Studiu Privind Teoria Realista Si Neorealista a Relatiilor Internationale

TEORIA REALISTA SI NEOREALISTA A RELATIILOR INTERNATIONALE

STUDIU DE CAZ: RAZBOIUL DIN IRAK

INTRODUCERE

Toti cercetatorii si practicantii politicii internationale se bazeaza pe teorii pentru a intelege fenomenele ce au loc in lume. Nimeni nu ar putea intelege lumea in care traim in lipsa teoriilor. In Relatiile Internationale, ca si in stiintele sociale de altfel, teoriile au rolul de a simplifica realitatea pentru a oferi o mai buna intelegere a acesteia. Exista teorii mai bune, si altele mai putin bune, teorii care au o putere explicativa redusa, si teorii care au o forta explicativa ridicata. Scopul lucrarii este acela de a arata pe de o parte ca teoria realista si neorealista sunt teorii cu o mare putere explicativa, si ofera o explicatie logica, rationala a relatiilor internationale, iar pe de alta parte ca ele sunt de actualitate si in secolul XXI explicand evenimentele ce se petrec pe scena internationala in viata cotidiana, cand, in opinia multora, odata cu sfarsitul Razboiului Rece, teoria realista a Relatiilor Internationale nu se mai justifica. Acestia considera ca realismul si-a pierdut puterea explicativa deoarece in noua lume unipolara, „cooperarea, si nu competitia pentru securitate si conflictul constituie trasatura definitorie a relatiilor dintre marile puteri.” Cei care impartasesc aceste opinii considera teoria realista ca fiind desueta, irelevanta, si ca ea a fost utila pentru a intelege relatiile internationale pana in anul 1990.

Dupa cum spune si J. Mearsheimer, afirmatia ca in secolul XXI „competitia pentru securitate si razboiul intre marile puteri au fost eliminate din sistem, este gresita. De fapt, toate statele importante de pe glob manifesta in continuare o preocupare profunda fata de balanta puterii si sunt sortite sa se concureze pentru putere in viitorul previzibil. In consecinta, si in secolul urmator realismul va oferi cele mai solide explicatii pentru politica internationala, si aceasta chiar daca dezbaterile universitatilor si ale elitelor politice vor fi dominate de teorii nonrealiste. Pe scurt, lumea reala ramane o lume realista.”

Chiar daca Razboiul Rece a luat sfarsit principiul ordonator al sistemului international ramane anarhia. Anarhia caracteristica sistemului international va determina in continuare comportamentul statelor pe plan international si relatiile dintre ele. Statele vor continua sa fie cei mai importanti actori, si singurii care conteaza, ai sistemului international. Ele vor continua sa se teama unele de altele, sa se priveasca cu neincredere, sa se bazeze doar pe propria lor putere (self-help) si sa lupte pentru dobandirea de putere in detrimentul altora. Interesele nationale vor dicta politica internationala si in secolul XXI.

Prabusirea Uniunii Sovietice a provocat o modificare majora in distributia puterii la nivel mondial. Dar cum ar spune neorealistii, nu exista schimbare de sistem, exista doar schimbare in interiorul sistemului. Cu alte cuvinte, sistemul international ramane in continuare anarhic, s-a schimbat doar structura sa care este acum unipolara. Atata timp cat sistemul continua sa fie anarhic, si nu vor exista institutii care sa aiba putere de coercitie asupra statelor, acestea se vor comporta la fel, vor lupta pentru supravieturie, pentru dobandirea de putere, iar razboiul va ramane o constanta a relatiilor internationale.

Teoria realista ramane valabila si pentru noua lume unipolara, despre care s-a zis ca va fi mai pasnica, datorita faptului ca statele vor coopera mai mult si datorita rolului major pe care il vor juca organizatiile internationale. Evenimentele petrecute nu par sa confirme acest lucru daca ne gandim la numarul mare de conflicte care au avut loc pe intregul glob chiar dupa destramarea Uniunii Sovietice. Noua lume nu pare deloc mai pasnica razboiul amenintand in continuare relatiile dintre state. Teoria realista continua sa ofere explicatii pertinente despre relatiile internationale.

Unul din conflictele majore ale noului secol si mileniu este razboiul din Irak (2003), despre care s-a spus ca va marca trecerea la o noua era. Statele Unite ale Americii au atacat Irakul ( razboiul a inceput oficial pe 20 martie 2003) pe motiv ca acesta detinea arme de distrugere in masa, care ar putea fi oferite pentru sprijinirea gruparilor teroriste, care ameninta pacea si securitatea natiunilor libere. In acelasi timp un alt scop declarat al razboiului din Irak a fost inlaturarea regimului dictatorial al lui Saddam Hussein, unul din cei mai teribili dictatori ai istoriei. Teoria realista arata ca motivele invocate de americani pentru declansarea razboiului in Irak tin de faptul ca discursul de politica externa al Statelor Unite este marcat de un profund sentiment optimist si moralist. Americanii acorda un loc important moralitatii in politica, fapt nerecunoscut de teoria realista, pentru care o politca este morala si buna daca isi atinge obiectivele. Teoria realista isi propune sa mearga dincolo de intentiile declarate ale statelor, si sa priveasca actiunile lor intotdeauna din punctul de vedere al intereselor si al capabilitatilor.

Astfel, daca in cazul Razboiului Rece, Statele Unite, considerau ca se deosebesc mult de Uniunea Sovietica, si ca actiunile lor se justificau deoarece aveau intentii bune, spre deosebire de cele ale sovieticilor, realismul, ar avea o cu totul alta parere, si anume ar considera ca ambele state au actionat pentru a-si maximiza puterea relativa si tinanad cont de balanta de putere.

La fel si in cazul razboiului din Irak teoria realista vine sa arate ca Statele Unite au actionat deoarece aveau interese si pentru a-si maximiza puterea relativa.

Teoriile folosindu-se de inferente cauzale ofera o explicatie a fenomenelor ce se petrec in jurul nostru. Razboiul din Irak este un eveniment in curs de desfasurare pe scena politicii internationale, si care prin urmare are impact asupra vietii foarte multor persoane (ma refer aici la toate implicatiile pe care un razboi le-ar putea avea atat in cazul statelor implicate direct – existand multe state care participa cu efective pentru sprijinirea fortelor americane, state printre care se numara si Romania – cat si in cazul celorlalte state, prin problemele economice care ar putea apare, si prin posibilele repercursiuni cum au fost atentatele de la Madrid, care au fost initiate ca o masura punitiva impotriva Spaniei pentru a fi participat la razboi alaturi de Statele Unite). Este un eveniment politic deosebit de important; intreaga mass-medie si opinie publica internationala este focalizata asupra lui.

Asadar, tema tratata are o importanta dubla, contribuind pe de o parte la explicarea unui eveniment ce are un mare impact asupra vietii politice internationale si care afecteaza viata a milioane de oameni, iar pe de alta parte are rolul de a oferi o explicatie stiintifica verificabila a unor lucruri ce se intampla in jurul nostru, in lumea in care traim.

Avand in vedere toate aceste lucruri in prima parte a cercetarii voi analiza rolul pe care teoria il are in studiul Relatiilor Internationale.

In a doua parte voi prezenta teoria realista a Relatiilor Internationale, punand in lumina felul in care intelege aceasta teorie relatiile internationale. Intrebarea care reprezinta motorul intern al realismului este: Cum se poate pastra sau eventual spori puterea (interesul national) al unui stat in relatiile internationale?

In partea a treia voi prezenta teoria neorealista a Relatiilor Internationale, ce vine sa repuna in lumina actualitatea realismului pe plan international, la sfarsitul anilor ’70, cand acesta fusese contestat de unele teorii precum interdependenta complexa. Neorealismul porneste de la principiile de baza ale realismului insa merge mai departe decat acesta propunand o viziune sistemica a relatiilor internationale. Astfel, neorealismul ar putea fi rezumat in intrebarea: Ce inseamna sistem international si ce implicatii are viziunea sistemica asupra explicarii si teoretizarii relatiilor internationale?

In partea a patra voi incerca sa aplic modelul realist si neorealist razboiului din Irak. Am sa incerc sa ofer o explicatie a declansarii acestui razboi din perspectiva teoriei realiste si neorealiste.

In prezentarea teoriilor realista si neorealista voi lua in considerare, in special, cele mai influente lucrari in domeniu:

Carr, Edwart, Hallett. The Twenty Years Crisis 1919-1939. (Criza de douazeci de ani, 1919-1939) publicata in Marea Britanie in 1939 si apreciata pana in prezent.

Morgenthau, Hans. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace. (Politica dintre natiuni. Lupta pentru putere si pace), publicata in Statele Unite la inceputul Razboiului Rece (1948), si care a dominat relatiile internationale cel putin doua decenii, dar care este si cartea de referinta a realismului clasic.

Waltz, Kenneth. Omul, statul si razboiul, publicata in 1959, care este punctul de plecare al celei mai importante lucrari a neorealismului, Theory of Inernational Politics.

Waltz, Kenneth. Theory of International Politics (Teoria politicii internationale) publicata in 1979, care este cartea de referinta pentru neorealism.

CAPITOLUL I

ROLUL TEORIEI IN STUDIUL RELATIILOR INTERNATIONALE

Relatiile Internationale reprezinta „ansamblul relatiilor si comunicatiilor ce se stabilesc intre diversele grupuri umane, travesand anumite frontiere”1, „ca raporturi si fluxuri sociale de orice natura care trec peste anumite granite, angajand sau scapand astfel controlului unei puteri de stat unice sau la care participa actori legati de societati etatice diferite.”2 Domenii foarte vaste si diferite cum ar fi stiintele politice, economia, dreptul, istoria, filosofia, sociologia si altele care tin de stiintele sociale contribuie la formarea relatiilor internationale, la conturarea lor. De aici se poate deduce ca Relatiile Internationale se refera la o gama foarte variata de probleme cum ar fi probleme ce tin de drepturile omului, de dezvoltare economica, proliferarea armelor nucleare, nationalism, mediu etc. Disciplina Relatiilor Internationale a aparut oficial dupa Primul Razboi Mondial cu scopul de a preveni conflictele majore si a asigura pace lumii dupa cel mai atroce conflict cu care se confruntase omenirea pana atunci. Politica internationala s-a schimbat mult de atunci, a devenit mult mai complexa, si pe scena internationala a aparut o serie de probleme mult mai variate. Odata cu aceste schimbari teoria relatiilor internationale a evoluat si s-a schimbat. Cu trecerea timpului au aparut tot mai multe teorii care isi propuneau sa explice evenimentele mondiale. Acest lucru a fost necesar, si din punct de vedere teoretic benefic, pentru a putea fi create politici mai bune si pentru intelegerea relatiilor internationale si a evenimetelor ce se desfasurau pe scena politica internationala. Teoria relatiilor internationale presupune crearea si dezvoltarea unor cadre conceptuale si teoretice care sa usureze si sa permita intelegerea si explicarea fenomenelor si evenimentelor care au loc in viata politica mondiala. Faptele petrecute la nivel mondial au fost interpretate, gandite si explicate in diferite feluri. Modurile diferite de a explica evenimentele au dus la conturarea mai multor teorii ale relatiilor internationale cum ar fi: idealismul, realismul clasic, rationalismul, interdependenta complexa, neorealismul, liberalismul, pozitivismul, constructivismul. Dintre acestea doua teorii par sa domine: realismul si liberalismul. Diferitele scoli de gandire din Relatiile Internationale explica si inteleg aceleasi evenimente. Ele difera in schimb prin faptul ca pleaca de la asumptii diferite. Spre exemplu un realist si un liberal pot prezice amandoi pacea sau razboiul, deci sa ajunga la aceeasi concluzie, insa premisele, asumptiile de la care ei pleaca sunt complet diferite. Kenneth Waltz in a pana atunci. Politica internationala s-a schimbat mult de atunci, a devenit mult mai complexa, si pe scena internationala a aparut o serie de probleme mult mai variate. Odata cu aceste schimbari teoria relatiilor internationale a evoluat si s-a schimbat. Cu trecerea timpului au aparut tot mai multe teorii care isi propuneau sa explice evenimentele mondiale. Acest lucru a fost necesar, si din punct de vedere teoretic benefic, pentru a putea fi create politici mai bune si pentru intelegerea relatiilor internationale si a evenimetelor ce se desfasurau pe scena politica internationala. Teoria relatiilor internationale presupune crearea si dezvoltarea unor cadre conceptuale si teoretice care sa usureze si sa permita intelegerea si explicarea fenomenelor si evenimentelor care au loc in viata politica mondiala. Faptele petrecute la nivel mondial au fost interpretate, gandite si explicate in diferite feluri. Modurile diferite de a explica evenimentele au dus la conturarea mai multor teorii ale relatiilor internationale cum ar fi: idealismul, realismul clasic, rationalismul, interdependenta complexa, neorealismul, liberalismul, pozitivismul, constructivismul. Dintre acestea doua teorii par sa domine: realismul si liberalismul. Diferitele scoli de gandire din Relatiile Internationale explica si inteleg aceleasi evenimente. Ele difera in schimb prin faptul ca pleaca de la asumptii diferite. Spre exemplu un realist si un liberal pot prezice amandoi pacea sau razboiul, deci sa ajunga la aceeasi concluzie, insa premisele, asumptiile de la care ei pleaca sunt complet diferite. Kenneth Waltz in lucrarea Theory of International Politics (1979) vorbeste despre cum ar trebui sa fie o teorie a Relatiilor Internationale. Analizand care sunt criteriile pe care o buna teorie sa le indeplineasca, el propune o teorie sistemica a Relatiilor Internationale, dand nastere teoriei neorealiste a Relatiilor Internationale. La sfarsitul anilor ’40 realismul clasic a contribuit la dezvoltarea Relatiilor Internationale ca si o disciplina autonoma, independenta de alte stiinte sociale. La sfarsitul anilor ’70 cartea lui Waltz a venit sa apere independenta si autonomia Relatiilor Internationale in conditiile amenintarii granitelor disciplinei. Unul din principalele motive pentru care cartea lui Waltz a avut atata succes a fost confuzia realismului ca toerie cu limitele si granitele disciplinei Relatiilor Internationale. Cartea lui a fost bine-venita in conditiile crizei de identitate cu care disciplina Relatiilor Internationale se confrunta in anii ’60 si ’70. Realismul waltzian apare pe fondul contestarii realismului clasic de catre interdependenta complexa si a eforturilor continue de a gasi teorii cat mai verificabile empiric si deci cat mai stiintifice pentru a explica relatiile internationale. Kenneth Waltz la inceputul lucrarii sale Theory of International Politics isi propune sa clarifice conceptul de teorie si sa-l distinga de cel de lege. „Legile stabilesc relatii intre variabile, variabilele fiind concepte ce pot lua diferite valori. Daca a, atunci b, unde a reprezinta una sau mai multe variabile independente iar b reprezinta variabila dependenta. Acesta este forma unei legi. Daca relatia dintre a si b este invariata, legea este absoluta. Daca relatia este foarte constanta, chiar daca nu este invariata, legea ar suna in felul urmator: daca a, atunci b, cu probabilitatea x. O lege se bazeaza nu doar pe o relatie ce a fost gasita, ci pe o relatie ce a fost gasita in mod repetat. Repetita ne permite sa ne asteptam ca daca gasim a in viitor, atunci cu o probabilitate data voi gasi si b. In stiintele sociale chiar si legile probabilistice contin o puternica imputatie a necesitatii. In stiintele sociale a spune ca persoanele care au un anumit venit voteaza cu Democratii cu o anumita probabilitate inseamna a formula un enunt cu o valoare de aproape aceeasi natura ca si o lege. Aceasta pentru ca presupune un grad mai mic de necesitate. Si totusi enuntul nu ar avea deloc valoarea unei legi daca relatia nu ar fi fost gasita foarte des si foarte sigur in trecut astfel incat probabilitatea ca ea sa se intample si in viitor sa fie foarte mare.” In opinia lui Waltz, corelatile dintre variabile nu sunt altceva decat niste numere la care ajungi efectuand niste operatii matematice simple. De aceea el considera ca descrierile numerice nu explica nimic din ceea ce descriu. „Statistica nu arata cum functioneaza ceva sau cum se potrivesc lucrurile. Statistica nu este altceva decat o desriere sub forma numerica…. Statistica este folositoare datorita operatiilor meticuloase care pot fi efectuate, dintre care unele pot fi folosite pentru a arata semnificatia altora. Rezultatul ramane oricum doar o descriere a unei parti a lumii si nu o explicatie a sa. Operatiile statistice nu pot face un pod peste prapastia care se afla intre descriere si explicatie.”4 Teoriile ar putea fi definite ca fiind niste seturi sau colectii de legi care tin de anumite fenomene sau comportamente. Unii autori definesc teoriile ca fiind niste ipoteze care sunt confirmate si legate intre ele. Pentru acestia teoriile sunt niste edificii ale adevarului. Cunoasterea emipirca in stiintele sociale este problematica. Nici experienta nu este intotdeauna de mare ajutor. Dupa cum spunea H. Hertz „ceea ce provine din experienta poate fi la randul sau eliminat tot de experienta.”5 Teoriile nu sunt pur si simplu niste seturi de legi; pe langa aceasta funcite pe care am putea sa o numim enuntativa, ele mai au si o alta funcite – aceea explicativa, intrucat explica legile pe care le formuleaza. Acest fapt face ca din punct de vedere calitativ teoriile sa se diferentieze de legi, acestea din urma identificand asociatii invariate sau probabilistice, in timp ce teoriile merg mai departe aratand la ce conduc aceste asociatii. „Fiecare termen descriptiv al unei legi este direct legat de proceduri observationale sau de laborator, iar legile sunt formulate numai dupa ce trec de testele observationale si experimentale.”6 Teoriile contin pe langa termenii descriptivi si notiuni teoretice. Avand in vedere ca notiunile teoretice pot fi doar descoperite si nu inventate, teoriile nu pot fi construite doar prin inductie.7 O notiune teoretica poate fi un concept sau o asumptie, si ea nu explica si nici nu prezice ceva; ele isi gasesc justificarea prin succesul teoriilor care le utilizeaza, iar succesul unei teorii este dat de puterea explicativa pe care o are. O alta diferenta pe care Waltz o semnalizeaza intre legi si teorii este aceea ca legile tin de observatie iar teoriile sunt „procese speculative” care au rolul de a le explica. De aceea Waltz prefera sa defineasca teoriile prin funcita lor explicativa, prin faptul ca explica legile. Din acest motiv teoriile par sa aiba un avantaj in fata legilor pentru ca merg mai departe decat acestea. Daca o lege ne spune ca exista o aumita asociatie, nu ne spune nimic despre cauzele acestei asociatii si nici despre ce influenta am putea avea asupra ei. Teoriile in schimb fac acest lucru. Chiar daca teoriile explica lumea ele raman separate de lume. Realitatea nu este congruenta nici cu teoriile nici cu un model al acestora. Dintr-un anumit punct de vedere modelul reprezinta o teorie. Dintr-un alt punct de vedere un model nu este altceva decat o imagine simplificata a realitatii. „Un model al unei teorii va fi la fel de indepartat de realitate ca si teoria pe care o reprezinta. In modelarea unei teorii, se incearca a se gasi feluri sugestive de a zugravi teoria, si nu realitatea pe care incearca sa o explice. Prin urmare modelul prezinta teoria, omitand in mod mecesar notiunile ei teoretice, fie prin expresii organice, mecanice sau matematice.”8 Cel mai bun model este cel care descrie realitatea cel mai fidel. Daca se indeparteaza foarte mult de realitatea pe care isi propune sa o explice el nu mai are nici o utilitate. Spre exemplu un model de avion trebuie sa arate ca si un avion adevarat. Teoria explica anumite parti ale realitatii si de aceea este diferita de realitatea pe care o explica. „Daca distincita se pastreaza devine evident ca inductia rezultata in urma observatiilor nu poate da nastere la o teorie care sa explica cele observate. O teorie poate fi testata de experienta, dupa cum spunea candva Albert Einstein, dar sub nici o forma experienta nu va da nastere la o teorie. A spune ca putem ajunge la o teorie pe cale inductiva este la fel cu a spune ca putem intelege anumite fenomene inainte ca mijloacele pentru explicarea lor sa fie descoperite.”9 Mergand mai departe K. Waltz afirma ca inductiile nu trebuie respinse. Inductiile sunt folosite insa la nivel ipotetic si de legi nu la nivel de teorie. In acest moment autorul mai pronunta o diferenta intre legi si teorie, si anume aceea ca legile se deosebesc de teorii prin felul in care legile sunt descoperite si prin felul in care teoriile trebuie sa fie construite. Ipotezele pot fi deduse din teorii iar daca se demonstreaza a fi adevarate ele devin legi. De asemenea ipotezele pot fi formulate inductiv, si din nou daca se demonstreaza a fi adevarate devin legi. O alta diferenta intre legi si teorii se intrevede. Legile si ipotezele ne dau informatii, ne spun ce relatii de asociere exista intre diferite variabile. Teoriile merg insa mai departe si ridica intrebari asupra relatiilor de asociere formaulate de legi si nu numai: De ce s-a intamplat acest lucru? Care a fost cauza care a declansat acest eveniment? Cum functioneaza acest sistem, lucru? Teoria nu este „un edificiu al adevarului si nici o reproducere a realitatii”10 ci este o imagine a unui anumit domeniu de activitate. In alte cuvinte teoria este o imagine a organizarii unui domeniu, si a relatiilor ce se stabilesc intre diferitele sale parti. Orice domeniu poate fi ordonat si poate functiona dupa o infinitate de reguli si principii, unele dintre ele avand o importanta mai mare decat altele, iar teoria tocmai asta isi propune sa descopere care sunt factorii cei mai importanti si relatiile de baza intr-un anumit domeniu. De asemenea teoria izoleaza domeniul pe care incearca sa-l explice de alte domenii cu care interactioneaza pentru a putea sa explice mai bine ce se intampla in cadrul acelui domeniu. Teoriile nu sunt in stransa legatura cu experimentele si observatiile. Acest lucru i-a facut pe multi autori considere ca teoriile nu pot fi niciodata dovedite ca adevarate. K. Waltz vine sa argumenteze acest fapt sustinand ca daca vorbim de adevar ne aflam pe taramul legilor nu al teoriilor. Un alt conta-argument este ca „o teorie este detronata numai de o alta teorie mai buna.”11 „Teoriile construiesc o realitate, insa nimeni nu poate spune ca aceea este realitatea. Ne confruntam asadar atat cu o infinitate de date cat si cu o infinitate da moduri posibile de a explica datele. Problema este una dubla. Faptele nu determina teoriile; mai multor teorii li se pot potrivi acelasi set de date. Teoriile nu explica faptele concluzionand; nu putem fi niciodata siguri ca o teorie buna nu va fi inlocuita de una si mai buna.”12 Teoriile se construiesc prin simplificare. A construi o teorie presupune descoperirea unui model chiar acolo unde nimic nu poate fi descoperit cu ochiul liber. Teoriile potivesc fenomenele astfel incat sa para mutual dependente, si fac conexiuni intre fapte fara legatura intre ele; arata ca schimbarile dintr-un anumit loc influenteaza schimbari in alta parte. Simplificarea este realizata prin: izolare (concentrarea asupra actiunilor si interactiunilor unor factori considerand ca celelalte lucruri raman neschimbate); abstractizare (omiterea unor lucruri in scopul concentrarii asupra altora); agregare (imbinarea unor elemente dispersate pe baza unor principii deduse teoretic) si idealizare (a considera ca perfectiunea poate fi atinsa). Pe langa simplificare la baza teoriilor stau si asumptiile teoretice. Teoriile sunt o imbinare de elemente teoretice si descriptive. Elementele teoretice sunt partile non-factuale ale unei teorii si sunt folosite doar atunci cand faciliteaza sau permit explicatia. Notiunile teoretice ajuta intelegerea datelor. O problema delicata ce apare in construirea teoriilor este definirea termenilor. Termenii pot capata sensuri foarte diferite in fucntie de teoria in care sunt folositi. Spre exemplu termenul de „putere” are o anumita semnificatie in fizica si o alta, cu totul diferita, in Relatiile Internationale. De aceea orice teorie trebuie sa-si defineasca clar termenii cu care opereaza. Termeni precum cei de „putere”, „forta”, „relatie”, „actor”, „stabilitate”, „structura”, „sistem” sunt folositi chiar si in domeniu Relatiilor Internationale cu sensuri diferite. In domeniul stiintelor sociale, si mai exact in domeniul politicii internationale, sunt multe teorii slabe si contradictorii deoarece vorbind despre interdependenta, utilitatea fortei sau stabilitatea unui anumit tip de sistem international spre exemplu, vorbesc despre lucruri diferite pe care le denumesc in acelasi fel. Pentru Raymond Aron conceptul de „teorie” are un sens dublu, fiecare provenind dintr-o traditie diferita. Un prim sens este acela al teoriei ca si cunoastere contemplativa, ce se fomeaza din idei sau din ordinea de baza a lumii si este echivalenta filosofiei. In acest caz teoria se deosebeste atat de practica cat si de cunoasterea de dragul de „a sti pentru a prezice si prin urmare a fi capabil de actiune”.13 Un al doilea sens este acela al teoriei stiintifice ce are ca model perfect fizica. Din acest punct de vedere R. Aron defineste teoria ca fiind „un sistem ipotetic, deductiv constand dint-o serie de ipoteze a carui termeni sunt definiti cu exactitate, si care stabileste o relatie matematica intre termeni sau variabile.”14 Si Aron ca si Waltz considera cercetarea sau descrierile empirice ca nefiind suficiente in elaborarea unor teorii. In acelasi timp subliniaza importanta definirii clare a termenilor cu care teoria va opera. Raymond Aron in discutia teoriei Relatiilor Internationale pleaca de la teoria keynesiana din economie. El isi propune sa raspunda urmatoarelor intrebari: Este posibil, si daca da cum, sa definesti si sa delimitezi sub-sistemul Relatiilor Internationale? Care este relatia acestei teorii cu studiul empiric, a sub-sistemului cu contextul social? Este aceasta teorie istorica sau meta-istorica? Care sunt legaturile dintre terorie si doctrina sau dintre teorie si praxeologie? Se redescopera astfel antiteza clasica prin care este definita teoria: realitate si teorie, empirism si teorie, practica si teorie. Ca raspuns la prima intrebare R. Aron considera ca adevaratul domeniu al Relatiilor Internationale poate fi descoperit in doua feluri. O cale ar fi sa incercam sa delimitam ceea ce deosebeste acest domeniu de alte domenii, deci sa identificam particularitatile lui, deosebind relatiile dintre comunitatile organizate politic de toate celelalte forme de relatii sociale, inclusiv de relatiile din cardul comunitatilor politice, pentru ca asta e marea intrebare: in ce masura studiul relatiilor politice din interiorul societatii si cele dintre societatile politice sunt acelasi domeniu sau nu, ce le deosebeste? O alta cale ar fi sa delimitam conceptele ce pot fi aplicate altor domenii, nu si Relatiilor Internationale. Aceaste moduri diferite de abordare a Relatiilor Internationale se deosebesc de cele propuse de traditionalisti (Hans Morgenthau) si modernisti (Kenneth Boulding). Aron considera ca felul in care defineste Morgenthau „puterea” in Politics among Nations, atat ca si scop al politicii cat si ca mijloc, creeaza confuzie conceptuala, si ca intelesul termenului se schimba in functie de paragraful sau propozitia pe care o citesti. Propunandu-si sa defineasca societatea internationala Aron scoate in evidenta caracteristicile esentiale ale acesteia: absenta unui tribunal sau a politiei, dreptul de a reinstala pacea, pluralitatea centrelor autonome de decizie, alternanta pacii si a razboiului, insa considera ca acestea sunt lucruri observate de toata lumea, de actorii internationali, si ca e un fapt ce tine de intuitia lor sociologica. De ceea cauta o formula mai satisfacatoare din punct de vedere stiintific si plecand de la defintita pe care Max Weber o da statului, „monopolul violentei legitime”, Aron considera ca societatea internationala este caracterizata in principal de „absenta unei entitati care sa detina monopolul violentei legitime.”15 O astfel de definitie teoretica nu poate fi demonstrata in acelasi fel in care in fizica se verifica un fapt sau o ecuatie, adica pe cale experimentala, dar nici nu poate fi invalidata. O buna teorie defineste caracteristicile esentiale ale unui sub-sitem, prezinta variabilele principale, sugereaza anumite ipoteze in legatura cu operatiile sub-sistemului in functie de structura sa (bipolara, multipolara, etc.). De asemenea permite diferntierea teoriei de ideologie, sau altfel spus face diferenta intre pseudo-teorii si teorii. Teoria Relatiilor Internationale se deosebeste de teoria economica prin faptul ca nu permite distinctia variabilelor interne de cele externe. Ceea ce deosebeste relatiile ce se stabilesc intre actorii sistemului international este faptul ca in absenta unui tribunal sau a unei forte de politie, ei sunt nevoiti sa calculeze fortele militare de care dispun in cazul unui razboi, atat ei cat si ceilalti actori. Nici un actor nu poate omite posibilitatea ca un altul sa nu-si fi propus sa-l atace. In acest calcul fortelor de care dispun actorii politicii internationale trebuie sa se tina cont de zona pe care fiecare stat o controleaza, de populatia si de resursele economice de care dispune, de aparatul militar si de capacitatea de mobilizare a acestuia si de tipul de arme avute in dotare. Tinand cont de aceste consideratii R. Aron considera ca orice studiu al Relatiilor Internationale este un studiu sociologic si istoric avand in vedere ca pentru a putea calcula forata unui stat se face referire la numere, spatiu, resurse si regimuri, toate acestea fiind de fapt elemente ce intra in conflictele dintre state. Multi autori critica stiinta Relatiilor Internationale deoarece nu permite posibilitatea de a prezice sau a prevedea evenimentele sau de a le manipula. R. Aron vine insa sa spuna ca daca ne asteptam ca teoria Relatiilor Internationale sa ofere ceva asemanator cu ceea ce ofera teoria constructiilor constructorului de poduri, nu vom avea niciodata o teorie. Ceea ce ne poate oferi teoria Relatiilor Internationale este intelegerea diferitelor ideologii (si aici Aron ofera spre exempu ideologii precum moralismul, legalismul, realismul, politica puterii) si a modului in care oamenii si natiunile vad si se gandesc la problemele politicii internationale, isi stabilesc obiective sau se autoinsarcineaza cu diferite roluri. Hans Morgenthau16 este de parere ca teoriile Relatiilor Internationale se folosesc de mijloacele utilizate de analizele economice moderne, dar sub o alta forma, pentru a putea explica relatiile internationale. Concepte precum „analiza sistemica”, feedback”, „input”, „output”, folosite in teoriile Relatiilor Internationale au fost utilizate si dezvoltate mai intai de teoriile economice. Politica, nationala sau internationala, nu poate fi inteleasa in acelasi mod in care intelegem natura. In relatiile internationale avem de-a face cu oameni, adica cu fiinte spirituale si morale, ale caror actiuni si reactii pot fi intelese pornind de la natura umana. O teorie care nu tine cont de acest fapt se transforma intr-o dogma. Morgenthau considera ca tot asa cum a trebuit sa se demonstreze pe cale rationala ca fenomenele naturale nu sunt cauzate de diavoli si vrajitoare, si teoriile Relatiilor Internationale trebuie sa supuna unele notiuni ce tin de relatiile internationale, cum ar fi credinta in conspiratiile mondiale, existenta unor natiuni egoiste si predispuse la a face rau, la un test de verificare empirica; ele insa nu pot indeplini acest lucru. Pot insa sa examineze empiric datele istorice care pot sa sustina sau sa dezaprobe asumptiile pe care ele le fac. Morgenthau considera17 ca cea mai mare dificultate cu care trebuie sa se confrunte o cercetare teoretica in domeniul Relatiilor Internationale, este ambiguitatea „materialului” asupra caruia cercetatorul trebuie sa se oriebteze. Evenimentele pe care el incearca sa le cerceteze sunt unice. Ele se intampla intr-o anumita forma o singura data. Pe de alta parte insa aceste evenimete prezinta similitudini, deoarece sunt rezultatul manifestarii fortelor sociale. Fortele sociale sunt rezultatul naturii umane, iar cum natura umana se comporta similar in conditii asemanatoare, se poate deduce ca fortele sociale pot avea aceleasi manifestari in aceleasi conditii. „Nu exista nici o forma si nici un eveniment identic cu altul, dar in acelasi timp nu exista nici unul complet diferit de altele: un amestec ingenios al naturii. Daca nu ar exista asemanari intre chipurile noastre, nu ne-am mai deosebi de animale; dar daca nu ar exista nici o diferenta, nu ne-am putea distinge intre noi.”18 In stiintele sociale in general, si prin urmare si in Relatiile Internationale, o „cercetare stiintifica”, „oricat de atent proiectata si pusa in aplicare, este doar o aproximatie.”19 O cercetare stiintifica isi propune sa produca inferente descriptive sau explicative, bazandu-se pe informatia empirica despre lume. Chiar daca este foarte importanta descrierea in detaliu a evenimetelor si a fenomenelor, o simpla culegere de date nu este suficienta. In analizarea si generarea datelor, cercetarea stiintifica se foloseste de metode explicite, codificate si publice. Utilizarea unor metode explicitate este importanta deoarece determina cercetatorii sa se foloseasca de aceleasi mijloace, permite compararea rezultatelor si reproducerea proiectelor de cercetare, si nu in ultimul rand ofera posibilitatea cercetatorilor de a invata unii de la altii. Concluziile la care se ajunge sunt incerte. Intotdeauna cercetatorul trebuie sa estimeze incertitudinea, pentru a face o cercetare cu adevarat stiintifica. Caracterul stiintific al cercetarii este dat de metoda folosita. In stiintele sociale teoria poate fi definita ca „o speculatie rationala si precisa asupra raspunsului la o problema de cercetare si care include motivele pentru care raspunsul propus este corect. Teoriile implica de obicei mai multe ipoteze descriptive sau cauzale. O teorie trebuie sa fie in concordanta cu rezultatele anterioare legate de o problema de cercetare.”20 Pentru ca o teorie sa poata fi considerata buna ea trebuie sa se supuna falsificabilitatii. Trebuie sa putem raspunde la intrebarea: care ar fi elementele sau dovezile care ar putea demonstra ca teoria noastra este falsa? Potrivit lui Verba, King si Keohane, daca nu putem raspunde acestei intrebari nu avem o teorie. Este necesar in acelasi timp, ca teoria sa genereze un numar cat mai mare de implicatii observabile. Acest lucru va supune teoria unor riscuri mai mari, iar probabilitatea ca ea sa fie falsa creste. Teoriile trebuie sa fie cat mai concrete cu putinta si cat mai simple (principiul „parcimoniei”). Teoriile Relatiilor Internationale contribuie la intelegerea faptelor si evenimentelor ce se petrec pe scena politica mondiala prin faptul ca simplifica si structureza realitatea, o explica, clasifica diferite actiuni, decizii si aspecte ale realitatii in termeni de bine/rau, adevarat/ fals, corect/gresit. In acelasi timp ne orienteaza observatia, ajutandu-ne sa selectam din evenimetele ce se petrec pe plan mondial, prescrie moduri de actiune (comportament) si legitimeaza sau atribuie roluri diferitor institutii, actori internationali sau persoane in vederea indeplinirii unor sarcini sau obiective.

