Viitorul Si Evolutia Politicii de Mediu In Romania
Partea I
I. Evolutia politicii de mediu
1. Baza legală a politicii de mediu
Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 – 176 ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 și 95.
Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu și conține scopul acesteia – asigurarea unui înalt nivel de protecție a mediului ținând cont de diversitatea situațiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. În completarea acestuia,
Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop și stabilește modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar
Articolul 176 permite SM adoptarea unor standarde mai stricte.
Articolul 95 vine în completarea acestuia și are în vedere armonizarea legislației privitoare la sănătate, protecția mediului și protecția consumatorului în Statele Membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naționale în scopul unei mai bune protejări a mediului. Funcționând într-o altă direcție,
Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a Uniunii Europene și subliniază astfel nevoia de a integra cerințele de protecție a mediului în definirea și implementarea politicilor europene sectoriale.
Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele și deciziile adoptate, care constituie legislația orizontală și legislația sectorială în domeniul protecției mediului.
Legislația orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere transparența și circulația informației, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activității și implicării societății civile în protecția mediului ș.a. (de exemplu: Directiva 90/313/CEE privind accesul liber la informația de mediu, Regulamentul 1210/90/CEE privind înființarea Agenției Europene de Mediu, etc.).
Spre deosebire de aceasta, legislația sectorială (sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de mediu și care sunt: gestionarea deșeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii (a biodiversității naturale), protecția solului și protecția civilă (care se regăsesc în planurile de acțiune și în strategiile elaborate).
2. Principiile politicii de mediu
Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecție a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă printr-un proces orizontalizare și să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum și pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilității financiare pentru daunele cauzate mediului. Această evoluție conduce la delimitarea următoarelor principii de acțiune:
Principiul „Poluatorul plătește”: are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autoritățile publice – altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producție al bunurilor și serviciilor ce cauzează poluarea;
Principiul acțiunii preventive: se bazează pe regula generală că „ e mai bine să previi decât să combați”;
Principiul precauției: prevede luarea de măsuri de precauție atunci când o activitate amenință să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relație cauză-efect nu este deplin dovedită științific;
Principiul protecției ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecție;
Principiul integrării: prevede ca cerințele de protecție a mediului să fie prezente în definirea și implementarea altor politici comunitare;
Principiul proximității: are drept scop încurajarea comunităților locale în asumarea responsabilității pentru deșeurile și poluarea produsă .
3. Principalii actori ai politicii de mediu
Politica de mediu a Uniunii Europene este susținută de un număr de actori instituționali implicați în pregătirea, definirea și implementarea sa, și care se află în permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizații industriale, organizații nonguvernamentale și grupuri de reflexie.
Prin diversele atribuții pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu și asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât și la nivel de implementare.
Comisia Europeană, DG Mediu. Direcția Generală (DG) Mediu a fost creată în 1981 și este direct responsabilă pentru elaborarea și asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniția și definitiva noi acte legislative în domeniu și de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre.
Consiliul Miniștrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene și se reunește de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor de mediu ale SM.
Parlamentul European, Comitetul de mediu, sănătate publică și politică a consumatorului. Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se manifestă prin cooperarea acestuia cu celelalte instituții și implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973 Parlamentul a înființat un Comitet de mediu, format din specialiști și responsabil pentru inițiativele legislative privind protecția mediului și protecția consumatorului.
Comitetul economic și social are un rol consultativ în procesul de decizie și ilustrează generalitatea politici de protecție a mediului ambiant.
Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol consultativ și asigură implicarea autorităților regionale și locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei, alături de planificarea spațială și de chestiunile ce țin de politica urbană și de energie.
Agenția Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) și are ca scop principal colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind mediul ambiant către decidenți și către public. Acest lucru se realizează prin activități permanente de monitorizare a mediului și semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariție.
Astfel, activitatea sa constă în:
furnizarea de informații pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice;
promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor și protecției mediului;
sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului.
Deși nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările și rapoartele sale asupra situației mediului joacă un rol esențial în adoptarea noilor strategii și măsuri de protecție a mediului la nivel comunitar și fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcție.
Odată cu Agenția Europeană de Mediu a fost stabilită și Rețeaua Europeană de Informare și Observare pentru Mediu (EIONET), care conectează rețelele naționale de informare ale SM.
Deciziile actorilor instituționali implicați în politica de protecție a mediului se iau în conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:
ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorității calificate în Consiliu și prin cooperarea cu Parlamentul European (PE);
pentru programele de acțiune, se respectă decizia majorității calificate în Consiliu și în co-decizie cu PE;
decizii în unanimitate în Consiliu și la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale și măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului și managementul resurselor de apă, precum și a măsurilor ce afectează politica energetică.
II. Programe de actiune pentru mediu – cadrul general de implementare a politicii de mediu
Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acțiune pentru Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972 și fiind urmat de alte cinci.
Aceste programe de acțiune sunt, de fapt, o combinație de programe pe termen mediu corelate printr-o abordare strategică și constau într-o tratare verticală și sectorială a problemelor ecologice.
Primele două programe de acțiune pentru mediu, PAM 1 (1973-1977) și PAM 2 (1977-1981) reflectă o abordare sectorială a combaterii poluării și promovează nevoia de protecție a apei și a aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare.
PAM 3 (1982 -1986) și PAM 4 (1987-1992) reflectă evoluția politicilor comunitare la acel moment și dezvoltarea „pieței interne” , astfel încât obiectivele de mediu să fie corelate cu cele ale pieței. Abordarea calitativă se schimbă, iar obiectivele de mediu încep să fie văzute ca instrumente de creștere a performanței și competitivițății economice.
În plus, PAM 4 promovează abordarea integrată a politicii de mediu și introduce conceputul „dezvoltării durabile”.
Al 5-lea Program de Acțiune pentru Mediu ( 1993 -2000), numit și „Către o dezvoltare durabilă” a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Această abordare apare, de altfel, în toate politicile UE odată cu Tratatul de la Amsterdam (1997), când este promovată ca politică transversală.
În această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă:
menținerea calității generale a vieții;
menținerea accesului continuu la rezervele naturale;
evitarea compromiterii pe termen lung a mediului;
înțelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului, fără a afecta capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi.
Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcției politicii de mediu către o politică bazată pe consens, prin consultarea părților interesate în cadrul procesului de luare a deciziei, precum și trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire și operaționalizată prin utilizarea de instrumente economice și fiscale.
Al 6-lea Program de Acțiune pentru Mediu (2001-2010), numit și „Alegerea noastră, viitorul nostru” este consecința procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 (realizată în anul 2000) și stabilește prioritățile de mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate astfel 4 arii prioritare ce definesc direcțiile de acțiune ale politicii de mediu:
1) schimbarea climatică și încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc efectul de seră cu 8% față de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto);
2) protecția naturii și biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea amenințărilor la adresa speciilor pe cale de dispariție și a mediilor lor de viață în Europa;
3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;
4) conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor – are ca obiectiv creșterea gradului de reciclare a deșeurilor și de prevenire a producerii acestora.
Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor și care au în vedere:
aplicarea efectivă a legislației comunitare de mediu în SM;
obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra mediului;
implicarea strânsă a consumatorilor și producătorilor în identificarea de soluții pentru problemele de mediu;
asigurarea accesului general la informațiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru protecția acestuia;
accentuarea importanței reducerii poluării urbane și a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul conservării peisajelor și a mediilor naturale).
De asemenea, PAM 6 prevede și dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor aspecte importante ale protecției mediului, precum: protecția solului, protecția și conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul urban, reciclarea deșeurilor, gestionarea și utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile.
Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze:
prima, de descriere a stării de fapt și de identificare a problemelor;
a doua, de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolopa;
3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;
4) conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor – are ca obiectiv creșterea gradului de reciclare a deșeurilor și de prevenire a producerii acestora.
Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor și care au în vedere:
aplicarea efectivă a legislației comunitare de mediu în SM;
obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra mediului;
implicarea strânsă a consumatorilor și producătorilor în identificarea de soluții pentru problemele de mediu;
asigurarea accesului general la informațiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru protecția acestuia;
accentuarea importanței reducerii poluării urbane și a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul conservării peisajelor și a mediilor naturale).
De asemenea, PAM 6 prevede și dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor aspecte importante ale protecției mediului, precum: protecția solului, protecția și conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul urban, reciclarea deșeurilor, gestionarea și utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile.
Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze:
prima, de descriere a stării de fapt și de identificare a problemelor;
a doua, de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme.
Până în momentul de față au fost inițiate primele șase strategii, după cum urmează:
1) Calitatea aerului – strategie inițiată prin programul „Aer curat pentru Europa” (CAFE), lansat în martie 2001 și care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări strategice și integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului și sănătății umane; acestea trebuie prezentate Comisiei la sfârșitul anului 2004 sau începutul lui 2005 și vor fundamenta strategia de combatere a poluării aerului.
2) Protecția solului – primul pas în această direcție a fost făcut în aprilie 2002, prin publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică pentru protecția solului”; în cadrul acesteia, problema protecției solului este pentru prima dată tratată independent și sunt prezentate problemele existente, precum și funcțiile și trăsăturile distinctive ale unei politici de mediu în această direcție.
3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategie ce demarează în iunie 2002, prin comunicarea Comisiei: „ Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile” – comunicare prin care sunt stabilite următoarele obiective:
minimizarea riscurilor la adresa sănătății și mediului rezultate din utilizarea pesticidelor,
îmbunătățirea controlului asupra utilizării și distribuției pesticidelor,
reducerea nivelului substanțelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure,
încurajarea obținerii de recolte fără utilizarea pesticidelor,
stabilirea unui sistem transparent de raportare și monitorizare a progresului, inclusiv dezvoltarea de indicatori adecvați;
4) Protecția și conservarea mediului marin: această strategie este inițiată prin comuni-carea omonimă a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în con-textul durabilității și conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor și zonelor de coastă, acordând o atenție specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.
5) Reciclarea și prevenirea deșeurilor – lansată în mai 2003, această strategie reprezintă prima tratare separată a aspectelor reciclării și prevenirii producerii de deșeuri, iar prin comunicarea aferentă sunt investigate modalitățile de promovare a reciclării produselor (atunci când este cazul) și sunt analizate opțiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.
6) Mediul urban – această strategie are deja identificate patru teme prioritare în sensul dezvoltării durabile, prin influența lor asupra evoluției mediului în spațiul urban: transportul urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcțiilor și urbanismul/arhitectura urbană, iar până la sfârșitul lui 2003 va fi lansată comunicarea aferentă, urmând ca strategiile de protecție a mediului să fie definitivate până în iulie 2005.
Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)”, având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor de viață și conducând astfel la dezvoltarea unei piețe a produselor ecologice. Programul va fi supus unei evaluări intermediare în 2005, în vederea revizuirii și actualizării sale conform ultimelor informații și progrese în domeniu.
III. Instrumentele politicii de mediu
Evoluția politicii de mediu și schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului sunt reflectate nu numai de obiectivele și prioritățile acesteia, ci și de numărul – în continuă creștere – al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente: legislative, tehnice și instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de „instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor tendințe și strategii de protecție a mediului.
1. Instrumente legislative
Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecție a mediului sunt reprezentate de legislația existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte normative (directive, regulamente și decizii) adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie așa numitul acquis comunitar).
2. Instrumente financiare (fondul de coeziune, programul LIFE, initiativa comunitara INTERREG, programul ISPA)
2.1. Fondul de Coeziune
Înființarea Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin Tratatul de la Maastrich, acesta devenind operațional în anul 1994.
Acest fond are următoarele caracteristici:
Sfera limitată de acțiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin financiar numai Statelor Membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară. Aceasta înseamnă că ajutorul este direcționat către statele mai puțin prospere luate în întregime (este vorba doar de Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda);
Sprijinul financiar este limitat la co-finanțarea proiectelor din domeniile protejării mediului și dezvoltării rețelelor de transport trans-europene;
Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin care se acceptă condițiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere legătura dintre acest fond și obiectivul realizării uniunii economice și monetare.
Repartizarea pe țări a Fondului de Coeziune, în perioada 2000 – 2006, se realizează astfel:
2.2 Programul LIFE
Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanța proiectele de protecție a mediului în țările UE, precum și în țările în curs de aderare. Programul are deja trei faze de implementare:
prima fază: 1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro;
a doua fază: 1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro;
a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.
LIFE este structurat în trei componente tematice:
LIFE – Natură,
LIFE – Mediu și
LIFE – Țări terțe,
toate trei urmărind îmbunătățirea situația mediului înconjurător dar fiecare dintre ele având buget și priorități specifice.
Componenta Măsuri însoțitoare funcționează ca o subcategorie a acestora și are rolul de a asista cu materiale, studii și informații implementarea celor trei componente tematice, precum și de a finanța acțiuni de diseminare și schimb de bune practici.
Toate componentele sunt supuse condiției co-finanțării de către statele eligibile, cu excepția componentei Măsuri însoțitoare – care beneficiază de finanțare 100% din partea UE.
Proiectele finanțate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce reflectă relevanța și seriozitatea acestora și care cer ca proiectele:
să fie de interes comunitar și să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;
să fie implementate de parteneri serioși din punct de vedere financiar și tehnic;
să fie fezabile în termeni de propuneri tehnice, planificarea acțiunilor, buget și costeficacitate.
(1). Componenta LIFE – Natură finanțează – în proporție de 50% – 70% din cheltuielile eligibile – proiecte de conservare a habitatului natural și a faunei și florei sălbatice (conform directivelor păsărilor și habitatelor), sprijinind astfel politica de conservare a naturii și rețeaua Natura 2000 a Uniunii Europene.
Tabelul de mai jos conține exemple de proiecte finanțate de această componentă în SM și în țările candidate:
Proiectele de conservarea naturii în Statele Membre
Sursa: Comisia Europeană, DG Environment
(http://europa.eu.int/comm/environment/life/life/nature.htm)
(2). Componenta LIFE – Mediu finanțează – în proporție de 30%-50% din cheltuielile eligibile – acțiuni ce au drept scop implementarea politicii și legislației comunitare referitoare la protecția mediului, atât în SM cât și în țările candidate.
Obiectivul specific al acestei componente este de a contribui la dezvoltarea de metode și tehnici inovatoare de protecție a mediului, prin cofinanțarea proiectelor demonstrative cu rezultate a căror diseminare are importanță deosebită în promovarea aspectelor inovatoare.
LIFE – Mediu are definite cinci domenii eligibile pentru finanțare:
1) dezvoltarea și planificarea utilizării terenurilor;
2) managementul apelor;
3) reducerea impactului activităților economice asupra mediului;
4) gestionarea deșeurilor;
5) reducerea impactului produselor asupra mediului printr-o abordare integrată a procesului de producție.
Tabelul de mai jos ilustrează exemple de metode și tehnici inovatoare dezvoltate în cadrul
acestei componente, în SM și în țările candidate.
Proiecte inovatoare în Statele Membre
Sursa: http://europa.eu.int/comm/environment/life/life/environment.htm
(3). Componenta LIFE – Țări terțe finanțează proiecte de asistență tehnică (70% din cheltuielile eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în țările terțe.
Altfel spus, această componentă are în vedere crearea capacităților și structurilor administrative necesare dezvoltării politicii de mediu și a programelor de acțiune în SM, în unele țări candidate (Estonia, Letonia, Ungaria, România, Republica Slovacă și Slovenia) și în unele țări terțe din jurul Mării Mediterane și Mării Baltice.
Pentru a fi finanțate în cadrul acestei componente, proiectele propuse trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
să fie de interes comunitar;
să promoveze dezvoltarea durabilă, la nivel internațional, național sau regional;
să propună soluții de rezolvare a problemelor majore de mediu.
O trecere în revistă a proiectelor de asistență tehnică finanțate și desfășurate în țările terțe este realizată în tabelul de mai jos:
Proiecte de asistență tehnică în Statele Membre
Sursa: http://europa.eu.int/comm/environment/life/life/third_countries.htm
2.3. Initiativa comunitara INTERREG
Inițiativa Comunitară INTERREG – aceasta urmărește încurajarea dezvoltării armonioase, echilibrate și viabile a întregii UE prin sprijinirea cooperării transfrontaliere, transnaționale și interregionale;
Realizarea uniunii economice și monetare și extinderea Uniunii prin aderarea unor noi state transformă cooperarea transfrontalieră într-un obiectiv actual, de care depinde în bună măsură realizarea coeziunii economice și sociale.
