. Ideologie Vs Lider In Stabilirea Intentiei de Vot In Romania

CUPRINS

Abstract……………………………………………………………………….. 4

Capitolul 1

Ideologii de partid…………………………………………………………… 6

1.1.Ideologia. Origini. Sensurile ideologiei ………………………………….. 6

1.2. Ideologia și identificarea partizană …………………………………………………….7

1.3. Ideologiile începutului de secol XXI ………………………………………………….8

Capitolul 2

Familii de partide si clivajul stânga-dreapta ………………………………………….17

2.1.Partide politice; definiții, origine ……………………………………………………….17

2.2.Familiile de partide din Europa ……………………………………………20

2.3.Familii de partide in Romania postcomunista …………………………………….. 21

2.4 Clivajele politice. Caracteristici …………………………………………..22

2.5. Definirea axei stânga/ dreapta ………………………………………….. 25

2.6. Între menținerea clivajului stânga /dreapta și catch all parties …………….. 30

Capitolul 3

Votul și tipul de electorat …………………………………………………………………… 32

3.1 Mecanismul votului ……………………………………………………………………….. 32

3.2 Tipologia electoratului …………………………………………………………………….. 34

Capitolul 4

Leadership-ul politic …………………………………………………………………………. 40

4.1.Conceptul de leadership politic …………………………………………. 40

4.2. Rolul puterii în politică ………………………………………………………………….. 41

4.3. Selecția liderilor ………………………………………………………… 45

4.4.Relația lideri politici- partide politice in România ………………………………. 47

Capitolul 5

Tranziția spre democrație si cultura politică ……………………………………….. 52

5.1.Evoluția diferită, politic si ideologic, a statelor post-comuniste ……………. 52

5.2.Cultura politică- definiție și tipologie ………………………………………………… 55

5.3.Rolul liderilor prin prisma culturii politice post-decembriste …………….…. 62

Capitolul 6

Evoluția încrederii în lideri și a orientării ideologice în stabilirea intenției de vot în România, în perioada 2000- 2005…………………………………………………. 63

6.1. Metodologia cercetării …………………………………………………………………….. 63

6.2. Analiza datelor …………………………………………………………………………….… .64

6.3. Concluzii …………………………………………………………………………………………74

Bibliografie …………………………………………………………………………………………… 76

ABSTRACT

Miza lucrării este să identifice rolul pe care îl joacă, pe de o parte orientarea ideologică a partidelor și , pe de altă parte, liderii acestora in stabilirea intenției de vot. Relevanța este atât teoretică pentru știința politică, prin analiza comportamentului oamenilor în spațiul politic, a motivelor pentru care fac anumite alegeri, dar și practică, intrucât și prin concluziile acestui studiu oamenii politici îsi pot stabili anumite strategii de atragere a electoratului, venind în întâmpinarea așteptărilor sale.

Am abordat aici doar problematica a cinci partide din Romania ( PNL, PD, PSD, PRM, UDMR), datorită spațiului restrâns al lucrării și mijloacelor pe care le aveam la dispoziție. Acestea au fost alese in funcție de două criterii: să acopere intreg spectrul politic stânga-dreapta și să funcționeze pe toată perioada studiată, adică 2000-2005.

Influențează ideologia partidelor stabilirea intenției de vot ?Votează oamenii mai degrabă ideologic sau afectiv ? Cât de importantă este încrederea în liderii partidelor/ dar încrederea în partide ca instituții?

Cadrul teoretic al lucrării vizează prezentarea conceptelor fundamentale ale temei, in funcție de care ne-am realizat cercetarea. Considerăm că cinci sunt elementele care construiesc această relație: ideologia, partidele politice, electoratul, liderii de partid, mass-media.

Astfel, primul capitol explică o primă noțiune de bază- ideologia. Am abordat aici originea termenului, sensurile acestuia, tipurile de identificare cu partidul in funcție de orientarea ideologică a acestuia, dar și principalele ideologii de partid la începutul acestui secol. Cel de-al doilea capitol dezvoltă problematica partidelor politice ( origini și evoluție, familiile de partide din Europa, clivajele politice, cu accent pe clivajul stânga/ dreapta). În continuare, vorbim despre electorat, vot, dar este abordat și rolul campaniei electorale și al mass-media în stabilirea intenției de vot pentru un partid sau altul.

Capitolul patru este dedicat liderilor. Aici incercăm să răspundem la următoarele întrebări- ce este leadership-ul politic, cum se selectează liderii, care este relația dintre liderii politici și partidele pe care le reprezintă, în România?

Partea de teorie se încheie cu un capitol destinat situației țării noastre, de tranziție către democrație și, în particular, cultura politică post-decembristă. Am considerat necesar acest capitol, întrucât e puțin relevant să studiezi o temă fără să iei în calcul contextul istoric, social, cultural și politic în care se încadrează.

Capitolul cinci cuprinde partea de cercetare propriu-zisa. Am folosit metoda cantitativă, o analiză pe Barometrul de opinie publică ( realizat de Fundația pentru o Societate Deschisă ), pentru a identifica evoluția relațiilor pe care le-am prezentat, în perioada 2000-2005. Regresiile, crosstabs și analizele de frecvență prezintă: evoluția orientării ideologice a românilor în perioada studiată, influența orientării ideologice și a încrederii în lideri asupra intenției de vot, modele explicative de vot pentru fiecare partid, cuprinzând atât variabilele expuse anterior, cât și alte variabile semnificative ( încrederea în partid, mediul de rezidență, educația, vârsta ).

Ipotezele pe care le-am luat in calcul s-au și confirmat. Doar puțini oameni fac diferența în mod real, obiectiv, între raportările ideologice ale partidelor, nu sunt interesați de ideologie, iar raportarile la cuplul stânga-dreapta sunt, în mare masură, subiective (fiecare intervievat răspunde ce-i sugerează lui cele două noțiuni, iar de multe ori, sensurile atribuite sunt eronate, în afara celor recunoscute de teoria politică). Votul este acordat mai degrabă pe principii afective, în baza performanței guvernării anterioare sau în funcție de care partid consideră că i-ar avantaja, pe moment, în realizarea intereselor lor. Foarte important rămâne în continuare liderul, care “târăște” partidul după sine, deși a început să se contureze și o imagine a partidelor (într-o măsură semnificativ mai mare votul este dat in funcție de încrederea în partide, mai degrabă decât cea în lideri).

Deși asumate, la nivel teoretic, de partidele politice, ideologiile nu sunt, în aceeași măsură, transmise la nivelul electoratului ; clivajul stânga – dreapta, chiar dacă există, prin diferențe ideologice clare, în România, nu e vizibil, căci nu se mizează pe el și nu se dorește împărțirea populației, strict pe aceste categorii. De asemenea, partidele care, de-a lungul timpului, au avut mai multi lideri, beneficiază de mai multă încredere din partea electorilor. Partidele sunt tentate să atragă alegători din toate categoriile sociale, astfel încât elementele de referința rămân fidelitatea față de un partid și încrederea în lider.

Capitolul 1.Ideologii de partid

1.1.Ideologia. Origini. Sensurile ideologiei

Termenul de ideologie a fost introdus de Destutt De Tracy, inspirat din empirismul lockeean. Ideile sunt rezultatul experienței, deci le putem descoperi cauzele. Se pune un accent deosebit pe raționalitate și știință.

Marx considera că ideologia este unealta justificatoare a clasei dominante (care deține supremația materială). Cu alte cuvinte, ideile clasei conducătoare sunt ideile conducătoare. Deși crea o ideologie, Marx susținea că este de fapt vorba de știință (materialismul științific), pentru ca armele propriilor sale critici să nu poată fi întoarse împortiva lui.

Mannheim, în lucrarea Ideologie si utopie, distinge între:

concepția particulară ( psihologistă )asupra ideologiei (ideile unui anumit grup);

concepția totală (modalitățile de a gândi caracteristice ale unei întregi clase, societăți sau perioade istorice, în afara cărora nu poate rămâne nimeni). Consideră că se poate ca toate gândurile sociale să fie ideologice, un fel de sistem de credințe asupra lumii-weltanschauung.

Ideologia este “un set de idei și credințe împărtășite de un anumit număr de indivizi. Ea statuează ce are valoare și ce nu, ce trebuie să fie menținut și ce trebuie schimbat, formînd atitudinile celor care împărtășesc toate acestea. În contrast cu filosofia și teoria, care se ocupă de cunoaștere și înțelegere, ideologiile sunt legate de comportament și acțiune politică. Ele incită oamenii la acțiune politică și oferă cadrul necesar pentru o astfel de acțiune. Ele stîrnesc pasiuni și cheamă la sacrificiu”.

Spre deosebire de ideologie, doctrina reprezintă "…un ansamblu de idei (teze, articulate, de regulă, pe baza unui principiu unificator), care interpretează, apreciază și tinde să orienteze realitatea politică, în lumina unor valori care exprimă opțiuni ideologice".

1.2. Ideologia si identificarea partizană

Din definiția ideologiei, așa cum am prezentat-o mai sus, decurge o latură fundamentală, anume relația dintre partidele politice, promotoare ale ideologiei , si cetățeni.Există patru modele de dezvoltare a atașamentului ideologic/partizan al indivizilor:

1. Identificarea clară cu un partid politic, în urma unei cunoașteri bune a cîmpului politic. Acest model se dezvoltă în țările unde clivajele sunt foarte clare, iar clivajele partizane sunt net tranșate;

2. O identificare puternică cu un partid, dar fără adeziunea în mod necesar față de programul politic, sau cel puțin nu a celui prezent. In această situatie, partizanatul și opțiunea ideologică sunt legate de alte valori, precum familia sau etnia;

3. O proximitate în raport cu o familie politică, ce se face nu în funcție de etichete, ci de valori împărtășite. In acest caz avem de-a face nu cu adeziunea la partid sau la program, ci cu adeziunea la o idee sau o cauză (libertate etc);

4. O proximitate mai largă, impregnarea de reprezentări, norme și valori fiind inconștientă, deci puțin profundă.

Plasarea indivizilor pe axa ideologică depinde, în mare măsură, de cultura politică din țara respectivă, concept despre care vom vorbi mai pe larg într-un alt capitol.

În Cultura politică, Sidney și Verba realizează o tipologie a categoriilor de electori, în funcție de apropierea afectivă de un partid:

Partizanul deschis = cel care își exprimă indiferența față de căsătoria interpartinică, dar se descrie pe sine ca fiind implicat emoțional în campaniile electorale; este implicat emoțional în competiții electorale, însa nu este atât de intens partizan ca să se rupa de relațiile cu membrii partidului opus;

Partizanul apatic = cel care a votat pentru unul din partidele majore, care își exprimă indiferența față de căsătoria interpartinică; este un votant indiferent care poate fi întalnit în orice corp politic, care își exercită dreptul de vot, însă se simte puțin amestecat în întrecerea electorală;

Partizanul intens = cel preocupat de căsătoria dincolo de hotarele dintre partide și este implicat emoțional în alegeri; este în acelasi timp rupt in mod pronunțat de oponenții partidului și implicat emoțional în confruntările electorale;

Partizanul parohial = cel preocupat de căsătoria interpartinică, însă indiferent cu privire la campaniile electorale; acești partizani sunt relativ neimplicați în politică; partizanatul le de comportament și acțiune politică. Ele incită oamenii la acțiune politică și oferă cadrul necesar pentru o astfel de acțiune. Ele stîrnesc pasiuni și cheamă la sacrificiu”.

Spre deosebire de ideologie, doctrina reprezintă "…un ansamblu de idei (teze, articulate, de regulă, pe baza unui principiu unificator), care interpretează, apreciază și tinde să orienteze realitatea politică, în lumina unor valori care exprimă opțiuni ideologice".

1.2. Ideologia si identificarea partizană

Din definiția ideologiei, așa cum am prezentat-o mai sus, decurge o latură fundamentală, anume relația dintre partidele politice, promotoare ale ideologiei , si cetățeni.Există patru modele de dezvoltare a atașamentului ideologic/partizan al indivizilor:

1. Identificarea clară cu un partid politic, în urma unei cunoașteri bune a cîmpului politic. Acest model se dezvoltă în țările unde clivajele sunt foarte clare, iar clivajele partizane sunt net tranșate;

2. O identificare puternică cu un partid, dar fără adeziunea în mod necesar față de programul politic, sau cel puțin nu a celui prezent. In această situatie, partizanatul și opțiunea ideologică sunt legate de alte valori, precum familia sau etnia;

3. O proximitate în raport cu o familie politică, ce se face nu în funcție de etichete, ci de valori împărtășite. In acest caz avem de-a face nu cu adeziunea la partid sau la program, ci cu adeziunea la o idee sau o cauză (libertate etc);

4. O proximitate mai largă, impregnarea de reprezentări, norme și valori fiind inconștientă, deci puțin profundă.

Plasarea indivizilor pe axa ideologică depinde, în mare măsură, de cultura politică din țara respectivă, concept despre care vom vorbi mai pe larg într-un alt capitol.

În Cultura politică, Sidney și Verba realizează o tipologie a categoriilor de electori, în funcție de apropierea afectivă de un partid:

Partizanul deschis = cel care își exprimă indiferența față de căsătoria interpartinică, dar se descrie pe sine ca fiind implicat emoțional în campaniile electorale; este implicat emoțional în competiții electorale, însa nu este atât de intens partizan ca să se rupa de relațiile cu membrii partidului opus;

Partizanul apatic = cel care a votat pentru unul din partidele majore, care își exprimă indiferența față de căsătoria interpartinică; este un votant indiferent care poate fi întalnit în orice corp politic, care își exercită dreptul de vot, însă se simte puțin amestecat în întrecerea electorală;

Partizanul intens = cel preocupat de căsătoria dincolo de hotarele dintre partide și este implicat emoțional în alegeri; este în acelasi timp rupt in mod pronunțat de oponenții partidului și implicat emoțional în confruntările electorale;

Partizanul parohial = cel preocupat de căsătoria interpartinică, însă indiferent cu privire la campaniile electorale; acești partizani sunt relativ neimplicați în politică; partizanatul lor nu este un fenomen politic, ci unul cultural-religios.

1.3. Ideologiile începutului de secol XXI

În acest subcapitol, vom face o scurtă trecere în revistă a vechilor ideologii, continuând cu cele apărute în perioada contemporană. Prezentând principalele trăsături ale fiecăreia dintre ele, vom putea folosi elementul teoretic la partea de aplicație.

Liberalismul

Are ca valori de bază libertatea, egalitatea de șanse, încrederea ca ființele umane sunt raționale și interesate de propriul bine, individualismul.

Evoluția, în timp, a acestei ideologii cunoaște următoarele etape:

Secolele XVII- XVIII Hobbes considera că starea naturală a omenirii este cea de razboi; „ omul este lup pentru om”, egoismul, instinctul servesc la realizarea propriilor interese, iar pacea se poate realiza doar dacă fiecare renunță la dorințele sale și suveranul exprimă voința fiecăruia.

Discipolul său, John Locke se opune lui Hobbes, afirmând în „Eseu despre guvernarea civila” că societatea s-a creat în urma unui pact, iar starea naturală, anterioară societății, este una morală; există drepturi naturale la viață, libertate, proprietate și guvernarea e necesară tocmai pentru a apăra aceste drepturi.

În același interval de timp, Jean-Jacques Rousseau devine teoreticianul suveranității poporului. În „Contractul social” afirmă că, în starea naturală, omul este in afara noțiunilor de bine și rău; el renunță la această stare printr-un contract ce dă naștere poporului.Poporul devine suveran, iar toți indivizii se supun voinței generale, care este universală, infailibilă , indivizibilă și inalienabilă.

Fiziocrații au la baza teoriei faptul că bunăstarea e dată de agricultură, cea mai bună cale de a ajunge la bogăție fiind libera inițiativă și laissez-faire.

Politica economică, afirmă și Adam Smith în „Avuția națiunilor” , trebuie să le permită oamenilor să concureze liber pe piață.Competiția e valoarea supremă; contrazice mercantilismul și pledează pentru schimburi libere între țări.

2. Secolul XIX

Utilitarismul:- J.Bentham susține că durerea și plăcerea sunt factori determinanți ai comportamentului uman; „ fericire pentru cât mai mulți oameni posibil”;

– J.S.Mill pune accent pe tirania majorității și puterea opiniei publice; „principiul vătămării” spune că puterea exercitată împotriva cuiva este legitimă doar pentru prevenirea vătămării celorlalți. Cei luminați ar trebui să aibă dreptul la mai multe voturi.

Liberalismul statului bunăstării ( preocupați de soarta individului ); Guvernul poate promova libertatea individului, dar și să asigure egalitatea de șanse. Liberalii neoclasici, însă, nu doreau să ofere statului atâta putere. Teoriile lor se bazează pe utilitate sau drept natural. Pleacă de la darwinismul social- doar cei mai buni trebuie să supraviețuiască, ajutarea celor slabi e o încetinire a progresului- selecția naturală.