CAPITOLUL II

REALISMUL CLASIC

Teoria realista este una din cele mai influente si mai importante teorii ale Relatiilor Internationale. Aceasta, impreuna cu teoria liberala, si-au pus de-a lungul timpului amprenta, si continua sa o faca, asupra modului de abordare a relatiilor internationale.

Realismul clasic, considerat a avea precursori in antichitatea greaca, a detinut pozitia dominanta in studiul Relatiilor Internationale incepand cu sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial si pana in anii ”80. Teoria realista porneste de la cateva asumptii de baza, care au contribuit la dezvoltarea teoretica a disciplinei Realtiilor Internationale in perioada cuprinsa intre anii 1945-1980. Unele dintre acestea ar fi: 1. statele sunt principalii actori ai sistemului international, 2. politica internationala este prin esenta conflictuala, o continua lupta pentru putere intr-o societate anarhica in care statele natiune se bazeaza pe propriile capabilitati pentru supravietuire, 3. in sistemul international statele detin o suveranitate legala diferentiindu-se in functie de capabilitati in state mari (puternice) si mici (slabe), 4. statele sunt actori unitari iar politica interna poate fi separata de politica externa, 5. statele sunt actori rationali care se comporta si iau decizii astfel incat sa-si maximizeze castigurile si sa-si minimizeze pierderile in uramarirea intereslor lor nationale, 6. puterea este conceptul prinicpal pentru a explica si a prezice comportamentul statelor. 1

Dupa 1945 realismul a devenit principala orientare a Relatiilor Internationale. El a preluat unele din invataturile diplomatice ale secolului al XIX-lea. Politica externa este diferentiata de politica interna, prin insasi natura lor, si de aceea politca externa trebuie sa se bucure de independenta fata de politica interna . „In momentul in care practica diplomatica s-a transformat in teorie, aceste preocupari traditionale au inceput sa aiba nevoie de o justificare explicita. Justificarile au fost insa si prilejul unei binevenite delimitari de alte stiinte. Realismul a devenit definitiv legat de conceptia acestei discipline stiintifice in sine si a comunitatii ei academice.”2 Realismul a contribuit la stabilirea „independentei legitime a disciplinei Relatiilor Internationale”3 fata de alte stiinte sociale dar si de stiintele politice (care la randul lor sunt o ramura a stiintelor sociale) fata de care Relatiile Internationale erau o subdisciplina. O importanta contributie in acest sens a adus-o Hans Morgenthau care a incercat sa separe sfera politica, ce se refera la relatiile interstatale, si sa o puna sub semnul independentei. In acelasi timp un principiu important al teoriei realiste, in genere, este separarea politicii interne de cea externa, prin care se delimiteaza oarecum sfera Relatiilor Internationale de cea a politicii interne sau mai bine spus de stiinta politica. Aceasta diferentiere avea la baza deosebirea dintre sistemul international, care fiind anarhic este caracterizat de starea naturala, si dintre statul national, caracterizat de o stare de drept, daca e sa ne gandim la conceptia rousseau-iana potrivit careia oamenii au incheiat un „contract social” prin care au creat si au legitimat o autoritate centrala fata de care sa se supuna. Un alt motiv pentru care politica interna si cea externa trebuie sa se diferntieze este acela ca daca pe plan intern exista o singura autoritate legitima, pe plan international exista mai multe state suverane egale, sau altfel spus mai multi centri de putere. In coroborarea delimitarii poiticii externe de cea interna mai poate fi mentionat faptul ca relatiile internationale se adreseaza unei altfel de societati, si are altfel de institutii cum ar fi diplomatia, balanta puterii, dreptul international, razboiul, etc. Prin promovarea acestor idei teoria realista a contribuit la conturarea disciplinei Relatiilor Internationale ca un domeniu distinct al stiintelor sociale.

Stefano Guzzini4 priveste realismul ca pe o incercare de a transforma regulile practicii diplomatice din secolul XIX in legi stiintifice ale unei stiinte sociale care s-a dezvoltat cu precadere in Statele Unite. Autorul mentionat afirma ca „daca avem in vedere comunitatea de cercetare din disciplina Relatiilor Internationale de dupa 1945, evolutia realismului prezinta doua aspecte esentiale: istoria interna a rafinarilor si a respingerilor conceptuale, ancorata in mediul academic si politic al comunitatii academice respective si raspunzand provocarilor sale.”5

Rolul pe care realismul l-a avut pentru Relatiile Internationale a fost unul de o importanta deosebita daca ne gandim ca „relatiile internationale s-au bazat pe asumptiile realiste pentru a se putea distinge de alte stiinte.”6

2.2. CONTEXTUL ISTORIC DE APARITIE A REALISMULUI CLASIC

Din momentul nasterii sale in cetatea greaca, si pana la principalele teorii, orientari si doctrine de astazi, gandirea politica a fost influentata de contextul istoric in care a fost formulata. Dupa 1945, la sfarsitul celui de-al Doilea razboi Mondial, realismul a fost principala scoala de gandire a Relatiilor Internationale, care prin criticile pe care le-a starnit a dus la aparita unor noi orientari. Totusi, cu toate contributiile importante, dintre care am amintit cateva, pe care realismul le-a avut in dezvoltarea Relatiilor Internationale ca si disciplina, la originile sale a stat o alta toerie care s-a nascut si ea ca o reactie impotriva practicilor diplomatice ale secolului XIX: idealismul.

Primul Razboi Mondial a dus la desfiintarea concertului european, a sistemului multipolar si a balantei de putere condusa de statele puternice. Toate atrocitatile si consecintele acestui razboi au dus la regandirea diplomatiei, a razboiului si a cauzelor sale. O noua viziune asupra lumii politice internationale, asupra naturii umane, a razboiului si asupra diplomatiei s-a facut auzita. Cine putea fi promotorul acestei noi viziuni daca nu Statele Unite, singura natiune care iesise din Primul Razboi Mondial mai puternica si mai influenta. Batrana Europa a iesit din razboi devastata si fara forta lasand locul de mare putere unei natiuni mai tinere: Statele Unite ale Americii. Si tocmai presedintele SUA, Woodrow Wilson, a fost principalul exponent al noii viziuni sau teorii: teoria idealista a carei esenta se afla in cele 14 puncte pe care presedintele Wilson le-a enuntat in discursul sau.

Relatiile Internationale au aparut ca si disciplina din aceasta preocupare normativa de intelegere a raboiului si a pacii. Idelaistii au gasit cauza razboaielor in faptul ca exista tari nedemocratice si ca nu exista o comunitate a natiunilor care sa fie guvernata de drept si care sa asigure securitatea colectiva a natiunilor.

Teoria realista a aparut ca o reactie la idelaism. Esecul Societatii Natiunilor, tensionarea relatiior internationale de la sfarsitul anilor 30 (atacul Abissiniei de catre Italia, incalcarile flagrante ale tratatului de la Versailes de catre Germania si actiunile sale, la care se adauga aparitia fascismului si a nazismului) culminand cu cel de-al Doilea Razboi Mondial, au fost unele din evenimetele ce au contribuit la intarirea criticilor la adresa idealismului din partea realistilor. Pentru realisti idealismul era clar o viziune eronata a relatiilor internationale. Aceasta opozitie fata de idealism a fost prima forma de conturare a realismului. Se poate deduce prin urmare ca logica realista deriva din opozitia constanta fata de idealism. Dezbaterea dintre idealism si realism a fost prima dezbatere din Relatiile Internationale. Chiar daca, din aceste motive, unii autori considera ca realismul consta pur si simplu din afirmatii negative, Guzzini contra-argumenteaza: „acesta prima dezbatere este parte integranta a gandirii realiste si ca atare este relevanta pentru multe dintre dezvoltarile ulterioare ale disciplinei. Pentru cineva care uramreste sa elucideze pozitia realista din interior, a-si incepe discursul despre evolutia realismului cu o discutie asupra crizei idealismului nu e doar o conventie, ci un imperativ logic.”7

Principalii fondatori ai noii teorii sunt E. H. Carr (The Twenty Years Crisis – 1939) si Hans Morgenthau (autor al Politics among Nations) ei reprezentand varianta clasica a realismului. Politics among Nations a devenit textul paradigmatic al noii teorii. Meritul sau cel mai important este acela de a aduce in discutie cunoasterea practica a diplomatiei europene din seculul XIX si de a o transforma intr-o teorie explicativa a relatiilor internationale.

Una din cele mai mari dispute din Relatiile Internationale este cea dintre realism si idealism. Aceasta are ca punct central controversa asupra modului in care comportametul politic si anarhia sistemului international pot fi transformate intr-o ordine mondiala bazata pe cooperare si interdependenta. E. H. Carr este cel care descrie primul aceasta disputa in contextul diplomatiei dintre cele doua razboaie mondiale. Idealistii condamna politica balantei de putere, inarmarile nationale, folosirea fortei pe plan international, diplomatia secreta de dinaintea Primului Razboi Mondial. Ei militeaza in schimb pentru domnia dreptului, respectarea obligatiilor, o concordanta a intereselor pentru pace si armonie ca si conditie esentiala pentru mentinerea pacii, sublinierea rationalitatii fiintelor umane si increderea in rolul important pe care opinia publica mondiala il are in mentinerea pacii. Idelaismul preia din Iluminismul secolului al XVIII – lea ideea ca oamenii sunt perfectibili sau macar sunt capabili sa se schimbe mult in bine. Acestei idei realistii i se opun cu desavarsire. In acelasi timp idealistii sustin ca insusi sistemul international poate fi schimbat prin crearea unei noi insitutii, precum Liga Natiunilor, iar prin stabilirea unor reguli si a unor norme de conduita chiar si comportamentul politic poate fi schimbat in bine.

Ideea centrala a teoriei idealiste a fost interesul comun al statelor natiune pentru pace, pornind de la interesul individului de a trai intr-o lume pasnica. Interesul individului este acelasi cu cel al intregii comunitati, iar daca statele nu au fost pasnice este pentru ca cei aflati la putere nu au tinut cont de dorinta de pace a poporului. De aceea este necesar sa se creeze un sistem international care sa se bazeze pe guverne reprezentative, in acelasi timp democratice, care sa asigure pacea intregii lumi. Acesta era unul din motivele pentru care idealistii au pledat pentru autodeterminarea popoarelor; daca oamenii vor fi liberi sa isi aleaga forma de guvernamant ei isi vor alege guverne reprezentative. Pentru presedintele american aceste guverne reprezentative erau guverne democratice care prin multiplicare la scara globala vor contribui la asigurarea si mentinerea pacii in lume.

In opozitie cu teoria idealista, teoria realista sublinia primatul puterii si a intereului in relatiile internationale, nicidecum a idelaurilor. Realistii vin sa spuna ce sunt realatiile internationale si nu cum ar trebui sa fie. Realismul tine cont de lectiile pe care le-a dat istoria, si de aceea ramane conservativ, prudent si empiric, sceptic in ceea ce priveste principiile idealiste. Pentru realism puterea este conceptul de baza in Relatiile Internationale, tot asa cum energia este conceptul de baza pentru fizica. Daca idealistii credeau in schimbarea ordinii mondiale ce va permite dezarmarea, realistii pun accent pe securitate, mai bine spus pe securitatea nationala si nu pe securitatea colectiva cum sustineau idealsitii. De aceea puterea militara a statului natiune este foarte importanta pentru realisti. Securitatea nationala este scopul cel mai important si mai imediat al unui stat. In realizarea acestui obiectiv statul trebuie sa se bazeze pe propriile forte si capacitati, spre deosebire de idealisti care pledau pentru securitatea colectiva a statelor, fiecare contribuind la securitatea celorlalte. Pentru realistii opinia publica mondiala si Liga Natiunilor sunt doar niste utopii, ele nefiind in stare sa opreasca atacurile asupra Etiopiei si a Manchuriei si nci sa impiedice alte conflicte care au urmat ulterior. Daca idealistii vad pacea ca pe o stare fireasca a relatiilor internationale, realistii vad razboiul ca pe o consecinta fireasca a relatiilor dintre state.

Pentru E. H. Carr idealismul a folosit doar sa justifice interesele popoarelor vorbitoare de limba engleza si a popoarelor care doreau mentinerea status quo-ului de dupa Primul Razboi Mondial. Ideea unui interes general pentru pace era promovata doar de Marea Britanie, de SUA si de alte state care au iesit multumite din razboi.

2.3. ORIGINILE INTELECTUALE ALE REALISMULUI CLASIC

Realismul a aparut in primul rand ca o reactie la idealism. Primele elemente realiste le intalnim la Tucidide in lucrarea sa Razboiul peloponesiac (400 i.Cr.), el fiind considerat de catre multi autori din domeniul Relatiilor Internationale, primul precursor al teoriei realiste. „Ceea ce a facut razboiul inevitabil a fost cresterea puterii Atenei si teama pe care acest lucru l-a starnit in Sparta.”8 Importanta pe care o acorda puterii precum si inclinatia statelor de a forma aliante in functie de interese, il aseaza pe Tucidide intre realisti. O alta propozitie din lucrarea lui Tucidide este relevanta si seamana foarte mult cu ceea ce afirmau realistii secolului XX: „cei puternici fac tot ceea ce puterea lor le permite sa faca, iar cei slabi accepta ce trebuie sa accepte.”9

Niccolo Machiavelli (1469-1557) in opera sa de referinta Principele, analizand relatiile dintre statele italiene in secolul XVI, merge pe linia de gandire si de analizare a relatiilor interstatale realiste. Cateva din ideile care il alatura pe Machiavelli realistilor sunt accentul pe care il pune si el pe putere, sublinierea importantei ca liderul politic sa adopte standarde morale diferite de cele ale supusilor pentru a putea asigura supravietuirea statului, afirmarea faptului ca politica este caracterizata de interese divergente, si nu in ultimul rand viziunea pesimista asupra naturii umane.

Thomas Hobbes (1588-1679) in Leviathanul, a privit puterea ca un factor determinat al comportamentului uman: „omul are o vointa perpetua si neobosita pentru putere peste putere care se sfarseste odata cu moartea.”10 Hobbes era de parere ca acordurile incheiate fara sabie nu au nici o valoare, si ca fara un suveran puternic violenta si haosul isi vor face repede aparitia.

Georg Hegel (1770-1831) a subliniat mai mult decat oricare alt autor pozitia statului. Chiar daca realistii nu sunt deloc hegelieni, ideea lui Hegel potrivit carora cea mai inalta datorie a statului este propria lui prezervare, este una realista. Hegel afirma ca statul are standarde morale diferite si superioare celor ale indivizilor. Fara a stipula superioritatea standardelor morale ale statului, teoria realista sustine ca statul uneori poate avea un comportament ce nu poate fi acceptat intr-o societate civilizata.

Idei realiste se regasesc si la Max Weber (1864-1920), care in scrierile sale s-a ocupat nu numai de natura politicii si a statului ci si de putere, acesta fiind un concept de baza in scrierile sale. Pentru Weber, la fel ca pentru realisti, principala trasatura a politicii este lupta pentru putere. Puterea este un element important al politicii mai ales la nivel international, caci „orice structura politica prefera sa aiba mai degraba vecini slabi dacat vecini puternici.”11 Orice comunitate politica care aspira la putere, este o potentiala amenintare pentru vecinii sai, iar aceasta comunitate politica tocmai pentru ca este mare si puternica este amenintata. Se regaseste aici o foarte importanta idee a teroriei realiste, cunoscuta in special ca si dilema securitatii. Etica convingerilor si etica consecintelor ale lui Weber, contin multe formulari regasite in teoria realista in special la Morgenthau. Pentru Weber principiile morale abstracte nu pot fi aplicate universal unor actiuni politice determinate. Conducatorul politic actioneaza intr-o societate anarhica in care nu exista institutii politice autoritare, sisteme legale si reglui de comportament acceptate de toti. Actionand in baza interesului national, liderul politic, va avea cu siguranta un comportament total diferit de cel al unui individ dintr-o societate civilizata. Regasim aici conceptia realsita potrivit careia in timp ce sistemul international este anarhic, statul national este guvernat de lege si ordine. Conducatorul statului are datoria de a apara statul in fata amenintarilor externe si sa-i asigure cel putin supravietuirea intr-o lume anarhica. Puterea pe care statul o detine este cel mai bun garant al securitatii. Protejarea statului de inamici ii permite liderului politic sa actioneze si in anumite moduri care ar fi condamnabile daca ar fi interprinse de indivizii din sanul societatii. Realismul pune siguranta statului mai presus de orice si de aceea permite conducatorului sa adopte orice fel de politica si actiune in scopul apararii statului. Din acest motiv el separa politica de etica.

2.4. CONCEPTELE DE POLITICA SI PUTERE

Omul a trait in grupuri intotdeauna. De la aparitia speciei umane si pana in prezent, omul nu a trait niciodata izolat de semenii sai, el fiind prin natura sa, dupa cum bine spunea Aristotel, un animal politic. Toate tipurile de grupuri, in care oamenii s-au organizat de-a lungul timpului, incepand cu cel mai mic, familia, si pana la cel mai larg, statul sau societatea, au determinat anumite relatii intre membrii sai, in funtie de rolul pe care fiecare il avea in cadrul grupului. „Politica se ocupa de comportamentul oamenilor in cadrul unor astfel de grupuri organizate permanente sau semi-permanente.”12 In opinia lui E. H. Carr o societate poate exista numai daca in cadrul ei, o proportie insemnanta a memebrilor sai este dispusa sa colaboreze si are sentimente de bunavointa indreptate in folosul comunitatii. In orice societate oamenii sunt caracterizati de doua tipuri de sentimente: pe de o parte ei sunt egoisti, si doresc sa se afirme chiar profitand de ceilalti, iar pe de alta parte ei sunt sociabili si isi doresc sa coopereze cu ceilalti, sa aiba relatii de preietenie si chiar sa se subordoneze altora. Aceste doua sentimente diferite sunt pentru Carr foarte importante, deoarece ele depasesc greseala idealistilor de a vedea omul bun, care nu-si pune propriile interese si nevoi in fata, dar si pe cea a realistilor care considera ca altruismul este o iluzie, si ca in politica interesul primeaza intotdeauna. In fiecare societate trebuie sa existe anumite sanctiuni, cu toate ca apartenenta la o societate este voluntara, pentru a-i putea face pe oameni sa fie solidari, si sa poata convietui.

Trasatura care distinge societatea politica, sau in sensul modern al cuvantului, statul, de celelalte tipuri de societati, este faptul ca membrii sai impartasesc anumite interese si obligatii. Chiar si in acest caz este nevoie de coercitie, care la nivelul statului, este exercitata de guvernanti, pentru a spori obedienta si loialitatea. La baza statului stau doua aspecte diferite ale naturii umane: pe de o parte este aceasta teama fata de coercitie si pe de alta parte este constiinta umana.

„Politica nu poate fi despartita de putere. Insa homo politicus care nu uramareste altceva decat puterea este la fel de ireal ca si mitul despre homo economicus care nu urmareste nimic altceva decat castigul. Actiunea politica trebuie sa se bazeze pe imbinarea moralei cu puterea.”13 De aceea in politica, poate fi fatal sa ignori puterea sau morala. Idealistii care cred ca democratia nu se bazeaza pe forta, si realistii care cred ca daca urmaresti puterea, moralitatea vine de la sine gresesc in egala masura. „Teoria separarii dintre politica si morala este atractiva, doar pentru ca solutioneaza dificila sarcina de a gasi o justificare morala pentru folosirea fortei.”14

Dupa parerea lui E. H. Carr in politica trebuie luate in considerare atat morala cat si puterea. Propunandu-si sa analizeze rolul pe care cele doua elemente il au in politica internationala el isi incepe demersul afirmand: „Politica este, deci, intr-un anumit sens intotdeauna o politica a puterii.”15 In limbajul comun folosim termenul de „politica” atunci cand ne referim la un conflict de putere. Daca acest conflict inceteaza problema devine una administrativa (si nu politica). Statele intre ele interprind o multime de actiuni, insa numai cele strict legate de conflicte de putere sunt denumite politice; celelalte sunt descrise ca non-politice sau tehnice. Puterea este deci un element esential al politicii.

