a statelor in domenilul drepturilor minoritatilor, el postuleaza aderarea ferma a tuturor tarilor lumii de la un set de principii general recunoscute, corespunzatoare unui anumitstandard recunoscut pe plan mondial, excluzand acele pozitii arhaice sau exclusiviste, de "respingere" a orcaror preocupari din partea comunitatii internationale in legatura cu situatia minoritatilor.

In Romania, ideea unei autonomii comunitare- in esenta teritoriala nu poate fi concilianta cu prevederile articolului 1, alineatul 1 din Constitutie, care consfintesc caracterul unitar al statului.Pe de alta parte, o prevedere speciala cu privire la minorotati se gaseste in art.6 din Constitutie care statueaza, in primul sau alineat, ca "Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea , la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase."3)

O precizare importanta este adusa si de cel de-al doilea alineat al art.6, care inscrie ideea ca "Masurile de protectie luate de stat pentru pastrarea, dezvolatrea si exprimarea identitatii persoanelor apartinand minoritatilor nationale trebuie sa fie conform principiilor de egalitate si de nediscriminare in raport cu ceilalti cetateni români."

Opiniile specialistilor romani conving in a considera problema minoritatilor ca o problema importanta ce trebuie solutionata intr-un cadru politic democratic. Ei au insistat insa asupra faptului ca problemele minoritatilor urmeaza a fi solutionate in cadru juridic al statelor nationale suverane, respectandu-se integritatea si independenta acestora. Pe de alta parte, a fost revolta si inconsistenta ideeii de drepturi colective, care nu reflecta un stadiu actual al evolutiei practicii internationale, ci numai idei, propuneri, carora li s-a recunoscut doar valoarea de "alternativa".

Este de remarcat ca din anul 1991, guvernul ;roman a dat o importanta"Declaratia cu privire la minoritatile nationale " in care Guvernul Romaniei reafirma ca politica si actiunile sale in domeniu va fi ghidate si in viitor de standardele europene in materie de principiile si normele inscrise in Constitutia Romaniei, de alte acte normative care vizeaza productia si asigurarea drepturilor persoanelor apartinad minoritatilor.

De asemenea , Romania a fost autoarea unor importante documente cu privire la minoritatile nationale, dand ca exemple:

"Declaratia privind drepturile persoanelor care fac parte din minoritatiole etnice, nationale sau rligioase si protectia identitatii acestora"- 3 iunie 1990 in cadrul Reuniunii de la Copenhaga.

"Cadrul de conduita al statelor in domeniul cooperarii internationale in problemele minoritatilor"-1991 in cadrul Reuniunii de la Geneva.

Seminarul parlamentar "Europa Centrala si minorotatile sale nationale" Bucuresti 15-16 sept. 1994.

Tratatul de intelegere, cooperare si buna vacinatate dintre Romania si Repubilca Ungara, Timisoara 16 sept.1996.

Tratatul cu privire la relatiile de buna vecinatate si cooperare dintre Romania si Ucraina, Constanta 2 iunie 1997.

Prin Ordinanta de urgenta nr. 22/1997 pentru modificarea si completarea Legii administratiei publice locale nr.69/1995 au fost introduse, printre altele, prevederi referitoare la inscriptionarea in limba minoritatilor a denumirilor unor localitati, strazi sau altor inscriptii toponimice, dar numai in localitatile in care "o minoritate

Nationala are o pondere de peste 20% din numarul locuitorilor".

Ordonanta de urgenta nr. 36/1997 pentru modificarea Legii invatamantului nr. 84/1995 au fost modificate o serie de texte ale acestui act normativ referitoare la predarea limbii si literaturii romane in limba minoritatilor nationale, la predarea disciplinei Istoria Romanilor si Geografia Romaniei in invatamantul primar, prevazandu-se posibilitatea organizarii unor institutii de invatamant superior cu predarea in limba materna .

În perspectiva, este evident ca " regimul juridic al minoritatilor, atat in România cât si in alte tari europene, urmeaza sa tina seama intr-o masura din ce in ce mai mare de standardele generale ce va fi adoptate de Consiliul Europei si necunoscute de statele europene.

Asemenea standarde vor trebui sa garanteze pastrarea individualitatii persoanelor care apartin acestor minoritati si sa le asigure drepturi depline, dar sa armonizeze totodata problematica cu obligatiile generale ce revin minoritatilor in totalitatea lor de catateni ai statelor respective si cu principiile generale de drept international legate de suveranitatea si integritatea teritoriala a tuturor statelor europene.

5.1. Relatia dintre om si societate cu referire la respectarea drepturilor si libertãtilor omului

Fara a ma opri asupra aspectelor de ordin social si sociologic ale acestei relatii, se constata ca dreptul international contemporan porneste de la conceptia unui raport direct si armonios intru drepturile si libertatile omului si societatea, comunitatea din care face asupra continutului,modului si conditiilor de exercitare a drepturilor omului si libertatilor sale.

Una din orientarile de baza ale normelor dreptului international in domeniul drepturilor omului este combaterea si reprimarea incalcarilor masive si flagrante ale drepturilor omului si libertatilor fundamentale.Astfel, documentele care trateaza ansamblul drepturilor omului acorda o importanta deosebita interzicerii genocidului, sclaviei si discriminarilor rasiale.

Desigur, orice incalcare a drepturilor omului si libertatilor fundamentale, fata de una sau mai multe persoane, trebuie sa fie prevenita si eliminata.Potrivit normelor si in cadrul sistemului sau legislativ, administrativ, judiciar, in mod normal un stat ia masurile necesare pentru respectarea drepturilor omului, creeaza institutiile si formele in care o persoana sa-si puna in valoare drepturile fata de alte persoane si chiar fata de organele de stat ca atare, si in sfarsit, stabilesterecursurile necesare pentru a garanta respectarea drepturilor si liberatatilor omului.

Aflati in prezenta unui mare numar de reglementari in domeniul drepturilor si libertatilor omului, care in acelasi timp cuprind ca norma fundamentala egalitate in drepturi si nedeterminarea si cer statelor sa adopte legile si masurile necesare pentru infaptuirea acestor drepturi si libertati, este necesara recunoasterea rolului care revine cooperari internationale in domeniu. Cooperarea internationala este un factor al progresului fiecarei natiuni, al dezvoltarii sale independente in contextul unei comunitati internationale care promoveaza valori umane pornind de la un standard minim general-acceptat.

Atat reprezentantii ai unor state, cat si autori de drept afirma ca respectarea drepturilor omului- ar constitui o problema de drept international, intrucat este reglementata prin conventii si acorduri intre state, si ar fi incetat sa mai fie o problema care tine de competenta nationala a statelor.

Evident, exista o tendinta obiectiva de a reglementa pe plan international, in cadrul cooperarii dintre state, o gama din ce in ce mai larga de probleme. "Numeroase conventii internationale – liberale, religioase, universale- au fost incheiate pentru a reglementa raporturile dintre state in sferele cele mai diverse ale cooperarii lor, pentru a stabili conduita acestora in anumite domenii, largind astfel angajamentele reciproce animate de state in cadrul dreptului international."

Aceasta nu inseamna in mod necesar acoaterea problemelor respective in afara competentei nationale a statelor; in masura in care statele isi asuma angajamente in raporturile dintre ele, aceste probleme dobandesc si un caracter international, fara a inceta sa tina de competenta nationala a statelor.

CAPITOLUL VI

PREMISE ALE VIEÞII SOCIALE

In secolul nostru nu se mai poate vorbi de o comunitate, ci de o societate de indivizi, în care lupta și nu solidaritatea, dă o notă drastică. Se accentuează lupta pentru satisfacerea tot mai anevoioasă a nevoilor, lupta pentru asigurarea mijloacelor de trai și de asemenea se întțește o luptă mai grozavă și necruțătoare între bogați și săraci, intre clasele sociale.

Satul a rãmas departe cu viața sa arhaică. Alte legi decât cele ale firii par să hotărască evoluția societății, convinsă de atotputernicia monedei, de valoarea supremă a banului.

Statul este acceptat ca o asociație de interese, necesare pentru a stabili o unitate de conducere, care in schimbul unei jertfe personale cat se poate de reduse, să asigure pentru fiecare un maximum posibil de libertate, egalitate, satisfacție și siguranță.

Funcțiile sociale organizate în stat, ca de exemplu: legislația, justiția, administrația, educația, economia, sănătatea publică, politica socială – se opun scop individualist și materialist, încercând a asigura respectarea vietii în comun.

Epoca noastră aduce schimbări majore in relația dintre principalii factori ai proceselor de dezvoltare economico-socială.

Cea mai profundă dintre aceste schimbări constă in transformarea științei, educației și culturii în factori determinanți ai progresului cu deosebire a celor angajate in făurirea unei societăți noi.

In abordarea problemelor dezvoltării culturii și profesionalizării în condițiile actuale pornim de la concluzia că revoluția tehnico-științifică contemporană este un proces social global care cuprinde, in interdependența lor, științele și tehnica, învățământul, educația și cultura, producția si organizarea socială, toate componentele sistemului social.

In această accepțiune revoluția tehnico-științifică se relevă a fi, în determinările ei cele mai profunde, un proces global de schimbare calitativă a rolului omului in ansamblu dezvoltării economico-sociale, in direcția dominării tot mai depline a vieții sociale, a condițiilor existenței sale (de muncă și de viață), prin mijloacele oferite de marile achiziții ale științei și tehnicii contemporane – informatica, cibernetica și microelectronica, inteligența artificială și biotehnologiile, cucerirea spațiului cosmic, etc.

s-a deschis, astfel, o epocă in care se impune constatarea că progresul tehnico-științific – care constituie motorul dezvoltării economico-sociale- nu mai poate fi conceput ca un agent acționa unic, independent de structura valorilor fundamentale ale societății, de conținutul și funcțiile sociale ale educației.