Secolul XX

Criza economică din 1930 scade încrederea în neoclasici, revenindu-se asupra statului bunăstarii. J.M.Keynes promovează folosirea taxelor și impozitelor pentru prevenirea depresiunilor economice. Mai târziu, anii `60 au condus la emanciparea negrilor și cererea acestora pentru a primi avantaje sociale și economice, în vederea obținerii egalității de șanse.

Nu întârzie să apară reacții la statul bunăstării: neoclasicii, noua stângă ( promovează democrația participativă ), conservatorismul.

Libertarianismul anarhist preia din concepțiile liberalismului clasic, dar dintr-o perspectivă mai dură, considerând că statul e un rău inutil. Rothbard susține anarhismul pe piața liberă.

Astăzi, liberalismul și-a pierdut din forța revoluționară. Se menține divizarea pe principii ideologice , cât și răspunsurile diferite în raport cu anumite întrebări fundamentale: până unde trebuie să meargă libertatea individuală, contrastul între egalitatea de șanse și moștenirea naturală, dicriminarea pozitivă etc.

Conservatorismul

Conservatorii consideră că ființele umane vor fi întoteauna slabe, imperfecte; rațiunea este neputincioasă în fața pasiunilor, deci nu suntem suficient de morali. Tradiția și educația sunt foarte importante, totul trebuie să se schimbe încet, precaut. Prețuiesc stabilitatea, proprietatea privată.

Conservatorismul clasic dorește păstrarea ordinii și a ierarhiilor tradiționale. Edmund Burke critica în revoluția franceză tendințele individualiste, concepția atomistă asupra societății, promovează o concepție organicistă asupra societății. Contractul social nu este o înțelegere cu o dată limită, ci una sacră, ce leagă toate generațiile între ele. Guvernarea trebuie fundamentată în tradiție și obiceiurile oamenilor. Individul nu trebuie să întâmpine obstacole în atingerea scopurilor, dacă acestea nu amenință ordinea socială. Schimbarea e utilă doar prin reformă. Liderii provin din rândul aristocrației ereditare,iar aceasta nu trebuie schimbată. Legitimitatea lor se bazează pe proprietatea privată, pe forța stabilizatoare și conservatoare a acesteia.

Reacționarii, secolele XVIII- XIX – (Joseph de Maistre, Metternich) doresc să reinstituie ordinea dinaintea revoluției, întoarcerea la aristocrație, reinstaurarea democrației tronului. Sunt împotriva iluminării de masă.

Conservatorismul cultural- cea mai mare amenințare e revoluția industrială, apără societatea agrară, tradiția, împotriva ravagiilor făcute de industrie și comerț spiritului și culturii.

Conservatorismul Tory reprezintă interesele aristocrației deținătoare de

pământ. Pentru a atrage alegători, Disraeli formează o alianța între clasa de sus și cea muncitoare- acestora le erau rezolvate problemele , insuflând în acelasi timp respectul pentru ordinea tradițională, pentru monarhie, aristocrație și Biserica.

Neoconservatorismul ( neoliberalism) are aceleasi principii cu liberalismul clasic și neoclasic. Thatcher și Reagan pledează pentru reducerea influenței guvernării și concurența libera între indivizi, laissez-faire.

Secolul XX aduce criticarea societății de masă, a superficialității acesteia. Pe măsură ce fascismul a ajuns la putere în Germania, Spania, Italia, conservatorii vedeau în acestea excesul democrației în societatea de masă. Sunt împotriva nivelării, din toate punctele de vedere. Critică aprig comunismul și proclamă importanța diversității și a comunității bazate pe tradiție, religie, diversitate și putere, ca elemente ce duc mai departe societatea.

Curente actuale

Conservatorismul tradițional – proprietate privată, libertatea ingrădită, societate organică; scopul organizării și conducerii politice este să ducă mai departe țesătura socială.

Conservatorismul individualist- indivizii au libertatea de a concura în spațiul economic al pieței libere.

Neoconservatorismul- Bell, Kirkpatrick- reprezentat de liberalii dezamăgiți de statul bunăstării. Vor să se reducă intervenția statului; prețuiesc capitalismul pentru merite, dar îl critică pentru șomaj, alienare, lipsa moralității. Sunt îngrijorați de valul feminist stângist și consideră că lupta politică trebuie să se ducă împotriva acestor culturi adverse. Doresc să aducă în prim-plan valoarea muncii, disciplinei și virtuții. Cultura și politica sunt două fațete ale aceleeași monede.

Dreapta religioasă se proclamă în anii `70, ca reacție la mișcările emancipatoare liberale; contestă moralitatea și decadentă acestora , declinul patriotismului, lipsa respectului pentru autoritate. Intervenția economică a guvernului trebuie să fie restrânsă, însă acesta trebuie să fie activ în alte domenii ale societății, precum educația religioasă în școli, scoaterea în afara legii a homosexualității, interzicerea avortului etc.

Ideologia socialistă

Socialismul apare în secolul al XIX-lea; există mai multe tendințe, extremele fiind ideologia comunistă și social-democrația ( combinație a ideilor de libertate și egalitate, în condițiile în care se respectă parlamentarismul, votul universal, egalitatea în fața legii, drepturile naturale etc). Social-democrația respinge revoluția proletară. Elementele noi pe care le-a promovat și prin care s-a acreditat la nivel mondial sunt protecționismul social, intervenția limitată a statului în economie, crearea unei ierarhii nelimitate de venituri, pornind de la un minim decent al nivelului de trai- wellfare state.

Această ideologie a dominat Europa sfârșitului de secol XX, cu excepția Spaniei și României, unde guvernele nu aveau structura politică și ideologică social democrată. Principiile social-democrației, combinate cu idei conservatoare și creștin-democrate tind să devină axe ideologice pentru guvernări europene.

Elemente ale socialismului: comunitatea, fraternitatea ( cooperare, nu competiție, colectivitate, nu individ ), egalitatea socială ( a rezultatelor, nu a oportunităților ), nevoile umane ( minimum de venituri pentru satisfacerea nevoilor de bază ale individului ), clasele sociale ( inițial ideologia de clasă, urmată de dispariția elementelor de clasă, a diferențelor de venituri realizate în funcție de muncă depusă), proprietatea comună ( asupra mijloacelor de producție); partidele și ideologia social-democrată acceptă ideea de proprietate privată și piața liberă.

Organizarea social-democrată corespunde partidului de mase care poate conta pe grupuri distincte – pensionari, femei etc. După importanța partidelor social-democrate în Europa, regăsim :

A) Partide majoritare ;

B) Paride social-democrate minoritare ;

C) Partide social-democrate « consociative ». Este vorba despre partidele din Benelux unde social-democrația s-a înfruntat cu segmentarea societății în « grupuri » datorită religiei ;

D) Dizidente de dreapta.

Marxismul – socialismul e doar o etapă tranzitorie în evoluția umanității, finalul este societatea comunistă și crearea omului nou ( repartiția după nevoi, obligația de a munci la maxima capacitate ).Karl Marx: „Locul vechii societății burgheze, cu clasele și antagonismele ei de clasă, îl ia o asociație în care dezvoltarea liberă a fiecăruia e condiția pentru dezvoltarea liberă a tuturora”.

Spre deosebire de marxism, social-democrația propune o construcție ideologică diferită. Acceptă transformările lente, democratice, în cadrul unor formule parlamentare. S-a transformat după al Doilea Razboi Mondial din doctrina gulerelor albastre ( partid cu electorat muncitoresc ), în partid cu electorat în gulere albastre și albe ( zona serviciilor, intelectualii ).

Creștin-democrația

A apărut ca și curent ideologic, alături de catolicismul social, în cadrul catolicismului politic. „Democrația creștină vrea să umple golul dintre socialism și liberalism,dintre colectivism și individualism, dar, în acelasi timp, are viziuni independente bazate pe solidaritate, personalism și subsidiaritate, valori creștine construite pe o imagine a comunității organice.”

Este împotriva pedepsei cu moartea și a naționalismului, spre deosebire de conservatorismul autoritar și consideră necesară consultarea între Stat și piață în problemele economice. Întărirea corporatismului și a relațiilor între patronat și muncitori, accentuarea responsabilităților individuale sunt alte trăsături ale democrației creștine.

Perioada interbelică este dominată de modelul corporatist; printr-o enciclică papală, se subliniază faptul că sistemul de organizare corporatist oferă mișcărilor politice catolice capacitatea de a crea programe reformatoare și instituții moderne.

După al Doilea Război Mondial se manifestă pragmatismul politic; creștin- democrația dobândește o latură internaționalistă, promotoare a păcii sociale. Prin reprezentanții săi ( ex. Adenauer, Robert Schumann ) își asumă angajamentul pentru ideea europeană. La bază sunt valorile tradiționale ale acestei ideologii: pluralismul ideologic și social, federalismul, descentralizarea, principiul subsidiarității.

La coagularea partidelor creștin-democrate rolul fundamental a revenit Bisericii. De altfel, la început, în anii `20- `30, acestea erau conduse de preoți ( în Germania, Olanda, Austria, Italia etc. ). În timp, însa, legăturile dintre Biserica și partide au scăzut, riscurile acestei identificări fiind prea mari: pe de o parte Biserica, intens implicată în viața politică riscă să-și piardă din credibilitate, iar partidele, la rândul lor, trebuia să se adapteze, nemaiputând urma fidel dogmele bisericești.

Partidele politice creștin-democrate au avut tot interesul să-și afirme ideologia, întrucat aveau o bază electorală largă: „clasa” muncitoare, orientată împotriva ideilor și practicilor liberale, dar și patronatele, întrucat luptau împotriva socialismului și comunismului.

Deși partidele creștin-democrate apără și susțin în continuare religia, rolul lor, din această persectivă, a scăzut. Astăzi, creștin- democrația se afirmă ca o forță de centru, îngloband în valorile sale elemente de dreapta și de stânga. Solidaritatea, armonia, cooperarea nu se regăsesc doar la creștinii catolici, ci și la susținătorii creștini ai oricărei orientări ideologice.

Fascismul

Promovează o concepție organică asupra societății; individul nu poate exista în afara Statului. Trebuie să-și închine viața statului, să se sacrifice pentru acesta. Libertatea este a națiunii și nu a individului. Națiunea unește toți indivizii, grupurile, clasele într-un întreg organic, integrat. La sfârșitul secolului XIX apar trei curente intelectuale care contribuie la dezvoltarea fascismului: naționalismul, elitismul, iraționalismul.

Naționalismul este credința conform căreia oamenii se împart în grupuri de națiuni și fiecare dintre acestea constituie baza unei singure unități politice- statul națiune. La rândul ei, națiunea se definește prin anumite trăsături ale membrilor ei, precum origine comună, religie, limba, obiceiuri, istorie comună, un sentiment de solidaritate. Naționalismul a cunoscut o intensă dezvoltare în secolul al XIX-lea, împotriva iluminismului universalist.

În România, mai toate partidele au și elemente naționaliste și, mai mult decât atât, „Naționalismul este și va rămâne singura ideologie cu o bază veritabilă populară din România post-comunistă…prin UDMR, partidul-umbrelă al etnicilor maghiari, care predică drept program politic separația, nu una iredentistă, ci una pe bazele unei autonomii largi și a bilingvismului oficial”.

Elitiștii susțin că societatea trebuie să fie condusă de un grup restrâns de lideri; Nietzche considera că aceasta ar trebui să fie regula, în timp ce Mosca, Pareto, Michels afirma că aceasta este regula.

Iraționalismul ( Freud, Gustave le Bon )- mulțimea, instinctul de turmă blochează raționamentele individuale. Oamenii percep ceea ce li se spune, nu au capacitatea de a gândi singuri.

Deși fascismul, așa cum era văzut, ca ideologie totalitară, este scos în afara legii, există mișcări neofasciste care au luat amploare la sfârșitul secolului XX și începutul secoului XXI ( vezi conflictele naționaliste din Iugoslavia sau lumea arabă )

Feminismul

„Feminismul este o reacție defensivă și ofensivă față de misoginism și sexism, ambele universal răspândite în timp și spațiu. Fără misoginism, sexism și patriarhat, de bună seamă nu era necesară o ofensivă feministă în sens politic.” Scopurile acestei ideologii sunt egalitatea în fața normelor și instituțiilor, egalitatea reală de șanse în exercitarea unei vieți libere. Termenul a fost folosit pentru prima oara în Marea Britanie.

Valurile feminismului

Feminismul valului I- secolele XVIII- XIX, promovează egalitatea în drepturile civile și politice ( Mary Wollstonecraft- A vindication of the rights of woman, J.S.Mill – Subjection of women ).

Feminismul valului II – secolul XX ; se desfășoară sub deviza diferenței și eliberării( Betty Friedan- Mistica feminina, Simone de Beauvoir- Al doilea sex ). Femeile nu trebuie să adopte trăsături masculine pentru a reuși, ci doar să-și valorifice propria experiență feminină.

Feminismul valului III- sfârșitul secolului XX, este un feminism al identităților multiple. Accentul cade pe diferențele dintre femei „ situate in contexte sociale și politice particulare”.

Forme teoretice ale feminismului

Feminismul liberal pledează pentru egalitatea în drepturi între femei și bărbați, recunoașterea drepturilor femeilor ca drepturi ale omului; bărbații și femeile au o natura rațională comună și trebuie să aibă libertatea de a și-o exploata la maxima capacitate.

Feminismul socialist are ca valori: egalitatea de șanse în educație și pe piața muncii, plata egală pentru muncă de valoare egală, sprijinul statului pentru creșterea copiilor, reducerea șomajului, îmbunătățirea condiției mamelor.

Feminismul marxist: femeile sunt văzute ca o clasă în sine, care trebuie să se dezrobească de sub dominația patriarhatului, care este o falsă ideologie. Alienarea, la femei, este mai profundă, pentru ca ele trăiesc doar în gospodărie și nu au nici un refugiu.

Feminismul radical- a apărut în America de Nord, pe fondul celui de-al doilea val al feminismului. Este divizat în feminism radical libertarian, care militează pentru o educație androgină, virtuți de genul îndrăznelii, aroganței, egoismului, și feminism radical cultural- femeile trebuie să-și descopere și să-și exploateze valoarea lor feminină.

Ecofeminismul asociază femeile cu natura, în sensul că acestea sunt supuse și exploatate la fel cum este mediul înconjurător.

Feminismul comunitarian- indivizii trebuie tratați ca membri ai societății, fiecare având drepturi egale cu ale celuilalt. Respinge atomismul individualist și consideră că omul nu poate fi plasat în afara societății.

Ecologismul

A apărut în anii `70 ca reacție la problemele tot mai numeroase care afectau mediul. Inițial, s-au constituit organizații neguvernamentale dedicate mediului. Primul partid ecologist apare în 1972 în Noua Zeelanda și se numește Value Party, apoi astfel de partide sunt inființate în întreaga Europă. Succesul lor electoral se intensifică pe fondul temerilor vizând un război nuclear, catastrofele ecologice, gravele probleme sociale, economice și politice.

Principalele valori:

– limitarea creșterii industriale ( doctrina dezvoltării durabile se axează pe raportul între deteriorarea mediului și dezvoltare );

necesitatea producerii în funcție de nevoi ( ecologiștii sunt împotriva societății de consum, unde se produce enorm, se consumă puțin și se aruncă mult );

trebuie produs doar ce nu privilegiază și nu afectează negativ pe nimeni;

dezvoltarea trebuie frânată pentru a proteja resursele, care nu sunt inepuizabile, și mediul, ce trebuie păstrat pentru generațiile viitoare .

Eco-socialismul asimilează valori ale socialismului și vede în capitalism un dușman.

Eco-feminismul – ca și mediul, femeile sunt subjugate de bărbați, iar acestei exploatări trebuie să i se pună capăt.

Eco- conservatorismul aplică ideile conservatoriste de păstrare a tradiției la ocrotirea mediului.

Ținta finală a ecologismului, către care se îndreaptă cu mai mult sau mai puțin succes, în funcție de țară, este ca orice decizie politică să ia în calcul și efectele asupra mediului, în scopul prezervării biosistemului.

Capitolul 2.Familii de partide și clivajul stânga-dreapta

2.1.Partide politice; definiții, origine

Partidele politice sunt o instituție relativ nouă ( sfârșitul secolului al XVIII-lea), însă originile sale se regăsesc în Antichitate( Grecia și Roma Antică ). Weber considera că whigs este primul grup politic din istorie care lupta împotriva legitimității tradiționale- a regelui-, pentru a impune o legitimitate de tip legal-rațională.

Definițiile date partidelor politice sunt numeroase, dar reunesc aproximativ aceleași trăsături.

