Organizatii Internationale. Sistemul Si Structura Natiunilor Unite

DELIMITARI CONCEPTUALE.TIPURI DE ORGANIZATII INTERNATIONALE

    Suprematia statelor in rezolvarea diferitelor probleme cu care se confrunta comunitatea internationala este pusa la incercare de existenta unui numar important de organizatii internationale. Forta cu care se manifesta organizatiile internationale in prezent contribuie in mod semnificativ la subminarea autoritatii statelor in rezolvarea problemelor cu care se confrunta lumea de azi.
    Exista doua tipuri de organizatii internationale: organizatii interguvernamentale (acelea ale caror membrii sunt statele); organizatii neguvernamentale (acelea ale caror membrii sunt persoane particulare sau anumite grupuri de persoane ori institutii private).

1.1. Organizatii interguvernamentale si neguvernamentale
    Desi nici unul dintre aceste doua tipuri de organizatii nu a aparut in secolul pe care il incheiem, totusi perioada de maxima intensitate si eficacitate a activitatii acestora se situeaza dupa anul 1900.
    Uniunea Organizatiilor Internationale, care mentine o evidenta actualizata permanent in legatura cu ambele tipuri de organizatii internationale arata ca numarul acestora a crescut rapid in secolul al nouasprezecelea astfel incât in anul 1909 existau 37 de organizatii interguvernamentale si 176 de organizatii neguvernamentale.
    In secolul urmator cresterea a fost si mai rapida, astfel incât in anul 1960 existau 154 de organizatii interguvernamentale si 1255 de organizatii neguvernamentale iar in 1997 numarul acestora ajunsese la 260 si respectiv 5472.
    In interpretarea tendintelor ce caracterizeaza evolutia organizatiilor internationale trebuie sa se tina cont ca nu este usor sa se identifice si sa fie evaluate diferitele tipuri de organizatii internationale.
    In principiu, organizatiile interguvernamentale sunt definite nu numai de faptul ca membrii lor sunt statele, dar de asemenea si de caracterul lor de permanenta a activitatii si de procedurile institutionalizate pe care le utilizeaza. Organizatiile interguvernamentale se intrunesc la intervale relativ regulate si au proceduri specifice de luare a deciziilor precum si un secretariat ori un cartier general si un sediu. Cu toate acestea, ele nu au acces direct la cele mai multe dintre resursele materiale pe care le pot utiliza statele. Daca aceste criterii de clasificare a organizatiilor internationale ar fi fost mai elastice, fara indoiala ca numarul organizatiilor interguvernamentale ar fi depasit cu mult pragul de 260 citat anterior, asa cum se intâmpla cu numarul organizatiilor neguvernamentale. In prezent inca 1570 de organizatii aspira la statutul de organizatii interguvernamentale iar alte mai mult de 9630 de asociatii la acela de organizatii neguvernamentale, având caracteristici asemanatoare acestora.
    Aceasta crestere extraordinara a numarului de organizatii transnationale si a membrilor acestora a generat o retea complexa, ce se suprapune si se intrepatrunde. In anul 1996 aproximativ 200 de state si teritorii aveau in total mai mult de 135.000 de diferiti delegati ce le reprezentau la toate organizatiile internationale, atât cele interguvernamentale cât si la cele neguvernamentale.
    Cooperarea in cadrul activitatii acestei „retele de interdependente" cum o numesc unii analisti, acopera intreg domeniul unor probleme globale: schimburi economice, aparare, dezarmare si controlul armamentului, dezvoltare economica, agricultura, sanatate, drepturile omului, arta si cultura, combaterea traficului si consumului ilegal de droguri, turism, piata muncii, drepturile femeilor, educatie, activitatea financiara, protectia mediului, criminalitatea, ajutor umanitar, gestionarea crizelor, telecomunicatii, stiinta, fenomenul globalizarii, imigratia si fluxul de refugiati si inca multe altele.
    In prezent mai mult de 96% din totalul organizatiilor internationale sunt neguvernamentale, dar celelalte 4% sunt mult mai importante, deoarece membrii lor sunt statele.
    Organizatiile interguvernamentale putine la numar pe care tarile le creeaza isi vor mentine in continuare suprematia si importanta atâta timp cât statele insele vor exista, deoarece organizatiile interguvernamentale sunt importante prin insusi faptul ca sunt asociatii ale statelor, din autoritatea carora izvoraste si autoritatea pe care o exercita organizatiile interguvernamentale, arata unii autori.
    Organizatiile interguvernamentale sunt toate compuse din state, dar variaza foarte mult in ceea ce priveste scopul si obiectivele propuse si numarul de membrii. Dupa unii cercetatori numai optsprezece organizatii interguvernamentale pot fi incadrate in categoria organizatiilor ce urmaresc obiective generale, iar dintre acestea numai O.N.U. este o organizatie cu caracter mondial. Toate celelalte, adica mai mult de 97% din totalul organizatiilor internationale sunt foarte limitate in ceea ce priveste numarul de membri si obiectivele propuse. Diferentele dintre aceste organizatii sunt foarte mari, mai ales in ceea ce priveste acele organizatii ce urmaresc realizarea unui singur obiectiv si aplica constrângeri referitor la primirea de membri. De exemplu, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) este in primul rând o alianta militara, in timp ce altele, ca de exemplu Organizatia Statelor Americane (O.A.S.) sau Organizatia Statelor din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.) au drept obiective dezvoltarea economica si reforme politice.
    In prezent multe organizatii interguvernamentale sunt angajate intr-un domeniu ingust de activitate, urmarind obiective economice si sociale, cum ar fi facilitatea schimburilor economice, a transporturilor sau alte tipuri de cooperare economica. Din aceasta perspectiva, organizatiile interguvernamentale sunt in acelasi timp vectori dar si o reflectare a puternicelor interdependente ce sunt rezultatul activitatilor transfrontaliere, din ce in ce mai semnificative.
    Diferente foarte mari exista si in ceea ce priveste organizatiile neguvernamentale. Datorita numarului lor mare si a diversitatii deosebite, este mult mai dificil sa fie caracterizate si clasificate decât organizatiile interguvernamentale. In 1997, Uniunea Asociatiilor Internationale caracteriza 10% dintre organizatiile internationale neguvernamentale ca având vocatie mondiala, in timp ce celelalte 90% erau caracterizate ca având vocatie intercontinentala sau regionala.
    Din punct de vedere functional, organizatiile internationale neguvernamentale acopera practic toate aspectele si componentele activitatii politice, sociale si economice, intr-o lume ale carei tendinte spre o globalizare din ce in ce mai accelerata sunt evidente, mai ales in domenii precum preocuparea pentru sanatatea planetei noastre, medicina, istorie si cultura, drept, etica, teologie, securitatea nationala si internationala.
    Este util ca organizatiile internationale neguvernamentale sa fie privite si considerate drept organizatii intersocietale, care faciliteaza incheierea de intelegeri si tratate intre state in probleme ce privesc marea masa a populatiei. Multe dintre organizatiile neguvernamentale coopereaza si chiar interactioneaza cu organizatiile interguvernamentale. De exemplu, mai mult de o mie de organizatii internationale neguvernamentale se afla in relatii de cooperare si de consultare cu diferitele agentii ale sistemului de institutii al O.N.U., mentinând birouri de legatura in mai mult de o suta de localitati. Parteneriatul dintre organizatiile neguvernamentale si cele interguvernamentale da posibilitatea ambelor tipuri de organizatii de a lucra impreuna, de a se constitui uneori intr-un singur grup de interese sau de presiune in urmarirea unor politici si programe comune sau asemanatoare.
    Cu toate ca sunt foarte raspândite din punct de vedere geografic, organizatiile neguvernamentale sunt mult mai active in emisfera nordica, unde se afla majoritatea statelor dezvoltate din punct de vedere economic si care beneficiaza de un sistem politic matur si un regim politic democratic. Aceasta situatie se datoreaza societatii deschise, bazate pe pluralism politic in care cetatenii pot participa fara restrictii la activitatile unor institutii specifice societatii civile. Printre institutiile specifice societatii civile se numara si organizatiile neguvernamentale.
    O clasificare a organizatiilor interguvernamentale:
 

    Inca din antichitate oamenii au urmat doua cai pentru a obtine si prezerva pacea. Calea realista (asa zisa Real politik) pune accentul pe solutiile militare. Calea liberala pune accentul pe solutiile politice.
    Se pare ca totusi, in practica, calea realista a fost mult mai frecvent si intens utilizata decât calea liberala, pâna la inceputul secolului XX. Calea realista de prezervare a securitatii nationale si internationale prevede utilizarea a trei instrumente: formarea de aliante; mentinerea echilibrului puterii; controlul armamentului.
    Intr-o viziune realista elementele caracteristice ale mediului strategic international ar fi urmatoarele:
 

    Adeptii caii liberale promoveaza patru instrumente in scopul asigurarii pacii, a securitatii nationale si internationale: dreptul international; organizatiile internationale; integrarea; democratizarea. Deoarece toate aceste instrumente pun accentul pe utilizarea unor institutii, promotorii acestui curent mai sunt numiti si „institutionalisti neoliberali". Toti teoreticienii caii liberale impartasesc aceeasi teama de tendinta istorica a statelor de a purta razboiul, dar nu au un punct de vedere comun asupra modului in care ar trebui asigurata securitatea internationala in sec. al XXI-lea. Ei sunt in general preocupati de faptul ca atât timp cât nu exista un drept international cu caracter imperativ si universal, nu exista o autoritate suprema la nivel planetar si nici un mecanism de impunere a dreptului international, orice schimbare in cadrul sistemului international poate fi la fel de usor aprobata sau respinsa de catre orice stat.
    Teoreticienii liberali si neoliberali considera conflictul armat drept un rezultat al deficientelor institutiilor nationale si internationale.
    Ei considera, de asemenea, ca actuala stare anarhica a sistemului international este principala problema cu care ne confruntam astazi. Ei arata ca slabiciunea institutiilor internationale mareste costul asigurarii securitatii nationale si internationale, iar bunastarea globala este inca subordonata bunastarii nationale. Pentru a schimba aceasta situatie adeptii caii liberale solicita stabilirea unor metode institutionalizate si bazate pe drept pentru a reforma acele regimuri politice nedemocratice inca existente in unele state. Ei considera ca sistemul international este inca insuficient dezvoltat si structurat si este necesara o reevaluare a rolului si locului institutiei statului suveran in cadrul acestui sistem, a functiilor si instrumentelor utilizate de state, astfel incât un nou tip de stat sa poata asigura eliminarea cauzelor razboaielor. Schimbarile de amploare globala ce au loc in sistemul international vor continua, lor adaugându-se in viitor, probabil, noi provocari la adresa pacii si securitatii internationale.
    Se manifesta o suprapunere din ce in ce mai mare a intereselor nationale ale statelor si a responsabilitatilor internationale pe care acestea le au. Misiunea instrumentului diplomatic al puterii nationale este de a face fata si de a rezolva prin metode politice specifice consecinte unor evenimente diverse si uneori neprevazute, de a utiliza cu eficacitate si eficienta partajarea responsabilitatilor si intarirea parteneriatului cu alte state.
    Marile probleme ale lumii de azi nu pot fi rezolvate in mod unilateral, numai de catre unele state, in primul rând datorita faptului ca problemele cu care ne confruntam au un caracter transfrontalier, afectând concomitent mai multe state.
    In cazul unor activitati precum comertul international, protectia mediului, lupta impotriva SIDA, ori chiar in cazul unui eran in cadrul acestui sistem, a functiilor si instrumentelor utilizate de state, astfel incât un nou tip de stat sa poata asigura eliminarea cauzelor razboaielor. Schimbarile de amploare globala ce au loc in sistemul international vor continua, lor adaugându-se in viitor, probabil, noi provocari la adresa pacii si securitatii internationale.
    Se manifesta o suprapunere din ce in ce mai mare a intereselor nationale ale statelor si a responsabilitatilor internationale pe care acestea le au. Misiunea instrumentului diplomatic al puterii nationale este de a face fata si de a rezolva prin metode politice specifice consecinte unor evenimente diverse si uneori neprevazute, de a utiliza cu eficacitate si eficienta partajarea responsabilitatilor si intarirea parteneriatului cu alte state.
    Marile probleme ale lumii de azi nu pot fi rezolvate in mod unilateral, numai de catre unele state, in primul rând datorita faptului ca problemele cu care ne confruntam au un caracter transfrontalier, afectând concomitent mai multe state.
    In cazul unor activitati precum comertul international, protectia mediului, lupta impotriva SIDA, ori chiar in cazul unui conflict armat, pentru a putea gasi solutii acceptabile pentru toate partile implicate si care totodata sa conduca si la o eficientizare a eforturilor facute este evident necesara cooperarea multilaterala a unor diverse institutii guvernamentale si neguvernamentale din diferite state, din ce in ce mai mult in conditiile globalizarii.
    Cu toate acestea, contributia numarului din ce in ce mai mare de organizatii internationale create in secolul XX la mentinerea pacii si securitatii internationale nu a fost foarte semnificativa pâna de curând. In ciuda unor abordari teoretice promitatoare si a unor eforturi de cele mai multe ori lipsite de eficacitate, practica a demonstrat ca in secolul pe care-l incheiem conflictele armate au fost frecvente. Aceasta nu trebuie sa ne surprinda intr-un sistem in care, in urma cu doar câtiva ani, la mijlocul anilor nouazeci, statele lumii alocau in medie de fiecare locuitor mai putin de doi dolari S.U.A. pentru eforturile O.N.U. destinate rezolvarii unor crize umanitare si unor situatii de urgenta generate de conflictele armate, in timp ce totalul cheltuielilor militare ale acelorasi state ajungea la nivelul impresionant de 960 de miliarde de dolari S.U.A..
    Cu toate acestea, rezultatele eforturilor de prevenire si limitare a conflictelor armate, mai ales in ultimii ani, nu trebuie minimalizate.
    In unele situatii, organizatiile particulare ori private nu sunt altceva decât pioni ai puterii politice si slujitori ai ambitiilor nationale. Organizatiile internationale insa, luând in considerare atât trecutul cât si situatia lor actuala, reprezinta o forta a carei tendinta este o cautare sistematica a unor mijloace politice tot mai eficace si eficiente in a face planeta noastra din ce in ce mai sigura pentru noi, locuitorii sai.
    Procesul organizarii internationale se desfasoara concomitent si inseparabil legat de cel al integrarii (regionale si sub regionale, deocamdata). Ambele pot da gres, unele organizatii internationale pot disparea in timp, dar daca se valorifica situatia creata in prezent, prin acumulari continue, in special de-a lungul intregului secol XX, se poate ajunge in viitor la o transformare majora a relatiilor inter-umane pe planeta noastra, care sa justifice, intr-o perioada inca nedefinita de timp, afirmatia ca lumea va deveni guvernabila si ca umanitatea in ansamblul sau poate deveni o comunitate capabila sa promoveze justitia, sa sprijine un anumit tip de ordine sociala si sa stabileasca conditiile necesare bunastarii, care ar trebui sa fie obiectivul de baza al activitatii politice, prin administrarea puterii. Unii teoreticieni liberali-institutionalisti arata ca puterea si atributiile statelor ar trebui limitate mai mult decât sunt in prezent, deoarece statele suverane nu isi rezolva problemele pe care le au pe plan intern si international intr-un mod satisfacator, caci de-a lungul timpului statele au fost in primul rând instrumente pentru a duce razboiul impotriva altor state. In zilele noastre, suficient de multe guverne ale statelor sunt, pe de o parte, ineficiente in a preveni izbucnirea razboaielor civile, iar pe de alta parte nu reusesc sa-si asigure loialitatea cetatenilor proprii, in primul rând datorita proastei administrari a puterii. „Criza globala de incredere" in guverne ce se manifesta in zilele noastre s-a materializat, in unele situatii, in dezintegrarea unor state aflate in situatie de criza politica, economica si militara, concomitent cu manifestarea tendintei antagoniste, de strângere a legaturii dintre state, de crestere a interdependentei dintre acestea, in cadrul unei comunitati regionale si chiar globale. Statele au tendinta de a se uni, formând astfel institutii regionale si mondiale, pentru a se autoproteja impotriva amenintarilor comune carora trebuie sa le faca fata. Frontierele, marile si oceanele care le despart un pot sa izoleze insa statele si nici sa le protejeze de amenintarile la adresa securitatii lor, care pot fi doar tinute sub un control precar si relativ datorita unui efort colectiv. Aceasta este de fapt cauza constituirii multora dintre organizatiile internationale interguvernamentale. Persistenta unor amenintari colective determinate de globalizarea continua si accelerata a relatiilor internationale si a proceselor sociale in ansamblul lor asigura durabilitatea organizatiilor interguvernamentale. Pe masura ce globalizarea este facilitata din ce in ce mai mult de avansarea in era informationala, ce succede erei industriale, iar permeabilitatea (sau dupa unii autori „spiritualizarea") frontierelor se accentueaza, putem prognoza o accentuare a importantei caii liberale de prezervare a pacii si securitatii internationale.