Inițiativa Comunitară INTERREG funcționează din 1990.
Scopul principal al inițiativei a fost de a întări coeziunea economică și socială prin sprijinirea cooperării transfrontaliere, precum și de a promova cooperarea dintre țările Uniunii Europene și țările din afara ei.
Inițiativele Comunitare, fiind programe de finanțare a unor domenii de cooperare considerate esențiale din punctul de vedere al dezvoltării și coeziunii întregului areal european, sunt propuse statelor membre de către Comisia Europeană.
În același timp, Comisia stabilește obiectivele generale și prioritățile inițiativelor, respectiv fondurile alocate acestora, pe baza cărora statele membre ale UE, care alcătuiesc macroregiuni și regiuni transfrontaliere prestabilite, pot înainta Comisiei Europene propuneri comune detaliate.
Autoritățile de management create pentru fiecare program în parte, de către statele care coopereaza in program, răspund de implementarea corectă a programelor și atingerea obiectivelor programului, managementul operațional fiind asigurat de secretariatele tehnice comune, in care sunt reprezinte toate țările participante in acel program.
INTERREG III
Inițiativa comunitară „Interreg III” se bazează pe succesul avut de inițiativele „Interreg I” (1989 – 1993) și „Interreg II” (1994 – 1999).
Interreg III este cea mai importanta initiativa comunitara, stabilita in cadrul Fondului European de Dezvoltare Regionala, pentru perioada 2000-2006.
„Interreg III” acoperă exercițiul bugetar 2000–2006, având un buget total de 4,875 miliarde Euro, fiind finanțată în exclusivitate de Fondul European de Dezvoltare Regională.
Finanțările trebuie să respecte criteriile de eligibilitate ale fondurilor structurale, astfel, contribuția pentru regiunile din cadrul Obiectivului 1 este de maxim 75% și 50% pentru celelalte regiuni eligibile. Pregătind extinderea UE, „Interreg III” acordă o atenție deosebită regiunilor aflate la frontierele externe ale Uniunii. Cooperarea cu zonele cele mai îndepărtate, zona Balcanilor și regiunile insulare aparținând statelor membre este puternic încurajată.
Sistemul de management financiar este mai simplu si mai flexibil decat in fazele anterioare ale programului (Interreg II si Interreg I), datorita folosirii unui singur Fond Structural – Fondul European pentru Dezvoltare Regionala – cu scopul de a acoperi actiunile ce in mod normal ar fi fost eligibile pentru alte Fonduri Structurale.
Obiectivul acestei noi faze a Interreg este consolidarea coeziunii economice si sociale in cadrul promovarii cooperarii transfrontaliere, transnationale si interregionale si a unei dezvoltari echilibrate pe teritoriul european.
Actiunile ce privesc relatia dintre granite, zonele de granita dintre statele membre si statele non-membre UE reprezinta punctul central al acestei initiative.
În prezent programele INTERREG III au trei forme fundamentale:
1. cooperarea transfrontalieră (INTERREG IIIA) – cooperarea transfrontalieră, care promovează o dezvoltare regională integrată dintre zonele de frontieră vecine, inclusiv cele externe ca și anumite zone de la frontierele maritime ale statelor membre;
2. cooperarea transnațională (INTERREG IIIB) – cooperarea transnațională, care contribuie la integrarea armonioasă a teritoriului din cadrul Uniunii;
3. cooperarea interregională (INTERREG IIIC) – cooperarea inter-regională, care contribuie la dezvoltarea regională și la coeziunea politicilor și tehnicilor prin cooperare transnațională/inter-regională.
Cooperarea transfrontalieră
Cooperarea transfrontalieră se bazează pe strategii comune de dezvoltare teritorială durabilă. Zonele eligibile pentru „Interreg III” trebuie să aparțină nivelului III din Nomenclatorul Unităților Teritoriale Statistice (NUTS) dezvoltat de Eurostat, acestea fiind:
toate zonele aflate de-a lungul frontierelor Uniunii ca și unele zone maritime;
zone care se învecinează cu zonele eligibile sau care sunt înconjurate de zone eligibile, fiind vorba în particular de Belfast (Marea Britanie) și de patru districte belgiene.
În cadrul cooperării transfrontaliere, prioritatea va fi acordată următoarelor tipuri de operațiuni:
promovarea dezvoltării urbane, rurale și de coastă: analiza zonelor de graniță, planificarea și protecția zonelor transfrontaliere, turism transfrontalier, crearea și administrarea comună a resurselor și a infrastructurii pentru prevenirea dezastrelor naturale;
dezvoltarea spiritului antreprenorial și a întreprinderilor mici și mijlocii, a turismului, a dezvoltării locale și a inițiativelor de ocupare a forței de muncă;
crearea unei piețe integrate de ocupare a forței de muncă și promovarea includerii sociale, prin promovarea de oportunități egale între bărbați și femei, dezvoltarea de parteneriate transfrontaliere, recunoașterea comună a diplomelor, aranjamente de transfer a drepturilor de pensie;
cooperarea privind cercetarea, dezvoltarea tehnologică, educația, cultura, comunicațiile, sănătatea și protecția civilă;
protecția mediului, eficiență energetică și energii reînnoibile;
infrastructură transfrontalieră de bază, prin îndepărtarea obstacolelor pentru transportul public, sprijinirea accesului la rețelele europene de transport, facilități pentru telecomunicații.
cooperare în domeniul juridic și administrativ, prin reducerea problemelor legate de existența unor sisteme diferite juridice și administrative (securitate socială, impozitare, trafic ilicit, imigrare și azil, protecție civilă) și îmbunătățirea securității frontierelor externe;
cooperare dintre cetățeni și instituții;
asistență tehnică pentru întocmirea studiilor de pregătire a strategiilor și asistenței pentru înființarea structurilor comune de management.
Cooperarea transnațională
Cooperarea transnațională dintre autoritățile locale, regionale și naționale, are ca scop o dezvoltare integrată a regiunilor europene pentru a obține o dezvoltare echilibrată, armonioasă și durabilă a Uniunii și o mai bună integrare teritorială cu statele candidate și statele învecinate UE extinse.
Întreg teritoriul Uniunii este eligibil pentru susținerea comunitară a acțiunilor de cooperare transnațională. Ținând cont de prioritățile Uniunii și de recomandările formulate prin Perspectiva Europeană de Dezvoltare Spațială (PEDS), cooperarea se axează pe:
strategii de dezvoltare spațială, inclusiv cooperarea dintre orașe ca și dintre zonele urbane și cele rurale, prin studii pentru dezvoltarea de strategii, crearea de rețele între zonele metropolitane și orașele de mărime medie, rețele de planificare spațială și institute de cercetare
dezvoltarea de sisteme de transport eficiente și durabile și îmbunătățirea accesului la societatea informațională, prin conectarea rețelelor secundare la rețelele naționale și transnaționale, promovarea folosirii informațiilor și tehnologiilor de comunicație în sectorul afacerilor, transferul de know-how între autoritățile locale;
promovarea mediului, a unui management sănătos a moștenirii culturale și a resurselor naturale (în special a apei);
asistență tehnică pentru stabilirea de parteneriate prin crearea de structuri comune pentru implementarea programului de cooperare transnațional.
Cooperarea inter-regională
Pentru explicarea metodei de implementare a activităților de cooperare inter-regională, a fost introdusă Inițiativa comunitară „Interreg III” C.
Cooperarea inter-regională are ca obiectiv îmbunătățirea eficienței politicilor și instrumentelor de dezvoltare regională prin crearea de rețele, în special în regiunile mai puțin dezvoltate sau celor în conversie din cadrul aceluiași stat membru. Prioritățile în cadrul cooperării inter-regionale se referă la:
schimburi de informații și experiență asupra tipurilor de proiecte asistate în cadrul Obiectivelor 1 și 2 din cadrul fondurilor structurale;
schimburi de experiență și crearea de rețele de-a lungul zonelor transfrontaliere și transnaționale referitoare la implementarea programelor Interreg III;
diseminarea practicilor de dezvoltare urbană;
alte subiecte corespunzătoare cooperării inter-regionale: cooperare maritimă și de coastă, probleme de amenajare teritorială, cooperări pe probleme insulare sau ultraperiferice, a zonelor izolate.
Principiile generale pentru proiectele Interreg sunt:
Strategia comuna si programul de dezvoltare sunt conditiile cheie pentru ca un proiect sa fie acceptat.
Parteneriatul si abordarea de jos in sus – autoritatile regionale/locale din regiunile de granita si structurile transfrontaliere sunt actorii principali.
Complementaritatea cu elementele centrale ale fondurilor structurale – ar trebui sa existe un Comitet de Monitorizate transfrontalier comun, care sa supravegheze un Comitet de Pilotaj comun. Ar trebui, de asemenea, sa existe o Autoritate de Management si o Autoritate de Plati.
O abordare mai integrata pentru implementarea initiativelor comunitare.
Coordonarea eficienta intre Interreg III si instrumentele de politica externa, in mod special instrumentele de pre-aderare.
● Pregătirea, prezentarea și aprobarea intervențiilor.
Statele membre, și autoritățile regionale desemnate, în cooperare cu statele ne-membre, trebuie să transmită Comisiei propunerile de programe. Autoritățile responsabile pentru programare sunt:
în domeniul cooperării transfrontaliere, autoritățile locale sau regionale în parteneriat cu autoritățile naționale;
în domeniul cooperării transnaționale, autoritățile naționale (sau alte autorități desemnate de statele membre) în strânsă cooperare cu autoritățile locale sau regionale din zonele geografice în care are loc cooperarea transnațională, pe baza unui singur program pentru fiecare domeniu de cooperare;
în domeniul cooperării inter-regionale, autoritățile regionale (sau alte autorități desemnate de statele membre) sau organisme intermediare recunoscute, pe baza unui singur program pentru fiecare domeniu de cooperare.
● Precursorii programelor Inițiativa Comunitară INTERREG in tarile candidate la UE – programele transfrontaliere în perioada 1995-2003
Printre instrumentele principale de pregătire a tarilor candidate la integrarea in UE l pentru a implementa programele INTERREG IIIA, menite să promoveze cooperarea transfrontalieră, se numără programul Phare Cross-border Co-operation (Phare CBC), în care, relația dintre România și Ungaria, s-a dovedit a fi de succes de la începuturile sale din 1996, determinând profund direcțiile viitoare de dezvoltare a cooperării dintre cele două țări.
În perioada 1996-2003, Comisia Europeană a alocat în total 34 milioane euro pentru implementarea proiectelor CBC de partea maghiară a graniței; in acelasi timp, partea romana a realizat proiecte de cooperare transfrontaliera la care UE a contribuit cu 28 milioane euro.
Utilizarea acestor fonduri s-a axat pe cinci priorități majore, descrise în Documentul Comun de Programare care reprezintă baza programului CBC româno-maghiar.Atât pe partea maghiară cât și pe cea română a granitei, o mare parte a fondurilor s-a cheltuit pentru realizarea unor proiecte ample de dezvoltare a infrastructurii de transport (puncte de trecere a frontierei și modernizarea drumurilor publice), precum și pe realizarea unor proiecte de protecția mediului și dezvoltare economică. În afara proiectelor de dezvoltare a infrastructurii fizice, s-au finanțat și proiecte de dezvoltare locala și a resurselor umane – mai ales din Fondul Proiectelor Mici – cu scopul de a promova formarea relațiilor de parteneriat dintre comunitățile transfrontaliere și actorii locali.
În regiunea de graniță maghiaro-sârbă, nu au existat în trecut programe de cooperare transfrontalieră, creându-se, pentru prima dată, în cadrul Programului Național Phare pentru Ungaria, în 2003, un Fond de Proiecte Mici Pilot, menit să promoveze înființarea unor rețele de cooperare durabilă în acea regiune.
● Programele INTERREG in perioada 2004-2006 – programul de cooperare transfrontalieră România – Ungaria și Ungaria – Serbia și Muntenegru
Începând cu 2004, cand Ungaria a devenit stat membru al UE, programarea cooperării transfrontaliere la granita dintre Ungaria si cele 2 cele doua state vecine a intrat într-o fază nouă, programul fiind finantat din instrumente financiare diferite ale UE, bazate pe proceduri diferite.
Obiectivele și prioritatile majore ale programului, stabilite in comun de catre partenerii in program:
Întărirea coerentei teritoriale, fizice și infrastructurale a regiunii transfrontaliere: îmbunătățirea punctelor de trecere a frontierei și a infrastructurii regiunii transfrontaliere, gestionarea provocărilor comune existente în domeniul protecției mediului și prevenirii inundațiilor, respectiv protecția comună a rezervelor și sistemelor de apă.
Sprijinirea inițiativelor de cooperare în vederea unificării piețelor și întăririi coerenței între grupurile economice si sociale locale: dezvoltarea infrastructurii și a serviciilor comune de afaceri, sprijinirea cooperării dintre întreprinderile mici și mijlocii, sprijinirea cooperării dintre instituții și comunități, precum și promovarea cooperării în domeniul cercetării și dezvoltări tehnologice și a dezvoltării resurselor umane.
Finanțarea programului
Finanțarea programului de cooperare transfrontalieră Ungaria – România și Ungaria – Serbia și Muntenegru este asigurată prin INTERREG IIIA de partea maghiară și Phare CBC de partea română, respectiv prin programul de vecinătate, din fonduri CARDS, pentru Serbia și Muntenegru.
În perioada 2004-2006, programul dintre Ungaria si Romania beneficiaza din partea UE de o sustinere financiara totala de peste 31 milioane, respectiv 16 milioane euro pentru Ungaria (la care se vor adauga 5,5 milioane euro finantarea maghiara) si de 15 milioane euro pentru Romania (la care se vor adauga peste 4 milioane euro finantarea nationala). Partea sârbă poate folosi 2 milioane euro din programul pe 2004, respectiv de 2-3 milioane euro pe anii 2005-2006.
Cuprinsul regiunii transfrontaliere
În perioada 2004-2006 programul cuprinde regiunile de la granița externă a Uniunii Europene, cu România, respectiv cu Serbia din cadrul Uniunii Serbia și Muntenegru.
Ungaria – NUTS III: județele Szabolcs-Szatmár-Bereg, Hajdú-Bihar, Békés, Csongrád, și Bács-Kiskun
România – NUTS III: județele Satu Mare, Bihor, Arad și Timiș
Serbia – districtele: Bacica de Vest, Bacica de Nord, Banatul de Nord, Bacica de Sud, Banatul de Mijloc, Srem, Banatul de Sud și Belgrad
Beneficiari
Beneficiarii programului sunt în primul rând organizațiile non profit, cum ar fi consiliile judetene si locale, organizațiileneguvernamentale, fundații, asociații, instituții de învățământ sau biserici, etc.
● Cooperarea transfrontaliera in perioada 2007-2013
În perioada de programare care incepe in 2007, actuala Inițiativă Comunitară INTERREG va deveni al treilea obiectiv prioritar al Fondurilor Structurale, de sine stătător, sub denumirea de „Cooperare Europeană Teritorială”. Direcția principală a cooperării transfrontaliere rămâne, însă, în continuare, dezvoltarea economiei, a activităților comune turistice și de protecție a mediului, îmbunătățirea accesului la rețelele transfrontaliere de transport și informaționale, îmbunătățirea gospodăririi transfrontaliere a apelor și gestionarea deșeurilor, precum și crearea structurilor comune de sanatate, cultura si invatamant.
2.4. Programul ISPA
Programul ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Pre-Aderare) este unul dintre cele trei instrumente de finantare nerambursabila care, impreuna cu PHARE si SAPARD, sprijina tarile candidate in pregatirea lor pentru aderarea la Uniunea Europeana.
Scopul ISPA este de a oferi sprijin financiar pentru investitii in domeniul protectiei mediului si al transporturilor, pentru a accelera procesul de armonizare a legislatiei tarilor candidate cu normele europene in aceste doua sectoare
Obiectivele programului
Sa sprijine tarile beneficiare in vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele ale Uniunii Europene.
Sa extinda si sa conecteze retelele de transport proprii cu cele trans-europene.
Sa familiarizeze tarile beneficiare cu politicile si procedurile aplicate de Fondurile Structurale si de Coeziune ale Uniunii Europene.