Ca urmare, s-a lărgit progresiv cercul științelor aplicate la dezvoltare, de la cele exacte, naturale și tehnice ( care furnizează esențialul mijloacelor dezvoltării) la cele economice, sociologice și politice (care oferă datele pentru organizarea, planificarea și conducerea dezvoltării), la cele ale educației (implicate în orientarea formării resurselor de muncă pentru dezvoltarea), iar mai recent la ecologie ( problema resurselor naturale și a protecției mediului), la antropologie culturală și tehnică culturală ( relația dezvoltare, valori, modele culturale) și mitologie ( conceperea dezvoltării în funcție de viitori dezirabili și posibili.).

Iar când e vorba de problema finalităților dezvoltării, reflecția filozofică se impune ca o dominantă a analizei și a definirii opțiunilor.

Pe plan epistemologic, această evoluție a marcat trecerea la afirmarea tot mai puternică a interdisciplinarității, a abordărilor de tip sistemic ș holistic, la dezvoltarea gândirii prospective, precum și la adâncirea interacțiunii dintre cunoașterea, valorizarea și acțiunea socială.

Asistăm astfel la formarea și proiecarea acțiunii sociale, in care problema valorilor, a definirii opțiunilor și stabilirii in chip nou a finalităților dezvoltării trebuie să devină în loc central.

Cultura și educația ce întrepătrund, astfel cu știința și tehnologia, formând trinomul dezvoltării.

În ceea ce privește dezvoltarea au căpătat valoarea de paradigmă noile determinări conceptuale ale acesteia, îndeosebi multidimensionalitatea, indogeneitatea caracterul integral al dezvoltării.

In mod deosebit este accentuat adevărul că o dezvoltare autentică trebuie să fie creația fiecărui popor în viziunea pe care o are asupra propriului viitor și ca ea trebuie să urmărească realizarea aspirațiilor legitime – materiale și spirituale- ale comunității naționale și ale fiecăruia dintre membrii săi.

In acest context, devine esențială nu numai participarea tuturor membrilor unei societăți la definirea obiectivelor dezvoltării, ci mai ales suscitarea și valorificarea opțiunilor dezvoltării naționale, implicit a sacrificiilor sau constrângerilor pe care trebuie să le consimtă pentru atingerea lor.

In genere se poate spune că drumul pe care îl alege un popor trebuie să fie rezultatul in teritoriu prezentului și viitorului, dezvoltării sale in lumina unei culturi, in ultimă instanță, a unui sistem de valori și a unor opțiuni politice.

Aceasta ne permite să caracterizam dezvoltarea unei țări ca o dezvoltare socio-culturală. Prin aceasta înțeleg faptul că drumul dezvoltării unui popor este, pană la urmă, expresia unei structuri sociale și a unui sistem de valori fundamentale recunoscute și afirmate social.

Fiecare popor acționează conform cu modelele sale culturale, cu valorile pe baza cărora evaluează realitatea și își reprezintă obiectivele dezvoltării..

Forța culturii – in care sunt incarnate modele culturale valorice și comportamentale ale oamenilor, constă în faptul că ea conține resortul interior, motivația că permite unui popor să își păstreze identitatea social-istorică , și, de asemenea, motivația eforturilor sale pentru dezvoltare.

Sistemul de valori și de comportamente, predominant intr-o țară, ghidează alternativele, căile dezvoltării, precum și angajarea responsabilă a tuturor oamenilor muncii în realizarea obiectivelor dezvoltării în țara noastră.

Trebuie deci luată în considerare noua corelație dintre cultură și dezvoltare, funcțiile inedite ale culturii în procesele de dezvoltare. A devenit deja un fapt major al epocii noastre recunoașterea importantei dimensiunii culturale a dezvoltării.

Apare tot mai clas că dezvoltarea și cultura sunt inseparate, mai mult, inextriabile, și de aici rezultă necesitatea de a regandi, pe de o parte dezvoltarea și de a propune strategii noi, susceptibile de a lua in considerare specificitatea socială și culturală a fiecărei națiuni de a fonda dezvoltarea pe cerințele stimulării energiilor și inițiativelor tuturor grupurilor aparținând națiunii, atitudinilor și a sistemului de valori ale poporului.

Pe de altă parte, apare necesitatea de a regandi cultura dincolo de sensul tradițional, restrâns la cultivarea spiritului, adevăr esențial, totdeauna valabil, dar parțial, in perspectiva transformării ei intr-o componentă, o dimensiune și un factor intern al dezvoltării sociale. Strategiile de dezvoltare sunt, in măsură crescândă, concepute pentru a valorifica identitatea culturală a fiecărui popor și pentru afirmarea creatoare a membrilor săi, după cum se bizuie tot mai mult pe valorizarea acestor factori ca surse ale motivației muncii și ale dinamismului economico-social.

In centrul acestei viziuni despre conexitatea profundă dintre dezvoltarea și cultura socială, ca și cele de identitate culturală și democrație a culturii.

Ritmurile epocilor și culturilor particulare au produs acel specific irepetabil al evoluției în fiecare țară din lume și înțelegerea acestui fapt este esențială pentru analiza relației dintre cultură și profesionalizare.

Această relație are trăsături generale, dar și unele cu totul specifice.

Tehnica este universală și ea este preluată întotdeauna de la cei ce o dețin, iar rezultatul nu este o reclădire a industrializării capitaliste sau a unei culturi de acest gen, ci o dezvoltare originală.

Tehnica nu permite culturii să își continue evoluția ei tradițională, iar cultura tinde să interzică tehnicii inducerea unei evoluții străine de tiparele ei.

Ceea ce rezultă din “impactul” celor doi factori este o nouă cultură, care a făcut concesii importante pentru a permite preluarea tehnicii, dar care a constrâns-o, in același timp, să preia tipare de dezvoltare care nu ii aparțin , și anume ritmuri, grade de eficiență și, mai ales, scopuri individuale, de grup, de clasă sau chiar naționale.

Problema dezvoltării este o problemă a vieții, iar problema vieții nu va înceta niciodată să stârnească gândirea omului și înțelegerea cat mai adâncă a mecanismului ei va fi, cum a și fost, totdeauna o tendință mereu actuală.

Câtă vreme au domnit concepțiile aproximative asupra vieții, mai ales legate de simpla credință, înțelegerea ei reclama numai voința de a crede in puterile misterioase care animează natura brută.

Când spiritul îndrăznit să supună cercetării analizei vieții, arunci s-au ridicat greutăți mari chiar la definirea ei.

S-au dat numeroase definții in decursul timpului, toate însă necomplete, pană ce Wilhelm Roux a definit viata ca fiind un substrat material care dezvoltă o serie de calități conduse de două principii fundamentale și având următoarele noua calități: absorbție de materie, similare, desasimilare și eliminare de materie, creștere, diviziune, ereditate, mișcare și evoluție.

Cele două principii erau absolut auto-funcției ( fiecare funcționează in felul său propriu) și principiul autoreglării ( orice alterare este urmată de refacerea lucrului respectiv in același fel cum fusese înainte de tulburare).

Apariția omului a fost și ea întotdeauna, un eveniment a cărei cercetare excită in cel mai înalt grad curiozitatea .

Problema formării noastre, spre deosebire de alte probleme, atrage și interesează pe oricare individ, indiferent de gradul său de cultură.

L-a atras de la început pe om misterul originilor sale, chiar și atunci când abia ii licărise rațiunea și nu avea la indemnă mijloacele suficiente pentru a încerca dezlegări.

Explicațiile apariției omului făcute pe baza revelației, au fost foarte numeroase și neconcordante intre ele.

Când insă s-au construit sisteme de raționament și s-au descoperit regulile și legile care guvernează desfășurarea evenimentelor naturii când, cu alte cuvinte sau intersectat științele atunci problema originii omului a luat altă fațadă.

Civilizația, pe de altă parte, este un produs al activității intenționale a ființelor care au dobândit la un moment dat, facultatea de a fixa in minte imagini.

Aceasta s-a întâmplat prin dobândirea acelei părți din scoarța creierului numit de Elliot Smith, neopalui) in care au venit să se întâlnească impresiile de văz și auz, cu acele de tact.

Inventarea civilizației insă a fost datorată nu atât unor persoane dotate excepțional, cat mai ales unui grad particular de împrejurări, care au forțat atenția omului asupra unor posibilități de a se îndrepta spre anumite acțiuni de profit imediat.

Omul a început să construiască societăți și așezări durabile numai atunci când a început să reflecte și când și-a potolit forțele, printr-o echilibrare continuă a lor.

Să fi venit, in prezent, timpul unei întoarceri la sălbăticia primitivă, când rezolvările se făceau pe baza forței permanente dintre clase? Să sperăm ca nu.

Insă o întoarcere la sălbăticia primitivă poate fi înregistrată într-un grad mai ridicat sau mai scăzut din punctul de vedere al calității vieții unui individ.

Conceptul vieții este destul de difuz din punctul de vedere al conținutului său și în mod special al granițelor acre îl separă de fenomenele învecinate.

Viața poate fi compusă din totalitatea actelor pe care o persoană le realizează.

In primul rând putem distinge in cadrul ei o serie de sfera sau domenii noi: fenomenul muncă, timpul liber, participarea la viața socială, politică și culturală a colectivității.

Fiecare dintre aceste sfere sau domenii este constituită din componente mai single.

Este foarte dificil a realiza un inventar al tuturor componentelor și elementelor vieții umane, atât datorită limitelor difuze și mobile dintre ele, cat și datorită numeroaselor interfuncții. De exemplu, petrecea timpului liber se suprapune intr-o mare măsură cu participarea la viața socială, politică sau culturală.