Partidul politic reprezintă o grupare umană organizată și relativ stabilă care conștientizează și exprimă interesele unui anumit grup social în competiție politică pentru cucerirea și menținerea puterii. Este alcătuit din persoane care împart aceleași viziuni și concepții ideologice, subscriu la un set comun de valori și acționează în scopul cuceririi puterii. “Aceste noi formațiuni sunt copii democrației, ai sufragiului universal și ai necesității de a recruta și de a organiza masele.”( Weber )

“Partidul politic este simultan un efect și o condiție a mișcării spre modernizare”, susțin Myron Weiner și Joseph LaPalombara.Ei au distins trei moduri de abordare a originii partidelor politice:

1.maniera instituționalistă- aparține lui Duverger ( partidele au apărut ca urmare a dezvoltarii vieții parlamentare ; acordă o importanță deosebită structurii lor de organizare ) ;

2. o manieră de tip istoric și conflictual ( la originea partidelor se află criza ) ;

3. o manieră de dezvoltare politică ( dezvoltarea sociala și economică a dus la apariția partidelor ).

Seiler introduce o nouă categorie, cea funcționalistă- funcția particulară pe care o are fiecare partid explică originea diferită a acestora.

Rokkan, în teoria sa a clivajelor, preluată și de alți autori, consideră că tocmai diferitele conflicte ( clivajele ) dintre anumite categorii ale societății au condus la apariția partidelor.

Ceea ce reunește toate partidele, indiferent de ideologie, sunt câteva trăsături:

1. organizații durabile, care supraviețuiesc conducătorului;

2. organizații complete, la nivel central – local;

3. voința deliberată de a exercita în mod direct puterea, singure sau cu alte partide;

4. voința de a căuta sprijin popular, la nivelul militanților și alegătorilor.

Există, de asemenea, o sumă de tipologii ale partidelor. Ne vom opri doar asupra unora dintre ele. Duverger clasifica partidele în: partide de cadre ( prezidențiale), partide de masă ( care au o bază electorală largă ), dar și intermediare ( precum cele catolice ). Sartori vorbește despre partide relevante :cu potențial de șantaj ( partide mari,dar neacceptate ideologic de celelalte)și de coaliție ( dacă a facut parte dintr-o coaliție sau dacă celelalte partide îl privesc drept un potențial partener).

Toqueville constată că partidele sunt, în funcție de calitate:

a. partide mari – se atașază mai mult principiilor decât cazurilor particulare, valorilor, nu oamenilor. Au trăsături mai nobile, pasiuni mai generoase, convingeri mai reale. Interesul particular se ascunde cu mai multă abilitate sub voalul interesului public.

b. partide mici – fără credințe politice, nu au scopuri obiective, urmăresc interesele diverselor grupuri. Limbajul este violent, nu au susținere electorală stabilă.

În cadrul fiecărei societăți, partidele se reunesc în sisteme de partide. Acestea sunt definite ca raportul dintre caracteristicile: numărul partidelor, dimensiunile și tipurile lor, alianțele, repartizarea geografică.

În democrațiile consolidate, regăsim una din cele patru forme ale sistemului de partide:

1. bipartidismul perfect – principale două partide obțin peste 90% din voturi, iar diferența medie între ele nu e decât de 2-3 procente;

2. bipartidismul imperfect – două partide și jumătate, unde două partide au 75-80% iar un al treilea e mult mai slab, dar care poate să joace un rol foarte important;

3. multipartidismul cu partid dominant – un partid cu 40%, iar alte partide obțin restul;

4. multipartidismul integral ( fara partid dominant ) – în care două partide mai importante nu obțin împreună mai mult de jumătate.

Reprezentarea proporțională conduce la sisteme de partide multiple, rigide, independente și stricte; scrutinul majoritar cu 2 tururi favorizează dezvoltarea unui sistem de partide multiple, suple, dependente, stabile, în timp ce scrutinul majoritar cu un tur determină apariția unui sistem de partide dualist, cu alternanța marilor partide independente.

Rolul partidelor

Philippe Schmitter afirmă că partidele politice au patru roluri : desemnează candidați, recrutează persoane care să participe la campanie și oferă alternativa între lideri; oferă un set de idei și simboluri , care să consolideze adeziunea acestora la valorile democratice și care să dea senzația cetățenilor că iau parte la procesul decizional, gestionează puterea, odată victorioase în alegeri, coagulează interesele și pasiunile alegătorilor, așteptările lor, prin programe specifice.Toate acestea se petrec, însa, la modul ideal, pentru că, în fapt, apar o serie de aspecte negative “ specifice regiunii”, precum fluiditatea identificării programatice, incoerența politică, baza socială limitată, lipsa de experiență a elitelor.Temele electorale de stânga fiind foarte populare, partidele tind să și le însușeasca, fie că sunt partide de stânga, fie că nu sunt.Având o istorie recentă și fără să se bucure de sprijin electoral masiv, aceste partide se orientează către acele teme care le garantează succesul electoral în state aflate în curs de dezvoltare, cu o mare parte a populației încă săracă. “Opțiunea electorală poate fi determinată de avantaje tematice, acumulate de un partid”, în special de cel aflat la guvernare; e foarte probabil ca alegătorul să nu știe ce consecințe va avea votul său, în condițiile în care partidele se diferențiază prea puțin în interpretarea temelor individuale.

2.2.Familiile de partide din Europa

Familiile de partide se constituie în baza a trei caracteristici:

– origine și interese comune, pentru atingerea cărora mobilizează anumite categorii sociale;

– apartenența instituționalizată la un grup multinațional politic sau federații transnaționale;

– asemănările între politicile promovate de partide la nivel național ( acest criteriu este, credem, puțin relevant, pentru că există multe partide care, pe anumite domenii, promovează același gen de politici, deși se identifică ideologic diferit ).

În funcție de aceste caracteristici, vom observa că pot fi identificate aproximativ zece familii politice în Europa. Ele pot fi divizate în: A. familii politice ale stângii – social-democrații, comuniștii, noua stângă, partidele ecologice; B. partide politice ale dreaptei, din care fac parte creștin-democrații, conservatorii secularizați, liberalii, partidele fermierilor, extrema dreaptă radicală; C. alte partide politice europene – regionaliștii, naționaliștii, și alte partide politice care nu pot intra într-un grup anume, în baza unor criterii clare.

Seiler, în Partide politice europene, identifică opt familii politice:

partidele muncitorești și aliații lor ( au origine sindicală, s-au organizat extraparlamentar, promovează întâietatea muncii asupra capitalului ); derivă din patru tradiții: tradiția cartistă și laburistă, tradiția democrat- socialistă, tradiția social-democrată ( Germania, origine marxistă ), tradiția comunistă ( URSS);

partide patrimoniale – de dreapta, pro-capitaliste;

creștin-democrații- nu reprezintă o anumită clasă socială, influențează comunitatea catolică, au o poziție ideologică de centru, realizând alianțe și cu stânga și cu dreapta;

autonomiști, regionaliști- tip național- populist, cu trei orientări: naționalist populist, naționalitar, neo-centrist;

centristă și stato-naționaliste- sunt catch-all parties, identificându-se de dreapta, dar având trăsături de stânga; program politic naționalist;

ecologist- agrarieni ( pe clivajul urban/ rural );

anticlericaliști;

producători.

2.3.Familii de partide în România postcomunistă

Cum reușim să poziționăm partidele din România, după apartenența ideologică?

Stabilirea unor poziții ideologice coerente este dificilă, nu corespund ideologiilor pure din Europa de Vest. Cu excepția partidelor situate la extremele axei politice, toate celelalte sunt orientate către piața, justiție socială, aderarea la Uniunea Europeană, și au doar o slabă substanță programatică. Principalele dezbateri au fost, ani la rând, pe tema comunismului sau s-au centrat în jurul aumitor lideri. Totuși țările post-comuniste nu sunt complet ambigue ideologic. Pare să se contureze și o abordare ideologică în sistemele de partide.

Vom încerca, în continuare, să identificăm familiile politice cărora le aparțin partidele românești din 1990 până azi:

Familia liberală acoperă o diversitate ideologică ce merge de la libertarianismul radical la cel etatist. În cadrul PNL există o serie de confruntări ideologice care i-au marcat evoluția încă de la reînființare până în prezent. Încorporarea, în 2001, a APR, formațiune politică de centru, apoi a UFD (în 2003), de dreapta, subliniază absența unei orientări clare; PNL-ul își proclamă legitimitatea prin apel la tradiție, dar și prin aderența la familia politica liberală europeană.

Familia social-democrată își are originea în Internaționala socialistă; PSDR sprijină în 1992 CDR, în 1996, PD, iar în 2000 PDSR, pentru a le imprima și o identitate social-democrată. În 2001 PSDR și PDSR fuzionează sub numele de PSD, pe scena politică de stânga rămânând două partide: PSD și PD. Între acestea apar mari diferențe, PD fiind mai degrabă înclinat spre dreapta, prin susținerea privatizării și deschiderea către diversitatea culturală. De altfel, în 2004 nu a ezitat să se alieze cu un partid liberal, existând chiar voci, și de o parte, și de cealaltă, care ar dori fuziunea lor.

Familia creștin-democrată este cea mai instabilă electoral; reînființat, ca și PNL, după Revoluție, PNTCD este puțin interesat de valorile creștin-democrației. Partid de centru-dreapta, el a reușit, totuși, să reunească sub același simbol ortodocșii și uniații din Transilvania. Cu excepția anului 1996, scorurile sale electorale au fost mici.

Național-populiștii se remarcă prin extremism împotriva tuturor minorităților: PUNR și PRM. Nefiind acceptați ca parteneri în nici o guvernare tocmai din cauza ideilor extremiste promovate, au “garantat” în permanența o opoziție radicală; PRM este un partid cu “potențial de șantaj”, fiind de altfel folosit în acest scop atunci când interesele politice au cerut-o.

Agrarienii minimaliști- deși majoritatea populației trăiește în mediul rural, scorurile electorale ale partidelor din această familie (PDAR, PNT ) au fost în permanența scăzute.PDAR s-a alăturat când stângii, când dreptei, iar PNT a avut un orizont ideologic extrem de limitat, care nu a cuprins nevoile reale ale populației.

Familia ecologistă- slab reprezentată, nu ocupă un spațiu distinct în peisajul politic românesc. În 2000, PER câștigă abia 0,84% din sufragii.

Extrema stângă- de asemenea slab reprezentată, continuatoare a comunismului,a scăzut constant în procente; PS, PSM, PMR (PCR).

Partidele minorităților- doar UDMR reușește să depășească pragul electoral, formând și coaliții la guvernare cu partide de orientări ideologice foarte variate.

2.4 Clivajele politice. Caracteristici

“ Dreapta și stânga sunt doi termeni antitetici prin care se desemnează în mod frecvent, de mai bine de două secole, contradicția dintre ideologiile și mișcările în care s-a scindat domeniul politic, eminamente conflictual, atât în planul acțiunii, cât și al teoriei. În interiorul domeniului în care sunt întrebuințați, în calitate de termeni opuși, ei se exclud în mod reciproc, dar sunt și atotcuprinzători; se exclud deoarece nici o doctrină și nici o mișcare nu poate fi în același timp de dreapta și de stânga; sunt atotcuprinzători deoarece, măcar în înțelesul de bază al perechii,(…), o doctrina sau o mișcare nu pot fi decât de stânga sau de dreapta.”

Termenul a fost introdus în teoria politică de G. Sartori, urmat de Arend Lijphart și se referă la o diviziune socială care permite separarea populației și identificarea de categorii de participanți la actul politic, în funcție de una sau alta dintre caracteristicile fundamentale ale unui grup social – profesie, status social, religie, etnie, etc.Din această perspectivă, putem formula existența mai multor tipuri de clivaje : protestanți-catolici, patroni-muncitori, minoritate etnică-majoritate, rural-urban, centru-periferie, stînga-dreapta etc.

O altă trăsătură ce definește clivajul politic este conștiința apartenenței la grup a comunităților separate.

În lucrarea Partidele politice din Europa, Daniel Louis Seiler explică apariția, evoluția și funcționarea partidelor politice tocmai prin clivajele existente în societate. Cartea are ca bază de analiză “paradigma celor patru clivaje” a lui Rokkan; acesta susține că evoluția Europei are la baza trei revoluții succesive- națională, industrială și internațională. Urmarite pe două axe coflictuale, funcțională și “teritorial- culturală”, acestea generează clivaje care, la rândul lor, au făcut posibilă apariția familiilor de partide politice. Revoluțiile națională și industrială au determinat apariția a patru clivaje: Biserica- Stat, centru- periferie, capitaliști- muncitori, rural- urban, în timp ce revoluția internațională influențează doar clivajul de clasă. Prin această paradigmă, susține autorul, se pot defini opt familii de partide în Europa Occidentală: “În ordinea importanței lor politice în Europa, aceste familii de partide sunt: partidele muncitorești și aliații lor, partidele patrimoniale, democrația creștină, autonomiștii, centraliștii, ecologist-agrarienii, anticlericalii și, în sfârșit, producătorii.” Pentru Europa Centrală, afectată de îndelungul regim comunist, este necesară, spune Seiler, o adaptare a paradigmei, întrucât “ieșirea din sistemul comunist nu se face printr-o simplă trăsătură de condei. Aceasta implică o revoluție tot atât de profundă ca și cea care a dat naștere regimului precedent. Nu este suficient să instaurezi instituții democratice pentru a instaura și democrația. Trebuie să se treacă de la o cultură a pasivității, a supunerii, la o cultură cetățenească.” Pentru problematica speciala a acestei zone a Europei, introduce un nou clivaj, între Stat și societatea civilă, produs pe axa teritorial-culturală ; astfel, îi apar patru noi familii de partide situate la poli opuși : partide totalitare și democrate, partide sociale și liberale.Sistemele de partide apărute aici oglindesc rămășițele comuniste, dar și conflictele apărute prin căderea comunismului.

În lucrarea Partide politice și democrație în Europa Centrală și de Est , Jean-Michel de Waele realizează un studiu comparativ al organizațiilor partizane din această zonă, în perioada post-comunistă. Tendințele generale pe care le remarca sunt:

1. micșorarea numărului de partide politice reprezentate în Parlament;

2. diminuarea sau stabilizarea numărului de partide prezente în incintele parlamentare nu conduc la apariția unor peisaje politice consolidate și stabilizate;

3. fluiditatea și instabilitatea peisajelor politice din Europa centrală și de est.

Partidele politice din Europa Centrală și de Est pot apărea sau se pot dezvolta în cadrul mai multor clivaje, contrar omoloagelor lor occidentale.

Dintre toate, constată persistența clivajului urban/rural, care se explică, pe de o parte, prin rolul deosebit de important și numarul mare al populației rurale în majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est, iar pe de altă parte, prin costul economic și social al reformelor la sate. Ca și în Occident, nici un partid nu a apărut din susținerea intereselor specific urbane. Acest clivaj însă, influențează toate peisajele politice datorită importanței cantitative a persoanelor pe care le vizează.

Clivajul centru/periferie influențează aproape toate țările din regiune, deoarece mai peste tot există o minoritate națională importantă ( exemplu UDMR în România ).

Clivajul maximalist/minimalist opune partizanii unei reforme economice rapide susținătorilor unei abordări graduale, lente. De o parte și de alta a celor două “curente”se regăsesc diferite variante, în jurul a trei elemente comune : ritmul reformelor, amploarea lor și gestionarea factorului social.Acestea, afirmă autorul, vor varia în funcție de situațiile naționale și de evoluțiile economice.

Specificitatea situațiilor politice ale țărilor din această regiune face necesară adăugarea unui al cincilea clivaj structurant. Toate partidele se poziționează în funcție de acest clivaj, plasându-se deasupra tuturor celorlalte .

Este vorba despre clivajul autoritar/democratic, expresia contemporană a conflictului cultural istoric dintre „tradiționaliști” și „occidentaliști”. Miza principală a acestui clivaj este democrația politică și socială.

Clivajul comunist/anticomunist s-a manifestat cu intensitate, temele electorale ce presupuneau atacarea comunismului având mare efect asupra cetățenilor.

Despre influența comunismului asupra comportamentului instituțional și mentalității oamenilor vom vorbi mai pe larg într-un capitol destinat acestui subiect.

Arend Lijphart, în Modele ale democratiei, identifică șapte dimensiuni ale conflictului partizan :

Dimensiunea socio-economică ( guvernele de stânga au produs bugete mai mari, creștere în sistemul public al economiei, tendințe de egalizare a veniturilor, eforturi mai consistente de diminuare a șomajului, mai multe cheltuieli pentru educație, sănătate, protecție socială decât guvernele de dreapta ) ;

Dimensiunea religioasă ;

Dimensiunea cultural-etnică ;

Dimensiunea rural-urbană ;

Susținerea regimului ;

Politica externă ;

Temele postmaterialiste

Prima dintre cele șapte dimensiuni este o rezultantă a clivajului stânga- dreapta.

2.5. Definirea axei stânga/ dreapta

Ca și celelalte clivaje, stânga- dreapta vizează o confruntare între două puncte de vedere diferite, ce marchează trăsături ideologice aproape opuse. El este necesar pentru că, spune Bobbio, "Părțile aflate în joc rămîn în permanență două, oricîți aliați ar avea.