1.2. Organizatiile internationale si globalizarea

    Fondul Monetar International a definit globalizarea drept integrarea internationala crescânda a pietelor, atât pentru bunuri si servicii, cât si pentru capital. Termenul de „globalizare" este utilizat pentru a explica si a da sens continutului specific al capitalismului contemporan, desi nu toate procesele ce sunt parti componente ale globalizarii sunt noi. O mare atentie este acordata, in cadrul globalizarii, aplicarii noilor tehnologii (in cea mai mare parte utilizând cuceririle revolutiei informationale) in procesul de productie, dar si schimbarilor ce au loc concomitent in organizarea, managementul si comunicarea la nivelul unitatilor economice, al statului si institutiilor sale si al intregii societati, in general.
    Contactele din ce in ce mai extinse (in plan economic, politic, social si cultural) dincolo de frontierele statelor sunt elemente caracteristice ale globalizarii si conduc la reducerea rolului de bariere pe care aceste frontiere statale le indeplinesc.
    Politologii iau in considerare doua posibile tendinte de evolutie a procesului globalizarii: o tendinta optimista si una pesimista.
    Conform scenariului optimist, sustinut de teoria neoliberala, suveranitatea nationala va fi din ce in ce mai restrânsa, pe masura ce globalizarea pietelor si a civilizatiilor va depasi frontierele geopolitice de astazi si va eroda puternic identitatea nationala creând „cetateni globali" care vor asimila interesele generale ale intregii umanitati.
    Celalalt scenariu, bazat pe teoria realista, prognozeaza ca statele vor exacerba competitia in care se afla unele cu altele, tocmai datorita fenomenului globalizarii, incercând sa preia controlul asupra noilor tendinte. Aceasta competitie va reconfigura distributia mondiala a puterii, ducând la cresterea bogatiei si stabilitatii unora dintre state si dimpotriva, la saracirea si mai accentuata si la cresterea instabilitatii in tarile deja sarace, astfel incât, datorita globalizarii, decalajele dintre tarile bogate si cele sarace se vor accentua.
    In luna martie 1997 la Salzburg, in Austria, s-a desfasurat cel de-al 50-lea Seminar International de ªtiinte Politice, consacrat analizei viitorului institutiei statului fata de transformarile produse de globalizare.
    Principala intrebare care a fost pusa la aceasta dezbatere a fost daca statul si in special cel national se afla la sfârsitul „carierei" sale lungi de aproximativ 500 de ani, ca urmare a globalizarii economiei, a rivalitatilor etnice si religioase si a reconfigurarii mondiale a centrelor de putere. Raspunsul pe care l-au dat acestei intrebari provocatoare reprezentanti din 32 de state, atât dezvoltate si puternice cât si mai putin dezvoltate si puternice a fost quasi-unanim negativ.
    „Mai avem inca nevoie de stat" au aratat in luarile lor de cuvânt acesti reprezentanti, pentru a da identitate oamenilor, pentru a colecta impozitele si taxele, pentru a face sa functioneze sistemul de protectie si securitate sociala, pentru a asigura protectia si conservarea mediului si pentru a asigura cel putin stabilitatea si securitatea interna.
    Schimbarile ce au loc in prezent in sistemul mondial sunt datorate in primul rând globalizarii. Comunicatiile in timp real, datorita revolutiei in tehnologia informatica, genereaza noi relatii si un nou tip de economie mai putin controlat de guvernele statelor.
    Corporatiile multinationale produc bunuri in fabrici situate in nenumarate tari, pe continente diferite si diversifica gama serviciilor oferite transfrontalier (asistenta juridica si financiara, reclame, implementarea retelelor informatice etc.). Pietele financiare, de asemenea s-au globalizat. De unde pâna nu demult bancile centrale (si deci statele) erau cele ce stabileau ratele de schimb ale monedelor nationale, acum speculatorii privati (de exemplu George Soros), controleaza fluxurile si pietele financiare, la un nivel mediu de 1,3 miliarde dolari S.U.A. pe zi.
    Pentru a putea face fata tuturor acestor provocari statele au creat institutii supranationale, ca de exemplu Organizatia Natiunilor Unite, Organizatia Mondiala a Comertului, Fondul Monetar International si Banca Mondiala. Fiecare institutie dintre acestea si-a creat propria politica (ce poate fi insa influentata de statele membre) dar si propriul corp de cadre, care nu depind insa de nici un guvern national. In paralel cu acest proces se constata o crestere a influentei organizatiilor internationale neguvernamentale ce actioneaza in plan global, intr-un spectru larg al domeniilor de activitate, de la Green Peace (organizatie ecologista), la Amnesty International (organizatie ce monitorizeaza respectarea drepturilor omului), sau organizatiile ce promoveaza drepturile animalelor. Toate aceste organizatii internationale neguvernamentale au primit o recunoastere oficiala din partea O.N.U. la reuniunea la nivelul sefilor de state si de guverne ce a avut loc in anul 1992 la Rio de Janeiro, in Brazilia in organizarea O.N.U. si a fost consacrata problemelor de protectie a mediului. In prezent, multe dintre organizatiile internationale neguvernamentale si-au unit eforturile pentru a negocia cu Organizatia Natiunilor Unite de pe o pozitie unitara, in vederea obtinerii dreptului de reprezentare oficiala in cadrul procesului de deliberare si luare a deciziilor, propriu organizatiei mondiale.
    Ca si marea majoritate a companiilor multinationale, marea majoritate a organizatiilor internationale neguvernamentale isi au originea si sunt bazate in Europa si America de Nord, actionând in sensul stabilirii de standarde internationale, finantând cercetarile in domeniul tehnologiilor de vârf pe care apoi le utilizeaza in activitatea proprie, fara a fi nevoite sa solicite aprobarile de rigoare din partea guvernelor statelor in care isi desfasoara activitatea asa cum ar face-o organizatiile interguvernamentale cu profil similar de activitate.
    Procesul de globalizare creeaza un imens profit si conduce la acumularea unor bogatii materiale apreciabile. Totusi, tarile nepregatite din punct de vedere tehnologic pentru a face fata cu succes acestui proces (cea mai mare parte a statelor din Africa de exemplu si intr-o oarecare masura si unele state din alte regiuni) vor face fata in curând unui proces de marginalizare, de izolare chiar de accentuare a saraciei endemice.
    Din aceste motive, multi politologi si politicieni, unele organizatii internationale neguvernamentale au aratat ca noua ordine mondiala ce este pe cale de a fi intronata sub impulsul procesului de globalizare va fi prea cruda si lipsita de morala, prea exclusivista in procesul de management al puterii. De aceea, se impune ca o conditie esentiala a avansarii procesului de globalizare, asigurarea unei „fete umane" acestuia, reorientarea globalizarii prin umanizarea sa, punerea in centrul sau a fiintei umane cu intregul sau bagaj de nevoi spirituale, temeri si susceptibilitati.
    In paralel cu eroziunea din exterior, careia ii fac fata statele ca urmare a procesului de globalizare, ele trebuie sa reziste si unui proces de eroziune interna. Multe state mai trebuie sa gaseasca un raspuns adecvat criticilor ce sunt aduse guvernului central de catre diverse regiuni sau provincii, ce se arata nemultumite de inertia birocratiei si lipsa de initiativa a guvernelor centrale. Partizanii secesiunii intrastatale dau ca modele incununate de succes – statele asa-zise „tigri asiatici": Taiwan, Singapore si Hong-Kong (chiar unit cu China). Chiar in Statele Unite ale Americii, patru dintre statele componente ale uniunii au decis ca este mai eficient sa-si reprezinte interesele in mod direct la Organizatia Internationala a Comertului, unde au reprezentanti oficiali, in afara celui al guvernului federal american. O alta forta centrifuga o reprezinta unele grupuri etnice, rasiale si religioase ce lupta pentru independenta, autonomie ori cel putin o recunoastere oficiala si in mod implicit pentru a participa la administrarea puterii, in diferite forme. Sfârsitul razboiului rece a marcat redesteptarea unei multitudini de tensiuni nationaliste. In anul 1991 O.N.U. avea 166 de membri. In anul 1999 avea 185. Câte dintre noile state se vor dovedi viabile in timp? Care va fi atitudinea statelor puternice, dezvoltate din punct de vedere economic fata de statele ajunse in stare de colaps ca urmare a neputintei de a se adapta fenomenului globalizarii? Care va fi viitorul locuitorilor din Somalia, Sierra Leone sau Liberia? Este posibil ca, utilizând modelul Uniunii Europene, sa ia fiinta noi structuri regionale in Asia, America de Sud ori Africa pentru a asigura un raspuns adecvat fenomenului globalizarii.
    Dezbaterea in legatura cu globalizarea si efectele sale este, pe scurt, un „dialog al surzilor". Pe de o parte economistii inchisi intr-un adevarat „turn de fildes" clameaza beneficiile pe care globalizarea le aduce intensificarii comertului international, facilitarii investitiilor transfrontaliere, ignorând insa costurile sociale implicite acestora.
    Pe de alta parte, criticii liberalizarii comertului international si a pietelor de capital, nu dovedesc o cunoastere adecvata a mecanismelor si proceselor economice, dar devin din ce in ce mai activi (de exemplu serioasele incidente de strada ce au avut loc la Seattle, in S.U.A., in luna februarie 2000 cu ocazia summit-ului Organizatiei Internationale a Comertului si la Zürich in Elvetia cu ocazia Sesiunii Fondului Monetar International.
    Problema esentiala in discutia despre globalizare este aceea a eticii, moralei si justitiei in cadrul noii ordini internationale si nu aceea a beneficiilor libertatii comertului, pe care atât tarile bogate cât si cele sarace le recunosc, cautând in acelasi timp sa cucereasca o parte cât mai mare a pietei internationale. Dovezile in legatura cu costurile prea mari, in special din punct de vedere social, impuse de globalizare si dimpotriva cu beneficiile acesteia sunt contradictorii si interpretabile, deoarece se refera la fenomene diferite iar rezultatele acestora sunt deschise unor interpretari la rândul lor diferite, chiar contradictorii, in functie de anumite interese si de obiectivitatea relativa a analizei efectuate.
    Se pare totusi, conform unor analisti ai fenomenului globalizarii, ca in realitate economiile nationale mentin inca un grad important de autonomie in raport unele cu altele (contrar opiniilor general acceptate despre tendinta cresterii interconectarii acestora), iar factorii de decizie politica la nivel national se bucura de mai multa autonomie decât afirma majoritatea analistilor in domeniu. In acelasi timp este de remarcat ca in ultimii treizeci de ani, datorita cresterii importantei schimburilor economice internationale gama deciziilor politice la indemâna conducerii politice a statelor s-a ingustat continuu.
    Exista, fara indoiala, o corelatie cu efect pozitiv intre deciziile diferitelor state de a liberaliza schimburile economice si nivelului cheltuielilor alocate programelor sociale, pe care aceste state si le permit. Integrarea economica internationala ridica o dilema importanta: globalizarea mareste nevoia obiectiva a unei protectii sociale mai largi a populatiei reducând in acelasi timp capacitatea statului de a raspunde eficace acestei cereri. In consecinta, pe masura ce globalizarea se adânceste si se largeste, consensul national necesar asigurarii si mentinerii liberalizarii schimburilor economice internationale se erodeaza. Multe aspecte ale globalizarii sunt inca neclare, dar ceea ce este sigur este ca globalizarea nu este un fenomen din care toti participantii sa iasa invingatori.
    Globalizarea reduce capacitatea de a exercita puterea politica asupra domeniilor in care opereaza companiile private. Aceasta pierdere graduala dar continua a controlului de catre institutiile statului semnifica o desfiintare a monopolului statului asupra suveranitatii nationale, stare ce este garantata de detinerea controlului asupra teritoriului national.
    Existenta companiilor nationale, proliferarea lor si trecerea in patrimoniul acestora a unei parti din ce in ce mai mari din avutia nationala a diferitelor state micsoreaza in mod corespunzator capacitatea statelor de a-si exercita prerogativele de suveranitate, in egala masura cu reducerea independentei nationale ca urmare a integrarii politice in institutii suprastatale? Aceste schimbari deposedeaza suveranitatea statelor de valoarea sa functionala. Dupa unii autori se va ajunge chiar la situatia ca suveranitatea statelor sa nu mai aiba valoare din punct de vedere functional in cadrul relatiilor externe pe care statele le angajeaza cu actori de acelasi tip sau cu actori nonstate ce actioneaza in arena internationala.
    Regimurile internationale, precum acelea aparute dupa cel de-al doilea razboi mondial, care au fost eficiente in promovarea unor masuri globale in domeniul politicii monetare si in acela al liberalizarii comertului pot deveni la fel de eficiente si in rezolvarea de o maniera satisfacatoare a provocarilor generate de globalizare. O problema esentiala va fi gasirea de catre state a unui limbaj comun si a unor puncte de referinta, care sa constituie fundamentul unor norme general acceptabile pe baza carora sa se poata edifica o cooperare echitabila si mutual avantajoasa. Teoreticienii liberali, care accentueaza posibilitatea tuturor statelor de a câstiga din cooperarea internationala, sunt in general optimisti cu privire la perspectivele pe care globalizarea le ofera umanitatii. Teoreticienii facând parte din curentul realist, sunt mai pesimisti, aratând ca multe din aparentele câstiguri sunt foarte relative raportate la valorile fundamentale ale societatii.
    Aceasta viziune trebuie raportata si la un alt aspect controversat al globalizarii: impactul asupra mediului global. Este necesar sa fie luate masuri pentru ca posibilitatea de a distruge echilibrul fragil al ecosistemului planetar sa nu se materializeze sub impactul cresterii accentuate a consumului energetic si a diferitelor materii prime si resurse naturale. Cresterea accelerata a populatiei depaseste posibilitatea de adaptare corespunzatoare a productiei de hrana in multe din statele subdezvoltate, cu consecinte dramatice in plan social, creând adevarate crize umanitare.
    Cresterea dramatica a populatiei Terrei in secolul XX este fara precedent in istorie. A fost nevoie de 2 milioane de ani pâna când populatia planetei a ajuns la 1 miliard in anul 1804. Al doilea miliard a fost atins in 1927, cel de al treilea in 1960, al patrulea in 1974, al cincilea in 1987 iar cel de-al saselea chiar la inceputul anului 2000.
    Impactul cresterii populatiei asupra dezvoltarii economice, a securitatii alimentare si a calitatii mediului este de mai mult timp un subiect de disputa si continua sa ramâna asa.
    Exista in prezent doua grupuri de teoreticieni care abordeaza aceste probleme de pe pozitii diametral opuse.
    Luându-si numele si orientarea doctrinara de la Thomas Malthus (autorul lucrarii devenite clasice „Eseu despre principiul populatiei", aparuta in anul 1798), neo-malthusienii cred ca populatia lumii desfasoara o activitate care in general duce la epuizarea resurselor naturale ale planetei noastre, reducând pe zi ce trece capacitatea umanitatii de a face fata cerintelor propriei generatii si in special ale celor ce vor urma.
    Multi neo-malthusieni, dintre care multi sunt ceea ce se mai numeste ecologisti-umanisti, arata ca in prezent exista intrunite un set de conditii ale starii mediului natural care arata o deteriorare rapida a calitatii acestuia. Astfel, se apreciaza ca de la aparitia lucrarii lui Malthus si pâna in prezent populatia lumii s-a marit de sase ori in timp ce cantitatea de energie utilizata in fiecare an s-a multiplicat de o suta de ori. Suprafata acoperita de paduri s-a redus cu o treime, iar compozitia atmosferei a fost deteriorata ca urmare a activitatii umane. Sute de milioane de oameni sufera de malnutritie si mai multe milioane de persoane mor de foame in fiecare an in tarile subdezvoltate. Sute ori chiar mii de specii de plante si animale au disparut iar multe altele sunt pe cale de disparitie.
    In contrast cu viziunea pesimista a neo-malthusienilor, viziunea pe care o prezinta celalalt grup de teoreticieni, cel al „optimistilor cresterii" pune accentul pe tendinte globale complet diferite.
    Speranta de viata globala s-a dublat in cursul secolului al XX-lea, ajungând in prezent la 64 de ani, in timp ce mortalitatea infantila a scazut de la 170 de copii nascuti morti la 1000 de nasteri in 1950 la doar 60 in 1990. Cresterea rapida a populatiei se datoreaza in primul rând reducerii mortalitatii si nu cresterii ratei natalitatii.
    In ciuda unei triplari a populatiei lumii in cursul secolului al XX-lea productivitatea muncii a crescut intr-o proportie mult mai mare, iar starea de sanatate a populatiei s-a ameliorat considerabil. Oamenii zilelor noastre se hranesc mai bine, produc mai mult, dar si consuma mai mult decât in trecut.
    Suprapopularea este o notiune care a fost prost definita si prost inteleasa, in viziunea adeptilor „optimistilor cresterii" termenul de „suprapopulare" nu are o definire stiintifica si un continut clar.
    Problemele care in mod uzual sunt asociate notiunii de „suprapopulare" ca de exemplu foametea, supraaglomerarea zonelor urbane sunt de fapt probleme cauzate de starea de saracie si nu de „suprapopulare".
    Desi exista suficiente voci care au gasit cauza diverselor catastrofe si dezastre ce au lovit in ultimul timp unele dintre cele mai sarace tari ale lumii, in realitate se pare ca pentru multe dintre acestea vina trebuie cautata in politicile si practicile curente ale diferitelor guverne si ale fortelor politice pe care acestea le reprezinta.
    Este dificil de spus care dintre cele doua grupari, neo-malthusienii ori „optimistii cresterii" au dreptate, caci istoria nu ofera, inca, un raspuns clar la aceste probleme.
    Diferenta absoluta dintre veniturile populatiei din tarile dezvoltate si cele subdezvoltate continua sa creasca, dar diferenta standardelor de viata dintre cele doua categorii de tari are o tendinta opusa, de reducere. Situatia economica a unora din tarile sarace s-a ameliorat in ultimul timp, caci produsul intern brut a crescut mai repede decât numarul populatiei. Totusi numarul populatiei ce traieste in conditii de saracie absoluta continua sa creasca.
    Nu populatia in sine este cauza problemelor cu care se confrunta lumea de azi; ea este insa un factor ce agraveaza alte probleme printre care o proasta administrare, politici guvernamentale inadecvate, instabilitate politica, consum exagerat de resurse, utilizarea unor tehnologii inadecvate.
    O problema deosebit de importanta, ce este in acelasi timp o componenta de baza a schimbarilor produse de globalizare o reprezinta securitatea mediului inconjurator. Totodata nu trebuie pierdut din vedere ca o multitudine de organizatii internationale, din ambele categorii adica interguvernamentale si neguvernamentale se ocupa in mod curent si cu obstinatie de monitorizarea acestui aspect cautând solutii spre a prezerva ceea ce avem.
    Conceptul traditional de securitate a evoluat de-a lungul razboiului rece, intelegând securitatea drept o functie a competitiei in care erau angajate statele lumii pentru exercitarea puterii.
    Securitatea mediului inconjurator este o abordare cu totul diferita a conceptului de securitate. Securitatea mediului are doua componente: prevenirea modificarii factorilor de mediu ca urmare a conflictelor armate si impactul degradarii globale a mediului natural asupra bunastarii generale a societatii umane si asupra economiei globale si a celei nationale.
    In plus, trebuie luata in considerare si ipoteza izbucnirii unor conflicte armate inter sau intrastatale ca urmare a degradarii conditiilor de mediu intr-o anumita regiune.
    Ingrijorarea cauzata de deteriorarea securitatii mediului natural se bazeaza pe realitatea reducerii sensibile a resurselor naturale precum apa potabila, solul fertil, padurile, resursele piscicole precum si a diversitatii biologice ca urmare a disparitiei a nenumarate specii specifice florei si faunei. De asemenea, se produce o deteriorare continua a mediului de viata, precum stratul de ozon, clima, atmosfera, oceanul planetar, drept rezultat al accelerarii activitatii economice globale. Pe termen lung, toate aceste modificari pot avea efecte dramatice, in lipsa unor masuri luate la timp si care sa vizeze inlaturarea cauzelor si nu numai efectele deteriorarii calitatii mediului. In caz contrar este posibil ca unele dintre modificari sa devina ireversibile.
    Fiecare dintre amenintarile de natura ecologica la adresa bunastarii globale este insa caracterizata de un grad ridicat de incertitudine.
    Aceasta incertitudine poate fi chiar comparata cu aceea asociata unor amenintari de natura militara. Planificarea actiunilor militare se realizeaza, de regula, luând in considerare situatiile cele mai dificile in care ar putea fi pusa organizatia militara si structurile componente ale acesteia, tocmai pentru a asigura sanse mai mari de reusita contracararii incertitudinii.
    Specific securitatii mediului inconjurator este caracterul transfrontalier al acesteia. Amenintarile la adresa mediului natural de viata sunt tot atât de importante pentru viitorul omenirii ca si amenintarea reprezentata de posibilitatea producerii unei catastrofe nucleare.
    Deoarece degradarea mediului afecteaza bunastarea populatiei si performantele economiilor nationale cât si a celei globale, guvernele diferitelor state devin preocupate de amploarea acestui fenomen.
    Guvernele si organizatiile interguvernamentale si neguvernamentale devin din ce in ce mai dispuse la cooperare in vederea gasirii unor solutii fezabile si acceptabile, lucru care cu câtiva ani in urma nu se intâmpla, guvernele si organizatiile internationale neguvernamentale gasindu-se, de regula, pe pozitii diametral opuse in abordarea problematicii securitatii mediului.
    Un eveniment major in abordarea problematicii securitatii mediului il reprezinta Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, cunoscut sub denumirea de Conferinta O.N.U. asupra Mediului si Dezvoltarii (U.N.C.E.D.) care a adunat impreuna mai mult de 150 de state, 1400 de organizatii neguvernamentale si aproape opt mii de ziaristi. Programul de actiune asupra caruia s-a cazut de acord la Rio de Janeiro, „Programul 21", da consistenta unor decizii politice referitoare la securitatea mediului si la dezvoltarea economica. Inainte de aceasta conferinta problematica mediului si cea a dezvoltarii au fost abordate in mod separat si de multe ori privite ca fiind in conflict una cu cealalta, sub motivatia ca dezvoltarea duce inevitabil la degradarea mediului.
    Acum, dupa lansarea termenului de „capacitate de sustinere" o multitudine de probleme referitoare la mediu si dezvoltare sunt abordate in comun.
    Recunoasterea necesitatii unei abordari globale a problematicii bunastarii a fost marcata si la Conferinta Internationala asupra Populatiei si Dezvoltarii ce a avut loc la Cairo in 1994 unde problemele specifice demografiei intr-un context care sa sustina dezvoltarea au fost abordate dintr-o perspectiva globala, in interconditionare cu interesele specifice fiecareia dintre tarile participante.
    Preocuparea pentru gasirea unor remedii globale la problemele mediului a fost afirmata si la summit-ul „Rio Plus Five", o noua conferinta internationala desfasurata la Rio de Janeiro, in 1997.
    Majoritatea specialistilor in probleme de mediu apreciaza ca urmatorii cincizeci de ani vor constitui perioada de timp in care se va decide cât de sanatoasa va fi planeta noastra in secolele ce vor urma. Este necesar ca in aceasta perioada sa fie armonizate modul nostru de viata cu tehnologiile de care dispunem si cu intreaga populatie, in intreaga sa diversitate.