Viata umană se constituie dintr-o serie de premise ce pot fi grupate in două mari categorii; condiții și motive. Pe de o parte, orice activitate umană se desfășoară in anumite condiții naturale, sociale, culturale și anume, conditiile vieții. Acestea reprezintă matricea de formare a vieții umane oferindu-si posibilități și fixându-și limite. Pe de altă parte, activitățile umane sunt determinate de obiectivele pe care oamenii și le formează și exprimă strategii de acțiune.

Egalitatea socială reprezintă un deziderat major al societății contemporane.

Perspectiva calității vieții deschide posibilitatea de a considera mai diferențiat problema egalității sociale, clarificând o serie de aspecte noi in abordările de pană acum.

Am pornit de la ideea că egalitatea socială este o distribuție omogenă a calității vieții in cadrul colectivului. Aceasta subliniază in primul rând că egalitatea socială nu poate fi redusă la egalitatea dintr-o sferă sau alta a vieții: egalitatea in fața legii, egalitatea economică, etc.

Egalitatea deplină trebuie gândită ca egalitate in toate sferele vieții; muncă, poziție socială, resurse economică, condiții de realizare și dezvoltare personală, participarea la conducerea societății. In al doilea rând, calitatea vieții impune două noțiuni: egalitate și inegalitate. Inegalitatea se referă doar la o diferență pe verticală, la decalajele de calitate a vieții, indiferent de modul concret al organizării ei. Viețile umane, diferite datorită condițiilor in care se constituie și opțiunile pe care le antrenează, pot fi comparate cantitativ doar in ceea ce privește calitatea lor globală, gradul in care ele sunt sau nu satisfăcătoare.

În al doilea rând egalitatea socială nu poate fi redusă la egalitatea condițiilor obiective.

O asemenea egalitate ar fi efectiva doar dacă subiectul, omul care trăiește in condițiile respective, ar fi marcat, dacă toți membrii colectivității ar avea același sistem de necesități, același nivel de experiență.

Societatea modernă, insă este caracterizată prin inegalitate atât obiectivă cat și subiectivă. Oamenii se deosebesc intre ei atât din punctul de vedere al configurației necesităților lor (calitativ)- determinate de condițiile concrete ale vieții și de stilul de viață pe care l-au ales, – cat și din punctul de vedere al nivelului necesităților lor (cantitativ).

VENIT

TIP MUNCĂ

TIP CONDIȚII MUNCĂ

PROFESIE PRESTIGIU SOCIAL

MEDIU DE VIAȚĂ

NIVEL

DE CALITATEA

SCOLARIZARE VIEȚII

NIVEL

DE ASPIRAȚII

Nivelul de școlaritate pune in funcțiune o mulțime de circuite de determinare a calității vieții, spre exemplu. Oricum viața va rămine totdeauna o taină, așa cum in mărginirea noastră omenească nu putem înțelege niciodată nici infinitul spațiului, nici veșnicia timpului.

Cu cat mai mult vom încerca să pătrundem in aceste taine, cu atât mai mult va trebui să ne dăm seama, cu smerenie, că dincolo de lumea stăpânită și ea de o forță atotcreatoare, atotputernică, care prin legile ei și nu prin hazardul întâmplării, guvernează mersul vieții și ne impune să luptăm și să trudim necontenit pentru continuarea și desăvârșirea acestei vieți.

CAPITOLUL VII

DOMENII DE CERCETARE ALE REALITÃTII SOCIALE

Realitatea socială este surprinsa de ochiul si gândul exernat ale sociologului sub forma unor “tipuri calitative si discontinue”, unor totalitati tensionate, antiramice, dialectice, organizate in paliere, nivele, planuri etajate din ce in ce mai profunde: baza morfologica (geografizica, demografica, ecologica, instrumentala); aparate organizate, practici cotidiene schimbătoare, modele tehnice, semne, simboluri, conduite colective inovatoare; valori, idei colective, mentalitatea sociala, simultan colectiva si individuala.

Singurul criteriu cu care se optureaza aici este acela al modului si gradului de accesibilitate de la baza morfologica la mentalitati, diferitele paliere ce sunt tot mai puțin accesibile prin “observația exterioara”.

Evoluțiile istorice ale sociologiei ar conduce către o abordare tot mai in profunzime a fenomenelor: sociologice secolului XX s-ar constitui progresiv ca o stiinta ce trebuie sa dezvăluie profunzimente ascunse ale lumii sociale.

Fenomenul social este(trebuie sa fie)in opinia lui Guwitch, cercetat mai întâi prin intermediul structurilor lor “vizibile”, sesizabile nemijlocit, dar explicația sociologica nu ar trebui sa se reducă la aceasta descriere “intensa”, așa cum se întâmpla in cazul tehnicilor monografice, ori in cazul analizei, care, chiar dialectica fiind in cele din urma intr-o descriere mai mult sau mai puțin rafinatã.

După părerea sociologului roman Petre Andrei, pentru cunoașterea si explicarea realitatii sociale, sociologii, indiferent de concepția pe care o reprezintă au nevoie de material de fapte exacte, încât chiar cele mai simple descrieri sunt de folos, daca sunt făcute cu pricepere si obiectivitate. De aceea este foarte explicabil faptul ca sociologii mai vechi au utilizat din belșug descrierea imprimând lucrarea la un caracter pur descriptiv.

După părerea lui Dimitrie Gusti “monografia nu se oprește numai la descripție si numai la culegerea de fapte; ea se ridica pana la cele mai indraznete operații stiintifice, de la descoperirea condițiilor de producere a fenomenului social pana la explicarea mecanismului de funcționare si intelegere intuitiva a sensului adânc obiectiv pe care îl cuprinde. Astfel, monografia are de îndeplinit cunoașterea integrala a realitatii sociale in esența, manifestările si condițiile de viata de la formele concrete si fragmentare pana la cele mai abstracte si universale. O analiza de conținut simpla a fragmentelor de mai sus conduce la identificarea principalelor note de conținut si presupoziții teoretice ale unui tip ideal al descrierii in concepția ei normativa si finalista pe baza cărora a putut fi considerata, așa cum remarca Francais L., punctul zero si in cel mai bun caz , tinerețea imatura a cunoașterii stiintifice:

-descrierea ar fi de ordinul aparatelor exterioare, in opzitie cu esențele ascunse;

-de ordinul concretului senzorial, in iopozitie cu abstractul național;

-de ordinul fragmentarului, in opoziție cu totalitatea;

-de ordinului multiplului, in opoziție cu unitatea;

-de ordinul particularului, in opoziție cu generalul;

de ordinul suprafețelor orizontalei in opoziție cu profunzimea verticala;

-de ordinul prezentului in opoziție cu istoria;

de ordinul practicii cunoașterii ostentative in opoziție cu teoreticul capabil sa depaseasca determiarile contextuale locale(cunoașterea discursiva)

de ordinul nemijlocitului(datului in opoziție);

de ordinul limbajului/imbolicului referential,denotatului, in opoziție cu limbajul(simbolicul nereferential, conotativ)

Extraordinara lecție pe care ne-o dau, la sfarsitul secolului XX etnografia, etnologia, antropologia: formele existentei nu se organizează in mod necesar nici după o logica binara( sus-jos, mic-mare,salbatic-civilizate etc.)si nici după un principiu erarhic-evolutionist(al gradualitatii).

7.1.Antropologia

Specificul antropologiei nu este legat nici de natura societãtilor studiate (societãti tradiționale pe care am putea sa le opunem societarilor moderne), nici de obiecte particulare(religia, economia, politica, orașul )nici de teoriile utilizate (marxism, structuralism, funcționalism, interaxctionism), ci de un proiect: studiul omului in totalitatea sa, adică in toate societatile , sub toate aspectele in toate stările si in toate epocile.

Dar descrierea etnografica (care înseamnă scriere a culturilor) fara de care nu exista antropologie in sensul contemporan al termenului, nu consta in a vedea, ci in a-I face pe alții sa rada cu alte cuvinte in a scrie ceea ce edem. Este un proces in general implicit, parând a veni de la sine, când de fapt este de o complexitate extraordinarã.

In descrierea etnografica sunt puse in joc calitatile de observator, sensibilitatea, inteligenta, imaginația stiintifica ale cercetătorului. Experiența autoritarii ne face sa vedem ceea ce nici măcar nu ne-am putut imagina, intr-atât de greu ii este atenției sa se fixeze asupra unor ; fapte care ne sunt așa de familiare ca ajungem sa le luam drept “ de la sine sunt intelese”.

In realitate, cu toții suntem tributari unor convenții ale epocii noastre, ale culturii noastre si ale mediului nostru social, care fara sa ne dam seama ne indica:

ce trebuie sa privim si,

cum trebuie sa privim

Treptat, distanta de alte societati ne îngăduie sa remarcam in societatile noastre elemente care treceau mai înainte neobservate (diferitele moduri in care căinii, pisicile, gastele, ratele, curcile traversează o strada când vine o mașina, zgomotul făcut de un cub de gheata care lovește un cristal ) si sa realizam ca cel mai nevinovat dintre comportamentele noastre(gesturi, mimica, atitudini, reacții afective) nu are efectiv nimic natural, începem atunci sa ne miram de noi insine si sa ne spionam.

Aceasta experiența, la drept vorbind bizara, care consta in a ne mira de ceea ce ne este cel mai familiar (ceea ce trăim zi de zi in societatea in care ne-am născut) si sa facem mai familiar ceea ce la început ne părea ciudat si străin ( comportamentele, credințele, obiceiurile societarilor care nu sunt ale noastre, dar in care am fi putut sa ne cunoaștem) este experiența specifica a etnografiei sau cum se mai spune a terenului.