Păstrîndu-se neclintită marea și unica dihotomie prieten-dușman, reducerea inevitabilă la doar două părți aflate în conflict, adică procesul de bipolaritate, devenit obligatoriu prin atragerea diverșilor adversari potențiali spre polii existenți, are loc pe baza principiului și practicii după care prietenul dușmanului meu este dușmanul meu sau, invers, dușmanul dușmanului meu este prietenul meu.”

Deși relevanța acestui clivaj e viu contestată, în special prin criza ideologiilor, Bobbio afirmă că acestea se manifestă mai intens ca oricând; există programe diferite, cu soluții diferite la multiple aspecte ale vieții politice. De asemenea, ideile și viziunea asupra mersului societății sunt diferite.

Până la urmă, conchide Bobbio, stânga și dreapta sunt noțiuni relative, implică un anumit sistem de idei, un anumit comportament. Criteriul de bază după care se diferențiază este concepția față de principiul egalitatății, stânga fiind egalitară, iar dreapta inegalitară. Autorul se declară de stânga și consideră că egalitarii nu ignoră inegalitățile naturale dintre oameni, însă au credința că ceea ce-i aseamănă pe indivizi e mai important decât ce-i deosebește. De aceea, politicile de stânga vor urmări minimizarea inegalităților sociale prin protecție socială, în timp ce dreapta va încuraja tocmai dezvoltarea naturală a inegalității. Bineînțeles, în sens literal egalitatea este un concept negativ; egalitatea totală conduce la tiranie, totalitarism, conformism (stânga radicală ); principiul egalității, în viziunea lui Bobbio, trebuie aplicat în varianta sa moderată: eliminarea acelor inegalitaăți și privilegii sociale care conduc la o dominație nelegitimă.

Un alt criteriu de analiză a acestui cuplu conceptual este relația dintre libertate și autoritate. Stânga acceptă intervenția statului în societate și economie, de la planificare absolută ( cazul comunismului, stânga radicală ) și desființarea proprietății private, până la intervenția limitată a statului, și în general pe aspecte de protecție socială, care să asigure un trai decent ( social- democrația ). Dreapta merge de la o extremă în care interzice orice implicare a statului și chiar dispariția acestuia ( anarhismul ), până la o intervenție limitată, aceasta având intensități diferite în funcție de epocă: a existat un liberalism al statului minimal, al statului “paznic de noapte” al societaății, un liberalism al statului bunăstării etc. La nivel practic, extremele de stânga și dreapta, deși fondate pe ideologii opuse, au aproximativ aceleași consecințe, reflectate într-o încalcare gravă a drepturilor omului. Pe de altă parte, în trăsăturile lor moderate ( ex. social-democrația și liberalismul statului bunăstării ) au iarasi finalități practice asemănătoare.

Alina Mungiu Pippidi ( într-o lucrare din 2002 ) considera că majoritatea oamenilor din România sunt de stânga, însă doar 16% își recunosc o orientare de stânga sau centru-stânga; și se consideră așa pe baza acordului cu o singură afirmație: nu trebuie să existe diferențe mari de venit între oameni. Votanții de stânga sunt asociați cu un venit redus, vârsta ridicată, mediu de rezidență rural, nivel scăzut de educație. Aproape 20% din electori se cred de dreapta; trăsăturile lor sunt opuse celorlalți ( mai există și încrederea în Occident și înclinația către o conducere democratică) și, în plus, sunt interesați de ideologie. Doar 25% din români recunosc distincția între stânga și dreapta, prin trăsăturile lor absolutizate ( stânga e pentru egalitate, dreapta pentru inegalitate, stânga vrea ca Statul să ajute oamenii, iar dreapta nu…). 70% din oameni nu iau în calcul ideologia atunci când votează. Programele au importanță mică în comparație cu imaginea actorilor politici. Electorii tind să atribuie programele și realizările care le convin actorilor politici pe care îi simpatizează. Indiferent dacă o guvernare e de stânga sau de dreapta, problemele pe care oamenii consideră ca e de datoria Guvernului să le rezolve sunt sărăcia, locurile de muncă, stoparea creșterii prețurilor. Cei care vor să câștige trebuie să folosească discurs de stânga( precum CDR în 1996 ).

Într-un sondaj BCS realizat în perioada 7-13 noiembrie, pe un eșantion reprezentativ național de 1155 persoane, finanțat de Fundația Societatea Civilă, aproximativ un sfert din populația din eșantion nu cunoaște orientarea politică a partidelor din România; 17% din persoanele intervievate nu știu ce orientare politică au, iar 14% nu au orientare politică ( vezi tabelul 1 ). 50% cred că PRM este de stânga sau centru-stânga, în cazul UDMR opiniile sunt aproape egal împartite între stânga, centru-stânga, dreapta, centru-dreapta, iar 39% nu știu, la fel și in cazul PNG. In schimb, a început să se cristalizeze pentru alegători orientarea principalelor partide. Astfel, PNL este considerat de dreapta sau centru-dreapta de 70% dintre aceștia, iar PSD de stânga sau centru- stânga de 65%. Partidul Democrat este, în mod ciudat, asociat dreptei de 61% din persoanele intervievate, probabil datorită alianței cu PNL.

Tabel 1

Sondaj BCS, noiembrie, 2006

În perioada 1999-2006, numărul celor care nu știu ce orientare politică au crește procentual de la 10% la 17 %. În 2006, 42% se declară de dreapta sau centru-dreapta, iar 46,3% ar vota cu Alianța D.A. PNL-PD în cazul unor alegeri parlamentare anticipate. Observăm că cele două valori corespund în mare masură, ceea ce înseamnă că începe să se cristalizeze o ideologie de dreapta, dar și faptul că PD este asociat aceleeași ideologii.

Înclinație ideologică spre centru-stânga și stânga are 15% din populația chestionată, dar vot pentru PSD ar acorda 22,2%, ceea ce ne face să credem că alte cauze influențează votul pentru PSD, mai puțin ideologia; cu atât mai mult cu cât și pentru PRM, considerat, după cum am vazut, de stânga, ar vota 10,1% din cetățeni ( tabelele 2 si 3 ).

Nu dispun de baza de date, pentru a putea face o analiză amănunțită a concordanței între orientarea politică a populației, votul pentru anumite partide și orientarea politică asociată de populație cu anumite partide, însă, la o privire superficială, observăm mari discrepanțe pe zona de stânga, că pentru partidele mici ambiguitatea ideologică este covârșitoare, dar și faptul că s-a conturat o ideologie a dreptei în opinia publică.

Tabel 2

Sondaj BCS, noiembrie, 2006

Tabel 3

Sondaj BCS, noiembrie, 2006

2.6. Între menținerea clivajului stânga /dreapta și catch all parties

În cazul României, situația este destul de confuză, iar ambiguitatea pornește de la partide. Acestea lansează teme și mesaje și de stânga și de dreapta, pentru a atrage electorat, fapt ce nu permite consolidarea unei identități ideologice. Partidele preferă să se definească de centru- stânga sau centru- dreapta. Astfel, se creează un cerc vicios, întrucât, în acest context, “ cetățeanului îi este foarte greu să își creeze o identitate politică și structurală, în funcție de modificările propriului statut social și de reprezentările politice aferente”. Există o slabă comunicare între structurile sociale și politicile promovate de partide, precum și o îndepărtare a populației de fenomenul partizan. Vom vedea, în capitolul rezervat cercetării propriu-zise, dacă aceste afirmații se mențin adevărate pentru spațiul românesc.

Această ambiguitate a identității ideologice ne face să credem că și partidele din România au tendința de a deveni catch-all parties, interesate de a atrage un electorat numeros, fără o structură clară. Termenul a fost utilizat pentru prima dată de Otto Kircheimer și preluat ca atare în teoria politică; definește partidele eterogene din punct de vedere sociologic, fără identitate ideologică unică, partide interclase.

Catch- all parties sunt de regulă partidele naționaliste, care au ca și criteriu de aderența cultura comună, indiferent de clasă, educație etc.

Am observat în tabelul 1 că 39% din populația chestionată nu cunoaște înclinația ideologică a UDMR, 13% consideră că nu are, iar restul de 48% își repartizează răspunsurile pe întreg spectrul stânga-dreapta. Aceeași situatie se regăsește și la PC și PNG. Indiferența în privința ideologiei face ca, atunci când sunt chestionați, majoritatea oamenilor să plaseze partidele “la nimereală” pe axă. Vom vedea în ce măsură cultura politică a românilor influențează acest comportament.

Într-un sondaj BOP din noiembrie 2005, observăm ca doar 51,3% din subiecți se pot poziționa pe axa stânga-dreapta. Și aceștia se distribuie pe o scală de la 1 la 10, majoritatea alegând centrul.

Capitolul 3.Votul și tipul de electorat

Unul din conceptele de bază ale acestei lucrări este votul; ce este votul, de ce merg oamenii la vot, care sunt mecanismele ce stau la baza acestei acțiuni reprezintă întrebările cărora vreau să le găsesc răspuns în acest capitol. Acordarea votului poate fi privită din trei perspective: dinspre electorat, dinspre partide și vis-à-vis de mass-media. În capitolul de față voi detalia primul aspect, cel al electoratului, dar mă voi referi, pe scurt, și la celelalte două.

3.1 Mecanismul votului

Votul este definit ca “ tip de alegere socială, în care membrii unei comunități sau ai unei categorii de populație își exprimă o opinie sau o opțiune pentru o persoană, o soluție sau o idee”. Există o serie de motive pentru care oamenii merg la vot: presiunea normativă din spectrul civic, votul văzut ca obligatie morală, cu rădăcini de tip ritualic, conformismul, tăria raportului cu un anumit partid, mecanisme interne etc.

Deși îndeobște se consideră că votul are la bază mai multe opțiuni, ele nu sunt, în fapt, decât două, procesul de bază ce intervine în mecanismul votului fiind polarizarea ( raportarea la realitate se face în termeni polari- individul ia în calcul doar două formațiuni politice). Mai există și atribuirea, precum și centrarea pe putere sau pe opozitie. Din perspectiva acestui ultim aspect, votanții se împart în patru categorii:

-Activ mulțumit ( se centrează pe putere și votează cu aceasta );

-Reactiv mulțumit ( se centrează pe opoziție și votează cu puterea );

-Activ nemulțumit( se centrează pe opoziție și votează cu opoziția );

-Reactiv nemulțumit ( se centrează pe putere și votează cu opoziția)

Teoria votului

În definirea situației de vot intervin două aspecte: unul social, public și altul subiectiv. De latura socială țin problemele comunității locale, modelele culturale locale de votare, regiunea istorică sau aria culturală de rezidența, resursele mediatice;

partea subiectivă intervine prin valorile individului, încrederea în instituții, profilul votantului, anumite resurse personale ( precum nivelul venitului, educație) .

Am stabilit care ar fi principalele motive pentru care oamenii votează, precum și variabilele ( de ordin subiectiv și public ) care intervin în procesul de luare a deciziei. Ce anume hotărăște, însă, electorii, să voteze cu un partid sau cu altul? Vom încerca să raspundem, pe scurt, prin următorul citat:

“ Dacă alcătuirea unui sistem de partide înseamnă, în primul rând, dezvoltarea unui tipar stabil de interacțiuni între elitele politice concurente, pe de o parte, și între aceste elite și alegători pe de altă parte, atunci cel mai mare obstacol în construirea sistemelor de partide îl constituie instabilitatea sprijinului pentru partide și a identităților de partid…Alegătorii nu sunt lipsiți de raționament ; ei nu presupun neapărat ca un simbol de partid vechi de patru ani garantează o calitate și o ideologie mai demne de încredere” decât o fac alți factori, precum “accesul la mass- media, aptitudinile unui staff de campanie bine plătit, atracția personală a unor figuri sau pozițiile bine alese în ceea ce privește cele mai importante teme… ”

Așadar, în absența unei identități clare a partidelor, fundamentale în luarea deciziei devin modul în care este organizată campania electorală, mass-media și personalitățile ce sprijină partidul, putând fi din interior sau din afara acestuia. Vom reveni ulterior și asupra acestor aspecte.

Însă, nu toți oamenii sunt convinși să meargă la vot. În cadrul oricăror alegeri există și absenteism ( în condițiile în care votul este un drept și nu o obligație ). De asemenea, între două alegeri consecutive mulți oameni își schimbă opțiunea de vot ( electorat volatil ).În continuare, vom vedea la ce se referă absenteismul și volatilitatea și care sunt cauzele lor.

Absenteismul

Se referă la neparticiparea la scrutin. Exista două tipuri de cauze : structurale și conjuncturale (apariția unor probleme independente de voința individului, de exemplu, un accident, care te impiedică sa mergi la vot ). Cauzele structurale sunt mult mai complexe : oamenii nu mai acordă importanța votului, nu au încredere în instituții, între straturile societății sunt blocaje de comunicare, sau pur și simplu nu se regăsesc în mesajele sau structura nici unui partid.

Volatilitatea

Volatilitatea agregată reprezintă procentul de voturi ce trece de la un partid la altul între două alegeri consecutive.Transferul de voturi de la partide ce-și păstrează identitatea se datorează volatilității electoratului, iar volatilitatea ce rezultă din fragmentarea, dispariția sau apariția unor noi partide se datorează volatilității comportamentului elitelor. Principalii factori ai volatilității electorale sunt : proporția și frecvența oricăror schimbări în sistemul electoral, în numărul de partide, identitatea lor și dreptul de vot; activarea clivajelor sociale, redusă, dată fiind slăbiciunea societăților post-comuniste.

Volatilitatea electorală tinde să crească pe masură ce trece timpul de la ultimele alegeri și să scadă pe măsură ce crește numărul alegerilor de la tranziție.

3.2 Tipologia electoratului

În lucrarea Mecanismele electorale ale societății românești, Alfred Bulai considera că electoratul este împărțit în patru categorii: activiștii de partid, votanții de încredere, votanții de campanie ( se hotărăsc în perioada campaniei electorale și reprezintă cea mai importantă categoie de electori ai unui partid), votanții conjuncturali ( se hotărăsc la sfârșitul campaniei, chiar în timpul dezbaterii finale).Pentru noi, importante sunt ultimele două categorii de electori; practic, pentru ei se realizează campania. Mai există, însă, dintr-o altă perspectivă, și votanți ai puterii, cei care consideră că este firesc să voteze cu partidul aflat la guvernare, precum și votanți reactivi, cei care votează împotriva unui partid , pe principiul “ oricine, dar nu ăsta”.Colton crede că , în mod fundamental, sunt trei elemente care intervin în stabilirea intenției de vot: evaluarea asupra performanței guvernării trecute, personalitățile care doresc mandatul, așteptările legate de fiecare candidat. În statele post-comuniste, prevalează al doilea element..

Și Paul Lazarsfeld considera că există o relație strânsă între intenția de vot și orizontul de așteptare asupra câștigătorului .Mulți dintre cei ce își schimbă intenția de vot o fac pentru că au impresia că celălalt va câștiga: “Nu avea nici o importanță pentru mine cine va câștiga, dar am vrut să-l votez pe câștigător “. Există patru pași în activarea intenției de vot : propaganda trezește interesul, interesul conduce la o receptivitate mai mare, atenția este selectivă, votul se cristalizează.Astfel, dintre programele existente în campanie, electorii se orientează către partidul care se pliază mai bine pe dorințele și nevoile lor; nu există afinități ideologice printre acești electori, ei nu recunosc nici distincția stânga- dreapta.

Dar cum se împarte electoratul volatil, în funcție de partide, există o împărțire proporțională la fiecare? Se pare că nu ; în general, se consideră că electoratul cât de cât stabil și cea mai mare rată a votanților se înregistrează la partidele fost comuniste, în defavoarea celor naționaliste și conservatoare. Partidele fost comuniste au reușit să-și atragă partea defavorizată a populației . Robert Bohrer, Alexander Pacek, Benjamin Radcliff, în articolul Electoral partcipation , ideology and party politics in post- communiste Europe, împart partidele pe o scală ideologică, de la stânga la dreapta, astfel: foști comuniști, stânga non-comunistă, centru- dreapta, conservatori, naționaliști; dintre aceștia, cei plasați la stânga, au o rata de vot mai mare.Deși în creștere, spun aceiași autori, identificarea cu partidele este scazută, procesul de instituționalizare se află în desfășurare, iar volatilitatea este , încă, destul de mare.

O altă clasificare a electoratului are ca și criteriu o trăsătură de caracter ; astfel, avem :

Tradiționaliștii ( peste 45 ani, căsătoriți, familiști, venit mediu, respectă autoritatea) ; aproximativ 35% ;

Idealiștii ( intelectuali, oameni cu venituri mici, optimiști, au spirit vizionar și sunt gata să susțină orice idee îndrăzneață ) ; aproximativ 25% ;

Pragmaticii ( votanți de circumstanță, au venituri mari și îi aleg pe cei care consideră că le servesc mai bine interesele ) ;10% ;

Conservatorii ( peste 50 ani, familiști, venituri medii, valorizează trecutul, creștini) ; 15% ;

Minoritarii ( reprezentanții minorităților etnice, religioase, sexuale etc, formează un electorat stabil) ; aproximativ 7-10 %.