Incepand cu 2007, asistenta financiara prin ISPA va fi inlocuita in mod automat de Fondurile de Coeziune si intregul sprijin financiar va creste substantial, obligand autoritatile romane sa pregateasca si sa consolideze structuri administrative si de coordonare adecvate, in vederea cresterii capacitatii de absorbtie a fondurilor.
Sectoarele care beneficiaza de asistenta:
▪ MEDIU: Alinierea standardelor de mediu ale tarilor candidate la cele ale Uniunii Europene
Domenii:
rezerva de apa potabila
tratarea apelor reziduale
administrarea deseurilor solide si a celor periculoase
poluarea aerului
▪ TRANSPORT : extinderea retelelor de transport trans-europene catre tarile candidate:
largirea drumurilor nationale
construirea de variante ocolitoare a unor mari orase
construirea de autostrazi
reabilitarea de cai ferate
Beneficiari
Autoritatile locale si centrale (ministere de resort, consilii judetene, primarii), regii autonome si companii nationale care sunt capabile sa dezvolte proiecte de infrastructura de amploare.
Valoarea finantarii nerambursabile se ridica la maximum 75% din valoarea fiecarui proiect, diferenta de 25% reprezentand co-finantarea (componenta locala) ce poate fi asigurata din resurse bugetare si prin imprumuturi de lainstitutii financiare internationale.
Cum functioneaza ISPA
Pentru a obtine fonduri ISPA trebuie parcurse urmatoarele etape:
Beneficiarii vor depune cererile de finantare pentru evaluare la ministerele de resort
Ministerele de resort verifica proiectele si concordanta lor cu strategiile elaborate si completeaza cererea de finantare ISPA.
Proiectele eligibile vor fi trimise prin Ministerul Integrarii Europene (unitate de coordonare centrala a Guvernului Romaniei, care reprezinta principalul punct de legatura cu Comisia Europeana) la Comisia Europeana. Rolul Ministerului Integrarii Europene este de a transmite cererile de finantare, organizarea comitetelor de monitorizare si medierea dintre ministere.
Cererile de finantare sunt examinate de catre serviciile Comisiei Europene si, atunci cand este necesar, sunt discutate cu tara care a solicitat finantarea. Comisia depune proiectele care indeplinesc conditiile pentru a fi acceptate Comitetului de Management ISPA, compus din reprezentanti ai tarilo rmembre ale Uniunii Europene.
Dupa primirea opiniei favorabile din partea Comitetului de Management, Comisia Europeana adopta proiectele si trimite Memorandumul de Finantare tarii beneficiare pentru semnatura.
ISPA Mediu – finanteaza investitiile referitoare la armonizarea Legislatiei de mediu a Romaniei cu Directivele de mediu ale Uniunii Europene in domeniile: apa, deseuri, aer
Criterii pentru proiecte eligibile
Concordanta cu principiile si politicile de mediu
Contributie la indeplinirea treptata a coeziunii economice si sociale aRomaniei la UE
indeplinirea prevederilor Planului National de Adoptare a Acquis-ului Comunitar si Politica Nationala de Mediu
mentinerea, protejarea si imbunatatirea starii calitatii mediului
Sporirea gradului de protectie in zonele sensibile de mediu
Intreprinderea de masuri pentru combaterea poluarii la sursa
Indeplinirea principiului “poluatorul plateste”
Domenii
lucrari de alimentare cu apa, canalizare si statii de epurare a apelor uzate
sisteme de management al deseurilor
lucrari de imbunatatire a calitatii aerului in marele aglomerari urbane
Prioritati pentru selectare
populatia deservita peste 50000 locuitori (prioritate proiectele care vor deservi un numar cat mai mare de locuitori)
capacitatea de cofinantare de cel putin 25%
impactul asupra mediului
asigurarea fondurilor locale in pregatirea proiectelor
Criterii de evaluare
criterii formale:
respectarea formularului standard;
respectarea conditiilor de eligibiltate;
prezentarea documentatiei complete;
criterii tehnico-financiare specifice:
cerinte program ISPA
Documentatia necesara
cererea de finantare
formular tip al Comisiei Europene
aplicatia ISPA
a) formular tip al aplicatiei ISPA;
b) studiul de fezabilitate;
c) master-planul privind politica in domeniul serviciilor publice urbane;
d) analiza economico-financiara a investitiei
e) analiza institutionala a institutiilor locale care vor implementa si gestiona investitiile propuse
f) studiul de impact asupra mediului
g) termenii de referinta pentru selectarea supervizorului proiectului
Concluzii
Comisia Europeana poate asigura finantarea a doua tipuri de masuri:
Aplicatia de asistenta tehnica pentru pregatirea proiectului ISPA;
Aplicatia pentru proiectul ISPA.
3. Instrumente de constientizare si informare (schema de management si audit ecologic, eticheta eco, agentia europeana pentru mediu)
3.1. Schema de management si audit ecologic (EMAS)
1. Prezentare EMAS
■ EMAS – la nivel european este definit prin “Eco-management and Audit Scheme ”(Schema de management de mediu si audit – EMAS).
■ EMAS-ul este sistemul European de management de mediu si audit, care permite participarea voluntară a organizatiilor care desfasoară activităti cuimpact asupra mediului (companie, corporatie, firmă, întreprindere, autoritate sau institutie, o parte sau o combinatie a acestora, cu răspundere limitată sau cu orice alt statut juridic, publică sau privată care are propria structură functională sau administrativă), la schema comunitară de management de mediu si audit în scopul îmbunătătirii continue a performantei de mediu.
■ EMAS – instrument de management pentru organizatii ce permite evaluarea si îmbunătătirea performantelor lor de mediu:
■ Sistemul de Management de Mediu (SMM) este o componentă a sistemului de management general, care include structura organizatorică, activitătile de planificare, responsabilitătile, practicile, procedurile, procesele si resursele pentru elaborarea, implementarea, realizarea, analizarea si mentinerea politicii de mediu.
■ Îmbunătătirea continuă a performantei de mediu reprezintă procesul anual de crestere a rezultatelor cuantificabile ale sistemului de management de mediu, în functie de abordarea pe care organizatia o are fată de problemele semnificative de mediu, conform politicii, obiectivelor si cunostintelor sale de mediu.
1.1. Evolutia EMAS
• Iunie 1993 — Reglementarea Consiliului 1836/93 a fost adoptată pe 29 iune 1993. Prin aceasta a fost creată schema de management de mediu si audit – EMAS I, ca o prevedere ce permite organizatiilor participarea voluntară în cadrul acesteia; este deschisă tuturor organizatiilor din sectorul industrial ce functionează în cadrul Uniunii Europene si în Spatiul Economic European;
• 1993-1995 — Înfiintarea structurilor de implementare a schemei (organisme de acreditare);
• Aprilie 1995 — EMAS este deschisă pentru participarea si altor companii;
• 1996 — Comisia recunoaste EN ISO 14001 ca fiind baza participării la EMAS;
• 1997 — Procesul de consultare pentru analiza EMAS;
• Octombrie 1998 — Comisia prezintă o propunere pentru revizuirea EMAS;
• Martie 2001 — apare EMAS II; noua reglementare EMAS este adoptată de Consiliul si Parlamentul European; – “Regulamentul Parlamentului si Consiliului European nr. 761/2001 care permite organizatiilor participarea voluntară la schema de management de mediu si audit”.
• Septembrie 2001 — Comisia adoptă un ghid pentru implementarea schemei; – “Decizia nr. 861/2001/CE privind orientările pentru punerea în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 761/2001 al Parlamentului European si al Consiliului privind participarea voluntară a organizatiilor la un sistem comunitar de management de mediu si audit (EMAS).
1.2. Elemente caracteristice EMAS
EMAS (The European Eco-Management and Audit Scheme), este un instrument de management pentru companii si alte tipuri de organizatii ce permite evaluarea si îmbunătătirea performantei lor de mediu.
Participarea este voluntară si se adresează organizatiilor private sau publice ce operează în cadrul Uniunii Europene, a Spatiului Economic European – Islanda, Liechtenstein si Norvegia si a tărilor candidate, care creează cadrul legislativ si institutional pentru implementarea acestui sistem, ca o parte a Acquis-ului Comunitar de Mediu.
1.2.1. Caracteristici EMAS:
reprezintă o reglementare europeană cu cerinte precise;
este valabilă numai în Spatiul Economic European;
necesită audit extern obligatoriu;
solicită publicarea obligatorie a rezultatului după audit;
respectarea legislatiei este o cerintă;
îmbunătătirea continuă a performantei de mediu este o necesitate;
se poate aplica la întreprinderi economice, autorităti, organizatii si institutii de orice fel si la orice nivel: birouri, ateliere, fabrici, lanturi de magazine, ferme, primării, spitale, scoli, port;
reprezintă un sistem intern de management "a la carte";
conduce la îmbunătătirea continuă si prevenirea poluării;
impune audit: la maximum 3 ani;
bilant ecologic exhaustiv conform unor criterii stabilite în prealabil;
constituie referintă la utilizarea celor mai bune tehnici disponibile (BAT);
este o continuare a ISO 14001, fiind o variantă « mai evoluată »;
este perfect compatibil cu seria ISO 14000, seria ISO 9000, OHSAS.
1.2.2. Scopul EMAS:
promovarea îmbunătăŃirii continue a performanŃelor de mediu prin:
dezvoltarea si implementarea SMM-ului (Sistemul de Management de Mediu);
evaluarea performantelor de mediu prin auditare;
oferirea informatiilor legate de performantele de mediu pentru public.
1.2.3. Obiectivele EMAS:
îmbunătătirea performantei de mediu;
conformarea cu legislatia din domeniu;
informarea publicului asupra măsurilor luate în domeniul protectiei mediului.
Îmbunătătirea continuă a performantelor de mediu ale organizatiilor, sunt realizate prin:
elaborarea si implementarea de către organizatii a sistemelor de management de mediu;
evaluarea sistematică, obiectivă si periodică a performantei acestor sisteme;
furnizarea informatiilor privind performanta de mediu si mentinerea unui dialog cu publicul si cu alte părti interesate din afara organizatiilor;
implicarea activă a angajatilor în organizarea si în instruirea proprie, adecvată, initială si avansată, care să le permită participarea activa la elaborarea si punerea în aplicare a sistemelor de solicitarea angajatilor, orice reprezentant relevant al acestora trebuind să fie implicat.
1.2.4. EMAS – Performantă. Credibilitate. Transparentă.
În majoritatea cazurilor, companiile romanesti au relatii parteneriale cu firme din tările europene, astfel ca EMAS (ca instrument recunoscut si utilizat în spatiul european) pare din acest punct de vedere mai atractiv.
În alte cazuri însă, având clienti din tări din afara Europei, firmele se pot orienta catre ISO 14001.
Implementarea SMM conform EMAS cât si ISO 14001 este desigur posibil si există suficiente motive pur economice pentru a proceda în acest fel.
Performanta: EMAS este o schemă de management de mediu voluntară, bazată pe o schemă armonizată a întregii Uniuni Europene, cu obiective de îmbunătătire a performantei de mediu a organizatiilor prin angajamente proprii de evaluare si reducere a impactului lor asupra mediului.
Credibilitate: Prin natura externă si independentă a înregistrării si a procesului de verificare, EMAS asigură credibilitatea publică si încrederea că schema include sistemul de management si declaratia de mediu.
Transparenta: Informarea publică cu privire la performanta de mediu a organizatiei este un aspect important al obiectivului chemei. Aceasta se realizează prin declaratia de mediu care oferă nformatii publicului asupra impactului de mediu si performanta rganizatiei si a modului în care organizatia se implică activ prinangajatii sai în implementarea schemei. Logo-ul EMAS poate fi plicat pe diverse produse, fiind un instrument vizual atractiv care emonstrează angajamentul organizatiei de îmbunătătire a erformantei de mediu si indică încrederea informatiilor oferite.
1.2.5 Pasii implementării EMAS
Identificarea si prioritizarea aspectelor de mediu;
Organizatia trebuie să ia in considerare atât aspectele de mediu irecte, cât si cele indirecte ale activitătilor, produselor sau serviciilor sale;
Identificarea aspectelor de mediu pe factori de mediu: deversarea în apă, emisii în aer, zgomot, scurgeri în sol si în pânza freatică, deseuri, utilizare energie/apă, substante si preparate periculoase, etc.;
Stabilirea obiectivelor si tintelor de mediu;
Implementarea unui sistem de management de mediu;
Identificarea prevederilor legale si a altor cerinte;
Stabilirea si ierarhizarea pe niveluri de competentă a tuturor responsabilitătilor din cadrul managementului general al organizatiei;
Instruirea si constientizarea angajatilor (protectia mediului, protectia muncii, PSI);
Comunicarea internă si externă.
1.2.6 Avantajele inregistrarii EMAS
Păstrarea si îmbunătătirea imaginii interne si externe a organizatiei;
Mentinerea unor relatii de bună colaborare cu autoritătile de mediu;
Diminuarea sau reducerea riscurilor de răspundere penală si juridică;
Reducerea costurilor de operare (economisirea consumurilor de utilităti: energie electrică , apă, cobustibili, materii prime);
Cresterea profitului organizatiei prin majorarea ofertelor de vânzare pe pietele europene;
1.3 Analogia EMAS – ISO 14001
Ca si ISO 14000, EMAS este ca domeniu, un sistem bazat pe certificarea unui SMM. Aceasta presupune acceptarea unei infuente din afara asupra productiei din organizatia certificata. Deasemenea, se cere un angajament privind politica de mediu pentru organizatia respectiva.
Politica de mediu trebuie sa schiteze implicarea managementului, a salariatilor, a publicului si a altor persoane împuternicite. Natural, îmbunatatirea continua trebuie sa fie parte a politicii de mediu.
Standardele din seria ISO 14000 împărtăsesc un fundal comun cu EMAS si este larg acceptat – mai ales în Uniunea Europeană – drept un indicator al practicilor convenabile ale managementului ecologic:
Obtinerea angajamentului din partea managerului general al companiei privind dorinta si sprijinul în implementarea sistemului de management de mediu;
Au ca obiectiv comun promovarea unui management de mediu eficient. Comisia Europeană a recunoscut ca Standardul European pentru Sisteme de Management de Mediu, ISO 14001, poate oferi o bază pentru EMAS;
Analiza initială: stabilirea exactă a pozitiei unde se află compania în relatie cu mediul;
Constituie baza de pornire în implementarea SMM, fată de care se va judeca ulterior si îmbunătătirea performantei de mediu;
Politica de mediu, de obicei publicată în scris ca Declaratie a Politicii de Mediu, exprimă angajamentul managerului general de a se conforma legislatiei de mediu si de a urmări îmbunătătirea continuă a performantei de mediu. În felul acesta se asigură nu numai responsabilitatea pentru implementarea politicii de mediu, ci si suportul necesar acesteia;
Programul de mediu porneste de la identificarea aspectelor de mediu si a impactului asociat acestora, contine măsurile ce vor fi luate de-alungul unei perioade de timp. Acesta traduce politica de mediu a organizatiei în obiective si tinte, identifică activitătile necesare atingerii acestora, defineste responsabilitătile angajatilor si resursele financiare corespunzătoare.
Structuri si responsabilităti: definirea, atribuirea si comunicarea structurilor, responsabilitătilor autoritătii de mediu necesare pentru a implementa SMM. Constientizare, motivare si furnizarea de cunostinte corespunzătoare printr-un program de instruire. Va fi desemnat un reprezentant al managementuluiorganizatiei, responsabil cu activitatea de protectie a mediului.
Integrarea managementului de mediu în managementul general al organizatiei, ce include proceduri pentru înglobarea cerintelor de mediu în toate sectoarele acesteia.
Diferente: EMAS / ISO 14001
Spre deosebire de ISO 14000, EMAS prevede ca organizatia certificata sa publice un raport anual despre performanta de mediu. Aceste rapoarte vor schita cum au fost realizate obiectivele si tintele din SMM si cum a depasit organizatia neconformitatile sale. Deasemenea, organizatia ar trebui sa comunice orice plan viitor cu impact semnificativ asupra mediului.
EMAS tinde sa fie mai sever cu pregatirea organizatiei pentru introducerea SMM. De exemplu, analiza de mediu initiala este parte a evaluarii. Organizatia va trebui sa detina situatia cu toate intrarile si iesirile de pe aria sa. Aceasta include activitatile prezente, trecute si viitoare. De aceea, daca o organizatie a avut o problema de contaminare în trecut, atunci SMM introdus din prezent.
