. Repere Teoretice Pentru Dezvoltarea Capacitatii DE Autocontrol A Militarilor

CUPRINS

INTRODUCERE

Deoarece procesele formatoare sunt cele care particularizează în mod dramatic posibilitățile de manifestare ale oamenilor și care pot face diferența dintre obținerea de performanțe și posibilitatea eșecului, consider de maximă importanță problematica dezbătută pe parcursul acestei lucrări.

Am investigat îndeosebi capacitatea de autocontrol a omului deoarece aceasta este cea care poate duce la deschiderea omului către posibilitatea self-formării, către posibilitatea conștientizării propriilor potențe și a transformării acestor potențe în capacități actualizate.

În demersul pe care l-am intreprins întru obținerea acelei explicații satisfăcătoare a capacității de autocontrol m-am întălnit cu o serie de dificultăți în ceea ce privește reperele pe care le oferă teoriile actuale ce au ca obiect de studiu investigarea ființei umane. Am reușit să diferențiez între cinci interpretări mai importante ce se referă explicit la capacitatea de autocontrol a omului, pe care le-am prezentat succint, încercând totuși să scot în evidență principalele particularități ale fiecăreia.

În urma unui al doilea demers, și anume cel de evaluare a interpretărilor identificate am constatat că acestea nu îndeplinesc criteriile de evaluare avute în vedere, ceea ce m-a determinat s-ă caut o soluție alternativă la acestea, o soluție care să se situeze într-un orizont de interpretare nereducționist. Am identificat ca orizont de interpretare satisfăcător pe cel procesual-organic iar ca interpretare cadru întru susținerea investigațiilor privind capacitatea de autocontrol a omului, modelul procesual organic al ființei umane.

Folosind acest model am reușit să desprind care ar putea fi concepția procesual-organică în ceea ce privește capacitatea de autocontrol și importanța acesteia pentru ființarea omului. Abordarea procesual-organică s-a dovedit a fi una care nu doar că ne oferă suficiente repere teoretice cu privire la problematica în cauză dar este singura abordare care poate duce la dezvoltarea coerentă și cuprinzătoare a potențelor omului încât acesta să fie capabil să-și controleze propria evoluție.

Pe lăngă concepția explicativă a problematicii avute în vedere am realizat și un posibil „indrumar” metodologic întru susținerea dezvoltării capacității de autocontrol a studenților militari, plecând de la solicitările specifice mediului militar dar și celui academic ce exercită presiuni asupra lor, determinând astfel necesitatea susținerii capacității de autocontrol a acestora. Am considerat util să concep acest îndrumar folosindu-mă de posibilitățile ample de intervenție asupra propriei interiorități pe care le deschide existența sinelui și posibilitatea reconstrucției acestuia și a conștientizărilor pe care acesta le face posibile.

Apreciez că această lucrare, în totalitatea ei, este un puternic înstrument ce poate fi folosit în fundamentarea unor modalităti pertinente de a interveni în autocontrolul propriei interiorități întru ameliorarea acesteia, precum și în controlul propriei deveniri, întru dezvoltarea și valorificarea potențelor de care poate beneficia orice om.

CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE ALE AUTOCONTROLULUI

Adesea, scrutându-și propriul comportament, oamenii au ajuns la concluzii nu tocmai plăcute. Au constatat, de pildă, că au o serie de deficite comportamentale: nu sunt suficient de performanți, nu sunt suficient de asertivi, de concentrați, învată prea puțin, fac prea puțină mișcare, sunt prea conformiști etc., sau, dimpotrivă, constată o serie de excese: mănâncă prea mult, fumează prea mult, consumă prea mult alcool, sunt prea agresivi, pierd prea mult timp visând cu ochii deschiși, ocupându-si timpul cu lucruri nesemnificative etc.

Aflați în aceste situații, animați de dorința de a face ceva, de a se schimba, de a atinge anumite standarde, ei apelează la așa numita capacitate de autocontrol în speranța de a modifica (controla) aceste comportamente deficitare sau excesive. Reușesc ei oare să facă acest lucru? Răspunsul vine imediat și nu este unul încurajator, deoarece rar, foarte rar se reușește finalizarea unor astfel de acțiuni, lipsa succesului fiind atribuită deseori unei “insuficiente voințe sau forțe interioare” etc.

Că oamenii demonstrează mari diferențe în ceea ce privește nivelul de autocontrol al acestora este un adevăr lesne de verificat prin simpla observație a modalitaților diversificate ale acestora de a rezolva diversele probleme cu care se confruntă în viața de zi cu zi. Se poate afirma că acesta poate fi afectat de starea de sănătate a individului și de experiențele acumulate și că poate fi îmbunătățit pe parcursul vieții.

Cu privire la această problematică, găsim referiri în majoritatea religiilor lumii, acestea oferindu-ne multe învățături despre importanța autocontrolului în viața noastră. Spre exemplificare, în textele creștine, Paul descrie autocontrolul, în epistola către Galatineni (5:22), ca pe “unul din fructele spiritului”, iar în epistola catre Titus (2:6), îl atenționează pe acesta cu privire la “necesitatea de ai incita pe tineri sa se autocontroleze”. Apostolul Petru face deasemenea referire la autocontrol ca la o cerință fundamentală a unui bun creștin în drumul acestuia catre salvare.

Potrivit filosofiei budiste (Dhammapada), ca o referire consacrată asupra problemei autocontrolului se afirma că “Stropitorii de culturi se preocupă cu conducerea apei. Arcașii se preocupă cu prelucratul săgeților. Pădurarii se preocupă cu prelucratul lemnului. Înțelepții (oamenii virtuoși) se preocupa cu autocontrolul neîncetat”. O altă expresie notabilă este și urmatoarea: “Chiar dacă cineva poate învinge un milion de adversari pe câmpul de luptă, mai mare va fi victoria sa dacă nu v-a cuceri pe nimeni decât pe el însuși”.

Cert este că problematica în discuție nu este una de neluat în seamă deoarece, așa cum susțin de mii de ani și interpretările de tipul religiilor, aceasta este una cu implicații majore pentru ființa umană, putând chiar fi considerată unul din pilonii fundamentali ce pot oferi o minimă coerentă posibilităților de manifestare ale omului.

Putem afirma chiar că autocontrolul poate fi, în ultimă instanță, o chestiune de viață și de moarte, având în vedere că în ziua de astăzi nu sunt o noutate cazurile în care oamenii au murit din lipsa de autocontrol, iar aici mă refer la acei oameni bolnavi care nu sunt capabili să urmeze un regim alimentar sau să renunțe la fumat sau la alcool pentru a face posibilă însănătoșirea. Se poate spune că situația este una ingrijoratoare deoarece dacă nici frica de moarte, care este guvernată de instinctul de conservare (unul din cele mai puternice instincte), nu ne mai poate ajuta să ne autocontrolăm, înseamnă că omul de azi, cu toată instruirea sa și posibilitățile deschise de gradul înalt de evoluție al omenirii, dă dovadă de o natură foarte slabă.

Desigur, acest fenomen este consecința unor situații, mai mult sau mai puțin conștientizate de către oamenii afectați, care, conexate între ele, nu au făcut decât să adâncească în sufletul oamenilor sentimente de genul neputintei, neîncrederii, suspiciunii si îndoielii, transformându-le într-un mod de viață generalizat.

După cum se știe, așa cum trupul este modelat în principal de hrana pe care o consumăm, mintea este modelată de informațiile pe care le asimilează. Iar tendința scăderii eficienței procesului educațional în școli, lipsa de disciplină și autodisciplină în familie și societate și în special acțiunea nedirijată a mass-mediei ce are ca efecte inducerea unor sugestii nesănătoase în mintea umană, pe lângă faptul că simpla acțiune de a privi la televizor inhibă funcționarea centrilor cerebrali superiori, nu fac decât să submineze capacitatea de autocontrol a oamenilor diminuând totodată șansele acestora de a duce o viața armonioasă, caracterizată de succese și nu de eșecuri.

Autocontrolul este înainte de toate o necesitate. Din mărturiile multor personalități ale lumii reiese faptul că succesul lor într-un domeniu sau altul s-a bazat pe capacitatea de a se controla în situații critice. Aceia care au fost tari de fire au reușit să câștige acolo unde, după toate aparențele, nu mai exista nici o șansă.

Exersarea autocontrolului a condus la dezvoltarea mentală și afectivă a ființei umane și a creat cadrul necesar unei vieți sociale înfloritoare.

Cu toate acestea, autocontrolul a generat și o mulțime de efecte secundare neplăcute cu consecințe serioase în tulburările psiho-somatice. În lumea animală nu poate fi vorba de nici o formă de autocontrol. Viața unui animal este pre-programată prin intermediul instinctelor speciei din care face parte, astfel încât nu putem vorbi în cazul lor de acțiuni realizate în urma unui autocontrol. Mergând pe linia evoluționistă, desprinderea omului de natura animală a avut loc în primul rând prin apariția unei scântei de conștiință de sine, care a fost sporită ulterior prin acțiuni deliberate. Acest comportament deliberat i-a oferit omului o anumită autonomie față de programările instinctuale.

Desprinderea de viața instinctuală prin intermediul acțiunilor deliberate înseamnă, dintr-un anumit punct de vedere, îndepărtarea de funcțiile naturale și în consecință, crearea unei vieți artificiale, care prezintă riscul imens al superficialității și al aberației. Pe de altă parte, atunci când autocontrolul constă doar într-o serie de reprimări continue, mintea conștientă și subconștientă se umple de tensiuni perturbatoare. De exemplu, se spune că exersarea incorectă a controlului asupra funcțiilor excretorii în copilărie, determină apariția unei constipații cronice și a unui simțământ de posesiune (atașamentul față de lucruri) extraordinar de puternic la nivel psihic. Animalele, care nu și-au exersat niciodată controlul asupra funcției excretorii, nu suferă de constipație!

Analizând mai mult efectele devastatoare pe care le provoacă exersarea incorectă a autocontrolului, mulți avem tendința de a ne revolta împotriva oricărei legi sau reguli, dar aceasta nu înseamnă decât o cădere în cealaltă extremă. Mișcările hippy din anii '60 au demonstrat din plin acest lucru. Pentru om este bine ca viața să rămână naturală, dar perfect controlată. „Naturalismul" poate fi minunat, dar el trebuie însoțit de autocontrol sau de conștiință.

Se pare că șansa sau norocul este favorabil celor care sunt capabili de autocontrol. Se observă că, atât timp cât nu se depășesc anumite limite, oamenii sunt capabili de autocontrol, dar aceasta încă nu înseamnă a fi tare de fire, ci înseamnă a fi în limitele „normalității” general aceptate. De exemplu, atât timp cât cineva îți vorbește calm, poți să-ți păstrezi controlul indiferent de ceea ce îți spune, dar în momentul în care începe să țipe la tine este foarte posibil să simți o strângere în spate, un gol în stomac și o întreagă serie de alte efecte fiziologice.

1.1. Expresii populare care se referă la autocontrol

Pentru autocontrol există mai multe expresii echivalente în limbajul popular: a fi tare de fire, a nu-ți pierde capul, a avea sânge rece.

1. A fi tare de fire înseamnă a manifesta control deplin în momentele critice, prin ceea ce avem adânc impregnat în subconștient. "Prin firea unui om se înțelege, în mod general, temperamentul său. De exemplu, se spune despre cineva că așa-i este firea, desemnându-se prin aceasta predispozițiile temperamentale pe care le-a moștenit. Și cum temperamentul este mai mult legat de aspectul subconștient și instinctual al ființei decât de cel rațional-mental-conștient, deducem că expresia a fi tare de fire desemnează capacitatea de autocontrol prin intermediul acestor aspecte profunde.

Partea subconștientă a ființei, poate fi „controlată" doar de către cei tari de fire. De fapt, aici nu prea putem vorbi de autocontrol, ci doar de o „așezare corectă” și armonioasă a lucrurilor, dobândită prin naștere și mai ales prin educație potrivită. Un om cu instinctele armonios dezvoltate, cu un subconștient bine structurat și solid, dă dovadă de un compucturat și solid, dă dovadă de un comportament echilibrat, armonios, aflat sub semnul autocontrolului. Însă acest om nu trebuie să facă eforturi foarte mari pentru a se autocontrola, deoarece el are o predispoziție înnăscută pentru a manifesta autocontrolul. Întotdeauna ceea ce numim autocontrol în manifestarea sa este de fapt un comportament absolut normal pentru el. În cazul unui om ale cărui instincte sunt perturbate, dacă subconștientul său este plin de dizarmonii ca urmare a experiențelor traumatizante din perioada copilăriei, atunci spunem că firea omului respectiv este slabă și el va da dovadă de multe slăbiciuni, care îl vor face adeseori să-și piardă controlul sau, altfel spus, să-și iasă din fire, să-și piardă firea.

Nu trebuie sa înțelegem insa de aici că autocontrolul este o capacitate înnăscută. Este adevărat că cei care se nasc cu un subconștient armonios sunt mult favorizați în obținerea autocontrolului, însă, pe de altă parte, oricine poate să obțină prin eforturi susținute, o armonizare a instinctelor sale și a vieții subconștiente.

2. Următoarea expresie, a nu-ți pierde capul, se referă mai ales la aspectul de control în și prin intermediul planului rațional, mental, al ființei.

A nu-ți pierde capul înseamnă a avea luciditate și destulă putere pentru a-ți controla logica, rațiunea (altfel spus, judecata) în situații de criză. Expresia a nu-ți pierde capul este un îndemn la păstrarea lucidității, atunci când apare o puternică influență emoțională. Sub influența unor emoții puternice, ne putem pierde capul, întreținând tot felul de gânduri care nu mai au nimic de a face cu realitatea și bunul-simț. În concluzie, această expresie se referă la capacitatea unui om de a-și păstra bunul-simț în gândire, o judecată corectă și totodată pozitivă, optimistă, chiar și atunci când o emoție puternică tinde să-i limiteze orizontul gândirii.

3. Mai există o expresie curentă în limbajul popular pentru desemnarea autocontrolului și anume: a avea sânge rece. A-ți păstra sângele rece în situații dificile este o expresie populară care desemnează capacitatea de a fi complet insensibil la acei factori care inhibă puterea de a realiza anumite acțiuni.

Dintr-un punct de vedere, a avea sânge rece poate însemna a fi incapabil de a avea emoții și sentimente. Cei care se pot stăpâni în situații „fierbinți", păstrându-și sângele rece, sunt de două tipuri: 1) cei care sunt incapabili de a resimți vreo emoție și 2) cei care simt emoții și sentimente, dar și le pot controla.

Autocontrolul nu implică lipsa capacității de a resimți emoții și sentimente. Cel care dă dovadă de autocontrol poate să resimtă în profunzime, cu toată ființa lui, vibrațiile unui moment emoționant, dar acest lucru nu-1 împiedică să-și păstreze luciditatea și stăpânirea de sine.

1.2. Accepțiuni ale termenului de „autocontrol”

Autocontrolul, etimologic vorbind, este capacitatea de a te controla singur. În mod normal aproape orice om este înzestrat într-o anumită măsură cu autocontrol. Majoritatea oamenilor își pot controla funcțiile excretorii, pot să-și controleze foamea și setea, pot să-și controleze până la un punct vorbirea și gesturile. Acest autocontrol este însă foarte vag, deoarece el se manifestă doar atât timp cât ființa se păstrează în limitele unor stimuli obișnuiți. În momentul în care unii oameni sunt nevoiți să flămânzească mai multe zile, este posibil ca atunci cand se vor afla din nou în fața mâncării să nu se mai poată controla deloc.

Aceasta lipsa de autocontrol este evidentă la majoritatea oamenilor, dacă privim mai in profunzime. Autocontrolul trebuie verificat în situațiile critice sau în acele momente în care ființa trece prin anumite încercări care depășesc limitele obișnuitului. Mai ales în fața neprevăzutului se poate verifica puterea de autocontrol. De exemplu, se întâmplă să vezi câte un om în toată firea, bine clădit și plin de forță, pe care crezi că te poți baza în orice împrejurare, dar care începe să plângă ca un copil atunci când se confruntă cu o situație mai ciudată. Cineva poate avea, de exemplu, frică de broaște. El este foarte puternic, se luptă chiar și cu leii, dar atunci când în fața lui apare o broască, își pierde orice urmă de autocontrol. Referitor la această situație în popor se spune: apără-mă de găini, că de câine nu mi-e frică.

Fiecare om are ceea ce se numește, în mod curent, o slăbiciune. Atunci când stimulii cu care se confruntă ajung în domeniul acelei slăbiciuni, devin complet imprevizibili și, pentru a face față unor astfel de situații, avem nevoie de autocontrol.

Pentru a contura o prima imagine asupra a ceea ce inseamnă autocontrolul am identificat o serie de trei definiții, fiecare încercând să evidențieze principalele aspecte ale acestuia, așa cum pot fi receptate ca urmare a efectuării unor observații empirice.

Definiția 1:

Autocontrolul este acea capacitate umană prin intermediul căreia ne putem comporta firesc, natural, manifestând permanent stăpânire de sine și calm, indiferent de ceea ce ne este dat să trăim.

Să fii la fel de natural și în fața succesului și în fața eșecului, să nu te înflăcărezi prea mult atunci când lucrurile îți merg bine și să nu te întristezi peste măsură atunci când lucrurile îți merg prost, să vorbești și să te comporți la fel, atât cu cel ignorant cât și cu cel înțelept, atât cu cel sărac cât și cu cel bogat este un mod de a manifesta autocontrolul. Naturalețea este una dintre cele mai frumoase trăsături pe care o poate manifesta un om.

Atunci când ești în consonanță cu legile naturale, nu poți să fii luat prin surprindere. Se spune că natura nu face salturi – natura non facit saltum. Ori, lipsa de control se referă la schimbările bruște care apar în comportamentul nostru. Un om înzestrat cu autocontrol nu înseamnă că experimentează permanent o aceeași stare sufletească, ci arată că el trece de la o stare sufletească la alta într-un mod perfect natural și conștient.

A considera că tot ceea ce ți se petrece este ceva natural și firesc, înseamnă a avea o cunoaștere superioară. Omul superior știe că absolut tot ceea ce se manifestă este un proces natural, guvernat de anumite legi și de aceea el nu se teme. Și dacă nu se teme nu-și pierde autocontrolul.

Definiția a 2-a:

Puterea de a-ți păstra gândirea coerentă, capabilă de a dispune la maxim de înzestrările sale (cum ar fi; memoria, logica, percepția clară, inteligența), indiferent de situațiile prin care treci, se numește autocontrol.

Exemplul potrivit pentru această formă de autocontrol este cel al unui acrobat de la circ. Un acrobat este tot timpul atent să nu-și piardă echilibrul în timp ce este suspendat pe o sârmă și execută tot felul de salturi periculoase.

Este cât se poate de clar faptul că procesul gândirii ne face să ieșim permanent din starea de echilibru, ne periclitează autocontrolul, dar fără a gândi se pare că nu putem trăi în această lume! Acrobatul trebuie să facă acrobații pe sârmă; dacă ar rămâne nemișcat n-ar impresiona pe nimeni. Însă fiecare acrobație pe care o face, nu-l determină să uite că se află suspendat pe o sârmă și trebuie să rămână în echilibru. El nu se lasă furat de acrobații, ci rămâne permanent concentrat asupra echilibrului. Gândirea trebuie să gândească, să creeze continuu „acrobații" cât mai impresionante, dar în același timp ea ar trebui să nu uite nici o clipă baza echilibrului și sursa din care a provenit.

Cel mai adesea, pentru cei mai mulți oameni, sunt de ajuns doar câteva cuvinte pentru a-i face să-și piardă liniștea interioară. O simplă convorbire telefonică îi poate aduce în doar câteva secunde într-o stare emoțională puternic instabilă. La astfel de gânduri trebuie să învățăm să reacționăm corect. Chiar dacă un aspect sau o felie din viața noastră s-a dărâmat, informația legată de acest lucru nu ar trebui să ne tulbure într-atât de mult încât să ne fie periclitate toate celelalte componente ale vieții. Menținerea lucidității, a justei măsuri, a coerenței gândirii chiar și atunci când ne confruntăm cu o informație „gravă" este o dovadă de autocontrol sau, altfel spus, este rezultatul autocontrolului și ne ajută să rămânem în echilibru.

Definiția a 3-a:

Starea în care un om trăiește fiecare emoție în plinătatea ei și în același timp este perfect conștient de ceea ce trăiește, păstrăndu-și calmul, luciditatea și coerența gândirii se numește autocontrol.

Aceasta a treia definiție a fost necesară tocmai pentru a sublinia faptul că a avea autocontrol nu înseamnă a fi lipsit de orice capacitate de a trăi emoția, sentimentul sau de a avea o fină sensibilitate sufletească.

Autocontrolul nu trebuie confundat cu rigiditatea emoțională, acestea două neavând nimic în comun.

1.3. Unde și de ce este necesar autocontrolul?

Un om veritabil nu dă dovadă de autocontrol doar atunci când este de față cu ceilalți, ci și atunci când este singur. Autocontrolul, dacă există cu adevărat, se va manifesta tot timpul. Un om cu adevărat bine crescut se comportă ca atare nu numai atunci când este de față o altă persoană, ci și atunci când este singur. Un om care își controlează senzația de foame va manifesta această capacitate tot timpul. Un om flămând, atunci când este invitat la masă de către un prieten, își poate controla tendința de a înfuleca hrana ca un hulpav, pentru a nu se face de râs față de ceilalți, dar aceasta nu este adevărata stăpânire de sine. Un om care are autocontrol, indiferent dacă este singur sau nu la masă, indiferent dacă este foarte flămând sau nu, va mânca la fel de calm.

În fața unui pericol iminent, autocontrolul este întotdeauna salutar. Dacă nu vom intra în panică, vom avea mult mai multe șanse să scăpăm cu viață sau să reducem la minim efectele dezastruoase.

Examenele vieții pot fi trecute foarte ușor atunci când suntem capabili de autocontrol. Vrând-nevrând, viața ne examinează mai des decât credem și autocontrolul ne poate asigura forța necesară pentru a depăși toate încercările cu succes.

Adeseori, ne producem singuri tot felul de necazuri pentru că nu știm să ne oprim la timp dintr-o acțiune sau alta sau nu avem puterea de a scăpa de un viciu sau altul. Unii oameni au multe „probleme” din cauză că i-a luat gura pe dinainte. Autocontrolul este o modalitate sigura de a scăpa de toate aceste necazuri.

Întotdeauna pierdem foarte mult, chiar și în ceea ce privește sănătatea corpului, datorită crizelor de mânie și furie. Autocontrolul ne conferă arme redutabile împotriva mâniei precum calmul și răbdarea.

Nu cred că există vreun domeniu al vieții în care să nu ne fie necesar autocontrolul; nu există vreun moment în viață în care să nu ne fie util autocontrolul sub o formă sau alta.

Mulți își doresc să nu mai fie răutăcioși, să nu mai vorbească fără să gândească, să nu mai fie atât de plângăcioși, să nu mai bea alcool, dar fără autocontrol nimeni nu poate să obțină ceva valoros în viața sa.

Stăpânirea de sine conferă o mare putere charismatică; iată o motivație pentru care merită să depunem cât mai multe eforturi pentru a ne însuși autocontrolul.

În concluzie, oriunde și oricând autocontrolul este semnul distinctiv al omului superior.

CAPITOLUL 2. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR

2.1. Autocontrolul – conceptualizări

În momentul actual există o multitudine de termeni în limbajul comun sau de specialitate ce desemnează ceea ce am putea numi autocontrol. O înțelegere inițială a ceea ce poate însemna autocontrolul s-ar putea realiza luând în considerare câțiva dintre termenii utilizați în psihologie, care, deși nu sunt identici ca semnificație, apar în diverse contexte ca având semnificații asemanatoare. Pe parcursul investigării am întâlnit numeroase abordări care se referă la autocontrol sau la alți termeni adiacenți acestuia precum: autodeterminare, independență, autonomie, auto-organizare, acțiuni voluntare, voință, self-management, stăpânire de sine, autoreglare etc, abordări ce incearcă să lamurescă problematica oferind fiecare argumente proprii.

Definițiile și abordările autocontrolului s-au dovedit a fi variate, depinzând foarte mult de orizonturile teoretice în interiorul cărora s-au conturat. Voi prezenta în continuare câteva dintre definițiile ce au fost date autocontrolului, pentru a evidenția diversitatea interpretărilor ce s-au conturat asupra termenului:

„Autocontrolul – reprezintă controlul exercitat de capacitățile cognitive raționale ale unui subiect asupra diferitelor manifestări ale emoțiilor și vieții sale afective. Controlul sau stăpânirea unei situații rezultă din percepția pe care subiectul o are asupra unei relații de dependență între comportamentul său și sursa acestui comportament […] Autocontrolul conștient este forma cea mai înaltă de realizare și manifestare a feed-back-ului”

„Autocontrolul – exprimă posibilitatea sistemului uman de a-și controla și regla comportamentul, propriile acțiuni, posibilități, atitudini, opinii, decizii, rolurile și statusurile sociale, responsabilitățile legate de ele în funcție de caracteristicile, importanța și cerințele interne de adaptare socială.

– se formează în funcție de experiența de viață, sub influența educației și a condițiilor stimulatoare în care își desfășoară activitatea ;

– este adaptativ și presupune autoreglarea care la om se desfășoară activ, conștient și voluntar. Trecând de la o situație la alta în condiții de autocontrol subiectul dobândește un progres în adaptare.”

„Antocontrolul – ca și control al sinelui, este abilitatea de a controla impulsivitatea inhibând dorințele imediate pentru un interes mai îndepărtat; conotația principală este aceea de stăpânire, reprimare.”

„Prin autocontrol sau mai larg autoreglare (self-regulation) se înțelege modalitățile prin care oamenii își stăpânesc și controlează reacțiile și comportamentele lor și gradul în care reușesc să o facă”

„Autocontrolul – într-un sens foarte general, semnifică acel control exercitat de capacitățile cognitive raționale ale unui subiect asupra diferitelor manifestări ale emoțiilor și vieții sale afective. Într-un sens mai restrâns, controlul exercitat de cel de-al doilea sistem de semnalizare (limbaj și gândire), asupra activității senzori-motorii (primul sistem de semnalizare)”

„Autocontrolul – ca operație complementară comenzii, constând din supravegherea propriilor reacții și comportamente și din ponderarea, accelerarea sau suspendarea lor în conformitate cu cerințele programului și situațiilor. Autocontrolul este mecanismul și capacitatea de urmărire a comportamentului propriu (îndeosebi a reacțiilor impulsive) și de ponderare, modificare sau frânare a lor, de revenire la normă. Astfel autocontrolul apare ca o dimensiune a stăpânirii de sine.”

Alte trăsături asociate cu conceptul de autoreglare (self-regulation) sau autocontrol sunt amânarea întăririi (Logue, 1988), acceptarea unei pedepse (punishment) mici în schimbul unei pedepse mai mari, mai târzii (Rachlin, 1989), conștientizarea comportamentelor acceptate social (Kopp, 1982).

Elementele comune ale interpretărilor ce sunt date conceptului de autocontrol țin în primul rând de intenționalitate, de manifestări conștiente, de acțiuni orientate spre anumite finalități. Abordările diferă în ceea ce privește "locul controlului". Au existat controverse în ceea ce privește situarea controlului la nivelul individului – control intern (variabilele personale sunt cele care determină capacitatea de autocontrol) sau la nivelul mediului – control extern (autocontrolul depinde de posibilitățile omului de a acționa asupra mediului). Diferă deasemenea, de la o interpretare la alta, si componentele personalității asupra cărora se exercită autocontrolul, vorbindu-se astfel despre controlul emoțiilor, controlul cognitiv, controlul social, control al stresului etc.

Voi prezenta în continuare premisele principalelor interpretări teoretice (în special interpretări psihologice) care au fost date autocontrolului pentru a putea face posibilă o analiză critică a acestora în vederea identificării posibilelor limite ale acestora și a încercării de a găsi acea interpretare satisfăcătoare, care este întradevăr nereducționistă, ce ne poate oferi suficiente repere teoretice cu privire la problematica avută în vedere.

2.2. Repere teoretice pentru explicitarea autocontrolului

Am încercat în continuare să identific și să sintetizez principalele abordări teoretice ale autocontrolului ce s-au conturat până în prezent. Pe parcursul acestui demers am reușit să diferențiez între cinci interpretări mai importante ale acestui domeniu, pe care le-am prezentat succint, încercând totuși să scot în evidență principalele particularități ale fiecăreia.