Nu putem încheia capitolul referitor la vot fără a sintetiza, în câteva idei, procesul obiectiv ce pregătește scrutinul ; e vorba de campania electorală.

Campania electorală

Comunicarea politică este definită ca fiind  “spațiul unde se schimbă discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii și care sunt oamenii politici, jurnaliștii și opinia publică, prin intermediul sondajelor”. Succesul omului politic depinde de modul în care este capabil să dezvolte o relație bună cu presa și opinia publică, să-și construiască identitatea și acțiunea politică apreciind corect reflectarea acestora în mass-media. Deși această relație trebuie îndelung și cu atenție cultivată, multe se pot schimba în timpul campaniei electorale.

“ O perioadă stabilită oficial înaintea unui scrutin, depășită, de regulă, doar în punctul ințial, nu și în cel final, în care actorii politici își intensifică acțiunile de propagandă într-un context social și mediatic favorabil”. Actorii acesteia sunt oamenii politici, partidele, publicul, mass-media, dar și societatea civila și experți. Rolul fundamental revine personalităților care candidează, dar și mass-media, prin care se realizează, în mare măsură, comunicarea electorală, fiind “ o resursă de cunoaștere și învățare democratică ”.

Propaganda politică, dincolo de sensul său profund peiorativ, înseamnă “ un demers prin care un actor politic încearcă să influențeze atitudinal și comportamental un anumit public- țintă prin intermediul unor acțiuni politice și prin comunicare. ” Temele sunt ideile cele mai importante pe care actorul politic respectiv dorește să le transmită electoratului ; ele derivă din ideologia pe care partidul o promovează și în care este încadrat de populație. Nu în ultimul rând, votul, ca element de bază în orice democrație, concretizat în opțiunea pentru un candidat sau altul.

Temele lansate în campanie ar trebui, așa cum spuneam, să provină din structura programului politic, iar acesta de asemenea, ar trebui să fie în concordanță cu ideologia partidului. Din păcate, însă, iată ce citim într-un «  manual » de campanie electorală : “ Aceste idei trebuie considerate ca mize politice care argumentează discursul politic și evidențiază candidatul. Ele reprezintă structura de rezistență a edificiului electoral… trebuie să răspundă așteptărilor alegătorilor. O tehnică de aur este să spunem publicului ceea ce vrea să audă… temele pot fi soluții generoase sau oferte demagogice. De aceea, ideile de bază ale campaniei trebuie să seducă electoratul, pentru a-i câștiga acordul și a-l face să acționeze în sensul dorit . Temele diferă de la un grup la altul… ” ( Marius Ghilezan, Cum să reușești în politică, p.84)

Mass-media

Din multitudinea de abordări referitoare la influența mass-media asupra publicului, mă voi rezumă la două ; este vorba despre teoria rolului absolut al mijloacelor de informare în masă și respectiv, teoria influenței medii a acestora ( în calitate de emițător ) în raport cu receptorul (publicul).

Lasswell considera că mijloacele de informare reprezintă cea mai sigură metodă „de gestionare guvernamentală a opiniilor”, atât în tabăra opozitiei, cât și in cea a puterii. În viziunea sa comunicarea are întotdeauna același sens, unidirecțional, de la emițător la receptor, ceea ce face ca receptorul să aibă un rol pasiv în relația comunicațională. Mesajele sunt transmise receptorilor ca niște “gloanțe magice”, percepute în același mod de toată lumea și determinând reacții mai mult sau mai puțin uniforme. Mass-media e vazută ca un mecanism atotputernic, având la bază un model stimul-răspuns.

Pe de altă parte, Lazarsfeld elaborează teoria comunicării în doi pași: de la mass-media la liderii de opinie și de la aceștia către indivizii mai puțin informați. Rolul mass-media este unul limitat, mesajele pe care le transmite despre campanie ating un numar redus de oameni, de regulă cei mai informați; aceștia, la rândul lor, trăiesc în grupuri și intră în relații cu ceilalți indvizi. Publicul nu mai apare ca uniform, ci creat din grupuri de referința, cu reacții diferite.

Există o serie de teorii referitoare la influența mass-media asupra electoratului; întrucât nu prezintă o importanță foarte mare pentru scopul acestei lucrări, doar le voi enumera:

Teoria „agenda-setting”;

Teoria „dependenței”;

Teoria „spiralei tăcerii”;

Teoria „cultivării”.

Capitalul electoral

Presupune două componente : ideologică și de imagine, atât la nivel de partid ca structură politică, dar și la nivel de lider.

Componenta ideologică se referă la ideile de bază pe care actorul respectiv le formulează în raport cu stilul și tipul de guvernare pe care îl propune. Promovarea ideologiei presupune: gestionarea propriului capital ideologic, respingerea acuzelor de natură ideologică aduse de adversari, promovarea propriilor teme politice. Un actor politic e cu atât mai puternic cu cât ocupă o zonă a spațiului politic cu cât mai puțini competitori, de aceea el trebuie să se identifice ideologic. O alternativă este, bineînțeles, ambiguitatea ideologică, atunci când, lipsit de o bază electorală stabilă, îți atragi electori de la alte partide. Este ceea ce se intamplă în partidele din țările postcomuniste; “tinerețea” acestor partide, instabilitatea instituțiilor electorale, nevoia de a atrage electorat într-un timp foarte scurt sunt elemente care au contribuit la realitatea de azi: partidele nu au, încă, o orientare ideologică foarte clară, programele sunt destul de confuze și prezintă trăsături atât de stânga, cât și de dreapta; să te poziționezi la un capăt sau altul al axei electorale e destul de riscant, iar partidele nu-și pot asuma riscuri atât de mari.Ca partid de dreapta, de exemplu, nu poți să nu promovezi protecția socială, totuși, marea masă a potențialilor electori e formată din persoane sărace, care au nevoie de ajutor; ca partid de stânga, promovezi economia de piață, evident, tema de dreapta etc. De altfel, românii doresc ca, prin propunerile pe care le avansează, partidele și liderii lor să proiecteze în acestea “ propriile lor speranțe ”. Cel mai important este să spui, pentru ca oamenii încă mai speră.

Componenta de imagine

Actorii politici încearcă să impună electoratului o imagine care să-i diferențieze de ceilalți pe scena politică. Un partid are o imagine bună atunci când se remarcă prin coerența ideologică, se preocupă de problemele electoratului fidel, apare în fața electorilor ca un partid unit, reprezentat de o singură voce. Aceasta nu înseamnă că trebuie să vorbească doar liderul sau purtătorul de cuvant, ci ca mesajele transmise de oricine din interiorul partidului trebuie să fie convergente, să exprime o poziție comună.

Fiecare partid și fiecare lider politic au câte o etichetă, un capital de imagine cu care vin din mandatul anterior ; și asupra acestui aspect trebuie lucrat în campanie : se estompează elementele negative, se accentuează cele pozitive.

Promovarea imaginii actorului politic conține mai multe etape :

Evidențierea calităților fizice, intelectuale și morale ale candidatului ;

Valorificarea pozitivă a defectelor ;

Câștigarea notorietății ;

Confirmarea publică a identității construite ;

Transfer de prestigiu, dacă este cazul

Electoratul alege partidele care sunt conduse de oameni percepuți ca puternici.

Sunt de preferat acțiunile pe termen lung, întrucât conturează o imagine clară a actorului politic, formează capitalul de imagine stabil, care nu poate fi schimbat decât prin evenimente ieșite din comun: “Ceea ce ești vorbește atât de tare că nu mai auzim ce spui”; cu alte cuvinte, în campanie se confruntă și “trecutul politic”.

Marea amenințare a oamenilor politici e pierderea reprezentativității; trebuie să-ți adaptezi astfel discursul, încât să mulțumești pe toată lumea, pentru că fiecare elector e un posibil votant al tău. Imaginea e formată la un moment dat și greu se reactualizează; Petre Roman, tehnocrat și vorbitor de limbi străine, e considerat, totuși, oportunist, iar șansele lui să revină în politică sunt mici. Aceeași e situația cu Emil Constantinescu, văzut drept un om slab, care nu poate să lupte cu “securitatea”, “mafia”, “sistemul ticăloșit”și alte adaptări ale Răului. În pofida lipsei de vizibilitate, Stolojan și-a menținut un nivel constant de încredere, nu mic, dar nici suficient de mare; românii îl văd competent, dar prea lent și șters. Ion Iliescu este un om de încredere, iar Corneliu Vadim Tudor emană forța și competența. În România, liderii care se afirmă și vor să se mențină la putere trebuie să fie protectori față de cetățean, autoritari față de oricine ne-ar jigni orgoliul, să creeze impresia că pot rezolva toate problemele, să poată stopa toate disensiunile, întrucât fundamentală pentru români, iar sondajele confirmă acest lucru, e mentalitatea paternalistă.

Mai multe despre lideri vom vorbi în capitolul următor.

Capitolul 4.Leadership-ul politic

Leadership-ul este capacitatea de a conduce oamenii, de a le organiza idealurile și de a acționa în situații excepționale. De aceea, nu oricine poate fi conducător; este nevoie de vocație, cum spune Weber, dar și de autoeducare pe parcurs. Printre trăsăturile specifice ale liderului, putem enumera: viziune, charismă, caracter, responsabilitate, capacitate de planificare, de control social, stabilitate emoțională, fermitate, gândire pozitivă…

Deși comun, temenul de lider nu permite decât o observare a comportamentului celor considerați astfel, nu însă și o cunoaștere sistematică a fenomenului vieții politice implicat de leadership. Nu există o școală de leadership, practică sau intelectuală. Putem vorbi despre lideri în cazul conducătorilor formali, despoților, tuturor celor care dețin un anumit tip de putere?

Conceptul este indiscutabil legat de cel de putere.“ Toți liderii sunt actuali sau potențiali deținători de putere, însă nu toți cei care au putere sunt lideri”. Există o relație intimă între leadership și putere. Burns definește leadership-ul ca un proces în care liderii induc adepților dorința de a acționa pentru anumite scopuri ce reprezintă valorile și motivațiile, dorințele și nevoile, aspirațiile și așteptările – atât ale liderului, cât și ale adepților, iar geniul acestuia constă în capacitatea de a sesiza și urma valorile și motivațiile comune lui și adepților. Regăsim două aspecte ale acestui fenomen: o relație între una sau mai multe persoane ce exercită influența și una sau mai multe persoane supuse acestei influențe; o relație ce poate fi cel mai bine studiată în cadrul proceselor de grup.

4.1.Conceptul de leadership politic

Leadership-ul apare oriunde interacțiunile dintre indivizi conduc la o forma de autoritate și subordonare. Sunt necesare trei elemente: conducerea, adepții și relația dintre primele două componente. În cazul liderilor politici, măsura puterii lor e dată de intensitatea influenței asupra nucleului partidului. Obediența, respectul care i se acordă, recunoașterea publică a puterii conferă liderului putere.

Trăsăturile personale sunt, de asemenea, foarte importante; un om poate “să se nască lider “ sau să dobândească însușirile necesare prin educație. Caracterizând tipurile de elită, Machiavelli, în opera Principele, găsește două: elita leu și elita vulpe, liderul politic trebuind să dispună de calitățile ambelor, întrucât scopul său fundamental este să dobândească puterea. Iar ca să o dobândească, trebuie să fie remarcat.După cum spunea Herbert Spencer : “ înainte ca el să reconstruiască societatea, societatea trebuie să-l construiască pe el”. Altfel spus, lider poate fi nu cel care încearcă să adapteze condițiile la personalitatea sa, ci cel care are o personalitate ce-i permite să cunoască nevoile momentului și să-și transpună ideile în acțiune politică. Impus ca și conducător, un om politic va avea succes doar dacă dispune de capacitatea de a-și atrage oamenii de partea sa; altfel, puterea sa va rămâne doar formală, urmând ca altcineva să influențeze în mod real structura și funcționarea partidului; e vorba de liderul informal.El nu are o poziție oficială, dar poate influența ca lucrurile să meargă în direcția dorită de el.

4.2. Rolul puterii în politică

În funcție de nivelul său de extindere și de natura ei,Grawitz și Leca prezintă în Tratatul de știință politică ( 1985) mai multe caracteristici ale puterii politice.

În funcție de câmpul de extensiune, puterea politică se identifică prin intermediul a cinci caracteristici.

Puterea politica se aplică la societate ca întreg;

Puterea politică are un spațiu pe care cârmuiește, pe care îl organizează și în care se autoreproduce în forme diferite de organizare, în funcție de tipul de regim politic sau de sistem politic – tradițional, modern, contemporan;

Puterea politică acționează în cadrul unui mod determinat de producție și de reproducție a vieții materiale a societății, stabilind formele de repartizare a surplusului reieșit din activități economice pentru satisfacerea cererilor sociale;

Puterea politică folosește coduri de comunicare ce deosebesc societatea în care acționează de alte societăți și care asigură coordonarea activităților membrilor societății.

Puterea politică stabilește și aplică, funcționează în cadrul unui sistem de reguli ce stabilesc relațiile dintre indivizi, dintre aceștia și diferite grupuri, dintre grupuri, instituții sociale, etc.

Sub aspectul naturii sale, puterea politică are următoarele caracteristici:

Puterea politică este suverană, în sensul că nu există nici o altă putere pe același teritoriu, căreia să i se supună;

Puterea politică este rezultatul alianței dintre coerciție și legitimitate în cadrul teritoriului în care acționează;

Puterea politică are o dimensiune normativă: ea stabilește valori și reguli de ordonare a sistemului de interacțiuni sociale, comunitare și instituționale.

Robert Dahl considera că avem de-a face cu un raport de putere ori de câte ori un subiect A obține de la un subiect B executarea unei acțiuni pe care B n-ar fi făcut-o în absența lui A. Orice relații de putere, aflăm din definiția formală a lui Dahl, trimite în mod necesar la raporturi de inegalitate. E adevărat, inegalitatea poate fi acceptată sau impusă .

În procesul de instituționalizare a puterii politice vom avea următoarele 9 trepte, spune Lapierre:

1. Societăți cu reglare imediată și putere politică nediferențiată (sau difuză);

2. Societăți cu reglare prin mediere și putere politică nediferențiată;

3. Societăți cu reglare prin autoritate individualizată și putere politică diluată, dar evidentă;

4. Societăți cu reglare prin autoritate individualizată și putere politică diferențiată, dar fracționată;

5. Societăți cu putere politică concentrată și specializată într-un consiliu sau un șef;

6. Societăți cu putere politică organizată în mai multe consilii sau șefi suprapuși și ierarhizați;

7. Societăți cu putere politică individualizată și foarte diferențiată (principate, republici patriciene, etc.);

8. Societăți cu putere politică instituționalizată și exercitată printr-o rețea de relații clientelare (statele numite "feudale");

9. Societăți cu putere politică instituționalizată și exercitată de o administrație specializată și ierarhizată (state, în sensul restrictiv al termenului).

Weber , în Politics as a vocation, susține că avem de-a face cu relații de putere ori de câte ori un individ realizează sau se abține de la a realiza, conform voinței celuilalt, o acțiune care n-ar fi fost realizată în mod spontan. De aici decurg cel puțin două situații:

1. dacă un individ reacționează la un ordin, fără a realiza ceea ce i se cere, nu este vorba despre o relație de putere ;

2. dacă individul ar fi realizat oricum din proprie voință ceea ce s-a ordonat, există deci convergențe de voințe, fără o relație de putere.

Plecând de la ideea că politica este întemeiată pe conflict, Weber consideră că legitimitatea politică este strâns legată de autoritatea politică, ambele fiind condiții necesare menținerii unui anumit tip de putere politică.

Legitimitatea are trei forme:

Legitimitatea de tip rațional legal, ține de sistemele formalizate ale libertăților politice, sisteme în care există reguli de interacțiune social-politică consfințite printr-un cadru legal. Puterea politică se menține, se constituie și acționează în astfel de forme de organizare politică prin supunerea față de lege.

Legitimitatea tradițională. Într-o astfel de formulă politică, puterea guvernează și este stabilă prin prisma și credința supușilor în sacralitatea normelor și obiceiurilor;

Legitimitatea de tip charismatic, privită drept o credință că progresul și Binele comun, aspirațiile și nevoile membrilor societății țin de calitățile excepționale ale unui lider recunoscut de grup/comunitate ca îndreptățit să impună "cea mai bună dintre ordinile politice".