2. ORGANIZATII INTERGUVERNAMENTALE

    Fiind produse ale activitatii statelor, organizatiile interguvernamentale reflecta si promoveaza interesele acestora, utilizând instrumente specifice. Nu ne-am propus sa prezentam in mod exhaustiv organizatiile interguvernamentale, ci doar pe cele mai reprezentative, luând in considerare vocatia si obiectul de activitate al acestora, cât si numarul de membri.
    Izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial a marcat in mod evident esecul final al Societatii Natiunilor, ce se infiintase in 1919 ca urmare a celor stabilite la Conferinta de Pace de la Versailles.
    Nici macar nu s-a incercat utilizarea mecanismului Societatii Natiunilor spre a preintâmpina cea de-a doua conflagratie mondiala.
    Insuccesul Societatii Natiunilor nu a compromis insa ideea de organizatie internationala consacrata cooperarii in vederea asigurarii pacii si progresului umanitatii. Aceasta idee capata consistenta inca din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial.

2.1. Constituirea Organizatiei Natiunilor Unite
    Prima declaratie de principii privind pacea viitoare – Carta Atlanticului – semnata de primul ministru britanic si de presedintele S.U.A., la 14 august 1941 si confirmata apoi de Declaratia Natiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, poarta semnaturile reprezentantilor Marii Britanii, S.U.A., U.R.S.S. si a inca 23 de state de pe toate continentele. Aceasta declaratie se refera, intre altele, la necesitatea instituirii unui sistem mai larg si permanent de securitate generala.
    Necesitatea unei cooperari mai largi, afirmata in anii urmatori, a fost exprimata si in Declaratia Conferintei de la Teheran din 28 noiembrie – 1 decembrie 1943.
    Dupa o pregatire prealabila, in cursul careia cancelariile S.U.A., U.R.S.S. si Marii Britanii au elaborat mai multe variante ale viitoarei organizatii, s-a convocat reuniunea de la Dumbarton Oaks (lânga Washington) care s-a desfasurat intre 21 august si 9 octombrie 1944 intre delegati ai S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii si Chinei.
    Documentul rezultat a fost denumit „Propuneri pentru stabilirea unei organizatii internationale generale".
    Propunerile in cauza au fost dezbatute ulterior la Conferinta de la Ialta a sefilor de state si de guverne ai S.U.A., U.R.S.S. si Marii Britanii din 4-11 februarie 1945. In hotarârile adoptate la incheierea conferintei se consemneaza acordul realizat asupra procedurii de vot in Consiliul de Securitate, aprobându-se formula propusa de delegatia S.U.A. in ceea ce priveste principiul unanimitatii marilor puteri membre ale Consiliului de Securitate – Marea Britanie, Franta, China, S.U.A. si U.R.S.S.. Principiul va fi inscris in carta O.N.U. asa cum a fost stabilit la Ialta.
    A doua intelegere importanta privea sistemul de tutela asupra unor teritorii dependente, inlocuind regimul mandatelor prevazut de Pactul Societatii Natiunilor (desi de facto nu mai functiona, Societatea Natiunilor a fost desfiintata de jure in anul 1946). La un punct de vedere comun s-a ajuns si in privinta convocarii Conferintei pentru crearea Natiunilor Unite. S-a convenit sa fie invitate statele beligerante care au semnat declaratia Natiunilor Unite din 1942 sau declarasera razboi puterilor Axei pâna la data de 1 martie 1945. Aceste state urmau sa devina membri originari sau fondatori.
    Cele trei mari puteri au stabilit ca S.U.A. sa devina tara gazda a lucrarilor Conferintei Natiunilor, ulterior prevazându-se ca ele sa aiba loc la San Francisco, incepând cu 25 aprilie 1945. Invitatiile la conferinta urmau sa fie lansate de guvernul american in numele viitorilor membri permanenti ai Consiliului de Securitate. Guvernul provizoriu francez a ridicat obiectii, aratând ca nefiind invitat nici la Dumbarton Oaks si nici la Ialta, nu ar fi dispus ca invitatiile sa fie facute si in numele sau. Astfel incât cele patru puteri (S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie si China) au lansat invitatiile numai in numele lor.
    La Conferinta de la San Francisco au participat 50 de state, la cele 46 de state indeplinind conditiile fixate la Ialta adaugându-se Bielorusia, Ucraina (ambele republici in cadrul U.R.S.S. la acea data), Danemarca si Argentina. Nu a fost prezenta Polonia, ca urmare a nerecunoasterii de catre S.U.A. a guvernului de orientare comunista instalat in aceasta tara de catre trupele sovietice (practica ce urma sa se generalizeze in intreaga Europa centrala si de est aflata in zona de ocupatie sovietica). Ulterior Poloniei i se va conferi calitatea de membru fondator, astfel incât in final numarul membrilor fondatori a fost de 51.
    Primele sedinte ale conferintei au fost consacrate unor aspecte de organizare a lucrarilor si procedurii. A fost constituit un Comitet de conducere alcatuit din sefii celor 50 de delegatii participante sub presedintia sefului delegatiei S.U.A.. Comitetul avea conducerea generala a conferintei si decidea in orice problema majora politica sau de procedura. Un comitet executiv restrâns, alcatuit din 14 state, printre care cele 4 puteri initiatoare, se ocupa de problemele curente ale conferintei. Au mai fost formate doua comitete generale: Comitetul deplinelor puteri (din 6 state) si Comitetul de coordonare (din statele alcatuind Comitetul executiv, care si-au trimis aici expertii), având atributiile unui comitet de redactare.
    Conferinta a lucrat in sedinte plenare, conduse prin rotatie de catre un presedinte , sef al uneia din delegatiile celor patru puteri initiatoare, si in comisii si comitete tehnice, unde s-a desfasurat munca propriu-zisa de stabilire a textelor Cartei.
    Au functionat 4 comisii principale si, in cadrul lor, 12 comitete alcatuite din reprezentanti ai tuturor statelor prezente la Conferinta, fiecare având sarcina sa redacteze o parte din Carta.
    In toate organele conferintei s-a aplicat o procedura de vot cu majoritatea de 2/3. Ca limbi oficiale ale conferintei au fost stabilite: franceza, engleza, rusa, spaniola si chineza, in care trebuiau sa fie publicate toate documentele, iar ca limbi de lucru – engleza si franceza (in care au trebuit traduse discursurile tinute in alte limbi).
    In forma ei finala Carta a fost adoptata de plenul conferintei la 25 iunie 1945 si semnata de delegatii la ceremonia de inchidere din 26 iunie 1945.
    Adoptarea Cartei a constituit un eveniment istoric, o manifestare a convingerii popoarelor intr-o organizare a relatiilor intre state care sa permita triumful marilor valori – pacea, securitatea, progresul economic si social – asupra fortei, dominatiei si inapoierii.
    Textul Cartei, compus din 111 articole, apare substantial imbunatatit si completat fata de propunerile de la Dumbarton Oaks.
    Conferinta de la San Francisco a constituit totodata un prilej pentru afirmarea rolului statelor mici si mijlocii, ale caror eforturi s-au indreptat in mare masura spre limitarea puterilor discretionare ale Consiliului de Securitate si a influentei membrilor sai permanenti.
    Creatorii Cartei au dorit sa intemeieze o organizatie noua, desi cea veche, Societatea Natiunilor, exista inca din punct de vedere juridic.
    Tara noastra a fost admisa in O.N.U. abia la 14 decembrie 1955, catre finele celei de a X-a sesiuni a adunarii generale. Rezolutia acestei sesiuni, cu nr. 995 (X), care a consfintit calitatea României de membru in organizatia mondiala, creata cu zece ani mai devreme, a pus capat unui act de nedreptate, ce tinea in mod abuziv tara noastra in afara O.N.U.. Desi România se alaturase Natiunilor Unite inainte de 1 martie 1945, data stabilita de Conferinta de la Dumbarton Oaks, ea nu a fost invitata la Conferinta de la San Francisco.
    Aportul României din punct de vedere militar, adus la efortul de invingere a Germaniei naziste nu a fost recunoscut nici la Conferinta de Pace de la Paris (desi Italiei care a avut o contributie militara mult mai modesta i s-a recunoscut statutul de cobeligeranta). Astfel, tratatul de pace incheiat de România cu Natiunile Unite la 10 februarie 1947, consfintea, inca din preambul, situatia României de stat invins in razboi.
    La 10 iulie 1947 guvernul român a adresat secretarului general al O.N.U. cererea de admitere in organizatie. A trebuit insa sa treaca mai mult de opt ani de la acest demers pâna când România sa fie admisa in O.N.U., in primul rând datorita nerespectarii unor prevederi ale Tratatului de Pace de la Paris referitoare la respectarea drepturilor omului, nerespectare datorata practicilor discretionare ale regimului comunist instaurat in România dupa alegerile din noiembrie 1946.
    Cu toate acestea, in 1948, România a devenit membra a trei institutii specializate din sistemul Natiunilor Unite – a Organizatiei Mondiale de Sanatate, a Organizatiei Meteorologice Mondiale si a Uniunii Postale Universale, iar in Uniunea Internationala a telecomunicatiilor era deja membra din perioada interbelica.
    România a fost admisa in Organizatia Natiunilor Unite, impreuna cu alte 15 state: Albania, Bulgaria, Kampuchia, Ceylon (Sri Lanka), Finlanda, Iordania, Islanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, Spania si Ungaria. Un an mai târziu tara noastra isi reia activitatea in Organizatia Internationala a Muncii, a carei membra fondatoare era din anul 1919. Apoi adera la Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, ªtiinta si Cultura (U.N.E.S.C.O.), precum si la Comisia Economica a O.N.U. pentru Europa, in care avea statut de observator inca din 1949.
    Ulterior tara noastra participa, in calitate de membru fondator, la crearea unor organizatii internationale ca Agentia Internationala pentru Energia Atomica (1957), devine membra a Organizatiei Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura-F.A.O. (1961), adera la Organizatia Aviatiei Civile Internationale-O.A.C.I. (1965) si la Organizatia Interguvernamentala Consultativa pentru Navigatia Maritima-I.M.C.O., iar in 1971 devine membra la Acordul General pentru Tarife si Comert (G.A.T.T.). In anul 1972 România devine membra a doua organisme financiare din Sistemul Natiunilor Unite: Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.) si Fondul Monetar International (F.M.I.).
    In prezent România face parte din toate institutiile specializate din sistemul Natiunilor Unite, in cadrul carora desfasoara o ampla activitate de cooperare cu toate statele lumii.
    Consemnarea in documentele bilaterale incheiate de tara noastra cu diverse alte state a atasamentului fata de principiile si scopurile Natiunilor Unite si a vointei de a recurge la mecanismele O.N.U., precum si acordarea de catre mass media româneasca a unor spatii largi activitatii desfasurate de O.N.U. oglindesc si ele locul important pe care-l ocupa O.N.U. in ansamblul politicii externe românesti si in perceptia opiniei publice din tara noastra.
    Consiliul de Securitate al O.N.U. a cazut victima, intr-un timp foarte scurt, razboiului rece, mai exact rivalitatilor cauzate de acesta si a preluat tensiunile existente intre marile puteri initiatoare ale O.N.U., devenite acum competitori.
    Astfel, intre 1945 si 1955 U.R.S.S. si-a exercitat dreptul de veto de saptezeci si sapte de ori pentru a preveni adoptarea de decizii in probleme asupra carora ea nu era de acord. In ansamblu, U.R.S.S. a exercitat dreptul de veto in trei sferturi din cele 149 de cazuri de veto exprimate in primii 30 de ani de viata ai O.N.U.. Obstructiile nu au venit insa numai dinspre U.R.S.S.. In perioada formarii si consolidarii O.N.U., S.U.A. nu au avut nevoie sa-si exercite dreptul de veto, deoarece puteau convinge o parte din membrii permanenti ai Consiliului de Securitate sa nu voteze o anumita rezolutie, evitând astfel situatia jenanta, de a exercita dreptul de veto. In plus S.U.A. aveau destula influenta pentru a determina o parte suficienta a celorlalti membri (nepermanenti) ai Consiliului de Securitate sa exercite un vot favorabil intereselor sale.
    Atunci când numarul membrilor organizatiei a crescut, S.U.A. nu si-au mai putut asigura sprijinul necesar, astfel incât acest stat a inceput el insusi sa obstructioneze anumite decizii, procedeu pe care nu cu mult timp in urma il condamnase. Pâna la sfârsitul razboiului rece S.U.A. si-au exercitat dreptul de veto de saptezeci si doua de ori, dar in perioada de dupa 1966 S.U.A. au facut acest lucru de doua ori mai mult decât toti ceilalti membri permanenti ai Consiliului de Securitate la un loc.
    Drept rezultat, activitatea Consiliului de Securitate a fost de numeroase ori paralizata atunci când unul sau altul dintre membrii permanenti isi exercitau dreptul de vot, impiedicând astfel O.N.U. sa intreprinda actiuni colective. La aceste obstructii s-au adaugat crizele financiare repetate, cauzate de refuzul celor doua superputeri de a-si plati contributia financiara.
    In ansamblu, conflictul ideologic din timpul razboiului rece a redus substantial capacitatea de actiune a O.N.U. pe care creatorii sai o proiectasera.
    Cresterea numarului de membri a redus de asemenea capacitatea de a intreprinde actiuni concertate. Pe masura cresterii numarului de membri, organizatia a devenit din ce in ce mai putin omogena. Acest proces s-a accentuat, odata cu cea de a cincisprezecea Adunare Generala in 1960, când saptesprezece state au fost admise in O.N.U., majoritatea fiind state africane.
    In 1985 mai mult de jumatate din statele membre erau din Africa si Asia, in timp ce in 1945, la constituire, mai putin de un sfert erau tari de pe aceste doua continente. Dupa 1985 acest proces s-a accentuat in continuare, astfel incât tarile „lumii a treia" au devenit preponderente numeric in cadrul organizatiei mondiale generând o noua disputa, cea intre Nordul dezvoltat si Sudul subdezvoltat.
    Sfârsitul razboiului rece a usurat cauza universalitatii O.N.U., atunci când in 1991 Lituania, Letonia, Estonia, Coreea de Nord si Coreea de Sud au fost admise in aceasta organizatie, pentru ca anul urmator toate statele rezultate din dezmembrarea U.R.S.S. sa devina si ele membre. In anul 1994 odata cu admiterea ca membru a minusculului stat Palau O.N.U. a ajuns la 185 de membri, numar care este posibil sa creasca in continuare daca vor fi rezolvate controversele referitoare la statusul posibililor noi membri.
    Cele trei principale obstacole in calea performantei O.N.U. (rivalitatea dintre marile puteri, insuficienta fondurilor si lipsa de unitate) au fost oarecum reduse odata cu sfârsitul razboiului rece.
    Cel putin marile puteri membre permanente ale Consiliului de Securitate au lasat la o parte rivalitatile dintre ele si au devenit mai cooperante in procesul mentinerii pacii internationale.
    Cât de departe a putut merge cooperarea dintre U.R.S.S. si S.U.A. a fost foarte clar in 1990, atunci când Iraq-ul a provocat criza din Golful Persic, invadând un stat independent, Kuwait-ul.
    Efortul multinational, orchestrat de S.U.A., pentru a determina Iraqul sa respecte normele dreptului international nu ar fi fost posibil fara o colaborare efectiva intre cele doua superputeri. Dupa ce Rusia a devenit un stat cu un regim pluripartit, iar comunistii au pierdut puterea, climatul de colaborare a devenit si mai favorabil exercitarii functiei de management al crizelor, pe care trebuie sa o exercite Consiliul de Securitate. Noua atitudine cooperanta a celor doua superputeri, foste antagoniste, dar aflate inca in stare de competitie, a dus la un proces de reinnoire a eforturilor Natiunilor Unite de a asigura o eficienta sporita mentinerii ordinii mondiale si promovarii prosperitatii. Pentru aceasta, atât S.U.A. cât si Rusia au solicitat ca procesul de luare a deciziilor in cadrul Consiliului de Securitate sa se faca prin consens si de asemenea, ambele aceste state depun eforturi pentru a intari rolul Comitetului Militar.
    Dupa 1991 premisele pentru realizarea unei Organizatii a Natiunilor Unite mai eficace si mai eficienta apar promitatoare, având la baza capacitatea Consiliului de Securitate de a initia masuri colective, esentiale pentru mentinerea pacii in cadrul unei noi ordini mondiale. Cu toate acestea, incetineala si uneori lipsa de eficacitate a operatiilor de mentinere sau de impunere a pacii desfasurate sub mandat O.N.U., in diferite zone ale globului, inclusiv cele din Balcani ilustreaza imensele obstacole carora trebuie sa le faca fata un raspuns orchestrat la provocarile adresate comunitatii globale, mai ales acelor provocari ce constau in intensificarea si raspândirea tot mai mare a violentei interetnice, culminând cu conflictul armat, si genocidul ce se manifesta in multe state aflate in criza. Chiar fostul secretar general al O.N.U. Boutros Boutros Ghali arata in 1995: „Oriunde actionam ne confruntam cu cultura si cultul mortii".
    Desi speranta cresterii eficientei si eficacitatii O.N.U. inca persista, se pare ca limitele functionale ale organizatiei rezida in insasi organizarea sa actuala, care nu corespunde intrutotul obiectivelor sale ambitioase si cu caracter de universalitate.