2.2.1. Abordarea cibernetică a autocontrolului

Dezvoltarea teoriei cibernetice sau teoriei controlului a început odată cu anii '40. Alături de teoria generală a sistemelor, teoria sistemelor cu autoreglaj (cibernetica) a oferit o nouă perspectivă asupra studierii comportamentului uman. Norbert Wiener a fost cel care a impulsionat utilizarea teoriilor menționate pentru studiul organismelor vii, prin succesul de care s-a bucurat lucrarea sa "Cybemetics: Control and communication in the animal and the machine " (1948).

Din perspectivă cibernetică, autoreglajul se realizează prin compararea rezultatului final al unui ciclu de acțiune, cu o valoare standard de referință, feed-back-ul fiind considerat principalul mecanism de autoreglaj. Odată ce a fost inițiată o acțiune, un comportament, un "senzor" comparator sesizeză orice deviație de la standardul stabilit inițial. Orice discrepanță între comportamentul dorit și comportamentul efectiv va conduce la adoptarea unui nou comportament cu scopul de a minimiza devianța față de standardul de comparare. Norbert Wiener consideră că autoreglajul constă din comandă și control. Reglările oricărui sistem cibernetic pot fi concepute ca o activitate de autoreglare care are loc fără intervenția unui reglator extern și valoarea acesteia este dată de necesitatea autoconservării și autoreproducerii reglatorului.

Deși există anumite analogii cu viziunea mecanicista din cibernetică, s-a conștientizat faptul că studiul omului din perspectivă cibernetică conduce la simplificări deformatoare, în primul rând datorită faptului că omul este mult mai complex decât orice alt sistem cu autoreglare, cu atât mai mult decât orice sistem tehnic. Specificitatea proceselor ce întrețin omul face ca posibilitățile de autoreglare să fie mult mai complexe și în același timp să fie supuse unor "limitări" ce decurg din faptul că alternativele omului sunt determinate de posibilitățile sale de cunoaștere, aflate într-o continuă transformare. Omul nu are dintotdeauna acces la modalitățile de autocontrol fie pentru că nu le-a învățat, fie pentru că încearcă să intervină asupra unor procese pe care nu le interpretează satisfăcător.

Datorită amplei dezvoltări a științelor socio-umane, la care s-au adăugat studiile privind biologia și organizarea sistemelor vii, s-au conturat o serie de reconsiderări ale explicațiilor despre om ce au început să țină seama tot mai mult de complexitatea ființei umane. Teoria sistemelor și cibernetica au apărut ca fiind explicații teoretice nesatisfăcătoare pentru a explica complexitatea lumii vii. Cercetări ulterioare încearcă să elucideze noțiunile de autoreferință și recursivitate organizaționale, autoorganizarea este considerată principala caracteristică a lumii vii; "s-ar cuveni să elucidăm noțiunea de sine, care precede noțiunea de autos (producere de sine, reorganizare permanentă). Tocmai prin dezvoltarea unei astfel de concepții teoretice va putea fi, în sfârșit introdus în știință conceptul care a fost izgonit din ea acum trei secole, anume subiectul, care este o categorie capitală, nu numai pentru a concepe individul, ci orice individualitate vie".

Astăzi, interpretările psihologice dominante abordează omul din perspectivă sistemică. Autoorganizarea, autoguvernarea sunt considerate ca exprimând funcția de comandă și control asupra întregii dinamici a relației omului cu lumea externă și cu sine însuși, "autoreglarea de tip conștient se realizează prin acumularea și variațiile în sistemul psihocomportamental, pe baza feed-back-ului pozitiv antientropic, a feed-through-ului (conexiunii reglatoare de mediere) și a feed-before-ului (conexiuni reglatoare de prospectare, anticipare). Se consideră că autoreglarea este impusă de o totalitate organică sau de un sistem cognitiv asupra reglărilor sau ajustărilor locale ale partilor, ceea ce implică existenta unei organizări integratoare care coordonează și ajustează reglările locale ale subsistemelor.

2.2.2. Abordarea autocontrolului ca modalitate de manifestare a voinței

În cadrul abordărilor din psihologie se urmărește rolul central pe care îl are conștiința în reglarea proceselor psihice. Conștiința apare ca fiind cea care realizează forme superioare de autoreglare prin care se valorifică selectiv și specific posibilitățile funcționale ale tuturor componentelor sale particulare: cognitive, afective, motivaționale, volitive etc. Voința, ca dimensiune a conștiinței este considerată ca fiind mecanismul specific prin care se gestionează întreg existențialul atitudinal-aptitudinal al personalității în raport cu lumea. Jean Piaget numea voința "reglajul reglajelor", ea fiind cea care inițiază, susține și accelerează activitatea, pe care poate deasemenea si să o frâneze, diminueze sau amâne, ea reglând astfel toate starile si procesele psihice dintr-o activitate voluntară.

Voința exprimă posibilitatea autonomiei, independenței in spațiul existențial. Interpretările voinței sunt diverse, oscilând între derivarea acesteia fie din gândire, ca act elaborat prin intermediul gandirii si centrat pe efectuarea de alegeri si hotărâri, ca aptitudine de actualizare si realizare a intențiilor proprii, fie din afectivitate, ca formă de stăpânire (gestionare) a afectivității, fie ca și caracteristică a acțiunilor sociale. În acest context, voința este cea care „raportează acțiunea la tendințele sociale si morale, reținând-o prin amânare și pregătind-o mental prin intermediul limbajului intern”.

Admițând că autocontrolul se desfășoară la nivel voluntar, trebuie să ținem seama de funcția reglatoare a conștiinței, precum și de rolul jucat de sistemul motivațional așa cum ne apar din perspectiva psihologiei generale. Reglarea voluntară a activității se face în strânsă legatură cu celelalte procese psihice, în special cu gândirea și imaginația. Acțiunile voluntare sunt înainte de toate conștientizate, gândite și orientate spre finalizarea unor scopuri. În condițiile reglajului voluntar „percepția devine observație, memoria se realizează in forma voluntară, atenția este reglată voluntar, gandirea este dirijată conștient și voluntar”, reglajul permițând astfel subiectului să convertească determinarea, controlul, reglajul în autodeterminare, autocontrol, autoreglaj. Voința este implicată deasemenea în reglajul voluntar al proceselor afective în două direcții: concentrarea energiei afective si unificarea ei cu cea voluntară și rezolvarea unor conflicte emoționale, reprimând anumite tendințe afective în favoarea altora ce merg în direcția scopului.

Voința apare ca fiind un proces de autoreglaj verbal, limbajul fiind principalul mecanism implicat în reglajele voluntare, mobilizarea resurselor fizice, intelectuale, emoționale se realizează prin intermediul mecanismelor verbale.

Actul voluntar și, implicit, autocontrolul presupun un consum considerabil de energie, prin concentrarea si mobilizarea energiei psiho-nervoase, acest consum depinzând de intensitatea și durata efortului voluntar si de caracteristicile psihice ale subiectului: „Mobilizarea voluntară deși deosebit de eficienta, este costisitoare pentru organism, din punct de vedere energetic […] încordarea voluntară nu este nelimitată si duce la oboseală fizică și nervoasă în special”. Această ipoteză a fost confirmată de studiile cercetătorului Roy Baumeister de la Universitatea din Florida. Acestea au avut drept scop testarea a trei genuri de teorii referitoare la autocontrol. Prima se referă la autocontrol ca proces cognitiv, alta ca abilitate ce poate fi învățată și cea de-a treia ca exercitare a voinței. În urma experimentelor s-a dovedit că exercitarea autocontrolului presupune consum energetic prin implicarea voinței, iar ulterior exercitării autocontrolului apare o anumită vulnerabilitate la manifestări de tip impulsiv, necontrolate. Concluzia la care s-a ajuns în urma acestor experimente a fost aceea ca persoanele cu un grad mai mic de autocontrol au o energie volitivă mai scazută datorită faptului că aceasta a fost utilizată în alt mod, pentru a face fată unor situații stresante sau de alt gen. Astfel se explică faptul că anumite persoane sunt predispuse la comportamente deviante, cum ar fi consumul de băuturi alcolice sau narcotice. Acesta energie poate fi restaurată prin anumite exerciții de autocontrol, de relaxare fizică și psihică, prin inducerea unor stări emoționale pozitive sau, mai simplu, prin somn.

Voința se poate manifesta atât prin pregătirea, declanșarea și coordonarea acțiunilor cât și prin amânarea sau reținerea lor, în ciuda unor presiuni puternice din exterior sau interior. Voința poate fi orientată atât spre interior cât și spre exterior, apre stăpânirea și controlul propriilor noastre porniri impulsive, stări afective excesive, stări de motivație activate, a căror satisfacere în momentul sau situația dată nu este posibilă. Formarea și dezvoltarea mecanismelor reglajului voluntar sunt impuse si de necesitatea punerii și ținerii în acord a comportamentului propriu cu exigențele vieții sociale, precum și cu imaginea despre sine ca rezultat al autoevaluării. Constituirea schemelor funcționale ale vieții au la bază interiorizarea regulilor instituite de mediul social, prin intermediul instituțiilor și organizatiilor de genul familiei, instituțiilor de invățământ sau culturale etc.

Se consideră că anumite manifestări ale omului sunt mai puțin supuse autocontrolului și că nu toate manifestările lui pot fi aduse sub controlul voluntar, asemenea manifestări involuntare odată declanșate, pot insă intra sub influența controlului voluntar. Practica este cea care demonstrează că printr-un antrenament adecvat si sistematic de autocontrol, pot fi luate in stăpânire și chiar influențate până și reacțiile și stările psihologice numite în literatura de specialitate „primare”.

2.2.3. Abordarea comportamentistă a autocontrolului

Principalele interpretări comportamentiste cu implicatii psihologice în problematica autocontrolului sunt cele referitoare la condiționarea clasică (B. Watson) și condiționarea operantă (B.F.Skinner), concepte centrale în cadrul acestei abordări. Behaviorismul a evoluat de la abordarea radicală a lui Watson, la abordările lui Skinner, care introduce conceptul de întărire și susține că oamenii învață să opereze asupra mediului înconjurător prin sesizarea faptului că manifestările proprii vor produce anumite efecte sau consecințe. Când consecințele sunt plăcute, comportamentul tinde să se repete (întărire pozitivă), când sunt neplăcute comportamentul tinde sa nu se mai repete (întărire negativă). Relațiile mediu-comportamenl sunt considerate a fi esențiale și această viziune particularizează aproape in intregime studiile ce s-au conturat având ca interpretare-cadru această abordare.

Abordarea comportamentistă localizează sursa controlului în afara subiectului, în influențele pe care stimulii din mediu le au asupra comportamentului său. Este ignorată implicarea voinței sau a altor procese psihice în controlul comportamentului.

Skinner susținea utilitatea descoperirii relațiilor empirice între comportament și condițiile care îl influențează sau controlează și definește autocontrolul ca un set de răspunsuri pe care indivizii le generează pentru a-și modifica propriul comportament. Argumentul său este acela că, deși comportamentul este controlat de mediu, comportamentul individului poate produce modificări asupra mediului. El a numit încercarea unei persoane de a controla mediul, răspuns de control, răspuns ce va servi pe urmă pentru modificarea frecvenței de repetiție a răspunsului controlat.

Skinner a descris mai multe tipuri de răspunsuri de control cum ar fi:

restricțiile fizice, care se referă la modificarea mediului astfel încât să scadă probabilitatea apariției unui răspuns indezirabil;

controlul stimulilor, utilizează ideea conform căreia stimulul prezent atunci când un răspuns este întărit (sau pedepsit) devine asociat cu răspunsul, astfel încât producerea unui răspuns este mai mult (sau mai puțin) probabilă în prezența acestor stimuli particulari ;

deprivarea de (sau satisfacerea cu) un anumit "întăritor" va modifica gradul în care acesta va mai servi ca întăritor;

distragerea sau "a face altceva" înseamnă a evita tentațiile făcând ceva care să ne distragă atenția de la comportamentul respectiv;

auto-întărirea și auto-pedepsirea, în cazul în care nu apar consecințe din interacțiunea cu mediul, indivizii își pot întări sau pedepsi comportamentul;

informarea celorlalți despre scopurile noastre, pleacă de la ideea că spunând și altora ceea dorim să facem schimbăm mediul, comportamentele cunoscuților se vor schimba în așa fel încât să ajute la schimbarea comportamentului nostru;

monitorizarea comportamentului, se referă la ținerea unei evidente a comportamentelor noastre, numai simplul act de a face acest lucru putând determina schimbarea comportamentului în direcția dorită.

Posibilitatea apariției unei lipse de autocontrol este privită prin prisma elementului temporal. Astfel, consecințele imediate, proximale (indiferent dacă sunt recompense sau pedepse) tind să aibă o influență mai mare asupra comportamentelor, decât consecințele mai indepartate în timp, distale. Acest lucru se datorează în primul rând caracterului incert al consecințelor pe termen lung fața de unul cert, specific celor pe termen scurt și nu în ultimul rând, datorită tendinței individului de a subevalua atât probabilitatea apariției consecințelor distale cât și severitatea acestora.

Din acest punct de vedere, autocontrolul poate fi privit ca posibilitate a individului de a opta pentru acel comportament a carui consecințe, deși sunt distale, oferă recompense mai mari, în favoarea unui comportament ce îi oferă recompense mai mici, dar imediate, sau, în cazul în care consecințele sunt de genul pedepselor capacitatea individului de a se autocontrola reiese din alegerea unui comportament din care derivă pedepse mici si imediate decât unul ce implică pedepse mari dar îndepărtate. În aceste condiții, problema autocontrolului tinde să se transforme în problema alegerii „corecte” între comportamente în funcție de consecințele acestora și implicațiile lor pe temen lung.

H. Rachlin, în modelul său despre autocontrol, susține că valoarea pe care o au întăririle se modifică în funcție de perioada de timp care a mai rămas până la primirea acestora. Dacă așteptarea este pecepută ca fiind mai lungă, valoarea recompensei pentru individ va fi mai mică, iar, pe masură ce se aproprie momentul primirii recompensei, valoarea întăririi crește semnificativ. Cu cât recompensele mici, recente sunt mai îndepartate de momentul actual cu atât valoarea acestora scade, fiind mai usor de făcut alegerea favorabilă pentru comportamentul ce ne oferă recompense mai mari, deși acestea sunt mai indepărtate în timp decât cele mici. Deasemenea, cu cât recompensele mici, recente sunt mai apropiate de momentul actual, creste valoarea acestora pentru noi, fiind mult mai greu de respins.

O importanță majoră în potentarea capacității de autocontrol, din aceasta perspectivă, o au posibilitațile individului de a crește valoarea recompenselor mai mari, mai târzii prin intervenții asupra semnificației acestora pentru sine, spre a favoriza efectuarea unor alegeri benefice pentru individ.

Spre dezvoltarea capacitații de autocontrol au fost identificate mai multe metode:

înmulțirea experiențelor în care gratificarea este întârziată, astfel încât răspunsurile controlate să fie încurajate în absența recompenselor imediate;

asigurarea cât mai multor „întăritori" disponibili la un moment dat;

stabilirea unor obiective intermediare explicite;

reducerea valorii pe care o au recompensele mici, imediate în raport cu cele mari, mai târzii;

evitarea accesului la recompense;

Nefiind în acord cu o serie de situații din viața "reală", ipoteza privind întăririle mici, mai recente și întăririle mai mari mai târzii, a fost înlocuită cu ipoteza acțiunilor și tiparelor (acts vs. patterns) care păstrează caracterul temporal al diferențierilor anterioare, dar se referă la intervale comportamentale de scurtă durată și intervale comportamentale de lungă durată, acțiunile fiind componente ale unor modele percepute de indivizi, de exemplu dacă spunem despre o persoană că este fericită, acest lucru face parte dintr-un tipar mai larg de comportamente, nu se reduce la comportamentul constatat la un moment dat.

Autocontrolul nu constă în acte care se încadrează în tiparul nostru de comportament, ci în a opta pentru acțiuni care, deși nu se încadrează în acest tipar știm că produc consecințe benefice. Când există conflicte între acțiuni și tipare, atunci comportamentul nostru este fie impulsiv fie autocontrolat în funcție de alegerile noastre. Prin urmare autocontrolul se dezvoltă prin restructurarea comportamentului în tipare mai largi. Se admite că acest proces solicită participarea nivelelor înalte ale sistemului nervos, dar atributele definitorii ale autocontrolului sunt localizate la nivelul comportamentului ca relație între sistemul nervos și mediu. Restructurarea comportamentului presupune crearea unor noi tipare comportamentale care devin mai dificil de întrerupt cu cât sunt perpetuate în timp.

Capacitatea de autocontrol se dezvoltă treptat pe parcursul maturizării, astfel oamenii maturi fac dovada unui autocontrol mai mare prin faptul că, față de perioadele timpurii, comportamentele impulsive sunt mai rare, crește consecvența în raport cu anumite tipare de comportament considerate ca fiind benefice. În situațiile de stres sau în stările depresive, autocontrolul este mai scăzut deoarece posibilitățile de acțiune asupra mediului sunt mai reduse.

Aceste conceptii, conturate în interiorul abordarii comportamentiste, privind condiționarea operantă si condiționarea clasică, întăriri pozitive și negative, antrenamentul repetitiv au fost utilizate în pregătirea militară pentru a implementa răspunsuri comportamentale specifice câmpului de luptă (tragerea asupra țintelor vii, reacții la stimuli auditivi puternici, la focul inamicului etc). Deși se admit limitările și erorile pozițiilor ce susțin că behaviorismul explică toate aspectele comportamentului, se susține că în pregătirea oamenilor pentru înfruntarea unor situații-limită concepția behavioristă se dovedește deosebit de utilă. Se consideră că în condițiile luptei armate, activitatea neo-cortexului este suprimată aproape în totalitate, omul fiind controlat de creierul mijlociu, ceea ce nu-l deosebește foarte mult de un animal.

Cercetatorii psihologi consideră condiționarea operantă ca fiind singura tehnică ce ar putea să influențeze în mod eficient procesările efectuate de creierul mijlociu al unui om "speriat de moarte". Antrenamentul militar, din aceasta perspectiva, este considerat ca fiind un exemplu excelent de behaviorism, fiind o aplicație aproape perfectă a condiționării operante.

Interpretările behavioriste au fost și sunt utilizate în proiectarea pregătirii pentru luptă a militarilor, se consideră că „este crucial, în condițiile în care se dorește transferarea antrenamentului la realitate, în situații cruciale de viață și de moarte, ca stimulul discriminativ folosit în antrenament sa fie cât mai realist cu putință în încercarea de a imita stimulii reali".

2.2.4. Abordarea autocontrolului ca „meta-control”

Această perspectivă vine în continuarea celei comportamentiste (behavioriste), autocontrolul fiind privit ca un comportament prin care modificăm contingențele (antecedentele și întăririle/pedepsele) și structurile cognitive relevante astfel încât să putem controla unul dintre propriile noastre comportamente. Autocontrolul este o intervenție cognitiv-comportamentală aplicată asupra noastră înșine. Aceasta se bazează pe principiul conform căruia: controlul unui comportament se face prin intervenția asupra factorilor care îl influențează, în funcție de care el se manifestă. Controlăm, așadar un comportament țintă (un exces sau deficit comportamental) printr-un comportament de control, menit să rearanjeze contingențele și structurile cognitive adiacente.

 Problema autocontrolului este recurentă, apare la fiecare nivel de realizare a autocontrolului. Pentru a ne pune sub control un comportament, recurgem la un comportament de control. Dar cine controlează acest comportament de control? Răspunsul este, un alt comportament, de meta-control ș.a.m.d. Spre exemplu, dacă dorim să ne îmbunătățim studiul, decidem să recurgem la un comportament de control, prin care modificăm contingențele și procesările de informație astfel încât studiul să fie îmbunătățit. La rândul său, însă, comportamentul de control trebuie învățat și influențat în așa fel încât să fim dispuși să facem efortul de a modifica contingențele care ameliorează învățarea. Aceasta înseamnă un „meta-control”, ș.a.m.d. (vezi fig. 1.)

Fig. 1. Autocontrolul ca sistem deschis.

Autocontrolul este, inevitabil, un sistem deschis. Să luăm un exemplu. Să presupunem că dorim să ne reducem reacția anxioasă (comportament țintă). Pentru aceasta, printre alte metode, hotărâm să practicăm trainingul autogen (comportament de control). Numai că, pentru a fi practicat, trainingul autogen trebuie învățat, apoi trebuie efectuat de un anumit număr de ori, în anumite circumstanțe, deci reclamă efort și, inițial, costuri deloc neglijabile. Prin urmare, avem nevoie de „meta-control” ca să facem practicarea trainingului autogen mai probabilă și mai eficientă (ex.: ne replanificăm activitățile cotidiene astfel încât să avem timp pentru aceste exerciții, ne cumpărăm un fotoliu unde ne putem relaxa, ne oferim din când în când, recompense pentru practicarea lui etc.). Dar aceste intervenții, dacă suntem puțin dispuși să le facem, pot deveni ele însele obiect de autocontrol, la nivel meta-meta … Chiar dacă pare a fi o problemă recursivă, nu înseamnă că autocontrolul nu poate fi executat. De regulă, comportamentul de control e mai ușor de efectuat decât comportamentul țintă; metacontrolul e mai puțin problematic decât controlul etc. Simplul fapt că atâția oameni reușesc să-și modifice propriile comportamente prin autocontrol este o dovadă că el reușește. Analiza făcută arată însă și de ce, adesea, autocontrolul nu reușește: comportamentul de autocontrol trebuie, la rândul lui controlat. Ori, adesea individul nu are resurse de a aborda toate aspectele acestei probleme recurente, ceea ce a forțat societatea să găsească soluții la această problemă.

Una dintre soluțiile produse de societate constă în externalizarea controlului, adică în construirea unor instituții sociale care să intervină în controlul comportamentelor indezirabile atunci când resursele individului sunt insuficiente. Școala, sistemul juridic, familia, diverse organizații sau grupuri intervin masiv în controlul comportamentelor indezirabile. Școala, de pildă, este locul unde nu numai că înveți, dar înveți și cum să înveți; iar prin oferta de situații de învățare (experiențe de învățare) și prin controlul întăririlor/penalizărilor școala ajută individul să-și controleze mai bine propriile comportamente indezirabile, intervine când resursele lui devin insuficiente. Chiar psihoterapia și psihoterapeutul sunt construcții social-culturale, instituții menite să optimizeze capacitatea de autocontrol a individului. Toate psihoterapiile, indiferent de orientare, au ca scop să optimizeze utilizarea potențialului personal al individului, adică să dezvolte capacitatea lui de autocontrol.

 O altă soluție vizează angajamentele axiologice. Prin sistemele religioase sau filosofice, prin ideologii, prin mesajele și modelele prezentate în mass-media, precum și prin multe alte mijloace, societatea oferă axiologii, sisteme de valori. Când individul ajunge să facă un angajament axiologic ferm, fundamental, capacitatea lui de autocontrol – pe un anumit segment de comportamente – sporește considerabil. Dacă individul ajunge să creadă, fundamental, ferm, că Iisus este modelul absolut care trebuie urmat, viața lui devine „imitatio Cristi”. El poate să-și iubească aproapele, chiar dacă acesta îi face rău, poate să suporte decepțiile vieții, iar uneori, ca în creștinismul primitiv, se poate lăsa răstignit pe cruce, cântând. Sau poate să creadă fundamental în Libertate, ori în Adevăr, pentru care e gata să facă orice sacrificii, să îndure oricâte încercări. Angajamentul axiologic ferm, fundamentalismul axiologic, scurtcircuitează orice contingență. Dintr-o dată, o clasă de comportamente congruentă cu angajamentul făcut intră sub controlul valorii și iese, în mare măsură, de sub controlul mediului. Nu înseamnă nicidecum că fundamentalismul axiologic este, automat, un fapt pozitiv, în orice circumstanță. El poate crea genii și sfinți, dar poate crea și fanatici sângeroși sau tirani.

 Rezumând, autocontrolul este o intervenție asupra contingențelor și procesărilor de informație care influențează un comportament țintă, aflat în deficit sau exces. Acest comportament de control poate face el însuși obiectul controlului („meta-control”), ceea ce face din autocontrol un sistem deschis. În condițiile unor resurse individuale limitate, autocontrolul este întărit prin externalizarea lui sau prin asumarea unor angajamente axiologice ferme.

 În contextul celor discutate anterior, există o serie de reguli și recomandări menite să sporească autocontrolul individului asupra comportamentului propriu in încercarea de a oferi este un meta-control care să sporească șansele comportamentului de control:

1. Specificarea problemei. Comportamentul țintă, pe care vrem să-l controlăm trebuie precis definit, în termeni cantitativi (durată, frecvență, intensitate etc.). Calitatea se poate defini printr-o serie de indicatori cantitativi. Specificarea problemei poate cuprinde stabilirea clară a unui nivel dezirabil al comportamentului țintă. Acest nivel devine scopul autocontrolului. Nu vom spune așadar: “vreau să fumez mai puțin”, ci “vreau să trec de la 20 de țigări pe zi la 7 țigări pe zi”. Nu vom spune “vreau să studiez mai mult”, ci “vreau să studiez 4 ore, zilnic”, “vreau să-mi spun de fiecare dată punctul de vedere asupra unei probleme importante” în loc de “vreau să fiu mai asertiv”. Cu cât scopul, nivelul dezirabil al comportamentului țintă este formulat mai vag, cu atât mai mare probabilitatea de a abandona autocontrolul lui. În plus, un scop formulat în termeni preciși, cantitativi, ne oferă posibilitatea de a avea feed-back-uri clare despre eficacitatea autocontrolului și de a-l recalibra, atunci când e cazul.

2. Angajamentul de schimbare. După cum se știe angajamentul are o puternică funcția motivațională, care trebuie mobilizată în realizarea autocontrolului.

3. Analiza funcțională. O serie de date despre starea actuală a comportamentului țintă trebuie colectate, atâtea cât sunt suficiente ca să ne ofere un reper, în funcție de care să stabilim diverse obiective. De regulă, datele respective se obțin prin observarea mai atentă a comportamentului în cauză și a contingențelor sale. În urma acestei observații, descrierile vagi, de genul “fumez cam mult”, “beau cam mult”, “sunt prea violent”, trebuie să poată fi înlocuite cu descrieri mai precise, de genul: “fumez, în medie 18 țigări pe zi”, “beau aproximativ 400 g alcool, zilnic”, “am avut reacții verbale violente de 2-3 ori pe zi, în ultimele săptămâni” etc. Descrierea cantitativă a comportamentului actual, care face obiectul schimbării, poate necesita o durată mai scurtă sau mai lungă de timp, în funcție de datele probabile pe care le are subiectul și de acuitatea observațiilor sale.

4. Implementarea schimbării. Schimbarea, în sens dezirabil, a comportamentului care face obiectul programului de autocontrol, presupune managementul situațiilor (antecedentelor), a comportamentului, a consecințelor și a fluxurilor cognitive relevante.

Managementul situațiilor sau al antecedentelor care controlează un comportament vizează rearanjarea lor (în măsura posibilului) în așa fel încât să facilităm apariția lui.

Managementul comportamentului se face nu numai prin controlul contingențelor sale ci și prin intervenția directă asupra comportamentului. Dintre aceste intervenții, cele mai importante sunt menționate mai jos:

Stabilirea realistă a obiectivelor comportamentale, pe care intenționăm să le atingem. Studii repetate au pus în evidență că obiectivele mai modeste dar mai realiste, pot fi urmărite cu mai multă perseverență și, în consecință, produc schimbări mai semnificative și mai durabile decât obiectivele “mărețe”

Descompunerea unui comportament complex în componente. Analiza componențială a unui comportament și învățarea lui diferențială sporește șansele dobândirii lui mai repede și mai durabile.

Stabilirea criteriilor de reușită. Una dintre condițiile principale ale rezolvării unei probleme este de a stabili, cât mai precis cu putință, ce înseamnă soluție la acea problemă.