„Politica internationala, ca orice politica, este o lupta pentru putere. Oricare ar fi scopurile politicii internationale, puterea este intotdeauna scopul imediat. Conducatorii statelor si popoarele pot urmari in final libertatea, securitatea, prosperitatea, sau insasi puterea. Ei pot sa-si defineasca scopurile in termeni de idealuri religioase, filosofice, economice sau sociale. Ei pot spera ca idealul lor sa se realizeze prin insasi forta lui interioara, prin interventia divina, sau prin dezvoltarea naturala a afacerilor umane. Ei pot de asemenea sa incerce realizarea idealului lor prin mijloace non-politice, cum ar fi cooperarea tehnologica cu alte natiuni sau organizatii internationale. Insa oricand vor incerca sa-si realizeze obiectivul prin mijloacele politicii internationale, ei fac acest lucru urmarind puterea. Cruciadele au vrut sa elibereze locurile sfinte de sub dominatia necredinciosilor; Woodrow Wilson a vrut sa faca lumea sigura pentru democratie; nazistii au vrut sa deschida Europa de Est colonizarii germane, sa domine Europa, si sa cucereasca lumea. Tinand cont de faptul ca toti acestia s-au folosit de putere pentru a-si atinge scopurile, ei au fost actori pe scena politicii internationale.”16

Politica internationala este in mod necesar o politica a puterii avand in vedere faptul ca urmarirea puterii este esenta politicii internationale si a politicii in general. Atat politica interna cat si cea externa sunt o lupta continua pentru putere, ele se deosebesc doar prin conditiile diferite in care aceasta lupta pentru putere are loc: in sfera interna sau in sfera internationala.

Morgenthau, la fel ca si Carr, considera ca nu toate actiunile interprinse de state sunt politice. Statele pot avea relatii economice, legale, umanitare, culturale etc., insa acestea nu sunt de natura politica. Nu toate natiunile sunt implicate in politica internationala in acelasi grad. Gradul lor de implicare in politica internationala poate varia de la neimplicarea deplina (Liechtenstein, Monaco) si implicarea minima (Venezuela, Elvetia) si pana la implicarea maxima (Statele Unite ale Americii).

Morgenthau defineste puterea ca si capacitate a unei persoane de a controla mintea si actiunile altei persoane. „Prin putere politica ma refer la relatiile mutuale de control dintre detinatorii autoritatii publice, si dintre acestia si publicul larg. Puterea politica este o relatie psihologica intre cei care o exercita si cei asupra carora este exerictata. Ea ofera primilor control asupra anumitor actiuni ale celor din urma prin impactul pe care il manifesta asupra mintii lor. Impactul deriva din trei surse: asteptarea de beneficii, teama de dezavantaje, respectul sau dragostea fata de institutii. Poate fi exercitat prin ordine, amenintari, autoritatea sau charisma unei persoane sau institutii, sau printr-o combinatie a oricarora din acesti factori.”17

Aceasta definitie l-a facut pe Morgenthau sa considere necesara o ulterioara clarificare. Pentru a fi mai explicit el face distincita intre putere si influenta, intre putere si forta, intre puterea folosibila si puterea nefolosibila si intre puterea legitima si puterea ilegitima.

Autorul face distinctia intre putere si influenta printr-un exemplu: Secretarul de Stat al SUA care il consiliaza pe presedintele american are influenta asupra acestuia daca presedintele ii asculta sfaturile; el insa nu are putere asupra presedintelui pentru ca nu-l poate obliga sa faca ceva. Presedintele in schimb are putere asupra sa pentru ca poate sa-i impuna ce sa faca in virtutea functiei pe care o detine si a faptului ca ii poate promite recompense sau il poate speria cu amenintari.

Puterea politica trebuie deosebita de forta, in sensul exercitarii acesteia din urma. Amenintarea cu folosirea fortei este un element intrinsec al politicii. Atunci cand se regurge la forta acest lucru presupune abdicarea puterii politice in favoarea celei militare.

Distinctia dintre puterea folosibila si puterea nefolosibila poate fi cel mai bine relevata printr-un exepmlu. Pe parcursul Razboiului Rece atat SUA cat si URSS detineau arme nucleare. Nici una dintre cele doua superputeri nu a recurs, sau nu a putut sa-si permita sa recurga la folosirea lor actuala, pentru ca in cazul in care una dintre ele lua intiativa bombardarii celeilalte, stia ca celalata parte va riposta, pentru ca detine mijloacele necesare. Asadar pierderile si distrugerile pe care le-ar putea provoca celeilalte parti le poate suferi si ea, caci sigur cealalta parte va riposta. Nu la fel stau lucrurile in cazul in care un stat ce detine armament nuclear se confrunta cu un stat ce nu are in dotare arme nucleare. In acest caz reiese clar superioritatea primului, si puterea pe care o are asupra celui din urma.

Distincita intre puterea legitima si puterea ilegitima poate fi privita ca si distinctie intre o putere morala si justificata si una imorala si ilegala. Prima are o mai mare sansa sa influenteze subiectii decat cea de-a doua.

Oricare ar fi obiectivele materiale ale unei politici internationale (dobandirea de resurse si de materii prime, controlul asupra unor teritorii) ele urmaresc intotdeauna sa controleze actiunile celorlalti prin influentarea mintilor lor. Statul A are putere politica asupra statului B daca poate sa influenteze actiunile statului B.

Puterea este valoarea suprema a politicii internationale. Toate deciziile politicii internationale au si trebuie sa aiba in vedere cum vor afecta ele distributia puterii.

Ca si Carr si Morgenthau este de parere ca dorinta de a domina este un element al tuturor asociatiilor umane, incepand de la familie si pana la stat. El face analogia intre conflictul dintre soacra si nora, la nivelul familiei, care nu este altceva decat o lupta pentru putere, pe de o parte apararea unei pozitii iar pe de alta parte incercarea de a stabili o noua pozitie dominanta, si conflictul de pe scena internationala, intre tarile care duc politici pentru mentinerea status quo-ului si cele care duc politici imperialiste sau revizioniste.

Politicile statelor nationale in cadrul sistemului international sunt dictate de interesul national definit in termeni de putere. Nici un stat nu conteaza pe plan international daca puterea sa nu este organizata national. Secretariatul International al Ligii Natiunilor a functionat deoarece era un serviciu civil non-politic, nu avea nici o responsabilitate politica si prin urmare era independent de putere.

Pe plan international puterea politca poate fi divizata in trei categorii: putere militara, putere economica si putere asupra opiniei.18 Importanta suprema a fortelor armate este data de faptul ca ultima ratio a puterii in relatiile internationale este razboiul. Orice actiune a unui stat, daca o privim din punctul de vedere al puterii se indreapta catre razboi, caci dupa cum spunea Clausewitz „razboiul nu este altceva decat continuarea relatiilor politice prin alte mijloace.”19 Prin urmare razboiul este o posibilitate continua a relatiilor internationale si de aceea forta militara este deosebit de importanta. Recunoasterea statutului de mare putere se dobandeste prin castigarea unui razboi important (Germania dupa razboiul franco-prusac, SUA dupa razboiul cu Spania, Japonia dupa razboiul cu Rusia). Puterea militara este cu atat mai importanta cu cat din ea decurge si statutul de stat puternic; de aceea puterea militara devine un scop in sine. Securitatea statului se bazeaza pe forta militara. Un stat are nevoie de putere militara pentru a se apara si pentru a-si urmari interesele.

Puterea economica a fost si ea dintotdeauna un instrument al puterii politice, dar numai coroborata cu puterea militara. Puterea, un element al politicii in general, este indivizibila. Ea se foloseste de puterea militara si de cea economica pentru realizarea acelorasi obiective. Puterea militara si puterea economica merg impreuna; ele nu pot fi separate, caci nici una nu ar exista fara cealalta. In urmarirea puterii este nevoie atat de putere militara cat si de putere economica. Politica economica trebuie sa fie separata de politica nationala, ea trebuie sa serveasca politica nationala.

Puterea asupra opiniei este dupa parerea lui E. H. Carr a treia forma a puterii. Ea este la fel de importanta ca si puterea militara si cea economica, si a fost intotdeauna asociata cu acestea. Arta persuasiunii a fost intotdeauna o arma foarte importanta a liderului politic. Astazi puterea asupra opiniei este cu atat mai importanta cu cat numarul celor a caror parere politica conteaza a crescut considerabil.

O alta definitie importanta a puterii o ofera Raymond Aron.20 Pentru Aron puterea este principalul scop al politicii externe. De aceea in Relatiile Internationale puterea nu ar trebui vazuta ca „resursa”, ca „forta” sau ca si „capacitate coercitiva” deoarece daca am considera-o astfel am omite multe dintre scopurile politicii externe. Aron realizeaza o triada a scopurilor politicii externe: puterea, securitatea si gloria si idealurile. Comportamentul politic extern nu poate fi redus la nici una din cele trei componente ale triadei.

Pe aceeasi line realista merg si Karl W. Deutsch si K. J. Holsti in definirea puterii. Pentru Karl W. Deutsch puterea este „abilitatea de a domina in conflicte si de a depasi obstacole.”21 K. J. Holsti vedea puterea ca pe o relatie de influenta multidimensionala consistand in: 1. actiunile prin care un actor influenteaza alt actor, 2. capacitatile utilizate pentru indeplinirea acestui scop, 3. raspunsul obtinut.22

Pentru realisti politica este o expresiei evidenta a luptei pentru putere. Puterea este conceptul cheiei al teoriei realiste. Insasi situatia existentiala a omului, marcata de o multitudine de incertitudini si incapacitati, explica tendinta sa de a acumula tot mai multa putere ca un garant al securitatii, fiinta umana aspirand continuu spre siguranta. Garantarea sigurantei si a liberatatii existentiale presupune un proces de acumulare permanenta a puterii. Constiinta slabiciunii sale il determina pe om instinctual sa acapareze putere. Acest lucru se reflecta intocmai in politica. In sopul asigurarii securitatii lor statele sunt angajate intr-un proces de acumulare permanenta a puterii.

2.5. CONCEPTUL DE INTERES NATIONAL

Alaturi de conceptul de putere, conceptul de interes national are o importanta deosebita pentru teoria realista. „Principalul indiciu care ajuta realismul politic sa-si gaseasca calea in peisajul politicii internationale, este conceptul de interes definit in termeni de putere. Acest concept asigura legatura dintre ratiunea care incearca sa inteleaga politica internationala si faptele ce trebuie intelese. El confera sferei politice autonomia fata de celelalte sfere, cum ar fi economia (inteleasca in termeni de interes definit ca bunastare), etica, estetica sau religie. Fara un astfel de concept o teorie a politicii, fie ea interna sau internationala, ar fi imposibila, deoarece fara el nu am putea distinge intre faptele politice si non-politice, si nici nu am putea oferi sferei politice macar o masura a ordinii sistemice.”23

Morgenthau afirma ca liderii politici gandesc si actioneaza in „termeni de interes definit ca si putere”24, iar dovada acestui fapt este oferita de evidenta istorica. Acest concept cheie al teoriei realiste a lui Morgenthau, ofera continuitate si unitate diferitelor politici externe ale statelor natiune. Conceptul de „interes definit in termeni de putere” permite evaluarea actiunilor liderilor politici in diferite momente istorice. In viziunea lui Morgenthau politica externa este un proces in care interesul national este urmarit sau indeplinit prin diplomatie sau razboi. „Conceptul de interes national nu presupune nici o lume pasnica si armonioasa, si nici inevitabilitatea razboiului ca si o consecinta a urmaririi de catre toate natiunile a interesului lor national. Dimpotriva, presupune minimizarea unui conflict continuu si a amenintarii permanente a razboiului, prin solutionarea conflictelor de interese prin actiuni diplomatice.” 25

„Interesul national definit ca si putere” nu poate fi determinat cu usurinta. Intr-o lume in care statele nationale se lupta pentru putere, supravieturirea reprezinta scopul minimal al politicii externe si interesul national principal. Fiecare natiune incearca sa-si protejeze identitatea fizica, culturala si politica in fata tendintelor de cucerire manifestate de celelalte natiuni. De aceea interesul national coincide cu supravietuirea nationala. Lumea este impartita in mai multe state natiuni care actioneaza si interactioneaza pe scena internationala, intr-un sistem anarhic, si de aceea interesul national trebuie sa fie ultimul cuvant al politicii. Interesul este prin urmare „esenta politcii”26 definita ca o lupta pentru putere.

Daca supravietuirea este asigurata statele natiune pot urmari alte interese secundare. Morgenthau face distinctia intre interesul national vital si alte interese secundare. Primul, dupa cum am spus deja, este asigurarea securitatii statului si a supravietuirii sale.

E. H. Carr vorbind despre interesul national critica convingerile idealistilor potrivit carora exista o armonie a intereselor statelor natiune. Pentru idealisti interesele statelor natiune coincid, fiecare stat avand ca prinicpal interes mentinerea pacii prin orice mijloace. Woodrow Wilson considera ca interesul SUA coincidea cu jusitita universlala, si prin urmare cu interesul fiecarei natiuni. Slogane precum „securitate colectiva” si „rezistenta in fata agresiunii”, dupa parerea lui Carr, nu aveau alt scop decat acela de a proclama identitatea intereselor grupului dominant cu ale lumii intregi in scopul mentinerii pacii. „Ordinea internationala” si „solidaritatea internationala” vor fi intotdeauna sloganele celor care se simt suficient de puternici pentru a le impune altora.”27 Interesul national este diferit de la stat la stat, si tocmai aceasta diversitate a intereselor nationale ofera particularitatea si esenta relatiilor internationale, dupa cum spunea si Morgenthau.

Interesul national se compune din functia de protectie, din suveranitatea nationala si din monopolul folosirii fortei fizice din interior. Societatea internationala este divizata in popoare si natiuni care au interese specifice in functie de identitatea lor. Aceste interese specifice se impletesc si se inlantuie pe scena internationala formand continutul relatiilor internationalae. Fiecare natiune isi urmareste propriul interes prin forta si putere. „Nefiind alta cale de a promova interesul national, numai politicile externe concrete ale diverselor tari pot oferi explicatii ale evolutiei relatiilor internationale si nu consideratii morale, valorice, culturale. De aceea relatiile internationale sunt expresia eforturilor statelor de a-si promova interesele proprii in termeni de forta, si deci de a urmari un echilibru al acestora.”28

2.6. CONCEPTUL DE BALANTA DE PUTERE

Conceptul de „balanta de putere” este si el un concept de referinta, fiind inclus in teoriile lor de toti realistii. Morgenthau ofera acestui termen patru intelesuri diferite. Astfel, el se refera la balanta de putere ca la o „politica indreptata spre o anumita stare de lucruri; o stare efectiva de lucruri; o distributie aproximativ egala a puterii; orice fel de distributie a puterii.”29 Ernst Haas si Inis L. Claude apreciaza ca termenul de „balanta a puterii” la Morgenthau poate fi privit si ca o lege universala, respectiv ca un „sistem”, sau un mecanism de autoreglare.30

Autorii amintiti determina patru tipuri de categorii generale rezultate din utilizarea conceptului de: „balanta de putere”: „atunci cand se refera la o situatie, el este o categorie descriptiva; cand propune o politica, este o categorie prescriptiva. Folosit ca un concept teorietic central, este o categorie analitica, iar in cazul in care cuprinde toate aceste niveluri, sugerand o legatura intre descriere, analiza si prescriptie, este o categorie ideologica, un simbol si un instrument pentru propaganda politica.”31

Morgenthau a definit echilibrul puterii in urmatorii termeni: „apiratia spre putere a unora dintre natiuni, fiecare incercand fie sa mentina, fie sa rastoarne starea de fapt, conduce la necesitatea unei constelatii numita balanta a puterii si a unor politici care sa-si propuna sa o pastreze. Am spus in cunostinta de cauza necesitate… Se va arata […] ca balanta internationala a puterii este doar o manifestare particulara a unui principiu social general, caruia toate societatile alcatuite din mai multe unitati autonome ii datoreaza autonomia partilor componente.”32

Morgenthau foloseste termenul de „balanta a puterii” in sensul de echilibru. Inis Claude considera ca aceasta utilizare este gresita, oferind ca exemplu in sustinerea afirmatiei sale politca britanica din secolul XIX, care poate fi descrisa mai degraba ca o „situatie de impas cu un arbitru preocupat de status quo.”33 „Balanta puterii nu poate insemna nici o politica indreptata spre echilibru. Prin chiar asumptiile realismului, atata timp cat lupta pentru putere nu are o limita data, fiecare isi va urmari superioritatea, nu echilibrul. In fine balanta puterii nu este „in mod necesar”singurul mijloc de a gestiona pacea si razboiul in sistemul international, din moment ce Morgenthau insusi sugera si alte tehnici, dreptul international sau diplomatia.”34

In conceptia unor autori (cum ar fi Inis Claude), la Morgenthau balanta puterii este sinonima cu politica puterii. Acest lucru poate fi explicat prin faptul ca Morgenthau vede lupta pentru putere ca un act necesar in sistemul internatuional, ratiunea de stat impunand ca fiecare natiune sa fie cat mai puternica cu putinta. Astfel din dorinta de securitate statele vor acumula putere pe care o vor folosi uneori pentru a echilibra puterea acumulata de alte state.

2.7. RELATIILE INTERNATIONALE IN VIZIUNEA REALISTA

Daca e sa analizam sistemul international din punctul de vedere al teoriei realiste trebuie sa avem in vedere trei asumptii de baza ale acesteia: 1. in primul rand realismul considera statele ca principali actori ai politicii internationale; 2. in al doilea rand statele, ca si actori principali ai sistemului, actioneaza intr-un mediu anarhic, caracterizat de lipsa unei autoritati centrale. Principiul anarhiei sistemului international conditioneaza orientarile externe si actiunile statelor; in alte cuvinte acest principiu este motorul tuturor actiunilor si relatiilor ce se petrec la nivel international intre state. 3. In al treilea rand sistemul international penalizeaza statele daca nu isi uramresc interesele, sau daca isi stabilesc obiective peste posibilitatile si capacitatile lor.

Pornind de la aceste asumptii realistii au dezvoltat doua idei fundamentale in ceea ce priveste cooperarea dintre state la nivel international. In primul rand realistii sustin ca statele sunt preocupate inainte de orice de securitatea lor si de putere. Avand in vedere aceasta prima asumptie, se poate trage concluzia ca in realtiile internationale statele sunt predispuse conflictelor si competitiei, si de aceea ele nu reusesc sa coopereze, chiar si atunci cand au interese comune. In al doilea rand realsitii sustin ca „insitiutiile internationale pot atenua efectele inhibitoare ale anarhieie asupra disponibilitatii statelor de a coopera, doar marginal.”35

Sistemul international este lipsit de prezenta unei autoritati centrale. Din aceasta cauza toate statele sunt egale. Nici unul nu are dreptul de a se impune, la fel cum nici un stat nu trebuie sa se supuna altuia. In aceste conditii securitatea, bunastarea si prestigiul statelor sunt rezultatul propriilor lor eforturi, fiecare stat fiind responsabil pentru soarta sa, si trebuie sa se comporte si sa actioneze pe baza principiului „ajuta-te singur”. Prin urmare anarhia sistemului international este conditia politico-structurala care se rasfrange asupra disponibilitatii statelor de a coopera.

Realismul are o viziune pesimista asupra posibilitatii statelor de a coopera si asupra rolului insititutiilor internationale in acest proces.

Principalul impediment in calea cooperarii intre state este pentru realisti teama de a nu fi inselati de partenerii lor. La aceasta teama de a nu fi inselati, se adauga si teama ca celelalte state ar putea incerca sa-i distruga si sa-si puna stapanirea asupra lor, precum si ingrijorarea ca posibilii parteneri ar putea castiga mai mult in urma cooperarii decat ei. Doua din aceste temeri par a fi bariere insurmontabile in calea cooperarii pentru realisti: teama de a nu fi inselati si teama ca partenerul/ii cooperarii pot castiga mai mult.

Aceste idei ale realistilor in privinta cooperarii isi au originea in convingera lor ca statele, intr-un sistem international caracterizat de anarhie, trebuie sa se preocupe de supravietuirea si independenta lor. Pentru realisti prietenul si partenerul de astazi poate fi dusmanul de maine intr-un razboi, si astfel se justifica teama lor ca partenerul ar putea castiga mai mult in urma cooperarii. Castigurile superioare dobandite in urma cooperarii ar putea fi folosite impotriva sa in cazul unui eventual razboi cu statul respectiv, ceea ce i-ar putea aduce acestuia din urma victoria. Statele trebuie sa fie ingrijorate de castigurile celorlalte state in urma cooperarii, chiar si atunci cand vor ramane in bune relatii pe viitor, pentru ca intre ele, ar putea interveni neintelegeri in unele privinte, si atunci ar fi adusa in discutie puterea relativa a statelor, ceea ce evident va da castig de cauza statului ce detine o putere mai mare.

Joseph Grieco36 este de parere ca pentru realisti absenta unei autoritati centrale in sistemul international, nu inseamna doar lipsa unei institutii care sa asigure respectarea promisiunilor. Mai mult decat atat acest lucru inseamna lipsa unei institutii care sa impiedice statele sa recurga la forta sau sa ameninte cu folosirea fortei, si sa isi impuna dominatia asupra altora.

Principalul interes al statelor este asigurarea supravietuirii si a independentei. De aceea orice diminuare a capabilitatilor lor conteaza. Joseph Grieco defineste capabilitatile ca fiind „resurse ecomonice, militare si politice a caror folosinta permite statelor, daca doresc acest lucru, sa determine o schimbare in comportamentul altor state, sau sa se opuna unor schimbari nedorite ale comportamentului pe care altii le urmaresc.”37 Cantitatea si calitatea capabilitatilor, reprezinta dupa parearea lui Grieco, baza pentru securitatea si independenta statelor, intr-un sistem in care statele pot conta doar pe ele insele. Avand in vedere toate aceaste lucruri, realistii considera ca scopul cel mai important al statelor in orice relatie cu alt/e stat/e, nu este sa obtina cel mai mare castig posibil, ci sa-i impiedice pe ceilalti sa-si sporeasca capabilitatile relative. Aceasta idee se regaseste si la E. H. Carr: „Cele mai importante razboaie sunt purtate pentru a-ti face propria tara mai puternica, sau si mai adesea, sunt purtate pentru a impiedica o alta tara sa devina mai puternica din punct de vedere militar, si de aceea epigrama <<cauza principala a razboiului este insusi razboiul>>, se justifica pe deplin.”38

Grieco numeste atitudinea statelor vis-a-vis de cooperare in teoria realista, „pozitional defensiva”. Problema castigurilor relative, ca un impediment in fata cooperarii intre state, reflecta existenta unui sentiment de nesiguranta si incertitudine in relatiile internationale. Statele nu pot fi sigure niciodata de intentiile altor state, si de aceea trebuie sa analizeze cu grija modul in care cooperarea poate afecta capabilitatile relative proprii, precum si cele ale altor actori ai sistemului international.

Dupa cum reiese si din analizarea posibilitatii de cooperare intre state din persepctiva realista, pentru realisti, ceea ce caracterizeaza cel mai bine sistemul international este anarhia. Aceasta viziune este opusa celei pe care o aveau idealistii despre sistemul international, ei considerand ca pot compara sistemul international cu societatea nationala. In viziunea idealismului, statele pot forma la nivel international o „Societate a Natiunilor” care sa fie caracterizata de lege, ordine si institutii, intocmai ca si la nivel national. Cel mai important lucru, pentru o astfel de societate, era pentru idealisti, comunitatea intereselor statelor; interesul tututror era acelasi cu al fiecaruia in parte.

Teoria realista se opune insa cu desavarsire acestei viziuni. In primul rand ea vede sistemul international anarhic, similar cu starea de natura pe care a imaginat-o Hobbes. In starea de natura toti indivizii sunt egali si nu trebuie sa se supuna nimanui, nici unei autoritati. Neavand nici o frana in calea actiunilor lor, fiecare trebuie sa fie mereu in garda si sa isi asigure supravieturiea. Pentru omul din satrea de natura oricare dintre semenii sai poate reprezenta o amenintare in calea existentei si a libertatii sale. Situatia oamenilor in starea de natura este analoaga cu cea a statelor din sistemul international. Fiecare stat reprezinta o posibila amenintare. Avand acest sentiment de nesiguranta, despre care am vorbit si mai sus, statele trebuie sa isi asigure supravietuirea prin propriile mijloace (principiul realist „self-help”), intr-un mediu lipsit de orice lege si autoritate.

Intr-un astfel de mediu realistii nu vad cum statele ar putea avea interese comune. Acesta este unul dintre principiile idealiste caruia realistii i se opun cel mai darz. Fiecare stat este preocupat de supravietuirea sa, de sporirea puterii sale in detrimentul altora tot in scopul asigurarii securitatii. Si cum fiecare stat urmareste acest lucru, este evident faptul ca ele nu numai ca nu au interese comune dar au chiar interese divergente. Din aceasta cauza politica internationala devine, dupa cum spunea Morgenthau, o contiuna „lupta pentru putere”.

In coroborarea acestei idei, si anume ca statele duc o perpetua lupta pentru putere, vin si afirmatiile lui E. H. Carr, in opinia caruia „exercitarea puterii, intotdeauna pare sa sporeasca apetitul pentru mai multa putere,”39 a lui Neibuhr, care spune ca „nu exista nici o posibilitate de a delimita clar dorinta de a trai de dorinta de putere,”40 a lui Machiavelli, care considera ca „oamenilor nu li se pare niciodata ca ceea ce poseda le ofera siguranta, decat daca poseda ceva mai mult decat altii,”41 si a lui Hobbes care sustine ca „omul nu-si poate asigura puterea si mijloacele de a trai bine, fara sa acumuleze mai mult.”42

Multe razboaie incepute din motive de securitate s-au transformat repede in razboaie de agresiune si de urmarire a sporirii puterii. SUA au intervenit in Cuba impotriva Spaniei, pentru a pune capat ositilitatilor dintre guvernul spaniol si poporul cubanez, si pentru a implementa aici un guvern stabil. „Insa la sfarsitul razboiului tentatia de a anexa Philippine in scopul sporirii puterii de catre SUA, s-a dovedit irezistibila.”43 Un alt exemplu ar putea fi luat din Primul Razboi Mondial, inceput ca un razboi de aparare, insa Puterile Aliate pe parcursul razboiului si-au declarat scopul de a cuceri tot mai multe teritorii inamice. Aceste afirmatii vin sa contrazica ideile teoriei idealiste potrivit careia, in virtutea securitatii colective, razboiul poate avea un scop absolut dezinteresat, acela de a tine piept agresiunii. Realistii, sustinuti de istorie, vin sa arate ca razboaiele se duc de cele mai multe ori din interesele egoiste ale statelor.

Razboiul este pentru realisti o consecinta fireasca a relatiilor dintre state, caci pana la urma el este inevitabil in conditiile in care fiecare stat isi urmareste interesul egoist. Scopul ultim prin care statele isi asigura securitatea, bazandu-se pe principiul „self-help”, sunt armele. Daca fiecare stat se inarmeaza impotriva unuia sau a mai multor state se ajunge la ceea ce a fost denumit „dilema securitatii”. Eforturile unui stat de a-si asigura securitatea sunt percepute de alte state ca o amenitare la propira lor securitate. Acest lucru le determina sa ia masuri sporite in a-si asigura propria securitate, lucru ce la randul sau, este privit de celelalte state ca o amenitare. Intr-un sistem in care principiul „self-help” are o importanta fundamentala, increderea intre state este foarte scazuta. Nici un stat nu poate fi sigur ca eforturile de inarmare in scopul propriei securitati a altui stat, nu vor fi utilizate si in scop ofensiv, poate chiar impotriva lui. De aceea el va reactiona, inarmandu-se la randul sau in scopul asigurarii securitatii sale. Aceasta neincredere ce caracterizeaza relatiile dintre state in sistemul anarhic al relatiilor internationale, conduce in cele din urma la o cursa a inarmarilor.

Asadar, daca un actor vrea sa-si asigure securitatea acumuland putere, el va determina exacerbarea sentimetului de insecuritate al celorlalti actori, care vor raspunde, in acelasi fel: acumuland putere. „Competitia puterii apare datorita faptului ca nimeni nu se poate simti in securitate intr-o lume a elementelor concurente, securitatea si acumularea de putere fiind angrenate intr-un cerc vicios.”44 „Sistemul auto-apararii da nastere unei spirale a competitiei, care isi propune sa asigure fiecarui actor individual un grad cat mai mare de securitate, dar produce in asamblu insecuritate: aceasta este celebra dilema a securitatii.”45 Guzzini este de parere ca nu tendinta innascuta a fiintei umane de a domina, ci tendinta statului de a supravietui, este elementul de baza al relatiilor internationale.