Sunt autori care nu mai echivalează politica și puterea ( ca Weber ), ci consideră că, în cadrul politicii, care are o întindere conceptuală mult mai vastă, puterea iși are și ea rolul ei. Puterea trebuie analizată în contextul motivațiilor umane și constrângerilor psihice. Burns identifică două tipuri de conducere: tranzactională și transformatoare. Prima se caracterizează prin schimburi politice, economice între lideri și adepți, motivațiile fiecărei părți rămânând neschimbate. Cea de-a doua este o conducere cu caracter moral, întrucât are în vedere scopurile și aspirațiile tuturor. Leadership-ul de partid este de tip tranzacțional, dar are un mare potențial transformator.

Putere, forță, influență

Duverger susține că este necesară realizarea unei distincții între acești trei termeni. Influența se referă la situația în care cineva își poate impune punctul de vedere unui alt individ sau unui grup, fără să aibă neapărat autoritatea necesară; forța presupune acțiunea asupra cuiva prin mijloace de constrângere, pentru a realiza ce i s-a solicitat. Puterea conține o componentă de influență ( dată de legitimitate ), dar dispune și de mijloace de constrângere. Analizând relația dintre putere și influență, Braud observă că relația de influență exclude constrângerea. Ceea ce înseamnă că avem de-a face cu situații în care A, vrând să obțină un anume comportament de la B, poate să-i ofere diferite avantaje atractive: "Fundamental vorbind, influența este întemeiată pe seducție", lucru care ne obligă să facem distincție între persuasiune și situații de autoritate legitimă.

Keith Dowding ( în Puterea, 1997 ) distinge între "power to" și "power over"; puterea de a face (primul concept) este gândit ca finalitate (outcome power) drept "abilitatea unui actor de a-l determina sau ajuta pe un altul în a face o anumită acțiune socială". Conceptul de "putere asupra" este definit ca "putere socială" și constă în “capacitatea unui actor de a schimba în mod deliberat structura de interese a unui actor (grup) determinându-l să se angajeze într-o anumită acțiune socială”.

Postestas-potentia, pouvoire-puissance

M.Prelot distinge între puissance și pouvoir, asociindu-le termenilor latini de potentia și potestas. Puissance este astfel termenul potrivit pentru autoritate naturală și personală (potentia), iar pouvoir pentru autoritate constituită și magistratură. Din perspectiva teoriei juridice a lui Burdeau, se poate spune că puterea politică – potestas, a apărut mult mai târziu decât potentia, originea lor trebuind căutată în apariția unor puteri publice, legate de societatea organizată și structurată conform unei anumite distribuții de putere.

Din diferitele moduri de abordare a relațiilor de putere reiese clar posibilitatea acceptării ipotezei potrivit căreia puterea politică poate fi identificată atât în societățile arhaice, cât și în societățile cu stat. În societățile arhaice sunt ordonate și organizate interacțiunile sociale de către o putere anonimă, puterea fiind, de multe ori, disipată în masa de indivizi: „Ea emană dintr-o serie de credințe, de superstiții sau cutume care impun direct o anumită atitudine membrilor grupului, fără ca să apară necesară intervenția autorității personale a unui șef pentru a asigura supunerea socială”.

Spre deosebire de acestea, societățile cu stat tradițional sau societățile organizate pe principiile statului modern se definesc prin existența unei structuri social-funcționale care este în egală măsură o ierarhie de putere. Ordinea socială în societățile cu stat se construiește prin introducerea unei elite de specialiști între lumea socială și instanțele cu rol administrativ, elite de specialiști prin care deținătorii de putere monopolizează atât accesul la sacru, cât și accesul la gestionarea violenței sociale și la folosirea mijloacelor violenței (preoți, militari, polițiști, etc.).

In timp, s-au impus două categorii de lideri: ideal și charismatic.

Liderul ideal este asemănător cu cei din jur, dar un pic superior;oamenii îl recunosc drept unul de-al lor, însa știu că el este mai capabil, mai inteligent, curajos, familist, sănătos, puternic.

Liderul charismatic se impune în general, în momente de criză. El este diferit de toți ceilalți, un fel de erou cu gesturi, atitudini, comportament ieșite din comun. Are o vocație naturală de a conduce; lui nu i se poate reproșa nimic, întrucât este deasupra moralității și a lucrurilor mărunte de zi cu zi.

4.3. Selecția liderilor

“Cel care are prietenia copilului, entuziasmul adolescenților, sinceritatea băiatului de liceu, diplomația soțului capricios, curiozitatea pisicii și umorul unui idiot poate fi un bun candidat” ( Emmanuel Celler, congresman american )

Există trei categorii de mecanisme de bază ce funcționează în selecția celor ce vor conduce o formațiune, având ca finalitate lideri cu personalități diferite: mecanisme asociate cu un principiu biologic; mecanisme derivate din principiul Fuhrerului; legate de principiul de vot .

Principiul biologic funcționează în societățile în care dreptul de a conduce este ereditar ( ex. dreptul primului născut ) și nu are legătură cu trăsăturile celui considerat lider. Cel de-al doilea presupune ca liderul să-și numească succesorul, uneori combinându-se acest aspect cu un oarecare surogat de vot. Al treilea principiu solicită electoratului să-și aleagă conducătorii, formula prin care se realizează schimbarea frecventă și instituționalizată a reprezentanților puterii.

Pentru a se ajunge la vot, viitorul candidat trebuie, însă, ales în propriul partid. La baza alegerii stau ( sau ar trebui ) mai multe elemente, conform “Manualului politic pentru liderii locali ai Partidului Republican din SUA”, anume: realizarea unei cercetări sociologice, pentru a ști ce își doresc alegătorii, cercetarea activității partidului advers ( cel mai puternic contracandidat ) și a candidatului acestuia, inventarierea problemelor din fiecare regiune.

Nu se întâmplă, însă, întotdeauna așa. În multe cazuri, liderii fondatori se mențin mult timp la putere ( ex. PSD, PRM, PNG, PC ). Astfel de partide sunt slab instituționalizate, nu reușesc să-și creeze o imagine separată de a conducătorului. Iar atunci când liderul este înlocuit, cum este cazul PSD, procesul de transformare este lent, conflictual, iar fostul președinte veghează din umbră și este încă ascultat de o parte din noua elită. Lider neales, inițial, Ion Iliescu se impune printr-o conducere autoritară, având o legitimitate de tip revoluționar. Când puterea sa se erodează, apelează la presă pentru a-i discredita pe toți cei care i se opun ( în general, liderii opoziției și intelectualii prooccidentali ). Controlează pozițiile cheie în finanțe, economie, chiar în Stat, creând impresia că nu poate fi învins. El a avut succes cât timp oamenii s-au agățat de comunism și le-a fost teamă să pășească mai departe, spre capitalism. Există, încă, în România, o preferință pentru conducerea de tip autoritar, dar o autoritate reală ( Ion Iliescu ), nu simulată ( cum este cazul lui Adrian Nastase, care s-a manifestat ca un conducător absolut cât timp a fost la conducere, iar când a pierdut puterea a pierdut tot ).

4.4.Relația lideri politici- partide politice în România

În România, alegerile legislative și cele prezidențiale au loc simultan, fapt ce permite liderilor să joace un rol important în stabilirea strategiilor partidelor.

Există trei categorii de candidați:

candidați situați constant deasupra scorurilor electorale ale partidelor care îi susțin ( Ion Iliescu, C.V.Tudor );

candidați ce își depășesc inițial partidul, după care cad sub cota acestuia ( s-a întâmplat cu Emil Constantinescu, Radu Câmpeanu, Petre Roman, Gheorghe Funar );

candidați care au în permanență un scor mai mic decât al partidului.

În lucrarea de față ne interesează să vedem dacă liderii ajută partidele în alegeri sau, dimpotrivă, votul pentru partid se concretizează și într-un vot pentru reprezentantul acestuia.Vom vedea care este situația, pentru România, în tabelul următor. Prezentăm datele statistice din perioada 1992-2004.

Constant, cațiva lideri au rezultate electorale mai bune decât partidele pe care le reprezintă. Opinia noastră este că aceștia influențează intenția de vot într-o măsură mai mare decât orientarea ideologică a partidelor și populației.

Într-un sondaj BCS realizat în București, pe un eșantion de 4521 persoane, în perioada 15-29 octombrie 2006, constatăm încrederea în lideri a votanților partidelor politice. Prezentăm în capitolul referitor la clivaje rezultatele unui alt sondaj, în care electoratul PNL vota în mare măsură în concordanță cu orientarea ideologică, iar partide precum PRM și PNG nu erau creditate cu o orientare ideologică foarte clară. Tocmai la aceste partide, încrederea în lider este foarte mare. Astfel, dintre cei care ar vota PNG în cazul unor alegeri anticipate, 83,6% au încredere multă și foarte multă în Gigi Becali, iar dintre votanții PRM, 70,3% au încredere în Corneliu Vadim Tudor. Din electoratul bucureștean al PNL-lui, doar 33,1% au încredere în președintele partidului, iar în cazul PSD, 40,1% au încredere în Mircea Geoana. Acest lucru poate să însemne că PNL și PSD au început să dispună de un grad mai înalt de instituționalizare, electoratul localizându-l ideologic, în timp ce celelalte partide se află încă sub tutela liderului, care în unele cazuri e chiar liderul fondator( vezi PRM, PNG ). Vom vedea în ultimul capitol al lucrării dacă această afirmație se confirmă.

Capitolul 5.Tranziția spre democrație și cultura politică

5.1.Evoluția diferită, politic și ideologic, a statelor post-comuniste

« Oscilând între imaginea weberiană de vlăstare ale democrației și cea de gropari potențiali ai acestora, partidele politice sunt, fără îndoială, principalii actori ai tranziției democratice în Estul Europei.Însă lipsa de experiență, devierile, eșecurile le transformă în “țapi ispășitori” pentru tot ceea ce nu funcționează în noile democrații.Consecințele nu întârzie să apară, ele traducându-se printr-o extremă volatilitate electorală, prin procente ridicate de absenteism și o orientare către mișcări populiste, radicale, aflate la periferia sistemelor politice ».

Statele fost comuniste sunt foarte asemănătoare,dar diferite de cele din Europa Occidentală, prin istoria recentă comună, prin situarea geografică , prin modul de trecere către democrație, prin realitatea politică și socială din acest teritoriu.

Succesul democratizării statelor fost comuniste depinde, în mare măsură, de politica promovată de principalele partide politice;în acest context, un rol considerabil revine fostelor partide comuniste. Unele dintre acestea au reușit să se adapteze și chiar să cucerească puterea, altele nu. Există două tipuri de explicații ce vizează evoluția acestor partide:adaptarea la mediu și restructurarea internă, pe de o parte și conflictele interne, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, măsura în care un partid politic de extremă stânga reușește sau nu să revină pe scena politică depinde de liderii săi din perioada tranziției. Aceștia pot înțelege necesitatea ruperii de trecut și redefinirea ideologică, pentru a dobândi credibilitate sau pot rămâne cu nostalgia trecutului, nefiind capabili de modernizare.

Huntington considera că există trei grupuri principale în fostele partide comuniste, aflate pe drumul democratizării: “standpatters”, reformiștii liberali și reformiștii democrați, în funcție de atitudinea lor față de democrație. Dintre aceștia, doar reformiștii liberali și cei democrați pot determina revigorarea partidului; însă, în timp ce primii mai păstrează unele legaturi cu trecutul, ultimii condamnă comunismul și își proclamă o ideologie cu totul nouă, social-democrată.

Mediul politic este și el relevant. Astfel, tranziția spre democrație este mai rapidă dacă există mai multe partide care alternează la guvernare; Huntington propune un test al dublei alternanțe: “O democrație poate fi considerată consolidată dacă partidul sau grupul care vine la putere la primele alegeri din cadrul tranziției pierde alegerile următoare și cedează puterea celor care câștigă alegerile, și dacă acești câștigători cedează mai apoi puterea căștigătorilor alegerilor ulterioare”.

Succesul economic al tranziției depinde de popularitatea și legitimitatea noilor guvernanți; altfel, șomajul, inflația, inegalitățile sociale pot conduce la o nouă ruptură în procesul de democratizare. Participarea și gradul de reprezentativitate sunt de asemenea, indicatori ai democrătizării.

Spre deosebire de statele din Europa Occidentală, țările fost-comuniste, deși în favoarea unei economii libere, susțin un guvernământ puternic, garantarea locurilor de muncă și a unui standard minim al nivelului de trai. Partidele care au promovat aceste idei în alegeri au și avut de câștigat .

În 1995, mai puțin de un sfert din populația statelor din Europa de Est își manifestă un minim interes față de vreunul dintre partidele politice, iar acest lucru se datora structurii și dezvoltării slabe a sistemelor de partide din regiune; votul se acordă mai ales în baza statutului socio-economic, în special educația, iar implicarea politică este determinată de aceeași variabilă. Partidele succesoare celor comuniste s-au menținut ca principale partide pe scena politică în România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Lituania. Speriat de transformările bruște și posibilitatea pierderii locului de muncă, electoratul s-a orientat către liderii pe care îi cunoștea și către social-democrați, care le ofereau stabilitate.

Principalele modificări în plan politic, după căderea regimului comunist, au fost:

tentația asociativă liberă, acolo unde fostul partid comunist eșuează;

forțele politice opozante comunismului apar înainte de prăbușirea acestuia;

apariția unui număr foarte mare de partide, pe fondul lipsei pragului electoral sau a unui prag electoral scăzut; necesitatea formării de coaliții la guvernare, opoziție slabă;

partidele comuniste se refac sub sigla social-democrată sau se autodesființează;

reînființarea partidelor istorice;

anomie politică;

partidele apar sub conducerea unor reprezentanți ai societății civile ( fost dizidentă );

drumul către limpezirea sistemelor de partide: scăderea numărului de partide, schimbarea preferințelor electoratului de la o alegere la alta;

menținerea unei forțe de stânga puternice. Perioada de tranziție, cu toate costurile sale, favorizează partidele social-democrate și, în general, acestea au știut să se adapteze cerințelor populației.

Îndelungata conviețuire sub comunism a afectat atât societatea în ansamblu, cât și modul de organizare și funcționare al partidelor, determinând într-adevăr, o evoluție diferită față de vestul Europei ;“sistemul de partide traduce atât reafirmarea rămășițelor antecomuniste, cât și conflictele născute din prăbușirea comunismului.”

Un indicator al democrației este și gradul de instituționalizare a partidelor politice. Și în această privință, constatăm o explozie pe scena politică atât a unor partide cu originea în partidul comunist, dar și apariția unor partide noi, toate nevoite să-și demonstreze soliditatea sau, dacă nu, să dispară. Această trăsătură de asemenea le diferențiază de partidele din Occident, cu o vechime mult mai mare.

Prin instituționalizare, din punct de vedere juridic,înțelegem « recunoașterea și integrarea constituțională a partidelor în sistemul politic ».

Identificăm trei parametri ai gradului de instituționalizare :

vechimea: legitimează partidele prin experiența și rezultatele acțiunii lor. Bineînțeles, aceasta se dobândește în timp; acest lucru presupune stabilitate, care rezultă dintr-o bună organizare internă și un marketing politic eficient;

depersonalizarea: partidul trebuie să supraviețuiască liderului fondator și să aibă mecanisme funcționale de alegeri interne; partidul nu trebuie să depindă de lider, ci să-și creeze propria imagine și credibilitate;

diferența organizațională- să aibă filiale la nivel local și central și aderenți de categorii diferite, care să-i permită accesul la putere.

5.2.Cultura politică- definiție și tipologie

“Dacă dorim să schimbăm percepțiile despre injustiție, drumul fundamental pe care trebuie să ne îndreptăm este să schimbăm, în primul rând, sistemul de valori, ceea ce nu-i lucru ușor”.

Conform lui Almond și Verba, “cultura politică este distribuția particulară a pattern-uri-lor din orientările politice către obiectele politice, așa cum se realizează acestea între membrii națiunii”. Orientarea este de trei feluri:

Cognitivă ( cunoașterea cu privire la sistemul politic, input-urile și output-urile);

Afectivă ( sentimentele privind sistemul politic, rolurile și performanțele liderilor politici );

Evaluativă ( judecăți de valoare, implică și folosirea cunoștințelor și sentimentelor ).

Obiectele orientării politice sunt reprezentate de roluri, deținătorii acestora și politicile promovate de ei.

În funcție de orientarea față de obiectele politice, există trei tipuri ideale de cultura politică: parohială ( în cadrul cărora aceste orientări nu există ), dependentă ( indivizii au anumite sentimente față de sistemul politic și aplică legea, însă nu se implică activ în crearea politicii), participativă ( reunește orientarea către toate tipurile de obiecte, iar individul se consideră pe sine ca luând parte la procesul decizional).

Tipuri de cultură politică:

Alte trei tipuri de cultură politică rezultă prin combinarea celor de mai sus:

Parohial-dependentă ;

Dependent-participativă;

Parohial-participativă ( este cea mai fragilă, oscilează între democrație și autoritarism, întrucât nu există nici birocrație și nici infrastructura necesară, o tradiție a participării ).