Managementul consecințelor se referă la intervenția asupra întăririlor și pedepselor asociate comportamentului țintă și a comportamentelor perturbatoare, interferente. În linii generale, această intervenție vizează două obiective:

optimizarea întăririlor/pedepselor pentru comportamentul pe care dorim să ni-l controlăm;

reducerea sau eliminarea întăririlor pentru comportamentele concurente, cu efect perturbator

Managementul fluxurilor cognitive. Problematica complexă a modificării procesărilor de informație nu este abordată pe larg, insa, in acest context se menționeaza două recomandări de importanță deosebită:

Dezidentificarea de gândurile negative. Putem coabita cu ele, le putem observa, analiza, contracara, dar ele sunt altceva decât noi. Deznădejdea, tristețea, dezamăgirile, sunt adesea inevitabile (ex.: “degeaba, n-am să reușesc”, “nu pot”, “nu sunt în stare să fac” etc.). Ele nu pot fi evitate, dar pot fi izolate, ca niște lucruri care ni se întâmplă, dar care nu constituie identitatea noastră personală.

Adoptarea unei atitudini pozitive, orientate spre reușită. Se vehiculează idea ca reactivitatea noastră la informația negativă e semnificativ mai mare față de informația pozitivă sau neutră. Creierul e biasat negativ. Un bias negativ nu poate fi contracarat decât de un alt bias, un contrabias pozitiv; nu prin realism ci prin ceea ce Shelley Taylor numește “iluzii pozitive”: distorsiuni moderate ale realității, în sens pozitiv. Numai optimiștii schimbă lumea; realiștii doar se adaptează.

2.2.5. Abordarea cognitiv-socială a autocontrolului

Principala ipoteză ce diferențiază concepția cognitiv-socială de celelalte abordări ce se referă la problematica autocontrolului, este aceea că acesta este privit ca o abilitate ce poate fi invățată.

Se consideră că de-a lungul maturizării se realizează treptat transferul controlului dinspre exterior ( specific comportamentului copiilor, care este unul imitativ, adulții fiind cei care le „direcționează” manifestările) către interior, iar, de-a lungul vieții, capacitățile de autocontrol sunt particularizate de interacțiunile între factorii personali, comportamentali și de mediu.

În perioada anilor '60, odată cu dezvoltarea teoriilor învățării sociale și autoreglării (self-regulation), cercetătorii încep să interpreteze autocontrolul ca fiind mai degrabă un proces de socializare decât o trăsătură a voinței sau ca proces ce incorporează tehnici comportamemiste, de tipul stimul-răspuns. Autocontrolul a fost abordat ca proces de socializare având ca finalitate dezvoltarea standardelor morale de conduită. Această teorie a fost extinsă pentru a include aspecte cu referire la speranțele și așteptările oamenilor. Rotter consideră că posibilitățile de control sunt de natură internă și depind în primul rând de modul în care subiectul percepe sursa de control ca aflându-se în factori interni sau factori externi. Sunt incluse deasemenea aspecte cu privire la standardele și performanțele auto-impuse considerate a fi stimulii motivaționali ai autocontrolului comportamental. Procesele le autocontrol sunt direcționate în sensul unor schimbări asupra sinelui sau asupra situațiilor (Mischel).

O altă concepție ce se înscrie în clasa teoriilor învățării sociale este cea conturată în urma cercetărilor lui Bandura în ceea ce privește autoreglarea, cercetari ce au condus la teoria sa privind "determinismul triadic reciproc" în care factorii personali, comportamentali și factorii de mediu interacționează determinând posibilitățile omului de a-și controla propriul destin, cât și limitele acestui control. Faptul că influențele celor trei tipuri de factori nu sunt echivalente face necesară investigarea subsistemelor implicate în procesul interactiv global. Încercarea de a explica în același timp întregul proces este considerată o sarcină dificilă, aproape imposibil de realizat, dar clarificarea modului în care diversele sisteme funcționează interactiv va favoriza înțelegerea modului in care funcționeaza intregul sistem. Bandura a evidențiat de asemenea rolul pe care autoeficacitatea/ eficacitatea proprie (self-efficacy) îl are procesul de autoreglare; felul în care omul evaluează posibilitățile, increderea persoanei în abilitatea sa de a rezolvă anumite sarcini, de a-și atinge scopurile și modul în care auto-percepțiile despre propria eficiență afectează motivațiile și comportamentul.

Autoeficacitatea evoluează odată cu receptarea feedback-ului pozitiv, prin evaluările pe care ni le fac alții și prin experiența directă. Informațiile despre sine receptate sunt comparate cu informațiile despre sine acumulate în memorie, dacă informațiile sunt în concordanță cu imaginea de sine sunt acceptate, dacă nu, vor fi respinse. Imaginile despre sine orientează în acest fel comportamentul jucând un rol integrator. Chiar și în momentul în care imaginea pe care o avem despre noi este contrazisă de experiență, există tendința ca aceste imagini să nu se modifice, iar infirmările să fie ignorate.

Modul în care a fost conceptualizat sinele va determina ce anume constituie obiectul voinței noastre, asupra căror aspecte va fi concentrată atenția și ce tip de comportament va fi susținut pentru atingerea țelurilor propuse. Studiile indică faptul că demersurile auto-evaluative și selecțiile efectuate în urma unor comparații cognitive în raport cu imaginea de sine au o importanță deosebită în autoreglare și pot influența în mod semnificativ procesele decizionale.

În cadrul abordărilor psihologice s-au conturat numeroase interpretări ale autocontrolului. Coexistă o multitudine de interpretări care nu sunt echivalente, unele dintre ele fiind chiar contradictorii. Incompatibilitățile sunt în primul rând o urmare a faptului că premisele de la care se pleacă sunt diferite, fiind dependente de orizonturile interpretative în care se situează. Teoriile privind autocontrolul pe care le-am evidențiat anterior confirmă această afirmație.

În condițiile diversității explicațiilor științifice ce au ca obiect de studiu omul, este inevitabilă conturarea unor interpretări eterogene ce nu pot fi satisfăcătoare atâta timp cât nu se investighează unitar domeniul de studiu.

Situându-se în interiorul interpretărilor ce au ca domeniul de referință ființa umană sau ceea ce psihologii au numit „comportament”, „psihic”, „personalitate”, teoriile despre autocontrol sunt limitate de cadrul teoretic în care sunt concepute. Multitudinea de semnificații ce i s-au atribuit conceptului de autocontrol si a studiilor efectuate denotă faptul că problematica este una de actualitate. Însa o abordare realmente satisfăcătoare a autocontrolului nu se poate realiza având în vedere situația critică în care se află principalele teorii psihologice folosite ca interpretări cadru in realizarea cercetărilor ce se impun întru aprofundarea problematicii.

O raportare critică la aceste construcții teoretice se impune ca urmare a analizei diversitatii rezultatelor investigațiilor ce au fost realizate în interiorul lor, investigații susținute de ipoteze cel mult parțial compatibile între ele.

Această situație duce, inevitabil, la imposibilitatea realizării unor investigații unitare ale omului care sa conducă într-un final la o interpretare satisfăcătoare a autocontrolului. Doar prin identificarea acelor conexiuni relevante ce pot duce la modelarea corectă a proceselor ce guvernează existența ființei umane, conexiuni ignorate sau neidentificabile în orizontul interpretativ în care se situează psihologiile, se poate ajunge la o clarificare a ceea ce înseamnă autocontrolul.

În speranța de a evita posibilitatea alegerii unei teorii mai puțin performante în favoarea alteia mai cuprinzătoare, întru găsirea acelor repere teoretice ce pot oferi o explicație satisfăcătoare a problematicii autocontrolului, am încercat, în capitolul ce urmează, să mă distanțez critic de acele teorii care pot fi reducționiste ca urmare a situării lor în orizonturi interpretative depășite sau a modalității incorecte de decupare a obiectului de studiu ori din alte considerente ce induc în interiorul acestora simplificări deformatoare ori generalizări pripite cu ample consecințe negative, având in vedere caracterul de interpretări-cadru al teoriilor respective.

CAPITOLUL 3. NECESITATEA RECONSIDERĂRII INTEROGĂRILOR TEORETICE ALE FIINȚEI UMANE

3.1. Fundamente epistemologice ale reconsiderării teoretice

Pe măsură ce s-au constituit teoriile explicative ale ființei umane, iar diversitatea interpretărilor și erorile de interpretare ce s-au strecurat in interiorul acestora au început să genereze consecințe negative (disfuncționale) pentru conviețuirea oamenilor, usor de sesizat de catre acestia, a devenit tot mai presantă necesitatea explicitării în modalități cât mai performante atât a situatiei oamenilor, cât și a organizărilor sociale. K. R. Popper, referindu-se la această problemă a obiectivității, subliniază: „Trebuie să distingem între trăirile și credințele noastre subiective, care nu întemeiază niciodată enunțuri, ci pot fi întotdeauna doar obiect de cercetare științifică, anume de cercetare psihologică empirică, și corelațiile logice obiective dintre diferitele sisteme de enunțuri științifice și interiorul fiecăruia dintre ele."

Prin aceasta afirmație, autorul subliniază, pe de o parte, posibilitatea ca oamenii să treacă de la modalitatea empirică de interpretare la cea științifică și, pe de altă parte, posibilitatea ca în interiorul acesteia din urmă să regăsim cadre teoretice diferite, consecințe ale „revoluțiilor științifice".

În acest context, principala problemă cu care ne confruntăm atunci când ne propunem să asimilăm o interpretare științifică referitoare la autocontrol este aceea că în interiorul disciplinelor de studiu consacrate sub denumirea de teorii psihologice coexistă explicitări diferite, rezultat al aplicării unor metodologii de cercetare cu fundamente în cadre teoretice diferite.

Având în vedere aceste considerente, este deosebit de util să clarificăm, pe baza unor criterii relevante, limitele performanțelor explicative și aplicative ale modelelor teoretice științifice referitoare la autocontrol existente, limite care justifică demersul de reconsiderare teoretică.

K.R.Popper identifică patru direcții de realizare a testării validității unui sistem teoretic:

compararea logică a consecințelor una cu alta, prin care sistemul este cercetat din punctul de vedere al consistenței sale interne;

examinare a formei logice a teoriei cu scopul de a stabili dacă ea are caracterul unei teorii a științei empirice, deci dacă nu este, de exemplu, tautologică;

compararea cu alte teorii, pentru a stabili, între altele, dacă teoria ce urmează a fi testată, în cazul că ar trece cu succes testele, ar putea fi evaluată ca un progres științific;

testarea teoriei prin „aplicarea empirică" a consecințelor derivate din ea.

Pentru a realiza obiectivul celei de-a treia direcție, deci pentru a evidenția progresul științific, același autor propune șase etape ce trebuie parcurse în demersul de comparare a posibilităților explicative ale sistemelor teoretice:

T2 face afirmații mai precise decât T1, iar aceste afirmații mai precise suportă teste mai precise;

T2 ține seama de mai multe fapte decât T1, explicându-le;

T2 descrie sau explică faptele într-un mod mai amănunțit ca T1;

T2 a trecut cu succes teste pe care T1 nu a izbutit să le treacă;

T2 a sugerat noi teste experimentale care nu fuseseră avute în vedere înainte ca aceasta să fi fost elaborată; totodată aceste teste au fost trecute cu succes de T2;

T2 a unificat și a legat între ele diverse probleme care până atunci erau disparate.

Aprofundând această problematică, L. Culda sistematizează și diferențiază între patru tipuri fundamentale de interogari posibile, fiecare dintre ele apartinand unui orizont specific de interpretare, si anume:

interogările în modalități cauzale

Aceste interpretări nu identifică și, implicit, nu pot să modeleze nici procesele ce intretin fiinta umana, procese ce decurg din interacțiuni, nici pe cele ce intretin organizările sociale, care sunt produse ale proceselor sinergice și sunt întreținute cu concursul acestora. A. Toffler ilustrează posibilitățile, dar și limitele explicative ale acestor modalități de interpretare astfel: „Civilizația celui de-Al Doilea Val ne insufla certitudinea reconfortantă de a cunoaște (sau, cel puțin de a putea cunoaște) care sunt cauzele lucrurilor. Ea ne spunea că fiecare fenomen are o localizare unică, determinabilă în timp și spațiu. Ne spunea că aceleași condiții produc întotdeauna aceleași rezultate. Ne mai spunea că întreg universul constă, ca să spunem așa, din tacuri și bile de biliard – din cauze și efecte.

Această viziune mecanicistă despre cauzalitate a fost – și este încă – extrem de utilă. Ea ne ajută în vindecarea bolilor, în construirea de zgărie-nori gigantici, în proiectarea de imagini ingenioase și în înjghebarea de organizații vaste. Dar, oricât ar fi de eficace în explicarea fenomenelor ce funcționează asemenea unor mașini simple, această viziune s-a dovedit mult mai puțin satisfăcătoare în explicarea unor fenomene cum sunt creșterea, îmbătrânirea, salturile bruște spre noi nivele de complexitate, schimbările mari care dintr-o dată eșuează sau, la capătul opus, acele evenimente mărunte și deseori întâmplătoare care câteodată ajung să dobândească proporțiile unor uriașe forțe explozive."

interogările interacționiste

Dacă, așa cum s-a argumentat, procesele ce întrețin ființa umană, ori alte tipuri de organizări, cum sunt cele de tip social, nu pot fi analizate corect în modalități cauzale, atunci ele se cer studiate distinct, cu metode adecvate.

Interacțiunile, conexiunile dintre acestea generează, cum a argumentat și J. Piaget și R. Boudon, genuri de procese distincte. Ele sunt cele care fac posibile modificări calitative în organizări, emergente ale unor noi organizări, procesele de tip învățare și, în general, procesele socializante.

Epistemologia genetică, fondată de J. Piaget, a schițat bazele analizei interacțiunilor. I se spune „genetică" deoarece investigarea interacțiunilor a făcut posibilă descoperirea genezelor, îndeosebi genezele prin care devine posibilă ființa umană. Așadar, studiul interacțiunilor este indispensabil pentru a identifica posibilitatea genezei și devenirii oamenilor și organizărilor sociale.

Desigur, deoarece explicitările interacțiunilor sunt adecvate doar pentru cazurile în care se încearcă înțelegerea unor conexiuni (legături, relații etc.) între anumite aspecte, fenomene ale Existenței, ele nu pot explica cuprinzător organizările și procesele sociale. Rezultă că analiza interacțiunilor trebuie combinată cu alte genuri de analize.

interogările în modalități sistemice

Abordarea sistemică oferă cadrul conceptual necesar explicitării fiintei umane sau a organizărilor sociale, pe care însă le consideră complexități, adică totalități care tind spre stări aproape de echilibru.

Un alt aspect util demersurilor noastre se referă la diferențierea de natură metodologică între abordarea sistemică pre-interacționistă (mecanicistă) și abordarea sistemică interacționistă (organică).

Prima interpretare, deși recunoaște existența întregului în sine, nu se centrează în mod explicit pe interpretarea acestuia, ci apelează la procedura de descompunere a oricărei totalități în elemente componente, pe care le investighează separat și în modalități neechivalente, sperându-se că prin simpla reunire a acestora – teoretică sau experimentală – s-ar putea reconstrui și face inteligibilă totalitatea de la care s-a plecat. Această abordare este proprie „procedurii analitice" practicate în interiorul „viziunii atomiste" specifice așa-numitei științe clasice.

Perspectiva sistemică interacționistă marchează o discontinuitate majoră prin faptul că introduce o viziune nouă bazată pe principiul că întregul este mai mult decât suma părților. În consecință, nu mai este suficientă doar explicitarea elementelor care compun totalitatea, ci ceea ce se dorește a fi explicitat este organizarea însăși și procesele care o întrețin. Acest deziderat este posibil a fi realizat în interiorul acestei abordări întrucât principiul fundamental promovat afirmă ireductibilitatea proprietăților sistemului la cele ale componentelor sale. Cu alte cuvinte, modelul organic, așa cum este cunoscut în literatura de specialitate, presupune că orice complexitate există în virtutea faptului că în interiorul său elementele specializate, îndeplinind funcții specifice și aflându-se în relații de interdependență ce produc efecte sinergice, contribuie la realizarea finalității întregului, finalitate care nu se reduce la nici una din finalitățile elementelor.

Limitele modalităților sistemice aplicate în analiza fiintei umane (sau a organizărilor sociale) constau, însă, în faptul că nu pot să expliciteze geneza și devenirea acestora întrucât nu identifică și explicitează procesele de natură organizantă și dezorganizantă, discontinuitățile, posibilitatea situațiilor limită în care se pot afla, crizele etc.

interogarea procesual-organică

Interpretarea-cadru procesual-organică, conturată și nuanțată succesiv în volumele Procesualitatea socială, Sociologia procesual-organică, Emergența și reproducerea națiunilor, Organizațiile etc, constituie o explicație unitară a existenței sociale și a situației oamenilor în existența socială. În cadrul acestei concepții de cercetare se realizează diferențierea între:

complexități, acele organizări aflate în stări aproape de echilibru care se reproduc în aceeași formă și care, sub presiunea modificărilor din mediul înglobant, sunt capabile doar de adaptări în limite care nu afectează funcționarea și funcționalitatea întregului;

procesualități, acele organizări aflate în stări departe de echilibru care se pot reproduce în noi modalități ce implică transformarea nealeatoare a posibilităților de funcționare și de reproducere.

Analiza oamenilor și a organizărilor sociale ca procesualități deschide posibilitatea centrării studiilor pe procesele care fac posibile emergențele și transformările.

Analiza proceselor organizante este mai relevantă decât analiza structurilor. Analiza conexiunilor dintre procesele organizante și procesele dezorganizante aduce în prim plan procesorii de informații și conexiunile dintre ei și organizările sociale. Se conturează, așadar, alt cadru de cercetare decât cel sistemic, care face posibile explicații diferite de cele sistemice.

3.2. Critica procesual-organică a teoriilor psihologice

Principala limită a psihologiilor (principalele teorii ce se ocupă cu investigarea ființei umane) decurge din conceperea teoriilor psihologice, ca și altor teorii, în condiții în care oamenii încă nu au posibilitatea să sesizeze procesarea socială a informațiilor, să se raporteze critic la aceasta ca fiind principala caracteristică a procesualității sociale asupra căreia ar trebui să se centreze. Se conștientizează numai aspecte disparate ale procesării sociale a informațiilor, numai unele manifestări ale acesteia, în modalități care introduc simplificări deformatoare. Se afirmă că omul „cunoaște” și se interoghează produse disparate ale „cunoașterii”.

Lipsa distincției între procesarea biotică a informației și procesarea care poate fi efectuată de interpretori, decurge din preluarea necritică a unora dintre interpretările pre-interogative cu care circulă termeni ca: „senzație”, „percepere”, „memorie”, „imaginație”, „gândire”, „rațiune”, „intelect”.

Toate genurile de psihologii, au fost posibile cu prețul ignorării faptului că omul este în același timp implicat atât în ființarea mega-procesualitații sociale cat si a celei biotice, fiind produsul și expresia atât a particularităților acestora cât si a conexiunilor pe care le întrețin. Consecințele acestor erori și simplificări deformatoare, după cum se va vedea în continare, au început să se manifeste, să exercite presiuni.

Remarcile critice pe care modelul procesual-organic al procesualității sociale le face posibile indică principalele limite, iar modelul procesual-organic al autocontrolului va oferi noi repere pentru analize comparative.

3.2.1. Strategiile psihologice de explicare a ființei umane și situația lor critică

O analiză a criticilor aduse diferitelor concepții de explicare a omului în psihologie a fost realizată de Gordon Westland, într-un studiu relevant efectuat de catre acesta, în care susține că psihologia, respectiv modalitatea psihologică de explicare a ființei umane se află în criză.

Autorul citat, încercând sa grupeze criticile, identifică mai multe genuri de crize ale explicațiilor de tip psihologic. Astfel, el identifică analize critice care indică:

O criză a fundamentelor,

O criză a metodelor de laborator,

O criză a relevanței studiilor statistice,

O criză etică și, ceea ce este deosebit de relevant,

O criză a soluționării diverselor forme de criză manifestate în construirea explicațiilor psihologice.

O astfel de analiză este relevantă pentru stadiul la care a ajuns interogarea omului în modalități psihologice și indică oportunitatea unor reconsiderări ale fundamentelor interogațiilor psihologice.

Având în vedere situația coexistenței mai multor strategii explicative ale omului, cercetatorul Lucian Culda identifică anumite „nedumeriri” ce se cer a fi clarificate, trei dintre acestea considerându-le nu numai de maximă generalitate dar și de maximă importanță:

Ce semnificație are posibilitatea conturării unor modalități diferite de interogare a aceluiași obiect în sine, omul?

Dacă fiecare abordare este unilaterală și criticabilă, care pot fi consecințele folosirii acestor genuri de explicații pentru a se soluționa genurile de situații conștientizate ca fiind problematice în zona concretă a existenței oamenilor?

În ce condiții teoretice ființa umană poate să capete o interpretare realmente cuprinzătoare?

Urmatoarele trei subcapitole vin în încercarea de a realiza o clarificare a situației expuse mai sus, oferind câteva repere de natură teoretică ce se vor a fi explicații ale „nedumeririlor” amintite anterior.

3.2.2. Posibilitatea coexistenței mai multor interpretări psihologice ale ființei umane

Având în vedere actualul stadiu al înțelegerii devenirii capacității de interogare teoretică a existenței, se poate susține că posibilitatea conturării mai multor modalități de interogare a ființei umane decurge:

din caracterul deosebit de complicat al obiectului în sine;

din dependența interogărilor de informațiile disponibile la un moment dat în zona unde se conturează nevoia de interogare;

din posibilitățile explicative oferite de stadiul capacității cognitive, inclusiv de reperele oferite cercetării teoretice de interogarea cunoașterii, deci de stadiul cercetărilor epistemologice.

Cele trei afirmații sunt plauzibile deoarece istoria științei nu le infirmă. Evoluția cercetărilor psihologice nu infirmă teoria elaborată de Thomas Kuhn referitoare la revoluțiile ce marchează devenirea cercetării teoretice. Premisele epistemologice și ontologice care orientează concepțiile de cercetare se modifică succesiv prin valorificarea rezultatelor anterioare dar și prin departajarea critică de limitele modalităților anterioare de interogare.

Astfel devine posibil și ca domeniile cercetării teoretice să se diferențieze tot mai bine, în funcție de caracteristicile obiectelor în sine care devin obiecte de studiu. Obiectele în sine, cum s-a sesizat încă din antichitate, sunt inaccesibile direct, în amploarea lor. Despre ele avem doar indicii, iar indiciile se particularizează în funcție de capacitățile de “cunoaștere”, de posibilitățile de interpretare disponibile în perioada interogării. Ca urmare, obiectele în sine nu pot fi de la început identificate și decupate corect.

Indiciile disponibile, particularizate în funcție de capacitățile de interpretare, fac posibile anumite presupuneri privind obiectele în sine, presupoziții care ghidează investigațiile și interpretările ulterioare. În acest fel, se acumulează interpretări care, periodic, fac posibile reconsiderări privind obiectele în sine, reconsiderări ce se concretizează în noi domenii de referință pentru studiile ulterioare. Ca urmare, modalitățile de interogare și obiectele interogațiilor se reconstruiesc susccesiv, generând posibilități tot mai mari de interogare, de apropiere de corecta interpretare a obiectelor în sine.

Adoptatând această schiță ca sistem de referință, deținem suficiente informații pentru a interpreta posibilitatea conturării mai multor concepții de investigare a ființei umane.

Interogarea neuro-psihică s-a conturat prin acceptarea necritică a termenilor consacrați de modalitățile empirice în care oamenii se raportează la ei și interacționează. Astfel termeni ca „psihic”, „gândire”, „sentimente”, „memorie”, „voință”, … devin obiecte de studiu și întrețin presupoziția că astfel se interoghează ființa umană, ca obiect în sine.

Pentru a descoperi ce anume se poate afla despre domeniile desemnate de termeni precum cei enumerați, dacă ele sunt adoptate ca obiecte de studiu, trebuie să analizăm posibilitățile de interpretare disponibile când s-a conturat neuro-psihologia. Ele sunt cele cauzale, specifice modalității pozitiviste de cercetare teoretică. În interogațiile științifice pozitiviste sunt dominante preocupările pentru identificarea raporturilor relativ constante, a relațiilor stabile, considerate caracteristice pentru domeniile studiate. Astfel se procedează nu doar în interogarea existenței fizice ci și în cazul investigațiilor neuro-psihologice. Se caută caracteristici ale obiectelor de studiu, încât să se poată identifica raporturi necesare între ele.

Tratatele de neuro-psihologie ilustrează această modalitate de cercetare. Se fac referiri la caracteristici ale memoriei, afectivității, … și, în concordanță cu acest mod de interogare, ale omului, considerat întregul care, în ultimă instanță, trebuie să primească interpretarea satisfăcătoare. G. Allport argumentează că aceste caracteristici în cazul oamenilor au proprietăți de genul dispozițiilor și pot să se manifeste pe măsură se întrunesc anumite condiții.

Explicațiile ce decurg din interogările cauzale ale ființei umane nu pot fi satisfăcătoare, strategiile de explicare posibile în limitele paradigmei cauzale nu pot produce interpretări satisfăcătoare ale ființei umane dacă ei îi sunt proprii alte genuri de procese decât cele “modelabile” cauzal. Această abordare poate și trebuie să fie depășită deoarece modalitatea cauzală de interogare se manifestă în toate domeniile cercetării științifice, dar constituie prima etapă a științei; ea nu exprimă modalitatea de cunoaștere specifică oamenilor, ci doar primele posibilități de interogare explicită, puternic dependente de posibilitățile empirice de cunoaștere. Obiectele de studiu furnizează indicii care particularizează explicațiile, dar ele sunt toate de natură cauzală cât timp analizele sunt concepute de oameni situați în orizontul determinist cauzal de interogare.

Concepția explicativă comportamentistă este o altă expresie a modalității cauzale de interogare, dar ea valorifică posibilități ale paradigmei sistemice de interpretare, în curs de constiture în perioada în care se conturează premisele interogărilor comportamentiste. Interogarea cauzală se aplică acum omului, considerat un obiect de studiu netransparent. Informații despre om avem doar într-o formă particulară, ca informații despre manifestările lui. Comportamentiștii consideră normal (firesc) să studieze comportamentul oamenilor, să se pronunțe asupra proprietăților comportamentului și să considere că, astfel, obțin informații relevante despre om.. Comportamentiștii radicali, cei care inițiază această concepție de explicare, refuză metodic să folosească datele furnizate de studiul comportamentului pentru a se pronunța asupra omului, considerat o cutie neagră. Deci abordarea sistemică încă nu izbândește. Când poziția radicală este abandonată, când se studiază modalitățile de învățare socială pentru a explica posibilitatea diferențierii oamenilor, inclusiv personalitatea lor, sunt semne că modalitatea siste-mică de analiză câștigă teren.

Concepția psihanalitică se conturează într-un context interpretativ diferit de cel pozitivist; ea se conturează în zona celor care încearcă să explice posibilitatea ca omul să se afle nu doar în stări considerate normale, dar și în stări considerate patologice. Procesele “psihice” apar a fi nu doar prea complicate pentru a fi explicate cauzal dar și de altă natură; se presupun astfel organizări ale “psihicului” care să poată explica manifestări neexplicabile cauzal, interacțiuni care sunt generatoare de consecințe neexplicabile în limita schemelor cauză – efect.

Centrarea pe organizarea psihicului, afirmarea inaccesibilității directe la procesele ce întrețin organizarea psihică și emiterea unor ipoteze referitoare la genuri de procese care pot modifica starea organizării psihice încât ea să devină una patologică constituie inovații în “cunoașterea științifică” atât de ample (profunde) încât în primele decenii, judecate de pe poziția pozitivistă, nu pot fi acceptate ca demersuri științifice.

În condițiile epistemologice menționate, concepția analitică de explicare a psihicului nu poate decât să facă o breșă în cunoașterea anterioară, nu să producă și explicații realmente satisfăcătoare ale omului. Decuparea obiectului de studiu nu poate fi satisfăcătoare iar procedurile de interpretare conturate nu beneficiază, nu pot să beneficieze la început de aportul interogațiilor sistematice ale ontologilor și epistemologilor. Doar ulterior ele produc concepții interac-ționiste și sistemice de modelare a obiectelor de studiu iar detașarea critică explicită de interogarea cauzală se efectuează doar în a doua parte a secolului 20.

Conturarea abordărilor umaniste și, în acest cadru, a modalităților fenomenologice de interogare constituie nu doar o încercare reușită de depășire a explicațiilor de tip psihanalitic dar și o depășire efectivă a fundamentelor ontologice și epistemologice active anterior. Focalizarea pe interpretare aduce analiza la alt nivel de profunzime, presupus de psihanaliști dar neexplorat explicit, iar ipotezele privind orientarea proceselor psihice sub presiuni ale necesităților de self-actualizare a potențelor oamenilor constituie trecerea la o nouă generație de modelări ale organizărilor psihicului, de o subtilitate mai mare deoarece devine acum explorabilă ființa umană ca organizare cu comportamente creatoare, care nu se află doar sub presiunea unor necesități ale organismului, de genul instinctelor, și a presiunilor sociale ce produc și întrețin supra-eul.