2.2. Scopurile si principiile Cartei Organizatiei Natiunilor Unite
    Organizatia Natiunilor Unite este o organizatie interguvernamentala cu vocatie universala. In plus, ea urmareste atingerea unor scopuri si obiective multiple. Acestea se regasesc in Carta, asa cum a fost ea adoptata la San Francisco, la 26 iunie 1945.
    Aceste scopuri sunt urmatoarele:
    sa mentina pacea si securitatea internationala. In acest scop O.N.U. va lua masuri colective eficace pentru prevenirea si inlaturarea amenintarilor impotriva pacii si pentru reprimarea oricaror acte de agresiune sau altor violari ale pacii si va infaptui, prin mijloace pasnice si in conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o violare a pacii;
    sa dezvolte relatii prietenesti intre natiuni, intemeiate pe respectarea principiului egalitatii in drepturi a popoarelor si dreptului lor de a dispune de ele insele si de a lua orice alte masuri potrivite pentru consolidarea pacii mondiale;
    sa realizeze cooperarea internationala, rezolvând problemele internationale cu caracter economic, social, cultural si umanitar, promovând si incurajând respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie;
    sa fie un centru in care sa se armonizeze eforturile natiunilor catre atingerea acestor scopuri comune.
    Pace, securitate, cooperare, justitie, drept international, relatii pasnice intre toate natiunile, egalitate in drepturi a popoarelor si dreptul lor de a-si hotari soarta, respectul demnitatii omului sunt valori comune ale tuturor natiunilor, pe care O.N.U., centrul coordonator al actiunilor internationale, este chemata sa le promoveze. In acest scop este nevoie sa fie respectate principiile cuprinse in articolul 2 al Cartei, mijlocul cel mai sigur pentru atingerea unor obiective majore, urmarite de omenire de-a lungul secolelor.
    Identificam astfel un numar de concepte care, de la adoptarea Cartei O.N.U., cu mult mai mult decât inainte, s-au incorporat in filosofia umanista a zilelor noastre. Este o filosofie intemeiata pe increderea in posibilitatea progresului omenirii, in posibilitatile ei de a cladi un viitor mai bun, pe virtutile ratiunii, echitatii si intelegerii intre popoare, pe existenta unor interese comune tuturor. Carta reprezinta astfel un efort al ratiunii umane de a instaura o noua ordine in relatiile internationale, in armonie cu aceste concepte fundamentale.
    Filosofia Cartei, care confera documentului o unitate organica, logica, nu este o utopie. Principiile ei si-au câstigat respectul in lumea de azi. Structura conceptuala a scopurilor si principiilor Cartei nu constituie o incercare de modelare arbitrara a realitatii, ci o sinteza de tendinte cu existenta obiectiva in viata internationala, indiferent de animozitatile si caracterul contradictoriu al evenimentelor in curs de desfasurare.
    Necesitatile de ordin economic si politic care determina de-a lungul istoriei inmultirea si diversificarea relatiilor dintre state, ce nu pot trai izolate unele fata de altele, reclama crearea si respectarea in relatiile internationale a unor reguli de conduita de maxima generalitate si obligativitate – principiile relatiilor dintre state. Fara existenta si aplicarea unor asemenea principii, relatiile dintre state ar sta sub semnul arbitrarului, al domniei celui mai tare si a legilor junglei. Principiile dupa care statele trebuie sa se calauzeasca in relatiile dintre ele nu sunt numai precepte politice si morale. Ele au, in acelasi timp, forta obligatorie a normelor de drept, constituind principii fundamentale de drept international, care detin locul central si predominant in sistemul normelor acestui drept.
    Carta O.N.U. acorda un loc primordial principiilor relatiilor dintre state. Pe lânga un articol in care se proclama egalitatea suverana, rezolvarea pasnica a diferendelor, respectarea obligatiilor asumate prin Carta, abtinerea de la amenintarea cu forta si de la folosirea ei, neinterventia in treburile de competenta nationala a statelor, in Carta sunt formulate principii atât in preambul cât si in alte texte. Sunt prevazute, pe parcursul Cartei, egalitatea statelor mari si mici, egalitatea in drepturi si dreptul natiunilor de a-si hotari singure soarta, respectul obligatiilor internationale, obligatia de a coopera in vederea pacii si progresului (a se vedea, de exemplu, continutul articolelor 1,55 si 74 din Carta O.N.U.).
    Faptul ca principiile constituie osatura Cartei apare evident si din prevederea care consacra universalitatea principiilor, subliniind ca organizatia va asigura ca statele ce nu sunt membre ale O.N.U. sa actioneze in conformitate cu aceste principii, in masura necesara mentinerii pacii si securitatii internationale.
    De asemenea, obligatia membrilor O.N.U. de a-i da sprijin deplin in orice actiune intreprinsa de ea in conformitate cu prevederile Cartei si de a nu acorda sprijin statului impotriva caruia organizatia intreprinde o actiune preventiva sau de constrângere, pune puternic in lumina necesitatea aplicarii, prin eforturile tuturor, a principiilor Cartei, in prevenirea sau reprimarea, cu ajutorul mecanismelor prevazute in ea, a oricaror actiuni care, incalcând principiilor, tulbura ori violeaza pacea si securitatea internationala.
    Universalitatea principiilor Cartei demonstreaza universalitatea si unicitatea dreptului international contemporan, ale principiilor sale generale democratice. Aceasta inseamna ca ceea ce este interzis in temeiul principiilor Cartei nu poate fi permis in numele vreunor alte reguli de drept, in relatiile unui stat cu un alt stat.
    Indivizibilitatea pacii are drept corolar indivizibilitatea legalitatii internationale, una si aceeasi pentru toate statele.
    In cadrul O.N.U. atentia acordata principiilor Cartei a sporit de-a lungul anilor, trecându-se de la invocarea lor globala, sau a unui anumit principiu in preambulul diverselor rezolutii la recomandari facute statelor de a le infaptui in relatiile lor, sau adoptându-se chiar declaratii cu privire la unele dintre ele.
    Principiile Cartei sunt interconditionate, ele alcatuiesc un tot organic.
    Egalitatea suverana a statelor, egalitatea in drepturi a natiunilor si dreptul lor de a-si hotari singure soarta au ca obiectiv intemeierea relatiilor dintre state pe respectul reciproc al demnitatii si personalitatii lor. Infaptuirea lor exclude amestecul in problemele de competenta nationala a statelor, folosirea fortei sau amenintarea cu forta impotriva integritatii lor teritoriale si a independentei politice si impune rezolvarea pasnica a diferendelor internationale, ca si respectarea obligatiilor armate in conformitate cu Carta, principii destinate sa garanteze suveranitatea si egalitatea in drepturi impotriva oricaror stirbiri.
    Analiza substantei si continutului diferitelor principii ale Cartei invedereaza finalitatea lor comuna: instaurarea intre state a unor relatii cu o structura deosebita, care sa asigure infaptuirea intereselor proprii si comune ale popoarelor, de a dezvolta in mod liber si pe picior de egalitate cooperarea pasnica si constructiva pentru progresul fiecaruia si al tuturor.
    In enumerarea principiilor Cartei, un loc central trebuie acordat egalitatii suverane a membrilor organizatiei, ca principiu pe care se intemeiaza insasi O.N.U.. Consacrarea egalitatii suverane in Carta nu se margineste astfel la raporturile in cadrul organizatiei. Este vorba de un principiu universal valabil, intrucât suveranitatea este baza relatiilor internationale in lumea de azi.
    Suveranitatile – spre a fi cu adevarat suveranitati – trebuie sa fie egale, iar egalitatea nu poate exista decât intre state pe deplin suverane. Sunt ideile pe care le evoca expresia „egalitatea suverana", menita sa sublinieze simbioza celor doua notiuni de egalitate si suveranitate.
    Aplicarea egalitatii suverane in privinta Organizatiei Natiunilor Unite o structureaza ca o forma de cooperare intre state, ca un cadru pentru diplomatia multilaterala in variate domenii – politic, economic, social, umanitar etc. –, ca un for al egalilor, ca un centru de armonizare a eforturilor statelor care le pune la dispozitie mijloacele de dezbatere si de adoptare a unor decizii pentru rezolvarea problemelor de interes comun.
    Fiind intemeiata pe egalitatea suverana, organizatia nu are si nu poate avea, in conceptia Cartei, un caracter supranational (asa cum vom vedea ca au alte organizatii internationale). In aceasta privinta, Curtea Internationala de Justitie, organul judiciar principal al O.N.U., a invederat intr-un aviz consultativ dat in 1949, ca O.N.U. nu este un stat, si cu atât mai putin un suprastat.
    Egalitatea in drepturi a popoarelor si dreptul lor de a-si hotari singure soarta este un alt principiu consacrat in Carta, investit cu valoare juridica si reprezentând o contributie substantiala la dezvoltarea dreptului international contemporan.
    Carta nu se margineste la a interzice interventia in treburile statelor si natiunilor. Ea obliga statele membre de a se abtine in relatiile lor internationale de la amenintarea cu forta sau de la folosirea ei impotriva integritatii teritoriale sau a independentei politice a oricarui stat sau in orice alt mod incompatibil cu Carta.
    Ca urmare a interdictiei de a se recurge la forta sau la amenintarea cu forta, razboiul de agresiune nu numai ca nu este permis, ci constituie o crima impotriva pacii. Statele au obligatia de a se abtine de la propaganda in favoarea razboiului de agresiune, de la acte de pregatire a unui asemenea razboi, precum si de la acte de represalii care implica utilizarea fortei. Statele sunt de asemenea obligate sa se abtina de la incurajarea organizarii unor forte neregulate sau de voluntari, ori de bande inarmate, inclusiv mercenari pentru incursiuni pe teritoriul unui alt stat.
    Sunt cazuri insa când, potrivit Cartei, se poate recurge la forta, si anume pe baza unei decizii a Consiliului de Securitate, apelând la mecanismul prevazut de Carta in vederea reprimarii actelor de agresiune, precum si in exercitarea dreptului legitim la autoaparare individuala sau colectiva a statelor impotriva unui atac armat.
    Prevederea ca „toti membrii, in scopul de a asigura tuturor drepturile si avantajele decurgând din calitatea de membru, vor indeplini cu buna credinta obligatiile asumate in conformitate cu Carta" trebuie inteleasa in lumina preambulului la Carta, in care se arata ca popoarele Natiunilor Unite isi exprima hotarârea de a stabili conditii pentru ca justitia si respectul pentru obligatiile decurgând din tratate si alte izvoare ale dreptului international sa poata fi asigurate.
    Formularile utilizate in aceste texte se cuvin a fi interpretate ca referindu-se la obligatiile de a respecta si indeplini cu buna credinta principiile inscrise in Carta si, intr-un inteles larg, normele dreptului international si angajamentele luate prin tratate.
    Buna credinta inseamna o comportare a statelor conform principiilor eticii si dreptului, o atitudine scrupuloasa si corecta, loiala si sincera fata de obligatiile asumate.
    Aceste obligatii trebuie sa fi fost asumate de state in mod liber si pe baza egalitatii in drepturi, cu respectarea principiilor si regulilor general recunoscute ale dreptului international.
    Consacrarea in Carta a principiilor fundamentale ale dreptului international evidentiaza rolul O.N.U. in intarirea legalitatii internationale, in asezarea relatiilor dintre state pe comandamentele dreptului, in stimularea, pe aceasta baza, a cooperarii internationale in variate domenii. Aceste principii calauzesc ferm politica externa a tarii noastre si constituie o trasatura a contributiei pe care o aduce la respectarea si dezvoltarea dreptului international, la promovarea ratiunii si justitiei in raporturile interstatale.

2.3. Sistemul si structura Natiunilor Unite
    Sistemul Natiunilor Unite cuprinde totalitatea structurilor organizatorice si functionale instituite de Carta si create pe baza ei, inclusiv organizatiile conexe (institutiile specializate).
    Stabilirea unui just echilibru intre nevoile reale ale organizatiei, corespunzatoare exigentelor puse de cooperarea internationala, de situatia politica mondiala si o rationala configurare a sistemului Natiunilor Unite se inscrie pe traiectoria ce ar trebui urmata de organizatie in viitor, pe linia maririi eficientei sale.
    Existenta unui sistem al Natiunilor Unite cu o structura organizatorica, cu scopuri si functii precizate in Carta, cu mijloace financiare proprii, alocate in vederea realizarii acestora, o defineste ca având personalitate juridica internationala derivata si limitata, spre deosebire de state. Recunoasterea acestei calitati nu schimba cu nimic caracterul de organizatie interguvernamentala, bazata pe principiul egalitatii suverane.
    Carta mai arata ca organizatia se va bucura pe teritoriul fiecarui stat membru de capacitatea juridica necesara pentru indeplinirea functiilor si realizarea scopurilor sale. De exemplu, O.N.U. poate cumpara sau inchiria imobile si orice alte bunuri necesare activitatii sale.
    Fara sa fie prevazut in Carta, statele membre au trimis misiuni permanente pe lânga O.N.U., la sediul sau din New York, conduse de diplomati cu gradul de ambasador. Este un sector insemnat al relatiilor diplomatice ale organizatiei ca persoana juridica internationala, cu caracter derivat si limitat.
    In afara de membrii originari (sau fondatori), adica acele state ce au semnat Declaratia Natiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, ori au participat la Conferinta de la San Francisco, orice stat poate deveni membru al O.N.U., daca este „iubitor de pace" si daca accepta obligatiile cuprinse in Carta. Aprecierea indeplinirii conditiilor prevazute in Carta se face in cadrul unei proceduri cu caracter electiv, la care participa Consiliul de Securitate si Adunarea Generala. Hotarârea de admitere a unui stat ca membru in organizatie revine Adunarii Generale, in prealabil insa trebuind sa existe o recomandare favorabila din partea Consiliului de Securitate.
    Subliniem ca distinctia dintre membrii fondatori si noii membri nu are nici un fel de repercusiuni asupra drepturilor si obligatiilor, egale pentru toti membrii, ci marcheaza in fond doar momentul constituirii organizatiei. Orice membru poate fi suspendat din exercitiul drepturilor si privilegiilor decurgând din calitatea de membru daca Consiliul de Securitate intreprinde impotriva sa o actiune preventiva sau de constrângere. Sanctiunea se aplica de Adunarea Generala la propunerea Consiliului de Securitate. La restabilirea in drepturi se aplica aceeasi procedura. In Carta s-a prevazut si posibilitatea de a exclude un stat care incalca in permanenta principiile acesteia. Procedura de excludere comporta o hotarâre a Adunarii Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate.
    Nucleul sistemului Natiunilor Unite il constituie cele sase organe principale: Adunarea Generala; Consiliul de Securitate; Consiliul Economic si Social (ECOSOC); Consiliul de Tutela; Curtea Internationala de Justitie si Secretariatul. Pe lânga ele functioneaza numeroase organe subsidiare (sau auxiliare).
    Sub aspectul compunerii, primele patru organe sunt alcatuite din reprezentanti ai statelor, folosesc un sistem de votare si o procedura in esenta asemanatoare. Ultimele doua organisme nu sunt compuse din reprezentanti ai statelor, ci au o structura diferita. Deoarece in afara de Adunarea Generala, celelalte organe au un numar restrâns de reprezentanti ai statelor sau de persoane alese de organele principale, s-a instituit si aplicat principiul repartitiei geografice echitabile, combinat cu reinnoirea, la intervale rezonabile, a componentei lor.
    In ceea ce priveste sistemul de votare, se aplica principiul un stat – un vot. O alta trasatura a procedurii de vot este cerinta unei majoritati (de 2/3 sau simpla) in adoptarea deciziilor (recomandari si hotarâri) si nu cerinta unanimitatii, cu exceptia Consiliului de Securitate, calculându-se numai voturile celor prezenti si votanti, abtinerile nefiind socotite in numarul voturilor.