Esenta realismului este conturata in „Cele sase principii ale realismului politic” ale lui Morgenthau, din Politics among Nations:

„Realismul politic considera ca politica, precum si scoietatea in general, este guvernata de legi obiective, care isi au radacinile in natura umana. Pentru a imbunatati societatea este necesara mai intai intelegerea legilor dupa care ea traieste. […] Realismul, crezand in obiectivitatea legilor politicii, trebuie de asemenea sa creada in posibilitatea de a dezvolta o teorie rationala care sa reflecte, oricat de imperfect si de ingust, aceste legi obiective.”46

„Principalul indiciu care ajuta realismul politic sa-si gaseasca calea in peisajul politicii internationale, este conceptul de <<interes>> definit in termeni de putere. Acest concept reprezinta legatura intre ratiunea care incearca sa inteleaga politica internationala si faptele ce trebuie intelese.”47Acest principiu, pe care l-am discutat deja, poate fi considerat cel mai important dintre toate, caci cuprinde in el miezul teoriei realiste. El distinge sfera politica de celelalte sfere (economica, etica, religioasa) si indica care este preocuparea politicii: acumularea puterii. Istoria vine sa sprijine prin exemple acest principiu, si ne arata, dupa cum afirma Morgenthau, ca liderii politici au gandit si au actionat intotdeauna pe plan politic, in termeni de interes defint ca si putere. Conceptul de „interes” definit ca si putere, ne ajuta sa intelegem politca din punct de vedere teoretic, aratandu-ne ca ea este rationala, actorii urmarind intotdeauna sa castige (putere) cat mai mult si sa-si minimizeze pierderile si riscurile. Realistii considera a fi o buna politica aceea care este rationala, prudenta si isi atinge scopurile.

„Realismul sustine ca interesul definit in termeni de putere, conceptul lui cheie, este o categorie obiectiva universal valabila, iar intelesul lui nu este fixat pentru totdeauna. Ideea de interes este intr-adevar esenta politicii, dar nu este afectata de circumstante temporale si spatiale.”48 Aceasta idee este valabila si in ceea ce priveste conceptul de „putere”. Semnificatia lui si felul in care este folosit, sunt determinate de mediul politic si cultural. Puterea inseamna intotdeauna controlul unui om de catre alt om, si de aceea ea cuprinde toate relatiile sociale care servesc acestui scop, incepand cu violenta fizica si pana la diferite instrumente psihologice de care cineva se foloseste pentru a controla mintea altcuiva.

„Realsimul politic este constient de semnificatia morala a actiunii politice. El este de asemenea constient de tensiunea insurmontabila dintre cerintele morale si cerintele pentru succesul actiunii politice. […] Realismul sustine ca principiile morale universale nu se pot aplica actiunilor statelor in formularea lor universala abstracta, ci trebuie filtrate prin circumstantele concrete de timp si spatiu. Individul poate sa spuna: <<Fiat justitia, pereat mundus!>>, dar statul nu are nici un drept sa spuna acest lucru in numele celor care sunt sub ocrotirea sa.”49 Moralitatea politica presupune prudenta, si aceasta este virtutea suprema a politicii. Etica in general judeca actiunile in functie de supunerea fata de legile morale; etica politica judeca actiunile in functie de consecintele lor politice.

„Realismul politic refuza sa identifice aspirattile morale ale unei anumite natiuni cu legile morale ce guverneaza universul.”50 Morgenthau este de parere ca toate natiunile tind sa acorde aspiratiilor si actiunilor lor particulare un caracter universal valabil, ceea ce este fals, caci la urma urmei ele nu fac altceva decat sa-si urmareasca propriile interese.

„Realistul politic mentine autonomia sferei politice, la fel cum economistul, juristul si moralistul mentin autonomia sferelor lor. El gandeste in termeni de interes definit ca si putere, precum economistul gandeste in termeni de interes definit in termeni de bunastare; juristul in temeni de conformitate a actiunilor cu legile; moralistul in termeni de conformitate a actiunilor cu principiile morale.”51 Statuarea autonomiei sferei politice de celelalte sfere nu inseaman ca realismul nu recunoaste importanta lor. Insa considera separarea lor necesara pentru a le putea intelege mai bine, si pentru asta e necesar sa gandesti in termenii specifici fiecarei sfere.

Politica internationala, la fel ca si politica interna, este o lupta pentru putere. Orice tip de politica, internationala sau interna, urmareste trei scopuri: fie sa-si mentina puterea, fie sa-si sporeasca puterea, fie sa-si demonstreze puterea. Acestor trei scopuri ale politicii internationale le corespunde trei tipuri de politica: „o natiune care a carei politica externa este orientata inspre mentinerea puterii si nu inspre schimbarea distributiei puterii, promoveaza o politca de status quo. O natiune a carei politica externa este orientata inspre dobandirea de putere, printr-o schimbare a realtiilor de putere existente, – a carei politica externa in alte cuvinte, urmareste o schimbare favorabila in distributia puterii – duce o politica imperilaista. O natiune a carei politica externa urmareste sa-si etaleze puterea, fie in scopul de a o mentine sau de a o spori, duce o politica de prestigiu.”52

Politica status quo-ului urmareste mentinerea distributiei puterii la un anumit moment din istorie. Ea indeplineste aceleasi functii pe care le indeplineste o politica conservatoare pe plan intern. Cu toate ca scopul principal al politicii de status quo este acela de a mentine distributia puterii la un moment dat, o natiune care adopta o astfel de politica nu urmareste neaparat sa impiedice orice schimbare pe plan international, ci numai pe acelea care ar produce dezechilibre majore in distributia puterii.

Politica imperialista are drept scop o schimbare majora in distributia puterii. Ea poate sa isi propuna o hegemonie locala, o hegemonie continentala sau o hegemonie mondiala. Statele pot adopta politici imperialiste in urma unor victorii, infrangeri sau datorita faptului ca observa slabiciunea altor state si vor sa profite de acest lucru. Daca liderii politici ai unei natiuni considera ca circumstantele sunt de asa natura incat victoria va fi de partea lor, nu vor ezita sa sfideze status quo-ul, in favoarea schimbarii distributiei puterii, in favoarea lor desigur. La fel, un stat infrant poate sa sfideze status quo-ul urmarind o schimbare permanenta in distributia puterii. Existenta unor state slabe poate reprezenta o tentatie irezistibila pentru statele puterncie, determinandu-le sa adopte o politica imperialista.

Morgenthau atentioneaza totusi ca nu orice politica care urmareste cresterea puterii este o politica imperialista. Imperialismul este „o politica care isi propune rasturnarea status quo-ului, cu o rasturnare a relatiilor de putere dintre doua sau mai multe natiuni. O politica care urmareste doar o imbunatatire, lasand intacta esenta relatiilor de putere, este o politica de status quo.”53 Nu este o politica imperialista nici aceea care urmareste mentinerea unui imperiu deja creat.

Pentru a-si indeplini obiectivele imperialiste statele pot apela la forta militara sau la mijloace economice sau culturale. Cucerirea militara este forma cea mai veche si mai evidenta de imperialism. Imperialismul economic este mai putin eficient decat cel militar, dar este si el utilizat, in special cand mijloacele militare nu sunt suficiente. In fine, o ultima forma de imperialism este imperialismul cultural. El este considerat forma „cea mai subtila si mai eficienta”54 a politicilor imperialiste, deoarece el nu urmareste cucerirea de teritorii „ci cucerirea si controlarea mintii oamenilor ca un instrument de a schimba relatiile de putere dintre natiuni.”55

Statele pot urmari o politica de prestigiu, o a treia manifestare a luptei pentru putere. „Prestigiul, in opozitie cu menitnerea si acumularea de putere, este un scop in sine. Cel mai adesea, politica de prestigiu este unul din instrumentele prin care politicile status quo-ului si cele imperialiste incearca sa-si atinga scopurile.”56 Politica de prestigiu este o politica prin care statele incearca sa demonstreze puterea pe care o au, puterea pe care ele considera ca o au, sau puterea pe care vor sa para in fata altor natiuni ca o au. Morgenthau sugereaza doua tehnici ale acestei politici: diplomatia si utilizarea fortei. O politica de prestigiu este incununata de succes atunci cand statul a capatat o reputatie a puterii sale, incat nici nu mai e nevoie sa o foloseasca.

2.8. CONCLUZII

Teoria realista a avut un rol major in dezvoltarea disciplinei Relatiilor Internationale. Inainte de toate, dupa cum am mai afirmat, a contribuit la formarea disciplinei Relatiilor Internationale ca un domeniu independent, separat de celelalte stiinte sociale si de stiinta politica. Apoi a adus o noua viziune asupra lumii si asupra relatiilor dintre state. Aceasta noua viziune a fost la randul ei criticata, de catre alte scoli de gandire, care, pornind de la realism, au venit cu noi viziuni asupra lumii. Realismul a dus oarecum la dezvoltarea unor noi teorii, fiecare contribuind cu ceva in plus la la intelegerea politicii internationale.

E. H. Carr si H. Morgenthau sunt principalii fondatori ai teoriei realiste. Prin operele lor ei reprezinta expresia clasica a teoriei relaiste. Politics among Nations a lui Morgenthau a fost considerata cea mai importanta articulare a realismului, devenind textul paradigmatic al discplinei Relatiilor Internationale. Meritele sale principale sun in opinia lui Guzzini57, de a fi definit sfera politica, cea mai importanta dintre toate celelalte sfere, ca pe un domeniu aparte, independent de alte domenii sociale, si de a fi transformat diplomatia europeana din secolul al XIX-lea intr-o teorie explicativa a relatiilor internationale.

Realismul vine sa explice cum este lumea, si cum sunt relatiile internationale, si nu cum ar trebui sa fie.

CAPITOLUL III

NEOREALISMUL

Realismul clasic a dominat studiul Relatiilor Internationale incepand cu anul 1945 si pana la incepututul anilor ’80. Neorealismul a aparut la sfarsitul anilor ’70, odata cu aparitia cartii lul Kenneth Waltz, Theory of International Politics (1979). Theory of International Politics reprezinta pentru neorealism ceea ce reprezinta Politics among Nations, a lui Morgenthau, pentru realismul clasic.

„Daca exista o carte care sa poata fi comparata cu cea a lui Morgenthau, Politics among Nations, in privinta functiei paradigmatice pe care o are in disciplina Relatiilor Internationale, aratand un model de urmat si adunand la un loc toate dezbaterile importante, atunci aceasta este cea a lui Kenneth Waltz, Theory of International Politics.”1

Dupa cum am aratat in capitolul anterior, Morgenthau a avut o contributie deosebita, „paradigmatica” daca e sa ne exprimama in termenii lui Guzzini, la dezvoltarea Relatiilor Internationale ca o disciplina autonoma, independenta. Waltz a avut acelasi rol in apararea identitatii disciplinei ale carei granite fusesera amenintate. „El a oferit reactia cea mai severa la <<plasa>> globala in continua expansiune a campurilor cercetarii din domeniul Relatiilor Internationale.”2 Unul din motivele principale pentru succesul de care s-a bucurat Waltz a fost confuzia realismului ca teorie, cu limitele si identitatea Relatiilor Internationale ca disciplina. Cartea lui Waltz, a fost astfel bine-venita in contextul crizei de identitate cu care disciplina Relatiilor Internationale se confrunta in anii ’60 si ’70.

Waltz separa politca internationala de orice alt domeniu al stiintelor sociale, definind astfel un teren aparte pentru specialistul in domeniul international. Analogia dintre state si firme (analoiga cu microeconomia) ofera legitimitate discilpinei Relatiilor Internationale.

Lucrarea lui Waltz a starnit multe discutii, in special pentru faptul ca permite unele interpretari contradictorii, acesta fiind unul din motivele nenumaratelor dezbateri pe marginea ei. Observand multitudinea articolelor la care dat nastere, Stefano Guzzini afirma ca „daca Theory of International Politics a lui Wlatz n-ar fi existat, ea ar trebui inventata.”3

3.2. CONTEXTUL ISTORIC DE APARITIE A NEOREALISMULUI

Avand in vedere faptul ca Waltz a fost cel care a propus o versiune inovata a realismului clasic, si a creat textul paradigmatic al neorelaismului, prin Theory of International Politics, neorealismul mai este numit in literatura si „realism waltzian”. O alta denumire sub care poate fi gasit neorealismul este aceea de „realism structural” datorita rolului central pe care conceptul de „structura” a sistemului international il are in cadrul sau.

Din 1945, cand a aparut realismul clasic, si pana in 1979, cand a fost publicata Theory of International Politics, pe scena politicii internationale s-au produs mai multe transformari, care justifica noua viziune asupra relatiilor internationale. Evenimentele care au urmat dupa 1979 vin parca sa confirme autenticitatea teoriei neorealiste. Daca in 1945 Razboiul Rece abia incepuse la sfarsitul anilor ’70 el era in plina desfasurare. Toate evenimentele majore de pe scena politica internationala aveau legatura cu cele doua superputeri. Intr-o lume in care bipolaritatea sistemului pare sa determine toate relatiile si toate conflictele importante, pare foarte normala aparitia unei teorii care sa aiba in centrul sau ideea de sistem.

Intre 1963-1979, odata cu solutionarea crizei cubaneze, pe plan international are loc o destindere relativa a relatiilor dintre cele doua superputeri. Dupa 1979 relatiile dintre cei doi poli de putere se retensioneaza. Uniunea Sovietica incalca Acordurile de la Helsinki pe problemele drepturilor omului. In 1975 are loc interventia ruso-cubaneza in Angola. Aceasta este urmata de alte atacuri din partea Uniunii Sovietice asupra Etiopei, Vietnamului si Afganistanului. Toate aceste fapte impreuna cu cresterea considerabila a flotei navale sovietice au ingrijorat SUA. De celalata parte Uniunea Sovietica era ingrijorata de dezvoltarea tehnologiei americane si de buna intelegere dintre SUA si China; relatiile americano-chineze doreau a avea ca finalitate o alianta trilaterala prin adaugarea Japoniei. Neincrederea intre cele doua superputeri se reinstaureaza, conducand la tensionarea realtiilor dintre ele, in urmatorii 5 ani. Politicile promovate de Ronald Reagan, care a adoptat o atitudine agresiva fata de Uniunea Sovietica numind-o „Imperiul Raului” si a adoptat Initiativa Strategica de Aparare a SUA, si de Margaret Thatcher au contribuit si mai mult la racirea relatiilor ruso-americane.4

In contextul istoric al dezvoltarii disciplinei, realismul waltzian apare pe fondul contestarii realismului clasic de catre interdependenta complexa si a eforturilor continue de a gasi teorii cat mai verificabile empiric si deci cat mai stiintifice pentru a explica relatiile internationale. Un astfel de efort face chiar Waltz in 1959 cu cartea sa Man, State and War, o lucrare la limita dintre realismul clasic si ceea ce va fi considerat neorealismul. Cartea sa din 1979 desavarseste incercarea din 1959.

Cartea lui Waltz din 1979 vine ca o continuare a celei din 1959. In 1959 Waltz prezenta cele trei imagini clasice care stau la baza intelegerii razboiului. Potrivit acestor imagini razboiul isi are originea fie in natura umana, fie in tipul regimului din interiorul statului, fie in caracteristicile sistemului international. Waltz a avut o predilectie pentru a treia imagine, conisdernad-o cea mai buna pentru a explica cauzalitatea razboaielor. De aceea el revine mai pe larg asupra ei in 1979. Noua versiune pe care o propune va fi mult mai actuala si va fi in centrul discutiilor mult timp, deoarece evenimetele care s-au petrecut in perioada aparitiei cartii si in urmatorii 6 ani, prezinta relatiile internationale in termeni realisti: ca politici de aparare si dominare intre cele doua puteri.

3.3. ORIGINILE INTELECTUALE ALE NEOREALISMULUI

In ceea ce priveste originile intelectuale ale teoriei neorealiste, putem spune, dupa cum ne sugereaza si numele teoriei, ca ea isi trage sevele in primul rand din intreaga traditie realista a Relatiilor Internationale.

Revolutia behavioralista din stiintele sociale (anii ’50-’60) cu aspiratia ei de a fundamenta stiinta socialului, si implicit relatiile internationle si de a gasi repetitivitatea evenimetelor, de a codifica si masura comportamente si de a ajunge la legi generale ale interactiunilor sociale a reprezentat o alta sursa de influenta pentru teoria neorealista.

Influente asupra realismului waltzian au avut si teoriile cibernetice si cele microeconomice.

Lucrarea Man, State and War este considerata un prolog al teoriei neorealiste. Ea este o lucrare recunoscuta drept o contributie imoprtanta in dezvoltarea Relatiilor Internationale. Pe fundamentele ei s-a construit si s-a consolidat o teorie stiintifica a politicii internationale.

In Man, State and War, Waltz incearca sa explice care sunt cauzele razboiului in relatiile internationale. Dintre posibilele cauze ale razboaielor sunt puse in lumina trei cauze majore care par sa explice cel mai bine originea lor. Waltz numeste aceste nivele de analiza a cauzelor razboaielor „imagini” ale relatiilor internationale. Prima imagine este natura si comportamentul uman, cea de-a doua imagine este natura si guvernarea statului, iar cea de-a treia este natura sistemului international. Relatiile internationale pot fi interpretate in diferite moduri. Aceste moduri diferite de abordare a relatiilor internationale apar din concentrarea asupra unei anumite cauze a razboiului, asupra unei anumite imagini.

Prima imagine a relatiilor internationale individualizeaza cauzele razboiului in natura umana. „Conform primei imagini a relatiilor internationale, cauzele majore ale razboiului se gasesc in natura si comportamentul omului. Razboaiele pronesc din egoism, din directionarea gresita a unor impulsuri agresive, din stupiditate. Celelalte cauze sunt secundare si trebuie interpretate in lumina acestor factori. Daca acestea sunt cauzele fundamentale ale razboiului, atunci razboiul trebuie eliminat prin innobilarea si iluminarea oamenilor sau prin asigurarea readaptarii lor psiho-sociale.”5

Urmatorul pasaj este elocvent pentru intelegerea a ceea ce inseamna prima imagine: „ceea ce este rau in oameni sau comportamentul lor necorespunzator duce la razboi; ceea ce este bun in om ar aduce pacea, dar s-ar putea universaliza: aceasta idee sintetizeaza prima imagine. Pentru pesimisti pacea este un obiectiv si totodata un vis utopic, in timp ce altii au luat in serios ideea ca este posibila o transformare a individului de natura sa aduca o pace durabila in lume. Daca oamenii ar fi buni nu ar mai exista nici probleme soicale nici politice.”6 Cei care gasesc sursa razboiului in natura umana si in comportamentul sau, si spera ca pana la urma razboiul va fi inlaturat, asteapta o schimbare de fond a personalitatii umane. Stiintele comportamentului pot schimba omul, iar omul, la randul sau poate schimba lumea. Cei care privesc lucrurile din aceasta perspectiva sunt numiti „optimisti”. Acesti „optimisti” la care se refera Waltz nu sunt altii decat reprezentantii idealismului, criticati sever de realisti. „Pesimistii” insa „au daramat cu abilitate castelele de nisip ale optimistilor,”7 afirmand ca au „inteles gresit politica pentru ca au evaluat gresit natura umana.”8

Asadar, daca ne alegem prima imagine in scopul de a explica relatiile internationale, ne indreptam atentia inspre acei indivizi care conteaza. Spre exemplu putem explica cel de-al Doilea Razboi Mondial analizand profilul psiholgic al liderilor, deciziile lor si modul in care ele au interactionat. Astfel ne vom indrepta atentia inspre liderii politici ai vremii si-i vom analiza in special pe Hitler, Stalin, Mussolini, si Roosevelt, vom analiza deciziile si actiunile lor si feed-back-ul acestora.

Waltz considera ca prima imagine nu este cea mai buna in explicarea relatiilor internationale. Ea nu ofera sursa cea mai importanta de explicatii, ci aduce doar unele detalii de fond.

A doua imagine a relatiilor internationale incearca sa explice razboiul analizand tipul de regim politc de la nivel national. Aceasta imagine vede originile razboiului in defectele interne ale statelor. „Recursul la defectele interne pentru a explica acele actiuni externe ale statului care duc la razboi poate imbraca multe forme. O astfel de explicatie poate fi legata de un tip de guvernamant despre care se crede, indeobste ca este rau. De exemplu, de multe ori se considera ca privatiunile impuse poporului de catre tiran produc niste tensiuni ce isi pot gasi expresia in atacurile impotriva strainilor. Explicatia mai poate viza si defectele unei guvernari care nu este rea, in sine. S-a obervat, astfel, ca restrictiile impuse guvernului, in vederea respectarii drepturilor cetatenesti consituie impedimente in elaborarea si implementarea politicii externe. Aceste restrictii, de altfel laudabile in intentia lor originara, pot avea efectul nedorit de a ingreuna sau a face imposibile actiunile pe care trebuie sa le interprinda guvernul respectiv pentru mentinerea pacii in lume.”9

Optimistii celei de-a doua imagini vad cauzele rzboiului in defectele interne ale statelor, dar ei cred ca este posibila eliminarea sa. Acestia generalizeaza ideea statelor „bune”, ca o conditie pentru inlaturarea razboiului. Pentru ei „statele rele” sunt vinovate de razboi. In opinia optimistilor liberali „o lume plina de democratii ar fi o lume a pacii perfecte, insa guvernele autocratice sunt razboinice.”10 Waltz critica in principiu orice teorie care se bazeaza pe generalizarea unui anumit tip de stat pentru a aduce pacea in lume. El afirma ca din moment ce state diferite au tendinta de a actiona similar daca se afla pe pozitii aproximativ egale, trebuie sa existe cauze structurale pentru comportamentul statelor.

Judecand izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial din perspectiva celei de-a doua imagini trebuie sa analizam evenimetele politice si economice de pe plan intern in cazul marilor puteri: Marea Criza economica, protectionismul, politicile keynesiene, fascismul si nazismul. Toate aceste evolutii explica izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial daca e sa analizam lucrurile prin a doua imagine.

Waltz amendeaza si a doua imagine din aceleasi motive pentru care o contesta si pe prima: faptul ca nu explica relatiile internationale, si cauzele fenomenelor importante ce au loc pe plan international. „Dificultatea, endemica in cazul celei de-a doua imagini a relatiilor internationale, este de aceeasi natura ca si cea intalnita in cazul primei imagini. Asa se face ca teoria conform careia oamenii fac societatile in care traiesc, inclusiv societatea internationala, a fost considerata nu numai greista, dar si incompleta. Trebuie adaugat ca tocmai societatea in care traiesc ii transforma pe oameni. La fel stau lucrurile si in relatiile internationale. Actiunile statelor, sau mai precis, ale oamenilor care actioneaza pentru aceste state alcatuiesc substanta relatiilor internationale. Dar cadrul politic international are mult de-a face cu modul in care se comporta statele.”11

A treia imagine propusa de Waltz este cea la nivel de sistem. Aceasta explica relatiile internationale prin cauze si ratiuni specifice interactiunilor dintre state. Orice tentativa de a explica relatiile internationale, sau orice teorie buna a relatiilor internationale trebuie sa ia in considerare spatiul abstract al sistemului international in ansamblul sau, si nu sa-si indrepte atentia inspre particularitati ce tin de natura umana sau de cea a statului.

„Cand exista atatea state suverane, cand nu exista nici un sistem juridic care sa se poata aplica in relatiile dintre acestea, cand fiecare stat isi judeca necazurile si ambitiile in functie de ceea ce-i dicteaza propria ratiune sau dorinta – conflictele trebuie sa apara, si uneori se ajunge la razboi. Pentru a iesi bine dintr-un astfel de conflict, statul trebuie sa se bazeze pe propriile sale mijloace, de eficienta carora trebuie sa se preocupe in mod constant.”12 Situatia stetelor pe plan international se aseamana cu cea a oamenilor din starea de natura, nici pe plan international si nici in starea de natura nu exista o autoritate careia statele sau oamenii sa i se supuna. Sistemul international este anarhic, iar aceasta caracteristica de baza determina evenimentele internationale. Conditia anarhica a sistemului international determina comportamentul actorilor, care la randul lor determina caracteristicile sistemului international, indiferent de natura umana sau de natura regimurilor din interiorul statelor.

Daca politica internationala este caracterizata de anarhie, politica interna este caracterizata de ierarhie. Aceasta dihotomie este centrala pentru Waltz, si ofera importanta majora celei de-a treia imagini. Tinand cont de aceasta dihotomie Waltz explica de ce este complet gresit sa se explice relatiile internationale prin analogie cu procesul politic intern. Wlatz considera ca o teorie a politicii internationale trebuie sa fie sistemica. Aceasta este si principala critica pe care o face teoriilor ce se bazeaza exclusiv pe prima si a doua imagine.

Aceste idei vor fi reluate in Theory of International Politics, in care Waltz isi propune de altfel sa ofere o teorie sistemica a Relatiilor Internationale.

Waltz considera ca exista doua tipuri de teorii: teorii reductioniste si teoriii sitemice.13 Teoriile politicii internationale care isi pornesc analiza de la nivel individual sau statal sunt reductioniste, in timp ce teoriile care se focalizeaza asupra sistemului international sunt sistemice. Waltz apreciaza ca politica internationala nu poate fi studiata in mod reductionist; doar o teorie sistemica permite intelegerea politicii internationale. Pentru ca o astfel de teorie sa fie buna ea trebuie sa arate cum poate fi privita politica internationala ca un domeniu distinct, separat de economie, sociologie sau alte domenii internationale. „Pentru a delimita sistemul politicii internationale de alte sisteme internationale, si pentru a deosebi nivelurile sistemice de nivelurile unitatilor, este necesar sa se arate cum sunt generate structurile politice si cum afecteaza ele unitatile sistemului, dar si cum sunt afectate ele la randul lor de acestea.”14

3.4. CONCEPTUL DE SISTEM INTERNATIONAL

Pentru a intelege mai bine teoria sistemica a lui Waltz, este necesar sa precizam ce intelege Waltz prin „sistem” si care sunt caracteristicile sistemului international.

In scopul analizarii sistemului international Waltz porneste de la definirea conceptului de „sistem” in general. Sub influentele teoriilor ciberneticii, Waltz priveste sistemul ca fiind alactuit din structura si unitati aflate in interactiune. Structura la randul sau este definita printr-un principiu ordonator, prin functiile unitatilor si prin capabilitatile lor.

„Un sistem este compus dintr-o structura si din unitati aflate in interactiune. Structura este acea coponenta a sistemului care ne permite sa ne gandim la sistem ca la un intreg.”15 Definita structurii trebuie sa fie independenta de caracteristicile unitatilor, de comportamentul si de interactiunile lor. Aceste chestiuni trebuie omise pentru a putea distinge intre variabile la nivel de sistem si variabile la nivel de unitati. In acelasi timp pentru a defini strucutra sistemului trebuie sa lasam de-o parte modul in care unitatile interactioneaza si sa ne focalizam asupra relatiilor ce se stabilesc intre ele, adica asupra modului in care acestea sunt aranjate sau pozitionate una fata de alta.

„Lasand de-o parte personalitatea actorilor, comportamentul si interactiunile lor, ajungem la o imagine pur pozitionala a societatii. De aici reies trei lucruri. Mai intai, structurile pot dura, in timp ce personalitatea, comportamentul si interactiunile pot varia considerabil. Strucutra este net delimitata de actiuni si interactiuni. In al doilea rand, o definite strucutrala se aplica unor domenii cu o substanta cu totul diferita atata timp cat pozitionarea partilor ramane neschimbata. In al treilea rand, tinand cont de aceste fapte, teorii dezvoltate intr-un anumit domeniu pot fi aplicate cu anumite modificari, si altor domenii.”16

Structura este definita de modul in care partile sunt aranjate. Numai schimbarile de aranjare sau pozitionare pot determina schimbari de structura. Un sistem este compus din structura si unitati aflate in interactiune. Structura si unitatile sunt concepte care au legatura cu actori reali. Structura spre deosebire de unitati, este un concept abstract, noi nu o putem vedea. Datorita faptului ca este un concept abstract, structura nu poate fi definita prin enumerarea caracteristicilor materiale ale sitemului; de aceea ea trebuie sa fie definita de aranjarea si pozitionarea unitatilor si de principiul care a stat la baza aranjarii lor in sistem.