Analiza întreprinsă dezvăluie că principalele genuri de explicații psihologice ale omului sunt importante nu doar ca explicații în sine, dar și ca expresii ale unor etape distincte în devenirea capacităților teoretice de interogare a ființei umane.

De la o explicație la alta se produc nu explicații noi ale aceluiași obiect de studiu; se modifică și obiectul de studiu și reprezentările cadru despre domeniul de referință.

Domeniile de referință din care psihanaliștii și fenome-nologii își decupează obiectele de studiu diferă de cele ale neuro-psihologilor, ca și de cele ale comportamentiștilor. Mai mult, obiectul în sine care face obiectul interogațiilor nu mai este omul, ca în cazul neuro-psihologilor, ci omul-în-social; conexiunile dintre oameni și ambianța lor socială sunt presupuse în premise pentru a fi posibile interogări care încearcă să explice posibilitatea ca oamenii să fie diferiți, să poată adopta poziții chiar opuse în organizările sociale, să devină cazuri patologice. dar și persoane creative în mediile sociale.

Analiza conexiunilor dintre premisele ontologice, premisele episte-mologice și genurile de concepții de explicare a personalității oamenilor se dovedește o modalitate de evaluare care poate să furnizeze mai multe repere pentru înțelegerea posibilității ca ființa umană să capete mai multe interpretări. Problematica posibilității ființării omului este interogată în condiții epistemologice încă nesatisfăcătoare, cu “instrumente” de cercetare neadecvate, dar variantele de interogare conturate dezvăluie încercări de conturare a unor modalități de analiză capabile să ia în considerare aspecte tot mai subtile ale funcționării ființei umane.

Se generează astfel condiții pentru apropierea de acele premise care pot fundamenta analize realmente satisfăcătoare ale posibilității ființării sociale a omului.

3.2.3. Situația nesatisfăcătoare a explicării ființei umane – consecințe sociale identificate

Cea de a doua întrebare sugerată de coexistența mai multor genuri de interogări ale ființei umane a fost formulată astfel: Dacă fiecare abordare este unilaterală (cum s-a semnalat deja) care pot fi consecințele folosirii acestor genuri de explicații pentru a se soluționa genurile de situații conștientizate ca fiind problematice în existența concretă a oamenilor?

Un răspuns satisfăcător poate fi numai cel care nu se reduce la aspecte particulare, care aduce în atenție genurile de consecințe ce decurg din asimilarea socială a teoriilor și le evaluează în raport cu ceea ce ar putea să ofere explicația satisfăcătoare a posibilității ființării sociale a oamenilor.

Pe măsură ce s-au sesizat limite ale interpretărilor pre-teoretice, oamenii au produs interogarea teoretică, modalitatea teoretică de interogare, ca o alternativă la cea empirică. Teoriile, constituind explicații mai cuprinzătroare ca explicațiile posibile în limitele analizelor empirice, generează speranțe oamenilor. Ei devin preocupați să folosească teoriile științifice, considerându-le explicații bune. Cercetarea cu scopuri aplicative s-a constituit ca o modalitate sistematică de “valorificare” a acestora. Oamenii folosesc teoriile, fie sub presiunea unor dificultăți existențiale, cu speranța că teoriile oferă repere pentru a se contura alternative la soluțiile anterioare, conștientizate ca fiind nesatisfăcătoare, fie pentru că au sesizat că teoriile deschid oamenilor noi posibilități de manifestare, accesul la noi resurse, care generează ascendențe celor care le pot folosi.

Dacă în ultimele decenii, oamenii au descoperit utilitatea analizelor menite să identifice limitele teoriilor, ale evaluării teoriilor prin analize comparative nu doar ale posibilităților lor explicative dar și ale consecințelor ce pot să dăuneze omului, să pericliteze echilibrele ecologice și chiar biofizice, este justificată întrebarea: astfel de consecințe dăunătoare pot fi produse și de erorile și limitele teoriilor despre oameni?

Întrebarea se justifică deoarece și astfel de teorii devin sisteme de referință pentru studii cu finalități practice: psihologiile sunt folosite pentru diagnoze, pentru gestionarea resurselor umane, pentru proiectarea unor concepții terapeutice și, nu în ultimul rând, pentru conceperea unor strategii educaționale și de intervenție în social, ori de gestionare politică (publică) a organizărilor sociale.

Semnalul de alarmă se justifică dacă acceptăm că teoriile despre personalitate analizate nu sunt satisfăcătoare și totuși sunt folosite în scopuri de genul celor menționate, că toate construcțiile psihologice pot să funcționeze ca sisteme de referință pentru orientarea deciziilor în cele mai diverse zone ale practicii sociale.

Consecințele situației nesatisfăcătoare a explicării ființei umane:

Consecinta 1. Limitele psihologiilor fac ca oamenii să facă distincția între “normal” și “paranormal” cu referire la manifestări de primă importanță pentru oameni, pentru raporturile dintre ei și pentru capacitatea oamenilor de a se raporta la existența lor socială. Numai limitele psihologiei justifică expresiile “fenomene parapsihologice” și “fenomene paranormale”. În felul acesta, limitele posibilităților explicative ale psihologiilor exclud din “normalitate” ceea ce aparține totuși posibilităților de manifestare ale ființelor umane. Excluderea pe care o semnalăm a marcat istoria omenirii, a produs atitudini agresive și iraționale față de manifestările considerate paranormale, a împiedicat și încă împiedică raportarea analitică la procese care devin explicabile când acceptăm că oamenilor, ca oricare altor existențe, le sunt proprii câmpuri informațional – energetice, că astfel de câmpuri sunt implicate în funcționarea oamenilor, le particularizează capacitățile funcționale. Consecințele atitudinilor exclusiviste semnalate, care decurg încă din adoptarea necritică a atitudinilor pozitiviste, sunt dăunătoare oamenilor dacă luăm în considerare succesul practicilor terapeutice ce s-au dezvoltat prin raportarea analitică la biocâmpuri și la meridianele identificate.

Renunțarea la excluderea biocâmpurilor din cercetarea teoretică a ființei umane, excludere indicată de expresiile “fenomene parapsihologice” și “fenomene paranormale”, ar face posibile atitudini analitice constructive care să conducă la asimilarea și valorificarea experienței în utilizarea biocâmpurilor acumulată pe continentul asiatic.

S-ar putea susține că o teorie despre om poate fi considerată satisfăcătoare dacă reușește să conțină și o explicație falsificabilă a implicării câmpurilor în existența oamenilor, a funcțiilor câmpurilor în întreținerea stării funcționale a oamenilor și în reglarea raporturilor dintre oameni.

Consecinta 2. Psihologii au produs teorii care, considerate corecte, au devenit sisteme de referință pentru studii cu caracter aplicativ. Dacă teoriile nu sunt însă satisfăcătoare, aplicațiile pe care le fac posibile nu pot să nu fie afectate de limitele lor. Corectitudinea afirmației poate fi probată în oricare din domeniile în care s-au dezvoltat aplicații. De importanta majora sunt doua dintre ele:

aplicațiile în domeniul terapeutic, al prevenirii și recuperării “bolnavului psihic”.

aplicațiile în domeniul concepțiilor de educare și de organizare a proceselor de învățare;

1. Metodele de psihodiagnostic

În secolul 20 s-au diversificat domeniile de diagnosticare psihică și scopurile pentru care oamenii sune testați; astfel de practici s-au dezvoltat sub presiunea necesităților de selecție a oamenilor pentru a satisface roluri sociale tot mai complicate, ce presupun anumite “caracteristici, aptitudini sau atitudini”. Psihologii au produs concepții și instrumente de testare și au adoptat anumite precauții metodologice dar ele decurg din presupunerea că teoriile folosite sunt “adevărate”, pot să constituie sisteme de referință pentru cercetări cu scopuri aplicative. Analizele efectuate anterior atestă că teoriile psihologice sunt departe de a oferii explicații satisfăcătoare.

Este relevantă și evoluția explicațiilor date “evoluției” în biologie. Teoria despre evoluție produsă de Darwin a fost amendată succesiv, pe măsură ce studiile au reușit să pătrundă la niveluri de profunzime tot mai depărtate de nivelul abordabil inițial prin observații sistematice ale entităților biotice accesibile cercetătorilor.

Modificări similare s-au produs și în psihodiagnostic; în interiorul celor patru strategii explicative semnalate, noile teorii fac posibile concepții de diagnosticare diferite de cele anterioare și mai performante în măsura în care ele oferă explicații mai pertinente (mai cuprinzătoare, mai nuanțate și cu erori de interpretare mai puține). Dar dacă explicațiile disponibile sunt departe de a fi satisfăcătoare, diagnosticările psihice nu pot fi receptate ca instrumente realmente relevante, satisfăcătoare. Acceptând concluzia de principiu, diagnosticările trebuie efectuate cu prudență maximă și când servesc la selecție și promovare profesională și când sunt folosite pentru a regla activități terapeutice sau educaționale.

2. Metodele de educare și organizare a învățării

Oamenii au sesizat nevoi de intervenție pentru dirijarea proceselor formative, pentru orientarea și susținerea proceselor formative înainte de a dispune de interpretarea satisfăcătoare a proceselor prin care copilul devine om, o ființă socializată capabilă să preia responsabilitatea propriei existențe.

Se poate spune, aducând în prim plan posibilitatea de a se utiliza teorii cu capacități explicative tot mai mari, că se constată evoluții care fac posibile intervenții tot mai pertinente în procesele formative. Se justifică însă și o altă remarcă: cât timp planificatorii intervențiilor în procesele formative nu dispun de interpretarea satisfăcătoare a oamenilor si a existenței sociale a acestora, proiectele lor de intervenție nu pot să nu fie vulnerabile, să nu inducă în procesele formative evoluții diferite de cele scontate, care decurg din limitele teoriilor folosite, inclusiv de erorile și simplificările deformatoare pe care le conțin.

In aceste condiții, alegerea obiectivelor educative este discutabilă cât timp educatorii nu au înțelegerea pertinentă a proceselor pe care acțiunile lor le declanșează în “structurile psihice”

Consecinta 3. S-a conștientizat că omenirea funcționează în limitele întreținute de capacitatea ei de a procesa informații, dar nu s-a conștientizat că omenirea este afectată de teoriile folosite în măsura în care ele nu doar că nu sunt suficient de cuprinzătoare și nu aprofundează suficient domeniul pe care încearcă să-l explice, dar cuprind erori de interpretare și simplificări deformatoare și, prin felul în care sunt decupate obiectele de studiu, rămân neinterogate zone vaste ale existenței, inclusiv a celei umane, considerate “obiect în sine”.

Consecințele sunt ample și, în ultimă instanță, dramatice deoarece contribuie la insecuritatea socială a oamenilor. Problematica personalității este una dintre cele care concretizează (indică) caracterul dramatic al existenței sociale a oamenilor. Interpretările date personalității influențează modalitățile în care oamenii se percep, raporturile dintre ei, procesele educaționale și, nu în ultimul rând, activitățile cu scopuri terapeutice. Prin consecințe, interpretările date personalității diferențiază posibilitatile functionale ale oamenilor atât în interiorul socio-organizarilor primare (de genul familiei) cat și în interiorul organizațiilor în care activează aceștia, precum și modalitățile în care organizațiile reusesc să “gestioneaze resursele umane”.

3.2.4. Spre o interpretare teoretică realmente cuprinzătoare a ceea ce poate fi „OMUL”

Aspectele aduse în atenție anterior justifică temerea că în limitele strategiilor explicative analizate nu se pot concepe teorii ale personalității realmente satisfăcătoare, având în vedere că, pe parcurs, în interiorul fiecărei strategii, s-au conturat critici ale premiselor care nu pot fi ignorate.

Având în vedere aceste condiții, la o teorie cuprinzătoare a ceea ce este realmente specific omului și îi asigură o minimă coerență, se poate ajunge numai adoptând alte premise, schițând o altă strategie de interogare.

După cum reiese din analiza posibilitatii existenței mai multor teorii psihologice (subcap. 3.2.2.), există o tendință majoră în fiecare din cele patru strategii de cercetare psihologică: interpretările au tins să ia în considerare tot mai mult omul în social, s-a acordat atenție tot mai mare interacțiunilor dintre oameni și dintre ei și mediul lor social, consecințelor formative ale acestor interacțiuni. Dacă acceptăm că sesizarea este corectă, atunci analizele antropologice sunt cele care au șanse să explice ființa umană iar socializarea devine un concept central în interpretarea posibilităților ființei umane.

Principala teorie ce indeplineste cerintele efectuarii unor astfel de analize antropologice realmente cuprinzatoare, cu sanse apreciabile de a putea duce la interpretarea satisfacatoare a situației fiintei umane o reprezintă cea procesual-organică.

Antropologia procesual-organică adoptă, întradevăr, ca și concepte centrale în interpretarea posibilitaților ființei umane pe acelea de „socializare” si „maturizare” ca și procese complementare ale caror conexiuni duc la modelarea ființei umane. Acceptând și procesele de maturizare, analizate din mai multe perspective de strategiile psihologice de explicare a personalității, abordarea procesual-organica pleacă de la urmatoarea ipoteză de lucru: într-o primă etapă, personalitatea poate fi considerată consecința ultimă a conexiunilor dintre procesele biotice ce direcționează maturizarea organismului și procesele informaționale prin care se obține socializarea; după maturizarea organismului, evoluția personalității este consecința conexiunilor dintre modificările ce intervin în procesele biotice și modificările în procesele informaționale ce concură la socializarea omului.

În această abordare se urmărește intenționat evitarea folosirii termenului „psihic” deoarece omul este considerat a fi un procesor de informații. Ca urmare, susține autorul acestei antropologii, se obțin posibilități explicative mai bune dacă în loc să ne întrebăm “ce este psihicul?”, interogăm posibilitățile de procesarea a informațiilor specifice omului.

Dacă omul dispune de procesori specializați care au posibilități de organizare și de funcționare care îl fac o entitate ce transcende existența biotică și care generează și întreține ceea ce în antropologia Procesual-organică este numită “existență socială", capacitatea de procesare a informației specifică omului este cea care trebuie interogată; interpretarea cuprinzătoare a acestei capacități poate fi cheia spre o înțelegere satisfă-cătoare a specificității ființei umane, a posibilității ființării sale sociale. Dar o astfel de interogare presupune renunțarea la conceptul “psihic”.

Transcenderea interogațiilor care se centrează pe “psihic” devine posibilă prin acceptarea ca teorie-cadru a explicației procesual-organice a existenței umane, explicație care decurge din ipoteza că omul este un procesor de informații capabil să se reorganizeze sub presiunea informațiilor pe care le procesează, inclusiv a produselor propriilor procesări și a consecințelor pe care ele le dezvoltă și în bioprocesorii ce-i întrețin organismul și în contextul social întreținut de interacțiunile prin care oamenii satisfac necesitățile pe care le conștientizează.

În paradigma procesuală, elaborarea unei explicații a “personalității” presupune:

interpretarea omului ca procesor de informații;

investigarea posibilităților explicative ce decurg din distincția între bioprocesori și interpretori;

luarea în considerare a conexiunilor dintre evoluțiile posibile în bioprocesori și cele posibile în interpretori, dintre stările lor;

luarea în considerare a noii interpretări pe care o primesc procesele socializante în noul context interpretativ și a consecințelor proceselor socializante pentru oameni și pentru organizările sociale pe care ei le întrețin prin interacțiunile ce le realizează sub presiuni ale necesităților

Așadar, în acest context, este lesne de înteles ca o explicație a problematicii desemnate prin termenul “personalitate” în cercetările psihologice are șanse să fie corectă dacă satisface două condiții:

să nu se mai centreze pe “psihic”, să investigheze capacitățile de procesare a informațiilor specifice ființelor umane;

să ia în considerare implicarea proceselor socializante în constituirea omului, a acelor posibilități de manifestare care-i sunt specifice, care-l caracterizează, la care se referă îndeosebi antropologii.

Cele două afirmații fac posibile studii cu totul diferite de cele anterioare. Explorarea posibilităților explicative deschise de adoptarea acestora ca premise facând plauzibilă afirmația: este posibilă o explicație de natură antropologică a personalității care să se constituie într-o alternativă la teoriile despre personalitate conturate în orizonturile pe care cercetările psihologice le-au făcut posibile.

Elaborarea acestei explicații s-a concretizat în studiile dezvoltate de catre cercetatorul Lucian Culda, autorul Antropologiei Procesual-organice, si a presupus parcurgerea a două secvențe de importanța majoră:

o analiză a problematicii socializării similară cu analiza strategiilor psihologice de explicare a personalității;

o explicație a personalității care decurge din modelarea conexiunilor posibile între constituirea și evoluția (schimbarea) capacităților biotice și procesele socializante, procese prin care se constituie și organizări sociale și capacitățile oamenilor de a funcționa în interiorul lor.

CAPITOLUL 4. INTERPRETAREA PROCESUAL-ORGANICĂ A CAPACITĂȚII DE AUTOCONTROL A OMULUI

4.1. Caracteristici ale teoriei procesual-organice

Concepția procesual-organică de interogare s-a conturat în procesul modelării existenței sociale a oamenilor ca procesualitate, dar ca o consecință a descoperirii conexiunilor ce fac procesualitatea socială dependentă generativ și funcțional de megaorganizarea biotică în care ființează și, astfel, de megaprocesualitatea prebiotică (abiotică). Deci, se poate afirma că domeniul de referintă al acestei abordări teoretice este Existența.

Numele de „procesual-organică”, sugerează că se centrează pe megaexistente, că încearcă să modeleze procesele care le întrețin specificitatea, organicitatea și capacitatea acestora de a se reproduce.

Concepția procesual-organică face posibilă interogarea unitară a existenței interpretată ca procesualitate, ca megaprocesualitate ce integrează ansamblul proceselor posibile, nu doar procesele actualizate succesiv până acum și accesibile unor genuri de interogări, în anumite orizonturi interpretative.

Explicația procesual-organică a Existenței și cea a procesualității sociale funcționează ca modele-cadru în metodologia procesual-organică. Dacă se acceptă modelele-cadru, numai interogarea unitară a megaexistențelor face posibile explicații satisfăcătoare; nu pot fi pertinente acele concepții metodologice ce orientează interogațiile spre anumite «clase» de reali sau spre anumite «obiecte ideale». Concepția procesual-organică a devenit posibilă când s-a constientizat că Existența socială a oamenilor nu poate fi decât procesualitate, că, asadar, Existența-ca-procesualitate este cea care se cere a fi investigată.

Concepția procesual-organică s-a conturat pe masură ce s-a conștientizat poziția distinctă și centrală a proceselor organizante și dezorganizante în megaexistente, când s-a sesizat și natura informațional-energetică a proceselor, dar și când, așa cum afirma autorul acestei conceptii, s-a reușit obținerea unei interpretări globale și unitare a procesualității interpretative, a funcțiilor ei în procesualitatea socială.

Modelarea procesualității interpretative, a modalitătii în care se dezvoltă capacitatea de procesare socială a informației este cea care a făcut posibilă detasarea critică de concepțiile conturate privind cunoașterea teoretică, principiile și metodele cercetării stiințifice; ea a furnizat informațiile utile pentru a se putea construi ipotezele privind posibilitățile omului de a concepe și realiza interogarea procesual-organică.

Odată acceptată ca și interpretare-cadru a concepției procesual organice de investigare a posibilitatilor ființei umane, este posibilă renuntarea la interpretarea proceselor cognitive în funcție de interpretări date “psihicului” și analizarea explicită a omului ca procesor de informații.

Distincția între bioprocesori (prin care oamenii aparțin organizării biotice, megaexistenței biotice) și interpretori (prin care oamenii devin capabili să genereze un mediu specific lor, organizările sociale) face posibilă localizarea activitătilor cognitive în procesarea socială a informațiilor, descoperirea posibilității ca activitățile cognitive sa se autonomizeze întru interogarea sistematică a existenților iar rezultatele lor sa modifice posibilitățile interpretative ale oamenilor. Se explică astfel distincția între subiectul empiric și subiectul epistemic.

Având în vedere remarcile epistemologice efectuate deja este lesne de perceput componenta critică a epistemologiei procesual-organice. Componenta constructivă a epistemologiei procesual-organice conține ansamblul referirilor la interpretarea dată cunoasterii ca urmare a interpretării oamenilor ca procesori de informații și a distincțiilor introduse între bioprocesorii oamenilor si interpretorii lor. Enunțul ei central este: ceea ce este numit tradițional “cunoastere” constituie o procesualitate cognitivă situată în interiorul procesualității interpretative ce întreține existenta socială ca procesualitate.

Procesualitatea cognitivă este posibilă deoarece oamenii devin capabili sa genereze interpretori specializați pentru realizarea activităților cu finalități cognitive și, în interiorul acestora, activități centrate chiar pe interogarea activitătilor si proceselor cognitive, activități desemnate prin termenul gnoseologie (epistemologie). Aceste interpretări fac posibilă ipoteza deja evaluată: procesualitatea cognitivă, inclusiv epistemologia, este marcată de discontinuitati iar în aceasta devenire se modifică nu doar posibilitatile de cunoastere ci si capacitatea ei de a se întelege pe sine.

4.2. Modelul procesual organic al ființei umane

Am identificat ca orizont de interpretare satisfăcător întru analizelor pe care le voi efectua pe parcursul dezvoltării concepției de autocontrol pe cel procesual-organic iar ca interpretare cadru întru susținerea investigațiilor privind capacitatea de autocontrol a omului, modelul procesual organic al ființei umane.

În continuare, prezint principalele caracteristici ale acestui model ce-l diferențiază de celelalte explicații date ființei umane și îi oferă acesuia coerența unei interpretări-cadru satisfăcătoare.

4.2.1. Domeniul de referintă: oamenii-în-procesualitatea socială

De regulă, cercetătorii își stabilesc obiectele de studiu situați în reprezentări-cadru pe care le folosesc necritic. Ele sunt cele care circumscriu domeniul de referință și întrețin orizontul de cercetare al disciplinei teroretice în care se acționează.

Raportarea critică la un domeniu de referință poate fi produsă sau favorizată de conștientizarea unor limite ale construcțiilor teoretice concepute în interiorul acestui domeniu, cum poate să survină și sub presiuni ale evoluțiilor ce au loc în investigațiile concepute în orizonturile întreținute de interpretări date altor domenii.

Interogarea procesual-organică a prins contur pe măsură ce s-au conștientizat limite ale reprezentărilor-cadru furnizate de ontologii și când s-a conștientizat că gnoseologiile sunt capcane dependente de ontologiile cu care se corelează sau din care au fost deduse. Astfel a devenit posibilă ipoteza: ceea ce numim curent existență socială este o procesualitate; ea nu poate fi în stări aproape de echilibru cât timp procesorii de informații sociali se reconstruiesc succesiv, apropindu-se de capacitate de interpretare satisfăcătoare.

Când s-a reușit conștientizarea procesării sociale a informațiilor și necesitatea investigării ei în modalități care să permită modelarea unitară a proceselor ce-i întrețin specificitatea, s-a realizat că termenul cunoaștere primește interpretări restrictive; nu „cunoașterea" este cea care se cere a fi modelată satisfăcător pentru a obține competența care să facă posibilă modelarea unitară a omului-în-procesualitatea socială. Cunoașterea este interpretarea dată unui caz particular al procesării sociale a informațiilor, ea este acea zonă a procesării sociale a informațiilor care, în stadii încă nesatisfăcătoare ale procesorilor de informații, a putut fi identificată ca importantă pentru procesele interpretative și supusă unor procese interogative.

Dar procesarea socială a informaților, nu cunoașterea, este cea care face din hominizi ființe care produc un mediu diferit de cel biotic, pe care îl reproduc în modalități marcate de discontinuități induse de discontinuitățile ce se produc în procesorii de informații.

Procesarea socială a informațiilor este generată și întreținută de acțiunile prin care oamenii procesează deliberat informații, dar ea nu se reduce la aceste acțiuni. Ca urmare, oamenii, ca procesori de informații, sunt cheia înțelegerii posibilității procesualității sociale și, în acest cadru, a procesării sociale a informațiilor iar interpretarea satisfăcătoare a oamenilor presupune interogarea posibilității ființării lor în procesualitatea socială.

Ipotezele referitoare la procesarea socială a informațiilor, dezvăluind locul central al oamenilor, au adus în atenție problematica posibilității interpretorilor. S-a ajuns astfel la bio-procesorii de informații, la problematica întrepătrunderii bio-procesărilor și interpretărilor. Numai împreună, bio-procesorii și interpretorii susțin manifestările oamenilor, facand din ei generatori ai procesualității sociale.

Acest orizont interpretativ a dezvăluit posibilitatea și necesitatea de a schița un nou domeniu de referință al studiilor ce vor să clarifice problematica posibilității ființării oamenilor.

Se poate sustine că: în paradigma procesual-organică, oamenii sunt rezultante și expresii ale conexiunilor posibile între bio-procesorii și interpretorii lor, între bio-procesori înglobați funcțional în bio-organizare și interpretori înglobați funcțional în procesualitatea socială pe care oamenii o întrețin prin acțiunile lor.

Deși bio-organizarea înglobantă și propria organizare biotică a omului se află în stări aproape de echilibru, omul este o procesualitate aflată în stări departe de echilibru ca urmare a capacității de a genera și întreține procese organizante în procesualitatea socială și în propria capacitate de procesare a informațiilor. Oamenii sunt produsul și expresia devenirii procesualității sociale, dar sunt si implicați in întreținerea și devenirea socio-organizărilor înglobante.

Dacă afirmațiile anterioare sunt acceptate ca ipoteze de lucru modelarea oamenilor poate fi satisfăcătoare numai dacă dezvăluie ansamblul conexiunilor prin care oamenii devin posibili, prin care ei se reproduc reproducând procesualitătile înglobante, prin care ei se manifestă în cele două mega-organizări (biotică si socială).

Dacă omul este activ în bio-organizare îndeosebi prin intermediul proceselor sociale și a presiunilor pe care ele le exercită asupra mecanismelor reproducerii biotice și dacă el este la originea reconstrucției periodice a capacităților de procesare socială a informațiilor, orice explicație a omului care nu modelează aceste procese nu poate fi satisfăcătoare, nu se pronunță asupra aspectelor determinante ale condiției umane.

Acceptând această apreciere ca ipoteză de lucru, se pot obține prime repere referitoare la domeniul care se cere adoptat ca interpretare-cadru pentru a se construi explicația satisfăcătoare a posibilității ființării sociale a oamenilor.

Interpretarea adoptată ca domeniu de referință „oamenii-in-procesualitatea sociala”, produs al paradigmei procesual-organice, face posibilă și necesară desprinderea de conceptul „psihic", domeniul de referință tradițional al psihologiilor.

Rezultatele obținute în urma studiilor ce s-au conturat în interiorul paradigmei procesual-organice și posibilitatea evaluării acestora, inclusiv în modalități care decurg din exigența falsificaționistă emisă de Karl Popper, justifică perseverarea pentru a depăși orizonturile informaționale întreținute de situațiile sociale particularizante, orizonturi care sunt la originea investigațiilor ce se centrează pe „psihic”.

4.2.2. Obiectul de studiu: oamenii-produse și expresii ale conexiunilor dintre procesele informațional-energetice de natură biotică si socială

Pentru orice interogare sistematică, raportarea explicită la o interpretare-cadru este indispensabilă. Proprietățile atribuite de inter-pretările-cadru obiectului în sine sunt cele care sugerează anumite posibilități de concepere a investigațiilor. Ele sunt cele care fac posibile primele opțiuni: se pot decupa obiecte de studiu, capătă sens anumite obiective, se justifică primele ipoteze.

În cazul interpretării adoptate ca domeniu de referință pentru interogarea procesual-organică a oamenilor sunt, în principiu, două posibilități: putem susține că obiectul de studiu poate fi chiar domeniul de referință, în unitatea lui, deci omul ca produs și expresie a unor procese informațional-energetice de natură biotică și socială, sau, putem considera ca posibile mai multe obiecte de studiu (de pildă, bio-procesorii de informații, interpretorii și, separat, rezultanta cofuncționării lor, deci omul).