În EMAS, SMM trebuie auditat cel mai târziu o data la trei ani privind caracterul complet si eficacitatea. Astazi, prevederea ISO 14000 cuprinde un audit de certificare la trei ani si cu audituri de supraveghere în fiecare an. Auditurile interne ale ISO 14000 vor fi recomandate ca evenimente anuale. Totusi, ambele sisteme încurajeaza auditarea pentru a descoperi oportunitatile de îmbunatatire.
EMAS si seria ISO 14001 – sunt similare în multe privinte, dar există deosebiri în modul de abordare si în unele detalii:
Reglementare legislativa în cadrul UE (1836/29.06.1993) / Standard international (1996);
Aplicabilă numai în UE / Aplicabil la scară internatională;
Solicită analiza initială a impactului asupra mediului / Analiza initială de mediu nu este
Îmbunătătirea continuă a performantei de mediu la nivelul celei mai bune tehnici disponibilă / Îmbunătătirea continuă a SMM reflectată prin cresterea performantei de mediu a momentului;
Impune o declaratie publică de mediu, ce permite accesul la politica si programul de mediu / Sugerează comunicarea externă, dar este la latitudinea organizatiei să decidă continutul informatiilor, impune accesul public doar la politica de mediu;
Frecventa de realizare a auditului la maxim 3 ani / Nu specifică frecventa de realizare a auditului de mediu;
SMM cere existenta unui registru al efectelor asupra mediului / Nu se impune;
Pentru conformarea cerintelor EMAS, verificarea si atestarea presupune angajarea unor auditori si agenti acreditati; oferă trei posibilităti pentru verificare si atestare:
Emiterea unei declaratii după cum urmează: "Organizatia noastră dispune de un sistem de management de mediu care corespunde standardelor ISO 14001";
Atestarea de către o organizatie independentă este cea mai populară metodă, care se bucură de recunoastere;
EMAS cere ca politica, programul, sistemul de mangement de mediu si detaliile cu privire la performanta organizatiei să fie facute publică. / ca parte a situatiei de mediu, ISO 14001 cere numai ca politica sa fie facută Publică.
2. Legislatie
Ordin nr. 50 din 14 ianuarie 2004 privind Stabilirea procedurii de organizare si coordonare a schemelor de mangement de mediu si audit (EMAS) în vederea participării voluntare a organizatiilor la aceste scheme.
Ordin nr. 444 din 8 mai 2006 pentru modificarea si completarea Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor, apelor si mediului nr.50/2004 privind stabilirea Procedurii de organizare si coordonare a schemelor de management de mediu si audit (EMAS) în vederea participării voluntare a organizatiilor la aceste scheme.
Ordin nr. 1313 din 4 decembrie 2006 pentru modificarea si completarea Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor, apelor si mediului nr. 50/2004 privind Stabilirea procedurii de organizare si coordonare a schemelor de management de mediu si audit (EMAS) în vederea participării voluntare a organizatiilor la aceste scheme, cu modificările si completările ulterioare.
Ordin nr. 611 din 13 iunie 2006 pentru aprobarea componentei nominale a Comitetului Consultativ EMAS modificat prin Ordin nr. 1178/01.11.2006.
Ordin nr.790 din 04 august 2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare si functionare a Comitetului Consultativ EMAS si a Biroului EMAS.
Ordin nr. 946 din 11septembrie 2006 pentru aprobarea componentei nominale a Comisiei de acreditare a verificatorilor de mediu.
Ordin nr.1018 din 26 septembrie 2006 pentru aprobarea procedurii de inregistrare a organizatiilor la schema de management de mediu si audit ( EMAS )
Ordin nr. 1201 din 7 noiembrie 2006 privind Regulamentul de organizare si functionare al Comisiei pentru acreditarea persoanelor fizice si juridice ca verificatori de mediu.
3.2. Eticheta eco (denominarea „eco”)
Denominarea „eco” este un instrument ce are drept scop promovarea produselor cu un impact de mediu redus, comparativ cu alte produse din același grup.
În plus, denominarea „eco” oferă consumatorilor informații clare și întemeiate științific asupra naturii produselor, orientându-le astfel opțiunile.
Această denominare are rolul evidențierii produselor
comunitare care îndeplinesc anumite cerințe de mediu și criterii „eco” specifice, criterii stabilite și revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco15 – responsabil de altfel și pentru evaluarea și verificarea cerințelor referitoare la acestea.
Produsele care au îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi recunoscute prin simbolul „margaretei”(logo-ul specific).
Septembrie 2005 este data până la care se va finaliza examinarea modului de funcționare a denominării „eco” și la care vor fi propuse amendamentele corespunzătoare.
3.3. Agentia europeana pentru mediu
Agenția Europeană de Mediu (EEA) este principalul organ public din Europa dedicat furnizării de informații sigure, independente, asupra mediului, pentru factorii politici și publici.
Scopul Agenției Europene de Mediu este de a sprijini Uniunea Europeană în politica sa de mediu și de dezvoltare durabilă, inclusiv în eforturile sale de a integra aspectele de mediu în celelalte politici comunitare prin furnizarea de informații referitoare la mediu atât pentru factorii de decizie, cât și pentru publicul larg la nivel european.
Regulamentul prin care s-a înființat EEA a fost adoptat de către Uniunea Europeană în 1990. Acest regulament a fost pus în aplicare pe la sfârșitul anului 1993 imediat după ce s-a stabilit locul de amplasare al agenției în Copenhaga.
Agenția și-a început activitatea concretă numai în anul 1994. De asemenea, prin acest regulament s-a înfi ințat rețeaua de informare și monitorizare asupra mediului (Eionet).
Operațională în Copenhaga începând din anul 1994, EEA este în centrul rețelei EIONET (European Environment Information and Observation Network), o rețea de organisme și instituții din domeniul mediului, active în statele membre și prin care aceasta colectează și distribuie informații și date legate de mediu.
Misiune
Sarcina EEA este de a furniza informații actuale, relevante și corecte despre mediu. Noi sprijinim pe cei care se ocupă de elaborarea și aplicarea strategiei de mediu la nivel european și național, precum și publicul general.
Organizare
EEA are un Consiliu de conducere format din:
un reprezentant al fiecărei țări membre,
doi reprezentanți ai Comisiei și
doi oameni de știință desemnați de Parlamentul Europei.
Printre sarcinile agenției consiliul de conducere adoptă programul multianual de activitate, programul anual de activitate și rapoarte anuale.
Consiliul numește în funcție Directorul executiv și desemnează membrii comitetului științific.
Actualul program multianual de activitate reprezintă Strategia EEA 2004–2008.
Directorul executiv este responsabil de activitatea consiliului de conducere în vederea implementării programelor și de activitatea zilnică a agenției.
Comitetul științific informează consiliul de conducere și Directorul executiv.
România este membră a Agenției Europene de Mediu începând din noiembrie 2001.
Agenția este deschisă tuturor țărilor care îi împărtășesc obiectivele. În prezent, numără 31 de țări membre, cele 25 de state membre ale UE, cele trei țări candidate – Bulgaria, România și Turcia, precum și Islanda, Liechtenstein și Norvegia.
Un acord de aderare la EEA a fost inițiat și cu Elveția. Statele Vest Balcanice – Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei și Serbia și Muntenegru – au aplicat pentru a deveni membre ale Agenției.
Ajutorul acordat factorilor de decizie
Informațiile EEA ajută UE și țările membre ale Agenției să adopte decizii realiste în vederea îmbunătățirii mediului, integrării considerațiilor de mediu în strategiile economice și orientarea spre dezvoltare durabiliă.
În ceea ce privește punctele vitale, EEA pune accent pe sprijinirea utilizatorilor principali în procesul strategic la nivel european.
Informații de mediu
În cadrul activității EEA acasta:
se bazeaza pe organizațiile existente de cercetare/informare;
colaboreaza cu ele,
coordoneaza activitatea la nivel european și
încearca să evite duplicarea.
EEA strânge datele cele mai recente și disponibile despre mediu de la țările membre. După prelucrarea minuțioasă a datelor și validarea lor prin rețeaua EEA (EIONET), informațiile devin accesibile utilizatorilor sub formă de rapoarte.
Calitatea de membru
Deși EEA este o instituție a Uniunii Europene, calitatea de membru poate fi obținută și de către țări care nu fac parte din UE dar împărtășesc obiectivele agenției.
În prezent EEA numără 32 de membri: toate cele 27 țări membre UE, precum și Islanda, Liechtenstien, Norvegia, Elveția și Turcia.
Această strategie AEM pentru anii 2004 – 2008 constituie cel de-al treilea program de lucru multianual al Agenției în conformitate cu regulamentul său de înființare. Regulamentul a fost adoptat de către Consiliul de conducere al AEM la data de 25 noiembrie 2003.
4. Taxele si impozitele de mediu
Taxele și impozitele de mediu au fost adoptate în 1997, ca o modalitate de a promova utilizarea instrumentelor fiscale în vederea creșterii eficacității politicii de mediu.
Acestea sunt taxe și impozite impuse în și de către SM (și nu la nivel comunitar), strategie ce a fost permanent încurajată de către Comisia Europeană și care presupune utilizarea a două categorii de taxe și impozite de mediu:
cele care se aplică emisiilor poluante ( de exemplu, taxe pe poluarea apei, pe emisiile de zgomot în domeniul aviatic);
cele care se aplică produselor (taxe pe pesticide, accize pe petrol, etc.);
Veniturile realizate din aceste taxe și impozite se adaugă la bugetele SM și pot fi utilizate în scopul finanțării activităților de protecție a mediului, dar și pentru reducerea altor taxe (cum ar fi taxele de muncă). În acest context, strategia UE constă în:
colectarea experiențelor SM privind taxele de mediu,
analizarea efectelor economice și de mediu ale taxelor și impozitelor existente,
monitorizarea efectelor acestora asupra Pieței Unice și asupra competitivității industriei europene, cu scopul de a aprecia eficacitatea acestor instrumente fiscale și eventuala posibilitate a translatării lor la nivel comunitar.
IV. Strategiile in domeniul politicii de mediu
Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarității (adică delegarea de responsabilități SM, în timp ce UE trasează numai cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) și încearcă înlocuirea abordării verticale tradiționale, de tip comandăși- control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale UE.
Se poate spune că aceste strategii sunt un fel de „instrumente ajutătoare”, care vin să completeze instrumentele standard și care acționează ca stimulente în vederea adoptării de măsuri pentru protecția mediului sau care accentuează tendința spre o abordare bazată pe principiul voluntariatului. Astfel, este vorba despre:
Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltarea durabilă,
Strategia europeană pentru mediu și sănătate.
Strategia tematica pentru managementul deseurilor Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecției mediului,
Politica Integrată a Produselor (PIP),
Acordurile voluntare de protecția mediului și reducerea poluării
Conventia de la Aarhus
Acestea sunt rezultatul noii abordări a PAM 5 și a tendinței inovatoare a PAM 6, care prevede creșterea numărului instrumentelor de implementare a politicii de mediu și care promovează acțiunile orizontale și integrate.
1. Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabila
Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă a fost adoptată în anul 2001, la întâlnirea internațională de lucru de la Gothenburg (Suedia), ca strategie pe termen lung ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social și protecția mediului și care a cunoscut o apreciere semnificativă în următorii ani.
Conceptul dezvoltării durabile e însă prezent în politica de mediu a UE încă din PAM 5 și doar se delimitează ca strategie de sine stătătoare în 2001.
La momentul actual există două linii de dezvoltare a acestei strategii:
prima, corespunde Procesului Cardiff și are în vedere exact integrarea politicilor de mediu în alte politici comunitare;
a doua, reprezentată de Declarația de la Gothenburg – numită și „O Europă durabilă pentru o lume mai bună: o strategie a Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă” – are în vedere rolul UE în aspectele globale ale dezvoltării durabile.
Prin cadrul de dezvoltare inițiat în 2001 au fost identificate 4 priorități:
1) schimbarea climatică și utilizarea energiei “curate”(adică a surselor de energie ce nu dăunează mediului);
2) sănătatea publică;
3) gestionarea responsabilă a resurselor naturale;
4) sistemele de transport și utilizarea terenurilor.
Pentru tratarea acestor priorități au fost stabilite 3 direcții de acțiune, ce structurează și eficientizează strategia de dezvoltare durabilă și care, în același timp, se completează reciproc. Acestea cuprind:
A. propuneri ce se influențează mai multe sectoare,
B. măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung,
C. revizii progresive a gradului de implementare a strategiei, iar fiecare dintre ele este dezvoltată prin stabilirea unui set de măsuri ce creează cadrul de acțiune propriu-zis și duc la operaționalizarea și aplicarea în practică a dezvoltării durabile.
Pentru prima direcție de acțiune (A), măsurile aferente au în vedere următoarele aspecte:
toate propunerile legislative majore trebuie să includă o evaluare a potențialelor costuri și beneficii economice, sociale și de mediu;
programele comunitare de cercetare și dezvoltare trebuie să se axeze mai mult pe dezvoltarea durabilă;
Acestora li se adaugă accentul pe îmbunătățirea comunicării, prin sublinierea importanței dialogului sistematic cu consumatorii și a consultării altor țări – cea din urmă în vederea promovării dezvoltării durabile pe plan global.
Convingerea că politicile comunitare trebuie să sprijine eforturile altor țări în această direcție – întrucât dezvoltarea durabilă nu poate fi numai o preocupare a UE, ci trebuie să fie a întregii lumi – s-a materializat în cadrul a două evenimente majore:
1) “UN Monterey Conference on Financing for Development” („Conferința Organizației Națiunilor Unite de la Monterey asupra finanțării pentru dezvoltare”), din martie 2002, la care s-a luat decizia de a mări „ajutorul oficial pentru dezvoltare” al UE;
2) Johannesburg Summit (Conferința de la Johannesburg), la zece ani după Conferința de la Rio, summit în cadrul căruia EU a înființat o „coaliție a celor dispuși” să promoveze surse reutilizabile de energie și a încheiat alte acorduri de dezvoltare durabilă la nivel global.
A doua direcție de acțiune (B) este strâns corelată cu prioritățile identificate, astfel încât pentru fiecare prioritate a fost creat un set corespunzător de măsuri de acțiune.
Tabelul de mai jos structurează această corespondență:
Măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung ale dezvoltării durabile
Sursa: Prelucrări ale autorului
A treia direcție de acțiune (C) prevede ca măsuri de realizare:
1) o revizuire anuală a strategiei, care are loc în cadrul întâlnirii din fiecare primăvară a Consiliului European,
2) o revizuire a strategiei la schimbarea fiecărui mandat al Comisiei și
3) organizarea, de către Comisie, a unui forum cu părțile interesate (la fiecare doi ani).
Strategia europeană pentru mediu și sănătate (SCALE)
Această strategie este cea mai recentă acțiune în domeniu și are în vedere relația complexă și direct cauzală existentă între poluarea, schimbarea caracteristicilor mediului și sănătatea umană.
SCALE este rezultatul preocupării constante a Comisiei Europene în această directie și a fost inițiată în iunie 2003, fiind elaborată prin colaborarea DG Mediu cu DG Cercetare și DG Sănătate.
Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea pe sănătatea copiilor – care reprezintă cel mai vulnerabil grup social și cel mai afectat de efectele poluării mediului – spre deosebire de restul legislației de mediu, care este bazată pe norme și standarde pentru adulți.
Dezvoltarea acestei strategii are la bază 5 elemente cheie:
1. va fi fundamentată științific și va analiza interacțiunile complexe dintre diverși poluanți și organismul uman;
2. va fi centrată pe copii și va iniția acțiuni pilot asupra poluanților cu relevanță specifică pentru copii (precum dioxinele și metalele grele) și asupra substanțelor cu acțiune endocrină;
3. își propune să crească gradul de informare și responsabilizare a părților interesate și al publicului;
4. legislația UE va completa legile naționale și va fi revizuită pentru a reflecta situația și nevoile speciale ale copiilor;
5. va evalua constant acțiunile întreprinse în acest scop.
Pentru dezvoltarea acestei strategii, Comisia are în vedere o serie de întîlniri cu părțile interesate, în vederea stabilirii unor grupuri de lucru și grupuri consultative, precum și în scopul determinării rolului acestora din urmă în cadrul implemetării SCALE.