Structura tine asadar de aranjarea unitatilor in sitem. Aranjarea lor are la baza un principiu ordonator. Partile componente ale sistemului politic intern se afla una fata de alta in relatie de subordonare. Unele sunt superioare altora si au dreptul de a le comanda pe celelalte, acestea la randul lor fiind obligate sa se supuna si sa le respecte. De aceea sistemele politice interne sunt centralizate si ierarhice. In sistemul politic international unitatile sunt in relatie de coordonare. Nici una nu este superioara alteia, toate sunt in principiu egale si nici una nu are dreptul de a le comanda pe celelalte tot asa cum nu sunt obligate sa se supuna nici unei autoritati. De aceea sistemul international este descentralizat si anarhic.

Se poate trage concluzia ca principiile ordonatoare ce stau la baza celor doua sisteme politice (intern si intenrational) sunt opuse. Sistemul politic intern recunoaste existenta unor institutiii guvernamentale a caror sarcina este aceea de a guverna si de a-i face pe cei guvernati sa se supuna legilor date de ele. Sistemul politic international, in schimb, nu recunoate nici o institutie care sa aiba rolul de a guverna statele. Tocmai de aceea sistemul international a fost numit anarhic, politica desfasurnadu-se la acest nivel in absenta autoritatilor.

Principiul ordonator al sistemului international este anarhia, lipsa unei autoritati fata de care statele sa se supuna.

Al doilea lucru important pentru definirea structurii unui sistem sunt functiile unitatilor. Pe plan intern ierarhia determina relatii de subordonare intre unitatile sistemului, ceea ce le diferentiaza. Pentru definirea structurii sistemului politic intern, acest al doilea termen de definire este relevant. In sistemul politic international, statele nu sunt diferentiate in baza functiilor pe care le indeplinesc. Anarhia le pune intr-o relatie de coordonare, ceea ce implica faptul ca statele sunt egale si in principiu indeplinesc aceleasi functii. Prin urmare „functiile unitatilor” nu sunt relevante pentru definirea structurii sistemului politic international, ele fiind identice.

Structura sistemului politic international se paote schimba doar prin schimbarea princpiului ordonator sau prin variatii in capabilitatile unitatilor.

Intr-un sistem ierarhic unitatile sunt diferentiate tinand cont de functiile pe care le indeplinesc precum si de capabilitatile lor. In sistemul anarhic unitatile se diferentiaza doar in functie de capabilitatile diferite de care dispun, ele indeplinind aceleasi functii.

Structura unui sitem se schimba odata cu schimbarile survenite in capabilitatile unitatilor. Schimbarile structurale determina schimbari in astepatarile de comportament ale unitatilor, si in rezultatele interactiunlior dintre ele.

Capabilitatile ne spun multe lucruri despre unitati. Statele se deosebesc in functie de puterea pe care o detin. Puterea poate fi estimata comaparnad capabilitatile diferitelor unitati (state). Chiar daca capabilitatile sunt o caracteristica a unitatilor, felul in care ele sunt distribuite, nu este o caracteristica a acestora ci mai degraba un concept ce tine de sistem. Schimbarile in distributia capabilitatilor sunt schimbari de sistem.

Distributia diferita a capabilitatilor ce defineste o structura este cea mai importanta caractersitica in analiza relatiilor internationale. De aceea sistemele se diferentiaza in functie de numarul polilor de putere intre care are loc competitia internationala. Waltz se refera la structura ca la „o schema potrivit careia este distribuita puterea.”17

Conisdernad ca principala trasatura a sistemului international anarhia, Waltz poate dezvolta o teorie directa si clasica a balantei puterii.

3.5. CONCEPTUL DE BALANTA DE PUTERE

Teoria balantei de putere are in centrul sau ideea ca dorinta de a supravietui este principalul scop al statelor. Dincolo de acest scop, statele pot avea si alte scopuri foarte variate; ele pot avea unele scopuri foarte ambitioase, cum ar fi acela de a cuceri lumea, sau altele foarte simple, cum ar fi acela de a-si dori sa fie lasate in pace.

„Raspunsurile minime din partea statelor, ce sunt necesare pentru dinamica balantei de putere, deriva din conditia de coexistenta nationala intr-un sistem in care nu exista garantii externe pentru supravietuire. Perceptia posibilitatii de a disparea [ca stat] intr-un sistem in care nu exista o balanta a puterii, duce la adoptarea comportamentului necesar pentru mentinerea unui sistem al balantei de putere.”18

In opinia lui Waltz19 politica balantei de putere presupune existenta a cel putin trei mari puteri. El da ca exemplu existenta a cinci sau mai multor puteri timp de mai bine de trei secole in Europa de dupa Tratatul de la Westphalia (1648) si pana la al Doilea Razboi Mondial. Existenta a doar doua state care sa-si imparta puterea creeaza posibilitatea unor manevre internationale si a unor realinieri nationale drept compensatii in urma unor schimbari survenite in puterea oricarei dintre cele doua puteri. „Concentrarea excesiva a puterii impiedica posibilitatea desfasurarii politicii de echilibru.”20

Balanta de putere este necesara deoarece in sistemul international amenintarea razboiului este continua. Rolul puterii militare are din acest motiv o importanta deosebita. Waltz se refera la putere in maniera realismului clasic. „Puterea nu poate fi separata de scopurile celor care o detin; in politica internationala puterea inseamna in primul rand puterea de a face rau. A interzice folosirea fortei prin apelarea la forta, a te opune fortei cu forta, a anexa un teritoriu prin forta, a influenta politicile altor state prin amenintarea cu folosirea fortei sau chiar prin utilizarea ei, au fost intotdeauna tehnici prezente cel putin ca si posibilitati in relatiile dintre state.”21 Teama utilizarii fortei a condus la regularizarea relatiilor dintre state si la formarea balantei de putere.

Intr-o lume in care exista cel putin trei mari puteri exista intotdeauna posibilitatea formarii de aliante precum si a destramarii acestora. Substanta balantei de putere se gaseste tocmai in procesul incheierii si formarii aliantelor, in mentinerea sau in desfacerea lor.

Definitia conventionala a balantei de putere nu se aplica in cazul in care puterea este detinuta de doua mari puteri. Intr-o lume bipolara, eforturile celor doua superputeri nu se mai indreapta inspre asigurarea echilibrului, ci inspre transformarea puterii prin eforturi interne. Totusi balanta de putere nu dispare nici in cazul in care puterea se imparte doar intre doua state, dar se schimba mult sensul politicii. In sistemul bipolar fiecare stat a fost nevoit sa-si dezvolte fortele si sa-si ajusteze strategia in funcite de scopurile si temerile partenerului sau, una din cele doua superputeri. Superputerile in schimb isi duc propriile lor politici, deoarece nu considera sa dea prea multa atentie cererilor partenerilor sai mai slabi.

In sistemul bipolar al erei nucleare puterea celor doua state este redusa la zero. Faptul ca amandoua detin arme nucleare le reduce puterea nucleara la zero, puterea uneia fiind contrabalansata de a celeilalte. Prin urmare puterea lor nucleara este puterea cel mai putin utilizabila. In cuvintele lui John Herz acest lucru inseamna ca „puterea absoluta este egala cu impotenta absoluta.”22 Puterea nucleara opreste puterea nucleara.

Inexistenta unui echilibru al puterii este un pericol pentru statele slabe dar si pentru cele puterncie. Acesta ar putea hrani ambitia unor state de a se lansa in cuceriri si de a declansa astfel niste actiuni periculoase care se vor sfarsi prin razboi. De aceea existenta unei balante a puterii este foarte importanta pentru securitatea statelor.

O adevarata teorie a balantei de putere trebuie sa porneasca de la asumptia ca statele sunt „actori unitari al caror scop minim este conservarea lor ca state, iar al caror scop maxim este dominarea universala.”23

„Statele, sau cei care actioneaza in numele lor, incearca in moduri mai mult sau mai putin adecvate sa se foloseasca de mijloacele disponibile pentru a-si atinge telurile propuse. Aceste mijloace se impart in doua categorii: eforturi interne (de a creste capacitatea economica, de a spori forta militara, de a dezvolta strategii potrivite) si eforturi externe (de intarire sau largire a propriilor aliante sau de slabire si ingradire a aliantelor potrivnice).”24

Scopul fundamental al statelor este maximizarea securitatii si nu maximizarea puterii lor. Sporirea puterii este doar un mijloc in vederea asigurarii scopului fundamental al statelor: acela de a-si asigura supravietuirea si deci securitatea. Puterea ramane un factor decisiv in asigurarea securitatii. De aceea chiar daca Waltz inlocuieste puterea cu securitatea, nu aduce schimbari in analiza traditionala a lui Morgenthau, care avea in centrul sau puterea, ca scop imediat al oricarui stat. „In anarhie, securitatea este scopul cel mai important. Numai daca supravietuirea este asigurata, statele pot urmari si alte scopuri precum linistea, profitul si puterea. Pentru ca puterea este un scop si nu un mijloc, statele prefera sa se alature celei mai slabe dintre doua coalitii. Ei nu pot permite ca puterea, un posibil mijloc util, sa devina scopul pe care il urmaresc. Scopul pe care sistemul le incurajeaza sa-l urmareasca este securitatea. Puterea poate sa nu sa serveasca acestui scop…Daca statele ar dori sa-si mareasca puterea s-ar alatura partii mai puternice dintr-o coalitie, si in acest caz nu s-ar forma o balanta ci s-ar contura un hegemon mondial. Acest lucru nu se intampla deoarece sistemul cere echilibru, si nu aliarea tuturor cu cel mai puternic.”25

Pentru Waltz a urmari o situatie relativa a puterii mai buna nu inseamna maximizarea puterii. Statele urmaresc sa-si mentina pozitia pe care o detin in sistem, si de aceea actiunile lor indreptate inspre acest scop nu sunt indreptate inspre maximizarea puterii, ci inspre echilibrarea acesteia.

La fel ca si realistii clasici, Waltz considera sistemul intenrational ca fiind guvernat de principiul self-help.26 Intr-un sistem in care statele nu pot conta decat pe ele insele, acele state care sunt mai slabe vor avea de suferit, ele fiind amenintate mereu de cele mai puternice. Teama generata de aceasta situatie le face pe state sa actioneze inspre crearea unei balante de putere.

Pentru stabilirea unei balante a puterii trebuie sa fie indeplinite urmatoarele doua conditii: sa existe un sistem international anarhic, ale carei unitati sa isi doreasca sa supravietuiasca. Prin urmare principiu ordonator al structurii sitemului, anarhia, si dorinta statelor de a supravietui conduc la crearea mecanismelor necesare pentru functionarea balantei puterii. Balanta de putere este determinata de sistem. Sistemul actioneaza asupra statelor si le determina sa duca o politica a balantei de putere, in scopul echilibrarii sale.

Stefano Guzzini, referindu-se la teoria balantei de putere a lui Waltz, afirma ca „este foarte important de observat totusi ca teoria lui Wlatz nu face cu nimic mai <stiintific>> conceptul de balanta a puterii care poate fi intalnit la Morgenthau; nu este decat o reluare.”27

3.6. RELATIILE INTERNATIONALE DIN PERSPECTIVA NEOREALISTA

Daca in Man, State and War, Waltz a analizat originea razboiului prin prisma celor trei imagini, care identificau sursele acestuia fie in natura umana, fie in defectele interne ale statelor, fie in caracteristicile sistemului international, in Theory of International Politics el se detaseaza de primele doua imagini, construind o teorie a relatiilor internationale bazata pe cea de-a treia imagine.

Conisderand ca teoriile care explica relatiile internationale raportandu-se la natura umana sau la tipul de regim din interiorul statului sunt reductioniste, Waltz creeaza o teorie sistemica a relatiilor internationale, care pune la baza intelegerii cauzelor razboiului si a evenimetelor internationale in general, caracteristicile sistemului.

Viziunea lui Waltz asupra relatiilor internationale se refera exclusiv la sistemul international. Prin urmare viziunea sa este una sistemica, si are drept scop explicarea dinamicii de ansamblu a relatiilor internationale privite ca un domeniu social distinct si independent de celelalte, si care presupune deci un studiu stiintific diferit. Se pot observa aici unele influente realiste, realismul fiind prima teorie care a privit Relatiile Internationale ca un domeniu de studiu distinct.

Cu scopul declarat de a analiza sistemul international si de a arata cum fizeaza el relatiile internationale, Waltz isi incepe demersul cu definirea conceptului de „sistem”. Orice sistem este definit de o structura si de unitati aflate in interactiune. La randul sau, structura este definita de un principiu ordonator, de functiile unitatilor componente si de capabilitatile diferite de care acestea dispun.

Caracteristicile generale ale sistemului amintite, se aplica si sistemului international. Unitatile aflate in interactiune sunt in cazul sau statele, iar principiul ordonator este anarhia. Anarhia deosebeste in mod paradigmatic sistemul international de sistemul politic intern al statelor, care este ierarhic. In ceea ce priveste cea de-a doua trasatura a structurii, functiile unitatilor, in cazul sistemului international caracterizat de anarhie, fiecare stat trebuie sa-si indeplineasca functiile sale bazandu-se si contand pentru aceasta doar pe propriile capabilitati. Principiul anarhiei care guverneaza sistemul international face ca statele sa aiba aceleasi functii, dintre care cea mai importanta este aceea de a-si asigura supravietuirea. Indeplinierea acelorasi functii de catre unitatile componente este o alta trasatura ce particularizeaza sistemul international de sistemul politic intern, in cadrul caruia fiecare unitate indeplineste o functie determinata. Cea de-a treia caracteristica a structurii sistemului international, si cea mai importanta de altfel, este distributia capabilitatilor intre unitati. De aceea sistemele urmeaza sa fie diferentiate dupa numarul centrilor de putere care conduc competitia internationala.

Definind structura internationala ca anarhica, Waltz dezvolta o teorie clasica a balantei de putere. Ideea centrala a acestei teorii este faptul ca toate statele urmaresc pe plan international acelasi lucru: asigurarea supravietuirii. Aceasta lupta a statelor pentru supravietuire intr-un sistem anarhic, va conduce la o dilema a securitatii, care va face statele sa conteze doar pe ele insele ( principiul „self-help”). Date fiind aceste conditii structura va influenta comportamentul statelor astfel incat ele vor tinde sa formeze o balanta de putere, aceasta fiind cea mai buna modalitate de asigurare a supravietuirii. Balanta de putere ajuta nu numai la supravietuirea statelor dar si la conservarea sistemului prin echilibrarea sa. In toate cele analizate mai sus se regasesc puternice influente realiste; pana aici ce aduce nou neorealismul este conceptul de „sistem” si importanta pe care o acorda acestuia. Sistemul international este cel care determina relatiile internationale si comportamentul statelor.

Pentru a explica si teoretiza mai bine sistemul international, Waltz se foloseste de o comparaitie si de o analogie. Mai intai, Waltz compara sistemul international cu sistemul politic intern. Principalele deosebiri pe care le gaseste, si pe care le-am discutat deja, sunt in primul rand faptul ca sistemul politic intern este prin excelenta ordonat si organizat, si are ca principiu ordonartor ierarhia, pe cand sistemul internartional este anarhic. In al doilea rand faptul ca unitatile sistemului politic intern indeplinesc sarcini diferite (parlamentul adopta legi, guvernul se ocupa de implemetarea lor iar justitia de respectarea lor), in timp ce in sistemul international statele au aceleasi functii. Daca pe plan intern unitatile colaboreaza si se ajuta reciproc, pe plan extern statele trebuie sa se bazeze doar pe ele insele (principiul self-help). Principala diferenta dintre state, care da de altfel si dinamica relatiilor internationale sunt capabilitatile de care dispun statele.

Analogia pe care spuneam ca o foloseste Waltz in teorteizarea sistemului international este cea cu microeconomia. Pentru a releva mai clar rolul constrangator pe care structura si capabilitatile statelor le au pentru comportamentul lor si pentru relatiile ce se stabilesc intre ele, Waltz recurge la analogia intre state si firme. In viziunea lui Waltz analogia este permisa, pentru ca cele doua domenii sunt similare din punct de vedere structural, iar apoi ea este utila avand in vedere ca luam ceva dintr-un domeniu in care teoria este bine dezvoltata si adaugam acest lucru altui domeniu mai putin dezvoltat teoretic.28

Waltz porneste acest demers prin definirea pietei. El isi propune sa defineasca pietele raspunzand la doua intrebari: „Cum se formeaza? si cum functioneaza?”29 Intr-o economie de piata descentralizata, piata se formeaza spontan si neintentionat. La originile sale se afla egoismul unitatilor ce-i dau nastere. Ea se formeaza in urma activitatilor unor unitati separate, cum ar fi spre exemplu firmele si persoanele individuale, care nu actioneaza in scopul crearii unei ordini, ci in scopul urmaririi unor interese personale prin mijloacele pe care le au la dispozitie. „Unitatile individuale actioneaza pentru ele insele. Din coalitia lor ia nastere o strucutra care le afecteaza si le constrange pe toate. Odata formata, piata devine o forta prin ea insasi, o forta pe care unitatile constitutive actionand singular sau intr-un numar mic nu ar putea-o controla. In schimb, in functie de variatia conditiilor pietei, creatorii ei, devin creaturile pietei careia propriile lor activitati i-au dat nastere.”30 Fiecare unitate isi urmareste propriul interes si bine. Rezultatul unui astfel de comportament adoptat de toate unitatile, depaseste motivele si scoprile lor individuale. „Fiecare ar dori sa munceasca mai putin si sa produca bunuri la preturi inalte. Dar toate acestea luate impreuna, fac ca toate sa munceasca mai mult si sa produca bunuri la preturi mai joase. Fiecare firma urmareste sa-si maximizeze profitul; rezultatul produs de faptul ca mai multe firme urmaresc acest lucru, duce la o scadere a profitului.”31

Piata este o cauza structurala intre actorii economici si rezultatul pe care ei il produc. Piata conditioneaza si determina comportamentul, interactiunile si calculele actorilor. Ea determina agentii economici sa actioneze intr-un anumit mod. Teoria microeconomica explica cum functioneaza economia, si la cel fel de rezultate trebuie sa ne asteptam daca actionam intr-un anumit mod.

„Sistemele politice internationale, ca si pietele, sunt formate in urma actiunilor unitatilor care incearca sa-si urmareasca interesele. Structurile internationale sunt definte in termenii unitatilor politice ale unei anumite perioade, fie ca este vorba de orase-state, imperii sau natiuni. Structura este determinata de coexistenta statelor. Nici un stat nu doreste sa ia parte la formarea unei structuri de care sa fie constrans. Sistemele politice internationale, ca si pietele, sunt individualiste la origine, generate spontan si neintentionat. In amandoua sistemele, structurile sunt formate prin coactiunile unitatilor lor. Faptul ca aceste unitati traiesc, devin mai prospere sau mor, depinde de eforturile lor. Amandoua sistemele sunt formate si mentinute pe baza principiul self-help care se aplica unitatilor.”32

Faptul ca cele doua sisteme se aseamana, nu inseamna ce ele sunt identice. „Sistemul international se aseamana din punct de vedere structural cu economia de piata pana acolo unde principiul self-help poate opera in economie.”33 In economie guvernul stabileste anumite limite pentru principiul self-help-ului, in timp ce in sistemul international nu exista astfel de limite. Economia de piata si sistemul international functioneaza diferit per ansamblu. In urma interactiunilor dintre unitatile lor, cele doua sisteme dezvolta structuri care ii recompenseaza sau ii pedepsesc pe cei care au adoptat un anumit tip de comportament.

Pornind de la aceeasi analogie cu microeconomia, Waltz defineste statele ca fiind unitatile sistemului international, singurii actori care conteaza: „la fel cum economistii definesc pietele prin firme, la fel definesc si eu structurile politice internationale prin state.[…] Atat timp cat statele mari sunt marii actiori, structura politicii internationale trebuie definita in termeni de <<stat>>”34 Din nou se poate observa faptul ca ideile lui Waltz merg pe directia realismului clasic, el considernad statele principalii actori ai sistemului international.

Statele sunt cele care creeaza scena pe care tot ele impreuna cu alti actori non-statali, isi vor desfasura actiunile. Statele sunt unitatile sistemului international; interactiunile lor determina conturarea structurii acestuia. Ele vor ramane mult timp singurii actori de pe scena internationala care conteaza, deoarece durata lor de viata este foarte lunga iar rata mortalitatii extrem de scazuta. „A numi statele <<unitati>> inseamna a sune ca fiecare stat este ca celalalt, adica o unitate politica autonoma. Este un alt fel de a spune ca statele sunt suverane.”35

Chiar daca toate statele sunt suverane acest lucru nu inseamna ca ele sunt si egale. Ele sunt egale dar numai in ceea ce priveste functiile pe care le indeplinesc. Ele au posibilitati diferite de a-si urmari interesele in functie de capabilitatile de care dispun. Unele state sunt mai bogate, altele sunt mai sarace; unele sunt mai mari, altele sunt mai mici; unele sunt mai puternice, altele sunt mai slabe. Prin urmare statele sunt foarte diferite, chiar daca in princpiu sunt foarte asemenatoare. Sunt asemanatoare prin faptul ca indeplinesc aceleasi functii si prin faptul ca au aceleasi interese, supravietuirea la minim, si dominatia universala la maxim.

Tinand cont de toate aceste lucruri analogia dintre state si firme vine sa puna intr-o lumina si mai clara pozitia statelor in sistemul international. Orice firma care vrea sa supravietuiasca si sa aiba profit, trebuie sa aiba o productie eficienta si vanzari mari. Aparita pe piata a unei alte firme, sau cresterea capabilitatilor unei firme existente este ingrijoratoare, si determina celelalte firme sa actioneze intr-un anumit mod. Intotdeauna firmele mari au tendinta de a le inghiti pe cele mici, de a le anihila. La fel stau lucrurile si cu statele in sistemul international. Orice stat mai puternic reprezinta o amenintare pentru celelalte, orice crestere a capabilitatilor unui stat devine ingrijoratoare pentru celelate intr-un sistem in care razboiul este oricand posibil. De aceea statele trebuie sa fie mereu in garda si sa incerce sa devina mai puternice.

John Mearsheimer in Tragedia politcii de forta ofera o teorie neorealista avand la baza aceleasi idei cu Waltz. Chiar daca el isi propune sa ofere „o teorie realista a politicii internationale care sa conteste optimismul prevalent in privinta relatiilor internationale dintre marile puteri”36, el ofera o adevarata teorie neorealista sau realist strucutrala pentru ca de la inceput el afirma ca „sistemul international modeleaza puternic comportamentul statelor”37. La fel ca si Waltz, Mearsheimer acorda putina atentie in teoria sa indivizilor sau considerentelor de politica interna. El se deosebeste insa de Waltz prin faptul ca isi numeste teoria „realism ofensiv”, in timp ce teoriei lui Waltz ii da numele de „realism defensiv.”38

Prin „realismul ofensiv” Mearsheimer doreste sa se apropie mai mult de realismul clasic prin faptul ca descrie marile puteri ca pe niste entitati care cauta in permanenta puterea. Se deosebeste insa de acesta prin faptul ca realismul ofensiv considera ca sistemul international forteaza marile puteri sa-si sporeasca puterea realtiva, deoarece aceasta este singura modalitate de a-si asigura securitatea. „Cu alte cuvinte, supravietuirea impune un comportament agresiv. Marile puteri se comporta agresiv nu pentru ca o doresc sau pentru ca au o tendinta interioara spre dominare, ci deoarece trebuie sa caute mai multa putere daca vor sa-si maximizeze sansele de supravietuire.”39 Tot aceste idei il diferentiaza si de realismul defensiv al lui Waltz care „nu insista asupra ideii ca sistemul international ar oferi marilor puteri motive solide pentru a actiona ofensiv in scopul dobandirii puterii, ci, dimpotriva, sustine punctul de vedere opus, conform caruia anarhia incurajeaza statele sa se comporte defensiv si sa mentina balanta de putere, in loc sa o dezechilibreze.”40

Mearsheimer explica motivele pentru care marile puteri lupta pentru putere prin cinci ipoteze referitoare la sistemul international. „Prima ipoteza este ca sistemul international e anarhic, ceea ce nu inseamna ca este haotic sau sfasiat de dezordine.”41

A doua ipoteza este „ca marile puteri poseda intrinsec o anumita capacitate ofensiva, care le confera mijloacele de a se vatama si, posibil, de a se distruge reciproc. Statele sunt potential periculoase unele pentru celelalte, cu toate ca unele state au o putere militara mai mare decat a altora si, de aceea, sunt mai primejdioase. Puterea militara a unui stat se identifica indeobste cu armamentul pe care il are la dispozitie, desi, chiar daca nu ar exista arme, indivizii din statele respective si-ar putea folosi pumnii si picioarele pentru a ataca populatia altui stat. La urma urmerlor, pentru fiecare gat exista doua maini care sa-l stranguleze.”42

A treia ipoteza „este ca statele nu pot fi nicodata sigure in privinta intentiilor altor state. Mai precis, nici un stat nu poate fi sigur ca un alt stat nu-si va folosi capacitatea militara ofensiva pentru a-l ataca. Aceasta nu inseamna ca statele au, in mod necesar, intentii ostile. Este posibil ca toate statele din sistem sa fie benigne, dar este imposibil sa fim siguri de aceasta judecata, deoarece e cu neputinta sa se ghiceasca intentiile cu o certitudine de suta la suta. Exista numeroase cauze posibile pentru agresiune, si nici un stat nu poate fi sigur ca un altul nu este motivat de vreouna dintre ele. Mai mult, intentiile se pot schimba rapid, astfel ca intentiile unui stat pot fi benigne intr-o zi si ostile in dimineata urmatoare.”43

A patra ipoteza „este ca supravietuirea constituie telul principal al marilor puteri. Mai precis, statele cauta sa-si mentina integritatea teritoriala si autonomia ordinii politicii interne. Supravietuirea domina celelalte motive pentru ca, o data ce un stat e cucerit, e improbabil sa-si mai poata urmari alte scopuri.”44

In fine cea de-a cincea ipoteza este ca „marile puteri sunt actori rationali. Ele sunt constiente de mediul lor exterior si gandesc strategic in privinta modului in care sa supravietuiasca in acest mediu. In particular, ele analizeaza preferintele altor state si modul in care e probabil ca propria lor comportare sa afecteze comportarea acestor state, precum si felul in care e probabil ca actiunile acestor state sa afecteze propria lor strategie de supravietuire.”45

Relatiile internationale dintre state sunt dominate de sentimetele de neincredere si suspiciune ale statelor. Ele se bazeaza pe principiul self-help, caci nu prea e loc pentru incredere intr-un sistem anarhic in care nu exista nici o autoritate careia sa i te adresezi in cazul in care ai fost atacat. In afara de interesul egoist al unor terte parti, nu exista o alta modalitate de pedepsire a agresorului. Orice stat este privit ca un posibil agresor. Aceasta idee are in centrul ei convingerea ca intr-o lume in care marile puteri detin capabilitatile de a se ataca, statele care sunt preocupate de securitatea si supravietuirea lor nu trebuie sa acorde prea multa incredere altor state. Cum toate statele urmaresc propria lor supravietuire, statele nu se pot baza pe altele pentru securitate.

Din aceste motive aliantele sunt „doar casatorii de convenienta temporare: partenerul de alianta de azi poate fi dusmanul de maine, iar dusmanul de azi poate fi partenerul de maine.”46 Statele actioneaza intotdeauna in conformitate cu propriul lor interes; niciodata nu-si vor subordona interesul intereselor altor state. „Motivul e simplu: este eficient sa fii egoist intr-o lume in care fiecare e pentru sine.”47

Cea mai buna modalitate prin care statele isi pot asigura securitatea este sa devina statul cel mai puternic din sistem. Cu cat esti mai puternic cu atat e mai putin probabil ca un alt stat te va ataca sau te va ameninta. Din acest motiv statele vad distribuirea puterii ca fiind decisiva, si incearca sa-si maximizeze puterea pe care o detin la nivel mondial. Ele se folosesc de mijloace economice, militare, diplomatice pentru a inclina balanta de putere in favoare lor.