Considerând că prima modalitate de delimitare a obiectului de studiu ferește cercetătorul de „simplificări deformatoare”, Lucian Culda optează pentru ea în desfășurarea cercetărilor, susținând că aceasta este cea fructuoasă, desi ea presupune investigații mai dificile.

Omul, ca rezultantă a conexiunilor dintre bio-procesorii de informații și interpretorii ce întrețin procese sociale, este o procesualitate care integrează bio-procesori și interpretori, această procesualitate aflându-se în stări departe de echilibru și exercită influențe atât de natură funcțională, cât și de natură organizantă asupra celor două genuri de procesori de informații.

Ca urmare, acesti procesori se cer a fi modelați luând în considerare ființarea omului, ca procesualitate înglobantă, deci raportându-ne explicit la ea.

Distincția între procesorii biotici de informații și interpretori se dovedește a fi utilă încă din faza delimitării obiectului de studiu, devenind posibilă o primă schiță a obiectului de studiu, caracterizată prin urmatoarele trei distincții-cadru:

Se poate pune explicit problema interfeței dintre bio-procesorii de informații și interpretorii cu care oamenii se echipează.

Se poate introduce de la început distincția între interpretorii ce se construiesc în structurile neo-corticale ale omului (pe care îi numim homo-interpretori) și interpretorii ce se constituie în socio-organizări (pe care îi numim socio-interpretori).

Adoptarea omului ca obiect de studiu, distincțiile menționate și situarea oamenilor în procesualitatea socială fac posibile și delimitări între procesarea informației și procesele sociale; deși cele două genuri de procese se condiționează reciproc, nu se pot realiza separat și produc ceea ce numim comportamentul uman, comportament care este expresia conexiunilor dintre procesele informaționale și cele sociale.

Deoarece atât bio-procesorii, cât și interpretorii conțin și procese de natură informațional-energetică, pentru a le delimita și a indica raporturile dintre ele, s-a preluat distincția dintre hardware și software, utilizată în teoria calculatoarelor. Desigur, s-au dovedit necesare modificări de fond deoarece și în cazul bio-procesorilor și în cazul interpretorilor procesele energetice nu sunt de tip electronic; ele sunt de tip biotic și conțin softuri proprii. Procesele bio-electrice și bio-chimice, precum și câmpurile pe care le întrețin nu sunt reductibile la corespondentele lor abiotice și sunt reglate de procesori de informații.

Organismul omului, ca orice altă complexitate biotică este un procesor integrator susținut de procesori specializați încorporați. Inclusiv bio-hardurile sunt procesori și au procesori încorporați. Vom spune, deci, că atât bio-procesorii omului, cât și homo-interpretorii conțin bio-harduri cu bio-softuri specializate, sunt rezultante și expresii ale unor complicate conexiuni informațional-energetice.

Prin analogie, a fost emisă ipoteza că socio-interpretorii conțin socio-harduri și socio-softuri; și ei sunt rezultante și expresii ale unor complicate conexiuni ce se dezvoltă între ele, atât între caracteristicile lor, cât și între stările lor. Implicarea oamenilor și în socio-harduri și în socio-softuri face ca și socio-hardurile să conțină softuri, să funcționeze în modalități ce decurg din caracteristicile propriilor procesori de informații.

O altă distincție necesară întru înțelegerea conexiunilor semnalate este aceea între informație, semnal și proces energetic. Semnalul este produsul procesării informațiilor și emiterii lor pe un anume suport, suport specific fiecărui gen de procesor, care constă dintr-un proces energetic reglat informațional. Ca să ilustrăm: steagul, pictura, simfonia, poemul, teoria, biserica, teatrul, uzina, … sunt semnale care conțin informații pe anumiți suporți; conexiunile dintre suporți și informații sunt specifice și complicate, încât descifrarea informațiilor este o problemă pentru procesorii receptori.

Comunicarea și conlucrarea dintre oameni se realizează prin fluxuri de semnale, corelate, de regulă, cu contribuția mai multor procesori, a bio-procesorilor și interpretorilor. Modul de a se manifesta, vestimentația, mersul, gesturile, mimica, intonația vorbirii și exprimarea verbală propriu-zisă, în conexiunile lor ilustrează natura informațional-energetică a comportamentului omului și fluxurile de semnale încorporate.

Dacă acceptăm că oamenii aparțin în același timp procesualității biotice și procesualității sociale, că prin bio-procesori oamenii aparțin procesualității biotice iar prin homo-interpretori ei aparțin și procesualității biotice și procesualității sociale, se poate intui că fluxurile lor de semnale nu pot să fie produsul doar al unui anumit procesor de informații.

Comportamentul este o expresie sinergică a conexiunilor dintre procesori dar și o expresie a finalității acestor conexiuni, a capacității lor de a conlucra întru obținerea unei anume finalități.

Ipotezele enunțate indică gradul de dificultate al investigării problematicii. Dacă ele sunt corecte, la o interpretare satisfăcătoare a posibilității ființării oamenilor se poate ajunge numai când se obțin modelări satisfăcătoare atât ale mega-procesualității biotice, cât și ale mega-procesualității sociale.

Prin precizările introduse s-a obținut o primă schiță a obiectului de studiu, schiță utilizată ca interpretare-cadru în analizele ce urmează, si anume în conturarea acelor conexiuni ce pot desemna capacitatea de autocontrol a ființei umane, conexiuni ce reies din adoptarea modelului procesual-organic al ființei umane .

4.2.3. Câteva remarci privind explicația procesual-organică a ființei umane

1. Interogarea procesual-organică a oamenilor are ca obiect de studiu nu oameni reali, nu oameni localizați în anumite socio-organizări; se studiază posibilii oamenilor în posibilii celor două genuri de mega-procesualității: biotice și sociale.

Această perspectivă face de domeniul evidenței că interogarea procesual-organică a posibilității ființării oamenilor nu este reductibilă la psihologii; ea nu constituie o explicație a omului pe care psihologii îl au în vedere. Psihologiile fie fac abstracție de conexiunile organizante dintre om și procesualitatea socială, fie iau în considerare manifestări particulare ale acestora. De asemenea, ignorând bio-procesarea informației și interpretorii, psihologiile se pronunță numai asupra unor manifestări disparate ale conexiunilor dintre bio-procesori și interpretori, fără a reuși să distingă între ei. Astfel de limitări nu pot fi depășite cât timp nu se explicitează existența și conlucrarea procesorilor de informații care fac posibil omul.

Interogarea procesual-organică se concretizează într-un model care nu numai că se pronunță asupra procesorilor de informații dar aduce în prim plan apartenența lor la cele două tipuri de mega-procesualități. De pildă, modelul se pronunță asupra condiționării în același timp biotice și sociale a capacității oamenilor de a procesa informații; el explică posibilitatea ca oamenii să aparțină aceleiași bio-organizări și să fie produsul și expresia unor socio-organizări diferite, să-și coreleze posibilitățile de manifestare și reproducere cu cele ale socio-organizărilor pe care le întrețin prin propriul lor activism. Devine astfel evident că modelarea omului și, cu atât mai mult, a unor aspecte disparate ale funcționării lui, făcând abstracție de apartenența la o bio-organizare și de localizarea sa într-o spatio-temporalitate socială, induce inevitabil simplificări deformatoare.

Se pot insa studia si separat oameni ce aparțin unei anumite spațio-temporalități sociale, dar localizarea se cere explicitată iar corectitudinea localizării este dependentă de modelul-cadru folosit în acest scop. Consecințele celor două genuri de modelări fiind neechivalente, capacitatea lor explicativă este testabilă.

2. Obiectul de studiu schițat pune cercetătorul într-o situație dificilă, el trebuie să studieze procesualități, nu complexități sau relații explicabile prin determinări cauzale; se cer investigați posibilii unor procesualități puternic conexate, care se pot reproduce deoarece se află concomitent în relații de natură funcțională și organizantă.

Oamenii fiind procesualități, aflându-se în stări departe de echilibru, nu pot fi modelați satisfăcător prin abordări ce încearcă să redea ceea ce este stabil; prin „legi" sau prin presupuse mecanisme de autoreglare, mecanisme ce pot modela complexități, adică organizări aflate în stări aproape de echilibru. Oamenii conțin componente biotice aflate în stări aproape de echilibru dar nu sunt reductibili la ele; ei aparțin procesualității sociale, procesualitate care nu numai că înglobează oamenii, dar ființează și se poate reproduce numai prin ei, prin reproducerea lor. Oamenii și procesualitatea socială se reproduc în modalități corelate care fac ca ambele genuri de organizări să se afle în stări departe de echilibru.

Modelarea procesual-organică indică posibilitatea ca oamenii să intre în stări sociale aproape de echilibru, dar numai când se satisfac anumite condiții informaționale: fie când se intră în situații informaționale ce sunt fundături, fie când procesualitatea socială dispune de interpretarea satisfăcătoare a propriei ființări în procesualitatea biotică.

3. Considerăm relevantă și o remarcă de tip epistemologic. Jean Piaget a susținut că tendința dominantă în capacitatea cognitivă poate fi descrisă ca fiind dată de evoluția de la periferia problematicii spre centrul acesteia.

J. Piaget are în vedere avansarea de la aspecte accesibile nemijlocit omului spre aspecte ce nu pot fi interogate decât indirect, care se referă la mecanismele ce fac posibile aspectele percepute.

În concepția procesual-organică, evoluția interogărilor de la periferie spre centru se interpretează ca reconsiderare succesivă a domeniilor de referință, obiectelor de studiu și metodelor până devin satisfăcătoare; ele sunt inițial dependente de posibilitățile oferite de bio-procesori (deci, de aspecte particulare și particularizante), dar treptat, sub presiunile generate de consecințe, devin tot mai cuprinzătoare. Ne situăm în centrul problematicii când reușim să o identificăm satisfăcător, când investigăm unitar ansamblul unei procesualități și conexiunile ce sunt specifice domeniului în sine vizat, care îi fac posibilă ființarea (emergența, conservarea și reproducerea).

În această accepțiune, primele interogări care au generat psihologiile sunt inevitabil studii ce se situează la periferia problematicii, dependente de informații furnizate de bio-procesori și de interpretări figurativ-verbale dependente de situații particulare. Psihologiile evoluează apoi prin reconsiderări ale domeniilor de referință, ale obiectelor de studiu și metodelor, în căutarea localizărilor adecvate și a investigărilor tot mai cuprinzătoare. Pe parcurs se generează condițiile reconsiderării domeniului de referință și interpretării corecte a proprietăților lui.

Dacă acceptăm cele trei remarci, modelarea procesual-organică a oamenilor este una radical diferită de cea specifică psihologilor chiar numai și pentru că obiectul de studiu se situează în alt orizont interogativ. Desigur, modelul procesual-organic al posibililor oamenilor în cele două procesualități (biotică și socială) poate constitui o interpretare-cadru pentru modelări ale oamenilor reali, aflați în situații macro-sociale particulare, dar acele modelări vor fi investigații de tip aplicativ și nu vor fi compatibile cu actualele psihologii; vor fi studii filogenetice și ontogenetice care vor lua în considerare procesori de informații și procese pe care psihologiile le ignoră.

4.2.4. Detalierea modelului procesual-organic al ființei umane

Investigațiile procesual-organice s-au centrat pe modelarea procesualității sociale, la nivelul căreia oamenii își desfășoară existența. Studiile au condus la concluzia că "oamenii sunt cei care construindu-se pe ei, produc, întrețin și modifică procesualitățile sociale și, ca un produs al acestora, mega-procesualitatea socială" . Oamenii sunt capabili să proceseze informații în modalități ce transcend procesarea biotică a informației, deoarece neo-cortexul face posibilă emergența unor procesori cu posibilități superioare față de procesorii biotici. Aceste capacități sunt cele care fac ca omul să fie nu o ființă izolată, ci „om-în-procesualitatea socială”. A investiga omul în afara conexiunilor sale cu mediul social și cu procesualitatea biotică înseamnă a ne abate de la însăși natura sa.

În interpretarea procesual-organică, oamenii sunt rezultante și expresii ale conexiunilor posibile dintre procesori biotici de informații (bio-procesori) care-l integrează pe om în procesualitatea biotică și procesori interpretativi (interpretori) ce-l transformă pe om în ființă conștientă și ființă socială. Omul este investigat ca produs și expresie unor procese informațional-energetice de natură biotică și socială.

Fiind o procesualitate omul se află într-o continuă devenire, se află permanent în stări ce-l situează mai aproape sau mai departe de stări de echilibru. Caracteristicile procesorilor săi, în special ale procesorilor interpretativi, îi dau omului posibilitatea de a-și modifica permanent posibilitățile funcționale, el este capabil să exercite presiuni atât asupra procesorilor săi, cât și asupra organizărilor în care este integrat. Dacă procesorii săi biotici au o relativă stabilitate necesară pentru a menține funcționalitatea organismului, interpretorii se modifică permanent atât sub presiuni ale propriilor procesări cât și sub influența presiunilor pe care le exercită asupra lor procesualitatea socială. Sesizarea dependenței omului atât de procesările ce-l întrețin cât și de procesări ce-i transcend și-i înglobează totodată ființarea este esențială pentru conceperea studiilor care au ca obiect de studiu omul.

Omul este o procesualitate activă, care prin posibilitățile deschise de conexiunile dintre procesorii săi biotici și sociali, poate interveni în procesele energetice și informaționale ce-i întrețin ființarea, precum și în procesele organizante și dezorganizante ce stau la baza organizărilor sociale ce-l înglobează. Decupând astfel domeniul de studiu, interogarea procesual-organică se distanțează de explicațiile psihologice care nu reușesc să modeleze corespunzător procesele informational-energetice ce dau specificitatea omului. Modelul procesual-organic face posibilă conceperea unor studii care să furnizeze explicații pertinente privind existența socială și biotică a omului, modul subtil în care procesele energetice se întrepătrund cu cele informaționale.

Pentru a face posibilă apropierea de o înțelegere corectă a modelului pe care l-am adoptat ca interpretare-cadru pentru realizarea prezentei lucrări este necesară în continuare realizarea unor delimitări conceptuale. Mă voi opri asupra aspectelor pe care le consider a fi esențiale, urmând ca pe parcurs să evidențiez noi repere care să permită pe de o parte soluționarea problematicii și pe de altă parte să favorizeze raportarea critică la modul în care se poate aborda problematica autocontrolului din aceasta perspectivă.

Distincțiile ce se cer a fi făcute se referă în primul rând la genurile posibile de procesări. Am în vedere procesările biotice și procesările interpretative pe care oamenii le realizează, procesări în cadrul cărora se disting atât procese energetice cât și procese informaționale. Procesările informaționale sunt cele care organizează procesele energetice, le dau coerență, le orientează spre anumite finalități, în același timp procesările informaționale sunt dependente de suportul lor energetic.

Bio-procesările în cazul omului sunt cele ce întrețin procesele informațional-energetice ce fac posibil organismul uman. Ele dau coerență organismului la toate nivelurile sale de organizare, celular, pluricelular, transcelular, fac ca informația să circule între niveluri și să conexeze procesele energetice din organism. Bio-procesorii de la nivelurile înglobante au funcții coordonatoare, ei procesează informații furnizate de nivelurile inferioare. Aceasta coordonare se manifestă prin capacitatea bio-procesorilor de a activa și orienta procesele biotice către finalități care să le asigure funcționarea conform codului genetic. Analizatorii, efectorii, organele interne, plămâni, inimă, splină, rinichi, ficat, glande etc. dispun de asemenea bio-procesori. Procesele de natură biotică ce devin posibile nu se limitează la procesele bio-chimice, bio-electrice puse în evidență de fiziologie, ci sunt mult mai subtile incluzând procese de natură informațională.

Există numeroase studii care susțin ipoteza procesărilor informaționale biotice, asemenea procesări sunt semnalate la toate organizările vii. Evoluțiile din biologie au permis conștientizarea faptului că organismele nu sunt simple consumatoare de energie, viul prelucrează informația, emite și recepționează informații atât dinăuntru cât și din afara sa. Nici energia și nici informația nu sunt utilizate de sistemele biologice la întâmplare, ele sunt supuse anumitor criterii și reguli de prelucrare care se materializează sub forma unor programe (coduri genetice) care asigură funcționarea și auto-conservarea sistemului.

Deoarece atât procesările biotice cât și cele interpretative conțin componente informaționale și componente energetice s-a preluat distincția din teoria calculatoarelor între hard-ware și soft-ware.

Organismele conțin bio-harduri, componente biotice capabile să genereze bio-câmpuri, să întrețină bio-softurile ce coordonează procesele de natură informațională conform programării genetice. Bio-câmpurile sunt rețele informaționale ce întrețin coerența informațională și energetică a organismului, schimbul de informație între structuri se realizează ca interferență a unor câmpuri info-energetice.

Relațiile informaționale care se stabilesc între elementele componente ale bio-câmpurilor exprimă starea energetică sau funcțională a organismului. Există studii care susțin faptul că disfuncționalitățile procesărilor energetice pot fi sesizate investigând starea bio-câmpurilor, aceste disfuncționalități putând fi chiar anticipate. Se pleacă de la ipoteza că disfuncționalitățile se fac simțite inițial la nivel bio-câmpurilor și ulterior la nivel organic. Posibilitățile aparatelor de măsură nu pot pune în evidență subtilitățile a ceea ce numim câmpuri bio-energetice, acestea nefiind de natură electrică, magnetică. Științei ce încearcă să măsoare, să evalueze calitativ și cantitativ aceste procese îi scapă dinamicitatea, mișcarea de devenire continuă. Cercetările actuale reușesc să pună în evidență numai efecte disparate, în limitele orizontului științific în care se situează.

Eficacitatea terapiilor și practicilor ce decurg din interpretări orientale, rezultate ale unor demersuri analitice "neștințifice", mai degrabă simbolice, interpretări ce afirmă într-o formă sau alta ipoteza ființării unor rețele info-energetice biotice, a unor centrii integratori biotici, confirmă ipoteza bio-procesărilor informaționale (am în vedere rețelele de canale, meridiane și capilare, punctele energetice sensibile din medicina tradițională chineză, sistemul de chakre din Yoga).

Bio-procesorii realizează reglări ce mențin organismul în stări aproape de echilibru, stări ce-i asigură funcționalitatea prin satisfacerea necesităților informaționale și energetice ale organismului. Reglările biotice sunt implicate totodată și în reglarea relațiilor dintre oameni prin participarea interpretorilor. Au fost identificate reglări biotice sexuale, estetice, afective și operaționale.

Este susținută ipoteza ființării unor procesori integratori susținuți de procesori specializați încorporați, acești procesori integratori fiind cei ce dau coerența funcțională a organismului, precum și a manifestărilor sale în mediul social, prin reglările pe care le operează, în acord fie cu necesitățile informațional-energetice ale organismului, fie cu rețele informaționale ce funcționează ca sisteme de referință neexplicite pentru om (imagini, reprezentări despre sine, despre ceilalți, despre organizările sociale în care oamenii activează).

Reglările biotice ale omului nu se limitează numai la procese biotice, componenta biotică devine funcțională cu participarea interpretorilor. Implicarea socializării în maturizarea oamenilor face ca în prelungirea bio-procesorilor implicați în reglările sexuale, estetice, afective și operaționale să se constituie interpretori bio-funcționali, ce fac posibile primele genuri de procese sociale. Conexiunile dintre interpretorii bio-funcționali, precum și între aceștia și bio-procesori au ca expresie SINELE PRIMAR al omului. Sinele primar este cel care coordonează caracteristicile primare ale comportamentului în cel puțin patru dimensiuni:

sexuală – procese ce departajează sexele, ce generează comportamentul sexual;

estetică – procese ce țin de receptarea armoniilor și disarmoniilor;

afectivă – modalități afective de reglare ce conțin procese de tipul sentimentelor;

operațională – operații utile pentru satisfacerea unor necesități biotice, capacitatea de activare și orientare a manifestărilor în funcție de necesități receptate ca nevoi bio-informaționale și bio-energetice.

Procesele emoționale au un rol integrator la nivel biotic, acestea pot decurge din celelalte genuri de reglări, dar pot deasemenea și să le influențeze.

Reglările integratoare biotice au fost localizate de psihofiziologi la nivelul amigdalei, considerată a juca un rol declanșator sau modelator pentru activarea altor centrii implicați în emoție și s-a argumentat că sunt implicate în reglarea relațiilor dintre oameni prin capacitatea de a direcționa și focaliza manifestările, de a trece organismul dintr-o stare în alta în funcție de conjuncturi; reglările se fac prin "jocul emoțiilor", emoțiile pozitive au efecte mobilizatoare, iar cele negative descurajează implicarea, dar ele pot să sporească vigilența, deci mobilizarea organismului. În interpretarea procesual-organică se consideră că "amigdala constituie bio-hardul unui bio-procesor implicat în bio-procesarea informației, cu funcții energetice coordonatoare bio-energetice majore responsabile de orientarea și susținerea energetică a comportamentului uman". Studii mai detaliate au condus la concluzia că amigdala este implicată în reglarea de ansamblu a manifestărilor emoționale, generează și întreține stările posibile ale organismului și este deasemenea implicată în reacțiile la situații cu relevanță socială pentru oameni.

Sinele primar realizează selecții, distinge între situații periculoase și favorabile, declanșează procese info-energetice în funcție de modul în care receptează anumite situații, orientează comportamentul în sensul satisfacerii necesităților interne. Prin conexarea bio-cuplatorilor și în prelungirea acestora a interpretorilor bio-funcționali rezultă capacitățile integratoare, știentizări și conștientizări despre stări interne (foame, teamă, atracție, respingere), sunt receptate informații despre mediul ambiant și despre propriile stări, sunt posibile memorări ale unor situații anterioare și utilizarea informațiilor astfel memorate în selecțiile ulterioare. La om reglările biotice, manifestările integratoare, selecțiile, sunt influențate de socializare, de faptul că oamenii sunt înglobați în socio-organizări ce exercită aupra lor presiuni formative.

Conexiunile ce se stabilesc între bio-procesori și interpretori, faptul că bio-hardul ce face posibile procesările de tip interpretativ coexistă cu cel care face posibile procesările bio-informaționale, generează posibilitatea unor influențe în ambele sensuri. Bio-procesorii omului sunt în același timp surse de informații pentru interpretori și pot să reacționeze la informații primite de la interpretori. Reacția bio-procesorilor la interpretări este de tip funcțional, inhibitor sau stimulator, face posibile procese energetice ce direcționează și întrețin manifestări ale efectorilor (ex. procesele motivatoare) ca și reacții informațional-energetice menite a proteja organismul în situații receptate ca fiind periculoase. Interpretorii pot activa sau bloca anumite procesări biotice, influențeză acuitatea lor funcțională, pot orienta manifestările lor, pot utiliza sau ignora anumite posibilități ale bio-procesorilor.

Prezența neo-cortexului la om este cea care face posibilă emergența interpretorilor, precum și caracteristici ale bio-procesărilor ce decurg din conexările cu procesele interpretative pe care le fac posibile rețelele neuro-corticale prezente în creierul omului. Interpretorii sunt procesori de informații ce se specializează în prelungirea procesorilor bio-cuplatori, rațiunea lor fiind aceea de a rezolva anumite situații-problemă, în modalități specifice și cu posibilități superioare față de cele ale bio-procesorilor.

Procesările interpretative sunt inevitabil de altă natură decât cele ale bio-procesorilor, informațiile procesate sunt cele furnizate de bio-cuplatori, precum și rezultate ale propriilor procesări. Noii procesori permit utilizarea unor criterii și reguli de procesare a semnelor și au memorii proprii. Modalitățile de procesare sunt net diferențiate față de cele realizate de bio-procesori datorită faptului că lor nu le corespund informații standard ca în cazul bio-procesorilor, criteriile și regulile de procesare sunt modificabile ceea ce determină caracteristicile instabile ale interpretorilor. Instabilitatea interpretorilor rezultă din:

posibilitatea introducerii unor criterii și reguli de procesare noi, a unor noi semne;

posibilitățile de procesare se modifică pe măsură ce se efectuează noi procesări (atât biotice cât și interpretative) și sub impactul conlucrării și comunicării între oameni;

realizarea de noi specializări sub presiunea consecințelor acțiunilor reglate de procesările anterioare;

Capacitatea de reconstrucție ne apare ca fiind principala caracteristică a interpretorilor, ca urmare a modificărilor ce se pot produce asupra criteriilor și regulilor de procesare, a semnelor și informațiilor cu care se operează.

Posibilitățile interpretative sunt inevitabil diferite de la om la om din următoarele considerente:

bio-procesorii în continuarea cărora sunt constituiți și de la care preiau informații au caracteristici diferite de la individ la individ, îndeplinesc aceleași funcții, dar în limitele programărilor genetice care diferă de la om la om;

oamenii fiind puși în fața unor situații existențiale extrem de diferite, contextele informațional-energetice în care se situează pe parcursul vieții sunt inevitabil diferite, "experiența de viață" diferă de la om la om, se diferențiază deci modul în care oamenii interpretează anumite situații, diferă de la individ la individ criteriile și regulile de procesare, presiunile la care sunt supuși oamenii, lăsând în anumite cazuri să se dezvolte anumite potențialități, atât interpretative cât și biotice și lăsând nevalorificate altele;

atât capacitățile interpretative cât și modul în care se realizează procesările bio-informaționale și bio-energetice sunt condiționate de caracteristicile spațio-temporalităților în care comunitățile umane își desfășoară activitatea, de caracteristicile organizărilor sociale ce-i înglobează pe oameni.

În cadrul procesării interpretative distingem două genuri de procesori: homo-interpretorii și socio-interpretorii.

Homo-interpretorii reprezintă capacitățile de procesare interpretativă ce emerg în neo-cortex, prin intermediul cărora omul devine inevitabil, sursa și componenta activă a socio-organizărilor. Ei sunt cei care fac posibile conștientizările, procesarea unor rezultate ale conștientizărilor, interpretări deliberate de genul judecăților și raționamentelor.

Autorul distinge trei genuri de interpretări:

interpretări constatatoare care inițiază semne pentru a indica, reține sau comunica, situații, acțiuni, persoane etc;

interpretări evaluatoare ce estimează, atribuie semnificații gen: dușman, pericol, bolnav, comestibil în funcție de diferite criterii;

interpretări decizionale ce pregătesc acțiunile, direcționează manifestările oamenilor, dirijează procese informaționale și energetice – procesele decizionale, acestea presupun interpretări atât constatatoare cât și evaluatoare dar nu se reduc la ele.

În funcție de semnele care sunt utilizate pentru realizarea procesărilor au fost identificați trei tipuri de interpretori:

interpretorii figurativi – cei care utilizează ca semne imagini-simboluri

interpretorii verbali – cei care utilizează ca semne grupuri de sunete articulate

interpretorii armonici – cei care utilizează ca semne armonii sonore.

Homo-interpretorii fac din om o ființă socială. Concomitent cu emergența capacităților lor interpretative, cu amplificarea acestor capacități, devine inevitabilă formarea de conexiuni între capacitățile interpretative ale indivizilor, conexiuni ce devin posibile datorită caracteristicilor homo-interpretorilor.

Comunicarea dintre oameni, emergența unor rețele informațional-energetice ce implică conlucrarea lor generează procesualități noi, ce înglobează omul, procesualități numite socio-organizări. Acestea sunt susținute atât de procese informaționale cât și de procese energetice, sunt rezultate și expresii ale conexiunilor informațional-energetice dintre oameni. Socio-organizările conțin competențe interpretative ce nu se reduc la cele ale indivizilor, oamenii prin specializarea homo-interpretorilor lor, întrețin competențe informaționale ce transcend competența fiecărui membru, dar care sunt menținute prin procesările realizate de homo-interpretorii și procesorii biotici ai fiecărui om din socio-organizare.

Socio-organizările sunt produse ale unor procese de natură informațională care constituie și întrețin procesori socio-interpretativi, procesori numiți, socio-interpretori. Ei sunt cei care fac posibile comportamente de grup, atitudini interpretative colective. Socio-interpretorii se constituie din rațiuni funcționale, conexiunile interpretative satisfac anumite nevoi funcționale ale socio-organizărilor și ale procesorilor înglobați. De caracteristicile socio-interpretorilor depind atât eficacitatea acțiunilor colective, cât și forma și gradul de coeziune al grupurilor, ființarea socio-organizărilor, capacitatea lor de a se reproduce. Totodată eficiența cu care socio-interpretorii își asigură funcționalitatea contribuie la susținerea proceselor informațional-energetice ale indivizilor implicați în respectiva socio-organizare.