3. Strategia tematica pentru managementul deseurilor Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecției mediului
Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecției mediului
Acest program are la bază Decizia 466/2002/EC din martie 2002, funcționează ca un instrument financiar și reprezintă re-înnoirea unui program anterior, desfășurat pe parcursul a trei ani (1998-2000).
Noul program acoperă perioada 2002 -2006, are un buget de 32 mil. Euro și încurajează participarea sistematică a ONG-urilor la dezvoltarea politicii comunitare de mediu, precum și sprijinirea asociațiilor locale și regionale mici ce contribuie la aplicarea aquis-ului comunitar.
Rolul său de stimulent este materializat prin acordarea de subvenții (granturi) ONG-urilor active în domeniul protecției mediului, pe baza unor propuneri trimise de acestea.
Criteriile de acordare a granturilor urmăresc prioritățile PAM 6 și promovează educația pentru protecția mediului și sprijinirea implementării legislație comunitare de mediu, iar sumele acordate acoperă 70% din cheltuielile organizației pe ultimii doi ani pentru ONG – urile din SM și 80% pentru cele din țările candidate
4. Politica Integrată a Produselor (PIP)
PIP are la bază Cartea verde a unei politici integrate a produselor (februarie 2001) și există ca strategie începând din iunie 2003, odată cu adoptarea de către Comisie a comunicării aferente.
PIP urmărește să minimizeze degradarea pe care unele produse o cauzează mediului pe durata ciclului lor de viață și propune o abordare voluntară în vederea „produselor verzi”, precum și o strânsă cooperare cu părțile interesate.
Principiile de bază ale acestei strategii sunt:
1) gândirea în perspectiva ciclului de viață al produselor;
2) implicarea pieței, prin crearea de stimulente în vederea încurajării cererii și ofertei de “produse verzi”;
3) implicarea părților interesate;
4) actualizarea și dezvoltarea continuă;
5) crearea de instrumente variate.
În ceea ce privește implementarea sa, au fost identificate două direcții de acțiune:
stabilirea de „condiții cadru” – adică promovarea acelor tipuri de măsuri și instrumente aplicabile mai multor produse diferite;
crearea unei „abordări specifice produsului” – adică identificarea produselor cele mai dăunătoare la adresa mediului și dezvoltarea de proiecte pilot pentru demonstrarea practică a beneficiilor aplicării PIP.
În momentul de față, această strategie se află încă în faza promovării obiectivelor și a elaborării modalității de transpunere în practică a principiilor sale. În Comunicarea Comisiei din iunie 2003 este prezentat următorul plan de acțiune
Planificarea strategiei PIP
Sursa: prelucrări ale autorului
Deși această strategie nu este încă funcțională, ea are un potențial ridicat de promovare a unei atitudini centrată pe preocuparea pentru mediu, atât din partea producătorilor cât și a consumatorilor – ceea ce, pe termen lung, poate genera formarea unui mecanism autoreglabil de selecție a tipurilor de produse aflate pe piață, în funcție de potențialul lor dăunător asupra mediului.
Pentru a asigura eficacitatea acestei strategii, Comisia a prevăzut o revizuire a sa la fiecare trei ani.
5. Acordurile voluntare de mediu
Acordurile de mediu există ca strategie declarată în urma unei Comunicări a Comisiei din iulie 200224 și reprezintă o formă de co-reglementare, cu rolul de a sprijini implicarea activă și responsabilizarea agenților economici față de protecția mediului.
Acordurile de mediu au un caracter voluntar și sunt folosite în mod curent în toate SM, la nivel național, regional sau local, însă apar ca o noutate la nivelul UE – ca acorduri încheiate între Comisia Europeană și federațiile industriale europene.
Elementul de noutate este reprezentat de stabilirea unui cadru legal pentru utilizarea acordurilor voluntare de mediu; altfel, putem vorbi de acorduri de mediu încă din 1996, când au fost pentru prima dată subliniate avantajele acestora:
abordare pro-activă din partea industriei;
soluții eficace și create special pentru problemele identificate;
realizarea rapidă a obiectivelor de mediu.
Reglementarea funcționării acestora, adusă de Comunicarea din iulie 2002, stabilește trei tipuri de acorduri posibile:
1) acorduri din proprie inițiativă – se referă la inițiativele sectorului industrial în domenii în care Comisia nu intenționează să propună reglementări și pe care le poate sprijini printr-o recunoaștere formală;
2) auto-reglementări – reprezintă situațiile în care reprezentanții industriei aleg să regle-menteze un aspect controversat, pentru a preveni o reglementare legislativă din partea Comisiei;
3) co-reglementări: constituie un tip mai strict de reglementări, în care UE stabilește obiective și cerințe de monitorizare, iar sectorul industrial decide asupra măsurilor ce trebuie luate în acest scop.
Domeniile în care aceste acorduri la nivel comunitar pot avea un rol însemnat sunt: impactul produselor din PVC asupra mediului, politica integrată a produselor, schimbarea climatică și gestionarea deșeurilor.
6. Conventia de la Aarhus
Conventia privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziilor si accesul la justitie in problemele de mediu a fost adoptata pe 25 iunie 1998, cu ocazia celei de a patra Conferinte Ministeriale, avand ca subiect al dezbaterilor "Mediul pentru Europa".
Obiectiv:
Contribuție la protejarea drepturilor oricărei persoane din generațiile actuale și viitoare de a trăi într-un mediu adecvat sănătății și bunăstării sale, prin garantarea drepturilor privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu.
Convenția prevede ca, în cadrul întâlnirilor părților să se urmărească implementarea prevederilor acesteia pe baza rapoartelor regulate ale părților.
Măsurile legislative și de reglementare care implementează prevederile referitoare la:
asistarea și îndrumarea publicului pentru asigurarea accesului la informație
promovarea educației ecologice
recunoașterea și susținerea asociațiilor, organizațiilor sau a grupurilor care promovează protecția mediului
accesul la informația de mediu (colectarea și diseminarea informației de mediu, participarea publicului la luarea deciziei)
Măsurile legislative și de reglementare care implementează prevederile referitoare la accesul la justiție:
accesul la o procedură de recurs în fața instanței de judecată sau a altui organism prevăzut de lege în cazul în care o persoană consideră că la solicitarea informației a primit un răspuns inadecvat sau că cererea sa nu a fost considerată
asigurarea accesului la remedierea unei proceduri, inclusiv prin adoptarea unei hotărâri judecătorești, care să fie obiectivă, echitabilă, la timp și să nu coste foarte mult
deciziile instanțelor și ale altor organisme trebuie să fie accesibile publicului
Măsurile legislative și de reglementare care implementează prevederile referitoare la participarea publicului:
la deciziile privind activitățile specifice (demararea unei proceduri de luare a deciziei de mediu)
în timpul pregătirii planurilor, programelor și politicilor de mediu
în timpul pregătirii regulamentelor de aplicare, a normativelor și instrumentelor legale obligatorii, general aplicabile
Conventia se axeaza pe interactiunea dintre public si autoritati, intr-un context democratic, demarand astfel un amplu proces de participare publica in cadrul negocierilor si a implementarii acordurilor internationale. Aceasta Conventie sporeste cadrul pentru transparenta si responsabilitatile pe care guvernele trebuie sa le aiba.
Pana in prezent, 40 de state, inclusiv Romania, au semnat Conventia de la Aarhus, iar 17 state, printre care si tara noastra, sunt considerate Parti la Conventie.
Conventia de la Aarhus a intrat in vigoare la data de 30 octombrie 2001, adica la un interval de 90 de zile de cand cel de-al saisprezecelea stat ratifica, accepta, aproba sau adera la acest document.
Conventia de la Aarhus reprezinta un nou model de acord, care imbina drepturile omului cu drepturile asupra mediului inconjurator si asigura o legatura stransa intre populatie si guverne. Semnatarii acestui document deosebit de important si-au luat astfel obligatia de a asigura accesul cetatenilor la informatia de mediu, la participarea publica si la justitie.
Preambulul Conventiei de la Aarhus pune in evidenta doua concepte: dreptul la un mediu sanatos, privit ca un drept fundamental al omului, precum si importanta accesului la informatie, a participarii publice si a accesului la justitie, in vederea dezvoltarii durabile.
Accesul la informatie se prezinta sub doua aspecte:
"Pasiv": Publicul are dreptul de a cere informatii la autoritatile publice, care, la randul lor, trebuie sa ofere informatiile cerute ca raspuns.
"Activ": Publicul are dreptul de a solicita informatii autoritatilor publice, iar autoritatile publice sunt obligate, la randul lor, sa colecteze si sa disemineze informatii de interes public, fara a fi nevoie de o cerere expresa in acest sens.
Participarea publicului la procesul de adoptare a deciziilor prezinta trei aspecte:
Participarea publicului in pregatirea legilor, regulilor si a normelor legale cu privire la mediu (Articolul 8);
Participarea publicului in dezvoltarea programelor, planurilor de actiune si politicilor de mediu (Articolul 7);
Participarea publicului la luarea deciziilor in ceea ce priveste activitatile specifice (Articolul 6).
Conventia de la Aarhus functioneaza practic cu doi "actori" principali:
autoritatile publice
informatia de mediu.
Romania a semnat Conventia pe 25 iunie 1998 si a ratificat-o pe 11 iulie 2000, aceasta facand astazi parte din dreptul intern, cu putere de lege pe teritoriul tarii. Desi Legea 86/2001 a intrat in vigoare, adoptarea legislatiei aditionale, necesare unei reale aplicari a prevederilor acestei conventii intarzie nepermis de mult.
V. Viitorul politicii de mediu
Coordonatele politicii comunitare de mediu – Etapa a V a: 2001-2010, al 6-lea program „Viitorul nostru, alegerea noastră”
îmbunătățirea legislației de mediu existente
mai buna integrare a politicilor de mediu în alte politici comunitare
cooperarea cu piața, în baza principiilor:
consumatorii au nevoie de informație (Schema europeană de ecoetichetare);
producătorii nu trebuie doar penalizați ci și premiați;
oprirea subvențiilor publice periculoase pentru mediu;
implicarea cetățenilor
mai bună planificare a teritoriului
schimbările climatice- stabilizarea concentrațiilor de gaze;
protecția naturii și a vieții sălbatice
acțiuni pentru mediu în raport cu sănătatea;
protecția resurselor naturale;
gestionarea deșeurilor
implicarea internațională
integrarea țărilor candidate
In luna iunie 2006, cu ocazia reuniunii Consiliului de mediu, a fost adoptată Strategia Tematică pentru Mediul Urban.
Această strategie tematică a fost elaborată în baza prevederilor celui de-al 6-lea Program de Acțiune pentru Mediu și urmărește îmbunătățirea performanțelor de mediu la nivelul orașelor europene.
Obiectivul strategiei este de a sprijini statele membre, precum și autoritățile locale și regionale în implementarea politicilor și legislației de mediu, contribui la o mai bună calitate a vieții printr-o abordare integrată privind zonele urbane”, și de a contribui la “un nivel mai înalt al calității vieții și a bunăstarii sociale a cetățenilor, prin asigurarea unui mediu în care nivelul poluării nu generează efecte nocive asupra sănătății umane și a mediului și prin încurajarea dezvoltării durabile urbane”.
Măsurile prezentate în această strategie au scopul de a contribui la o mai bună implementare a politicilor de mediu ale UE și a legislației la nivel local, prin sprijinirea și incurajarea autoritatilor locale de a adopta o abordare mai integrată a managementului urban și prin invitarea statelor membre să sprijine acest proces și să exploateze oportunitățile oferite la nivelul UE.
Daca va fi implementată la toate nivelurile, Strategia va contribui la îmbunătățirea mediului urban, conducând la creșterea atractivității oraselor și la îmbunătățirea condițiilor de viață, muncă, la atragerea de investiții și la reducerea impactului negativ al orașelor asupra mediului la cel mai extins nivel, de exemplu în ceea ce privește schimbările climatice.
Partea a II – a
I. Evolutia politicii de mediu in Romania
Scurt istoric
În România, protecția mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor naționale în anul 1990, când a fost înființat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în 1992 a fost elaborat (documentul a fost elaborat cu ajutorul Băncii Mondiale) primul document oficial ce stabilește obiectivele naționale în domeniu – „Strategia Națională de Protecția Mediului”, reactualizată în 1996 și în 2002.
Strategia este structurată în două părți:
(1) o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea economică și calitatea factorilor de mediu, și
(2) strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecție a mediului, prioritățile, obiectivele pe termen scurt, mediu și lung.
Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naționale cu cea comunitară în ceea ce privește principiile, prioritățile și obiectivele . Astfel, principiile urmărite sunt:
conservarea și îmbunătățirea condițiilor de sănătate a oamenilor;
dezvoltarea durabilă;
prevenirea poluării;
conservarea biodiversității;
conservarea moștenirii culturale și istorice,
principiul „poluatorul plătește”;
stimularea activității de redresare a mediului (prin acordarea de subvenții, credite cu dobândă mică, etc.).
În ceea ce privește prioritățile identificate, acestea reflectă nu numai nevoile naționale, dar și tendințele și inițiativele existente pe plan global, ele fiind:
menținerea și îmbunătățirea sănătății populației și calității vieții;
menținerea și îmbunătățirea potențialului existent al naturii;
apărarea împotriva calamităților și accidentelor naturale;
raportul maxim cost-beneficiu;
respectarea programelor și convențiilor internaționale privind protecția mediului.
Referitor la obiectivele stabilite, acestea sunt împărțite în:
obiective pe termen scurt (până înanul 2000),
mediu (până în anul 2005) și
lung (până în anul 2020).
Strategiile din 1992 și 1996 sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica națională de mediu până în anul 1999, când a fost adoptat Programul Național de Aderare la UE.
Începând cu anul 1999 și continuând anual, până în 2003, strategia națională de mediu este completată de o serie de documente adiționale, cum ar fi –– „Raportul privind starea mediului în România”, care corespunde primei părți a „Strategiei de Protecția Mediului” și o completează, printr-o analiză detaliată a calității principalilor factori de mediu: calitatea atmosferei, calitatea precipitațiilor atmosferice, starea apelor de suprafață și subterane, starea solurilor, starea pădurilor, gestionarea deșeurilor, situația poluării sonore, etc.
Strategiei Naționale de Protecția Mediului i se adaugă, în anul 2002, „Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu și care a fost pentru prima dată adresată în anul 2000; acest lucru s-a făcut prin transpunerea Directivei Cadru privind deșeurile – no. 75/442/EEC, preluată în legislația legislația română prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 78/2000, aprobată și completată în 2001 prin Legea 426/2001.
Etapele de dezvoltare a strategiei constau în:
analiza situației existente,
identificarea problemelor,
stabilirea obiectivelor strategice,
evaluarea opțiunilor de atingere a obiectivelor și
elaborarea unui „Plan Național de Gestionare a Deșeurilor”.
Acest plan, elaborat de un grup de lucru format din reprezentanți ai industriei, ministerelor implicate, ONG-urilor și ICIM , cuprinde două părți distincte:
1. acțiuni cu caracter general: identifică tipurile de acțiuni necesare implementării strategiei, precum și entitățile responsabile, termenele de realizare, costurile estimate și posibilele surse de finanțare;
2. proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse din teritoriu.
Planul se ajustează în funcție de propunerile incluse în planurile regionale, locale și sectoriale și propune măsuri pentru următoarele tipuri de deșeuri: deșeuri municipale, deșeuri de producție, deșeuri periculoase și deșeuri reglementate prin acte legislative specifice.
În prezent, Planul se află în proces de reactualizare, un proiect fiind deja transmis spre consultare factorilor implicati (ministere, asociații patronale și profesionale, reprezentanți ai societății civile – ONG-uri).
II. Organizarea politicii de mediu in Romania
1. Cadrul institutional
Principalii actori instituționali ai politicii de mediu din România sunt:
Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului (MAPAM),
Ministerul Integrării Europene (MIE) și
Parlamentul României.
MAPAM este direct responsabil pentru inițierea strategiilor naționale de mediu și crearea cadrului de implementare a acestora, fiind constituit din 3 direcții generale:
Direcția „Agricultură și Păduri”, Direcția „Ape” și Direcția „Mediu” – dintre acestea numai ultimele două fiind de interes major pentru politica națională de mediu.
În subordinea acestor direcții de află Inspectoratele de Protecția Mediului (IPM), unități locale (la nivel de județ) ce semnalează nevoile locale, facilitează și monitorizează implementarea politicii la acest nivel.