Relatiile internationale sunt un joc cu suma nula, deoarece castigul unui stat reprezinta o pierdere pentru altul. „Ideea este sa castige competitia si sa domine celelate state din sistem. Asadar, afirmatia ca statele isi maximizeaza puterea relativa este echivalenta cu aceea ca statele sunt dispuse sa gandeasca ofensiv in privinta altor state, chiar daca motivul lor ultim este pur si simplu supravietuirea. Pe scurt, marile puteri au intentii negative.”48 Urmarirea puterii inceteaza atunci cand statul ajunge hegemonul mondial.

Pentru Mearsheimer statele acorda o atentie egala defensivei si ofensivei. Nu poti sa stii nicodata cata putere este suficienta pentru a-ti asigura securitatea. De aceea urmaresti puterea neincetat pana la dobandirea totala a acesteia. Dar masurile pe care un stat le ia pentru a-si spori securitatea, duc la diminuarea securitatii altor state. Se ajunge astfel la dilema securitatii. Prin urmare este destul de dificil ca un stat sa incerce sa-si sporeasca securitatea fara a determina o reactie din partea celorlalte state care se simt amenintate.

Conisiderand puterea foarte importanta in asigurarea securitatii, Mearsheimer explica si ce se intelege prin putere. In primul rand el observa ca exista doua tipuri de putere: puterea latenta si puterea militara.49 „Puterea latenta se refera la ingredientele socio-economice care contribuie la alcatuirea puterii militare; se bazeaza in special pe bogatia statului si pe dimensiunea populatiei. Marile puteri au nevoie de bani, tehnologie si personal pentru a cladi forte militare si a purta razboaie, iar puterea latenta a unui stat se refera la potentialul pe care il poate concretiza atunci cand intra in competitie cu statele rivale.”50 Pe plan international insa, puterea unui stat depinde in special de fortele sale militare. Spre deosebire de Morgenthau, Mearsheimer ofera o definitie materiala a puterii, sustinand ca puterea se bazeaza pe capabilitatile materiale detinute de state.

Ideea centrala a neorealismului este ca relatiile internationale sunt determinate de structura sistemului international. Aceasta, si nu trasaturile particulare ale marilor puteri, determina statele sa actioneze intr-un anumit mod pe plan international. Daca realismul clasic considera ca actiunile statelor sunt determinate de vointa lor intrinseca de putere, neorealismul considera ca la baza comportamentului statelor pe plan international se afla dorinta lor de supravietuire. In alte cuvinte statele actioneaza pe plan international astfel incat sa pastreze structura sistemului international existenta.

3.7. CONCLUZII

Neorealismul este o teorie generala care isi propune sa explice relatiile internationale per ansamblu. Generalitatea, capacitatea de abstractizare si sintetizare, fac din realismul waltzian o teorie eleganta, care poate fi aplicata oricarei perioade istorice (putem vorbi de sistem international din 1648 dupa incheierea pacii de la Westphalia). Faptul ca este o teorie general aplicabila a facut-o si mai atragatoare in literatura de specialitate.

Neorealismul ofera o teorie foarte nuantata a sistemului international. Aceasta vine sa explice persuasiv specificitatea sistemului international cu toate caracteristicile si implicatiile sale. Consecintele teoretice si practice ce rezulta din modului de abordare al sistemului international sunt extrem de importante.

Unul din meritele cel mai importante ale teoriei neorealiste este acela de a fi continuat teoria realista. Am identificat multiple puncte comune ale neorealismului cu realismul clasic al lui Morgenthau. Punctul in care neorealismul se distanteaza de realism este metodologia sa si conceptia despre sine. Din punct de vedere metodologic teoria lui Waltz adopta unul din cele doua modele clasice ale teoriei echilibrului din stiintele sociale. Ea nu se bazeaza pe echilibrul homeostatic al teoriei cibernetice, ci pe echilibrul pietei din teoria economia neoclasica, care este individualista si este caracterizata de un mediu concurential, dar care respecta anumite reguli.

Analogia pe care o face Waltz intre firme si state pe plan international, leaga inextricabil nivelul economic de cel al politicii internationale. Daca piata este rezultatul comportamentului individual utilitarist, sistemul international este rezultatul comportamentului egoist al statelor.

„Contribuita definitorie a neorealismului este folosirea sistematica a economiei ca model explicativ pentru disciplina Realtiilor Internationale. Aceasta inseamna ca Waltz s-a folosit atat de teoria pietei, cat si de modelul actorului rational, uzual in abordarea bazata pe teoria jocurilor si in cea mai mare parte a literaturii consacrate regimurilor.”51

Neorealismul continua o lunga si veritabila traditie intelectuala. El redefineste si readuce in actualitate realismul clasic, integrandu-l in realitatea contemporana prin folosirea analizei comparative. Teoria neorealista a dezvoltat si a largit teoria realismului clasic prin definirea si legarea comportamentului actorilor politicii internationale de structura sistemului international.

CAPITOLUL IV

RAZBOIUL DIN IRAK DIN PERSPECTIVA REALISTA SI NEOREALISTA

4.1. PREGATIRILE PENTRU RAZBOI

Invazia Irakului a fost pregatita de catre Statele Unite din septembrie 2000, prin Proiectul pentru Noul Secol American (Project for the New American Century PNAC). Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au fost privite ca si marea sansa de a justifica planul de invazie a Irakului. Pana la sfarsitul lui septembrie 2002, existau deja numeroase forte americane infiltrate in regiunea Golfului. Pana in 17 martie 2003 in aceasta zona se gaseau 270.000 de trupe americane si britanice.

Pregatirile politice pentru razboi au inceput mai devreme, in perioada in care se desfasurau operatiunile de verificare a armelor aflate in dotarea Irakului, in iarna 2002-2003, de catre echipa condusa de Hans Blix, cu autoritatea Consiliului de Securitate a ONU, prin rezolutia 1441. A fost adoptata, si prezentata Consiliului de Securitate asa-numita „a doua rezoluite” (prima fiind cea amintita, rezolutia 1441). Aceasta rezolutie, reitera continutul rezolutiilor anterioare, cerand dezarmarea si oferind un termen de 10 zile pentru indeplinirea acestei cerinte. Criticii au vazut in aceasta rezolutie un ultimatum nerealist, creat in scopul de a oferi Statelor Unite un motiv pentru a declansa razboiul. De la inceput, in cadrul Consiliului de Securitate, ea a intampinat opozitia unor membri permanenti cum ar fi Franta, China, Germania.

Dupa o perioada caracterizata de o diplomatie intensa, Bush s-a intalnit cu premierul britanic si spaniol, pe 15 si 16 martie. Declarand ca „diplomatia a esuat”, „Bush a anuntat intentia de a renunta la rezolutie. Ulterior SUA si Marea Britanie au acuzat Franta de a fi blocat negocierile amenintand ca-si va utiliza dreptul de veto impotriva rezolutiei „oricare ar fi circumstantele”. Franta insa a afirmat ca pozitia ei a fost „in mod intentionat” interpretata gresit. Fara aceasta „a doua rezolutie” SUA si Marea Britanie si-au facut publica intentia de a ataca Irakul, chiar daca Saddam Hussein nu va abdica.

SUA au explicat necesitatea declansarii razboiului prin faptul ca Irakul se afla in posesia unor arme de distrugere in masa, si pe care, sustineau SUA, le-ar putea folosi in sprijinirea teroristilor. SUA au acuzat Irakul de a fi sprijinit teroristii, afirmand ca ar fi acordat sume de bani familiilor teroristilor sinucigasi palestinieni. Tinand cont de aceste fapte, SUA au considerat Irakul drept o amenintare, si ca ar fi justificata o interventie din punctul de vedere al doctrinei auto-apararii. In acelasi timp SUA au afirmat ca o interventie militara in Irak este legala, avand in vedere rezolutiile ONU, in special rezolutia 1441, in care se spunea ca esecul dezarmarii Irakului va avea „consecinte srioase”.

Administratia Bush considera ca: „Irakul reprezinta o amenintare clara pentru SUA; dezarmarea partiala a Irakului nu este sufucienta pentru a inlatura pericolul; procesul de inspectare a armamentului Irakului nu mai avea nici o sansa de a dezarma Irakul; exista motive pentru a se crede ca Irakul este un suporter important al teroristilor; Irakul reprezinta o amenintare mai serioasa sau mai urgenta pentru SUA decat celelalte natiuni care au arme de distrugere in masa sau dictatori; rezolutiile ONU existente asigura o baza legala suficienta pentru interventie.” Guvernele Statelor Unite si a Marii Britanii au prezentat numeroase justificari legale pentru declansarea razboiului, insa acestea au fost respinse de altii, printre care si de catre Secretarul General al ONU, Kofi Annan.

4.2. CRIZA DEZARMARII IRAKULUI

Criza dezarmarii Irakului a inceput in 2002-2003, dupa invazia Afganistanului in urma atentatelor teroriste lansate asupra SUA pe 11 septembrie 2001, cand Bush s-a pronuntat pentru stoparea productiei de arme de distrugere in masa de catre Irak. Bush si-a afirmat in nenumarate randuri dorinta de a ataca Irakul, pe care il vedea ca facand parte din „Axa Raului”. Administratia Bush a inceput sa-si infiltreze trupele in zona si sa faca presiuni pentru adoptarea Rezolutiei 1441 de catre Consiliul de Securitate, care a trimis in Irak o echipa de inspectori de arme de distrugere in masa, echipa condusa de Hans Blix si Mohamed ElBaradei.

Pe 17 martie 2003 Bush, intr-un discurs televizat, a adresat un ultimatul Irakului: daca Saddam Hussein si fiii sai nu vor parasi Irakul in 48 de ore, fortele armate americane se vor ocupa personal de acest lucru.

Pe parcursul deceniului ce a trecut dupa razboiul din Golf (1991), Consiliul de Securitate a adoptat 16 rezolutii care cereau stoparea productiei armelor de distrugere in masa si utilizarea lor de catre Irak. Irakul nu numai ca nu s-a dezarmat dar s-a amestecat in munca inspectorilor de arme, furandu-le unele documente.

In 1998 presedintele american, Bill Clinton, si-a exprimat ingrijorarea cu privire la nedezarmarea Irakului, temandu-se ca acesta va oferi arme de distrugere in masa si altor tari. Clinton era convins ca Irakul va folosi aceste arme, totul era in opinia lui „doar o chestiune de timp.” Pe 29 septembrie 1998 Congresul Statelor Unite a adoptat Actul Eliberarii Irakului, care stipula ca SUA intentioneaza sa-l inlature pe Saddam Hussein din funcite si sa inlocuiasca guvernul acestuia cu unul democratic. Actul Eliberarii Irakului a fost semnat de presdintele Clinton pe 31 octombrie 1998. In aceeasi zi Irakul a anuntat ca nu va mai coopera cu inspectorii Natiunilor Unite.

Ceea ce l-a determinat pe presedintele Clinton de a-si initia planurile de a ataca Irakul, este faptul ca la numai cateva zile dupa negocierile cu Natiunile Unite sub Kofi Annan, ce aveau drept scop reprimirea in Irak a inspectorilor ONU, Irakul a intrerupt colaborarea cu inspectorii, acestia parasind Irakul in decembrie 1998. Acestia s-au intors in anul urmator prin Comisia Natiunilor Unite de Monitorizare, Verificare si Inspectie (The United Nations Monitoring, Verification and Inspection Commision – UNMOVIC).

Paul Wolfowitz (ce a facut parte din Departamentul Apararii sub Ronald Reagan) a formulat noua politica externa a SUA fata de Irak, abandonand „containment-ul” in favoarea „preintampinarii”: loveste primul pentru a elimia amenintarile. Aceasta politica a fost ulterior abandonata, Clinton, Bush si Powell preferand totusi sa continue politica de „containement” insa intr-o forma mai moderata.

Pe parcursul anului 2002 si la inceputul lui 2003, SUA, a cerut schimbarea regimului in Irak, si a amenintat ca va recurge la folosirea fortei militare pentru a rasturna guvernul din Irak, daca acesta nu se va debarasa de toate armele de distrugere in masa, si nu va convinge Natiunile Unite de acest lucru.

Presiunile diplomatice din partea SUA de a face Irakul sa se supuna Rezolutiei 1441 a Consiliului de Securitate, a creat o criza diplomatica in cadrul ONU, unele tari fiind de partea Statelor Unite, iar altele opunandu-se cu desavarsire (printre acestea se numara Franta, Germania, Belgia, China si Rusia).

Statele Unite au oferit urmatoarele motive pentru „grija” lor fata de Irak: „guvernul irakian si liderul sau, Saddam Hussein, sunt anti-democratici si violeaza drepturile omului, si au fost implicati in atentate de genocid; guvernul irakian nu a putut face dovada distrugerii armelor de distrugere in masa biologice si chimice precum si exitenta unor programe secrete de a produce arme nucleare; guvernul irakain a sprijinit operatiuni si grupari teroriste, si este posibil sa furnizeze acestora la un moment dat, arme de distrugere in masa.”

Unii aliati ai SUA precum Franta, Germania, Belgia, s-au opus interventiei militare considerand ca aceasta va duce in cele din urma la sporirea numarului de atentate teroriste. Chiar daca Marea Britanie si alte state memebre ale Uniunii Europene si NATO, sprijina Statele Unite, o mare parte din populatia acestor state este impotriva unei interventii militare, cu atat mai mult daca aceasta este fara sprijinul Consiliului de Securitate. Au existat multe manifestatii impotriva razboiului, in diferite parti ale lumii, chiar si in SUA.

Oponentii razboiului din Irak se tem in primul rand de hegemonia SUA. O a doua mare preocupare este ca interventia militara in Irak va duce la cresterea fundamentalismului islamic si a numarului teroristilor, si prin urmare si atentatelor teroriste (teama poate justificata daca ne gandim la recentul atentat de la Madrid, care a venit sa „pedepseasca” Spania pentru sprijinul pe care aceasta l-a acordat SUA in Irak). Pentru cei mai multi oponenti ai razboiului este clar faptul ca intentiile SUA merg mult mai departe de obiectivul dezarmarii Irakului. Relatia dintre Saddam Hussein si Bin Laden apare fortata pentru a masca alte obiective.

Oponentii razboiului preferau o solutie diplomatica pentru dezarmarea Irakului si pentru instaurarea democratiei. Ei considerau ca motivele invocate de SUA pentru atacul Irakului sunt insuficiente si selective, aratand ca alte state, cum ar fi Arabia Saudita, nu sunt democratii si au avut legaturi directe cu atentatele din septembrie 2001, si ca exita multe state care detin arme de distrugere in masa, chiar si SUA, ele fiind pe primul loc din acest punct de vedere.

Un raport al ONU de pe 6 martie 2003 intocmit de inspectorii de arme nucelare, lasa o mare urma de indoiala in privinta existentei armelor de distrugere in masa in Irak. Cei care se opuneau razboiului considerau ca administratia Bush a interpretat gersit anumite lucruri, cum ar fi legaturile lui Saddam Hussein si ale Irakului cu gruparile teroriste. Fundamentalistii islamici, in general, nu sprijina Irakul, vazundu-l ca pe o natiune seculara ce nu impune Legile musulmane dictate de Koran. Exista si o caseta din februarie 2003, a carei autenticitate nu a fost dovedita insa, in care Bin Laden referindu-se la Saddam il numeste „infidel ignorant”, si il plaseaza pe locul II pe lista celor „rai” dupa SUA.

Din punctul de vedere al dreptului international actiunea SUA in Irak este neclara. Articolul 2 al Cartei Natiunilor Unite interzice membrilor de a recurge la „amenintare sau la folosirea fortei” „impotriva altui stat intr-o maniera ce nu corespunde scopurilor Natiunilor Unite”, dar nu cere in mod explicit autorizatia Natiunilor Unite pentru folosirea fortei. Statele Unite si Marea Britanie au repetat in mai multe randuri ca vor ataca Irakul cu sau fara aprobarea ONU.

Au existat doar doua razboaie care s-au purtat cu autorizatia Consiliului de Securitate: razboiul din Coreea si razboiul din Golf. Avand in vedere multitudinea actiunilor militare desfasurate peste tot in lume de la infiintarea ONU, se pare ca nu exista un precedent international clar stabilit care sa ceara respectarea Consiliului de Securitate.

Statele Unite nu recunosc jurisdictia nici unei curti internationale asupra cetatenilor sau fortelor sale armate, apreciind Curtea Suprema a Statelor Unite ca fiind singura autoritate. Un exemplu care poate sa sustina aceasta afirmatie este faptul ca SUA nu au ratificat Statutul Curtii Penale Internationale (International Criminal Court), si a informat Natiunile Unite (pe 6 mai 2002) ca nu are nici o intentie sa faca acest lucru.

Nici Irakul si nici Statele Unite nu au semnat tratatul Curtii Penale Internationale, si deci nu pot cadea sub jurisdictia acestei insititutii.

Pe 17 martie 2003, Peter Goldsmith, ministrul jusititiei al Marii Britanii, a prezentat justificarea legala a interventiei in Irak. El afirma ca Rezolutia 678 a Consiliului de Securitate autoriza folosirea fortei impotriva Irakului. Aceasta rezolutie a fost suspendata, dar nu si incheiata, de Rezolutia 687, care impunea Irakului dezarmarea si eliminarea armelor de distrugere in masa. Rezolutia 687 oferea posibilitatea recurgerii la forta sub rezolutia 678. Rezoluita 1441 stabilea ca Irakul a incalcat Rezolutia 687 pentru ca nu si-a dus la indeplinire obligatiile de dezarmare. Guvernul Marii Britanii prin Dosarul Septembrie si Dosarul Dodgy a stabilit ca Irakul nu si-a respectat obligatiile de dezarmare, prin urmare, Marea Britanie alaturi de Statele Unite au dreptul de interventie militara in Irak.

Pe 4 septembrie 2002 presedintele Statelor Unite, George Bush, a lansat „doctrina Bush”, ca parte a razboiului impotriva terorismului, prin care anunta ca America va lovi orice natiune care poate oferi arme de distrugere in masa teroristilor, si ca SUA au dreptul sa faca acest lucru (doctrina actiunii preventive). Tot atunci a anuntat ca va cere acordul Congresului pentru o interventie impotriva Irakului, acord pe care l-a si primit in noiembrie.

In februarie 2003 era evident faptul ca Statele Unite se indreptau catre un razboi inpotriva Irakului, pe care il acuzau ca nu s-a supus rezolutiilor Natiunilor Unite. ONU nici nu a sprijinit, nici nu s-a opus actiunilor din Irak, si nici nu a stabilit daca Irakul s-a supus sa nu rezolutiilor sale.

4.3. PROTESTE IMPOTRIVA RAZBOIULUI

In 2003 au avut loc mii de proteste impotriva razboiului din Irak. Fie ca a fost vorba de proteste mici sau de proteste desfasurate la nivel global, acestea militau impotriva aceluiasi lucru: interventia SUA in Irak. Printre cele mai cunoscute slogane ale acestor manifestatii impotriva razboiului se numara: „1,2,3,4, We don’t want your oil war! 5,6,7,8, we will not cooperate!”; „What do we want? Peace! When do we want it? Now!”; „No blood for oil!”; „This is what democracy looks like!”; „Hey, hey, ho, ho, Bush’s war has got to go!”; „Support our troops, bring them home!”; „Bush, Blair, CIA, how many people have you killed today?”; „Bush says war, we say no!”. Toate aceste slogane arata ca, in perceptia publicului, razboiul din Irak este un razboi personal al Statelor Unite, si ca el este purtat de alte interese, si nu de acela de a dezarma Irakul si de a instaura aici un regim democratic.

Pe 20 martie 2003, ziua in care a inceput oficial razboiul din Irak, au inceptu si mii de proteste impotriva acestuia. In multe din orasele americane precum Washington DC, Chicago, San Francisco, Portland, Oregon, Atlanta, Georgia, Carmel-by-the Sea, (California), au avut loc demonstratii de strada. In Germania au avut loc marsuri in Berlin, Stuttgart, Freiburg, Kassel, Heidelberg, Frankfurt, Leipzig, Nurenmberg. In Elvetia 40.000 de studenti au iesit in strada; in Italia serviciile publice au intrat in greva. Proteste au avut loc si in Luxemburg, Egipt, Franta si Grecia.

In urmatoarele zile ale lunii martie protestele au continuat. Ele au cuprins mai multe orase americane si europene, ajungand si in Australia si in India.

Razboiul din Irak a cazut sub oprobriul opiniei publice mondiale, si totusi acest lucru nu a oprit SUA in actiunea sa, asa cum considerau idealistii ca s-ar intampla. Idealistii considerau ca blamul celorlalte state si proteste lor vor face orice membru al comunitatii internationale sa-si revizuiasca atitudinea. Proteste impotriva razboiului au existat pe intregul glob, si totusi, SUA nu au dat inapoi, ceea ce pare sa fie o dovada a faptului ca realismul explica mai bine comportamentul statelor in politica internationala. Teoria realista vine sa contrzica aceste afirmatii ale idealismului. Realismul considera ca statele actioneaza pe scena politica internationala dupa cum le dicteaza interesul, si daca detin si capacitatea de a si-l urmari cu atat mai mult. Statele actioneaza in sistemul international tinand cont de interesul national, care la minim inseamna supravieturirea sau pastrarea puterii, si la maxim dominatia mondiala. Interesul este mai presus de orice alte considerente, iar protestele si condamnarea actiunilor de catre alte state conteaza mai putin, sau chiar deloc. In ceea ce priveste dreptul international, la care faceau apel idealistii, putem spune ca intotdeauna va avea castig de cauza dreptul celui mai puternic.

O VIZIUNE ALTERNATIVA DESPRE RAZBOIUL DIN IRAK

Teoria realista si neorealista ofera o perspectiva pesimista a Relatiilor Internationale. Realistii sunt si ei de acord ca o lume pasnica este de dorit, dar li se pare destul de dificila realizarea acesteia, intrucat traim intr-o lume in caracterizata de competitia pentru putere si de razboi. Crearea unei lumi pasnice ramane un ideal greu de pus in practica. Dupa cum sublinia E. H. Carr, „realismul e inclinat sa puna accentul pe taria irezistibila a fortelor existente si pe caracterul inevitabil al tendintelor existente si sa insiste ca intelepciunea maxima consta in acceptarea si adaptarea la aceste forte si tendinte.”

Viziunea pesimista a realismului asupra Relatiilor Internationale deriva din trei credinte fundamentale ale acestuia. In primul rand realistii considera statele principalii actori ai sistemului international. Ei se concentreaza in special asupra marilor puteri, pentru ca ele sunt „statele care domina si modelaleaza politica internationala, si de asemenea, provoaca razboaiele cele mai cumplite.” In al doilea rand relaistii considera ca marile puteri sunt influentate in comportamentul lor, de mediul extern si nu de trasaturile lor interne. Cu alte cuvinte, structura sistemului international determina comportamentul statelor. Realistii refuza distincita intre state „bune” si state „rele”, pe considerentul ca toate statele actioneaza conform aceluiasi principiu, indifernat de cultura lor, de sistemul politic intern sau de liderul statului. Este dificil sa facem diferente intre state, singura diferenta pe care o putem observa cu usurinta este aceea intre capabilitatile de care dispun statele; exista deci diferente doar in ceea ce priveste puterea relativa a statelor. In al treilea rand realistii cred ca gandirea statelor este dominata de calcule referitoare la putere, statele aflandu-se intr-o permanenta competitie pentru putere. Uneori competitia pentru putere duce la declansarea razboiului, un instrument politic accpetabil. Competitia pentru putere este un joc cu suma nula (castigul unui stat reprezinta pierderile altui stat), si de aceea ea este intensa ci cruda.

Realismul clasic porneste de la ipoteza ca statele au o vointa de putere nemarginita, si prin urmare ele cauta in mod permanent posibilitati de a prelua ofensiva si a domina alte state. Toate statele au un „animus dominandi”, astfel incat nu exista un motiv pentru care sa credem ca unele sunt mai putin agresive, sau mai bune decat altele. Anarhia sistemului international face statele sa se simta nesigure, si le cauzeaza ingrijorarea pentru balanta de putere. Principala forta motrice in sistemul international este vointa statelor pentru putere, care le impinge sa lupte pentru suprematie.

Neorealismul, in schimb, pleaca de la premisa ca statele in sistemul international cauta sa-si asigure supravietuirea. Scopul lor suprem este securitatea. Structura sistemului international determina statele sa acorde atentie balantei de putere. Anarhia determina statele sa concureze pentru putere, aceasta fiind cel mai bun mijloc de supravieturie. Preocuparea primara a statelor este de a-si mentine pozitia in sistem. In sistemul international anarhic statele sunt stimultate sa castige putere pe seama rivalilor, si „este pe deplin logic din punct de vedere strategic ca ele sa actioneze cu aceasta motivatie atunci cand se iveste momentul oportun.”

Realsimul nu este o scoala apreciata in Occident, deoarece mesajul sau central, si anume ca este logic ca in politica internationala statele sa urmareasca puterea, nu are o audineta prea mare. „Este greu de imaginat ca un lider politic modern care sa ceara deschis publicului sa lupte si sa moara pentru a imbunatati balanta de putere. Nici un conducator european sau american nu a procedat astfel in cele doua razboaie mondiale sau in timpul Razboiului Rece. Majoritatea oamenilor prefera sa priveasca luptele dintre statul lor si cele rivale ca pe niste infruntari dintre bine si rau, in care ei sunt de partea ingerilor, iar adversarii lor fac echipa cu diavolul. Astfel, liderii tind sa descrie razboiul ca pe o cruciada morala sau un concurs ideologic, mai curand decat ca pe o lupta pentru putere. Realismul este o marfa greu de vandut.”

Americanii par sa aiba o mare reticenta fata de gandirea in termeni realisti, sau in termenii balantei de putere. Retorica presedintilor din secolul al XIX-lea este plina de atacuri la adresa realsimului. Woodrow Wilson este cel mai bun exemplu in acest sens. Dar nu este singurul, pe aceeasi linie au mers si Franklin Delano Roosevelt, care la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial declara: „In lumea viitoare, trebuie ca folosirea gresita a puterii in sensul expresiei <<politica de putere>> sa nu fie factorul care sa detina controlul in relatiile internationale,” si Bill Clinton care sustinea ca „intr-o lume in care libertatea, si nu tirania este pe cale de a invinge, calculul cinic al politicii de putere pure efectiv nu da rezultate. Este cu totul nepotrivit pentru o noua epoca.”

Americanii au o antipatie deosebit de intensa fata de realsim deoarece intra in conflict cu valorile lor fundamentale. Realismul nu se potriveste cu sentimentul de optimism si moralism ce caracterizeaza societatea americana, si nici cu opinia americanilor despre ei si despre lume. Americanii sunt foarte optimisti in ceea ce priveste politica. Dupa cum observa Alexis de Tocqueville „americanii cred ca omul este inzestrat cu o facultate nedefinita de ameliorare.” Din acest punct de vedere credintele americnailor intra in conflict cu realismul care ofera o viziune pesimista a lumii si a politicii.

In acelsi timp americanii considera ca moralitatea ar trebui sa joace un rol major in politca. Dupa cum spunea Seymour Martin Lipset „americanii sunt moralisti utopici care se straduiesc din greu sa institutionalizeze virtutea, sa distruga oamenii rai si sa elimine institutiile si practicile nocive.” Aceasta viziune intra in conflict cu credinta realistilor conform careia razboiul este un factor natural al politicii internationale. Majoritatea americanilor considera razboiul un lucru sinistru care nu ar trebui sa existe. In opinia lor razboiul este justificat pentru indeplinirea unor teluri liberale elevate, cum ar fi combaterea tiraniei sau raspandirea democratiei.

In acelsi timp credintele americanilor intra in conflict cu faptul ca realsitii nu fac diferenta intre state bune si rele, clasificandu-le in functie de puterea relativa de care dispun.