Pentru a face posibilă formarea rețelelor înformațional-energetice ce se concretizează prin competența de grup, prin constituirea socio-interpretorilor, este necesară îndeplinirea câtorva condiții. În primul rând trebuie să existe anumite finalități care să exercite presiuni resimțite de oameni ca nevoi sau aspirații proprii, presiuni ce trebuie să genereze mai mulți homo-interpretori, la fiecare dintre membrii, care să concure la satisfacerea aceluiași gen de nevoi și aspirații. Acest lucru presupune o anumită echivalență între capacitățile interpretative ale indivizilor care să favorizeze schimburile și reglările informațional-energetice. Acțiunile rezultate trebuie să fie percepute ca fiind utile pentru satisfacerea necesităților care le-au generat, ca indiciu al funcționalității socio-organizărilor. Menținerea presiunilor este esențială, deoarece în lipsa presiunilor nu s-ar stimula și nu s-ar întreține funcționarea socio-interpretorilor. Satisfacerea nevoilor trebuie să aibă consecințe formative, să nu blocheze presiunile, să le întrețină, să genereze competențe interpretative pentru a deveni posibile socio-organizări. Socio-interpretorii se mențin, se pot reproduce dacă reușesc să fie funcționali.

Admițând că socio-interpretorii se diferențiază în funcție de modalitățile în care se efectuează interpretările, precum și posibilitatea interpretărilor figurative, verbale și muzicale, socio-interpretorii se specializează în funcție de tipurile de interpretori în socio-interpretori: figurativi, verbali și muzicali.

Capacitatea homo-interpretorilor de a-și modifica posibilitățile funcționale sub presiunea interpretărilor-cadru adoptate, a consecințelor organizante sau dezorganizante pe care le provoacă procesările realizate de aceștia, face posibile modificări funcționale și în socio-interpretori, aceștia își pot amplifica competențele, ca urmare a modificărilor posibilităților homo-interpretorilor implicați în socio-procesări, sub presiuni exercitate de consecințele procesărilor anterioare.

Proprietățile socio-interpretorilor sunt dependente de proprietățile homo-interpretorilor. Pentru a face posibilă funcționarea socio-interpretorilor este necesară constituirea unor homo-interpretori socio-specializați care prin caracteristicile lor fac posibile conexări cu alți homo-interpretori ce concură la satisfacerea aceluiași gen de necesități, acest gen de homo-interpretori sunt cei care fac posibile comportamente specifice în funcție de genul de necesități pe care le satisfac. Constituirea acestor interpretori generează competențele sociale ale oamenilor, prin intermediul lor oamenii conștientizează implicarea lor în anumite socio-organizări, adoptă anumite atitudini față de situațiile sociale care îi afectează, își asumă sau le sunt atribuite anumite poziții în socio-organizări. Oamenii au posibilitatea de a-și forma competențe verbale, figurative pentru participarea la acțiuni ce necesită conlucrarea, coordonarea dintre oameni în cadrul socio-organizărilor.

Interpretorii bio-funcționali sunt cei care întrețin viața privată a oamenilor, funcționarea în socio-organizări ce satisfac necesități interne ale oamenilor de tipul familiilor.

Oamenii pot dispune de interpretori specializați care reglează modalitățile în care oamenii funcționează în organizații, aceștia au fost numiți interpretori profesionali. Pe măsură ce oamenii evoluează în mediul social, implicarea lor în funcționarea socio-interpretorilor ce susțin socio-organizările generează presiuni pentru conștientizarea unor aspecte referitoare la socio-organizările înglobante în care oamenii activează.

Oamenii reușesc să producă interpretări ale situației lor sociale în socio-organizări, să se raporteze la ele în modalități tot mai diversificate pe măsură ce conștientizează noi aspecte relevante ale conexiunilor dintre ei și socio-organizările integratoare în care ființează. Interpretorii ce reglează modalitățile în care oamenii funcționează în socio-organizările integratoare (etno-organizări, națiuni) au fost numiți interpretori cetățenești.

Conexiunile ce se realizează între interpretorii cetățenești și cei profesionali constituie și întrețin viața publică a oamenilor și determină emergența unor capacități integratoare cu funcții coordonatoare a căror expresie este SINELE SOCIAL, cel ce dă coerență comportamentului social al oamenilor.

În anumite condiții "omul devine capabil să investigheze nu propria ființare, în condiții sociale concrete, ci condiția umană și posibilitatea existenței, așa cum le poate recepta." Aceste performanțe presupun existența unui nou tip de interpretori ale căror capacități transcend posibilitățile interpretorilor formați anterior. Noii procesori fac posibilă interogarea situației existențiale a oamenilor și au fost numiți interpretori interogativi. Interogările realizează delimitări ale omului în raport cu propria ființare, cu alți oameni, socio-organizări, mega-procesualități. Oamenii care dispun de astfel de interpretori devin capabili să diferențieze între reali și existenți, caută explicații existențiale dincolo de informațiile pe care le furnizează empiricul, receptarea realilor. Interpretorii interogativi au ca expresie capacitatea analitică a oamenilor, aceștia "generează capacitatea de raportare critică la propria construcție, la propria organizare și funcționare", la construcții interpretative proprii, precum și la interpretări teoretice. Procesările ce devin posibile conferă manifestărilor și interpretărilor omului o coerență distinctă de cea conferită de sinele social. Capacitățile integratoare fac posibilă constituirea SINELUI EXISTENȚIAL al oamenilor. Interpretările produse de interogări furnizează oamenilor sisteme de referință, interpretări-cadru la care se raportează interpretările evaluatoare, în special în acele situații pe care interpretorii le consideră a fi cruciale.

Interpretările-cadru sunt deosebit de importante pentru procesările interpretative. Adoptate ca sisteme de referință pentru oameni sau socio-organizări acestea influențează esențial posibilitățile de manifestare ale oamenilor și ale organizărilor sociale, modul în care oamenii se raportează la propria ființare și la existența socială, deci și posibilitățile de intervenție în sensul ameliorării situației lor existențiale.

4.3. Perspectiva procesual-organică asupra mecanismelor de autocontrol ale interiorității omului

În abordarea procesual-organică putem înțelege prin autocontrol acea capacitate a omului de a interveni conștient în procesele informațional-energetice ale procesorilor pe care-i înglobează, precum și în procesele sociale în care este înglobat, în scopul satisfacerii unor necesități informațional-energetice care să-i permită reproducerea în mediul biotic și în cel social și să contribuie în același timp la propria devenire, precum si la devenirea socio-organizărilor din care face parte.

Intervențiile conștiente presupun implicarea homo-interpretorilor în procesele informaționale și energetice ce reglează manifestările omului, capacitatea de a delibera, de a evalua înainte de a declanșa acțiuni, de a stabili scopuri și modalități de a le satisface. Homo-interpretorii verbali au contribuția cea mai importantă, aceștia joacă un rol esențial în procesările deliberate întrucât sunt singurii capabili să realizeze normări, constatări și evaluări explicite, procese interpretative de genul judecăților și raționamentelor, procese decizionale. Ei sunt procesorii cu posibilitățile cele mai mari în activarea, orientarea și dirijarea manifestărilor omului. Nu trebuie ignorate însă raporturile posibile dintre homo-interpretorii verbali și celelalte tipuri de interpretori în special cu interpretorii figurativi, posibilitățile lor funcționale sunt complementare. Procesările figurative "rămân implicate în crearea interpretărilor verbale iar homo-interpretorii figurativi se interpun în numeroase situații informaționale între homo-interpretorii verbali și bio-procesorii cuplatori." Procesările figurative integrează manifestări ale bio-cuplatorilor (frică, bucurie, atracție, respingere) atribuindu-le imagini-simbol și punând în relație asemenea imagini. Dacă interpretările verbale sunt predominante la nivelul homo-interpretorilor socio-specializați, socio-integratori și interogativi, cele figurative predomină în cazul interpretorilor bio-funcționali.

Cand ne referim la procese informațional energetice avem în vedere faptul ca manifestările omului, comportamentul, "gândirea", atitudinile, opiniile, interacțiunile dintre oameni, sunt rezultate și expresii ale conexiunilor dintre procese informaționale și energetice de natură biotică și interpretativă. Investigând omul ca procesualitate devin posibile nuanțări ale analizelor referitoare la diversele manifestări ale oamenilor care să țină seama de aceste procese.

Necesitățile oamenilor sunt expresii ale necesităților procesorilor. Pe măsură ce oamenii își dezvoltă capacitățile interpretative, în special cele interogative, analitice, se detașează de interpretările empirice ce le direcționează manifestările în sensul satisfacerii necesităților de natură biotică și devin tot mai preocupați de satisfacerea unor "necesități sociale", pe măsură ce le conștientizează.

Capacitatea de autocontrol evoluează de la controlul centrat pe satisfacerea unor necesități informațional-energetice interne de natură biotică la controlul implicării în procesele de natură interpretativă ce satisfac necesități informaționale interne, dar și necesități ale socio-organizărilor în care oamenii ființează. Prioritatea satisfacerii necesităților este dată de relațiile ce se stabilesc intre bioprocesori si interpretori, între interpretori si, în principal, de relațiile dintre interpretorii-integratori.

4.3.1. Importanța socializării si maturizării în devenirea capacității de autocontrol

În urma interpretării omului ca procesualitate și a analizării procesorilor săi, s-a conștientizat că „omul este astfel constituit incât poate să ajungă la capacitatea de a-și controla interioritatea și, ca urmare, s-o valorifice, dar socializarea sa în modalități particularizate de presiunile contradictorii exercitate de contexte sociale eterogene îl împiedică”

Explicația procesual-organică face posibilă raportarea la ființa umană ca la o potențialitate a cărei devenire se particularizează în funcție de evoluția bio-procesorilor – cei care fac posibile procesele maturizante – și a interpretorilor – cei care fac posibile procesele socializante.

Emergența și dezvoltarea capacității de autocontrol sunt corelate cu evoluția capacităților de procesare biotică și interpretativă ale omului. Pe măsură ce omul înțelege mai bine procesele ce-i guvernează ființarea, cresc posibilitățile sale de a interveni eficient în aceste procese.

La naștere, copilului îi lipsesc interpretorii, el procesează informații în limitele posibilităților deschise de bio-procesori. Bio-procesorii se activează treptat odată cu dezvoltările structurale și sub presiunile din mediu ce solicită specializarea bio-procesorilor la mesajele info-energetice primite din exterior.

În etapa senzori-motorie bio-procesorii au posibilități funcționale reduse, copiii sunt dependenți de mama lor, raportează totul la propriul corp un corp pe care însă nu îl conștientizează, sugarii nu manifestă nici un indiciu al conștiinței eului lor, acțiunile lor sunt necoordonate, nu prezintă diferențieri între obiectiv și subiectiv.

Dezvoltarea structurală a neo-cortexului creează condițiile pentru emergența interpretorilor. Primele procesări interpretative sunt de tip figurativ, de tipul percepțiilor și mai târziu a reprezentărilor. Emergența competențelor verbale alături de evoluția capacităților figurative de procesare, în stadiul primului nivel al gândirii pre-operatorii, deschid posibilitatea pentru noi posibilități de acțiune. Peste acțiunile simple se suprapun acțiuni interiorizate și mai precis conceptualizate. Apar prime conștientizări ce se manifestă prin alegeri și schematizări reprezentative. Informațiile sunt manipulate de reprezentare (imagini) și limbaj, apar prime indicii ale unei coordonări interne, copiii au posibilitatea de a clasifica, grupa, pune în corespondență, cu mult mai multă mobilitate și libertate.

Conexiunile ce se realizeză la nivelul bio-procesorilor și interpretorilor bio-funcționali fac posibile rețele info-energetice integratoare, de natură emoțională care sunt particularizate de situațiile cu care copilul se confruntă în această perioadă. Dacă inițial răspunsurile emoționale sunt eterogene, acestea capătă treptat coerență, ca expresie a necesităților informaționale interne.

În jurul vârstei de 4-5 ani copiilor le devin tot mai familiare răspunsurile emoționale, regulile sociale impuse și utilizarea unor procese care, deși nu sunt pe deplin conștientizate controlează manifestările emoționale. Prin procese de socializare copii asimilează metode de autocontrol și "regulile culturale ale emoțiilor" si, cu timpul, vor căuta să evite contradicțiile mai întâi față de alții. Obiectivitatea, nevoia de verificare, necesitatea de a păstra sensul propriu al ideilor etc, „sunt tot atâtea obligații sociale, ca și condiții ale gândirii operatorii”.

Procesele de autocontrol implică în acest stadiu procese cum ar fi concentrarea atenției, inhibiția anumitor manifestări comportamentale, posibilități de control a duratei expresiilor emoționale, a intensității acestor expresii.

Integrarea copilului într-un mediu stimulator, susținerea socială a unor comportamente dezirabile, a unor activități care să stimuleze procesările biotice, să mențină reglările biotice în limitele normalității contribuie la dezvoltarea ulterioară a capacității de autocontrol.

Susținerea informațional-energetică în această perioadă este esențială. Am aici în vedere nutriția, calitatea mediului în care copii își desfășoară activitatea, mediul social familial, participarea la activități ale grupurilor care să stimuleze competențele figurative cât și pe cele verbale, să favorizeze maturizarea normală.

Până la vârsta de 10 ani reglările sunt predominat biotice, particularizate de socializarea primară, iar procesările se mențin la nivel empiric. Copilul este centrat pe sine, nu se poate raporta coerent la entități exterioare lui. După această vârstă, devin posibile operații abstracte, care nu mai sunt dependente de procesările biotice.

4.3.2. Importanța procesării analitice în devenirea capacității de autocontrol

După cum am afirmat mai sus, posibilitatea omului de a lucra cu operații formale, "puterea de a forma operații asupra operațiilor" dezvăluie formarea și implicarea tot mai mare a unor interpretori în acțiunile individului, generând astfel condițiile implicării capacității analitice a acestuia în manifestarea autocontrolului.

Ipoteza implicării interpretorilor este susținută de apariția posibilității ca indivizii să se opună tendințelor de reactivitate emoțională și să își direcționeze manifestările în concordanță cu anumite reguli sau așteptări. Devin posibile conștientizări și raportări la organizări sociale (familie, națiune), raportări critice la propriile acțiuni, la produse ale interpretărilor, evaluări, deci și operarea de corecții pentru amplificarea posibilităților. Capacitățile de analiză se manifestă inițial în contextul procesărilor empirice, ulterior interpretările figurative și verbale fac posibile, modalități de analiză tot mai diversificate.

Procesele interpretative tind să se autonomizeze tot mai mult față de reglările biotice. Copiii conștientizează treptat interpretări ce sunt vehiculate în mediul social, de genul celor pe care le numim valori, își formează imagini despre propria persoană, despre alte persoane, imagini care intervin în orientarea manifestărilor proprii, în reglarea raporturilor cu ceilalți.

Reprezentările și imaginile despre sine sunt cele care contribuie la emergența conștiinței de sine. Aceasta "se conturează treptat prin sesizarea și interpretarea unor manifestări, în măsura în care sunt considerate ca fiind carateristice, specifice."

Conștientizarea sinelui este cea care îi permite omului să acționeze deliberat asupra sa, să-și controleze manifestările, să influențeze deliberat starea funcțională a unor componente ale organismului. Imaginea omului despre sine îi influențează conduita socială, este sursa diverselor atitudini ale sale, îi condiționează performanțele. Conștiința sinelui îi permite omului autoevaluarea permanentă în raport cu sinele său, cu interpretările pe care le-a adoptat (implicit sau explicit) ca sisteme de referință pentru procesările sale interpretative. Autoevaluarea este o necesitate pentru ca interpretările oamenilor să orienteze corect și oportun intervențiile lor.

Caracteristicile interpretorilor oamenilor fac ca imaginile despre sine, despre entitățile exterioare să fie supuse unor modificări continue. Sinele oamenilor nu este static, stabil, ci este într-o continuă devenire, implicit și conștientizările despre sine sunt modificabile. Nevoia unei coerențe info-energetice interne este cea care face ca reprezentările despre sine să fie într-o anumită conformitate cu structurile interpretative deja formate. Coerența pe care imaginile despre sine o conferă omului este deci de natură subiectivă. Necesitatea de "afirmare a sinelui" se manifestă tocmai ca o consecință a subiectivității aprecierilor despre sine, ca încercare permanentă de a confirma eficiența, corectitudinea propriilor manifestări și interpretări.

Percepțiile, reprezentările sunt rezultate ale unor selecții, ale unor evaluări. Rezultatele acestor evaluări sunt în măsură să influențeze modalitățile de manifestare ale oamenilor, ele pot orienta oamenii spre manifestări cu consecințe benefice sau negative, pot influența stările funcționale ale organismului, ele pot mobiliza oamenii sau pot avea efecte contrare.

La baza manifestărilor omului stau modul în care anumite situații-stimul sunt procesate și rezultatele acestor procesări. Situațiile receptate și procesate capătă o anumită semnificație pentru procesori și declanșează procese interpretative gen rezolvări de probleme. Situațiile produc manifestări diferite fiind procesate diferit. Consecințele acestor manifestări sunt funcționale sau disfuncționale în funcție de calitatea procesărilor.

Interpretările evaluatoare sunt esențiale pentru aprecierea rezultatelor procesărilor, acestea sunt dependente de interpretările-cadru pe care oamenii le utilizează. Posibilitățile de intervenție și eficiența soluțiilor oferite de interpretori decurg din valoarea explicativă a interpretărilor pe care oamenii o dau ființării lor. Acestea influențează capacitatea oamenilor de a conștientiza specificitatea proceselor ce le guvernează manifestările, deci și posibilitățile de intervenție în aceste procese.

Evaluările pot determina modificări în bio-procesori care să influențeze capacitatea funcțională a interpretorilor. După cum am precizat, interpretările verbale sunt principalele implicate în evaluările explicite. Sunt plauzibile două situații: interpretorii pot emite mesaje ce determină manifestări dezirabile la situațiile-stimul sau mesaje care fie sunt eronate, fie produc blocaje emoționale sau interpretative, ambele situații aducând oamenii în situații disfuncționale. De exemplu o evaluare de tip "pericol" poate paraliza organismul sau îl poate mobiliza să maximizeze concentrarea energiei disponibile sau să crească viteza de reacție a efectorilor. Rezultatul acestor evaluări se manifestă la nivel emoțional prin stări de bucurie, frică, tristețe, panică etc. Acestea sunt stări ce pot fi provocate de interpretări verbale, figurative sau muzicale, dar constituie o consecință a modificărilor de la nivelul bio-procesorilor, întreținute de evaluări. Odată declanșate, procesele biotice de natură emoțională devin mai dificil de controlat, având o relativă autonomie față de procesările interpretative.

Homo-interpretorii verbali, datorită caracteristicilor lor, sunt principalii procesori implicați în procese de tip evaluare și decizie. Posibilitățile lor de specializare generează "evaluatori specializați în evaluarea raporturilor dintre oameni și (sau) grupuri de oameni și evaluatori specializați pentru evaluarea caracteristicilor intrinseci ale proceselor informaționale". Este plauzibil ca și procesele decizionale să se specializeze în raport cu aceste tipuri de evaluări.

Este necesară delimitarea posibilităților de intervenție în procesarea biotică de posibilitățile de intervenție în procesarea interpretativă. Intervențiile sunt mediate de interpretori cu caracteristici diferite.

Influențele pe care omul poate să le exercite asupra reglărilor biotice sunt mediate de interpretorii bio-funcționali, ei sunt cei care prin rezultatul procesărilor lor contribuie la satisfacerea anumitor necesități ale organismului.

Influențele exercitate de interpretori transformă manifestările prin care se satisfac necesitățile organismului în acțiuni controlate social. Aceștia permit influențe mai mari sau mai mici, în funcție de gradul lor de dezvoltare, de conexiunile lor cu bio-procesorii cuplatori. Interpretorii bio-funcționali tind să-și mărească influența asupra bio-procesorilor, ei se reconstruiesc pe măsură ce asupra lor se exercită presiuni cu consecințe organizante din partea bio-procesorilor. Nefiind capabili să conștientizeze anumite consecințe ale procesărilor lor ce afectează omul, controlul lor asupra bio-procesorilor poate fi alterat; de exemplu, unor manifestări nocive (consumul de alcool, fumatul, drogurile, excese de alimentație) le pot fi asociate interpretări de tip "plăcere", ceea ce face ca înlaturarea sau controlul acestora să fie dificil deoarece ele sunt receptate ca fiind „benefice” .

Numai interpretorii interogativi sunt capabili să evalueze corect situații de genul celor mentionate mai sus, dacă dispun de interpretări-cadru satisfăcătoare. Cu sprijinul interogărilor, interpretorii bio-funcționali pot întreține situații realmente benefice omului. Aceștia își maximizează performanțele dacă procesele biotice sunt interpretate corect și dacă sunt susținute acțiuni compatibile cu caracteristicile organismului, care să activeze sistematic bio-procesările.

4.4. Posibilitatea orientării socializării încât omul să obțină conștiința de sine satisfăcătoare întru maximizarea posibilităților de autocontrol

Omul este astfel constituit încât are capacitatea de a se raporta la sine, la propria ființare. Dar conștiința despre sine se constituie într-o primă perioadă de la sine, ca o consecință a ansamblului proceselor maturizante și socializante.

Pe parcurs, când se sesizează implicarea conștiinței despre sine în reglarea comportamentului, omul poate ajunge să exercite deliberat influențe asupra propriei socializări astfel încât să ajungă la acea conștiință de sine satisfăcătoare, devenind capabil să-si controleze interioritatea de pe poziții diferite de cele întreținute de posibilitătile de intervenție aleatoare și eterogene.

Cercetarea teoretică începe să studieze problematica și produce nu numai interpretări numeroase, dar și modalități diferite de abordare.

În interpretarea procesuală se conturează o interpretare nu doar diferită de celelalte interpretări disponibile dar și mult mai nuanțată.

Se schițează o explicație a posibilității conștiinței despre sine care se pronunță asupra posibilității ca omul să dispună de mai mulți integratori. Integratorii sunt cei care diferențiază capacitățile oamenilor de a fi coerenți și consecvenți în procesările care generează și întrețin identitatea lor.

Pentru ca oamenii să fie ajutați să obțină o interpretare cât mai corectă a sinelui specific ființei umane, cercetarea teoretică trebuie să clarifice problematica sinelui, să producă interpretarea corectă a sinelui omului.

Sinele organizărilor biotice este expresia prin care se desemnează caracteristici ale entităților biologice care sunt rezultante ale proceselor infoenergetice ce întrețin un organism, care îi dau coerența și capacitatea de a se manifesta; aceste caracteristici – rezultante sunt cele care exprimă felul de a fi, de a se manifesta al organismului. Sinele biotic se diferențiază de la un organism la altul și evoluează de-a lungul vieții unui organism fiind particularizat de interacțiunile la care entitățile biotice participă, îndeosebi prin consecințele lor.

În cazul ființei umane, sinele este consecința unor procese mai complicate deoarece intervin și interpretorii; el se poate exprima prin trăiri mai complicate și mai diversificate, care includ și conștientizări. Deci, sinele omului include și capacitatea de a realiza conștientizări. O astfel de capacitate, deși folosită in modalități diferite, generează și întreține specificitatea omului, potențele sale.

Sinele omului este acea rezultantă a proceselor care ii întrețin interioritatea, este capacitatea sa de a avea o anumită integritate, o coerență și consecvență care dă specificitatea oricărei organizări active.

Sinele omului își are originea în caracteristicile speciei umane, caracteristici diferențiate sexual, dar și în condițiile biofizice de viețuire și în modificările ce survin în procesul creșterii copilului. Constituirea interpretorilor și diferențierea lor în modalitățile la care ne-am referit în capitolele anterioare, îndeosebi implicarea interpretorilor în procesele biotice care produc maturizarea face ca sinele omului să fie o rezultantă a conexiunilor ce se țes între bioprocesori și interpretori, deci și o expresie a acestei rezultante.

Dar întrucât interpretorii sunt modificabili, ceea ce s-a considerat a fi sinele ca rezultantă este ceva în devenire, care se modifică inevitabil ca o consecință a interacțiunilor la care omul participă, a raporturilor ce se dezvoltă între oameni și a modificărilor pe care oamenii le generează și întrețin atât în mediul lor social cât și în cel fizic. Luând în considerare aceste aspecte, este necesară precizarea: deși prin conceptul «sinele omului» exprimăm capacitatea omului de a avea o anumită identitate, o modalitate de a fi care îl particularizează și care se exprimă în manifestările sale, trebuie sesizat faptul că sinele omului nu poate fi static, el se modifică în funcție de numeroasele presiuni care se exercită asupra omului dar și de posibilitățile sale de procesare.

Teoria procesuală explică posibilitatea ca oamenii să se caracterizeze printr-o identitate care poate fi în devenire prin constituirea capacităților de interpretare. Interpretorii, prin conexiunile dintre ei, ajung la anumite grade de compatibilitate, de funcționare coerentă. Tendințele spre compatibilitate și coerență nu sunt doar consecințe ale funcționării rețelelor de interpretori prin care omul se manifestă; acești interpretori, prin funcționarea lor, au capacitatea de a genera interpretori-integratori.

Interpretorii fiind în devenire, integratorii nu pot fi statici. Devenirea integratorilor se manifestă în două modalități. Se produc modificări în integratorii deja constituiți, dar se pot genera succesiv, în orice ființă umană, mai multe genuri de integratori, într-o anumită succesiune.

Procesele maturizante, susținute de procesele socializante specifice, generează integratorii primari. Se produc prime socializări, cele care se referă la manifestările sexuale, estetice, afective și operaționale, dar și o primă capacitate de autoreglare cu o componentă ce decurge din socializările conturate, pe care o numim integratorul primar. Stările omului, de la starea de încredere în sine până la starea depresivă sunt expresii ale funcționării integratorului primar. Se poate afirma că integratorul primar, caracteristicile sale, dau, in ultimă instanță, caracteristicile sinelui primar al omului.

Dar sinele primar este o consecință și a măsurii în care organizările care întrețin ființa umană, atât cele biotice cât și cele interpretorii, susțin integratorul primar. Starea de sănătate este consecința bunei funcționări a integratorului primar și o expresie a sinelui primar. Și capacitatea de mobilizare întru depășirea unor situații dificile este o expresie a sinelui primar și o consecință a funcționării integratorului primar.

De caracteristicile organizării integratoare primare depinde posibilitatea ca omul să evolueze. Integratorul primar poate să blocheze devenirea omului, să favorizeze involuții și procese formatoare care se dovedesc a fi deviante de la normalitatea ființei umane, dar el poate să favorizeze și evoluții pozitive.

Dacă integratorul primar întreține stări favorabile formării unor procesori tot mai performanți, constituirii interpretorilor prin care oamenii interacționează întru satisfacerea necesităților lor și ale organizărilor în care ei funcționează, devine posibilă o a doua organizare integratoare. Prin noile genuri de posibilități oamenii devin capabili să interacționeze în modalități care decurg din conturarea posibilităților de asumare a unor roluri și de atribuire a unor roluri. Asumarea și atribuirea de roluri în interacțiuni orientate spre satisfacerea unor necesități se desfășoară în modalități care includ reglările pe care le fac posibile organizările integratoare primare dar le și transcend. Această nouă capacitate de manifestare a fost numită organizare integratoare empirică deoarece ea este cea care dă coerență raporturilor dintre oameni în relațiile lor concrete întru satisfacerea acelor necesități care transcend necesitățile specifice integrării primare.

Capacitatea integratoare empirică este cea care face posibile organizările sociale, deci viața în comunități sociale. Acest nivel presupune și conturarea unei capacități integratoare, self-reglatoare, pe care o numim sinele empiric.

Fiind o capacitate integratoare mai cuprinzătoare ca cea specifică sinelui primar, sinele empiric poate să-l influențeze. Integratorul empiric este cel care particularizează interacțiunile oamenilor, care le favorizează sau le împiedică.

Așadar, comportamentul social al omului transcende posibilitățile de reglare ale integratorului primar; el exprimă posibilitățile de reglare ale integratorului empiric. Când integratorul empiric nu este suficient de bine conturat sau s-a conturat în modalități neadecvate, sinele empiric nu poate fi coerent, consecvent și adecvat satisfacerii necesităților de conviețuire. Când integratorul empiric se constituie în modalități deviante, comportamentul empiric poate fi nu numai incoerent sau inconsecvent dar și periculos, de tip delincvent.