Administratia Rezervatiei Biosferei Deltei Dunării (ARBDD) și
Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare ( CNCAN) care au, de asemenea, rol de sprijin în dezvoltarea politicii de mediu.
Coordonate de MAPAM și furnizând o serie de date și analize necesare adoptării de noi măsuri, sunt patru institute de cercetare:
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului (INCDM – ICIM),
Institutul Național pentru Cercetare și Dezvoltare Marină (INCDM),
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare “Delta Dunarii” – (INCDD)
Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie.
Un rol important în direcționarea procesului legislativ îl are MIE, prin responsabilitatea care îi revine în cadrul procesului de negociere și care se manifestă prin funcționarea Sub-comitetului de Asociere România – UE Nr. 6 „Transporturi, Rețele Trans-Europene, Energie și Mediu”, ce analizează și evaluează progresele înregistrate.
Alte ministere implicate în politica de mediu sunt: Ministerul Transporturilor, Lucrărilor Publice și Locuinței și Ministerul Economiei și Comerțului, care sprijină procesul de consultare al părților interesate pentru adoptarea de noi măsuri legislative. Propunerile legislative astfel inițiate merg spre aprobare la Parlament, unde fac obiectul dezbaterii în cadrul diverselor comisii de specialitate.
2. Legislatia de mediu
Baza legislativă a politicii de mediu în România o constituie, în principal, implementarea acquis-ului de mediu, adică a legislației orizontale și sectoriale care reglementează politica de mediu a Uniunii Europene. Acquis-ul sectorial de mediu este structurat pe următoarele domenii:calitatea aerului, gestionarea deșeurilor, calitatea apei, protecția naturii, controlul poluării industriale și managementul riscului, substanțe chimice și organisme modificate genetic, poluarea sonoră, protecția civilă și siguranța nucleară.
Un aspect particular al transpunerii legislației sectoriale îl reprezintă solicitarea, de către România, a 11 perioade de tranziție, cu durate între 3 și 15 ani și necesare ca urmare a evaluării costurilor ridicate pe care le presupune, după cum urmează: o perioadă de tranziție în domeniul calității aerului, 3 referitoare la gestionarea deșeurilor, 4 privind calitatea apei și 3 în domeniul poluării industriale și al managementului riscului.
Legea nr.137/1995 (Legea Protectiei Mediului) cuprinde de asemenea cateva referiri importante privind accesul publicului la informatiile de mediu: "Art.5. Statul recunoaste tuturor persoanelor dreptul la un mediu sanatos, garantand in acest scop: (a) accesul la informatiile privind calitatea mediului". Fiind un drept recunoscut fara cerinta probarii unui interes, i se asociaza obligatia corelativa a entitatii administratiei publice, autoritatii de mediu si industriei de a oferi informatia: "Art.64. Autoritatea centrala pentru protectia mediului are urmatoarele atributii si raspunderi: …(c) creeaza cadrul organizatoric care sa permita accesul la informatii si participarea publicului la deciziile privind mediul – politici, reglementari, proceduri de autorizare, planuri de dezvoltare a teritoriului si urbanism – pentru celelalte autoritati ale administratiei publice centrale si locale, a organizatiilor neguvernamentale si populatiei; … (p) se consulta periodic cu reprezentantii organizatiilor neguvernamentale si cu alti reprezentanti ai societatii civile pentru stabilirea strategiei generale de mediu si luarea deciziilor in cazuri care pot afecta mediul". In acest sens Legea Protectiei Mediului prevede o procedura publica de autorizare a activitatilor economice si de evaluare a impactului asupra mediului. De asemenea legea obliga agentiile teritoriale de protectiei a mediului sa publice rapoarte privind starea mediului si aplicarea programelor de mediu.
Legea Nr. 86/10.05.200 pentru ratificarea Conventiei privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziei si accesul la justitie în probleme de mediu, semnat la Aarhus la 25 iunie 1998.
Legea privind protecția mediului (LPM) 137/1995, alte legi organice și speciale privind diferite domenii, Convențiile și tratatele internaționale semnate și ratificate de România, diferitele hotărâri guvernamentale sau ordinele miniștrilor, Strategia națională de mediu și Planul național de acțiune în domeniul mediului (PNAM) definesc cadrul juridic privind protecția mediului înconjurător și activitățile conexe.
LPM deleagă o mare parte a autorității statului către instituția centrală de protecție a mediului înconjurător, adică Ministerului apelor și protecției mediului, precum și structurilor teritoriale ale acestuia (Agențiile locale de protecție a mediului – ALPM).
LPM, care preia standardele UE, prevede principiile generale ale politicii de mediu (principiul: cine poluează plătește, monitorizarea integrată, dezvoltarea durabilă, participarea ONG-urilor și a publicului, cooperarea internațională, reabilitarea zonelor degradate) și adoptă modalități generale de aplicare a tuturor acestor principii, cum ar fi: armonizarea politicilor de mediu și a programelor de dezvoltare, corelarea dintre dezvoltarea specială și cea de mediu, utilizarea obligatorie a procedurii de obținere a avizelor de mediu pentru anumite activități economice și sociale cu impact deosebit asupra mediului, folosirea de stimulente economice.
Strategia națională de mediu; Planul național de acțiune în domeniul mediului; Planul național de adoptare a Acquis Communautaire; Capitolul 22 – Mediul
Strategia națională de mediu a fost redactată și publicată inițial în 1995 (actualizată în 1999).
Planul național de acțiune în domeniul mediului (PNAM) a fost redactat în 1995 și s-a referit la integrarea politicilor de mediu în cadrul celorlalte politici sectoriale (industrie, agricultură, transport, urbanism și sănătate), precum și la procesele care trebuiau urmate în cazul selectării, analizei și punerii în practică a proiectelor.
În conformitate cu Planul național de integrare în Comunitatea Europeană a fost redactat și Programul de adoptare a Acquis Communautaire (PAAC). PNAM a fost actualizat în 1998, în conformitate cu PAAC, după care a fost din nou actualizat în 1999.
Raportul UE periodic din 2004 privind progresul României în vederea aderării menționează că se poate înregistra progresul făcut în domeniul legislației orizontale din România. S-a adoptat legislație în domeniul procedurilor referitoare la evaluarea impactului asupra mediului și la studiul strategic de impact asupra mediului. S-au instituit o procedură de comunicare referitoare la consultarea publicului și un ghid de punere în practică.
3. Conventii si acorduri internationale la care Romania este parte
1. Acorduri multilaterale
a.) Convenția privind controlul transporturilor transfrontiere al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora, Basel, 1989 ratificată prin Legea nr.6/1991;
b.) Convenția privind răspunderea civilă pentru prejudicii nucleare ratificată prin Legea nr.106/1992;
c.) Convenția privind comerțul internațional cu specii periclitate de faună și floră sălbatică (CITES) ratificată prin Legea nr.69/1994;
d.) Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier ratificată prin Legea nr.22/2001;
e.) Convenția privind conservarea speciilor migratoare de.animale sălbatice ratificată prin Legea nr.13/1998;
f.) Convenția de la Viena privind protecția stratului de ozon ratificată prin Legea nr.84/1993;
g.) Protocolul de la Montreal privind substanțele care epuizează stratul de ozon ratificat prin Legea nr.84/1993;
h.) Protocolul de la Kyoto al Convenției Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice ratificat prin Legea nr.3/2001;
i.) Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție pe probleme de mediu (Aarhus) ratificată prin Legea nr.86/2000 etc.
2. Acorduri bilaterale
a.) Acord între Comunitatea Europeana si RomAnia privind participarea Romaniei la Agentia Europeana de Mediu si la Reteaua Europeana de Informare si Observare ratificat prin Legea nr.622/2001;
b.) Acord între Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului și Ministerul Mediului din Danemarca privind colaborarea în domeniul protecției mediului ratificat prin Hotărârea Guvernului nr.1049/2000;
c.) Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Turcia privind colaborarea în domeniul protecției mediului ratificat prin Hotărârea Guvernului nr.53/2002;
d.) Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Slovace privind notificarea rapidă a unui accident nuclear și schimbul de informații asupra instalațiilor nucleare ratificat prin Hotărârea Guvernului nr.422/2002 etc.
Pentru transpunerea directivelor Uniunii Europene în legislația țării noastre, puterea publică a adoptat o serie de directive, decizii și regulamente ale Comunității Economice Europene în următoarele domenii:
calitatea aerului și schimbări climatice;
managementul deșeurilor;
calitatea apei;
protecția naturii;
substanțe chimice și organisme modificate genetic;
controlul poluării industriale și managementul riscului;
zgomot;
protecție civilă;
securitate nucleară și radioprotecție.
Aceste directive, decizii și regulamente ale CEE au drept scop determinarea agenților economici să desfășoare o activitate care să respecte mediul înconjurător, să evite apariția riscurilor de mediu și să îi determine să ofere populației produse ecologice.
Toate activitățile de protejare și conservare a mediului înconjurător și de menținere a sănătății oamenilor presupun un effort financiar, material și uman însemnat din partea statului român.
Dar, așa cum spunea J.K.Galbraith „protecția mediului nu aduce recompense materiale imediate; nevoia ca această protecție să se bucure de un sprijin și de o acțiune eficientă reprezintă un țel în slujba căruia vor trebui luate urgent măsuri cu caracter public și politic.” Fără a dispune de o asemenea perspectivă a economiei naționale, eficiența ecologică nu poate fi asigurată în România.
4. Normele si standardele de mediu in Romania
Stabilirea unor repere ferme în ceea ce privește calitatea factorilor de mediu constituie o etapă importantă în organizarea activității de protecție a mediului. În același timp, folosirea normelor și standardelor, deși indispensabilă, constituie o modalitate conservatoare de implementare a politicilor ecologice.
Există trei tipuri de standarde pentru protecția mediului care servesc scopuri diferite în politica ecologică:
standardele ambientale – stabilesc cantitatea maximă admisibilă de poluanți în mediul respectiv (aer, apă, sol);
standarde pentru emisii – stabilesc cantitățile maxime admise de poluanți care pot fi emise de o întreprindere sau de o mașină;
standardele de performanță – pentru noile surse sunt standarde specifice pentru emisii – bazate întotdeauna pe cea mai bună tehnologie de control disponibilă – care se aplică la întreprinderile sau instalațiile noi.
Primele două tipuri de standarde sunt adesea corelate. În multe sisteme de reglementare, o întreprindere care vrea să obțină un permis de emisie poate fi obligată să demonstreze că emisiile nu vor ridica concentrațiile specifice deasupra nivelului prescris prin standardele ambientale.
În România, tipologia standardelor de mediu se integrează în cea generală a standardelor, care se diferențiază în:
standarde române (purtând sigla SR), care se aplică la nivel național;
standarde profesionale, care se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizațiilor profesionale, legal constituite, care le-au elaborat;
standarde de firmă, care se aplică în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale și altor persoane juridice (de exemplu, standardele pentru medicamente sunt cuprinse în "Farmacopia românească").
Fostele standarde de stat (STAS) rămân în vigoare până la transpunerea lor în SR. Standardele românești referitoare la protecția mediului au caracter obligatoriu. În conformitate cu practica U.E., există și în România tendința de a se renunța la standardele din categoria celor obligatorii, urmând ca ele să capete caracter de obligativitatea numai în măsura în care acest lucru se prevede, în mod explicit, prin reglementări legale.
Deși standardele românești în domeniul protecției mediului sunt obligatorii pe tot cuprinsul țării, nu există un organism unic de control. În fapt, există o serie de instituții investite să verifice conformarea cu standardele românești a produselor și serviciilor din domeniul mediului, cum sunt:
Oficiul pentru Protecția Consumatorului;
A.P.M.-urile;
Poliția sanitară;
poliția sanitar-veterinară;
poliția rutieră,
Registrul Auto Român,
Registrul Feroviar Român,
Registrul Naval Român etc.
Alinierea la standardele europene pune probleme mai ales în ceea ce privește metodele, concepțiile, relațiile și structurile instituționale. Astfel, în baza prevederilor Agendei 2000, alinierea echivalează cu revizuirea întregului sistem național de certificare a calității. Aceasta presupune:
crearea unui organism de acreditare independent de Guvern, dar abilitat de acesta pentru reprezentare externă;
renunțarea la obligativitatea certificării de calitate pentru a evita piedicile în circulația liberă a produselor, cu excepția celor dăunătoare vieții sau mediului.
Institutul Român de Standardizare (I.R.S.) are în evidență circa 1 200 de standarde europene, preluate ca standarde românești. Din totalul standardelor aprobate în România, 50% sunt preluări din standarde internaționale.
Conformarea cu standardele este însă, în condițiile actuale, problema cheie în ceea ce privește protecția mediului prin reglementări. Astfel, conformarea c standardele poate fi adesea prea costisitoare, mai ales dacă acestea sunt mai stricte (de exemplu, cele preluate pentru calitatea aerului din U.E.).
O posibilă alternativă este impunerea cerinței ca toate instalațiile să se conformeze standardelor mai stricte la sfârșitul perioadei de tranziție. Această abordare este utilizată în directivele U.E., perioada de tranziție putând fi de până la 15 ani. Ea implică un volum mai mare de cheltuieli pentru dispozitive de control al emisiilor, dar elimină, pe termen lung, diferențele în performanțe, din punctul de vedere al mediului, între sursele vechi și cele noi.
5. Finantarea protectiei mediului in Romania
Programe de sprijin a politicii naționale de mediu
Strategiile de dezvoltare a politicii naționale de mediu sunt conturate în funcție de prioritățile aderării la UE și de necesitățile naționale, coroborate cu prioritățile naționale. Astfel, se poate vorbi despre extensii ale programelor comunitare dar și de inițiative naționale și inițiative conforme strategiilor internaționale de protecția mediului.
Inițiativele comunitare active în domeniul politicii naționale de mediu sunt reprezentate de instrumentele de pre-aderare Phare, ISPA, și LIFE (la acestea se poate adăuga și programul SAPARD, care acordă atenție specială aspectelor de protecția mediului); conformitatea cu strategiile internaționale este dată de Agenda 21 și Facilitatea Globală pentru Mediu (GEF), iar conformitatea cu cele naționale de Programul „Sănătate pentru România”.
Programul Phare
Prin cele două componente ale sale, dezvoltarea instituțională și sprijinirea investițiilor, programul Phare (creat in 1989) constituie principalul instrument de asistență tehnică și financiară pentru țările în curs de aderare și contribuie la implementarea acquis-ului comunitar și la mobilizarea investițiilor în domeniul mediului (alături de alte domenii).
În România, Programul Phare este activ din 1998, având trei componente active în direcția protecției mediului:
Phare „Național”,
Phare „Cooperare trans-frontalieră” și
Phare „Coeziune economică și socială”.
Obiectivele naționale pentru fiecare an de funcționare progresează de la pregătirea adoptării acquis-ului comunitar la aspecte practice de implementare, astfel:
PHARE 1998 – întărirea capacității instituționale și administrative în vederea dezvoltării în România a unei politici de mediu capabile să aplice acquis-ul comunitar, prin proiecte ce privesc:
acordarea de asistență tehnică pentru întărirea capacității instituționale și administrative în vederea dezvoltării unei politici de mediu capabile să aplice acquis-ul de mediu ;
întărirea capacității autorităților de protectie a mediului în vederea implementării legislației și a strategiilor din domeniul apelor ;
întărirea capacității instituționale și administrative de gestionare a politicii de mediu în conformitate cu acquis-ul comunitar;
PHARE 2000 – implementarea acquis-ului de mediu, prin:
asistență tehnică pentru asigurarea conformității cu directiva de evaluare a impactului de mediu;
elaborarea unei strategii de aproximare legislativă pentru mediu cu referire specială la mecanismele financiare;
asistență tehnică pentru întărirea IPM-urilor locale și dezvoltarea IPMurilor regionale;
proiect pilot pentru monitorizarea calității aerului în București;
PHARE 2001 – asistență tehnică pentru implementarea politicilor de mediu în România, prin:
asistență în transpunerea și implementarea acquis-lui de mediu în domeniul gestionării deșeurilor;
implementarea Directivei cadru a apei la nivel de bazine pilot;
evaluarea costurilor de mediu și planuri de investiții;
asistență pentru implementarea Directivei IPPC, privind prevenirea și controlul integrat al poluării;
asistență pentru implementarea proiectului ca atare;
PHARE 2002 – asistență tehnică pentru transpunerea și implementarea acquis-ului de mediu în domeniul chimicalelor, controlului poluării industriale și managementului riscului, aerului și apei;
asistență în domeniul chimicalelor pentru îmbunătățirea cadrului legal și a aplicării lui;
asistență în implementarea Directivelor VOC (privind emisiile de compuși organici volatili), LCP (centrale mari de ardere) și SEVESO II (privind accidentele industriale și prevenirea riscului);
îmbunătățirea Rețelei Naționale de Monitorizare a Calității Aerului;
stabilirea unui sistem informatic și a unei baze de date pentru managementul apei, în acord cu cerințele Directivei cadru pentru apă.