7.2. Studii etnografoce

Munca etnografului nu consta numai intr-o metoda strict inductiva, strângerea unei recolte; de informații, ci presupune si impregnarea cu temele obsesive ale societarii cu idealurile si neliniștile sale. Etnograful este un; cercetător care trebuie sa fie capabil sa trăiască in el insusi tendința principala a culturii pe care o studiază. Daca de exemplu societatea are preocupări religioase el trebuie sa ne roage împreuna cu gazdele sale.” Cand am ajuns in tara Zande scrie Evans Pritchard vrăjitoria nu ma interesa, dar ii interesa pe cei din Zande: trebuia așadar sa ma las condus de ei. Când am ajuns la nueri , nu ma interesa in mod special creșterea animalelor, insa pe cei de acolo da, astfel încât vrand-nevrand a trebuit sã mã intereseze si pe mine. Trebuie eventual sa devin proprietarul unei turme personale, pentru ca ei sa ma accepte cel puțin sa ma tolereze.”

Astfel, etnografia este mai întâi experiența fizica a unei imersiuni totale conbstand intr-oi veritabila aculturație in sens invers in care- departe de a intelege societate numai din punctul de vedere al manifestărilor sale exterioare- etnograful trebuie sa o interiorizeze din punctul de vedere al semnificațiilor pe care indivizii studiati le atribuie comportamentul lor.

Capacitatile de observație si implicare care I se cer unui etnolog nu se oferă doar la a vedea si a intelege, ci( așa cum am mai spus înainte) si la a-I face si pe alții sa vadă. Când vedem, când privim si când încercam sa le arătam celorlalți ceea ce am văzut si am privit ne folosim de cuvinte. In aceste condiții de cea de numire. Dar nici aceasta nu este suficienta ca atare.

Daca ne referim doar la observare- fie la cea mai riguroasa cu putința – si la cea mai precisa numire orala, foarte curând, din tot ceea ce am văzut si am spus nu ne va mai ramane decât o amintire vaga. Fara scriere vizibilul ar ramane confuz si dezorganizat. Etnografia înseamnă tocmai elaborarea si transformarea acestei experiențe prin scriere, înseamnă organizarea textuala a vizibilului.

Percepția – sau mai curând privirea- este aceea care declanseaza scriereadescrierii, insa aceasta din urma nu consta atât în a transcrie, cat in a construi, adică a stabili o serie de relații in ceea ce este privit si cel ce privește, intre urechea care asculta, glasul care pronunța o serie de nume, iar acum si mana care scrie, o mana care trebuie la rândul ei sa se dezobijnuiasca sa ia drept natural ceea ce, de fapt, este cultural: cuvintele pe care etnologul urmează sa le caute pentru a-I face pe ceilalți sa creadă caracterul de fiecare data singular a ceea ce a observat el.

Insa descrierea intra in conflict permanent cu nanaratiunea, al cârei curs îl oprește. După cum spunea Gerard Genette, descrierea este “ o pauzã în povestire”. Ea fixează timpul intr-un prezent definitiv si imobilizează vederea in spațiu.

Este un fel de povestire oprita, o revenire asupra momentului, constituind o fixare a fluxuluim temporalitatii, capabila sa pună in evidenta, de exemplu permanenta filiației, a înrudirii, folosirea frecventa a prezentului in textul descriptiv având rolul de a intari daca mai era nevoie- o operație care tine de o expunere in spațiu, iar nu de o derulare in timp.

Descrierea se apropie mai curând de contemplare, in timp ce narațiunea- cere, de altfel, poate consta intr-o serie de descrieri articulate in mișcarea temporalitatii- se afla categoric mai aproape de acțiune. Daca punem accentul pe faptul ca descrierea etnografica nu este niciodată un simplu exercițiu de transcriere sau de decodare ci o activitate de construcție si trducere in cursul căruia cercetătorul mai mult produce decât reproduce, daca insistam pe faptul ca aceasta operație se efctueaza gratie limbajului, iar nu in pofida sa, o facem doar pentru a atrage atenția asupra unei tendințe

Tributar stiintelor naturii, aceasta din urma s-a constituit procedând la ignorarea problemei istoriei, a limbajului care a fost considerat ca derivat cu originalul si a scrierii despre care si admite implicit ca ar avea mai putina viata decât obiectul.

Daca descrierea etnograficã este recomandata de toate lumea ca ABC-ul disciplinei, dar atât de rar ca modalitate de gândire , faptul se observa prin aceea ca am ales, un mod indigen de ce concepe limbajul. De aceea, este util sa subliniem cu tarie ca nu putem percepe lumea in afara actului ce percepem in afara vorbirii si scrierii pe scurt, ca ne este imposibil sa ne si luam in afara limbajului.

Ideea unei autonomii a ceea ce este descris(referent, obiect, semnificat)este o iluzie. Descrierea este o operație care ii aparține aceluia care descrie, iar semnifiacatia este legata de activitatea aceluia care isi pune problema sensului.

Anumite activitati, anumite discipline sunt in principal sau chiar exclusiv descriptive. Dar descrierea are o istorie care s-a decis in doua domenii: acela al retoricii devenita astăzi o parte a lingvisticii si mai ales acela al scrieii literare. Aceasta istorie in care este inclusa apariție foarte recenta a descrierii etnografice devine istoria unui transfer dintr-un câmp(lingvistic si literar) intr-altul (acela al stiintelor sociale).

Descrierea etnografica este guvernata de o exigenta de globalitate. Tot ceea ce observam, fara a face “nici o diferentaintre ceea ce este banal, sau normal” si ceea ce uimește si frapează peste măsura “ (Malinowski), este recenzat, repertoriat, controlat, tradiții orale si mai mult chiar, forme de gândire non-verbale, expresii ale corpului, gesturi, mimica etc. Dar nu este nicidecum vorba sa întocmim un inventar complet, cit mai degrabă sa stabilim relații pornind de la fapte concrete. Concretul care este completul după cum susține Mauss. Ca modele ale descrierii etnologice avem:

modelul stiintelor naturale. Renuntand la cunoașterea din auzite, stiintele naturale deschid calea unei cunoașteri aproape exclusiv vizuale.

Modelul romanului naturist, unde scriitorul- observator- cercetător recurge la documentarea cea mai completa cu putința. El aduna note (Flaumbert are “carentele” Zola tine un jurnal iar Daudet isi notează observatiain “vaietele”).

Modelul pictural: idealul tabloului si al portretului. Pictura reprezintă un anume mod de gândire: o gândire vizuala care este o gândire a spațiului, a unui spațiu niciodată de la sine inteles, încât este descompus si recompus, adică integrat din punctul de vedere al profunzimii, al culorii( Van Gogh), al proporțiilor, al conturilor, care nu constituie ornamentele unei idei, așa cum textul descriptiv nu se reduce la un exemplu cu funcite de ilustrare a unui candidat.

Modelul fotografiei. Specificul descrierii fotografice este dat de legătura indiscutabila cu referentul sau. In timp ce descrierea naturalista denumește, iar descrierea picturala evoca sau sugerează, imaginea fotografica se pretinde a fi un substituit al realului.

Orice fotografie este fotografia cuiva sau ceva. Puteți afirma sub jurământ ca ați fost martorul ocular al cutarui eveniment , dar pana in ce punct si se poate acorda încredere? Fotografia pune imediat capăt scepticismului asupra problemei si îndoielii asupra interpretării. Ea constata, autentifica, evidentei, mai este de domeniul certitudinii, evidentei, mai mult chiar, o proba a obiectivitătii faptelor.

Daca de exemplu acestor patru forme de descriere, descrierea etnografica implica acceptarea necondiționata a realitatii, așa cum apare ea. Descrierea nu este niciodată neutra. Exista mii de moduri de a prezenta același peisaj, aceeași scena de viata cotidiana.

Explicația cauzala a fost prima si cu siguranța, cea mai fracventata din raționalitatea clasica occidentala. A descrie înseamnă a aduna fapte obiective care permit explicarea prezentului prin trecut. Cunoașterea stiintifica este cunoașterea a ceea ce preceda. Ea consta in a identifica o cauza in mod necesar anterioara fenomenului studiat care devine astfel un fenomen explicat.

Analiza structurala se situează in mod deliberat de partea polului al cunoașterii. Ea reprezintă cea de-a doua modalitate importanta de explicare nu de intelegere. Si consta in descompunerea analitica a textului in parți constitutive, nu in timp, ci in spațiu urmata de o recompunere a aceluiași text sub forma unui sistem sau a unei structuri.

Criteriul trecerii de la teoria formelor la antropologia cultivata, fondat pe un proces de descompunere a unui ansamblu. Teoria formelor si modelele cuvenite de ea ii opun un mod de a intelege percepția ca sesizare imediata a unei configurații globale si ca apariție dintr-o data a unei forme a unei organizări dintr-un întreg care nu poate fi decupat in unitari separate.

Descrierea fenomenologica este principala sarcina pe care sociologul Hussel o atribuie fenomenologiei. In timp ce raționalitatea clasica, in variantele sale cauzale si structurale angajează descrierea alături de explicație, de data aceasta ne străduim mai puțin sa demonstram si mai mult sa arătam prin ceea ce creatorul fenomenologiei numeste”revenirea la lucrurile insasi”.

Comprehensiunea hermeneutica se înscrie in prelungirea descrierii fenomenologice. A vedea înseamnă a sesiza sensul, dar un sens care permite mai multe scrieri si mai ales mai multe lecturi posibile. Relația dintre etnograful care descrie un fenomen social si fenomenul respectiv nu este numai relația care are sens, ci o relație care implica o activitate: interpretarea sensului. Fenomenologia punea accentul pe solidaritatea dintre privire si sens. Hermeneutica insista asupra solidaritatii dintre privire si limbaj.

In descrierea etnografica, subiectul enuntarii este puternic minimalizat in avantajul enunțului referențial .O proprietate remarcabila a textului etnografic este aceea de a oculta sistematic subiectul enuntarii(adică autorul)care dispare in fata a ceea ce el anunța despre obiectul sau, scrie Jeanne Favret, care adaugă “nu vedem cum s-ar putea elimina etnograful pe el insusi din povestirea care sta la baza descrierii sale cu privire la vrăjitorie”.