Seiler afirma că “Ieșirea din sistemul comunist nu se face printr-o simplă trăsătură de condei. Aceasta implică o revoluție tot atât de profundă ca și cea care a dat naștere regimului precedent. Nu este suficient să instaurezi instituții democratice pentru a instaura și democrația. Trebuie să se treacă de la o cultură a pasivității, a supunerii, la o cultură cetățenească.”

Cu toate acestea, obținerea stabilității politice și consolidarea noilor regimuri democratice sunt nu numai fezabile, ci o realitate pe cale să se infăptuiască. Totuși, pericolul recăderii într-un regim totalitar sau autoritar e încă prezent ( s-a văzut în România, în 2000, amenințarea venită din partea extremistului Vadim ), iar instituțiile, procedurile, regulile democratice întâmpină un obstacol fundamental în lipsa culturii politice democratice. De altfel, sistemele politice din regiunea postcomunistă sunt permanent influențate atât de moștenirea comunistă, cât și de elemente puternice ale democrațiilor occidentale, fiind într-o continuă transformare.

Tocqueville, în lucrarea Despre democrație în America, este de părere că democrația presupune, pe de o parte, o serie de trăsături formale, precum instituții, legi, mod de organizare, principii democratice ( “the rule of people”); pe de altă parte, însă, e necesar ca oamenii să conștientizeze ideea de democrație și să participe activ la luarea deciziilor( tendința către egalitate). Acesta este elementul de fond, care nu poate fi importat pur și simplu, ci trebuie deprins, învățat; el presupune o cultură politică participativă.

Unul din principiile de bază ale democrației este separarea puterilor în stat; din păcate acest principiu e puțin respectat. Tot auzim, în România, de imixtiunea politicului în justiție, de prerogativele extra-constituționale pe care și le asumă președintele etc. În Polonia, Walesa a abuzat de poziția sa pentru a se amesteca în funcționarea guvernului, în România, Ion Iliescu a jucat un rol important și a insistat pentru un al treilea mandat în funcția de președinte, deși neconstituțional.

Modificarea Constituțiilor, pentru a include și garantarea drepturilor omului, rolul partidelor politice, rolul mass-media, capabilă să transmită informații relevante despre clasa politică, sunt pași în consolidarea democrației și trecerea de la o cultură dependentă la una participativă. Mass-media, în special prin televiziune, exercită rolul cel mai important în formarea opiniei publice; însă, deși numeroase, majoritatea posturilor sunt controlate de diverse grupuri de interese ce servesc un partid sau altul. Organizațiile societății civile sunt, încă, slab dezvoltate și nu au o influență prea mare în luarea deciziilor.

În tabelul următor, vom prezenta situația a zece dintre țările fost comuniste (inclusiv România ), după opt criterii ale democrației, formulate de Robert Dahl.

Democrația de fond;principalele trăsături

Democrația de fond;principalele trăsături

Democrație formală: principale criterii

proceduri formale implementate C- proceduri formale cu mari lipsuri în implementare

proceduri formale incomplet implementate D- procedurile formale nu există

În lucrarea Politici și instituții politice, Cristian Pârvulescu afirma că, în România, cultura politică este influențată de următorii factori: istoria comunistă, populația preponderent din mediul rural, elementul național și religia ortodoxă, supraviețuirea familiei tradiționale, încrederea foarte mare în armată și biserică, inexistența conflictului între puterea temporară și cea spirituală.

Educația comunistă a condus la absența unei culturi politice participative, fapt ce generează intoleranță, apariția unor centre de putere închise. Doar interiorizarea valorilor pluralismului poate construi o societate democratică ( Stelian Tănase ).

5.3.Rolul liderilor prin prisma culturii politice post-decembriste

“Autoritatea, charisma sau reputația liderilor concreți definesc nu numai succesul, dar chiar existența organizației respective” ( a partidelor politice), afirma T. Colton, referindu-se la faptul că, în societățile post-comuniste, încrederea oamenilor se manifestă mai degrabă la nivelul politicienilor, decât la cel al partidelor ca actori politici.

“Identificarea partizană fragilă, puternica personalizare a partidelor, slabele legături politico- sociale sunt numai câteva trăsături ale formațiunilor politice în Europa Centrală și de Est.”

După cum reiese și din celelalte capitole, identificarea electorilor cu un partid sau altul este încă slabă. Ideologia partidelor, plasarea lor la dreapta sau stânga spectrului politic fie sunt puțin vizibile, fie nu au mare relevanță pentru electori. Încrederea în liderul fondator al partidului este importantă chiar pentru supraviețuirea partidului respectiv. Personalizarea, chiar trivializarea politicii electorale se datorează unor motive obiective, precum timpul scurt de la instaurarea pluripartidismului și slăbiciunea sprijinului social și instituțional.

Capitolul 6. Evoluția încrederii în lideri și a orientării ideologice în stabilirea intenției de vot în România, în perioada 2000- 2005

6.1. Metodologia cercetării

Date fiind aceste aspecte teoretice, vom prezenta în continuare intentia noastră, prin această lucrare.Prin studiul de față, urmărim să răspundem la următoarele întrebări: există vreo relație între încrederea în liderii partidelor politice și votul pentru aceste partide? Dar între ideologia declarată a partidelor și vot? Cum au variat aceste relații în timp?Ipotezele pe care dorim să le verificăm sunt: încrederea oamenilor în liderii partidelor influentează, în mare măsură, votul pentru acestea. De asemenea, nu există asociere între ideologie și vot sau, dacă există, aceasta este puțin semnificativă.

Vom folosi pentru analiză Barometrul de Opinie Publică; întrucât spațiul lucrării nu ne permite, vom face următoarea selecție:

Anii de referință sunt 2000 și 2005;

Partidele supuse analizei sunt PSD, PNL, PD, PRM, UDMR;

Liderii luati în calcul sunt cei care reprezintă partidele, conform BOP

Am selectat partidele astfel încât să acoperim spectrul politic stânga- dreapta și să fie partide care au existat în toată această perioadă, pentru a putea observa evoluția.

Vom verifica ipotezele printr-o serie de analize de frecvență ( încrederea în lideri în perioada 2000- 2005, intenția de vot pentru partidele selectate în același interval, evoluția orientării politice ). Apoi, prin regresii logistice, voi afla măsura în care încrederea în lideri și orientarea ideologică influențează votul pentru partide, cum s-a modificat această relație între 2000 și 2005 și ce alte variabile sunt semnificative în explicarea intenției de vot pentru un partid.

Pentru a verifica veridicitatea raportărilor teoretice pe care le-am realizat, am apelat la Barometrele de Opinie Publică din perioada 2000- 2005, preluate de pe www.osf.ro.Am realizat o serie de analize în SPSS, prin care am urmărit să identificăm procentul electorilor care și-au schimbat opțiunea de vot în perioada 2000- 2004, gradul în care aceștia au încredere în partidele politice, precum și măsura în care încrederea în lideri și orientarea ideologică explică votul pentru o anumită formațiune politică.Toate analizele, reprezentând regresii logistice, analize de frecvență și cross-tabs le voi anexa la sfârșitul acestei lucrări.

6.2. Analiza datelor

În ceea ce privește volatilitatea electorală în perioada 2000- 2004, aceasta rămâne crescută. Pentru cele trei formațiuni politice: dintre persoanele din eșantion care în 2000 au votat PSD, în alegerile parlamentare din 2004, 372 (73%) votează PSD+ PUR, 101(circa 20%) Alianța D.A, iar 37(7%) PRM; dintre cei care au votat PNL în 2000, 65 au votat Alianța(96%), 1 PSD+PUR, 2 PRM, electoratul PNL fiind astfel foarte puțin volatil; dintre votanții PD, în 2004 au acordat votul Alianței 40 (87%) de persoane, iar 6 s-au orientat către PSD+ PUR; nici unul nu a votat PRM; dintre cei care în 2000 au votat PRM și-au păstrat opțiunea 61 de oameni (doar 67%), 22 s-au orientat către Alianță(24%), iar 8 către Uniunea Națională PSD+PUR(9%).După cum se observă, cifrele sunt destul de ridicate; dintre cei care și-au schimbat opțiunea de vot, majoritatea provin din rândul PSD și PRM.( În ceea ce privește PSD, rata mare a electoratului volatil se poate explica prin noțiunea de votanți ai puterii ; aceștia au votat PSD în 2000, convinși că va câștiga alegerile, în schimb,în 2004 au votat Alianța, care, din punctul lor de vedere, avea cele mai multe șanse). Oricum, la toate partidele există transferuri de electori dintr-o parte în alta a spectrului politic.

Volatilitatea s-a manifestat nu numai în schimbarea preferinței de vot între 2000 și 2004, dar chiar și în decursul anului 2004; între alegerile locale și cele generale, mulți oameni s-au reorientat.Dintre cei care au votat PSD în iunie, și-au păstrat opțiunea 347 electori(87%), 13% din electoratul PSD fiind volatil; dintre votanții din iunie ai Alianței, au votat la fel 70 de oameni (90% electorat stabil)), 2 au votat PSD+PUR, 1 PRM; despre PRM putem spune că 67 din 76 și-au păstrat opțiunea (88%), 6 au votat Alianța, iar 3 au preferat PSD. Separat, PNL a pierdut, la alegerile parlamentare, 10 voturi din 102, dintre care 5 s-au orientat către PSD, iar alte 5 către PRM; Partidul Democrat a pierdut 17 persoane din 87 (20%), 10 votând PSD, iar 7 PRM, dovedindu-se astfel ca fiind partidul cu cel mai volatil electorat.

Tabel1.Votul pentru partide în 2004 în funcție de votul din 2000

Tabel2.Vot 2000 în funcție de votul din 2004

O mare parte din electoratul PSD s-a reorientat către Alianță și către PRM în 2004 ( 26,8%), de asemenea, PRM are un electorat extrem de volatil, în 2004 reorientându-se 32,3% dintre votanții săi din 2000; în cazul PD înregistrăm o modificare de 13 procente, electorat care s-a îndreptat către PSD, la UDMR 16,25, deveniți votanți ai Alianței. Partidul Național Liberal pare a avea electoratul cel mai stabil de pe scena politică românească, doar 7,1% schimbându-și opțiunea de vot între 2000 și 2004. Dintre aceștia, 1,4% s-au orientat către PSD, iar 2,9% către PRM.( tabele 1 și 2)

În continuare, vom verifica relația dintre încrederea în lideri( tabel 3) și intenția de vot ( tabel 4), precum și influența orientării ideologice asupra votului pentru anumite partide.

Variabilele pe care le-am luat în calcul sunt: încrederea în Ion Iliescu- variabila independentă și votul pentru PSD, ca variabilă dependentă; încrederea în Theodor Stolojan și votul pentru PNL, încrederea în Petre Roman și încrederea în Traian Băsescu , și votul pentru PD, încrederea în Corneliu Vadim Tudor și votul pentru PRM, în sfârșit încrederea în Marko Bela și votul pentru UDMR.

Tabel3.Evoluție încredere (multă și foarte multă) în liderii reprezentanți ai partidelor analizate în perioada 2000-2005

Tabel4.Evoluție intenție de vot pentru PNL, PD, PSD, PRM, UDMR în perioada 2000- 2005

Pentru că spațiul lucrării nu ne permite, vom verifica modificarea opțiunilor în 2000 și 2005, pentru a identifica eventualele schimbări ce au avut loc.

Atât în 2000, cât și în 2005 variabila “Câtă încredere aveți în Ion Iliescu”, ordinală, are următoarele valori: 0 ( deloc), 1 (foarte puțină), 2 (puțină), 3(multa), 4(foarte multă), 7(nu îl cunosc), 9 (NR). Am recodificat-o în variabila “încr.II”, cu valorile 3 și 4 devenind 1, restul 0. Aceleași valori au și variabilele “Câtă încredere aveți în Theodor Stolojan”, “Câtă încredere aveți în Petre Roman”, “Câtă încredere aveți în Traian Băsescu”, “Câtă încredere aveți în Corneliu Vadim Tudor”, “Câtă încredere aveți în Marko Bela”. Aceste variabile au fost recodificate în “încr.TS”, “încr.TB”, “încr.PR”, “încr.CVT”, “încr.MB”, cu valorile 3 și 4 devenind 1, restul 0.

Variabila “Dacă săptămâna viitoare ar avea loc alegeri parlamentare, dumneavoastră cu care din următoarele partide sau alianțe politice ați vota”, în 2000 valorile sunt : 1ApR, 2 AN, 3 CDR 2000, 4 PNL, 5 PDSR, 6 UDMR, 7 PD, 8 PRM, 9 Alt partid.Care?, 97 Nu știu, nu sunt hotărât, 98 NC (nu votează), 99 NR. Această varabilă am recodificat-o în următoarele fictive: variabila “PNL”, cu valoarea 4 devenind 1, restul 0; variabila “PDSR”, cu valoarea 5 devenind 1, restul 0; variabila “PD”, valoarea 7 devine 1, restul 0; variabila “PRM”, valoarea 8 devine 1, restul 0; variabila “UDMR”, valoarea 6 devine 1, restul 0. În același fel am recodificat și variabila referitoare la alegerile parlamentare din Barometrul din noiembrie 2005, care avea următoarele valori: 1 Alianța D.A., 2 PD, 3 PNL, 4 PSD, 5 PRM, 6 Partidul Conservator, 7 UDMR, 8 Altul, 97 Nu votez, 98 Nu m-am hotărât, 99 NR. Am creat variabilele fictive “APD”, în care valorile 1 și 2 au devenit 1, restul 0; “APNL”, în care valorile 1și 3 devin 1, restul 0; “PSD”, cu valoarea 4 devine 1, restul 0, “UDMR”, valoarea 7 devine 1, restul 0 și “PRM”, valoarea 5 devine 1, restul 0.

Variabilele pe care le-am folosit ca și control sunt : “Care este cel mai înalt nivel de educație atins de dumneavoastră?”, cu valorile 1- fără școală, 2- școala primară neterminată, 3- școala primară terminată, 4- gimnaziu incomplet, 5- gimnaziu complet, 6-școala de ucenici, 7- școala profesională, 8- liceu neterminat, 9- liceu terminat, 10- școala postliceală, 11- facultate neterminată, 12- facultate subingineri sau colegiu, 13-facultate complet, 14- masterat, doctorat, 99 NR. Aceasta am recodificat-o în variabila “școala”, cu valorile: 1,2,3,4 devin 1, 5,6,7,8 devin 2, 9,10,11 devin 3, 12,13,14 devin 4, restul 0. O altă variabilă de control a fost vârsta, variabilă de interval, pe care am recodificat-o astfel: 18-29 ani devine 1, 30- 49 devine 2, 50-65 dobândește valoarea 3, iar intervalul de la 66 până la cel mai înalt valoarea 4, restul 0. Am mai folosit mediul de rezidență, recodificată în variabila fictivă “urban”, cu valoarea 1 pentru mediul urban, restul 0 și variabila fictivă “rural”, cu valoarea 1 pentru mediul rural, restul 0.

O variabilă importantă este orientarea ideologică. În Barometrul din 2000, variabila vot4, “Orientarea politică de care vă simțiți cel mai apropiat”, are valorile :1- social-democrată, 2- comunistă,3-creștin-democrată, 4- liberală, 5- naționalistă, 6- alta, 7- nici una, 9- NȘ/NR. Am recodificat-o în variabilele fictive “stânga”, pentru care valorile 1 și 2 devin 1, restul 0 și “dreapta”, unde valorile 4 și 5 devin 1, restul 0.

În Barometrul din 2005 avem variabila v114 “În materie de politică, oamenii vorbesc despre stânga și dreapta.În general vorbind, unde v-ați plasa pe o scală de mai jos”, unde 1 este stânga, iar 10 dreapta. Această variabilă am recodificat-o în “stânga”, unde valorile de la 1 la 4 devin 1, restul 0, “centru”, valoarea 5 devine 1, restul 0, “dreapta”, valorile de la 6 la 10 devin 1, restul 0.

Astfel, se dovedește că liderii partidelor au, într-adevăr, un rol important în stabilirea intenției de vot; încrederea în Ion Iliescu, ca lider fondator al Partidului Social Democrat explică ,în 2000, 51% , iar în 2005 doar 15,8 din variația variabilei vot pentru PSD. De menționat este și importanța lui Mircea Geoană, actualul lider al partidului ( cel puțin la momentul redactării lucrării)-indicele Nagelkerke este.137. În ceea ce privește Partidul România Mare, încrederea în Corneliu Vadim Tudor explica,în 2000, un procent de 29,2% din votul pentru PRM, iar în 2005 29,5% ;pentru PNL, în 2000, indicele Nagelkerke era 0.22, adică încrederea în Theodor Stolojan explica 22% din variația variabilei vot pentru PNL. În 2005 această valoare scade la 5,9%.în cazul Partidului Democrat, încrederea în liderul din 2000, Petre Roman, explica 26,4%, în 2005 încrederea în Traian Băsescu explica 21,8% din variația variabilei vot PD. În 2000, încrederea în Marko Bela explica 44,3% din votul pentru UDMR, în 2005 indicele R square este.273.