Programul ISPA
ISPA este un instrument structural de pre-aderare, creat în 1999 și funcțional din 2000, premergător Fondului de Coeziune și concentrându-se pe finanțarea proiectelor de infrastructură în domeniile mediului și transportului.
Pentru proiectele de mediu, ISPA are două direcții de acțiune (din cele trei existente):
(1) familiarizarea cu politicile și procedurile UE,
(2) alinierea la standardele de mediu comunitare.
Programul ISPA în România
În România, infrastructura de mediu constituie o prioritate a politicii naționale în domeniu, în special în ceea ce privește infrastructura apelor și gestionarea deșeurilor (precum și poluarea aerului). Astfel, prioritățile naționale de mediu ale programului ISPA sunt:
alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate;
gestionarea deșeurilor urbane – în special prin depozitarea pe rampe ecologice, sisteme de colectare selectivă și prin reciclarea deșeurilor;
îmbunătățirea calității aerului, prin folosirea de tehnologii ecologice de încălzire a locuințelor urbane.
Proiectele finanțate prin acest program nu trebuie numai să răspundă acestor priorități, dar și să aibă capacitate de cofinanțare de cel puțin 20%, să atragă fondurile locale și să demonstreze contribuția la îmbunătățirea calității factorilor de mediu în România.
În perioada anilor 2000–2006 au fost aprobate 42 de proiecte finanțate din fonduri ISPA:
29 de proiecte în domeniul apă potabilă/apă uzată,
7 proiecte în domeniul managementului integrat al deșeurilor și
6 asistențe tehnice (pentru pregătire de proiecte în sectorul de mediu, pentru întărirea capacității instituționale).
Valoarea totală a proiectelor aprobate se ridică la 1.451.613.251,34 Euro, din care:
• 1.045.310.228 Euro Grant ISPA,
• 195.353.185 Euro împrumuturi BEI,
• 110.955.801 Euro împrumuturi BERD și
• 99.994.037,34 Euro din alte surse (KfW, bugete locale, buget de stat).
În prima jumătate a anului 2005, sub coordonarea Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor, au fost finalizate și transmise Comisiei Europene, în vederea evaluării și aprobării, 6 proiecte ISPA, în valoare de aproximativ 223.010.000 Euro, din care:
3 proiecte de investiții în sectorul apă și apă uzată (în județele Galați, Hunedoara și Suceava),
2 proiecte de investiții în sectorul de gestionare a deșeurilor (în județele Bacău și Argeș)
un proiect de asistență tehnică pentru pregătirea a 25 de proiecte în sectorul de mediu pentru Fondul de Coeziune,
iar la începutul acestui an, a fost finalizat și transmis Comisiei Europene încă
un proiect de investiții în sectorul de apă/apă uzată în valoare de52.405.660 (în județul Caraș-Severin).
Menționăm că toate cele 7 proiecte specificate mai sus au fost aprobate.
Un număr de 7 proiecte au alocate sume pentru elaborarea de studii privind analiza opțiunilor pentru dezvoltarea parteneriatelor public–private, în cadrul contractelor de asistență tehnică și management, după cum urmează:
• apă: Arad, Timișoara, Craiova, Constanța;
• deșeuri: Teleorman, Dâmbovița, Galați;
iar 2 proiecte, Argeș și Bacău, au alocate sume, în cadrul măsurilor ISPA, pentru o componentă separată de asistență tehnică pentru elaborarea de studii privind analiza opțiunilor pentru dezvoltarea parteneriatelor public–private.
Programul LIFE
Cele două componente ale programului LIFE pentru țările candidate, LIFE – Mediu și LIFE Natura, sunt funcționale în România din 1999 și finanțează proiecte ce tratează probleme specifice, locale de îmbunătățire, protecție sau conservare a calității mediului (LIFE Mediu) și a biodiversității (LIFE Natura).
Dacă proiectele din cadrul componentei „Natura” vizează protecția diferitelor ecosisteme și specii de plante și animale, în cadrul componentei de mediu au fost desfășurate proiecte inovatoare privind:
sistemul de avertizarea în cadrul fenomenelor periculoase,
dezvoltarea unor sisteme operative pentru studiul,
monitorizarea și prognozarea impactului poluării,
sensibilizarea populației în precolectarea selectivă a deșeurilor menajere, etc.
Acest tip de proiecte vine în sprijinul măsurilor de infrastructură ale programului ISPA și
duc la realizarea obiectivelor naționale de mediu.
Agenda 21
„Agenda 21” este o strategie globală de acțiune a Organizației Națiunilor Unite (ONU), adoptată în 1992 pentru diminuarea efectelor impactului uman asupra mediului și pentru implementarea principiilor dezvoltării durabile la nivel local și semnată de 178 de state, între care și România.
„Agenda 21” se axează pe participarea comunităților locale și oferă o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice, culturale și de protecție a mediului, accentuând în același timp rolul educației în dezvoltarea unei atitudini pozitive față de mediu și în utilizarea responsabilă a resurselor naturale.
În România, această strategie locală a fost implementată în 9 orașe pilot (Ploiești, Galați, Târgu Mureș, Baia Mare, Iași, Râmnicu Vâlcea, Giurgiu, Oradea și Miercurea Ciuc), la nivelul cărora s-au înființat: (a) secretariate permanente în cadrul primăriilor și (b) grupuri de lucru pe domeniile economic, social și protecția mediului.
Strategia a fost extinsă la 40 de localități în 2002, în urma desfășurării Forumului Național “Dezvoltarea durabilă a comunităților locale, calea către integrare în Uniunea Europeană”.
Caracterul internațional al politicii naționale de mediu este reflectat și de aderarea României la Facilitatea Globală pentru Mediu , în 1994.
Această facilitate este de fapt un instrument adoptat în 1991 (și restructurat în 1992, în urma Summit-ului de la Rio) pentru a susține financiar protecția mediului la nivel global, prin constituirea unui fond special și alocarea acestuia pentru proiecte globale ce au în vedere păstrarea biodiversității, schimbările climatice, poluanții organici persistenți, combaterea deșertificării, protejarea apelor internaționale și a stratului de ozon. Proiectele GEF sunt implementate prin intermediul
PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare), PNUM (Programul Națiunilor Unite pentru Mediu) și Banca Mondială, sunt derulate de organizații publice sau private și trebuie
să îndeplinească două criterii:
(1) să reflecte prioritățile naționale sau regionale și să aibă sprijinul țării/țărilor implicate,
(2) să contribuie la ameliorarea situației mediului pe plan global.
România a implementat până în prezent 20 de proiecte GEF, 8 proiecte de țară și 12 proiecte regionale, majoritatea referitoare la protecția apelor Mării Negre și ale Dunării.
Programul „România curată”
Acest program a fost lansat în aprilie 2002 de Guvernul României și subliniază eforturile depuse pentru ameliorarea situației mediului și integrarea în plan național a principiilor politicii comunitare de mediu.
Important de menționat este că programul „România curată” reprezintă o strategie și o inițiativă națională, care își propune nu numai asigurarea protecției mediului și conservarea resurselor naturale, ci și „creșterea nivelului de educație și conștientizare a populației privind realizarea acestor obiective”.( “România curată – Program concret pentru sănătatea mediului”, București: aprilie 2002).
Ca atare, obiectivele sale sunt:
asigurarea protecției și conservării mediului natural și a mediului construit în concordanță cu cerințele dezvoltării durabile;
asigurarea unui management integrat al deșeurilor;
creșterea nivelului de educație și conștientizare a populației în spiritul protecției mediului.
Caracterul reformator al acestei strategii nu este dat numai de accentul pe educația și res-ponsabilizarea populației, ci și de faptul că ea se va desfășura prin promovarea parteneriatului public-privat și prin colaborarea cu autoritățile locale și cu societatea civilă.
Mai exact, partenerii avuți în vedere sunt: ministerele, asociațiile patronale, asociațiile naționale cu activități de mediu, institute de învățământ superior, organizații nonguvernamentale de mediu, organizații de copii și tineret etc.
Astfel, România răspunde criticii aduse de UE referitoare la consultarea și implicarea părților interesate în elaborarea și implementarea politicilor de mediu și creează o strategie de promovare a transversalității protecției mediului în sectoarele cele mai importante ale vieții economice, sociale și culturale.
Concluzia care se impune în urma trecerii în revistă a politicii de mediu a României este că la nivelul anului 2003 s-a realizat transpunerea, în cea mai mare parte, a acquis-ului comunitar
în legislația națională.
Referitor la implementarea acestuia și la crearea cadrului instituțional și a resurselor umane corespunzătoare realizării acestui obiectiv se poate observa intenția de a răspunde criticilor UE, însă progresul în această direcție nu poate fi realizat decât cu implicarea unor ridicate costuri financiare.
Faptul că România, alături de Bulgaria, s-a detașat de celelalte țări candidate din Europa Centrală și de Est și va adera la o dată ulterioară (2007, spre deosebire de 2004) poate fi privit ca un aspect pozitiv prin prisma dezvoltării structurilor adecvate implementării politicii de mediu și a infrastructurii de mediu, prin suplimentarea asistenței financiare a UE din fondurile de pre-aderare Phare, ISPA și LIFE.
III. Evolutia negocierilor de aderare si transpunerea acquis-ului comunitar
Odată cu anul 2000 și cu începerea negocierilor de aderare, politica de mediu se dezvoltă conform strategiei elaborate de Comisia Europeană pentru țările candidate în cadrul Agendei 2000.
Astfel, pentru a alinia politicile naționale de mediu la standardele și obiectivele politicii comunitare, țările candidate trebuie să identifice arii prioritare de acțiune, să stabilească obiective cheie ce trebuie realizate până la data aderării și să stabilească termene de adoptare, transpunere și implementare a acquis-ului de mediu. Prioritățile identificate de către Comisie pentru țările candidate se referă la poluarea aerului, poluarea apei și gestionarea deșeurilor.
În anul 2002 au fost deschise negocierile de aderare pentru Capitolul 22- Protecția Mediului, pe care România speră să îl închidă în cursul anului 2004.
Tot în anul 2002, Comisia Europeană elaborează un document special pentru a ajuta România și Bulgaria în eforturile lor de aderare la UE în 2007 (aceasta având în vederea că celelalte țări candidate, adică Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Polonia, Estonia, Letonia și Lituania vor adera în 2004.) și pentru a suplimenta asistența financiară acordată – respectiv „Foaia de parcurs pentru România și Bulgaria”.
Foia de parcurs pentru România este centrată pe aspectele administrative și juridice, pe reforma economică și pe adoptarea unor capitole ale acquis-ului comunitar ce au la bază „Raportul anual asupra progreselor înregistrate de România pentru aderarea la Uniunea Europeană – 2002 ”.
Aspectele de mediu menționate în Foaia de parcurs au în vedere dezvoltarea capacităților de implementare a legislației de mediu adoptate, precum și coordonarea inter-ministerială în problemele de mediu, în scopul promovării dezvoltării durabile și transformării politicii de mediu în politică transversală. În acest sens, sunt subliniate obiective pe termen mediu și lung ce răspund unor probleme specifice.
Astfel, pe termen scurt, principalele probleme identificate sunt:
realizarea unui evaluări generale pentru identificarea nevoilor existente;
dezvoltarea de planuri de implementare completate de strategii de finanțare;
îmbunătățirea capacității administrative de implementare a acquis-ului, prin creșterea și formarea personalului corespunzător, la nivel central, regional și local;
pregătirea legislației de mediu prin consultarea părților interesate și evaluarea amănunțită a costurilor de implementare;
adoptarea legislației orizontale pentru evaluarea impactului asupra mediului și accesul la informație (Directivele respective au fost transpuse în legislația românească în anii 2002 și 2003).
întărirea structurilor și mecanismelor implicate în implementarea aspectelor de mediu în cadrul altor politici sectoriale.
Pe termen lung, aspectele avute în vedere se referă la continuarea transpunerii legislației comunitare, implementarea celei deja adoptate și la întărirea structurilor administrative necesare implementării complete a acquis-ului de mediu.
Aceste recomandări sunt analizate detaliat în Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 – iunie 2003, care cuprinde evaluarea progresului făcut în direcția realizării lor în anul imediat următor.
Baza legislativă a politicii de mediu în România o constituie, în principal, implementarea acquis-ului de mediu, adică a legislației orizontale și sectoriale care reglementează politica de mediu a Uniunii Europene.
Acquis-ul sectorial de mediu este structurat pe următoarele domenii:
calitatea aerului,
gestionarea deșeurilor,
calitatea apei,
protecția naturii,
controlul poluării industriale și managementul riscului,
substanțe chimice și organisme modificate genetic,
poluarea sonoră,
protecția civilă și
siguranța nucleară.
Un aspect particular al transpunerii legislației sectoriale îl reprezintă solicitarea, de către România, a 11 perioade de tranziție, cu durate între 3 și 15 ani și necesare ca urmare a evaluării costurilor ridicate pe care le presupune, după cum urmează: o perioadă de tranziție în domeniul calității aerului, 3 referitoare la gestionarea deșeurilor, 4 privind calitatea apei și 3 în domeniul poluării industriale și al managementului riscului.
Partea a III – a
Concluzii
În ultimii 30 de ani, politica de mediu s-a dezvoltat de la un grup limitat de mãsuri preponderant tehnice la una din cele mai cunoscute aspecte ale Uniunii Europene (UE). Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândește un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale și a deteriorării rapide a calității apei, aerului și solului.
Au trecut doi până la crearea politicii comunitare de mediu, în 1972 și de aici la dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare. Importanța sa nu este datorată anvergurii fondurilor alocate (care nu depășesc fondurile de care dispun politica regională sau politica agricolă) ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecție a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare.
Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului său de acțiune – adică prin preocuparea pentru natură ca moștenire și resursă a generațiilor viitoare politica de mediu este permanent conectată la tendințele globale de protecție a mediului, așa cum apar ele în urma evenimentelor internaționale precum summit-urile de la Rio (1992) și Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto, etc. În plus, această conectare la și implicare în progresele internaționale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.
Dupa 1990, în România, politica de mediu a devenit o componentă a politicii de ansamblu, recunoscându-se importanța acesteia pentru dezvoltarea armonioasă a societății.
Evoluția acestei politici, chiar dacă a cunoscut perioade de căutări, de incoerență, s-a îndreptat spre coordonațele imprimate de Uniunea Europeană și astăzi putem afirma că, cel puțin din punct de vedere legislativ, suntem aproape de atingerea acestui obiectiv. Desigur problemele de implementare a prevederilor legislative și de îmbunătățire continuă a lor ramâne înca un deziderat pentru care trebuie făcute eforturi deosebite.
Procesul de lărgire a Uniunii Europene a avut un rol pozitiv pentru România, deoarece cerințele și exigențele existente la nivelul Uniunii au impus o nouă abordare a problemelor globale de mediu, din punct de vedere al efectelor și presiunii asupra mediului a tuturor consecințelor dezvoltării socio-economice.
Conceptul de conformare de mediu are un înțeles mai profund, el presupunând:
transpunerea „Aquis-ului Comunitar de Mediu” în legislația românească;
aplicarea, în sensul de realizare a prevederilor, acestei legislații;
urmărirea continuă a modului de aplicare a acestei legislații.
Realizarea acestei conformări este un proces complex și de durată, presupunând eforturi ale societății românești atât din punct de vedere legislativ, tehnologic, educațional, instituțional etc. Toate acestea înseamnă un efort economic considerabil.