    Adunarea Generala este singurul organ principal al Natiunilor Unite care se compune din toti membrii organizatiei.
    Adunarea Generala este o conferinta diplomatica permanenta, nefiind insa un organ legislativ, caci nu este competenta sa emita legi. Este un for de deliberare, in care orice stat, mare sau mic, poate sa-si formuleze ideile, sa discute o problema, sa propuna o rezolutie. Adunarea generala a dobândit, din ce in ce mai mult, o pozitie de supraveghere generala asupra activitatilor organizatiei.
    Carta a intentionat sa confere Adunarii Generale rolul de cel mai reprezentativ organ al Natiunilor Unite, sa-i confere functii dintre cele mai cuprinzatoare, esentiale pentru activitatea organizatiei. Astfel, Adunarea Generala poate discuta orice probleme sau chestiuni care intra in cadrul Cartei, sau care se refera la puterile si functiile oricareia din organele prevazute in ea si poate face recomandari membrilor organizatiilor si Consiliului de Securitate in toate aceste probleme. Celelalte prevederi ale Cartei referitoare la puterile si functiile Adunarii constituie o concretizare, in diverse domenii, a competentei generale atribuite acestui organ principal. Asemenea puteri si functii ar putea fi impartite, fara a da clasificarii un caracter rigid, in: a) cele legate de colaborarea statelor membre pentru realizarea scopurilor Cartei; b) cele privind buna functionare a organizatiei si compunerea diverselor organe.
    a) Printre functiile Adunarii Generale legate de realizarea scopurilor O.N.U., Carta le defineste mai intâi pe cele referitoare la mentinerea pacii si securitatii internationale si la colaborarea politica in general. Pe scurt, asemenea functii incumba: examinarea principiilor generale de colaborare pentru mentinerea pacii si securitati internationale; discutarea oricaror probleme privitoare la acest domeniu; sesizarea Consiliului de Securitate asupra situatiilor care ar putea pune in primejdie pacea si securitatea internationala; initierea de studii si formularea de recomandari in scopul de a promova colaborarea internationala in domeniul politic; solutionarea pasnica a diferendelor internationale ;
    b) Printre atributiile Adunarii Generale in legatura cu structura si functionarea organizatiei sunt obligatia Consiliului de Securitate si a celorlalte organe principale de a-i prezenta rapoarte, ceea ce subliniaza rolul Adunarii Generale de supraveghere generala a activitatilor Natiunilor Unite. Este important pentru functionarea organizatiei ca toti membrii sa primeasca informatii referitoare la felul cum isi indeplinesc atributiile toate organele si sa-si expuna punctul de vedere in legatura cu aceasta.
    Dintre rapoartele primite de Adunarea Generala, cel mai cuprinzator este raportul anual al secretarului general (care trece in revista toate activitatile organizatiei si problemele de interes general, prezentat Adunarii (inainte de inceperea fiecarei sesiuni).
    Consiliul de Securitate supune Adunarii Generale rapoarte anuale si speciale, care trebuie sa cuprinda o dare de seama cu privire la masurile luate de acesta in vederea mentinerii pacii si securitatii internationale.
    Discutând rapoartele, Adunarea Generala poate face recomandari exprimându-si indirect nemultumirea fata de felul cum un organ a actionat intr-o anumita problema, propunând unele masuri noi, sau atragând atentia asupra felului in care aceasta problema a fost tratata de Adunare.
    Un loc de prim ordin are Adunarea Generala in ceea ce priveste atributiile financiare. Carta prevede ca Adunarea Generala examineaza bugetul organizatiei, il aproba, apoi membrii suporta cheltuielile acesteia prin contributiile lor, potrivit unor repartitii. In afara de aceasta, Adunarea Generala examineaza si aproba acordarea de ajutoare financiare si bugetare prin institutiile specializate si examineaza bugetele lor administrative, in scopul de a le face recomandari.
    In practica, fata de cresterea continua a cheltuielilor organizatiei, indeplinirea atributiilor in domeniul bugetar provoaca dificultati sporite. O alta categorie de atributii ale Adunarii Generale privind functionarea organizatiei, sunt cele in legatura cu admiterea de noi membri, la recomandarea Consiliului de Securitate si alegerea statelor intrând in compunerea altor organe principale.
    Adunarea Generala alege membrii nepermanenti ai Consiliului de Securitate, statele care alcatuiesc ECOSOC si o parte din membrii Consiliului de Tutela.
    Paralel cu Consiliul de Securitate, Adunarea Generala alege judecatorii Curtii Internationale de Justitie si numeste secretarul general la recomandarea Consiliului de Securitate.
    Forma de lucru in care Adunarea Generala isi exercita atributiile o constituie sesiunile. Sesiunile anuale ordinare incep in cea de-a treia zi de marti a lunii septembrie la sediul organizatiei. La inceputul fiecarei sesiuni, Adunarea fixeaza durata ei. Ea poate decide o intrerupere temporara a lucrarilor si reluarea lor la alta data. Pe lânga sesiunile ordinare ale Adunarii Generale, Carta a prevazut si posibilitatea intrunirii unor sesiuni extraordinare, care sunt convocate in termen de 15 zile de la primirea unei cereri in acest sens de catre secretarul general. In practica s-au adaugat la sesiunile extraordinare sau speciale, si cele de urgenta, care se convoaca de catre secretarul general in 24 de ore de la primirea cererii din partea Consiliului de Securitate sau a majoritatii membrilor.
    La sesiunile Adunarii Generale fiecare stat membru trimite o delegatie compusa din 5 reprezentanti cu loctiitorii lor, insotiti de consilieri si experti.
    Ordinea de zi a Adunarii Generale are urmatoarele capitole: a) raportul secretarului general asupra lucrarilor organizatiei; b) rapoartele celorlalte organe principale, ale organelor subsidiare ale Adunarii si ale institutiilor specializate (daca sunt prevazute in acordurile incheiate cu acele institutii); c) punctele stabilite de Adunarea Generala la sesiunea anterioara si reinscrise de ea pe ordinea de zi a respectivei sesiuni; d) toate punctele propuse de alte organe principale; e) toate punctele propuse de statele membre; f) punctele privind bugetul pe anul viitor si darea de seama de executare a bugetului pe anul ce expira; g) puncte propuse de state care nu sunt membre in O.N.U. in legatura cu diferende la care sunt parti.
    Numarul punctelor de pe ordinea de zi a Adunarii Generale a crescut an de an variind de obicei intre 90 si 100.
    Cu exceptia alegerilor de membri in diversele organe, care se fac prin vot secret, prin completarea unor buletine cu numele statului respectiv, votul este deschis, prin ridicarea mâinii, de obicei a cartoanelor cu numele statului caruia ii apartine delegatia.
    Impotriva principiului un stat-un vot, prevazut in Carta, ca aplicare a egalitatii suverane, s-au formulat de-a lungul timpului o serie de critici, pretinzându-se ca nu ar fi echitabil si realist ca un stat cum ar fi de exemplu sau unul dintre cele mai recent admise state in organizatie, Palau sa aiba aceeasi putere de votare cu S.U.A., China, Rusia sau Germania. Inegalitatea in fapt a statelor membre, sub aspectul intinderii teritoriale, numarului populatiei, puterii economice si militare etc., ar trebui sa duca la adoptarea unui sistem de vot „ponderat". S-au formulat diferite asemenea sisteme de vot ponderat, luându-se drept criterii marimea contributiilor financiare, numarul populatiei etc.. Unele dintre propunerile de acest fel sustin si transformarea Adunarii Generale intr-o adunare legislativa, dupa modelul parlamentelor interne din tarile anglo-saxone.
    Este adevarat ca sistemul de vot ponderat, dupa marimea contributiilor financiare, este aplicat in cadrul Fondului Monetar International (F.M.I.), Bancii Mondiale, cât si Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), institutii specializate din familia O.N.U., ca si in mecanismul Uniunii Europene, unde criteriul este numarul populatiei. Aplicat de Adunarea Generala a O.N.U. ceea ce ar implica o revizuire a Cartei votul ponderat ar insemna subordonarea organizatiei unui grup de puteri.
    In cele din urma, Adunarea Generala se infatiseaza ca o vasta arena diplomatica. In cadrul ei se dezvolta diplomatia multilaterala, creatie a secolului XX, legata de existenta organizatiilor internationale cu vocatie universala si deosebita de diplomatia bilaterala, clasica sau traditionala. Diplomatia multilaterala in cadrul O.N.U. are un caracter de continuitate prin existenta misiunilor permanente trimise de state pe lânga organizatie. Asemenea misiuni indeplinesc un rol util in dezvoltarea relatiilor diplomatice si in exprimarea pozitiei statelor in probleme insemnate ale vietii internationale. O activitate sustinuta in aceasta directie este desfasurata de misiunea permanenta a României pe lânga O.N.U.. Prin intermediul ei s-au inlesnit contactele cu state cu care tara noastra nu intretinea la un moment dat relatii diplomatice, ceea ce a deschis calea spre stabilirea acestora (atât in timpul regimului comunist, de exemplu cu R.F. Germania, cât si dupa 1989 de exemplu cu Coreea de Sud si Africa de Sud). Pozitia României fata de evenimentele internationale ce au intervenit in perioadele dintre sesiunile Adunarii Generale a fost formulata in note adresate O.N.U. de misiunea permanenta, circulând ca documente ale organizatiei.
    Pentru unele tari in curs de dezvoltare, misiunile lor permanente la O.N.U. tin locul celor pe care nu sunt in masura sa le trimita in diverse state. Organizatia Natiunilor Unite si Adunarea Generala a acesteia, constituie locul in care fiecare natiune poate avea contacte cu vecinii sai, toate statele fiind vecine in contextul globalizarii.
    Dialogul se mentine intotdeauna, problemele insolubile nu sunt impinse la punctul in care ar ameninta civilizatia. Este locul unde diplomatia gaseste larg câmp de aplicare, stiut fiind ca, asa cum spunea un cunoscut diplomat francez, Jules Cambon, cel mai bun instrument la dispozitia unui guvern care doreste sa convinga un alt guvern, vor ramâne cuvintele spuse de un om la locul lui.
    Consiliul de Securitate. Consiliul de Securitate are un loc aparte in sistemul organelor principale ale O.N.U.. El este investit cu raspunderea principala pentru realizarea primului scop al Natiunilor Unite – mentinerea pacii si securitatii internationale. Consiliul de Securitate, având functii circumscrise strict acestui domeniu, are puteri speciale de decizie si actiune in prevenirea si rezolvarea conflictelor internationale.
    Ca organ destinat sa faca fata crizelor internationale, nu numai prin negocieri si metode de rezolvare pasnica, ci si prin actiuni prompte si eficace, compunerea sa trebuie sa indeplineasca o dubla cerinta: de a fi limitata la un numar mic de state si de a cuprinde, obligatoriu si permanent, marile puteri, a caror cooperare a fost considerata decisiva pentru preintâmpinarea si stingerea focarelor de tulburare a pacii.
    Ca atare, Consiliul de Securitate a avut initial in compunerea sa 11 membri, dintre care 5 membri permanenti indicati expres in Carta (China – care a fost reprezentata intre 1949 si 1979 de Taiwan, Franta, U.R.S.S., Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord si S.U.A.) si 6 membri nepermanenti. Pe baza unui amendament al Cartei, adoptat de Adunarea Generala in 1963 si intrat in vigoare la sfârsitul anului 1965, numarul membrilor nepermanenti ai Consiliului de Securitate a sporit la 10, astfel incât acest organ are in total 15 membri. Aceasta modificare s-a impus ca urmare a cresterii considerabile a numarului de membri. Membrii nepermanenti sunt alesi pe o perioada de 2 ani (cu exceptia primelor alegeri când 3 membri nepermanenti au fost alesi pe o perioada de numai un an). Membrul al carui mandat expira nu va putea fi reales imediat, regula urmarind o rotatie cât mai mare a statelor membre in componenta consiliului.
    Criteriile de care Adunarea Generala trebuie sa tina seama in atare imprejurari sunt stabilite prin Carta: a) in primul rând contributia membrilor organizatiei la mentinerea pacii si securitatii si la infaptuirea celorlalte scopuri ale organizatiei si b) o repartitie geografica echitabila. In 1963, odata cu modificarea numarului de locuri de membri nepermanenti ai Consiliului de Securitate s-a fixat si distributia geografica a locurilor: cinci locuri pentru statele afro-asiatice; unul pentru statele din Europa rasariteana; doua pentru statele din America Latina si doua locuri pentru statele din Europa Occidentala si alte state.
    Puterile si functiile Consiliului de Securitate, definite in linii generale in prevederile capitolului V al Cartei (Consiliul de Securitate), sunt explicate in doua directii, in capitolele urmatoare astfel:
    a) atributiile Consiliului in solutionarea pasnica a diferendelor internationale (cap. VI). In baza cap. VI din Carta se desfasoara operatiile (militare) de mentinere a pacii sub mandat O.N.U., ori numai autorizate de O.N.U.;
    b) atributiile Consiliului in cadrul actiunilor ce pot fi intreprinse in caz de amenintari contra pacii, violari ale ei si acte de agresiune, implicând si aplicarea unor masuri de constrângere fara folosirea fortei armate si cu folosirea acesteia (cap. VII).
    In baza prevederilor cap. VII se desfasoara actiunile de impunere a pacii. Prima actiune de acest tip a fost initiata de Consiliul de Securitate in 1950 impotriva R.P.D. Coreene, ca urmare a invadarii de catre acest stat a Coreei de Sud. Alte actiuni similare au fost intreprinse in 1990-1991 impotriva Iraqului (Operatiile Desert Shield si Desert Storm);
    c) atributiile Consiliului de Securitate in raporturile dintre O.N.U. si organizatiile ori acordurile regionale având ca obiect mentinerea pacii si securitatii internationale intr-o anumita regiune geografica (cap. VIII). In aceasta categorie se inscrie operatia impotriva sârbilor bosniaci din 1995 desfasurata cu autorizatia O.N.U. si sub mandatul acesteia, dar executata de o organizatie regionala, N.A.T.O..
    Trebuie observat ca raspunderea principala a Consiliului de Securitate in mentinerea pacii si securitatii internationale nu reduce raspunderea in acest domeniu a Adunarii Generale ca organ format din toate statele si caruia Consiliul de Securitate, dupa cum prevede Carta, trebuie sa-i prezinte spre examinare rapoarte anuale si când este cazul, rapoarte speciale.
    In afara functiilor privind direct mentinerea pacii si securitatii internationale, Carta a conferit Consiliului de Securitate mai multe atributii aditionale. Consiliului i s-a incredintat indeplinirea, cu ajutorul Consiliului de Tutela, a functiilor O.N.U. referitoare la „zonele strategice" (teritorii din Oceanul Pacific puse sub mandat japonez de catre Societatea Natiunilor si trecute din 1947 sub tutela S.U.A.).
    Referitor la functionarea organizatiei, Consiliul are atributia de a face recomandari cu privire la admiterea de noi state, de suspendare a unui membru impotriva caruia intreprinde o actiune de constrângere si de excludere a celui care a incalcat sistematic principiile Cartei. Numirea secretarului general de catre Adunarea Generala se face la recomandarea Consiliului de Securitate.
    Consiliul de Securitate are si functii referitoare la Curtea Internationala de Justitie: alege judecatorii acesteia (care se face separat si de catre Adunarea Generala), adopta recomandari sau masuri pentru executarea hotarârilor care nu sunt aduse la indeplinire de catre o parte in litigiu, recomanda Adunarii Generale conditiile necesare aderarii la statutul Curtii Internationale de Justitie a statelor nemembre O.N.U. (de exemplu a Elvetiei).