Specificul descrierii etnografice consta consta in ceea ce este (ethnos) apare treptat la lumina din scrierea (graphe). Ceea ce pune probleme in aceasta activitate nu este deloc caracterul sau eminamente referențial, ci concepția mimetica si neproblematizata asupra legăturii dintre referent si limbaj, postulatul unei corespondente totale a lor. Dificultatea cu care suntem confrunabili este tocmai forma sensului, aceasta experenta, chiar a lipsei si absentei pe care le experientam de fiecare data când scriem “neputința de a numi”, fiind așa cum subliniază Barthes” un simptom sigur al problemei.

Pentru a intelege descrierea ca problema a raporturilor multiple dintre ființa si limbaj, este util sa ne reîntoarcem la punctul de plecare al gândirii lui Heidegger, ori, ce se spune in multe feluri”.

Aventura etnografica, constând in experimentarea vizuala si lingvistica a diferentelor, solicita diverse moduri de a spune, de a citi si de a scrie, o varietate de versiuni, opusul însusi al unei societãti.

7.3. Completãri aduse de stiinta etnologiei

Inca de la originile sale îndepărtate si filosofice- etnogrfia a fost continuu asociata unor traiuri generate de schimbarea mediului de viata, unei experiențe personale unei interogații morale a privirii la identitatea celuilalt, unei forme de eroism romantic si solitar.

Pentru a face etnologie este necesar sa realizam o anumita serie de activitati ai intr-un anumit fel: ceea ce înseamnă ca excursia jurnalistica, interesul pentru culturi ale oralitatii sau ale tradiției, așa zisa ancheta calitativa sau atenția orientativa către culturilestarine ( inclusiv către populațiile imigrante)nu constituie defel trăsături definitorii ale acestei discipline, nici la nivelul protectului si nici la nivelul metodei, ori al obiectului sau.

Ce găsim in cutia neagra a etnologiei?

Pentru început, sa observam ca exista o serie de opere care pot fi clasificate in trei categorii. Identificam mai întâi obiectele aduse din călătoriile efectuate in spațiul altor culturi; obiecte materiale care sunt colecționate, clasate si expuse in muzee mai mult sau mai puțin specializate. Exista apoi mai ales texte: aceste texte,, având obiectivele si modalitatile de scriere cele mai variate provin dintr-un patrimoniu internațional.

Lucrarea de etnologie este direct accesibila intr-o limba anume si continuam sa fim ca si in celelalte stiinte sociale, tributari tradițiilor stiintifice naționale multiple si inevitabile. In fine, etnologia înseamnă, de asemenea imagini: fotografii, filme si mai recent, video. Aceste imagini nu sunt utilizate doar in scopuri de ilustrare, de documentare sau de verificare , ci se constituie din ce in ce mai mult intr-un mijloc stiintific de ana liza si explicare. Acest inventar este intr-o oarecare măsura unul al produselor cercetării.

Comparând specia umana cu restul speciilor, avem tendința de a-I atribui foarte multe calitati. Totuși daca avem cutezanța sa abandonam spiritul apologetic si deci sa de venim mai realiști, extazul ni se dilueaza,iar specia ii aparținem capata o imagine dominanta mai curând de fragilitate decât de putere si siguranța.

Evident inabilitatile indivizilor siocietatilor sunt generatoare de disfuncții si pun in pericol continuitatea speciei umane. Omul a realizat trecerea de la neputința la acțiune relativ eficienta si a readus rolul hazardului in derularea de ansamblu a vieții lui, stabilind implicit game de predictori in vederea reproducerii sau optimizării șanselor lui de existenta.

Din perspectiva istoriei, stiintei, eforturile umane creatoare trebuie judecate ca răspunzând unor nevoi de securitate de consum material, de cunoaștere, de succes actional, de echilibru, etc. si deci ca replici dezirabile orientate simptomatic. Nu excludem rolul important judecat de întâmplare, capriciu, reveletie, angajament formal etc. In inovarea culturala in general, dar nici nu putem sa nu remarcam faptul ca presiunea nevoilor existențiale a reprezentat impulsul cel mai consistent in determinarea progresului de tip stiintific.

Mult timp, omul a considerat ca știe multe despre sine si despre grupul sau de apartenența încât nu avea rost sa isi risi

peasca forta cognitiva pentru a cerceta in mod special problemele existentei individului, comunitatilor,societatilor

privitoare atât la trăsăturile sinelui individual cat si la caracteristicile sinelui colectiv, al societarii in care era inclus sau chiar al unor societari străine. In condițiile premodernitatii, când dependenta omului fata de natura avea dimensiuni enorme, era normal ca deficitul cunostintelor despre individ si societate sa fie mult mai puțin alarmant decât cel despre mediul natural înconjurător. Așa se explica de ce in istoria culturii, stiintele socio-umane( intre care si etnologia, antropologia, sociologia)s-au dizolvat atât de târziu si de ce statutul de om de stiinta a fost asociat vreme îndelungata exclusiv de cercetarea din domeniul stiintelor naturii.

Daca performantele acestor stiinte se lasă inca așteptate, ar trebui, așa cum se întâmpla in multe alte domenii ale reflecții si acțiuni umane, sa se renunțe la ele sau sa se găsească alte forme compensatorii. In mod surprinzător, numai ca nu se produc aceste efecte, ci mai mult, etnologia si antropologia sunt stimulate si fortificate prin comenzi de cercetare, constituirea de catedre de specialiste in invatamant, crearea unor institute si fundații de profil.

Nu putem sa nu ne întrebam de ce se întâmpla așa ceva, iar răspunsul cel mai plauzibil pe care îl putem da ca informațiile propuse aceste stiinte utile chiar si atunci sunt de o calitate aproximativa, pentru ca doar ele se oferă astfel de dezvoltate.

In mod normal din registrul de utilitate de etnologie si antropologie se detasaza aspectele următoare:

Studierea comunitarilor si societatilor considerate retardate;

Studierea prelungirilor socio-culturale arhaice si tradiționale din societatile contemporane;

Conservarea moștenirii culturale a umanitatii, in general, si a unui popor, in particular;

Stabilirea unor paradigme de cercetare a socialului;

Respingerea rasismului si stimularea atașamentului individului fata de aparenta etica;

Întrucât ennologia si antropologia sunt valorizate in special de către sociologie trebuie sa-I aplicam si acesteia același set de criterii de identificare. In general, aceste criterii sunt direcționate de condițiile epistemologice de validare a stiintelor.

In privința obiectului de studiu, antropologia cercetează cadrele universale ale socio-culturalitatii, fara discriminare, pornind de la cele mai mici treburi si pana la marele metropole ale lumii. Etnologia, la rândul ei studiază aspectele socio-culturale locale( prin intermediul etnografiei),regionale, pana la nivelul unui popor sau al unui grup de popoare.

In schimb, sociologia are un obiect reprezentat de o societate concreta, dar nu exclude analizele generalizate asupra societarii in ansamblul ei.

După criteriul metodelor intrebuintate, aceste stiinte au următoarele opțiuni: antropologia recurge preponderent la metoda extrapolare etnologia utilizează cu predilecție metoda comparativa si monografia (etnografica), iar sociologia dispune de un set de metode in care se detasaza experimentul si observația.

Din punctul de vedere al nivelului caracterului nomotetic sau al elaborării enunțurilor cu caracter de lege, antropologia este o stiinta ale carei asertiuni au caractere maxim de generalitate, etnologia reuseste doar “generalitati restrânse” (Levi-Strauss) aferente sferei obiectului cercetat, iar sociologia din ultimile decenii isi concentrează realizările conceptuale in teorii cu rang mediu de generalizare”

Din perspectiva dimensiunii temporale vizate de demersurile investigative, aceste stiinte se orientează, de asemenea, diferit: antropologia face abstracție de intervalele temporale, apreciind ca acoperă întreaga axa a duratelor, etnologia investighează aspectele socio-culturale ale trecutului și prelungirile lor in societatea actuală, pentru ca sociologii să ii fie specifice exclusiv fenomenele și procesele sociale ale prezentului.

După tipul de cunoaștere realizat de aceste științe, există, inevitabil, deosebiri. Astfel, antropologia ajunge la o cunoaștere de tip speculativ, iar etnologia produce cunoașterea descriptivă și explicativă. Spre deosebire de etnologie, sociologia adaugă și profunzimile cunoașterii de tip comprehensiv.

Vechimea societăților și culturilor, fantasma cercetării celor mai simple forme, deci cele mai primitive ale organizării umane, ale limbajului, ale religiei, ale familiei, etc.

Paleontologia, arheologia preistorică, primatologia, antropologia fizică sau biologică sunt discipline „naturaliste’ care au propria autonomie. Iar influența lor conceptuală sau factuală rămâne imensă, datorită faptului că tradiția evoluționista a încercat sa reconstruiască filiațiile care coduc de la animalitate la umanitate, sa identifice înlăuntrurile și bifurcațiile care l-ar fi produs pe ‚Homo sapiens” și în fine să își imagineze într-un mod rezonabil primele forme de grupuri umane și „producțiile lor” culturale.

Tradiția americană include poate mai mult formal decât real toată aceasta reflecție in sfera antropologiei, deși competențele necesare tinde științele biologice și medicale, iar nu de științele umane sau sociale propriu-zise, studiile efectuate asupra gorilelor, cercetările arheologice efectuate in Africa asupra lui „Homo erectus”, reflecțiile culturale ale antropologilor și ale arheologilor schițează apariția umanității biologice și sociale.

7.4. Natura biologico-culturalã a realitãtii sociale

Întrebarea este dacã natura biologica aunitatii poate influenta sau chiar determina caracteristicile primare ale oricărei societăți.