Posibilitățile de operare ce se dezvoltă în organizarea integratoare empirică, prin reconsiderările pe care le fac posibile interacțiunile dirijate de operații empirice, fac posibile interpretări analitice tot mai complicate și, treptat, interpretări analitice care se desprind de procesările empirice. Explorările analitice, pe măsură ce transcend procesările empirice, evoluează în direcții și modalități care se autonomizează tot mai mult de datele furnizate de analizatori. Astfel de interpretări, trans-empirice, se dezvoltă îndeosebi sub presiuni care solicită explicarea unor situații receptate empiric dar care nu pot fi interpretate și soluționate în limitele procesărilor empirice.

Interpretările analitice care transcend procesările empirice pot să se diversifice tot mai mult dar în interiorul lor se conturează necesități de coerență internă, de consecvență explicativă, de explicare a propriilor limite, pe măsură ce pot să fie sesizate.

Necesitatea de coerență analitică nu se reduce la necesitatea de coerență empirică, cum nici coerența empirică nu se reduce la coerența primară. Când necesitatea de coerență analitică se dezvoltă suficient încât să genereze capacități de intervenție integratoare de tip analitic, capacități ce intervin în procesările realizate de om, se poate afirma că oamenii dispun de integratori analitici. Această a treia organizare integratoare este numită organizare integratoare analitică.

Integratorii analitici sunt cei care fac posibile explicații și capacități de explicare care tind să fie tot mai cuprinzătoare și mai coerente. Pe măsură ce se conturează, ei produc informații care fac posibile intervenții amelioratoare în capacitățile de procesare empirice și biotice și, prin intermediul lor, în integratorii de tip primar și de tip empiric. Pe măsură ce integrarea analitică se conturează, oamenii pot să evolueze spre starea numită sinele analitic.

Conturarea sinelui analitic este favorizată de integrările primare și de integrările empirice, dar și afectată când integratorii nu sunt bine constituiți și afectează omul.

Pe de altă parte, cu cât sinele analitic se conturează mai bine (este mai consistent), el poate să influențeze mai amplu atât integrările primare cât și integrările empirice. Limitele sinelui analitic tind să devină limite ale proceselor și stărilor specifice celorlalte niveluri integratoare.

Deoarece capacitatea analitică poate să evolueze desprinzându-se de procesele empirice, să producă și să folosească modalități științifice de interogare a existenților iar rezultatele analizelor științifice pot să genereze noi posibilități de procesare analitică în domenii relevante pentru oameni, posibilități pe care le numim scientizate, oamenii se pot organiza și pot interacționa în modalități noi, diferite de cele anterioare. Această modalitate a fost numită organizare integratoare scientizată.

Ea este posibilă când oamenii care interacționează la acest nivel dispun, prin socializarea care decurge din interacțiuni scientizate, de o organizare integratoare specifică numită sinele scientizat.

Și sinele scientizat, dacă este constituit corect și suficient de consistent, poate să controleze celelalte niveluri integratoare; dacă nu se ajunge la această performanță, el poate să fie afectat de presiunile lor.

Cele patru organizări integratoare valorifică posibilitățile oamenilor de a se cupla la mediul în care ființează, dau oamenilor posibilități tot mai mari de a se deschide spre aspecte din existență inaccesibile prin analizatori, față de care oamenii pot să aibă inițial reacții reglate sexual, estetic, afectiv sau operațional.

În concluzie, omul devine posibil prin conturarea integratorului primar și a integratorului empiric, dar depășirea limitelor conviețuirii în limitele procesării empirice devine posibilă prin constituirea interpretărilor analitice și, îndeosebi, prin constituirea integratorilor analitici. Ultimii sunt cei care fac posibilă modalitatea de analiză de tip teoretic și, ca o finalitate cu ample consecințe, capacitatea integratoare scientizată.

Dar conștiința despre sine a omului este particularizată și de capacitatea sa de a se implica în propria socializare.

La rezultate maxime se poate ajunge numai dacă beneficiarul reușește să evolueze astfel încât treptat să se implice tot mai mult în dirijarea propriei socializări, începând cu controlul situației socializării sale primare, al stării celor patru genuri de socializări primare, dar incluzând și controlul propriilor integratori.

Aspectele aduse în atenție dezvăluie viitorii posibili ai ființei umane, viitori care sunt deduși din explicația procesuală a potentelor ființării umane. Viitorii la care ne referim nu sunt posibili dacă omul se situează în alte orizonturi de interpretare, de la cele empirice, religioase sau ideologice, la cele deschise de celelalte modalități teoretice de analiză.

Avem în vedere și influențele exercitate întru „educarea” sa și propriile intervenții cu scopuri formatoare.

Teoria cadru folosită conține date suficiente pentru a se explora problematica socializării omului încât să fie susținut procesul formativ prin care el devine capabil să depășească modalitățile neadecvate, eronate de interpretare a propriei ființări. Se pot concepe proceduri de susținere a formării interpretorilor analitici care pot face omul o ființă analitică realmente capabilă să preia controlul interiorității sale.

Merită atenție următorul aspect de maximă importanță. Explicația procesuală a problematicii este una de maximă cuprindere. Se susține posibilitatea ca omul să se deschidă în două modalități spre exterioritatea sa:

prima modalitate se conturează prin dezvoltarea potențelor generate de receptorii empirici. Prin ei se obține deschiderea spre modalitatea analitică de procesare, modalitate care face omul capabil, în interiorul organizărilor sociale, să acționeze la niveluri existențiale aflate tot mai departe de nivelul existențial în care omul este situat biotic. În acest fel, organizările sociale pot fi tot mai complicate și cuprind tot mai multe niveluri, în limita pe care o produce existența geofizică și, în prelungirea ei, megaorganizarea biotică în care ființarea socială este posibilă.

cea de a doua modalitate de deschidere spre exterioritatea ființei umane este dată de capacitatea omului de a recepta infoenergie cosmică și de a emite infoenergie.

Aceste capacități pot să se amplifice dacă omul le sesizează, le interpretează corect și acționează sistematic întru favorizarea lor.

Dacă omul dispune de două modalități de deschidere spre exterioritatea sa, la conștiința de sine satisfăcătoare se poate ajunge numai prin intervenții benefice în ambele potențe. Dar astfel de intervenții presupun interpretarea satisfăcătoare a ansamblului problematicii, inclusiv a conexiunilor care se pot contura între procesarea pe care o face posibilă receptarea empirică, prin analizatori, și procesarea infoenergetică. Teoria cadru pe care o folosim conține date suficiente pentru a se contura studii menite să producă strategii de intervenții care să maximizeze potentele omului și să le valorifice.

Este plauzibil ca o socializare care folosește strategii de genul celor menționate să genereze capacități de conștientizare a sinelui nu doar diferite de capacitățile de conștientizare conturate sub presiuni conjuncturale sau doar mult mai mari ca acestea; ele ar trebui să întrunească cerințele unei conștiințe despre sine satisfăcătoare. Conform teoriei, conștiința despre sine satisfăcătoare poate fi aceea care maximizează capacitatea omului de a-și controla interioritatea și raporturile cu exterioritatea.

Dacă socializarea oamenilor se realizează în orizonturi de interpretare diferite, dacă sub presiuni ale dificultăților se conturează succesiv noi orizonturi de interpretare iar ele generează noi modalități de socializare, problema de fond a omenirii este cea a identificării orizontului de interpretare în care devine posibilă socializarea satisfăcătoare.

Criteriul de apreciere a socializării satisfăcătoare produs de analiza procesuală este indubitabil cel corect. Când socializarea devine capabilă să genereze acea conștiință despre sine care maximizează capacitatea omului de a-și controla interioritatea și raporturile cu exterioritatea, ea își dovedește suficiența.

4.5. Repere privind autocontrolul afectiv compatibile cu interpretarea procesual organică

Principalele teorii referitoare la controlul emoțional au în vedere controlul mental asupra manifestărilor emoționale. Studiile privind frica și anxietatea evidențiează rolul important pe care îl joacă amigdala în procesele emoționale ce se pot solda cu traume. Frica are funcții biologice evidente, ajutându-l pe om să evite pericolele. În situații-limită însă, frica poate genera procese ce paralizează manifestările oamenilor.

Cercetările lui Joseph Le Doux, director al Centrului de Neuroștiință a Fricii și Anxietății indică amigdala ca fiind principala structură biotică implicată în aceste procese. Mesajele pe care omul le recepționează din exterior pot urma două trasee; primul traseu, mai lung, conduce semnalul la cortex, celălalt traseu, mai scurt conduce semnalul direct la amigdală. Dacă mesajele sunt conduse pe traseul mai scurt răspunsul este mult mai rapid, fiind declanșat înainte de a putea fi prelucrat la nivelul neo-cortexului; manifestările interpretate drept frică sunt generate de mesaje informaționale ce parcurg acest traseu. Amigdala ia decizii instantanee privind nivelul de amenințare al informațiilor senzoriale și, date fiind conexiunile cu alți centri biotici, este capabilă sa "deturneze" căile neurale activând răspunsuri emoționale înainte ca centrii superiori să primească informația. Semnalele primite de amigdală sunt organizate conform relevanței pe care o au (memoria emoțională este localizată tot la acest nivel), semnificațiile atribuite sunt prelucrate de neocortex, generându-se comportamente corespunzătoare acestor semnificații. Se consideră că lipsa autocontrolului în asemenea situații se datorează lipsei de control a cortexului pre-frontal asupra amigdalei.

Există cercetări care indică o altă alternativă, nu mintea este cea care domină emoțiile. Pentru a controla emoțiile este necesar să se obțină un echilibru între procesele emoționale și procesele cognitive: „Ținând cont că procesele emoționale pot să lucreze mai rapid decât mintea, este nevoie de o putere mai mare decât cea a minții pentru a modifica percepțiile, pentru a depăși 'scurtcircitele' emoționale și pentru a ne furniza în schimb sentimente intuitive. Este nevoie de puterea inimii” (Doc Childre, fondatorul Institutului „HearthMath”).

Creierul și sistemul nervos sunt considerate ca fiind un sistem paralel de procesare, constând din centri separați de procesare dispuși în întregul corp. Inima, prin conexiunile sale cu sistemul nervos central și prin relativa sa autonomie este cel mai important dintre ele. Sunt aduse numeroase argumente care susțin faptul că inima, dispunând de un sistem nervos propriu, generează semnale care pot crește sau micșora coerența procesărilor biotice în raport cu coerența proceselor mentale. Frica, furia, anxietatea provoacă ritmuri mai puțin coerente ale inimii producând desincronizări ce împiedică circulația normală a informației de-a lungul corpului. Emoțiile pozitive, în schimb, cresc această coerență, menținând un grad înalt de stabilitate emoțională și mentală. S-au făcut de asemenea corelații între sincronizarea ritmului cardiac și starea alfa a creierului, asociată cu niveluri scăzute ale depresiei și anxietății, performanțe de vârf, claritate în gândire, motivație ridicată, creativitate. Emoțiile pozitive ne fac nu numai să ne simțim bine subiectiv, ci tind să crească sincronizarea sistemelor corpului, crescând energia și permițând funcționarea cu mai mare eficiență.

O asemenea viziune confirmă premisele modelului procesual-organic, aducând nuanțări în ceea ce privește rolul important pe care bioprocesorii de genul celor identificați de studiile menționate (amigdala, inima) îl joacă în reglările energetic-informaționale ale organismului uman, precum și rolul emoțiilor pozitive auto-induse în controlul procesărilor biotice și în menținerea coerenței interne a organismului.

Perspectiva este deasemenea confirmată și de studiile efectuate de către cercetatorul elvețian J. Piaget, ce afirmă într-una dintre lucrările sale că: “afectivitatea constituie energetica conduitelor, al căror aspect cognitiv se referă numai la structuri. Nu există deci nici o conduită oricât de intelectuală ar fi ea, care să nu aibă drept mobiluri factori afectivi; dar, reciproc, nu pot exista stări afective fără intervenția percepțiilor sau a înțelegerii care constituie structura lor cognitivă” și că cele două aspecte ce dau o minimă coerentă conduitei umane – afectiv și cognitiv – „sunt inseparabile și ireductibile.”

CAPITOLUL 5. SUSȚINEREA CAPACITĂȚII DE AUTOCONTROL A MILITARILOR (STUDENȚILOR MILITARI)

5.1. Solicitările specifice mediului militar – necesitatea susținerii capacității de autocontrol a militarilor (studenților militari)

După cum dovedesc și evoluțiile din ziua de astăzi, ponderea agresiunilor informaționale în conflictele moderne tinde să crească. Solicitărilor energetice pe care le presupune executarea diferitelor misiuni li se suprapun tot mai multe solicitări de ordin informațional. În măsura în care aceste solicitări influențează capacitatea de luptă a subunităților și unităților militare, luptătorii trebuie să dispună de competențe care să le permită identificarea și conceperea soluțiilor pentru atenuarea sau înlăturarea efectelor negative pe care le generează.

Solicitările diferă mult de la o misiune la alta, misiunile tind să fie desfășurate în afara teritoriului țării, în cadrul unor coaliții multinaționale, susținând eforturi colective de asigurare a securității internaționale. Luptătorii se confruntă cu situații noi: misiuni în condiții climatice diferite de cele din țara de proveniență, contactul cu alte civilizații, culturi, necesitatea conlucrării cu oameni de naționalități diferite, situați în orizonturi interpretative diferite. Este necesară dezvoltarea capacităților interpretative astfel încât să fie posibilă apropierea de interpretări cât mai pertinente ale aspectelor relevante pentru desfășurarea operațiunilor militare în aceste condiții.

Am să evidențiez în continuare principalele solicitări la care pot fi supuși luptătorii ce participă la diferite misiuni, fie că este vorba de conflicte armate sau operațiuni altele decât războiul. Delimitările pe care le-am făcut în continuare sunt strict de ordin metodologic, cu scopul de a evidenția implicarea mai mare sau mai mică a unui anumit gen de procesări. Acestea pot servi la adoptarea anumitor modalități de intervenție care să aibă în vedere faptul că în anumite condiții bio-procesările sunt cele care generează un anumit gen de situații problematice, pe când în alte situații sunt implicate preponderent procesările interpretative.

Solicitări centrate pe bio-procesori

Bio-procesările tind să mențină armonia organismului cu mediul exterior, precum și echilibrul informațional-energetic intern. Normalitatea energetică și informațională a bio-procesorilor se menține, în condiții normale, între limite destul de largi ale stărilor bio-hardurilor. Proprietățile și starea bio-hardurilor sunt dependente de starea bio-softurilor proprii, de starea organismului, de proprietățile bio-procesorilor cuplatori, de capacitatea metabolismului de a furniza bio-hardurilor informații și componente energetice utile, de raporturile între procesările bio-informaționale și procesările interpretative, de schimburile informațional-energetice cu mediul exterior. Caracteristicile bio-procesorilor fac ca aceștia să fie expuși la o serie de vulnerabilități.

Sesizând conexiunile dintre bio-procesori și bio-hardurile lor devine necesară nuanțarea acestor conexiuni. Legăturile dintre ei se stabilesc prin intermediul unor fluxuri de natură energetică și informațională. Fluxurile informaționale fac posibilă declanșarea anumitor procese energetice care să reducă sau să stimuleze selectiv posibilitățile funcționale ale bio-hardurilor; de exemplu posibilitatea centrării pe un stimul, amplificarea stării de veghe, blocările pe care anumite pericole le provoacă etc.

Fluxul consumurilor energetice se referă la consumurile energetice provocate de procesările bio-informaționale. În anumite condiții, acestea pot fi atât de mari încât să afecteze resursele energetice ale bio-hardurilor. Astfel se poate reduce amploarea și intensitatea bio-procesărilor (apar stări de oboseală, scade capacitatea de concentrarea a atenției etc.) bio-procesările pot fi chiar blocate prin procese de tipul celor numite inhibiții de protecție.

Solicitările la care pot fi supuși la un moment dat luptătorii, depășesc adesea limitele normalității, mai ales în timpul îndeplinirii misiunilor de luptă. Socio-organizările luptătoare trebuie să răspundă unor provocări diverse, lupta efectivă fiind cea mai solicitantă dintre ele. Luptătorii își desfășoară activitatea în contextul unor presiuni informațional-energetice ce pot provoca fie reacții adaptative, fie disfuncționalități în bio-procesori și interpretori. Consecințele disfuncționale sunt cu atât mai numeroase cu cât situațiile în care se pot afla luptătorii la un moment dat nu permit satisfacerea nevoilor energetice și informaționale interne, provocând dezechilibre.

Solicitările asupra bio-procesorilor pot fi generate de necesități interne de energie și informație sau de condiții externe. Evidențiez în continuare câteva dintre aceste solicitări:

Presiuni info-energetice interne:

oboseala fizică, musculară, surmenaj, epuizare;

somn insuficient;

deshidratare, malnutriție;

suprasolicitări ale mușchilor, organelor, sistemului imunitar, circulator, respirator etc;

stări patologice ale procesorilor (boli);

solicitări emoționale – frică, teamă, furie, panică, anxietate;

dezechilibre informaționale estetice;

imposibilitatea reglărilor biotice sexuale, afective. De exemplu: izolarea, lipsa contactelor cu persoane de sens opus.

Presiuni info-energetice externe:

condiții climatice extreme;

teren dificil (deșert, junglă, mlaștini, teren muntos);

condiții meteorologice defavorabile (ploaie, ceață, ninsoare);

acțiuni pe timp de noapte (ritmuri circadiene întrerupte);

dizarmonii specifice fiecărui analizator: mirosuri urâte, zgomote puternice prelungite, lumină puternică;

utilizare îndelungată a echipamentului de protecție;

focuri de armă, explozii ce se pot solda cu răniri, vibrații, zgomot puternic, utilizarea armelor chimice, biologice, nucleare, arme cu energie dirijată (puls electromagnetic, unde electro-magnetice);

mesajele informaționale negative primite de la interpretori (lipsa încrederii în forțele proprii, grijile excesive etc.).

Procesările bio-informaționale declanșate de astfel de solicitări nu se realizează izolat față de procesările interpretative. Disfuncționalitățile informațional-energetice ale bio-procesorilor afectează și performanțele interpretorilor ce se constituie în prelungirea lor. Consumurile energetice afectează și bio-hardurile interpretorilor. În același timp mesajele informaționale primite de la interpretori pot afecta bio-procesările (Ex. lipsa încrederii în forțele proprii, grijile excesive etc).

Solicitări centrate pe homo-interpretori

Stările patologice ale interpretorilor se caracterizează prin incapacitatea acestora de a realiza coerent anumite funcții. În funcție de localizarea sursei dezorganizării homo-interpretorilor s-a făcut distincția între "stări patologice interpretative derivate din:

stări patologice ale suportului energetic asigurat de organism,

stări patologice ale unora dintre bio-procesorii din organism,

stări patologice ale procesorilor socio-interpretativi,

stări patologice ale socio-organizărilor

și nu în ultimul rând din stări patologice interne, deci din dezorganizări produse anterior în interpretori."

Ne interesează, în cazul luptătorilor, influențele asupra capacității de luptă, proceselor decizionale, amenințările asupra funcționalității organismului, proceselor informaționale și energetice realizate cu participarea interpretorilor.

Solicitări de natură energetică asupra interpretorilor

După cum am menționat anterior, relațiile ce se stabilesc între bio-procesori și interpretori fac ca dezorganizările ce se produc la nivelul bio-procesorilor să afecteze și procesările interpretative. Acestea produc solicitări de genul:

oboseală;

epuizarea fizică;

disfuncționalitățile din bio-procesori;

alimentația insuficientă;

deshidratare;

dereglările emoționale sau apariția unor emoții perturbatoare de genul fricii sau furiei.

Acestea sunt câteva exemple de factori ce influențează energetic pe diferite căi funcționalitatea interpretorilor. Procesările interpretative sunt consumatoare de energie, în special în cazul unor situații conflictuale în interpretori sau în condițiile unor eforturi interpretative prelungite.

Solicitări de natură informațională asupra interpretorilor

Solicitările informaționale sunt generate de necesitatea ca interpretorii să soluționeze o serie de situații-problemă în condițiile unor conflicte interpretative. Solicitările de natură biotică generează procesări bio-funcționale ale căror mesaje tind să domine procesările interpretative. La limită, sinele primar poate prelua controlul manifestărilor omului, orientându-l în funcție de semnificațiile pe care interpretorii bio-funcționali le dau necesităților info-energetice ale organismului. Procesele interpretative astfel declanșate vor afecta capacitatea luptătorilor de a lua decizii și de a acționa eficient pentru îndeplinirea misiunilor.

Sinele social și cel existențial au posibilitatea, dacă sunt construiți corespunzător, să sesizeze disfuncționalitățile interpretative introduse de procesări biotice de tip emoțional și pot interveni declanșând procese motivatoare. Integratorii sunt cei care prin evaluări corecte, pot favoriza și susține procese decizionale cu consecințe cât mai favorabile pentru luptători.

Subliniez în continuare câteva dintre situațiile care pot genera la un moment dat situații conflictuale în interpretări:

lipsa informațiilor sau suprasaturația informațională, necesitatea adoptării unor decizii în condiții de incertitudine sau risc;

lipsa de control asupra mediului;

inactivitatea, plictiseala, mediul ostil nefamiliar;

necesitatea respectării anumitor reguli impuse de regulamente (ex. regulile de angajare);

probleme ce țin de domeniul privat al vieții luptătorilor;

complexitatea aparaturii tehnice;

leadership neadecvat;

lipsa încrederii în camarazi;

neîncrederea în cauza războiului.

Toate aceste solicitări au efect cumulativ asupra luptătorilor. Lor li se adaugă agresiunile informaționale de tipul subversiunilor ce țintesc în primul rând destabilizarea procesorilor sociali ai socio-organizărilor, anihilarea voinței de luptă, reducerea discernământului luptătorilor, inducerea de stări depresive etc.

Nici un demers teoretic, oricât de bine documentat, nu poate face posibilă pătrunderea adevăratelor dimensiuni ale impactului pe care câmpul de luptă îl are asupra luptătorilor, dacă nu este fundamentat de o bună cunoaștere a potențelor ființei umane. Solicitările luptei au potențialul de a lovi și cel mai curajos luptător. Au deasemenea potențialul de a influența succesul sau eșecul unei unități în luptă. Pregătirea este cheia formării și menținerii capacităților de a face față acestor solicitări, iar autocontrolul fundamentat științific este cel care poate susține această pregătire și care îi poate oferi un grad minim de coerență.

Având în vedere complexitatea câmpului de luptă modern și posibilitatea ca solicitările de ordin obiectiv și cele interne, la care este supus luptătorul din ziua de azi, să acționeze conexat cu cele generate de către inamic, posibilitățile de acțiune sunt reduse cu mult sub nivelul potențelor pe care le posedă ființa umană.

În acest context se impune necesitatea conștientizării acestor solicitări și a înțelegerii naturii lor în vederea unui autocontrol cât mai eficient asupra modalităților de rezolvare a situațiilor problematice în care se situează luptătorul.

Deoarece Academia Forțelor Terestre este principala organizație ce produce nu doar viitorii luptători ai armatei române ci și viitorii conducători de subunități luptătoare, am considerat că este utilă și în același timp necesară conceperea de intervenții în ceea ce privește dezvoltarea capacității de autocontrol începând cu aceștia (viitoarele cadre ale armatei române).

În acest mod, prin susținerea studenților întru inițierea de acțiuni deliberate, sistematice în vederea dezvoltării propriei capacități de autocontrol, se pun atât bazele formării unor cadre capabile să-și gestioneze această capacitate cât și a unora capabile să susțină dezvoltarea capacității de autocontrol a militarilor din cadrul subunităților pe care le conduc.

Așa cum subliniază și reperele teoretice analizate, dezvoltarea capacității de autocontrol începe în primul rând cu capacitatea de a conștientiza principalele necesități de autocontrol receptate sub diferite forme (presiuni/solicitări interne sau externe).

Am analizat anterior posibilitatea solicitărilor ce se dezvoltă în condițiile unor misiuni strict militare și impun necesitatea conturării unei capacități de autocontrol în vederea rezolvării situațiilor-problemă generate de acestea. Însă având în vedere faptul că acum ne referim la studenții militari, acestor solicitări li se adaugă cele specifice situației acestora, situație ce nu se reduce doar la posibilitatea acestora de a acționa ca și luptători.

În cadrul programului de pregătire specific academiei putem distinge două componente principale pe care este structurat acesta:

pregătirea militară;

pregătirea academică;

Această situație face ca studenții să se afle în același timp sub influența mai multor tipuri de solicitări, generate de necesitatea susținerii unei pregătiri pe două fronturi ce au fiecare specificul lui, diferențiindu-se esențial unul fața de cealălalt. Solicitările specifice fiecăreia dintre cele două componente se diferențiază în principal prin ținta acestora, primele fiind adresate în primul rând capacităților biotice ale omului, posibilităților acționale susținute de sinele primar, iar cele specifice pregătirii academice adresându-se în principal capacităților analitice, intelectuale ale ființei umane, posibilităților susținute de sinele existențial.

Conform modelului absolventului, document elaborat de Academia Forțelor Terestre ce stă la baza definirii principalelor competențe ce vor caracteriza studenții academiei la finalizarea studiilor, aceștia au ca obiective principale fundamentarea acelor capacități ce se referă la: competența de luptător, de educator, de conducător de organizații și cea de cetățean.

În acest context, studentul este pus într-o situație dificilă. El trebuie să-și dezvolte toate aceste capacități în condițiile în care acesta dispune de mijloace mai mult sau mai puțin adecvate pentru a-și putea susține propria pregătire. El trebuie:

să dea dovada unor calități de luptător bine definite astfel încât să poată fi un model pentru subordonații săi;

să dovedească capacitatea de a putea transmite cunoștințele sale celor pe care îi conduce și de ai putea susține pe aceștia în demersul lor de asimilare a noilor cunoștinte și, ca urmare, de formare a unor competențe;

să dovedească bune calități de lider și o bună cunoaștere a proceselor sociale întreținute de oameni în cadrul organizațiilor în care de activează;

să dea exemplu de o bună conduită cetățenească, înțelegând semnificația și respectând acele simboluri specifice statului român.

Pentru a putea ajunge la aceste finalități, studenții parcurg un program de instruire complex, concretizat în susținerea unui anumit număr de cursuri pe parcursul unei perioade de 4 ani. Că aceste discipline, ce sunt incluse în structura programului de pregătire a studenților militari, au ca scop asimilarea de către aceștia de cunoștințe și formarea acelor competențe și capacități care să le ofere acestora într-un final acele capacităti (competențe) ce trebuie să definească orice ofițer al unei armate ce se vrea a fi modernă, este un lucru lesne de înțeles.

În demersul nostru, însă, nu ne interesează să analizăm totalitatea disciplinelor studiate în Academia Forțelor Terestre, dacă aceste discipline satisfac anumite condiții sau dacă în urma parcurgerii lor se asigură formarea acelor competențe specifice fiecăreia, ci ne interesează dacă există preocuparea pentru susținerea acelei capacități integratoare a studenților care le poate oferi acestora mijloacele necesare întru susținerea propriei formări, sau cu alte cuvinte întru susținerea și controlul propriei deveniri.

5.2. Utilitatea acțiunilor sistematice întru dezvoltarea capacității de autocontrol

Înteleg prin acțiuni sistematice acele acțiuni deliberate și susținute ale oamenilor în vederea modificării, reconstruirii, îmbunătățirii unor capacități (competențe) conștientizate ca fiind importante întru susținerea devenirii lor.

Dacă ne referim la capacitatea de autocontrol, acțiunile sistematice întru dezvoltarea acesteia nu pot fi decât cele indicate de reperele dezvăluite în capitolul anterior, repere pe care le-am sintetizat în rândurile ce urmează.

Sinele social și existențial modulează manifestările biotice ale oamenilor; între anumite limite, dezechilibrele biotice pot fi compensate de supramotivări sociale sau existențiale. Dacă interpretorii profesionali, socio-integratori și interogativi sunt suficient de performanți ei pot influența formarea și capacitatea funcțională a interpretorilor bio-funcționali.

Intervențiile în procesarea homo-interpretativă presupun existența unor interpretori specializați ce sesizează, evaluează și orientează procesele informaționale în raport cu rețelele integratoare în care aceștia funcționează.

Autocontrolul se manifestă în momentul în care sunt sesizate incoerențe informaționale, disfuncționalități, necesități proprii sau ale altor interpretori. Modalitățile în care sunt receptate aceste necesități sunt dependente de posibilitățile de procesare. Ele pot fi interpretate la nivel empiric sau, mai performant, la nivel analitic, beneficiind astfel de performanțele sistemelor de referință teoretice. Eventualele erori sau lacune din interpretările-cadru vor influența inevitabil posibilitățile interpretorilor de a soluționa anumite situații problematice.