    Cel mai important aspect al procedurii Consiliului de Securitate consta in sistemul de votare. Carta prevede urmatoarele referitor la aceasta materie: 1. Fiecare membru al Consiliului de Securitate dispune de un vot. 2. Hotarârile Consiliului de Securitate in problemele de procedura vor fi luate cu votul afirmativ a 9 membri. 3. Hotarârile Consiliului de Securitate in toate celelalte probleme vor fi luate cu votul afirmativ a 9 membri, in care sunt cuprinse voturile tuturor membrilor permanenti. Se mai precizeaza in Carta ca in cazul in care un stat membru al Consiliului este parte intr-un diferend supus acestuia, el se va abtine de la vot.
    Deci, Carta stabileste principiul unanimitatii marilor puteri, membre permanente in Consiliul de Securitate, in problemele de fond pe care acesta este chemat sa le rezolve, astfel incât un membru permanent, prin votul sau negativ – asa numitul „veto" – poate bloca orice hotarâre de fond a Consiliului de Securitate, inclusiv cele privind intreprinderea unei actiuni in caz de violare a pacii si a actelor de agresiune.
    Daca intre membrii Consiliului de Securitate exista neintelegeri cu privire la determinarea caracterului de fond sau de procedura a unei probleme, se cere un vot care sa includa pe cel al membrilor permanenti.
    Consiliul Economic si Social (ECOSOC) este al treilea organ principal al O.N.U.. El a fost instituit prin Carta pentru indeplinirea functiilor in domeniul cooperarii economice si sociale, cuprinzând si cooperarea in domeniul sanitar, al culturii, educatiei si altele asemanatoare.
    ECOSOC este un organ cu compunere relativ restrânsa.
    El a cuprins initial 18 membri iar din 1963 cuprinde 27. In fiecare an se aleg 9 state membre, pe o perioada de 3 ani, dar membrul al carui mandat expira poate fi ales imediat.
    Desi Carta nu a prevazut vreun criteriu pentru alegerea membrilor ECOSOC, in practica membrii permanenti ai Consiliului de Securitate sunt continuu realesi, iar pentru restul locurilor se urmeaza principiul reprezentarii regionale.
    Functiile ECOSOC sunt stabilite in articolele 62-66 din Carta O.N.U.. Aceste functii pot fi impartite in mai multe categorii.
    O prima categorie o reprezinta functiile indeplinite in cadrul Consiliului: studii, rapoarte si recomandari in problemele cooperarii economice, sociale, culturale, educative, sanitare; recomandari in scopul de a promova respectarea efectiva a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale; elaborarea de proiecte de conventii in domenii de competenta sa, spre a fi supuse Adunarii Generale; convocarea de conferinte internationale in acele domenii.
    O a doua categorie de functii se refera la institutiile specializate: incheierea de acorduri in care sa se prevada conditiile prin care acestea vor fi legate de organizatie, acordurile urmând a fi supuse aprobarii Adunarii generale; coordonarea activitatii acestor institutii, folosind in acest scop consultari ori recomandari adresate lor, Adunarii generale si statelor membre.
    O a treia categorie de functii se refera la activitatea organelor principale ale O.N.U.: informatii si sprijin acordate la cererea Consiliului de Securitate; acordarea de sprijin Consiliului de Tutela in problemele de competenta ECOSOC.
    O ultima categorie de functii se refera la indeplinirea de servicii, cu aprobarea Adunarii Generale, la cererea membrilor organizatiei sau a institutiilor specializate, functie ce se concretizeaza in variate programe de asistenta tehnica in domenii diverse, destinate in primul rând tarilor in curs de dezvoltare.
    Organele subsidiare ale ECOSOC sunt comisii in domeniul economic si social, ca si pentru incurajarea drepturilor omului. Numarul acestor organe subsidiare a crescut, pe masura ce orientarea ECOSOC in directia cooperarii economice si sociale a devenit tot mai pregnanta. Unele dintre comisiile ECOSOC au caracter tehnic sau functional, in timp ce altele au caracter regional. Uneori se recurge la grupuri de experti ce se constituie in comisii ad-hoc.
    ECOSOC se intruneste in fiecare an in doua sesiuni. Prima in luna aprilie la New York iar cea de a doua in iunie la Geneva, dupa un program de lucru in care chestiunile de pe ordinea de zi sunt sistematizate pe grupuri de probleme. Lucrarile sunt conduse de un birou compus dintr-un presedinte si trei vicepresedinti, care conduc fiecare lucrarile celor trei comitete ale sesiunii (economic, social si de coordonare) si sunt alesi in fiecare an. Dezbaterile se desfasoara dupa procedura folosita in Adunarea generala. Toate deciziile se adopta cu majoritatea simpla de voturi a membrilor prezenti si votanti.
    Conform Cartei, ECOSOC poate lua masuri pentru consultari cu organizatii neguvernamentale, atât internationale cât si nationale.
    Organizatiile neguvernamentale cu o competenta larga au statut consultativ A, cele cu competenta mai restrânsa au statut consultativ B, iar altele sunt doar inscrise intr-o evidenta tinuta de secretarul general. Dupa cum figureaza intr-o categorie sau alta, organizatiile neguvernamentale au drepturi mai largi sau mai limitate de a participa la activitatea ECOSOC.
    Consiliul de Tutela. Fata de situatia existenta in momentul elaborarii Cartei, inserarea unor prevederi care sa stabileasca un sistem pentru teritoriile aflate sub mandat, adica in administrarea unor puteri coloniale, a aparut ca normala. S-a instituit in acest fel sistemul de tutela, care pastrând in esenta ideea de a da teritorii in administrare unor state membre, are unele trasaturi pozitive in comparatie cu mandatele incredintate de Societatea Natiunilor.
    Carta da atributii largi organizatiei in ceea ce priveste controlul asupra sistemului si subliniaza ca finalitatea sa este de a favoriza "progresul politic, economic si social al populatiilor din teritoriile puse sub tutela si evolutia lor progresiva spre autoguvernare sau independenta". Consiliul de Tutela are in compunerea sa state indicate expres de Carta si anume: membrii organizatiei care administreaza teritorii sub tutela si membrii permanenti ai Consiliului de Securitate, ce nu administreaza asemenea teritorii. La acestea se adauga un numar de state alese pe o perioada de trei ani de Adunarea Generala, in asa fel ca in Consiliu sa fie reprezentate in mod egal statele membre administrante si cele neadministrante. Fiecare membru al Consiliului de Tutela are un singur reprezentant si un singur vot. Functia de supraveghere a aplicarii sistemului de tutela, conform obiectivelor stabilite in Carta, revine Adunarii Generale, si sub supravegherea acesteia, Consiliului de Tutela.
    Acesta este imputernicit: sa examineze rapoartele prezentate de autoritatea administrativa; sa primeasca petitii de la persoane si organizatii din teritoriile sub tutela si sa le examineze, consultându-se cu autoritatea administranta; sa organizeze vizite periodice in teritoriile sub tutela, la date fixate de acord cu autoritatea administranta.
    Intrucât incepând cu anul 1960 a avut loc o reducere drastica a numarului teritoriilor sub tutela. Consiliul de Tutela este singurul organ principal prevazut in Carta a carui existenta a devenit, in cea mai mare masura, un anacronism.
    Curtea Internationala de Justitie. Organul principal judiciar al O.N.U., al carui statut, parte integranta din Carta, reproduce cu putine modificari statutul Curtii Permanente de Justitie, creata sub egida Societatii Natiunilor, totusi Curtea Internationala de Justitie a fost considerata la San Francisco ca fiind o instanta judiciara noua. Carta stabileste ca toti membrii O.N.U. sunt parti la statutul Curtii. Pot deveni insa parti la statut si state nemembre, cum este de exemplu cazul Elvetiei. Statele parte intr-un litigiu supus curtii sunt obligate sa se conformeze hotarârii ei. Daca nu o respecta, Consiliul de Securitate, la cererea celeilalte parti, va face recomandari sau va examina masurile pentru aducerea la indeplinire a hotarârii. Statutul Curtii, care contine dispozitii in legatura cu organizarea, competenta si functionarea acesteia este completat de un regulament de procedura.
    Curtea Internationala de Justitie este compusa din 15 judecatori alesi, indiferent de nationalitate, dintre persoanele cu inalte calitati morale, indeplinind conditiile cerute in tarile lor spre a fi numiti in functiile cele mai inalte, ori au o competenta recunoscuta in dreptul international. In compunerea Curtii nu pot intra doi cetateni ai aceluiasi stat. Judecatorii sunt alesi atât de Adunarea Generala cât si de Consiliul de Securitate.
    Sunt alesi cei care intrunesc majoritatea absoluta de voturi, fara a se aplica, in Consiliul de Securitate, principiul unanimitatii.
    Curtea este competenta sa judece litigiile dintre state pe care acestea cad de acord sa i le supuna. Spre deosebire de justitia interna, justitia internationala are un caracter facultativ sau voluntar, neexistând deocamdata un mecanism de urmarire a aplicarii hotarârilor Curtii. Totusi Consiliul de Securitate poate lua unele masuri coercitive, daca considera ca in cazurile in speta sunt aplicabile prevederile capitolelor VII sau VIII din Carta (respectiv actiuni in caz de amenintari impotriva pacii, de violari ale pacii si de acte de agresiune si acorduri regionale).
    In statutul Curtii exista o prevedere in temeiul careia statele pot declara ca accepta sa supuna Curtii orice diferende cu caracter juridic, recunoscând jurisdictia obligatorie a Curtii pentru asemenea diferende. In afara de aceasta functie, care se indeplineste dupa o procedura judiciara similara cu cea a tribunalelor interne, Curtea da avize consultative, in care isi exprima opinia intr-o problema de drept privind aplicarea Cartei si functionarea organelor O.N.U..
    Privind retrospectiv activitatea Curtii Internationale de Justitie, se constata ca aceasta nu a jucat rolul intentionat de Carta in sistemul organelor principale ale O.N.U.. Inca nu s-a ajuns ca acest organ sa dobândeasca caracterul de universalitate dorit de autorii Cartei.
    Secretariatul este compus, dupa cum se arata in Carta, din secretarul general si personalul necesar organizatiei. Secretarul general este numit de Adunarea Generala, la recomandarea Consiliului de Securitate pe o perioada de 5 ani, putând fi reales pentru inca un al doilea mandat. Personalul secretariatului este numit de secretarul general. Secretarul general este cel mai inalt functionar administrativ al organizatiei. In aceasta calitate el va actiona la toate sedintele celorlalte organe principale, va indeplini orice alte functii ce-i sunt incredintate de aceste organe si va intocmi, spre a-l inainta Adunarii Generale, raportul anual asupra activitatii organizatiei. Asadar secretarul general este investit de catre Carta cu atributii administrative si executive.
    Practica O.N.U. imparte aceste atributii in mai multe categorii. Prima categorie este alcatuita din functiile administrative si executive de ordin general. Sunt cuprinse aici atributiile secretarului general in legatura cu sesiunile organelor Natiunilor Unite (redactarea ordinii de zi, convocarea sesiunilor si sedintelor, examinarea deplinelor puteri, asigurarea cu personalul si serviciile necesare).
    O serie de functii insemnate de aceeasi natura sunt indeplinite de secretarul general in privinta coordonarii sesiunilor, sedintelor, programelor de lucru si problemelor ce trebuie examinate cu prioritate, inclusiv coordonarea activitatii O.N.U. cu cea a institutiilor specializate. Secretarul general este presedintele Comitetului administrativ pentru coordonare, ce functioneaza din 1947 si in compunerea caruia intra directorii institutiilor specializate si al Agentiei internationale pentru energia atomica. La sesiunile acestui comitet participa si secretarul executiv al GATT, ca si secretarii mai multor organe subsidiare ale O.N.U.. Comitetul administrativ pentru coordonare are un rol de seama in asigurarea functionarii vastului mecanism al sistemului O.N.U.. Este un rol complementar celui ce revine ECOSOC, caruia Comitetul este obligat sa-i prezinte rapoarte.
    O alta functie a secretarului general priveste pregatirea lucrarilor diferitelor organe si executarea rezolutiilor acestora. In acest cadru, secretarul general, prin membrii secretariatului asigura elaborarea de studii si proiecte, pâna la operatiile tehnice laborioase in legatura cu documentele O.N.U. (intocmirea proceselor verbale de sedinte, multiplicarea si distribuirea lor, ca si a diverselor propuneri si amendamente, sprijinirea raportorilor in elaborarea rapoartelor, multiplicarea si distribuirea lor si alte operatii asemanatoare). Potrivit rezolutiilor ce se adopta de diverse organe, secretarul general este insarcinat uneori numai sa le comunice statelor membre, informând organele O.N.U. despre felul in care sunt aplicate, cerând date si observatii in legatura cu aceste rezolutii sau alte documente ale O.N.U.. In alte cazuri, secretarul general urmeaza sa colaboreze la executarea rezolutiei, ori sa execute el insusi anumite actiuni prevazute in rezolutie.
    Secretarului general ii sunt incredintate prin Carta atributii de inregistrare a tuturor tratatelor incheiate de statele membre si printr-un regulament adoptat ulterior in legatura cu aceasta inregistrare, intocmirea unui repertoriu pentru acordurile incheiate de O.N.U. si institutiile specializate, asigurând si publicarea lor intr-o colectie a O.N.U..
    Secretarul general este si depozitarul a numeroase conventii internationale, in primul rând al celor incheiate in cadrul O.N.U., al instrumentelor de ratificare si aderare la aceste conventii si al altor documente conexe, având si o serie de obligatii de instiintare a statelor parti.
    Printre functiile tehnice ale secretarului general sunt incluse operatiile pentru culegerea de informatii si elaborarea de studii, asistenta in chestiuni procedurale data la sedintele organelor O.N.U., precum si redactarea documentelor, asistenta juridica.
    Secretarul general are atributii si in domeniul financiar. El pregateste prevederile bugetare pe care le supune statelor membre si Comitetului consultativ pentru programe administrative si bugetare, face expuneri in fata Comitetului Adunarii generale pentru probleme administrative si financiare. Dupa adoptarea bugetului, controleaza utilizarea fondurilor, administreaza bugetul, ordona plati, primeste contributiile voluntare si este depozitarul fondurilor organizatiei.
    Secretarul general (direct sau prin membrii Secretariatului imputerniciti in acest scop) indeplineste si atributii de reprezentare a O.N.U. in raporturile cu statele membre, cu misiunile permanente ale acestora, cu institutiile specializate si alte organizatii si conferinte internationale. Din imputernicirea altor organe principale, el incheie acorduri internationale in numele O.N.U.. Secretarul general incheie contracte pentru serviciile ce se presteaza organizatiei si contractele de munca cu personalul Secretariatului.
    Personalul Secretariatului este numit de secretarul general, conform regulilor stabilite de Adunarea Generala, pe baza criteriilor de competenta si integritate precum si pe baza unei repartitii geografice echitabile. Pe plan international, conventia cu privire la imunitatile si privilegiile O.N.U., ca si conventiile asemanatoare ale institutiilor specializate au stabilit pentru functionarii internationali si expertii organizatiilor internationale interguvernamentale un statut apropiat de cel al personalului diplomatic, secretarul general, directorii institutiilor specializate si subsecretarii fiind asimilati cu diplomatii.