Curentul sociobiologiei a încercat să demonstreze că majoritatea comportamentelor și instituțiilor ar deriva, în mod indirect, din modurile biologice și instictuale de a face. Chiar și astăzi, biologizarea culturii are rădăcini adanci- cel puțin ideologice- , iar riscul de a regăsi clasificările raseologice, precum și rasismul care le însoțește, este foarte mare. Dar, dacă originea speciei rămâne o preocupare de actualitate, originea- biologică sau istorică- a societății se dovedește tributară unei mitologii mai curând fantasmatice. Etnologia nu trebuie să reinventeze lumea în fiecare zi.

Un loc comun și mai pregnant îl constituie dilema care plasează cultura în natură, fie transformă cultura într-o a doua natură. Simplitatea tehnologiilor, pretinsul determinism al mediului înconjurător, elaborarea culturii au format unul din primele programe ale disciplinei.

În opinia lui Claude Levi-Strauss, distincția dintre două universuri ( natură și cultură) este semnificativă: ..”tot ceea ce este universal la om ține de ordinea naturală și se caracterizează prin spontaneitate..tot ceea ce se supune unei norme aparține culturii și prezintă atribuțiile relativului particularului. Dar interacțiunea dintre cele două medii nu are loc în sens unic.

Dacă antropologia ecologică poate merge pana acolo încât sa includă cultura pe lista variabilelor de mediu, abordările evoluționiste sau culturale clasice pun în evidență factorii de adaptare și de transformare. În Franța, concepția geografică cu privire la modurile de viață a constituit o primă formă de clasare. Dar pentru structuraliștii sau pentru marxiști modul natural este defini mai curând ca o resursă simbolică, în primul caz gândirea sălbatică, economică, în cel de-al doilea, forțele productive ale modurilor de producție.

Ar fi comod să tratăm socialul și culturalul ca fiind opuse și în același timp complementar. Multe domenii nu par să țină de o organizare socială în sens strict: cultural, simbolicul, ritualul, limbajul sunt în același timp competente și reprezentării, coduri și practici intelectuale.

Cultura este pretutindeni întrucât este uneori sinonimă cu civilizația, întrucât este în același timp un ansamblu de supraviețuiri și de posibilități, de lucruri moarte și vii, de obiecte și de expresii verbale. E.B.Taylor scria în „Primitive Culture”, „Cuvantul”, ‚cultură”, înțeles în sensul etnografic cel mai larg, desemnează acest întreg complex care cuprinde științele, credințele, artele, morale, legile, obiceiurile și celelalte însușiri și obișnuințe, dobândite de omul instare socială (1971).

Dar acestei perspective înglobate i-a urmat o perpectivă mai sociologizantă în care se juxtapun culturi instituționale și categoriale. Astfel, în lucrarea „Reinventing antropology” a lui D.Hymes (1974), două părți sunt consacrate una culturilor dominante, iar alta culturilor puterii. Inspirați de gândirea feministă, unii antropologi ajung chiar să repună în discuție această noțiune și propun să se scrie „împotriva culturii care ar fi dominantă și masculină.

Încă de la originile filosofice ale științelor sociale, religia a fost una dintre preocupările cele mai constante ale analiștilor modului de funcționare a societăților și culturilor.

O antropo-sociologie a religiei are rolul de a confrunta direct în logica lor toate formele de credință și mai ales, de a le integra pe acestea din urmă în ansamblul organizării sociale și culturale. De fapt, trei mari câmpuri mobilizează etnologia religioasă. Cel dintâi vizează efectiv, explicațiile asupra lumii, asupra ansamblului universului uman, supranatural. Acest câmp presupune o dimensiune de cunoaștere mitologică, magică și științifică și, în sfârșit, de educație și de filozofie morală ori chiar socială. Cel de-al doilea câmp, căruia Durkeim și, în continuare, marile tradiții ale antropologiei i-au acordat cea mai mare atenție, vizează religia ca ideologie, ca formă de cultură, ca teorie și ca practică a ordinii sau a controlului social, ca element al politicului.

În fine, cel de-al treilea câmp, acela al ritualilor, a reprezentat terenul prin excelentă al cercetărilor empirice. El a provocat o transformare internă profundă în domeniul, chiar o veritabilă disoluție a problematicilor „religioase”.

Natura în același timp speculativă și practică, abstractă și personalizată a credințelor, modurile de instituționalizare pana la crearea bisericilor, relațiile de imbricare între serii și niveluri de proceduri rituale, specializarea relativă a agenților acestora din urmă reprezintă tot atâtea obiecte care permit reinegrarea religiosului în ansamblul cultural și social și construcția unui fel de gramatici generale a credințelor și practicarea de tot felul. Această se aduce la proporții rezonabile pretențiile spectaculoase ale unor fenomene calificate pană atunci drept religioase.

Dacă trecem în revistă ansamblul patrimoniului etnologiei religioase, putem vedea clar că nu există consens în ceea ce privește un eventual fundament comun al tuturor religiilor posibile. Un prim model l-a reprezentat tatetismul inspirat mai întâi din cercetarea unor exemple nord-americane, pentru a fi mai apoi extins la societățile aborigene din Australia. Respingerea societăților temeinice în imediata vecinătate a fenomenelor naturale ar confirma, evident, caracterul primar al acestei forme de credință.

Din perspectiva sa critică, Levi-Strauss va conchide însă că lucrurile nu stau deloc astfel, deoarece „pretinsul tatemism implică facultăți intelectuale, iar exigențele la care răspunde, modul în care încearcă să le satisfacă sunt în primul rând de ordin intelectual.

Magia ( și, implicit, vrăjitoria) a fost aceea care a mobilizat în cel mai înalt grad etnologia, fie pentru că pare a fi într-adevăr forma ideologică” dominantă, fie pentru că ea constituie un vast ansamblu practic și național în care pot fi surprinse în acte dinamice mecanismele de interpretare a forțelor care acționează realmente asupra lumii.

Magia este dar orientată în acest scop, ea este pragmatică si dă un sens unor procedee tehnice care au propriile lor prescipții.

O altă componentă sau formă de acțiune magică este orăgitoria. Evans Pritchard E.E. distinge două forme de vrăjitorie, folosind doi termeni englezești- „witchcraft” și „sorcery”. Cea dintâi trimite la o capacitate înnăscută de a acționa și nu necesită nici rit, nici descântec, cea de-a doua este o practică voluntară care se învață și care nu poate acționa decât prin forme și mijloace specifice.

Uneori, insă , este greu de făcut această distincție. Vrăjitoria a devenit progresiv un obiect antropologic extrem de important din mai multe motive. În primul rând, rolul social, terapeutic, politic al vrăjitoriei nu se mai discută. Apoi, ea apare ca o refectare deosebit de relevantă a conjucturii istorice. De asemenea, vrăjitoria a servit drept punct de spijin pentru numeroase raiinoiri teoretice, atât în privința realităților numite religioase, cat și a celor politice ( echilibrul ordinii sociale, individuale și colective). În sfârșit, vrăjitoria a foste recunoscută ca o realitate de-a noastră, analizabilă totuși după o indispensabilă revoluție metodologică.

În concluzie, câmpul general al practicilor și al reprezentărilor se organizează în culte pe care etnologia le definește în mod foarte specific și în raport cu categorii sociologice precise.

Avansând de la rit la ritual, de la ritualul ca fenomen specific la ritualul ca fenomen social total, apoi la un social ritualizat prin esență sau natură, se trece din nou de la o concepție oarecum restrânsă asupra acțiunilor, instituțiilor și organizațiilor religioase la o concepție mai largă în care simbolicul, precum Dumnezeul lui Pascal, ar fi pretutindeni și nicăieri în același timp.

Ritualul poate capata un alt sens, dacă îl comparăm cu mitologia, ritualul fiind un fel de limbaj.

Domeniul credințelor ne conduce deci, la ceea ce se află la baza umanității și a oricărei culturi.

Studiul societăților „primitive”, „tradiționale” ori doar considerate exotice a pus simultan în lumină două fenomene distincte: diferența dintre aceste societăți și societatea noastră și , prin aceasta, specificitatea relațiilor sociale care le organizează.

Astăzi, o asemenea afirmație pare evidentă. Dar istoria teoriilor etnologice ne amintește că există un etnocentrism sociologic subiacent principiilor acestei discipline.

În consecință are loc o răsturnare de situație : privilegind specificitatea unei „alte’ organizări sociale, efortul de a explica nu se mai bazează numai pe compararea unei societăți diferite. La drept vorbind, in acest efort este uitată istoria, deoarece etnologii își concentrează atenția asupra logicii interne a instituțiilor, raporturilor sociale și culturilor.

Teritoriul social al etnologiei s-a lărgit pentru că nu mai este definit ca primitiv și pentru că procedând la refolmulari critice și elaborări inedite, instrumentele cartografiei sale pot fi aplicate peste tot. Expansiunea demografică a umanității nu este doar un simplu fenomen biologic determinat de natura mediului și de rezistența fiziologică a speciei umane în fața agresiunilor de orice natură. Modalitățile de reproducere umană și finalitățile procreării, diferențierea sexelor și controlul relației sexuale, construcția genurilor și diferențierea rolurilor în cadrul diviziunii muncii nu rezultă dintr-o simplă socializare culturală a instinctelor umane.

O intreafa tradiție a antropologiei culturale sau sociale ( incluzând aici și pe cea marxistă) a încercat să sociologizeze aceste probleme, respectând totodată locul dinamicii strict demografic în cadrul raporturilor sociale.

Studiile referitoare la perioadele preistorice par să fi confirmat faptul că primele societăți omenești de vânători culegători erau, in ansamblul, bine hrănite și relativ protejate împotriva bolilor infecțioase, având o rată a mortalității infantile și o speranță de viață relativ mediu.