Deși rolul liderilor de “locomotivă” a partidelor rămâne însemnat, el scade, totuși, simțitor, în perioada analizată. Singurul a cărui încredere rămâne constantă ca valoare explicativă este Corneliu Vadim Tudor.

În continuare, vom analiza influența orientării ideologice în privința intenției de vot. Aici trebuie făcute câteva precizări. Deși Barometrul conține numeroase întrebări “colaterale” prin care să identificăm orientarea politică reală a cetățenilor, în această lucrare ne vom axa doar pe variabila clară ( de ce orientare politică vă simțiți mai apropiat ); am ales această variantă pentru că ne interesează, în primul rând, poziționarea conștientă a oamenilor de o parte sau alta a axei politice, precum și concordanța între ceea ce afirmă și intenția de vot.

Tabel5.Evoluție orientare ideologică

Am asociat dreptei, in functie de codurile date in BOP, liberalismul, crestin-democratia, nationalismul; pe o scala de la 1 la 10, suma procentelor valorilor de la 6 la 10;

am asociat stangii social-democratia, orientarea democrata, comunismul, valori de la 1 la 4;

centrul e dat de procentele de la valoarea 5;

NS/NR- electoratul care nu a auzit de distinctia stanga-dreapta, nu se poate plasa pe axa ideologica sau nu raspunde.

Într-un sondaj realizat în toamna anului 2000 de către Institutul de sondare a opiniei publice CURS, a rezultat faptul că aproape șaptezeci și cinci la sută din populație nu face distincția stânga\ dreapta, iar «  Grupul cel mai mare este al celor pentru care ideologia este irelevantă în general- 43 %, iar 73% spun că nu are importanță deloc atunci când își formează părerea despre un candidat. ».Într-un sondaj din 2003, preluat tot de pe www.osf.ro, aflăm că 51% din persoanele din eșantion nu auziseră de clivajul stânga- dreapta și doar 29% puteau să se situeze pe axă.

În BOP din octombrie 2006, 60% dintre români se pot autopoziționa pe axa stânga- dreapta. De obicei, ei asociază această distincție cu putere/ opoziție, sau stânga- comunism (31% ), iar dreapta liberalism (11%), ceva pozitiv ( 15% ). Lucrurile merg mult mai departe. 14% din români identifică atât dreapta, cât și stânga cu opoziția, iar 14-9% cu puterea, cu extremismul 5-9% sau corupția 2-2%.

Doar 29% dintre subiecți cunosc despre cuplul stânga/dreapta sensul acordat de specialiști, în timp ce pentru 49% semnificația este subiectivă. ( Mircea Comșa, De-o fi stânga, de-o fi dreapta? , octombrie 2006, de pe www.osf.ro ).

Iată ce a rezultat când am încercat să vedem gradul de asociere între autopoziționarea ideologică a celor chestionați și părerea lor referitor la o distincție fundamentală dreapta/ stânga- libertate vs. egalitate.

Tabel 6

Orientarea catre stanga sau dreapta este o variabila continua, cu valori de la 1 la 10. am recodificat-o in variabila “orpol”, in care valorile 1,2,3,4 devin 1, valoarea 5 devine 2, iar 6,7,8,9,10 devin 3, restul 0. in noua variabila, 1 reprezinta stanga, 2- centru, 3- dreapta

Observăm inconsistența răspunsurilor; astfel, dintre cei care se consideră de stânga, 45,1% consideră că libertatea este mai importantă, în timp ce pentru 38,8% dintre cei de dreapta mai importantă este egalitatea.

În tabelul 7 aceeași contradicție ( ce se explică probabil printr-o percepție subiectivă a termenilor stânga și dreapta, alta decât cea recunoscută în teoria politică); astfel, dintre cei care se consideră de dreapta, 29% consideră că statul trebuie să-și asume responsabilitatea pentru bunăstarea indivizilor, în timp ce 23,9% dintre cei de stânga cred că, dimpotrivă, individul trebuie să-și poarte singur de grijă.

Tabel 7

“Stindiv” este o variabila fictiva, construita din variabila continua “Statul/ individul ar trebui sa-si asume responsabilitatea…”, cu valorile de la 1( asumarea totala a responsabilitatii de catre stat), la 10( asumarea responsabilitatii de catre individ). Pentru variabila fictiva, valorile 1,2,3 devin 1; 4,5,6 devin 2, 7,8,9,10 devin 3, restul 0

Doar din aceste două cupluri, libertate/egalitate și stat/individ putem concluziona că o bună parte dintre cei care s-au poziționat pe axa stânga-dreapta asumă acestor noțiuni valori subiective, în afara conținutului lor, stabilit de teoria politică.

Tabel 8

Dintre votanții UDMR, 54,8% nu își cunosc sau nu au orientare ideologică, iar 31% se declară de dreapta. În cazul PSD, 43,4% nu răspund la întrebarea referitoare la ideologie, iar dintre ceilalți, 26,9% se declară de stânga și 13,8% de dreapta. Electoratul PRM se orientează cam în egală măsură între stânga, centru, dreapta, în cazul PD orientarea de centru și dreapta este majoritară (63,8%).PNL este partidul cu cei mai mulți electori care se pot situa pe axa stânga-dreapta, 66,7% considerând că sunt de stânga, iar 4,2% de centru.

Tabel 9

stanga ( valorile 1,2,3,4 din Barometru);

centru ( valoarea 5);

dreapta ( valorile 6,7,8,9,10 );

0- restul

Constatăm că, în cazul celor două tabele, cifrele sunt apropiate; de exemplu, dintre cei care se consideră de dreapta, 42,1% votează Alianța, iar dintre cei care votează Alianța, 45,45 se autopoziționează la dreapta spectrului politic.

Tabel 10.Votul pentru partide în funcție de poziționarea pe axa stânga-dreapta, nov.2006

Tabel 11. Poziționarea pe axa stânga-dreapta în funcție de votul pentru partide, nov.2006

Pentru Partidul Social Democrat, în anul 2000 se pare că orientarea de stânga este puternic semnificativă: Nagelkerke este .217, iar coeficientul de semnificație .000; în 2005, orientarea de stânga explică doar 8,4%. În cazul PNL, variabila “dreapta” explică în 2000, 23,9% din votul pentru PNL, în 2005 doar 9,5%; pentru PD avem doar 1,9% în 2000 ( stânga ), iar în 2005 9,9% pe înclinație ideologică de dreapta . În cazul PRM orientarea ideologică de dreapta explică, în 2000, 4,3% din intenția de vot pentru acest partid, iar în 2005 nici orientarea de dreapta, nici cea de stânga nu mai sunt semnificative. Pentru UDMR, în 2000 era semnificativă orientarea de stânga, indicele Nagelkerke fiind .56, în 2005, își pierde semnificația.

În mod ciudat, pe măsură ce scade încrederea în lideri, scade și capacitatea oamenilor de a se poziționa ideologic. Astfel, singura variabilă care credem că este puternic semnificativă este încrederea în partide.

În Barometrul din mai 2005 am gasit variabilele “Câtă încredere aveți în PSD…” și celelalte partide. Am recodificat aceste variabile în variabile fictive, în care valorile 3 și 4 ( multă, respectiv foarte multă încredere ) devin 1, restul 0. Am obținut variabilele fictive “încrpsd”, “încrpd”,”încrpnl”, “încrprm”, “încrudmr”. De asemenea, variabila “Dacă săptămâna viitoare ar avea loc alegeri parlamentare, cu ce partid sau alianță politică ați vota”, am recodificat-o în variabile fictive reprezentând votul pentru fiecare partid din cele luate în calcul. Astfel, intenția de vot pentru PSD avea valoarea 3, pentru PRM valoarea 6, PD valoarea 5, PNL- 4, UDMR-8. Fiecare a devenit o nouă variabilă, cu valoarea respectivă 1, restul 0; noile variabile obținute sunt: “votpsd”, “votpnl”, “votpd”, “votudmr”, “votprm”.

În urma realizării câte unei regresii pentru fiecare dintre aceste variabile fictive, rezultatele au fost următoarele: încrederea în PSD explică 29% din intenția de vot pentru acest partid, încrederea în PNL explică 9,8% din variația variabilei “votpnl”, încrederea în Partidul Democrat influențează variabila “votpd” cu 7,1%, încrederea în PRM determină o variație a variabilei “votprm” de 32,3 procente, iar încrederea în UDMR explică 43,1% din variația variabilei vot pentru UDMR. Constatăm un lucru foarte important, anume că, în cazul partidelor unde ideologia este irelevantă( PRM, UDMR), este foarte mare influența încrederii în partid.

6.3. Concluzii

În cazul PSD se menține ridicată încrederea în lideri, dar, în același timp, partidul a reușit să-și construiască o imagine coerentă, prin care să dobândească încredere, ( sau, această încredere în PSD se poate datora “ personalităților politice de importanță locală sau sectorială”, care au preluat o mare parte din autoritatea liderilor de la nivel central ai partidului); În schimb, și cazul PNL și PD valorile sunt destul de mici, însă repartizate pe toate cele trei elemente luate în calcul; rolul liderilor este și aici important, dar valorile sunt mai mici decât la celelalte partide. Valori mai mici avem și în cazul încrederii în cele două partide, în schimb, influența orientării ideologice este mai mare decât la oricare din celelalte partide luate în calcul. Acest fapt este cu atât mai important, cu cât PNL și PD, devenite Alianță, puteau ușor să-și piardă individualitatea.

Tot în cazul PNL și PD constatăm că cele două partide, pentru al căror electorat ideologia este mai importantă, au și baza electorală cea mai stabilă.

Un alt element interesant este evoluția Partidului Democrat, care trece în percepția electoratului, între 2000 și 2005, de la stânga la dreapta spectrului politic. Acest lucru cred ca îl putem explica prin asocierea PD-ului cu PNL și Alianța D.A., văzută ca alternativă de dreapta la PSD.

Oamenii votează mai mult pe baza fidelității politice și mai puțin prin prisma anumitor resurse- avere, educație, status etc. Încrederea în liderii partidelor rămâne cel mai important predictor, dar și opțiunea de vot anterioară. Votul pentru Alianță este asociat cu persoanele mai degrabă optimiste, din orașe mari și care au lucrat în străinătate. Votul pentru PRM este acordat de persoane pesimiste, în vârstă, pe criteriul fidelității. Partidul Social Democrat își păstrează electoratul stabil de la sat, votul pentru UDMR este de tip identitar. Respingerea liderilor vine, în special, din partea tinerilor indeciși, trăsătură asociată cu un consum mediatic redus. (Dumitru Sandu- Votul între fidelitate politică și cultură comunitară, octombrie 2004, preluat de pe www.osf.ro .)

Din datele pe care le avem la dispoziție, prin aceste analize, ajungem la următoarele concluzii.Volatilitatea electorală, de la o alegere generală la alta, și chiar de la alegerile locale la cele generale, se menține ridicată. Votul a fost acordat mai degrabă pe principii afective, decât pe considerații de tip ideologic, programatic. Încrederea în lideri și în partide sunt principalii predictori. Orientarea ideologică nu explică foarte mult din intenția de vot, iar influența ei asupra votului scade dramatic între 2000 și 2005. de altfel, oamenii sunt puțin interesați de ideologie, iar majoritatea nu fac distincție obiectivă între stânga și dreapta, conferindu-le sensuri subiective. Totuși, remarcăm faptul că partidele clar orientate pe axa ideologică, partidele care au o istorie , care au experimentat și alte conduceri în afară de liderul fondator, care au o bază electorală mai stabilă, au un electorat încă influențat de ideologie. Este vorba despre PSD, PNL, PD.

Bibliografie

I.Lucrări științifice

1. Almond, Gabriel, Verba, Sidney, Cultura civică, ed. DU Style, București, 1996

2. Beciu, Camelia, Comunicare politică, ed. Comunicare.ro, București, 2002

3. Bobbio, Norberto, Stânga și dreapta, ed. Humanitas, București, 1997

4. Braud, Phillippe, Sociologie politique, LGDJ, Paris, 1998

5. Braunstein, Florence, Pepin, Jean- Francois, Marile doctrine, ed. Antet, 2003

6. Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societății românești, ed. Paideia, București, 1999

7. Bull, Terence, Dagger, Richard, Ideologiile politice și idealul democratic, ed. Polirom, Iași, 2000

8. Burns, James MacGregor, Leadership, Harper & Raw, New York, 1978,

9. Colton, Timothy, Transitional citizens.Voters and what influences them in the New Russia, Harvard niversity Press, London, England, 2000

10. Coord. Drăgan, Ioan, Comunicarea de masă și spațiul public în perioada de tranzțtie, Institutul de Sociologie, București, 1993

11. coord. Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung- mao Tien, Cum se consolidează democrația, ed. Polirom, Iași, 2004

12. Dahl, Robert, Poliarhiile, Institutul European, Iași, 2000

13. DeFleur, M. și Ball-Rokeach, S., Teorii ale comunicării de masă, ed. Polirom, Iași, 1999

14. Dowding, Keith, Puterea, ed. DU Style, București, 1998

15. Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării în masă,ed. Șansa, București, 1996

16. Duverger, Maurice, Les parties politiques, Librairie Armand Colin, 1976

17. Duverger,Maurice, Sociologie ,PUF, Paris, 1988

18. Ghilezan, Marius, Cum să reușim în politică, Active Vision, București, 2000

19. Huntington, Samuel, The third wave: Democratization in the late XX-eth century, University of Oklahoma Press, 1991

20. Jean-William Lapierre, Viața fără stat. Eseu asupra puterii politice și inovației sociale, Institutul European, Iași, 1997

21. Lazarsfeld, Paul, Mecanismul votului, ed. Comunicare.ro,București, 2004

22. Lijphart, Arend, Modele ale democrației, ed. Polirom, Iași, 2000

23. Lucien, Constantin, Elitele și statutul lor în societate, Oscar Print, București, 2003

24. Macridis,Roy C.,Hulling,Mark H., Contemporary Political Ideologies. Movements and Regimes, Harper Collins, New-York, 1996, ed. 6-a

25. Manheim,Karl, Ideology and Utopia, Routledge & Kegan, London 1954, ed. 7-a

26. Marx, Karl, Manifestul partidului comunist, în Texte care au zguduit lumea, ed. Moldova, Iași, 1995

27. Mill, John Stuart, Utilitarianism, Fontana Press, 1962

28. Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie, ed.Polirom, Iași, 2004

29. Miron, Dorina, Mckinnon Lori, Marinescu Valentina, Rolul mediilor de comunicare în alegerile prezidențiale din România în 1996, ed. Libra, București, 1998

30. Mungiu -Pippidi, Alina, Doctrinele politice, ed.Polirom, Iași, 2000

31. Mungiu -Pippidi, Alina, Politica după comunism, ed. Humanitas, București, 2002

32. Pârvulescu, Cristian, Politici și instituții politice, ed. Trei, București, 2002

33. Prelot, Marcel, Histoire des idees politiques, Dalloz, Paris, 1959

34.Sandu, Dumitru, Sociologia tranziției, ed. Staff, Bucuresti,1996

35. Sartori, Giovanni,Parties and party systems:a framework for analysis, Cambridge University Press, Cambridge, 1976

36. Seiler, Daniel Louis,Partide politice europene, Institutul European, Iași, 1999

37. Vladimir Pasti, Sociologie Politică, ed. Ziua, București, 2004

38. Weber,Max, Politica, o vocație și o profesie, ed. Anima, București, 1992

II. Articole de specialitate

39. Berman, Larry, Leadership, în Political science quarterly, vol 94, nr 2, 1979

40.Bohrer,Robert, Pacek,Alexander, Radcliff,Benjamin, Electoral partcipation , ideology and party politics in post- communiste Europe

41. Comșa, Mircea, De-o fi stânga, de-o fi dreapta? , octombrie 2006

42. Dion, Leon, The concept of political leadership:an analysis, în Canadian journal of political science, vol1, nr. 1, 1968

43. Huntington, Samuel, How do countries democratize?, în Political Science Quarterly, nr. 56

44. Ishiyama, John.T, Communist parties in transition, în Comparative Politics, Ianuarie, 1995

45. Jennings, M.Kent, Thinking about social injustice, Political Psychology, nr 2, 1991

46. Kaldor,Mary, Vejvoda Ivan, Democratization in Central and Est european countries, in,Royal Institute of International Affairs, vol 73, nr 1

47. Mason David, Attitudes toward the market and political participation in the post-commuist states, in Slavic Review, vol. 54, nr. 2, 1995

48. Sandu, Dumitru – Votul între fidelitate politică și cultura comunitară, octombrie, 2004

III Surse internet

http://www.ebsco.org

http://www.jstor.org

http://www.osf.ro