Datorita faptului ca societatea americana respinge realsimul, in SUA declaratiile politice sunt impregnate de optimism si moralism. „Totusi, in spatele usilor inchise, elitele care elaboreaza politca de securitate nationala vorbesc in cea mai mare parte limbajul puterii, nu pe acela al principiilor, iar Statele Unite se comporta in sistemul international in conformitate cu imperativele logicii realiste. In esenta, exista o falie vizibila intre retorica publica si conduita reala a politicii externe americane.”

„Pentru un observator inteligent ar trebui sa fie evident faptul ca Statele Unite se exprima intr-un fel si actioneaza intr-altul. De fapt factorii de decizie din alte tari au remarcat intotdeauna aceasta tendinta in politica externa americana. Inca din 1939, de exemplu, Carr arata ca statele de pe continentul european considerau popoarele vorbitoare de limba engleza <<maestre ale artei de a-si disimula interesle nationale egoiste sub masca binelui general>>, adugand ca <<tipul acesta de ipocrizie este o trasatura aparte si caracteristica a mentalitatii anglo-saxone.>>”

Aceasta contradictie dintre retorica si politca nu este perceputa de americani datorita faptului ca liberalismul este foarte inradacinat in cultura lor, si pentru ei este usor sa creada ca actioneaza conform principiilor liberale si morale si nu potrivit unor consideratii de putere calculate. Cazul razboiului din Irak confirma cele de mai sus. Daca este sa analizam acest razboi din perspectiva realista, trebuie sa privim dincolo de declaratiile presedintelui Bush, si sa cautam adevaratele interese de putere pe care americanii le-au avut in acest razboi.

Pe 17 septembrie 2002, Administratia Bush a publicat The National Security Strategy of the United States of America (Strategia de Securitate Nationala a Statelor Unite ale Americii), document care a trecut neobservat de mass-media. Acest document justifica din punct de vedere teoretic escalada militara americana in lume, reprezinta „ghidul” interventionismului si al dreptului de utilizare a fortei impotriva oricarei tari in orice moment, daca tara respectiva este considerata un „pericol” pentru interesele politice sau economice ale Statelor Unite.

In acest document se afirma ca in lumea amenintata de terorism, SUA vor lupta pentru impunerea valorilor democratice si a libertatii. De altfel lupta impotriva terorismului si a statelor care detin arme de distrugere in masa cu care ar putea sustine gruparile teroriste, este imperativa. In acest scop se subliniaza dezvoltarea capacitatilor militare a SUA, inclusiv dezvoltarea armelor de distrugere in masa. „Este o perioada ce ofera o mare sansa Americii. Ne vom stradui sa transformam acest moment, in decade de pace prosperitate si libertate. Strategia de securitate a SUA se va baza pe un internationalism american diferit care va reflecta unitatea dintre valorile si interesle noastre nationale. Scopul acestei strategii este de a face lumea nu doar mai sigura ci si mai buna.” De asemenea se mai precizeaza ca SUA dispun de o putere si de o influenta mondiala mai mari ca oricand, si ca acestea trebuie utilizate pentru a promova o balanta a puterii care sa favorizeze libertatea.

Nici o alta natiune in istoria moderna nu si-a afirmat vointa de hegemonie mondiala intr-o maniera mai clara decat Statele Unite, prin acest document. Se subliniaza in mod evident faptul ca SUA nu vor ezita sa atace tarile care prin armele de distrugere in masa detinute reprezinta o amenintare, in primul rand pentru posibilul sprijin pe care ar putea sa il acorde terorismului. Documentul incepe cu considerentul ca „Statele Unite poseda o putere si o influenta in lume fara precedent si de neegalat”, pentru ca apoi sa se declare ca „securitatea nationala a Statelor Unite va fi bazata pe un internationalism american distinct, care sa reflecte valorile si interesele noastre nationale.” Ceea ce este de remarcat este faptul ca se vorbeste de un „internationalism american” in lume. Este vorba de un „internationalism” in virtutea caruia „ce este bun pentru America este bun pentru intreaga planeta”, ceea ce este in conformitate cu credintele si valorile societatii americane, dupa cum aratam mai sus. Documentul sustine ca „lectiile istoriei sunt clare: economie de piata, nu economie de comanda si control, cu interventia masiva a guvernului, este cel mai bun mod de a produce prosperitatea si a reduce saracia.”

In document se afirma si ca Statele Unite incearca sa-si atraga sprijinul comunitatii internationale, „dar nu vor ezita sa actioneze si singure”. Intr-un alt pasaj se avertizeaza ca Statele Unite vor „intreprinde actiunile necesare pentru ca eforturile noastre sa ne asigure o securitate globala si ca protectia americanilor sa nu ramana la discretia investigatiilor, anchetelor si urmaririi Curtii Penale Internationale, a carei jurisdictie nu se extinde asupra americanilor, si pe care nu o recunoastem.” Putem deduce de aici ca in scopul securitatii SUA si a intregii omeniri, America va trece daca va fi cazul dincolo de dreptul international (cu alte cuvinte scopul scuza mijloacele, si atunci putem spune ca Strategia de Securitate a fost formulata in termeni realisti, dincolo de interesele morale).

In acest context, problema Irakului este firesc sa joace un rol major in ambitiile strategice americane, datorita a doi factori: petrolul si pozitia geografica a Irakului in Orientul Mijlociu. Primul razboi contra Irakului a debutat prea devreme, pentru ca fostul presedinte George H. Bush, nesigur in acel moment de destinul Uniunii Sovietice, nu a indraznit, in razboiul din Golf (1991), sa depaseasca „granitele” unui mandat ONU si sa incerce unilateral rasturnarea lui Saddam Hussein. Sfarsitul razboiului din Golf nu a corespuns nici asteptarilor elitei politice americane, nici celor ale marilor companii petrolifere. In contextul actual, cand Statele Unite incearca sa previna orice forta, sau combinatie de forte, care ar ameninta dominatia Americii, cucerirea Irakului, si a petrolului irakian, a devenit un obiectiv strategic crucial, atat pentru Statele Unite, cat si pentru Noua Ordine Mondiala. In numeroase documente ale strategiilor dreptei republicane din SUA se afirma deschis ca rasturnarea regimului lui Saddam Hussein va conferi Statelor Unite controlul asupra petrolului irakian, resursa esentiala pentru ca America sa domine economic si militar pe plan mondial.

Zbigniew Brzezinsky afirmase, inca din anii '70, ca „pentru a supravietui (economic) trebuie sa cucerim”. George Friedman si Meredith Lebard afirma la randul lor, in influenta carte The Coming War with Japan (1991), urmatoarele: „Datorita resurselor sale petrolifere, Golful Persic este mult mai mult decat o problema regionala. Devine pivotul economiei mondiale. Pentru Statele Unite, dominatia regiunii va deschide portile unei puteri internationale fara precedent. Pe de alta parte, controland tari ca Irakul sau Iranul, Statele Unite vor controla practic intreaga regiune si-si vor consolida astfel propria putere.”

Chiar daca oficial nu este recunoscut faptul ca petrolul, si nu armele de distrugere in masa ale Irakului sunt preocuparea centrala a Statelor Unite, cea mai mare parte a opiniei publice considera ca acesta este principalul interes al SUA in Irak. Dupa razboiul din Afganistan, Statelor Unite au avut sansa sa-si instaleze unele baze militare in Asia Centrala, zona considerata al doilea rezervor mondial de petrol dupa cel din Golf (aflat deja sub control american), uriasele zacaminte de petrol din Irak, vor conferi Statelor Unite o forta fara precedent in istoria moderna.

Bush si administratia sa au adus nenumarate motive pentru a jusitifica invadarea Irakului. Au afirmat ca era nevoie de acest razboi pentru a asigura securitatea Orientului Mijlociu si a Statelor Unite, deoarece Irakul producea si detinea arme de distrugere in masa. Raportul inspectorilor ONU din 1998 arata ca Irakul nu avea asemenea capacitati nucleare, si ca inspectiile de dezarmare anuale nu au gasit ceea ce cautau. Echipa de inspectori din februarie 2003 nu a gasit nici ea nimic care sa sustina argumentul lui Bush de a ataca Irakul. Cu toate ca rapoartele aratau ca nu au gasit arme de distrugere in masa, Bush continua sa vorbeasca despre pericolul pe care presupusele arme aflate in dotarea Irakului il reprezinta.

In septembrie-octombrie 2002 Casa Alba a anuntat ca va atca Irakul daca detine arme de distrugere in masa. In noiembrie 2002 Bush anunta ca va ataca Irakul daca va nega ca detine arme de distrugere in masa. Cu alte cuvinte, fie ca detinea arme de distrugere in masa, sau nu, Irakul tot va fi atacat.

Bush l-a mai acuzat pe Saddam Hussein de a avea relatii cu gruparea terorista a lui Ossama bin Laden, Al Quaeda. Serviciile secrete de informare americane au relevat insa ca Irakul nu are legaturi cu Al Quaeda.

Bush a venit cu o noua acuzatie impotriva lui Saddam Hussein: Saddam a comis crime de razboi si acte de agresiune, printre care razboiul impotriva Iranului si masacrul kurzilor. Studiile Pentagonului au aratat ca gazarea kurzilor la Halabja a fost opera iranienilor si nu a irakienilor.

Argumentele lui Bush nu s-au oprit insa aici. Saddam era un dictator, iar poporului irakian ii erau negate drepturile fundamentale. De aceea SUA vor lupta si in scopul inlocuirii regimului dictatorial cu unul democratic si pentru respectarea drepturilor omului. Razboiul purtat de SUA are si un scop morlaist. Este adevarat, Saddam Hussein este un dictator, dar ar fi interesant sa amintim cum a ajuns el la putere. Saddam si aripa conservatoare a Partidului Ba’ath au obtinut putere cu sprijinul americanilor. Acestia i-au sustinut pentru a innabusi revolutia popualra irakiana, si a inaltura orice democrat sau comunist. Saddam a fost unealta americanilor pana la sfarsitul Razboiului Rece. Pe atunci era de preferat un regim dictatorial decat riscul instaurarii comunismului si a transformarii Irakului intr-un satelit sovietic. In termenii teorie realiste SUA au avut interes in a instaura un regim dictatorial in Irak in timpul Razboiului Rece. Era de preferat un regim dictaorial decat unul comunist care ar fi intrat in sfera de influenta sovietica, ducand astfel la cresterea puterii de influenta a Uniunii Sovietice. Teoria neorealista ne spune ca statele sunt preopcupate de mentinerea pozieitie lor in sistemul internationale. Razboiul Rece a fost o lupta continua intre cele doua superputeri pentru cucerirea de noi zone de influenta. Fiecare castig realizat de unul din cei doi poli de putere insemna o pierdere pentru celalalt. Astfel SUA nu ar fi putut permite in nici un caz instaurarea unui regim comunist in Irak si au sustinut partidul lui Saddam Hussein. Odata cu sfarsitul Razboiului Rece, structura sistemului international s-a schimbat, iar rolul de superputere revine SUA. Neorealismul sustine ca pe plan international SUA vor actiona in scopul mentinerii si consolidarii pozitiei lor in sistem. Noua interventie in Irak trebuie vazuta din aceasta perspectiva.

Unul din argumentele declansarii razboiului din Irak a fost, dupa cum am amintit mai sus, acela al inlocuirii regimului opresiv al lui Saddam si asigurarea libertatii irakienilor. Istoria ne arata ca niciodata un stat nu a purtat razboi din interese altruiste. Realismul clasic reitereaza aceasta idee. Orice razboi a fost purtat fie in scopul apararii si al asigurarii securitatii, fie in scopul cuceririi de noi teritorii, deci in scopul acumularii de putere. Importantele zacaminte petrolifere ale Irakului ar conferi SUA o imensa putere. Ele erau hegemonul mondial, inainte de decalnsarea razboiului, dar controlarea aurului negru i-ar asigura mai multa putere si mai multa stabilitate ca hegemon mondial.

Un scop declarat al politicii americane este acela al perpetuarii suprematiei globale. Obiectivul este dobandirea de putere in scopul controlarii intregului glob, pentru de a controla economiile tuturor statelor lumii. Scopul principal nu este de a asigura suprematia capitalismului global, ci suprematia capitalismului global american, prevenind in acest sens aparitia unei potentiale superputeri, sau a unei superputeri regionale. Irakul este o asemenea putere regionala. Multe tari din Orientul Mijlociu detin petrol, dar nu au apa, altele au apa dar nu au petrol, Irakul insa are si apa si petrol. Acest lucru ii permite dezvoltarea agriculturii si a industriei.

Cu mai multi ani in urma rezervele de petrol irakiene erau controlate de SUA, Marea Britanie si alte companii Vest Europene. In 1958 a avut loc o revolutie populara in Irak. In urma acesteia, cu sprijinul americanilor, a venit la putere Saddam Hussein si Partidul Ba’ath. Saddam insa nu a actionat ca si Somoza, Pinochet sau Fujimora, si multi altii, adica sa colaboreze cu investitorii occidentali, si a trecut la nationalizarea industriei petrolifere a Irakului (1972), a respins interprinzatorii occidentali si a promovat politici de dezvoltare publica si nationalism economic.

Puterea economica si militara a Statelor Unite a fost folosita foarte des pentru a reprima orice sistem competitiv. Daca ne gandim la ce s-a intamplat in Serbia, Bosnia, Kosovo, Macedonia, Panama, Grenada, si in alte locuri, putem crede ca la fel se va intampla si in Irak: dupa ocuparea sa va fi instalat un guvern marioneta.

O alta interpretare a declansarii atacului asupra Irakului este aceea ca Irakul este prima tara care a renuntat la dolar si a inceptut sa vanda petrolul in euro (pe 6 noiembrie 2000, cand un euro era 0.8 dolari, deci Irakul a pierdut multi bani atunci, a fost o investitie foarte curajoasa. Intre timp euro a depasit dolarul, iar Irakul a castigat foarte mult in cele din urma). Aceata este considerata de multi principala greseala a lui Saddam pe care America n-o va putea ierta niciodata. Se preconizeaza ca cel putin alte doua tari din OPEC (Iran si Siria) vor sa treaca la euro, si ca in ultima instanta aceasta ar fi intentia intregului OPEC.

Prin urmare razboiul din Irak poate fi privit si ca o incercare a administratiei Bush de a impiedica alte tari membre OPEC sa treaca la euro, stabilind astfel un nou standard al tranzactiilor in valuta la petrol. Pentru a preveni acest lucru este necesar sa detina controlul geostrategic al Irakului impreuna cu cele doua mai mari rezerve de petrol ale sale.

Atata timp cat dolarul ramane valuta lumii, americanii nu au de obiectat. Miza acestui razboi e imensa: daca SUA nu il pornea, rolul de superputere mondiala ar fi putut veni la Uniunii Europene.

Irakul a fost acuzat ca ar detine arme de distrugere in masa. Din martie 2003, cu toata prezenta americana in Irak, presupusele arme nucleare nu au fost gasite. Scott Ritter, inspector al Natiunilor Unite in Irak timp de spate ani, a atras atentia ca in Irak nu exista arme de distrugere in masa si nici aparatura care sa le produca, „incepand cu 1998, Irakul a fost cu desavarsire dezarmat.” Apoi oficialitatile americane au afirmat ca razboiul din Irak face parte din seria razboaielor impotriva terorismului intrucat Saddam Hussein ar fi avut legatura cu unele grupari si actiuni teroriste. Dupa atentatele din septembire 2001 Statele Unite au lansat sloganul: „Sau tineti cu noi sau tineti cu teroristii!” Orice stat care are legaturi cu gruparile teroriste este un dusman al Americii. Dupa cum am afirmat si mai sus, Saddam Hussein nu a avut legaturi cu Al Qaeda lui bin Laden, dar nici cu fundamentalistii islamici. Dimpotriva, de-a lungul anilor, Saddam Hussein a reprimat cu brutalitate fundamentalismul islamic, deoarece ameninta propria lui putere ca sef al unui stat secular. La acestea trebuie sa adaugam faptul ca americanii au planuit razboiul impotriva Irakului dinaintea atentatelor din 11 septembrie, dovada fiind Actul de Eliberare a Irakului, pe care l-am mai aminit, document promulgat de Clinton in 1998. Razboiul impotriva Irakului era deci hotarat inainte de 11 septembrie si nu se explica printr-o legatura intre Saddam Hussein si terorismul actual.

Exista state care sunt mult mai periculoase decat Irakul. „Irakului ii venise randul pentru relativa lui slabiciune si pentru posibilitatea minima a unui esec aici. Era tara ideala pentru a ilustra conceptul razboiului drept continuare a diplomatiei.”

Razboiul din Irak nu este decat o alta marturie a faptului ca puterea militara este un mijloc ce serveste atingerii unor scopuri politice. Irakul a reprezentat pentru SUA un mare interes datorita bogatiilor sale petrolifere care i-ar fi confirmat si asigurat rolul de hegemon mondial.

Dupa cum afirma teoria neorealista, interesul unui stat este, la minim, sa-si pastreze pozitia in cadrul sistemului si la maxim sa devina hegemonul mondial. Statele Unite ale Americii, au urmarit in primul rand sa-si pastreze si consolideze pozitia de hegemon mondial, si in al doilea rand, sa pastreze ordinea globala existenta. Irakul se incadreza in seria „statelor revolutionare” care contesta o anumita ordine globala. Regimul lui Saddam Hussein a refuzat cultura diplomatica occidentala, valorile civilizatiei occidentale acceptate de majoritatea statelor. Comportamentul Irakului este o provocare pentru un hegemon care urmareste sa se mentina pe pozitii. De aceea SUA nu puteau ramane indiferente in fata unei asemenea amenintari si provocari.

In plus Irakul era principala amenintare a instabilitatii regionale. Irakul a purtat razboaie cu toti vecinii sai islamici (Turcia, Siria, Arabia Saudita, Iran, Iordania, Kuweit). Permanentizarea acestor conflicte poate aduce insecuritate intr-o zona atat de sensibila si care este de altfel parte a complexului de securitate a Orientului Mijlociu. Trebuie subliniat ca este o zona sensibila pentru interesele SUA datorita bogatiilor petrolifere din zona.

Din punctul de vedere al dilemei securitatii, cu cat regimul lui Saddam Hussein ar acumula mijloace superioare pentru propria securitate, cu atat mai multe temeri va genera in randul statelor vecine si al superputerii. Statele Unite au pornit acest razboi sub motivul detinerii armelor de distrugere in masa de catre Irak. Existenta acestor arme reprezenta pentru SUA o amenintare, caci potrivit dilemei securitatii, orice crestere in putere a unui stat reprezinta o amenintare pentru securitatea celorlalte state. Daca ne referim la armele nucleare ale Irakului, atunci vorbim de o crestere a puterii militare a acestuia, cea mai importanta dintre componentele puterii. Dar, pe de alta parte, Irakul avea si resursele necesare pentru o a deveni o putere economica (bogatiile petrolifere, si capacitatea de a-si dezvolta agricultura). Statele Unite aveau deci motive sa-si simta amenintata pozitia in sistem si capacitatea de dominare.

In sistemul international caracterizat de anarhie, statele trebuie sa-si asigure supravieturirea temandu-se de toate celelalte state. Ele trebuie in acest scop sa incerce sa-si pastreze sau sa-si sporeasca puterea, pozitia pe care o ocupa la un moment dat in sistem. Aceasta a fost si reactia SUA, vis-a-vis de Irak. Pe de o parte s-au simtit amenintate, iar pe de alta parte, au incercat prin razboi sa inlature aceasta amenintare si in acelasi timp sa-si sporeasca puterea, consolidandu-si pozitia de hegemon universal. Dar acest razboi insemna mult mai mult decat o simpla confirmare a statutului de hegemon. Cucerirea Irakului, inalturarea lui Saddam si instaurarea unui regim democratic supus SUA, ar fi contribuit la sporirea puterii si a capabilitatilor SUA, prin controlarea celor mai importante zone petrolifere.

Prin razboiul din Irak SUA au transmis un mesaj catre Iran, Siria si Coreea de Nord, alte state considerate ca facand parte din „Axa raului” si a avea legaturi cu gruparile teroriste.

In istorie s-a vorbit de „rolul mesianic”, „civilizator” al Statelor Unite, dar exista doua puncte de vedere opuse in acesata privinta. Woodrow Wilson vedea America ca pe „un far al libertatii pentru celelalte popoare”. Rolul international al Americii era pentru presedintele Wilson unul de natura mesianica. Theodore Roosevelt insa vede rolul international al Americii dintr-o alta perspectiva. America trebuie sa aiba un rol international deocarece interesul national al acesteia o cere. Aceasta este de altfel si viziunea realismului clasic. Cu alte cuvinte, SUA nu au intervenit in Irak pentru a schimba regimul dictatorial al lui Saddam si a aduce libertate si prosperitate poporului irakian, asa cum afirmase, ci pentru ca interesul sau national a cerut aceasta interventie. Iar daca intr-adevar, si-a propus sa-l inlature pe Saddam si sa instaureze un regim democratic, este pentru ca noul guvern instaurat s-ar afla sub controlul sau si ar raspunde intereselor americane in zona.

Interesul national, definit in termeni de putere, primeaza pe scena politicii internationale. Consecinta urmaririi interesului national de catre toate statele duce la inevitabilitatea razboiului. Statele Unite si-au urmarit interesul national in Irak In primul rand este vorba de acel interes pe care realistii clasici il numesc interes national vital, sau primar, si anume asigurarea securitatii si a supravietuirii, deci pastrarea pozitiei detinute pe scena politicii internationale. Statele Unite si-ar fi consolidat statutul de putere mondiala in urma acestui razboi. In al doilea rand este vorba de interese nationale pe care tot realistii clasici la numesc secundare, adica interesele ce vizeaza acumularea de putere. Statele Unite ar fi iesit din razboiul din Irak mult mai puternice obtinand controlul asupra petrolului irakian. Interesele Statelor Unite au intrat in conflict cu cele ale Irakului, care la randul sau a incercat sa-si asigure securitatea si supravietuirea. Neorealismul subliniaza si el ideea conform careia obiectivele statelor, determinate de structura anarhica a sistemului international, sunt supravieturiea, la modul ideal asigurata de maximizarea capabilitatilor, pana la dominarea mondiala. Prin acest razboi SUA isi maximizau capabilitatile (prin controlarea petrolului irakian) si isi afirmau inca o data statutul de putere mondiala absoluta.

Dupa cum afirmam mai sus, in relatiile internationale statele isi urmaresc interesele nationale dincolo de orice considerente. Idealistii considerau ca daca oprobriul celorlalte state ar condamna actiunea unui stat pe plan international, acest stat si-ar schimba atitudinea. In cazul razboiului din Irak au existat proteste pe intregul glob, chiar si pe teritoriul Statelor Unite, dar acest lucru nu a dus la o schimbare a situatiei, SUA ramanand ferme pe pozitie. Cand interesul iti cere o anumita actiune, nici condamanarea din partea comunitatii internationale, nici dreptul international nu conteaza. Aceste fapte vin sa confirme ideea realista potrivit careia, in relatiile internationale, interesele nationale primeaza intotdeauna.

Statele, principalii actori ai sistemului international, se deosebesc prin capabilitatile pe care le detin. In functie de aceste capabilitati putem stabili o ierarhie a marilor puteri ale sistemului international. Singura schimbare posibila, este, potrivit teoriei neorealiste, schimbarea in interiorul sistemului. Acest lucru inseamna ca ierarhia existenta la un moment dat se poate schimba. Prin capabilitatile (militare, economice, tehnologice, etc.) pe care le detine America este la ora actuala singura putere globala. Este firesc sa urmareasca ca ierarhia existenta sa se pastreze. Neorealismul considera ca unitatile sistemului, statele, nu actioneaza, ci reactioneaza la structura sistemului ce la determina actiunile. Fiind cea mai mare putere mondiala, SUA si-au permis sa actioneze in Irak, in primul rand datorita faptului ca detinea capabilitatile militare necesare.

Petrolul irakian reprezinta o adevarata tentatie petrnu SUA. Controlarea lui i-ar aduce o semnificativa crestere a capabilitatilor si a puterii relative. Cresterea puterii relative a Americii ii consolideaza puterea de hegemon mondial ceea ce ar conferi stabilitate sistemului international. In acelsi timp razboiul insemna o avertizare pentru alte state considerate ca amenintari la adresa securitatii globale (Iranul, Coreea de Nord, Siria).

Dupa caderea comunismului, sistemul international a devenit unipolar. Statele Unite trebuiau sa-si pastreze suprematia mondiala. Cel mai potrivit mijloc de a-si pastra dominatia globala era instaurarea si mentinerea „pacii americane” (pax americana) prin mijloace militare.

DISCURSURILE PRESEDINTELUI BUSH INTRE IDEALISM SI REALISM

Inca de la inceputul razboiului, presedintele american, George W. Bush Jr., a tinut mai multe discursuri care atrag atentia in special pentru formulele utilizate. Bush nu ezita nicodata atunci cand se refera la Saddam si sustinatorii lui sa-i numeasca „asasini”, „brute”, „criminali de razboi”, si sa afirme ca lupta de partea raului, ei facand parte dupa cum spunea tot presedintele american din „Axa Raului”. Pe de alta parte Statele Unite si aliatii lor lupta pentru binele intregii omeniri, pentru pacea generala. America are un rol mesianic, acela de a aduce libertate si propseritate poporului irakian. Instaurand in Irak un regim democratic Statele Unite ar face lumea mai sigura, si ar contribui la instaurarea si mentinerea unui climat de pace, caci se presupune ca „natiunile libere”, democratice nu poarta razboaie intre ele.

Discursurile si atitudinea lui Bush, amintesc de cele ale lui Woodrow Wilson, care la randul sau vedea in SUA o natiune ce are un rol mesianic in intreaga lume, si aborda lucrurile cu un limbaj similar.

Declaratiile pe care presdeintele Bush le-a facut chiar de la inceputul razboiului sunt puternic impregnate de elemente idealiste. Acest lucru se intampla pe de o parte datorita optimismului si moralismului ce caracterizeaza societatea americana in general, iar pe de alta parte pentru ca un lider politc nu poate sa vina in fata poporului, si mai ales in fata unui popor cum este cel american la care valorile liberale sunt puternic inradacinate, sa justifice razboiul in termeni de putere. Americanii tind sa clasifice statele in state ‚bune” si in state „rele”, lucru ce vine in contradictie cu teoria realista ce nu recunoaste aceasta distinctie. Pentru a oferi un exemplu sa luam cazul Razboiului Rece cand americanii considerau ca SUA se deosebesc fundamental de Uniunea Sovietica prin faptul ca au intentii bune, respingand astfel teoria realista care spune ca fiecare din cele doua superputeri erau preocupate de balanta de putere si actiona in scopul maximizarii puterii relative. Amercicanii tind sa se ralieze idealismului in relatiile internationale, deoarece acesta la permite sa vada SUA ca un stat binevoitor in politica internationala, considernad statele nedemocratice ca fiind nocive si vinovate de razboaie.

Realistii au criticat de multe ori diplomatia americana pentru ca este prea idealista. In 1951 Kennan afirma „consider ca viciul cel mai grav al politicii noastre din trecut consta in ceea ce as numi abordarea legalist-moralista a problemelor internationale. Aceasta abordare strabate, ca un fir rosu, politica noastra externa din ultimii 50 de ani.” „Potrivit acestei argumentatii, nu exista nici o falie reala intre retorica liberala a Americii si comportarea sa in politica externa, deoarece Statele Unite pun in practica ceea ce predica. Dar afirmatia este gresita. Politica externa americana a fost calauzita de obicei de o logica realista, cu toate ca declaratiile publice ale liderilor ne-ar putea face sa credem altceva.”

Hans Morgenthau atragea atentia asupra pericolului de a identifica declaratiile politice ale liderilor cu politica urmarita practic: „o teorie realista a politicii internationale se va feri sa cada in eroarea de a identifica politicile externe ale unui lider cu principiile lui filosofice, si sa o considere ca decurgand din acestea. Conducatorii statelor, in special in conditiile actuale, pot sa isi faca un obicei din a prezenta politicile externe in termeni filosofici pentru a obtine sprijinul popular. Dar ei vor face distinctia intre <<datoria lor oficiala>> , care este aceea de a gandi si a actiona in termeni de interes national, si <<dorinta lor personala>>, care este sa-si vada principiile morale si politice indeplinite in toata lumea.” Se impune deci sa facem distinctia intre declaratiile publice facute de presedintele american, George Bush Jr., si scopurile urmarite.