Aceste studii confirmă, de asemenea, faptul că amplificarea complexității structurilor sociale și trecerea la sedentarism și la agricultură sunt strâns legate de transformările demografice 9 creșterea populației, modificarea ratelor natalității și mortalității, etc..). în secolul al XIX lea , unii teoreticieni(Bachofen, Morgan) au lansat ipoteza căreia primele societăți erau matriarhale și întemeiate pe dominația excitantă mame și femei.

Nimic nu dovedește ca un astfel de sistem ar fi existat, dar aceasta nu i-a împiedicat pe unii antropologi feminiști americani să descrie un matriarhat care ar fi sfârșit prin înfrângerea femeilor în urma unei lupte de clasă între genuri.

Societatea omenească este intr-un fel o societate feminină, nu numai pentru că femeile constituie o parte decisivă a forței de muncă disponibile, dar și pentru că distribuția lor socială rămâne la baza realizării posibilităților de procreare.

Acest proces se integrează în mecanismele de control al reproducerii indivizilor și grupurilor și al acumulării resurselor pe care ei/ele le realizează.

Dar căutarea originilor prezintă o tendință sociologică ( familia s-ar afla la baza oricărei relații sociale) și o tendință biologizantă ( nevoia sexuală a reproducerii determină formele de instituire a societății). Așa cum explică F.Zimmermann ..”rudenia se întemeiază pe realitățile biologice ale procreăii, dar societatea interpretează, recunoaște sau nu, sancționează prin prescripții sau interdicții acest dat biologic: iată de ce relațiile de rudenie sunt esențialmente sociale”.

Trei mari serii de legături întemeiază rudenia, și anume : filiația, alianța (sau căsătoria), germanitatea. In plus, rudenia cuprinde și noțiunea de genealogia.

Aplicarea simultană a tuturor acestor principii definește grupuri concrete, care au propria lor existență și semnificație, care constituie realitatea pe care etnologul o întâlnește și o anchetează pe teren.

Filiația desemnează extensia rudeniei atunci când o persoană descinde din alta. Trebuie să facem distincție aici între consangvinitate, care trimite la adevăratele relații biologice și rudenii, în sensul larg al termenului, care se referă atât la legăturile de procreare, cat si la legăturile propriu-zis sociale și culturale, dintre statutul de tată, mamă, fiu sau fiică.

Atunci când, în studiile despre rudenie, se vorbește despre rezidență, se evocă rezidența dobândită în urma căsătoriei, regulile care o definesc putând varia in timp. Dar introducerea utilizării formalismului lingvistic sfârșește prin a izola rudenia de restul ansamblului social. Totuși, rudenia înseamnă și grupuri cu o puternică coeziune internă – de corp, după termenul englez corporate”, – care fac să apară comunități reale de ordin istoric, demografic și sociologic.

Grupurile cele mai cunoscute sunt clanul și neamul („lignage”). Clanul desemnează un grup exogam a cărui membri invocă un strămoș comun după o filiație unilineară. Tylor și Frazer asociază aceste grupuri cu totemismul și cu un decupaj teritorial. Dar astăzi se insistă pe celeleate funcții – rituale, politice, chiar economice – ale clanurilor, iar exogamia nu mai este un criteriu distinctiv.

Antropologii funcționalioști au atribuit o importanță considerabilă organizării in neamuri din cauza numeroaselor exemple africane. Neamul prezintă o unitate socială si locală relativ bine afirmată, insă conflictele ori rivalitățile pot duce la segmentare. Aceste segmente vor pute deveni la rândul lor neamuri in intelesul deplin al termenului.

Dubla tradiție clasificatoare si comparatistă a etnologiei a făcut loc unei proloferăi considerabile a tipurilor de organizare socială, mai precis de organizații sociopolitice. Există tipologii specifice pentru rudenie, economie, religie.

Din anii 30, politicul a devenit mai mult sau mai puțin autonom datorită dezvoltării cercetărilor de teren și a reflecțiilor antropologilor britanici, înscriindu-se mai ales pe linia funcționalistă.

Antropologia aplica, uneori cam pripit, un reflex de tip funcționalist, conform căruia o structură trebuie să coordoneze sau să reprezinte toate celelate structuri.

Interpretând adesea evoluția umană ca pe un marș voluntar ori involuntar către modernitate, și stat, antropologii au putut- grație tipologiilor și unui anume relativism cultural- să dea impresia că statul – națiune nu ar fi, în ultimă analiză, decât un caz particular, acela al istoriei europene.

De unde criticile din anii 1970-1980 împotriva acestui etnocentrism implicit care presupunea că stat și, in consecință, politic ar exista peste tot.

În ultimii 20 de ani, prim-planul antropologiei mondiale a fost ocupat de noțiunile de etnicitate și de etnie. Dintr-o actualitate făcută din revendicări rasiale ( negrii americani) ori regionaliste (sârbii, scoțienii..), etnia a exprimat o formă de „reinventare a tradiției”. Este vorba despre o relectură culturalistă și politică a obiecțiilor antropologiei, într-un moment în care cunoașterea totalităților sociale omogene, tradiționaliste sau pur și simplu conștiente de ele însele, părea din ce în ce mai dificilă. Descrierea pluralismului etnic, deci a conștiințelor etnice în raport cu ceilați și in raport cu statul central, este aceea care a suscitat conceptualizarea etnicității, conceptualizarea etnici a venit apoi de la sine. Ultimul secol a văzut etnologia și antropologia născându-se și ocupând un anumit loc in ansamblul științelor sociale. Numai ca acest loc pare inca nesigur, deoarece reinoirile constante ale disciplinei creează in fiecare generație un fel de nedumerire în ceea ce o privește, in timp ce, pe de altă parte, etnologia dă impresia că este legată prin definiție de studiul societăților primitive.. care nici nu mai există!

Cu toate acestea, secolul de etnologie instituțională și profesională care s-a scurs permite tragerea următoarelor concluzii provizorii:

perspectiva antropologică marchează o voință de totalizare a experienței umane, individuală și colectivă, însă caracterul particular al unora dintre obiectivele sale poate complica efortul de comparare.

ancheta de teren este indispensabilă, insă criticile politice9 raporul cu colonianismul), postmoderne, ca și dificultățile financiare ori administrative o fac vulnerabilă.

antropologia agreează speculațiile teoretice și conceptuale; pe de alta parte etnografia fără idei a dăinuit.

existența unor interlocutori locali din ce in ce mai competenți repune in discuție existenta etnografiei aproximative, literare și subiective

Precizia faptelor exclude amatorismul luminat. Si totuși jurnaliștii, experții , militanții indigeniști sau culturali gândesc că produc o etnologie de apropiere mai accesibilă și mai utilă decât aceea a discursurilor savante.

Antropologia ar fi într-un anume sens un amestec de istorie și de știință politică ce nu indrazneste sa isi supună numele deoarece deși vorbește in prezent gandeste întotdeauna la trecut, iar discursurile sale raman închise in relații ierarhice de repunere culturală și intelectuală. Ca știință socială, antropolgia nu poate fi comunicată ca atare, este evident: elaborarea științifică este una, iar popularizarea ei alta.

Există o mondializare a experiențelor sociale și deci, a modurilor de a face etnologie și antropologie. Inegalitatea moștenirilor in materie este, totuși, prea flagrantă pentru ca situația să se schimbe de la o zi la alta: importul și adaptarea antropologiei in versiunile sale cele mai actuale continuă să fie supuse unor severe constrângeri instituționale, financiare, dar și intelectuale și psihologice.

Așadar, cum s-ar putea elabora o antropologie a modernității?G. Balandier înțelege și identifică semnele modernității, „ noile teritorii ale socialului și culturalului, derutante și neidentificate sau greșit identificate”. Modernitatea ar fi tradiție a noului, iar antropologia este indispensabilă, atunci când trebuie desemnate aspectele actuale ale societății sau ale culturii la care limbajele obișnuite nu prind deloc, indiferent că este vorba să numim tribalizare anumite răbufniri le socialului, ori punem in evidenta puternica reîntoarcere la oralitate și la iconicitate legată de expansiunea mijloacelor de informare in masă, să descriem universul cultural informatic tot atât de deconcentrat ca și acela studiat de un etnolog, ori să interpretăm producțiile imaginarului contemporan in același fel in care interpretăm miturile de la o tradiție”

Desigur, aceasta comparație este mai curând metodologică, deoarece etnologia cercetează zonele ineditului, iar obiectul sau devine mai curând un mod de a face și de a spune decât o particularitate socială sau culturală in sine.

Etnologia ramane, totuși, o știință a timpului prezent: capacitatea sa de a asculta oralități informate, curiozitatea sa pentru ceea ce este implicit, ori pentru ceea ce nu a fost formulat, subtilitatea cu care abordează fenomenele de masă ( cum ar fi societatea numită de consum, ori universul televizual), competența sa în a reconstrui „ fenomenele sociale totale” (școala, întreprindere) ar trebui să ii permită să ramana metode de bază a unei antropologii sociale sau culturale care s-ar deosebi de o antropologie cu preferințe cognitive și simbolice, cu un gust pronunțat pentru structurile pretins permanente ale culturilor și practicilor.

Concluzii

În cadrul fiecãrei societãti se petrec numeroase fapte si fenomene sociale. Unele sunt trecãtoare, au o micã importantã sau se petrec independente unele de altele. În alte situatii, faptele si fenomenele sociale se înlãntuiesc între ele, dând nastere unor relații stabile.

Individul sau chiar grupul are experiente de viatã circumscrise la mediul socila în care trãieste. Despre ceea ce se întâmplã în alte grupuri sau în alte societãti, individul nu aflã decât ocazional sau nu stie nimic. Ceea ce nu le este familiar este considerat anormal sau scandalos. De exemplu, unul din personajele create de scriitorul Marin Preda, vãzând pentru prima oarã în viatã o girafã, dupã ce se uitã la ea ore întregi, conchide cã asa ceva nu existã.