Integratorii și conexiunile ce se stabilesc între aceștia, coordonează procesările în funcție de prioritățile ce rezultă din aceste conexiuni. Interpretorii mai performanți îi subordonează și îi controlează pe cei mai puțin performanți. Performanțele variază de la situație la situație; situații-stimul diferite provoacă activări diferite ale integratorilor. Instabilitatea integratorilor poate produce conflicte la nivelul interpretorilor; aceștia sunt influențați permanent de modificări în starea bio-hardurilor lor, dar și de emergența unor criterii noi de prelucrare a informațiilor, a unor noi interpretări-cadru.

Manifestările oamenilor sunt reglate permanent în raport cu interpretările-cadru pe care le utilizează. Atât sistemele de referință, cât și criteriile și regulile folosite pentru procesarea informației sunt condiționate de socializarea oamenilor, de procese formatoare și reformatoare permanente.

Posibilitățile procesărilor interogative, de o maximă importanță în problematica autocontrolului, sunt dependente de informațiile ce se vehiculează în mediul social. Intervențiile deliberate își sporesc eficiența atunci când interogările teoretice produc explicitări pertinente ale proceselor specifice omului, ale implicării sale în social și când oamenii au capacități analitice suficient dezvoltate (scientizate) pentru a putea asimila rezultatul unor astfel de interogări. Oamenii nu pot avea acces la posibilități de autocontrol satisfăcătoare dacă interogările nu le oferă explicații unitare ale proceselor ce le condiționează posibilitățile.

Capacitățile interogative impun limitele proceselor și stărilor posibile ale celorlalte niveluri integratoare. Aceste capacități nu se pot constitui și reconstrui decât cu intervenția deliberată a oamenilor, susținându-se manifestări ce întrețin și dezvoltă aceste capacități.

Conștientizările efectuate de interpretori sunt cele care îi fac pe oameni capabili să inițieze și să susțină acțiuni deliberate, ei devin astfel "producători voluntari ai unor secvențe de procese sociale". Conștientizarea sinelui empiric, analitic și a celui scientizat face posibile manifestări ale omului ce transcend performanțele posibile în limitele sinelui primar.

Trecând de la procesări empirice la procesări analitice tot mai performante, oamenii se pot raporta la entitățile exterioare lor de pe poziția conștiinței de sine, devin capabili să-și asume roluri, să-și normeze manifestările în raport cu interpretările-cadru pe care le utilizează. Reconstrucțiile posibile în interpretori sunt cu atât mai performante cu cât omul este capabil să înțeleagă posibilitățile ce-i sunt deschise de conștientizări, numai astfel omul poate evolua în modalități care să nu-i afecteze posibilitățile ce îi sunt specifice.

După cum se poate deduce din argumentele prezentate, capacitatea de autocontrol este expresia conexiunilor posibile între integratorii omului, între rețelele integratoare interpretative și rețelele informațional-energetice ale organismului. Modelarea acestor conexiuni este una esențială pentru soluționarea problematicii autocontrolului. Concepția procesual-organică nu numai că sesizează aceste conexiuni, ci face posibile interpretări cuprinzătoare și nuanțate ale acestora, ale posibilităților omului de a-și valorifica potențele.

Din analiza reperelor oferite de această interpretare teoretică rezultă cateva directii principale de orientare a acțiunilor sistematice în vederea valorificării potențelor ființei umane implicate în susținerea și dezvoltarea capacității de autocontrol:

Susținerea manifestărilor biotice încât să se realizeze între parametrii normali și să valorifice cât mai mult potențele.

Intervenții sistematice întru dezvoltarea capacităților analitice încât să se folosească interpretările teoretice cele mai performante.

Centrarea pe (re)consrucția integratorilor pe cele patru nivele specifice (primar, empiric, analitic, stientizat) și dezvoltarea conștiinței de sine.

Orientarea și susținerea proceselor socializante încât ele să favorizeze devenirea oamenilor și să susțină manifestările lor în organizările sociale fără a fi surse ale unor situații insecurizante.

Cele patru direcții menționate se cer susținute de selfevaluări performante. Dezvoltarea capacității de selfevaluare constituie o necesitate pentru ca aprecierile să orienteze corect și oportun intervențiile.

Evaluarea trebuie să includă și ceea ce numim curent „conștiința de sine"; numai astfel devin posibile intervenții constructive în conștiința de sine care să inducă transformări pozitive în sinele omului. Oamenii se pot evalua folosind criterii noi, diferite de cele oferite de psihologii, mai relevante decît cele care pot fi identificate în psihologii; devin posibile abordări realmente cuprinzătoare și intervențiile pot fi particularizate în funcție de caracteristicile bioprocesorilor și interpretorilor.

Așadar, dacă se adoptă explicația procesuală a ființei umane ca sistem de referință, oamenii descoperă un nou orizont existențial. Ei descoperă că intervenția întru propria formare este cel puțin la fel ele importantă ca preocuparea de a face față presiunilor sociale.

Dezvoltarea sinelui pregătește omul pentru a fi capabil să fie mult mai performant în existența sa socială. Oricât de mari ar fi avantajele obținute din exterior, ele nu pot să înlocuiască resursele din interior rămase nevalorificate și, îndeosebi, nu pot să compenseze disfuncțiile pe care oamenii le induc în propria ființare prin erorile de comportament inerente cât timp nu dispun de interpretarea satisfăcătoare a sinelui.

5.3. Un posibil model de susținere a capacității de autocontrol a militarilor (studenților militari) bazat pe conștiința despre sine

După cum se poate observa din analizele făcute în subcapitolele anterioare este necesară implementarea unui program de susținere a capacității de autocontrol a militarilor.

Am afirmat anterior că ne interesează susținerea acelei capacități integratoare a studenților care le poate oferi acestora mijloacele necesare întru susținerea propriei formări, sau cu alte cuvinte întru susținerea și controlul propriei deveniri.

După cum reiese din analizele teoretice efectuate, această capacitate integratoare la care ne referim nu poate fi alta decât cea de autocontrol. Această capacitate de autocontrol este generată, așa cum am concluzionat anterior, de catre posibilitățile deschise de emergența integratorilor, integratori ce se concretizează în ultimă instanță ca și expresii ale sinelui așa cum este el receptat și interpretat de către individ.

Posibilitatea stucturării sinelui pe mai multe nivele integratoare duce, implicit, la o structurare a capacității de autocontrol pe nivele caracterizate de grade diferite de control asupra propriilor posibilități de manifestare.

În demersul elaborării unui ghid metodologic de susținere a capacității de autocontrol, bazat pe conștiința de sine, se justifică posibilitatea susținerii acesteia într-o modalitate ce trebuie să ia în considerare ierarhizarea posibilităților de autocontrol pe nivele de performanță. Acese nivele de performanță sunt cele determinate de posibilitățile de intervenție deschise de activarea acelor integratori de care dispune individul la un moment dat.

Activarea integratorilor se poate produce în anumite condiții favorizante sau poate fi indusă deliberat de către individ, cu concursul capacității acestuia de a conștientiza situația în care se află, necesitățile de autocontrol generate de meținerea coerenței propriei interiorități sau de condițiile exterioare.

Având în vedere proprietățile schițate mai sus, se pune problema dacă integratorii ce se activează succesiv, sau conexat, sunt astfel formați încât să susțină întradevăr capacitatea de autocontrol și dacă există posibilitatea ca aceștia să deturneze ceastă capacitate în condițiile în care în procesul de construcție/reconstrucție al acestora s-au strecurat erori ce pot influența negativ posibilitățile de manifestare pe care aceștia le întrețin.

Deoarece integratorii sunt procesori de informație de tipul interpretorilor, cu specificitatea că aceștia procesează informația la un nivel de cordonare/integrare, posibilitatea ca aceștia să fie afectați de erori ce pot interveni pe parcursul construcției/reconstrucției este plauzibilă, deoarece, ca orice interpretori, aceștia funcționează folosind anumite reguli și criterii de procesare a informației, care sunt deasemenea modificabile în funcție de consecințele procesărilor anterioare. O altă modalitate de modificare a regulilor de procesare a informației este aceea a intervenției directe asupra criteriilor folosite de către aceștia, însă în acest caz este plauzibilă necesitatea ca această intervenție să fie făcută de pe un nivel superior de procesare specific unui integrator ce-l guvernează pe cel în cauză.

Luând în considerare posibilitățile pe care le pot deschide integratorii prin proprietățile specifice acestora, se pune problema dezvoltării lor în vederea obținerii acelei capacități de autocontrol pe care aceștia o pot întreține dacă sunt activați.

Deoarece am susținut anterior posibilitatea ierarhizării integratorilor, un posibil demers de inițiere și susținere a unor acțiuni sistematice întru buna formare a acestora în vederea maximizării capacitaților de autocontrol și a valorificării potențelor studenților militari, trebuie să ia în considerare necesitatea reconstrucției primelor nivele de integrare, trecându-se treptat către niveluri superioare, mai complicate, pe masură ce reconstrucția primilor integratori oferă posibilitatea deschiderii (accesării) următorului nivel posibil de integrare.

În continuare, ilustrăm pe scurt posibilitățile de autocontrol deschise de centrarea pe reconstrucția integratorilor și de posibilitatea orientării socializării încât omul să obțină conștiința de sine satisfăcătoare.

Posibilități deschise de sinele primar:

O bună construcție a sinelui primar duce la o primă capacitate de autoreglare, în principal de natură biotică, ce este susținută de necesitatea satisfacerii coerente și consecvente a necesităților organismului și de cea de maximizare a potențelor de care dispune acesta.

În aceste condiții, integratorul primar poate prelua controlul asupra manifestărilor sexuale, estetice, afective și operaționale, exercitând presiuni reglatoare asupra acetora. O bună funcționare a integratorului primar se concretizează în capacitatea studentilor :

De a deosebi între diferite tipuri de emotivități (emotivitate sexuală, estetică, afectivă) și emotivitatea integratorului primar;

De a prelua controlul asupra manifestărilor emoționale dezorganizante, denumite generic „emoții perturbatoare”: frica, timiditate și stări emotive, mânia/furia; sau a celor desemnate de expresia „pofte chinuitoare”: dependența de anumite substanțe (alcool, cafea, droguri) sau manifestări legate de comportamentul sexual;

De a direcționa/mobiliza manifestările întru depășirea unor situații dificile;

De a depăși stările depresive cu ușurință și de a dobândi starea de încredere în sine;

De a maximiza potențele biotice ale organismului prin mărirea pragurilor de sensibilitate ale bioprocesorilor, și prin valorificarea diferitelor stări în care se pot afla biohardurile acestora, explorându-se îndeosebi posibilitatea stărilor extrasenzoriale;

De a perfecționa reglarea principalelor sisteme ce întrețin organismul (nervos, circulator, respirator, digestiv, endocrin) precum și reglarea activității sistemului imunitar, întru menținerea acelei stări de sănătate necesare reproducerii organismului;

De a manifesta anumite capacități deosebite, deschise de posibilitatea deschiderii către infoenergia cosmică.

De caracteristicile organizării integratoare primare depinde posibilitatea ca individul să evolueze către cea de-a doua organizare integratoare, cea empirică.

Posibilități deschise de sinele empiric:

În contextul noilor capacități de manifestare întreținute de organizarea intergratoare empirică, studenții pot ajunge să-și regleze raporturile pe care le întrețin cu ceilalți întru satisfacerea acelor necesități ce le transcend pe cele specifice integrării primare.

Aspirațiile și ambițiile în domeniul concretului, „autoritatea” și „atașamentul” în raporturile dintre studenți sunt consecințe ale capacităților empirice ale acestora, precum și expresii ale caracteristicilor integratorului empiric.

Deoarece manifestările deviante în grup, raporturile de adversitate ce decurg din incompatibilități ce se conturează între aspirațiile studenților, între rolurile asumate și între modalitățile de evaluare a situațiilor și interacțiunilor sunt expresii ale integratorilor empirici, este necesară formarea sinelui empiric și a capacitaților integratoare empirice în modalități care să elimine posibilitatea adoptării de către studenții militari a unor comportamente sau atitudini de genul celor enumerate.

Când sinele empiric se constituie în modalități deviante, comportamentul empiric întreținut de acesta este unul incoerent, inconsecvent, dar poate fi și periculos, de tip delicvent.

Dereglarea integratorului primar exercită presiuni negative asupra integratorului primar, ca și asupra bioprocesorilor și a interpretorilor biofuncționali.

În vederea favorizării stării pozitive a integratoului empiric, este necesară deasemenea pozitivarea stării întegratorului primar.

Pentru potențarea acelor posibilități favorabile deschise de sinele empiric, studenții trebuie să fie capabili să:

Identifice manifestările explicabile prin starea integratorului empiric;

Identifice influențelor biotice în manifestările empirice, inclusiv a influențelor pe care le poate exercita integratorul primar;

Identifice posibilitățile ca integratorul empiric să afecteze integratorul primar.

Posibilități deschise de sinele analitic:

Datorită posibilităților de operare ce se dezvoltă în organizarea integratoare empirică și a reconsiderărilor pe care le fac posibile interacțiunile dirijate de operații empirice, devin posibile interpretările analitice din ce în ce mai complicate, ce se desprind de procesările empirice și fac posibilă emergența celei de-a treia organizare integratoare, numită analitică.

Posibilitățile deschise de sinele analitic sunt acelea de a produce informații ce fac posibile intervenții amelioratoare în capacitățile de procesare empirice și biotice și, prin intermediul lor, în integratorii de tip primar și empiric. Acest lucru devine posibil datorită necesităților de coerența internă și de explicare a propriilor limite generate de către interpretările analitice ce transcend pe cele de natură empirică.

Cu cât sinele analitic este conturat mai bine (este mai consistent), el poate exercita influențe formative mai ample asupra integrărilor primare cât și a celor empirice.

În limitele întreținute de acest nivel, studenții pot ajunge la următoarele capacități:

Raportarea analitică (interogativă) la posibilitățile de manifestare proprii nivelurilor anterioare de integrare;

Posibilitatea de a diferenția între „obiecte în sine” „obiecte pentru sine”;

Posibilitatea interogării propriei capacități de cunoaștere;

Posibilitatea diferențierii între orizonturi diferite de interogare, și a conștientizării relației dintre situarea într-un anumit orizont și performanțele procesărilor pe care le face posibile acesta;

Posibilitatea raportării critice la modalitățile de realizare a interacțiunilor, la rezultatele și consecințele acestora.

Posibilități deschise de sinele scientizat:

Datorită desprinderii capacității analitice de procesele empirice și a posibilității evoluției acesteia către producerea și folosirea modalităților științifice de interogare a existenților, emerg noi posibilități de procesare analitică, numite „scientizate”.

În condițiile conturării noilor capacități de procesare scientizate, devine posibilă o nouă modalitate de organizare integratoare, numită scientizată. Acest nou nivel de integrare întreține ceea ce putem numi sinele scientizat. O dată conturat, sinele scientizat oferă studenților șansa de a interacționa în modalități diferite de cele anterioare, de a se raporta la procesele socializante de pe poziții scientizate și chiar de a face intervenții scientizate în propria socializare.

Deasemenea, buna construcție a acestui nivel de integrare, precum și consistența suficientă a sinelui scientizat generează posibilitatea emergenței unei capacități sporite și eficiente de autocontrol a celorlalte niveluri integratoare; dacă nu se ajunge la această performanță, este plauzibilă posibilitatea ca sinele scientizat să fie afectat de presiunile nivelurilor integratoare inferioare, diminuând astfel posibilitățile de autocontrol deschise de acest nivel.

Pentru a putea dispune de deschiderile oferite de acest nivel de integrare, studeții trebuie să ajungă:

Să treacă de la interogări predominant eterogene deschise de nivelul analitic de integrare la interogări unitare deschise de posibilitatea utilizării teoriilor în investigarea diferitelor aspecte ale megaorganizărilor, sau chiar a existenței în totalitatea ei;

Să fie capabili să folosească construcții teoretice cât mai performante;

Să asimileze o teorie explicativă despre ființa umană întru înțelegerea proceselor socializante și a formării capacității de a interveni deliberat în propria socializare întru dezvoltarea potențelor și a valorificării acestora;

Să conștientizeze că acțiunile disparate, oricât de numeroase ar fi, nu pot să dezvolte capacitatea de autocontrol; numai acțiunile care decurg dintr-o explicație teoretică cuprinzătoare pot să dezvolte consecințe sinergice ce pot fi satisfăcătoare;

Să conceapă/proiecteze modalități scientizate de intervenție întru dezvoltarea propriei capacități de autocontrol.

Cele patru organizări integratoare analizate până acum valorifică posibilitățile oamenilor de a se cupla prin analizatori la mediu, oferind totodată posibilități tot mai mari de a se deschide spre aspeste din existență inaccesibile prin analizatori, fața de care oamenii pot avea initial doar reacții reglate sexual, estetic, afectiv sau operațional.

Conturarea integratorului primar și a celui empiric sunt primele posibilități de care dispune omul, daar depășirea limitelor conviețuirii în limitele procesării empirice devine posibilă prin constituirea interpretărilor analitice și , îndeosebi, prin constituirea integratorilor analitici. Cei din urmă sunt cei care fac posibilă modalitatea de analiză de tip teoretic și, ca finalitate cu ample consecințe, capacitatea integratoare scientizată.

Pentru a ilustra conexiunile ce se țes între nivelurile integratoare identificate propun următoarea schemă explicativă:

Fig. 2. Conexiuni între nivelurile integratoare ale ființei umane.

Schema sugerează posibilitatea ca oamenii să depășească primul stadiu în care dispun doar de integratorii primari și empirici dar o astfel de depășire nu poate fi obținută decât prin implicarea deliberată a omului în propria devenire.

Posibilitatea omului de a interveni în interioritatea sa și de a da un sens evoluțiilor interioare astfel încât să-și valorifice potențele de care dispune este susținută de capacitatea acestuia de a-și conștientiza sinele. Această poibilitate îi oferă omului puterea de a întreține manifestări voluntare, premeditate și proiectate.

Conștientizările despre sine sunt posibile deoarece interpretori au capacitatea de a genera conștientizări; ei procesează informații în modalități care pot să genereze „luări la cunoștință”. Această performanța este cea care face posibile manifestările voluntare dar și manifestările precedate de analize, opțiuni, proiectări și evaluări ale proiecțarilor.

Nu este de ajuns doar ca sinele să fie constituit sau doar să existe pentru a deveni posibilă conștientizarea acestuia și a caracteristicilor sale; el trebuie să se și manifeste. Un om poate să sesizeze că este „fricos” doar dacă se manifestă ca un „fricos”. Așadar, conștiința de sine se conturează treptat prin sesizarea și interpretarea unor manifestări, în masura în care sunt considerate ca fiind caracteristice, specifice. Acest lucru evidențiază importanța aprecierilor despre sine în conturarea conștiinței sinelui, precum și a reprezentărilor și a imaginilor ce se conturează în interpretori.

Pentru a ilustra posibilitătile de intervenție asupra sinelui deschise de capacitatea conștientizări lui, propunem următoarea schema explicativă:

Fig. 3. Fluxurile intervenției asupra constituirii sinelui.

Explicația schițată până acum nu privește această devenire a capacităților integratoare ale studentului situându-l în afara organizărilor sociale din care poate face parte acesta. Situându-se în interiorul mai multor tipuri de socio-organizări (familie, organizatie militară, academie, națiune), propria devenire și performanțele lor analitice sunt dependente de capacitățile de procesare socială (de capacitățile unor sociointerpretori).

Posibilități deschise de sinele holistic:

Pe lângă posibilitățile deschise de cele patru nivele integratoare întreținute de emergența și dezvoltarea stadială a capacităților analitice ale ființei umane, nu putem să nu luăm în considerare și pe cele oferite de posibilitatea unui tip aparte de integrare, numit integrare holistă. Acesta este posibil datorită deschiderii biotice a finței umane spre sursele infoenergetice din univers.

Integrarea holistă este nu doar mai cuprinzătoare decât celelalte dar poate fi de maximă cuprindere, prin emergența integratorului holistic oamenii pot să depașească posibilitățile deschise de evoluția analitică. Integrarea holistă constituie și înterține ceea ce poate fi numit sinele holistic al ființei umane.

Posibilitatea reglării manifestărilor oamenilor în modalități deschise de sinele holistic se realizează atunci când aceștia ajung la capacitatea de a-și proteja câmpurile și meridianele, precum și de a le dezvolta potențele.

Este posibil ca atunci când sinele holistic devine dominant, acesta să influențeze posibilitățile de reglare ale celorlalte niveluri de integrare menționate, să orienteze manifestările oamenilor în modalități diferite de cele posibile anterior, modalități ce decurg din posibilitatea ca sinele holistic „să inducă în om o moralitate care decurge din profunda înțelegere a potențelor ființei umane”.

Omul al cărui sine holistic este constituit va fi ferit de manifestări de genul celor egoiste, sau de genul atașamentelor, manifestări ce induc devianțe comportamentale în cazul în care se manifestă. Deasemenea acesta va reuși să exercite influențe formatoare asupra celorlalți indivizi cu care interacționează, influențe ce diferă de cele pe care le pot exercita oamenii ce nu au sinele holistic conturat. Constituirea sinelui holistic îi conferă omului o anumită „aură” ce îl pune într-o lumină nouă în relațiile cu ceilalți oameni, aceștia vazându-l ca un om cu o mare „putere charismatică”, ceea ce îi poate garanta un succes deosebit în exerxitarea unor roluri de conducere, de lider.

Având în vedere posibilitățile deschise de acest nou nivel de integrare, posibilitatea conturării sinelui holistic poate fi de mare utilitate în procesul de formare/ devenire a studenților militari, având în vedere solicitările și necesitățile impuse de rolurile pe care trebuie să le îndeplinească în viitoarea lor profesie de cadre militare.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Omul este consecința și expresia proceselor socializante. Dar oamenii își explică în multe modalități propria existență, succesele și insuccesele, dificultățile; de la invocarea "soartei" la erori de gândire, de la împrejurări (favorabile sau nefavorabile) la zodie sau temperament.

Astfel de justificări nu decurg din analize și nu se bazează pe o minimă preocupare de a dispune de o explicație a ființei umane. Deci nu sunt plauzibile și, mai mult, nu pot să conțină repere care să dea omului posibilitatea să intervină încât să-și amelioreze posibilitățile, să vrea mai mult de la el.

O analiză pertinentă aduce în prim plan procesele socializante. La naștere, omul este o potențialitate. El are numeroase posibilități dar ele se dezvoltă și se fructifică în modalități diferite, în funcție de modul în care sunt cultivate. Unii recunosc rolul educației, alții susțin că educația este pe plan secund deoarece "școala vieții" este cea care exercită influențe mult mai vaste și atât de diferite încât pot să contrazică (să anuleze) influențele exercitate sistematic de educatori.

Din analizele teoretice pe care le-am întreprins în această lucrare rezultă că pentru a se depăși astfel de abordări, analiza trebuie să fie cuprinzătoare, să ia în seamă ansamblul proceselor socializante precum și posibilitatea de a interveni deliberat în propria socializare. Explicația pe care am obținut-o este suficient de nuanțată pentru a fi utilizabilă, pentru a înțelege modalitățile în care procesele socializante intervin în dezvoltarea și fructificarea potențelor și în pregătirea omului încât acesta să se poată implica constructiv în propria formare.

Am argumentat că înțelegerea proceselor de formare a capacităților integratoare specifice ființei umane este indispensabilă pentru ca omul să poată să-și dezvolte potențele și să le valorifice.

Lucrarea de față conține repere suficiente pentru ca cel ce le asimilează să obțină ample posibilități de intervenție în propria socializare. Pe parcursul elaborării ei s-au dezvăluit conexiuni între capacitătile integratoare și posibilitățile deschise de conștientizarea sinelui încât se justifică afirmația: acțiunile disparate, oricât de numeroase ar fi, nu pot să dezvolte capacitatea de autocontrol; numai acțiunile care decurg dintr-o explicație cuprinzătoare, care pot să dezvolte consecințe sinergice poate fi satisfăcătoare.

Am oferit în această lucrare date teoretice utile și am propus un îndrumar metodic care dau celor interesați posibilitatea abordării autocontrolului de pe poziții științifice dar și aceea de a-și forma competențele utile pentru obținerea interpretării corecte a sinelui încât să se poată concepe intervenții satisfăcătoare în propria formare sau a realiza ceea ce marele gânditor Constantin Noica denumea „devenirea întru ființă”.

BIBLIOGRAFIE

Cristian Constantin Țurcanu, Autocontrolul – garanția unei vieți armonioase și pline de success, Editura Solaris, Iași, 2004;

P. Iluț, Sinele și cunoașterea lui, Editura Polirom, București, 2001;

P. Neveanu, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978;

N. Wiener, Cibernetica, Editura Știintifică, București, 1966

M. Golu, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, București, 2002;

M. Golu, C. Voicu, Tratat de psihofiziologie, EdituraAcademiei Republicii Socialiste România, 1978;

R. Doron, F. Parot, Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București, 1999;

T. Buzdugan, Psihologia pe ințelesul tuturor, Editura Didactică și pedagogică, 1999;

K. R. Popper, Logica cercetării, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1981;

A. Toffler, Al Treilea Val, Editura Politică, București, 1983;

R. Boudon, Efecte perverse și ordine socială, Editura Eurosong & Book, București, 1998;

Gordon Westland, Current Crises of Psychology, Heinemann Educational Books, London, 1998;

Thomas Kuhn, Structura revoluțiilor științifice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

D. Constantin, Inteligența materiei, EdituraMilitară, București, 1981;

L. Culda, Strategii psihologice de explicare a personalității, Editura Licorna, Bucuresti, 2001;

L. Culda, Dimensiunea epistemologică a interogării existenței sociale a oamenilor, Editura Licorna, București, 2000;

L. Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, Editura Licorna, București, 1997;

L. Culda, Procesualitatea socială, Editura Licorna, București, 1994;

L. Culda, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, Editura Licorna, București, 1997;

L. Culda, Potențele ființei umane, Editura Licorna, București, 2003;

L. Culda, Organizațiile, Editura Licorna, București, 1999;

L. Culda, Socializarea oamenilor, S.S.P-O, București, 2005;

Radu Tomșa, Imaginea de sine și comportamentul în luptă, Editura A.I.S.M, București, 1999;

Traian D. Stănciulescu, (bio)Photonic Theory of Energy-Information and the “Biological Lasers” Theory;

Arthur S. Reber, The Penguin Dictionary of psychology, Penguin Books, London, 1985;

J. Piaget în H. Aebli, Didactica Pedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973;

J. Piaget, Epistemologie genetică, Editura Dacia, CIuj-Napoca, 1973;

H. Aebli, Didactica psihologică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973;

Raymond Boudon, Efecte perverse și ordine socială, Eurosong & Book, 1998;

Marcello Barbieri, The semantic theory of evolution, GIB/Harwood, London;

Nathan A.Fox, Susan D. Calkins, The development of self-control of emotion: Extrinsic andlntrinsic Influences. Motivation and emotion, Vol.27, 2003;

Taylor, Shelley E. and Peter M. Gollwitzer, The Effects of Mindset on Positive Illusions, Journal of Personality and Social Psychology, 1995;

N. Purdie, Self-regulated behaviour: Some theoretical Issues, The University of Australia, Newcastle, 1994;

A. Bandura, Social foundations of thought and action: A social-cognitive theory, 1986;

J. Piaget, B. Inhelder, La psihologie de l ‘enfant, Presses Universitaires de France, 1968.

P. Jackson, Self-control, www.radford.com

H. Rachlin, (1995), Self-control: Beyond commitment, Behavioral and Brain Sciences, www.bbsonline.org/…/bbs.rachlin.html;

D. Grossman, The Behavioral Solution: Conditioning To KillI, www.killology.com;

Mircea Miclea, Autocontrolul.O perspectivă comportamental-cognitivă, http://www.psychotherapy.ro;

M. Dittmann, Self-control requires energy that needs to be restored, http://www.apa.org/…/selfcontrol.html;

***, Dicționar enciclopedic de psihologie, Universitatea din București, Facultatea de filosofie, București, 1972;

***, In the shadow offear, NewScientist, septembrie 2003;

***, Science ofthe heart, www.ihm.org;

***, Alpha Wave Biofeedback, www. biocybemaut.com;