Chiar prin ultimatumul pe care il adresa Irakului, George Bush tine sa sublinieze ca America si celelalte tari aliate ei lupta de partea binelui, bine ce in final va triumfa, si va aduce mai multa securitate omenirii intregi: „Statele Unite si alte tari nu au facut nimic pentru a atrage aceasta amenintare, dar vom face tot ce ne sta in putinta pentru a o anihila. In loc sa ne indreptam catre o tragedie, ne vom indrepta catre securitate. Inainte de a veni ziua groazei, inainte de a fi prea tarziu pentru a actiona, acest pericol va fi indepartat.”

„Astazi nici o tara nu poate spune ca Irakul s-a dezarmat. Si nici nu se va dezarma atata vreme cat Saddam Hussein se afla la putere. In ultimele patru luni si jumatate, Statele Unite si aliatii lor au actionat in cadrul Consiliului de Securitate pentru a impune respectarea cerintelor Consiliului. Dar unii membri permanenti ai Consiliului de Securitate au anuntat public ca se vor opune prin veto oricarei rezolutii care impune dezarmarea obligatorie a Irakului. Guvernele lor au aceeasi parere cu noi asupra pericolului, dar nu au si hotararea noastra de a-i face fata. Multe tari au insa hotararea si darzenia de a actiona impotriva acestei amenintari la adresa pacii. O coalitei ampla se creeaza acum, pentru a impune cerintele juste ale lumii. Consiliul de securitate nu s-a ridicat la nivelul raspunderilor ce ii revin, asa ca noi o vom face.” Bush subliniaza rolul misionar al SUA care lupta pentru a inaltura „amenintarea impotriva pacii” si pentru a „impune cerintele juste ale lumii”. Dar pana la urma cine stabileste ce este just si ce nu? Protestele impotriva razboiului ar spune poate ca acest razboi nu este drept si ca nu isi are locul. Acelasi lucru se poate spune si din punctul de vedere al dreptului international, suveranitatea statelor fiind absoluta si garantata. In plus Carta ONU interzice agresiunea. Pentru americani insa razboiul se justifica intrucat este un mijloc de a-si atinge scopurile politice.

„Saddam Hussein si fiii sai trebuie sa paraseasca Irakul in 48 de ore. Refuzul lor de a o face va avea ca rezultat un conflict militar care va incepe atunci cand vom dori noi… multi irakieni ma pot auzi acum printr-o traducere radiodifuzata. Am un mesaj pentru ei: daca trebuie sa pornim o campanie militara, aceasta va fi indreptata impotriva omului fara de lege care va conduce tara, nu impotriva voastra. Dupa ce coalitia noastra il va indeparta de la putere, va vom da hrana si medicamentele de care aveti nevoie. Vom distruge aparatul terorii si va vom ajuta sa claditi un nou Irak, prosper si liber.” Declarand ca razboiul va incepe „atunci cand vom dori noi” Bush, face evident faptul ca este vorba de un razboi al americanilor si subliniaza faptul ca SUA sunt o mare putere, hegemonul si jandarmul lumii. Puterea ii ofera acest drpet de a utiliza forta. De asemenea subliniaza rolul eliberator al Amercii in acest razboi, promitand poporului irakian o viata libera si mai buna.

„Nu distrugeti puturile petroliere, o sursa de bogatie care apartine poporului irakian. Nu respectati nici un ordin de folosire a armelor de distrugere in masa impotriva nimanui, inclusiv a poporului irakian. Crimele de razboi vor fi judecate, criminalii de razboi vor fi pedepsiti si nu se vor putea apara spunand ca nu au facut altceva decat sa respecte ordinele.” Se lasa intrevazut interesul americanilor pentru petrolul irakian. Criminalii de razboi la care se refera Bush sunt cei irakieni sau de alta nationalitate care lupta alaturi de acestia, nicidecum soldatii amricani, care ar putea fi la randul lor vinovati de crime de razboi.

„Dar singura modalitate de a diminua raul si a reduce durata razboiului este folosirea intregii noastre forte militare. Si suntem gata sa o facem! Daca Saddam Hussein incearca sa se agate de putere, va ramane dusmanul nostru de moarte pana la sfarsit…Amenintarea terorista la adresa Americii si a intregii lumi va scadea in momentul in care Saddam Hussein va fi dezarmat. Guvernul nostru este in stare de alerta sporita fata de acest pericol… nici o actiune de-a lor nu poate schimba cursul si nu poate slabi darzenia tarii noastre. Suntem o natiune pasnica, dar nu suntem o natiune fragila. Si nu ne vom lasa intimidati de brute si asasini. Daca dusmanii nostrii indraznesc sa ne atace, ei si cei care i-au ajutat vor suporta consecinte groaznice.” Bush intelege prin America lumea intreaga, destinul SUA este destinul intregii lumi. Presedintele american tine sa sublinieze inca o data ca America si aliatii sai lupta pentru binele omenirii, ca se afla de partea binelui; daca SUA sunt „o natiune pasnica” irakienii sunt niste „brute” si niste „asasini” luptand de partea „raului”.

„Actionam acum pentru ca riscurile lipsei de actiune sunt mult mai mari. Intr-un an sau cinci, puterea Irakului de a face rau tuturor natiunilor libere se va inmulti de multe ori. Cu armele sale, Saddam Hussein si aliatii sai teroristi pot alege momentul unui conflict mortal pe care sa-l declanseze cand puterea lor este la apogeu, inainte de a aparea pe neasteptate pe cerul si in orasele noastre. Cauza pacii cere tuturor natiunilor libere sa recunoasca realitati noi si incontestabile. In secolul al XX-lea, unii au preferat sa nu supere dictatorii criminali, permitand sa se transforme in genocid si razboi mondial. In secolul acesta cand oamenii rai pun la cale acte teroriste cu arme chimice, biologice sau nucleare, o astfel de politica ar putea aduce dupa sine o distrugere nemaivazuta pe acest pamant… Spre deosebire de Saddam Hussein, credem ca poporul irakian merita libertatea umana. Si, dupa plecarea dictatorului, irakienii pot deveni pentru intregul Orient Mijlociu un exemplu de natiune pasnica, plina de vitalitate, capabila sa se guverneze singura. Statele Unite, impreuna cu alte tari, vor ajuta la instituirea libertatii si a pacii in regiune… Natiunile libere au datoria de a-si apara popoarele, unindu-se impotriva celor violenti. Astazi, asa cum a facut-o si inainte, America si aliatii sai isi accepta responsabilitatile. Dumnezeu sa binecuvanteze in continuare America.” In termenii teoriei neorealiste faptul ca Irakul ar putea in cativa ani sa devina o putere mult mai mare datorita posibilitatii de a-si spori cantitatea de arme nucleare detinute, reprezinta o amenintare la adresa stabilitatii sistemului international. SUA, hegemonul mondial, au tot interesul de a pastra structura actuala a sistemului international. Cum ar spune neorealistii este in interesul lor sa poarte un razboi cu Irakul pentru a-si apara pozitia in sistem, si a instaura in final o „pax americana”.

Dilema securitatii pare sa fi stat la baza acestui razboi. Statele Unite, si prin ele toate „natiunile libere” s-au simitit amenintate de posibilitatea existentei unor arme de distrugere in masa in Irak. Chiar daca existenta armelor de distrugere in masa a fost folosita doar ca un pretext pentru declansarea razboiului, prin fpatul ca se presupune ca SUA ar fi avut si alte interese mult mai importante in Irak, teoria realista ramane valida pentru a explica declansarea acestui razboi.

Liga Araba a respins ultimatumul impus Irakului de SUA, acuzandu-le ca actioneaza in „afara legitimitatii internationale” si a Consiliului de Securitate. Presedintele francez Jack Chirac considera actiunea americana „ilegitima”, iar Kofi Annan chiar „ilegala”. Presedintele rus, Vladimir Putin, califica interventia din Irak fara acordul Consiliului de Securitate „o mare greseala”. Pentru Rusia interventia din Irak reprezinta o sfidare a Consiliului de Securitate si a ordinii mondiale. Turcia este de parere ca dupa inlaturarea lui Saddam Hussein in Irak nu se va instaura democratia ci un regim islamic fundamentalist, si ca inalturarea lui Saddam va permite kurzilor irakieni sa-si proclame un stat independent, lucru care nu va ramne fara urmari pentru separatistii kurzi de pe teritoriul Turciei. Presedintele Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, Peter Schieder, este de parere ca „raspunsul guvernului SUA si al aliatilor lor este disproportionat fata de amenintarea reprezentata de regimul irakian… Nu este nici o indoiala ca lumea fara Saddam va fi un loc mai bun si mai sigur… Nici o tara indiferent de intinderea sau puterea militara, nu are dreptul de a incalca in mod grosolan autoritatea Natiunilor Unite.”

The New York Times comenta asupra decalnsarii razboiului din Irak: „Cuvantarea presedintelui marcheaza apogeul procesului de ruptura cu Natiunile Unite si cu doi dintre aliatii cei mai apropiati ai Americii, Franta si Germania, proces care fermneteaza de luni de zile, confirmand totodata una din cele mai grave temeri legate de America lui G. Bush, si anume: in momentul in care Natiunile Unite nu se vor pleca in fata vointei sale si cand aliatii il vor contraria, Bush va evada din pluton si va apasa pe tragaci.”

Jacques Amalric intr-un articol din cotidianul francez Liberation afirma ca „Statele Unite nu doresc o Europa puternica”, intrebandu-se daca Europa va reusi sa repare daunele pe care razboiul din Irak le-a cauzat in sanul ei. Pentru unii Statele Unite au manipulat tarile europene in scopul impiedicarii realizarii unei unificari europene care s-ar putea afirma ca un pol de putere veritabil in cadrul noii configuratii a lumii, chiar daca pana in anii ’60 SUA a sprijinit constructia europeana. Situatia insa s-a schimbat de atunci si odata cu ea si interesle Americii.

Ministrul german de externe, Joschka Fischer, considera ca „puterea reprezentata de SUA este un factor decisiv pentru pacea si stabilitatea lumii, insa ordinea mondiala nu poate functiona prin stabilirea criteriilor de utilizare a fortei celui mai puternic pe baza interesului acestuia. In fond, regulile trebuie sa fie aceleasi pentru toti, indiferent ca este vorba de state mari, mijlocii sau mici.”

Obiectivele declarate ale razboiului din Irak:

rasturnarea regimului lui Saddam Hussein;

identificarea, izolarea si eliminarea armelor de distrugere in masa;

prinderea si eliminarea teroristilor de pe teritoriul Irakului;

culegerea de informatii privind retelele teroriste din Irak si din regiune;

strangerea de informatii referitoare la retelele internationale de trafic de arme de distrugere in masa;

ridicarea sanctiunilor impuse Irakului si acordarea de ajutoare umanitare persoanelor care au nevoie de acestea;

asigurarea securitatii campurilor petroliere;

sprijinirea poporului irakian in realizarea procesului de tranzitie la democratie.

Sensul razboiului: „Petrol, terorism sau dezarmare, se vor duce ca un fum atunci cand sensul acestui razboi va fi relevat complet. O serie intrega de informatii si analize face tot mai credibila ipoteza ca Statele Unite si-au luat misiunea de a schimba lumea islamica. Pe scurt, odata cu atacul asupra Irakului va urma un proces de durata care va consacra o „Revolutie a Islamului”. Tinta numarul doi a SUA: Iranul. Riscurile declansarii unui atac sunt insa extrem de ridicate: abordarea hazardata ar putea declansa o reactie sangeroasa la nivel mondial – Jihadul total.”

Interventia SUA in Irak este perceputa de unii europeni si de arabi ca una in scopuri imperialiste pentru dominarea lumii islamice si pentru a detine controlul asupra resurselor de petrol irakian, o adevarata sursa de bogatie. Noua ordine mondiala pe care singura superputere a lumii incearca sa o stabileasca este una in care ea isi impune dorinta impotriva opiniei internationale si a ONU. Acest lucru arata inca o data ca politica secolului XXI este dictata de interese, la fel ca si pana acum.

4.6. CONCLUZII

Statele Unite au aparut ca mare putere pe scena politicii internationale dupa Primul Razboi Mondial. Dupa aceasta perioada America a avut o vocatie de a deveni hegemon mondial. Cel de-al Doilea Razboi Mondial a permis Statelor Unite sa se afirme ca superputere alaturi de Uniunea Sovietica. Daca aprorximativ o jumatate de secol a fost una din cele mai mari puteri ale sistemului bipolar, sfarsitul comunismului si destramarea URSS-ului, a lasat-o hegemonul lumii.

Evolutia SUA in sistemul international corespunde descrierii comportamentului statelor in relatiile internationale de catre teoria realista. Statele actioneaza pe plan international in functie de interese. Principalul interes este supravietuirea sau pastrarea puterii, insa la maxim interesul statelor este dominatia universala. SUA au actionat potrivit acestui principiu: prin razboiul din Irak, America a incercat pe de o parte sa-si consolideze pozitia de hegemon, iar pe de alta parte sa-si maximizeze capabilitatile.

Statele Unite nu au atacat Irakul pentru a inlocui regimul dictatorial existent cu un regim democratic, si a face astfel lumea mai sigura si mai pacifica, asa cum au declarat. Acesta nu poate fi un motiv necesar si suficient pentru ca un stat sa se angajeze in razboi impotriva altui stat. Realismul considera ca razboiul este o consecinta fireasca a relatiilor internationale si care apare datorita faptului ca fiecare stat isi urmareste propriul interes. Interesele divergente pe care statele le pot avea la un moment dat duc la inevitabilitatea razboiului. In inlocuirea regimului lui Saddam cu unul democratic, am putea totusi identifica unele interese ascunse ale americanilor. SUA ar putea fi interesate de instaurarea unui guvern democratic in Irak doar daca acest guvern este supus SUA, si sa raspunda intereslor americane in zona.

In ceea ce priveste existenta unor arme de distrugere in masa in Irak, din punctul de vedere al teoriei realiste si neorealiste, acesta ar putea fi un motiv pentru declansarea razboiului, deoarece ori de cate ori un stat isi intareste masurile de siguranta celelalte state se simt amenintate. SUA detin arme de distrugere in masa. Faptul ca alte state ar detine asemenea arme ar anula puterea pe care aceste arme le-o ofera (in cazul Razboiului Rece, faptul ca amandoua superputerile detineau arme nucleare reducea posibilitatea folosirii lor la 0, caci fiecare stat stia ca daca va utiliza aceste arme, celalalt stat poate oricand riposta). Se poate presupune ca SUA s-au simtit amenintate de existenta acestor arme. Acest argument insa nu se sustine, deoarece, rapoartele inspectorilor Natiunilor Unite au aratat ca nu exista asemenea arme; de altfel, ele nici nu au fost gasite, chiar daca americanii le-au cautat neincetat pentru a putea justifica razboiului. Un alt lucru care indica faptul ca argumentul existentei armelor de distrugere in masa este fals, sau ca nu este cel mai important, este existenta „Actului de Eliberare a Irakului” (1998). Acest document arata ca razboiul din Irak fusese planuit de mai demult, chiar inaintea atentatelor de la 11 septembrie.

Statele Unite s-au angajat in acest razboi pentru ca au avut interese mult mai mari si pentru ca au avut capabilitatile necesare. Victoria in acest razboi le-ar fi confirmat statutul de superputere si accesul la perolul irakian ceea ce le-ar fi permis sa domine lumea din punct de vedere economic si militar.

CONCLUZII

Secolul XX a fost unul din cele mai violente secole ale istoriei. A fost macinat de doua razboaie mondiale in care si-au pierdut viata in jur de 60 de milioane de oameni, dupa care aproape 50 de ani un Razboi Rece s-a impus asupra intregii planete. Chiar daca cele doua superputeri nu s-au confruntat niciodata direct, au existat ciocniri de forte in Coreea, Vietnam, Afganistan, Nicaragua, Angola, Irak.

Sfarsitul secolului XX a adus cu el sfarsitul Razboiului Rece si o noua epoca in relatiile internationale se lasa intrevazuta. Multi vedeau aceasta epoca stapanita de o pace generala, pace rezultata din cooperarea crescanda dintre state, din rolul sporit al organizatiilor internationale. Detensionarea relatiilor dintre marile puteri la sfarsitul secolului trecut, i-a facut pe multi sa afirme ca noul secol si mileniu va fi linistit.

Teoria realista nu poate fi de acord cu o asemenea viziune. Pentru realisti principalii actori care contureaza relatiile internationale raman statele, care se comporta egoist pe plan international fiecare urmarindu-si interesul national. Statele au interese divergente si in cele din urma se va ajunge la conflict. Realistii clasici ar sustine ca statele au o vointa viscerala de putere, si toate actiunile lor se vor indrepta inspre maximizarea acesteia. Neorealistii vin sa arate ca statele actioneaza intr-un sistem international anarhic, in care nu exista o autoritate careia statele sa i se supuna, ceea ce determina ca statele sa fie sceptice in relatiile cu celelalte state, sa se bazeze doar pe ele insele (principiul self-help). Pe plan international, potrivit teorie neorealiste, statele cauta sa isi asigure supravietuirea sau menitnerea pozitiei pe care o detin in sistem la un moment dat. Ele se simt amenintate de alte state ceea ce duce la o lupta pentru putere. Scopul ultim al unui stat este de a detine dominatia intregului sistem, aceasta fiind modalitatea cea mai sigura in vederea asigurarii securitatii. Puterea ofera siguranta. Cu cat detine mai multa putere securitatea statului creste. De aceea statele vor tinde sa acumuleze maximul de putere posibil. Avand in vedere ca fiecare stat lupta pentru acelasi lucru razboiul dintre ele este inevitabil.

Dilema securitatii descrisa de realism si de neorealism arata ca dorinta unui stat de a-si pori securitatea le face pe celelalte state sa se simta amenintate si sa caute sa-si sporeasca securitatea la randul lor. Statele nu pot fi niciodata sigure in privinta intentiilor altor state. Ele nu pot avea siguranta ca puterea militara a unui stat nu va fi folosita la un moment dat impotriva lor.

Realismul pledeaza pentru separarea politicii de morala. Pentru realisti o politica este morala daca isi atinge obiectivele si/sau asigura securitatea statului. Interesul national merge dincolo de orice alte conisderente. O buna politica internationala va urmari intotdeauna interesul national. De aceea realismul atrage atentia asupra necesitatii deosebirii dintre scopul politicii internationale declarat de lideri si cel urmarit.

Toeria realista explica comportamentul si actiunile marilor puteri in sistemul international. Ea ofera o explicatie pertinenta a razboiului din Irak. Din perspectiva realista SUA au atacat Irakul pentru ca aveau interese strategice in zona. Bogatiile petrolifere ale acestuia le-ar fi sporit puterea relativa si le-ar fi permis sa-si consolideze pozitia de hegemon mondial.

Neorealismul sustine ca statele, in special marile puteri, sunt interesate de mentinerea structurii sistemului international. Actionand in Irak, SUA pe de o parte si-ar fi consolidat statutul de superputere mondiala, iar pe de alta parte ar fi asigurat stabilitatea sistemului. Irakul era conisderat o tara ce detinea arme de distrugere in masa, ceea ce reprezenta o amenintare la adresa securitatii Americii si a intregii lumi, cu atat mai mult cu cat se considera ca Irakul ar putea sprijini organizatiile teroriste. Cu alte cuvinte, Irakul era o amenintare pentru securitatea si stabilitatea sistemului international. Prin acest razboi SUA atentionau si Iranul, Corea de Nord si Siria, alte tari considerate ca sprijinitoare ale teroristilor.

Franta si Germania au fost doua din tarile Uniunii Europene care s-au opus interventiei militare in Irak, considerand ca aceasta problema se poate solutiona prin mijloace diplomatice, sau oricum sa fie lasata in atributia Natiunilor Unite. Exista dovezi semnificative ca aliatii SUA din timpul Razboiului Rece se indeparteaza din ce in ce mai mult. Aceasta tendinta este mai puternica in Europa, unde atacarea Serbiei in 1999 de catre NATO a afectat relatiile transatlantice si a determinat Uniunea Europeana sa inceapa organizarea unei forte militare proprii care sa poate opera independent de NATO, si implicit de Statele Unite. Marea Britanie, Franta, Italia, Germania si-au propus atunci sa isi asigure singure securitatea independent de SUA; sunt mult mai putin dormice sa se supuna SUA decat erau in timpul Razboiului Rece. Atitudinea Germaniei si a Frantei vis-a-vis de razboiul din Irak confirma aceasta detasare a Europei de SUA. Uniunea Europeana poate constitui in viitor un concurent serios pentru hegemonia SUA in special pe plan economic. Cu atat mai mult SUA aveau nevoie de aceasta actiune in Irak pentru a-si spori puterea economica prin accesul la petrolul irakian, si pentru a-si intari pozitia de hegemon mondial si a asigura stabilitatea sistemului.

Dreptul international, Organizatia Natiunilor Unite si NATO au fost ignorate. Potrivit articolului 51 al Cartei ONU, un stat are dreptul la autoaparare „in cazul in care se produce un atac armat impotriva sa”. Este si cazul Tratatului Atlanticului de Nord, din 1949, care, in articolul 5, prevede: „Partile au convenit ca un atac armat contra uneia sau mai multora dintre ele survenind in Europa sau in America de Nord va fi considerat ca un atac dirijat contra tuturor partilor si, in consecinta, ele sunt de acord ca, daca un astfel de atac s-a produs, fiecare dintre ele, in exercitarea dreptului la legitima aparare, individuala sau colectiva, recunoscut de articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, va asista partea sau partile astfel atacate si vor intreprinde de indata, individual si in acord cu celelalte parti, acele actiuni pe care le vor considera necesare, inclusiv folosirea fortei armate pentru restabilirea si asigurarea securitatii in regiunea Atlanticului de Nord. ” In virtutea acestor tratate SUA ar fi avut dreptul de a ataca Irakul doar daca acesta ar fi atacat mai intai SUA, ceea ce le-ar fi permis sa riposteze conform dreptului la autoaparare. In lipsa unui asemenea atac, SUA sunt considerate de dreptul international stat agresor. Neglijarea organizatiilor internationale (ONU, NATO) in atacarea Irakului, confirma ideea teoriei realiste conform careia pe plan international primeaza intotdeauna interesul national. Statele actioneaza dupa cum le dicteaza interesul egoist, ceea ce subliniaza primatul dreptului celui mai puternic. Revenim la afirmatia realista cum ca puterea relativa a statelor forjeaza relatiile internationale.

Teoria realista si neorealista explica in mare masura comportamentul statelor pe scena politicii mondiale. Ele au oferit explicatii despre modul in care actionau marile puteri in sistemul international in trecut, dar raman valabile si in prezent. Pe de o parte realismul si noerealismul ne ajuta sa intelegem trecutul daca privim inspre evenimetele ce s-au petrecut cu mai mult timp in urma, iar pe de alta parte ne ajuta sa intelegem evenimetele prezente si sa anticipam viitorul.

BIBLIOGRAFIE:

Aron, Raymond. What Is a Theory of International Relations? in John C. Farrell and ASA P. Smith Editors. Theory and Reality in International Relations. London and New York: Columbia University Press, 1968.

Carr, Edwart, Hallett. The Twenty Years Crisis 1919-1939. New York: Harper & Row Publishers, 1946.

Caragea, Anton. Razboi in Golf. Dosar secret. Irakul in flacari 1990-2003. Bucuresti: Nemira, 2003.

Dirdala, Lucian-Dumitru. Kenneth Waltz si realismul celei de-a treia imagini, postfata la Kenneth, Waltz. Omul, statul si razboiul. Iasi: Institutul European, 2001.

Deutsch, Karl W. On the Concepts of Politics and Power. in John C. Farrell and ASA P. Smith Editors. Theory and Reality in International Relations. London and New York: Columbia University Press, 1968.

Dougherty, James E, Robert L, Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive Survey. Fourth Edition. New York: Longman, 1997.

Grieco, Joseph M. Cooperation among Nations. Europe, America and Non Tariff Barriers to Trade. Ithaca and London: Cornell University Press, 1990.

Guzzini, Stefano. Realism si relatii internationale. Iasi: Institutul European, 2000.

Hinsely, F.H. The Concept of Sovereignty and the Relations Between States. in John C. Farrell and ASA P. Smith Editors. Theory and Reality in International Relations. London and New York: Columbia University Press, 1968.

Keohane, Robert. Neorealism and its Critics. 1986.

King, Gary, Robert Keohane, Sidney, Verba. Fundamentele cercetarii sociale. Iasi: Polirom, 2000.

Kissinger, Henry. Diplomatia. Bucuresti: All, 2000.

Mearsheimer, John J. Tragedia politicii de forta. Bucuresti: Antet, 2003.

Milza, Pierre, Serge Berstein. Istoria secolului XX. Volumul II. Bucuresti: All, 1998.

Morgenthau, Hans. Common Sense and Theories of International Relations. in John C. Farrell and ASA P. Smith Editors. Theory and Reality in International Relations. London and New York: Columbia University Press, 1968.

Morgenthau, Hans. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace. Sixth Edition. New York: McGraw-Hill, Inc., 1985.

Toderean, Olivia, Ionut, Apahideanu. Teoria relatiilor internationale. Carte in curs de aparitie.

Waltz, Kenneth. Theory of International Politics. New York: McGraw-Hill, Inc., 1979.

Waltz, Kenneth. Omul, statul si razboiul. Iasi: Institutul European, 2001.

Zapartan, Liviu-Pertu. Relatiile internationale. Cluj-Napoca: Ediutra Studia, 2001.

100 de ore plus… Irak: Jurnal de razboi. Editura Ziua, 2003.

SURSE DE PE INTERNET

Aron, Raymond. Peace and War: A Theory of International Relations. www.mtholyokee.edu

Clark, William. The Real Reasons for the Upcoming War with Iraq: A Macroeconomic and Geostategic Analysis of the Unspoken Truth. www.ratical.org

Clementi, Marco. Kenneth Waltz: La teoria della politica internzaionale. Prezentare power point. www.unipv.it

Dragoman, Ioan. Legitima aparare. Consideratii juridice. www.presamil.ro

Dumitrescu, Radu. Razboi pentru o ordine mondiala. www.irak.go.ro

Gheorghieasa, Stefan. Nemuritorul Ares. Lumea Magazin, nr. 5/2003, www.geocities.com

Papazu, Monica. Statele Unite si noua „lupta pentru pace” www.punctecardinale.ro

Parenti, Michael. To Kill Iraq. www.michaelparenti.org

Mr. Vasile, Valentin. Conflict si putere in Relatiile Internationale. – Perspective realiste si neorealiste. www.presamil.ro

Vasquez, John. The Enduring Contributions of Hans Morgenthau’s Politics among Nations. www.cfs.colorado.edu

War on Iraq! www.biblia.com

Walker, Thomas. Morgenthau’s Dual Approach to International Relations. www.cfs.colorado.edu

Whelan, Daniel. Hans Morgenthau’s „Fourteen Points” – A reading of Politics among Nations: The Struggle for Power and Peace. www.du.edu

Corneliu Vlad, Petrol si antichitati. Lumea Magazin, nr. 5/2003, www.geocities.com

Consideratii. www.geocities.com

Global Protests Against War on Iraq, www.encyclopedia4u.com

Iraq Crisis of 2003, www.encyclopedia4u.com

Iraq Disarmament Crisis, www.encyclopedia4u.com

Preparation for the 2003 invasion of Iraq, www.encyclopedia4u.com.

Project for the New American Century, www.newamericancentury.org

Overview of America's International Strategy, www.whitehouse.gov.

Strategia americana in Irak: invazie sub acoperirea inspectiilor, www.irak.go.ro

The National Security Strategy of the United States of America, www.whitehouse.gov.