Pentru România, nu poate fi vorba de o ameliorare a factorilor de mediu decât dacă se au în vedere următoarele :
protecția mediului este o obligație ce revine tuturor celor care desfășoară și organizează activități economice, standardele și normele de mediu existente trebuie să fie respectate de toți, și în primul rând de cei care poluează;
protecției mediului și calității vieții trebuie să li se asigure prioritate, iar concepția că producția este în prim plan trebuie abandonată, deoarece ea nu ia în calcul consecințele negative asupra mediului în care trăim;
instituțiile statului, atât la nivel central cât și local, trebuie să-și exercite atribuțiile, conform prevederilor legale;
resursele financiare, deși sunt reduse, trebuie să fie utilizate cât mai bine și să fie focalizate pe soluționarea problemelor de mediu grave;
introducerea unor noi instrumente economice, financiare și juridice care să stimuleze și să constrângă agenții economici să reducă poluarea, prin investiții în tehnologii performante și din punct de vedere economic dar și ecologic. Precizarea principiului poluator-plătitor în legea cadru a protecției mediului ca și aplicarea lui va duce la rezultate pozitive în ceea ce privește mediul;
adaptarea politicii naționale și a politicilor sectoriale cu cerințele Uniunii Europene, deoarece, în perspectiva aderării, performanțele economice vor fi analizate și prin prisma performanțelor ecologice.
Politica de mediu, fiind una dintre cele mai complexe politici comunitare, în special datorită caracterului său trans-sectorial și al interferenței directe cu creșterea economică, se confruntă cu un set de probleme specifice. Adesea, ele decurg din încercarea de a balansa interesele economice cu cele de mediu și de a le transforma din interese contradictorii în interese complementare. Se creează astfel situații în care apar false probleme dar care sunt de fapt efecte benefice ale politicii comunitare de mediu.
Un astfel de exemplu este dat chiar de relația creștere economică – reducerea calității factorilor de mediu / reducerea resurselor naturale și care creează tensiuni și rezistență în aplicarea sau adoptarea măsurilor de protecție a mediului. Acest lucru se întâmplă tocmai din teama de a sprijini mediul, cu costul regresului economic și al creării de crize sociale – având în vedere caracterul maximal al producției de consum. Acesta pare a fi un cerc vicios însă soluția este o schimbare de perspectivă: acele măsuri care restricționează dezvoltarea industriei din considerente de mediu, stimulează în același timp dezvoltarea de mecanisme și sisteme ce fac posibilă coabitarea celor două – cum ar fi tehnologiile avansate și nepoluante, surse alternative de energie verde (energia solară, energia eoliană), care duc la dezvoltarea unei piețe specializate și implicit, dezvoltarea economică.
O altă falsă problemă este conectată cu cea anterioară și se referă la procesul de extindere al Uniunii Europene și la costul ridicat al acesteia atunci când sunt implicate aspecte de mediu. Aceasta deoarece, așa cum se arată în documentele Comisiei, protecția mediului în țările Europei Centrale și de Est este foarte puțin dezvoltată comparativ cu extinderile anterioare, iar costul de aliniere la standardele comunitare se arată a fi foarte ridicat. Ceea ce nu este la fel de evident însă sunt avantajele care decurg de aici, atât în termeni de mediu cât și în termeni economici.
Astfel, în termeni de mediu trebuie menționat că ridicarea standardelor de protecție a mediului în aceste țări nu poate avea decât efecte benefice pe plan European și global și va duce la îmbunătățirea situației generale a mediului, cu efecte vizibile pe termen lung.
Din punct de vedere economic, tocmai alinierea industriilor acestor țări la standardele comunitare de mediu presupune retehnologizarea masivă a fabricilor și uzinelor și contribuie la dezvoltarea pieței de producție comunitare pentru astfel de tehnologii și echipamente – de aici sprijinirea creșterii economice la nivel comunitar.
Acestea sunt însă probleme generale și de perspectivă. Alături de ele există probleme concrete, specifice adoptării sau implementării anumitor măsuri comunitare de protecție a me-diului, dar care sunt totuși subordonate problemelor amintite anterior.
Un astfel de exemplu este reprezentat de Directiva de evaluare a impactului proiectelor publice și private asupra mediului (85/337/EEC), adoptată în 1985 și amendată în 1997, al cărei raport de evaluare (realizat o dată la 5 ani) a fost publicat recent. Conform acestui raport, SM au eșuat în imple-mentarea acestei directive și au fost identificate măsuri de evitare a acestei evaluări de către anumite proiecte (cum ar fi structurarea unui proiect major în câteva proiecte mici). Evident, această situație este rezultatul lipsei unei ponderări eficiente a efectelor economice pe termen scurt cu efectele de mediu – și chiar economice, cum am arătat anterior – pe termen lung.
Un aspect problematic este reprezentat de strategia de utilizare a acordurilor voluntare de mediu la nivel comunitar, acorduri care – așa cum argumentează numeroase organizații nonguvernamentale europene – nu dispun de suficiente dovezi pentru a își argumenta eficiența, nu au la bază un proces obiectiv de evaluare (ci numai de auto-evaluare) și prezintă un risc ridicat de a nu fi respectate.
De aici rezultă că problema în sine nu este reprezentată de acordurile ca atare, ci de tendința de a promova strategia voluntariatului în realizarea obiectivelor comunitare de mediu, în locul tendinței anterioare de comandă și control. Discontinuitatea apare datorită condiționării eficienței acestei strategii de un grad ridicat de responsabilitate față de aspectele de mediu din partea organizațiilor vizate, nivel care nu a fost încă atins în momentul de față.
Comparatie intre politica de mediu in U.E. si politica de mediu in Romania
Axul central al politicilor de mediu îl constituie atat pentru UE cat si pentru Romania, asigurarea unui mediu curat pentru sănătatea populatiei, spargerea cercului vicios al sărăciei și deteriorării mediului, asigurarea unei creșteri economice reale și inovative, spre binele generațiilor actuale și viitoare.
În același timp, nu putem ignora faptul că aspectele raportului dintre mediu și dezvoltare nu mai pot fi judecate strict în cadrul național, ci trebuie privite într-un context mai larg din perspectiva unui Stat membru al Uniunii Europeane.
Cerințele și exigențele existente la nivelul Uniunii Europene impun o nouă abordare a problemelor globale de mediu, din punct de vedere al efectelor și presiunii asupra mediului și a tuturor consecințelor dezvoltării socio-economice
Perioada actuala pentru Romania se caracterizează prin recuperarea decalajelor de dezvoltare economică și de standard de viață față de țările dezvoltate. Incepand cu 2007-2025, Romania va trebui să profite de noul său statut internațional și să-și consolideze dezvoltarea economico-socială.
Guvernul a modificat si a completat o serie de acte normative care transpun acquis-ul comunitar de mediu, in vederea alinierii legislatiei romanesti la reglementarile europene in domeniu, in contextul angajamentelor pe care Romania trebuie sa le indeplineasca in calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene.
Potrivit angajamentelor asumate in procesul de negociere cu Comisia Europeana, Romania avea obligatia de a transpune, in intregime, in legislatia nationala, pana la data aderarii, acquis-ul comunitar de mediu adoptat la nivelul Uniunii Europene pana la 1 octombrie 2004. De asemenea, Romaniei ii revine obligatia de notificare, catre Comisia Europeana, a masurilor luate pentru transpunerea prevederilor tuturor directivelor in vigoare.
In procesul de evaluare a gradului de transpunere a legislatiei comunitare, precum si in procedura de transmitere catre Comisia Europeana a masurilor nationale de executare (procedura de prenotificare), s-a constatat ca exista acte normative comunitare a caror trans-punere in legislatia nationala de mediu este partiala.
Au fost identificate doua aspecte care se regasesc in transpunerea directivelor si anume: existenta unor acte normative nationale care nu cuprind mentiunea referitoare la transpunerea normelor comunitare si netranspunerea in actele normative nationale a prevederilor referitoare la raportarea masurilor de implementare catre Comisia Europeana.
Din evaluarea gradului de conformare la legislatia comunitara, reiese ca 17 directive europene privind protectia mediului au fost transpuse in legislatia romaneasca prin acte normative care respecta in totalitate cerintele UE.
Potrivit Tratatului Comunitatii Europene, neindeplinirea sau indeplinirea necorespun-zatoare obligatiilor pot atrage sanctiuni din partea forurilor europene.
Actele normative modificate si completate vizeaza calitatea aerului, managementul deseurilor, calitatea apei, controlul poluarii industriale.
Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferință a Organizației Națiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în același an.
În România, protecția mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor naționale în anul 1990, când a fost înființat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în 1992 a fost elaborat (documentul a fost elaborat cu ajutorul Băncii Mondiale) primul document oficial ce stabilește obiectivele naționale în domeniu – „Strategia Națională de Protecția Mediului”, reactualizată în 1996 și în 2002.
Actorii implicati direct in sustinerea si implementarea politicii de mediu joaca un rol foarte important atat datorita puterii pe care o au, cat si pentru interesul manifestat in aceasta problema. Acestia sunt: Comisia Europeană, DG Mediu, Consiliul Miniștrilor Mediului, Parlamentul European, Agenția Europeană de Mediu, Comitetul regiunilor.
Spre deosebire de UE, Romania are un numar mai mic de actori implicati si cu un rol mai putin decisiv asupra aspectelor de mediu, printre care: Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului (MAPAM);Ministerul Integrării Europene(MIE) și Parlamentul României.
In ceea ce priveste principiile care stau la baza politicii de mediu, in statele UE, cat si in Romania, acestea sunt foarte bine conturate aspecte importante cum sunt: actiunile preventive, precaute, inalte masuri de protectie a mediului impotriva poluarii si altor factori.
Documentele politicii de mediu a UE sunt Programele de Acțiune pentru Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972 și fiind urmat de alte cinci. Aceste programe de acțiune sunt, de fapt, o combinație de programe pe termen mediu corelate printr-o abordare strategică și constau într-o tratare verticală și sectorială a problemelor ecologice.
Pentru Romania strategiile din 1992 și 1996 sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica națională de mediu până în anul 1999, când a fost adoptat Programul Național de Aderare la UE. Începând cu anul 1999 și continuând anual,până în 2003,strategia națională de mediu este completată de o serie de documente adiționale: „Raportul privind sta-rea mediului în România”, care corespunde primei părți a „Strategiei de Protecția Mediului” și o completează, iar in anul 2002 acesteia i se adauga „Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu și care a fost pentru prima dată adresată în anul 2000. In Romania Planul național de acțiune în domeniul mediului (PNAM) a fost redactat în 1995 și s-a referit la integrarea politicilor de mediu în cadrul celorlalte politici sectoriale (industrie, agricultură, transport, urbanism și sănătate), precum și la procesele care trebuiau urmate în cazul selectării, analizei și punerii în practică a proiectelor.
Programele de actiune pentru mediu la nivelul UE aduc elemente de noutate printre care unul foarte important este cel al dezvoltarii durabile, iar strategiile desfasurate duc la identificarea si rezolvarea multor probleme de mediu, cum sunt: calitatea aerului, protecția solului, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, protecția și conservarea mediului marin, ) reciclarea și prevenirea deșeurilor.
Un rol important în implementarea politicii de mediu a UE îl are Sistemul financiar de management și audit al mediului -EMAS (Eco-Management and Audit Scheme), creat în vederea îmbunătățirii performanței de mediu a organizațiilor europene și a furnizării de informații publicului și părților interesate. Aderarea organizațiilor la acest sistem este una voluntară și bazată pe îndeplinirea unor criterii specifice; odată acceptate, aceste organizații pot folosi logo-ul EMAS în declarațiile publice, în antet și în reclamele publicitare ale produselor, serviciilor sau activităților lor (dar nu îl pot aplica pe produsele sau pe ambalajele produselor lor și nu îl pot folosi pentru compararea cu alte produse).
In Romania activitatea de protectie a mediului reprezinta o componenta necesara a transformarii sistemului economic si a dezvoltarii durabile a societatii. În acest context, politicile de protectie a mediului trebuie armonizate cu programele de dezvoltare în toate domeniile (economic, de amenajare a teritoriului si de urbanism, de dezvoltare a stiintei si tehnicii etc.). Reusita luptei împotriva poluarii nu poate fi decât rezultatul coordonarii si dezvoltarii economiei globale. Un instrument important în implementarea politicilor ecologice preventive îl reprezinta investitiile de mediu.
Politica de mediu a Uniunii Europene, asa cum a fost stabilita prin Tratatul CE, are ca scop asigurarea sustenabilitatii activitatii de protectie a mediului, prin includerea acesteia in politicile sectoriale ale UE, prin elaborarea de masuri de prevenire, prin respectarea principiului “cel care polueaza plateste”, prin combaterea la sursa a poluarii, si prin asumarea in comun a responsabilitatii. Acquis-ul cuprinde aproximativ 200 de instrumente legislative care acopera un numar mare de sectoare, precum poluarea apei si a aerului, gestionarea reziduurilor si produselor chimice, biotehnologia, protectia impotriva radiatiilor si conservarea naturii. Statele Membre trebuie sa se asigure ca o evaluare a impactului asupra mediului inconjurator a fost efectuata inainte de a aproba dezvoltarea anumitor proiecte din sectorul public sau privat.
De-a lungul timpului, Romania a depus eforturi si a inregistrat progrese in domenii ca legislatia orizontala,managementul deseurilor si calitatea apei. Capacitatea administrativa in aceste sectoare ar trebui intarita, in continuare, in special la nivel local/regional. Au fost inregistrate progrese importante in domeniul poluarii industriale. Trebuie continuate eforturile in procesul de emitere a unor autorizatii integrate de calitate si in procesul de intarire a capacitatii administrative.Garda Nationala de Mediu trebuie sa fie capabila sa asigure controlul aplicarii legislatiei de mediu.
Concluzia care se impune în urma trecerii în revistă a politicii de mediu a României este că la nivelul anului 2003 s-a realizat transpunerea, în cea mai mare parte, a acquis-ului comunitar în legislația națională. Referitor la implementarea acestuia și la crearea cadrului instituțional și a resurselor umane corespunzătoare realizării acestui obiectiv se poate observa intenția de a răspunde criticilor UE, însă progresul în această direcție nu poate fi realizat decât cu implicarea unor ridicate costuri financiare. Faptul că România, alături de Bulgaria, s-a detașat de celelalte țări candidate din Europa Centrală și de Est și va adera la o dată ulterioară (2007, spre deosebire de 2004) poate fi privit ca un aspect pozitiv prin prisma dezvoltării structurilor adecvate implementării politicii de mediu și a infrastructurii de mediu, prin suplimentarea asistenței financiare a UE din fondurile de pre-aderare Phare, ISPA și LIFE.
Uniunea Europeana a dobândit treptat statutul de prim autor în materie de politica a mediului, la nivel national, regional, cât si în relatiile internationale. Au fost adoptate masuri în toate domeniile interesând mediul. Circa 70% din angajamentele facute la scara europeana în 1992 sunt realizate. Progresele se vad mult mai greu în statele membre. Uniunea Europeana s-a orientat catre dezvoltarea durabila, drumul este însa lung si dificil. Politica în domeniul mediului nu are sanse fara sprijinul sincer al întregii populatii. Experienta îndreptateste ideea ca politica în domeniul mediului se va Iovi si în viitor cu conflictul de interese dintre ecologie si unele sectoare economice. Perspectiva este cea a unui optimism prudent si moderat.
Bibliografie
1. Bran, Florina, Ioan, Ildiko- Ecosfera și politici ecologice, Ed. ASE, București, 2002
2. Pargaru Ion, Bran Florina, Ioan, Ildiko – Politicile comerciala si de mediu ale Romaniei
Ed. ASE, București
3. Jehlicka, Petr -“Environmental Implications of Eastern Enlargement of the EU: The End of Progressive Environmental Policy?”, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute: Florence, 2002.
4. Manoleli, D.G. -Principiul “poluatorul-platește”, Remediu, 2, 1998
5. Prisecaru, Petre- Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, București, 2004
6. Relicovschi, Adina- Politici în managementul mediului, colecția micromonografii Politici europene, Institutul European din România în colaborare cu Bernard Brunhes International, 2000
7. Legi, Ordine, Hotărâri ale Guvernului și alte acte normative și standarde în domeniul mediului
8 Prisacariu Petre – Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economica, Bucuresti
2004
9 Profiroiu Marius & Popescu Irina – Politici economice europene, Editura Economica,
Bucuresti 2003
10 Politique de l’Environnement dans la Communite Europeenne, 1990
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Viitorul Si Evolutia Politicii de Mediu In Romania (ID: 105773)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.