Dacã indivizii nu reisesc sã ofere în mod spontan o cunoastere stiinificã a societãtii, atunci nici grupurile sau sodietãtile nu ar fi capabile de aceastã performanta. Dimpotrivã, aflat în actiuni de grup, individul are o capacitate mai redusã de a gândi în mod obiectiv si coerent. Grupul diminueazã capacitatea criticã a individului. Cunostintele produse în mod spontan de colectivitãti sau societate sunt impresionate prin vastitetea lor sau chiar prin profunzimea unor considerente. O analizã a cunostintelor sociologice este edificatoare în aceastã privintã.

Socilogia se ocupã cu studiul stiintific al vietii sociale al oamenilor si al rezultatelor interactiunii lor de grup. Acest domeniu de studiu este foarte vast si nu poate fi tratat în profunzima în toatã întinderea sa. Din acest motiv, a apãrut necesitatea specializãrii analizei sociologice pe anumite aspecte ale vietii sociale. Treptat, s-au constituit zeci de sectii specializate de sociologie sau, altfel exprimat, socilogii de ramurã care acoperã totalitatea aspectelor vietii sociale.

În aceastã ordine de idei, etnobiologia si biopolitica sunt douã stiinte care analizeazã dinamica vietii sociale si respectiv impactul preceptelor legii în cadrul acesteia.

Etnobiologia este stiinta care se ocupã cu studiul genezei si evolutiei biologice a societãtii. Ea analizeazã dinamica socialã, mecanismele schimbãrii si dezvoltãrii, identificã factorii care determinã schimbarea si dezvoltarea societãtii si stabileste legile proceselor de schimbare si dezvoltare.

Biopolitica reprezintã aplicarea etnobiologiei în politicã, în organizarea socialã si în comportarea individualã a preceptelor legii vietii. Biopolitica se ocupã cu studiul grupurilor mari de oameni care actioneazã deliberat si împreunã, orientându-se dupã aceleasi valori si ideologii si folosind aceleasi metode, în vederea realizãrii unor scopuri comune sau similare. Aceste grupuri actioneazã în directia statornicirii unor stãri de lucruri, a unor noi forme de organizare si de satisfacere a grupurilor si colectivitãtilor. Ele pot sã promoveze anumite schimbãri, dar în acelasi timp pot sã se si opunã schimãrile produse de anumiti factori sociali.

BIBLIOGRAFIE

ABRHAM, DOREL; Introducere în sociologia urbană; Editura Stiintificã; Cluj; 1991.

ANDREI, PETRE ; Sociologia revoluției – studii de sociologie politică, Editura POLIROM, IAȘI, 2000.

BACACI, ALEXANDRU; HAGEANU, CODRUTA; DUMITRACHE VIORICA ; Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucuresti, 1999.

BECKER S., GARY; Comportamentul uman- o perspectivă economică, Editura All,( arta graficã), București, 1997.

BUJOR, EUGEN; Intelectualitate și angare , JUNIMEA, IAȘI, 1983.

BROWN, LESTER ; Probleme globale ale omenirii, Worldwatch Institute USA, București, 1992.

7. BULGARU, MIRCEA; Populație și dezvoltare economică, Editura Politicã, București, 1974

BENDEX, REINHARD; State and society, University of California, Berkley, 1996

COPANS, JEAN; Introducere în etnologie și antropologie , Editura Collegium, București, 2000

CLĂTICI, OLIVIA ; Societatea de consum – mit si realitate, Editura politică, Dezbateri ideologice, 1974

GEOGESCU DELAFRAS, PETRE; Întărirea și ridicarea neamului, Editura Cugetarea, 1939

DIACONU, ION; Drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului Bucuresti, 1993.

DAVIS, JOHN ; Schimbul, Editura Du Style, București, 1999.

DUMITREAȘCU, GHEORGHE; COJOC, MARIAN; Istoria și teoria – mentalităților, Editura Andrei Saguna, Constanta. 1992.

DOWNING, KEITH; Puterea, Editura Du Style, București, 1999.

DUCULESCU, VICTOR; Protectia juridicã a drepturilor omului – mijloace interne si internationale, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998.

EMESE, FLORIAN; Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

FULEA, MARIA; TAMAȘ, ELISABETA; Schimbări și tendințe în structura demografică rurală, Editura Academiei Române, București, 1991

FANON, FRANTZ; Black skin, white masks, Editura Pluto Classics, British, Library, 1986.

PITULESCU, ION; Criminalitatea juvenilã – fenomenul „copiii strãzii”,Bucuresti, 2000, Ed. National.

HALL, A. JOHN; KENBERRY, G.JOHN; Statul, Editura Du Style, București, 1999

HORTON, PAUL; HUNT, CHESTER; Sociology, Fifth Edition, McGraw-hill, Book Company, New York, 1998 .

Coordonate ale societatii viitoare, sub redactia Traian Sbora, Bucuresti, 1994, ed Nerva

BIBLIOTECA DE SOCIOLOGIE – Comportamente culturale și profesionale, Editura Biblioteca Centralã Universitarã, Cluj,1998

INSTITUTUL SOCIAL ROMAN – Teoria monografiei sociale, Editura Cultura Nationalã, București, 1934 .

INSTITUTUL ROMÂN PENTRU DREPTURILE OMULUI, Drepturi ale persoanelor apartinând minoritãtilor nationale, Regia Autonomã, Monutorul oficial, Bucuresti, 1993.

MÃNOIU, FLORICA; EPUREANU, VIORICA; Asistenta sociala in Romania, Bucuresti, 1996, Ed. ALL.

ENCICLOPEDIA DE BAZĂ, ȘTEFAN MILCU ; Omul și civilizația, Editura Stiintificã, București, 1967

IDEI CONTEMPORANE ; Catastrofă sau o nouă societate- un model latino-american al lumii, Editura politică, București, 1981

Good thing about U.S.Today – a U.S. News and world report book – 1990

LAPLANTINE, FRANCOIS; Descrierea etnografică, Editura Polirom, București, 2000

ILUȚ, PETRE; Abordarea calitativă a socio-umanului , Editura Du Style, Cluj, 2000

McLELLAN, DAVID; Ideologia, București, 2000.

VLASCEANU, LAZĂR; Metoda cercetării sociologice, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1997

GHINOIU, ION; TREBICI, VLADIMIR ; Demografie și etnografie, Editura științifică și encicolpedică, București, 1986.

MÃNOIU, FLORICA; EPUREANU VIORICA; Asistenta socialã în România, Editura All, Bucuresti, 1996.

MORAES, DOM; A matter of people, Praeger Publisher, New – York, Wshinghton, 1993

MOLDOVAN, ION; Introducere în etnobiologie și biopolitică, Editura Neam si glie, Iași, 1947

MIFTODE, VASILE; Metodologia sociologică , Editura Porto-Franco, Timișoara, 1988

MIHÃILESCU, IOAN; Sociologie generalã, Editura Universitãtii din București, 2000.

NÃSTASE, ADRIAN; Drepturile persoanelor apartinând minoritatilor nationale, Vol. II, Asociatia Românã pentru Educatie Democraticã, Regia Autonomã, Monitorul Oficial, Bucuresti, 1998.

NAISBITT, JOHN; Megatendințe: 10 noi direcții care se transformă viața Editura politică Idei Contemporane, București, 1989

Populația – o abordare multilaterală, din Fondul Națiunilor Unite pentru evidența populației, 1998

NEARING, SCOTT si HELLEN; The brave New World, Social Science Institute, Harbaside, Maine, 1987

CANTRELL, H. ALBERT; ROLL Jr., CHARLES; Hopes and fears of the American people , University Books, New York , 1996

PASCU, STEFAN; Populația și societățile urbane, Vol.I, Editura Dacia, Iași, 1992

REX, JOHN; Rasă și etnie, Editura Du Style, București, 1999

PORSENNA, NICOLAE; Regenerarea neamului românesc, Editura Cugetarea, București, 1937

POPESCU, DAN; Civilizație și industrie, Editura Albatros, București, 1985

PETRESCU, NICOLAE; Fenomene sociale în SUA, Fundatia Stiinte literare si Artistice, Iași, 1981

PITULESCU, ION; Criminalitatea juvenilã- fenomenul „copiii strãzii”, Editura National, Bucuresti, 2000.

POPA, T. GHEORGHE; Viață și societate, Editura Socec, București, 1946.

SABÃU, L. GABRIELA, Societatea cunoasterii-o perspectivã româneascã, Editura Econimicã, București, 2001.

SCASE, RICHARD; Clasele sociale, Editura Du Style, București, 1999

STĂNCIULESCU, ELISABETA; Sociologia educației familiale, Editura Polirom, București, 1999

STĂNCIULESCU, ELISABETA; Teorii sociologice ale educației, Editura Polirom, București, 2000

STÃICILESCU, BREZEANU, ANA, RODICA; Sociologie juridicã: Metodologie, metode si tehnici de cercetare, Editura Libri Maris, Constanta, 2001.

TURNER, S. BRYAN; Status, Editura Du Style, București, 1999.

ZAMFIR, CÃTÃLIN; Indicatori si surse de variatie a calitãtii vietii, Editura Academiei Române, Informatia, Iasi, 1984.

ZOSIN, PETRE; Viitorul României sau ce constatã un român în tara lui si ce propune pebtru propãsirea ei, Editura Progresul, Iasi, 1907.

PRESS INFORMATION BUREU, Government of India, în : www. ethno.biology.com

SBORA, TRAIAN; Coordonate ale societãtii viitoare, Editura Nerva, Bucuresti, 1994.

TARCÃ, MIHAI; Demografie, Editura Economicã, Bucuresti, 1994.

VLASCEANU, LAZĂR; Metoda cercetării sociologice, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1997.