2.4. Tendinte in activitatea O.N.U.
    Ca raspuns la provocarea reprezentata de gestionarea problemelor unei societati in curs de globalizare, Organizatia Natiunilor Unite a evoluat treptat, fiind in prezent un complex de institutii politice.
    O.N.U. se bazeaza pe multe organizatii neguvernamentale, pentru a putea finanta unele dintre programele pe care le initiaza, dar aceste organizatii neguvernamentale nu se situeaza sub autoritatea si controlul sau. Aceasta implicare face ca limita dintre functiile organizatiilor internationale interguvernamentale si neguvernamentale sa devina foarte neclara. Exemple in acest sens pot fi Fondul Natiunilor Unite pentru copii (UNICEF), Fondul Natiunilor Unite pentru Populatie si Universitatea Natiunilor Unite. Toate aceste organizatii internationale utilizeaza fonduri asigurate de diverse organizatii neguvernamentale.
    Cresterea numarului de state membre ale O.N.U. si a amplificarii activitatii organelor acesteia s-a desfasurat in paralel cu cresterea interdependentei ce se manifesta in relatiile internationale de dupa cel de-al doilea razboi mondial. In cadrul O.N.U. statele au inteles in mod diferit modul de indeplinire a obiectivelor lor nationale. Statele in curs de dezvoltare, de exemplu, exploatând avantajul oferit de principiul un stat-un vot ce guverneaza activitatea Adunarii Generale, incearca sa directioneze activitatea O.N.U. spre acele domenii de activitate care pentru ele sunt considerate cele mai importante. Aceste prioritati au fost reflectate in numarul mare de diverse agentii afiliate, create pentru a rezolva, sau cel putin a se ocupa de o varietate foarte mare de probleme. In anii ce au trecut de la constituirea O.N.U., tarile in curs de dezvoltare au fost interesate in special de problemele decolonizarii si dezvoltarii economice, in timp ce marile puteri au utilizat O.N.U. pentru a se confrunta in cadrul razboiului rece si a urmari indeplinirea strategiilor aferente acestei confruntari. Aceasta diferenta de viziune s-a modificat odata cu incetarea razboiului rece. Desi controlul exercitat asupra operatiilor de pace executate sub mandat O.N.U. si sprijinul financiar acordat organizatiei nu mai divizeaza statele dezvoltate din Nord de cele in curs de dezvoltare din Sud in acelasi mod ca pe timpul razboiului rece, când S.U.A. si U.R.S.S. aveau in vedere in primul rând interese militare, iar tarile in curs de dezvoltare vizau in primul rând interese sociale si economice, diferentele ramân inca mari. In zilele noastre tarile in curs de dezvoltare continua sa opuna rezistenta tarilor dezvoltate, dar in acelasi timp protesteaza fata de faptul ca tarile dezvoltate ignora din ce in ce mai mult nevoile lor.
    Diferentele de vederi intre tarile in curs de dezvoltare si cele dezvoltate, modul in care acestea percep prioritatile Natiunilor Unite sunt foarte evidente in dezbaterile ce au loc in legatura cu bugetul O.N.U..
    Controversa actuala se centreaza pe modul in care statele membre ar trebui sa interpreteze prevederea din Carta referitoare la faptul ca cheltuielile O.N.U. trebuie sa fie stabilite pentru fiecare membru in parte de catre Adunarea Generala.
    Bugetul O.N.U. consta in trei elemente distincte: bugetul de baza, bugetul pentru operatiile de pace si bugetul pentru programele voluntare.
    Statele membre participa la bugetul pentru unele dintre operatiile de pace si pentru programele voluntare dupa cum cred de cuviinta. Programele ce sunt subventionate din bugetul de baza si unele dintre operatiile de pace nu sunt lasate la aprecierea statelor, bugetul respectiv fiind evaluat in Adunarea Generala. Mecanismul, foarte precis de altfel, prin care se evalueaza capacitatea de plata a fiecarui stat membru este destul de complicat, dar in linii mari evaluarea cuantumului contributiei fiecarui stat este in strânsa corelatie cu capacitatea sa de plata si cu produsul intern brut pe cap de locuitor in corelatie cu produsul intern brut total. Astfel, S.U.A. care au cele mai mari resurse dintre statele lumii contribuie cu 25% din bugetul normal (dar mai putin decât contributia pe care o plateau la infiintarea organizatiei, care era de 50% din bugetul normal). In acelasi timp, mai multe zeci de state dintre cele mai sarace contribuie cu minimum posibil, adica cu 0,01% fiecare, din acelasi buget. S.U.A. ramân in continuare si principalul contribuabil la bugetul actiunilor de pace si la bugetul programelor voluntare.
    Diferente de opinii referitoare la modul de stabilire a bugetului si a contributiei diverselor state au existat intotdeauna, dar acestea s-au amplificat in mod progresiv, in mare parte datorita faptului ca Adunarea Generala stabileste contributiile bazându-se pe regula votului majoritar. Dilema actuala este ca grupul de tari care dispune de cele mai multe voturi (adica al tarilor in curs de dezvoltare) nu poseda resursele financiare, in timp ce statele cele mai prospere, care detin aceste resurse nu detin majoritatea voturilor.
    Pentru a ne da seama de aceste discrepante putem analiza modul in care a fost stabilita contributia obligatorie a statelor membre in decembrie 1997 pentru perioada 1998-2000. Astfel, primele opt state in ordinea marimii contributiei pe care o au de platit, contribuie impreuna cu 70% din bugetul O.N.U., având totusi numai 8 voturi din cele 185 ale Adunarii Generale. Celelalte state ce detin o mare majoritate de voturi, 177, au de platit numai 30% din bugetul normal al organizatiei. Aceasta situatie a dus la multe dispute intre statele cele mai dezvoltate si cele in curs de dezvoltare, a caror putere de decizie a devenit din ce in ce mai mare in cadrul Adunarii Generale. In acelasi timp, marile puteri s-au aratat ingrijorate de modul in care sunt stabilite prioritatile O.N.U., de eficienta administratiei organizatiei si de nivelul in crestere al cheltuielilor acesteia. Tarile bogate si-au pus intrebarea daca formula de stabilire a contributiei fiecarui stat este corecta sau nu. S-a pus problema daca nu cumva actuala procedura de stabilire a bugetului si a contributiilor statelor nu asigura un sistem de taxare fara a asigura si o reprezentare proportionala echitabila. Statele in curs de dezvoltare au replicat utilizând argumentul ca marile puteri economice trebuie sa-si asume responsabilitati financiare proportionale cu bogatia si influenta de care se bucura.
    Disputa nu se refera numai la bani (bugetul normal al O.N.U. reprezentând in 1998 un total apropiat de 3 miliarde de dolari S.U.A.) ci in primul rând la diferenta de ierarhizare a valorilor si la stabilirea modului in care influenta politica a statelor se reflecta (sau nu) in activitatea Organizatiei Natiunilor Unite.
    Statele mai sarace sustin ca argumentul principal pentru stabilirea bugetului O.N.U. trebuie sa il reprezinte nevoile reale la nivel global.
    Principalii contribuabili insa sustin ca nu sunt dispusi sa plateasca pentru programe pe care nu le aproba, fiind in general suficient de circumspecti la sumele din ce in ce mai mari pe care trebuie sa le plateasca. Statele Unite in mod deosebit, si-au manifestat in mod ferm insatisfactia cu privire la politica financiara a O.N.U. si la inceputul anilor nouazeci chiar au refuzat sa-si plateasca contributia, având inca o datorie de 1,3 miliarde de dolari S.U.A. fata de bugetul O.N.U. la sfârsitul anului 1998. Aceasta pozitie a S.U.A. continua o linie de conduita adoptata inca din timpul administratiei Carter, când S.U.A. au parasit Organizatia Mondiala a Muncii (dupa incercarea fara succes de a influenta politica acesteia).
    In timpul presedintelui Reagan S.U.A. s-au retras din UNESCO, ca raspuns la ceea ce administratia S.U.A. a considerat politizarea acestei organizatii si ostilitatea acesteia fata de valorile occidentale (incluzând in special lipsa de comunicare). In acest fel UNESCO a ramas fara 25% din bugetul sau anual.
    Chiar daca tarile in curs de dezvoltare reusesc sa impuna programul de lucru al Adunarii Generale, multe din ele nu reusesc, ca si Statele Unite ale Americii de exemplu, sa-si plateasca contributia anuala si nici sa obtina sprijin politic din partea unor contribuabili cu influenta. In realitate in anii nouazeci, aproximativ 90% dintre tarile in curs de dezvoltare aveau datorii fata de bugetul O.N.U..
    Incasarea contributiei statelor la bugetul O.N.U. a devenit o problema cronica, exemplul cel mai concludent reprezentându-l S.U.A. care intre 1993 si 1998 au avut in permanenta restante care in medie s-au ridicat la 2 miliarde de dolari S.U.A.. S.U.A. acuza O.N.U. de exacerbarea birocratiei si de lipsa de eficienta in cheltuirea fondurilor.
    S.U.A, cauta ca in mod unilateral sa-si reduca contributia la bugetul O.N.U. de la 25% la 20% iar contributia la bugetul operatiilor de pace de la 31% la 25%. Concomitent S.U.A. au solicitat imperativ, ca o conditie a continuarii sustinerii financiare a organizatiei, o reforma masiva in organizarea, incadrarea cu personal si politica financiara a O.N.U.. De curând chiar, S.U.A. au anuntat ca ar putea fi de acord cu largirea Consiliului de Securitate de la 15 la 21 de membri, rolul principalilor contribuabili printre care Japonia si Germania trebuind, in aceasta viziune, sa devina mai vizibil.
    In raspuns la criza creata si presiunea exercitata asupra O.N.U., Secretarul general Kofi Annan a initiat si anuntat demararea unei „revolutii tacute" având drept obiective consolidarea structurilor, reduceri de personal pentru programele depinzând direct de institutia Secretarului general, eradicarea coruptiei si a risipei de fonduri si cresterea eficientei manageriale. Acest program initiat de Kofi Annan a inclus o reducere a cheltuielilor pentru bugetul anilor 1998-1999 de 123 milioane dolari, urmata de o inghetare a acestora pe timp de 4 ani. Reducerea personalului O.N.U. este de asemenea un proces deja in curs de desfasurare, prima reducere de doua mii de posturi având loc in anul 1996 (de la 12 mii la 10 mii), o noua reducere de inca doua mii de posturi (de la 10 mii la 8 mii) incepând in 1997 si urmând sa se incheie la sfârsitul anului 2000.
    In afara de aceste masuri deja implementate, secretarul general Kofi Annan a initiat un program: „Reinnoirea Natiunilor Unite, un program de reforma" pe baza caruia a solicitat Adunarii Generale stabilirea unei comisii care sa revizuiasca mandatele agentiilor specializate ale O.N.U. care nu se afla sub autoritatea si controlul nemijlocit al secretarului general. De asemenea secretarul general a propus ca Adunarea Generala sa ia in discutie si sa stabileasca prioritatile organizatiei pentru secolul XXI. In cadrul programului de reforma initiat cheltuielile aferente functionarii secretariatului O.N.U. au fost reduse cu o treime, de la 38% la 25% din bugetul normal al organizatiei, diferenta de fonduri fiind transferata unui fond alocat dezvoltarii tarilor celor mai sarace ale lumii. Bugetul normal al O.N.U. a fost redus la nivelul de 2,5 miliarde dolari pentru anii 1998 si 1999 (de la 3 miliarde dolari). In cadrul acestui buget a fost mentinuta cota S.U.A. de 25%, a fost redusa contributia Rusiei la 2,87% si au fost majorate contributiile Japoniei la 20,6%, a Germaniei la 9,6%, a Italiei la 5,4% si a fost mentinuta contributia Chinei la un nivel de sub 1% din veniturile prevazute in buget. Programul de reforma a reusit sa asigure convergenta tuturor programelor initiate de O.N.U. in cinci categorii principale (dezvoltare, programe umanitare, pace si securitate, economico-sociale si activitatea secretariatului). De asemenea, a fost infiintat postul de loctiitor al secretarului general (al carui prim ocupant este o femeie, Louise Frechette). Noul buget, ca si intreg programul de reforma au fost aprobate prin vot de catre Adunarea Generala in decembrie 1998 si sunt in plin proces de aplicare, asigurând un fundament mai stabil pentru organizatie, chiar daca acest fundament este mai putin extins decât era inainte de initierea procesului de reforma.
    Viitorul Organizatiei Natiunilor Unite ramâne insa oarecum nesigur. Congresul S.U.A. continua sa nu dea curs cererilor administratiei prezidentiale a acestui stat de a se plati datoriile avute la bugetul O.N.U., respingând propunerile facute de presedintele Clinton cu intentia ca odata cu plata contributiei restante, S.U.A. sa nu mai fie tinta criticilor atât a aliatilor cât si a competitorilor. Continuarea S.U.A. de a nu-si achita obligatiile financiare fata de O.N.U. submineaza coeziunea destul de fragila a comunitatii internationale si pune sub semnul intrebarii sinceritatea promisiunilor S.U.A. de a sprijini si pe mai departe activitatea O.N.U., arata unii analisti. Pentru a inrautati lucrurile, intre membrii Adunarii Generale se manifesta divergente majore referitoare la modul in care este perceputa reforma initiata de Kofi Annan si in general schimbarile ce ar trebui sa aiba loc in cadrul organizatiei mondiale.
    Cu toate acestea, majoritatea celor ce sprijina ideea continuarii activitatii O.N.U. ramân optimisti, luând in considerare atât promisiunile de reforma facute de secretarul general Kofi Annan cât si experienta precedentelor crize prin care a trecut O.N.U. de la infiintarea sa pâna in prezent si prin care a reusit sa treaca cu succes. Contributia deosebit de importanta pe care O.N.U. a adus-o si continua sa o aduca la pacea si securitatea mondiala, la dezvoltarea si progresul global ramân fapte de necontestat si tot atâtea argumente in favoarea supravietuirii sale. Marea diferenta dintre mandatul pe care statele membre l-au incredintat Organizatiei Natiunilor Unite, mandat ambitios si totodata generos si mijloacele pe care aceleasi state le aloca organizatiei pentru indeplinirea atributiilor sale trebuie sa fie redusa prin actiunea convergenta a statelor membre si a organizatiei insasi, in caz contrar fiind necesara gasirea unei noi solutii, unei noi formule pentru a mentine o societate globala stabila si echitabila. Intrucât inca nu se prefigureaza alternativa acestei noi solutii, statele lumii au obligatia morala de a continua sa colaboreze pentru a asigura popoarelor si natiunilor lor, ca si umanitatii in intregul sau, un viitor lipsit de pericolul unor noi conflagratii, asa cum initiatorii Organizatiei Natiunilor Unite l-au gândit in momentul semnarii Cartei sale.

3. ORGANIZATIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (N.A.T.O.)

    Tarile din Europa Occidentala si aliatii acestora din America de Nord, respectiv S.U.A. si Canada, au fost confruntate in perioada 1945-1949 cu nevoia urgenta de restructurare economica, fiind in acelasi timp ingrijorate de politica si metodele expansioniste utilizate de U.R.S.S.. Dupa ce trupelor statelor occidentale li se redusese capacitatea combativa, ca urmare a intelegerilor dintre statele Natiunilor Unite din timpul si de la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, guvernele occidentale erau din ce in ce mai preocupate de faptul ca Uniunea Sovietica intentiona sa-si mentina nediminuata capabilitatea fortelor sale armate. In acelasi timp, având in vedere ideologia declarata a partidului comunist sovietic, era din ce in ce mai evident ca apelurile pentru respectarea Cartei O.N.U. si a intelegerilor internationale, incheiate la terminarea razboiului, nu puteau garanta suveranitatea si independenta tarilor democratice, confruntate atât cu amenintarea unei agresiuni externe cât si cu aceea a subversiunii interne. Inlocuirea regimului politic democratic cu regimul nedemocratic, represiunea opozitiei institutionalizate si a celei neinstitutionalizate, violarea flagranta a drepturilor omului in cele mai multe dintre tarile Europei Centrale si de Est, dar si in Asia si in alte regiuni ale globului, au constituit tot atâtea elemente ce s-au adaugat temerilor preexistente.

3.1. Constituirea si istoricul N.A.T.O.
    O succesiune de evenimente periculoase au accelerat luarea unor masuri politice si militare. Printre aceste evenimente au fost amenintarile directe la adresa suveranitatii Norvegiei, Greciei, Turciei, lovitura de stat pro-comunista din 1948 din Cehoslovacia, blocada ilegala a Berlinului, inceputa in aprilie acelasi an de catre U.R.S.S..
    In martie 1948, cinci state din Europa occidentala: Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie au semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care au decis sa-si constituie un sistem comun de aparare si sa-si intareasca relatiile, astfel incât sa poata rezista unor primejdii de natura ideologica, politica si militara, care ar fi putut fi operationalizate sub forma unor amenintari directe la adresa securitatii lor.
    In perioada imediat urmatoare au urmat negocieri cu S.U.A. si Canada cu scopul de a crea o alianta unica a Atlanticului de Nord, fondata pe garantii de securitate si angajamente mutuale intre Europa si America de Nord. Alte state europene, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles sa participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat in aprilie 1949, prin semnarea tratatului de la Washington, care instituia un regim de securitate comun, bazat pe un parteneriat intre cele 12 tari. Grecia si Turcia au aderat la tratat in anul 1952, Republica Federala Germania in 1955, Spania in 1982, iar Republica Ceha, Polonia si Ungaria in 1999.
    Alianta Atlanticului de Nord a fost intemeiata pe baza unui tratat la care statele au aderat in mod liber, dupa dezbatere publica si ratificare de catre parlamentele nationale. Tratatul precizeaza drepturile acestor state, precum si obligatiile lor internationale, conform Cartei O.N.U.. Tarile membre se angajeaza sa imparta atât riscurile si responsabilitatile, cât si avantajele ce decurg din securitatea colectiva, si sa nu incheie nici o intelegere internationala care sa fie incompatibila cu Tratatul.
    Caderea zidului Berlinului, in noiembrie 1989, reunificarea Germaniei in octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991 si schimbarile spectaculoase survenite in Europa Centrala si de Est au marcat sfârsitul razboiului rece, ce a modificat situatia politica din Europa si a schimbat fundamental imperativele de securitate ale membrilor Aliantei. Evenimentele ce au avut loc ulterior au dovedit ca pericolele si amenintarile la adresa pacii si stabilitatii se mentin. In urma hotarârilor luate de catre sefii de stat si de guvern ai tarilor aliantei in cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) si Washington (aprilie 1999), Alianta Atlanticului de Nord si-a adaptat strategia sa globala, in raport cu schimbarile produse in contextul strategic si politic. In urma deciziilor luate la Madrid trei state central europene, Polonia, Cehia si Ungaria au fost invitate oficial sa se alature aliantei, fapt finalizat prin deciziile luate la Summit-ul de la Washington care, nu numai ca a marcat aniversarea a cincizeci de ani de la crearea Aliantei Nord-Atlantice, dar pentru prima data in istoria acesteia a admis includerea de noi membri din rândul statelor ce in urma cu nu mai mult de zece ani erau considerate adversare ale acesteia.
    Conceptul strategic adoptat la Roma a propus o viziune larga asupra securitatii, bazata pe dialog si cooperare si pe mentinerea unui potential de aparare colectiva. Conceptul a integrat intr-un ansamblu coerent, aspectele politice si militare ale doctrinei N.A.T.O. in materie de securitate, cooperarea cu statele din Europa Centrala si de Est, devenite noi parteneri, devenind un punct de referinta in strategia Aliantei. Acest concept a adus ca elemente noi o mai mica dependenta fata de armele nucleare si efectuarea unor schimbari esentiale la nivelul fortelor armate intrunite ale N.A.T.O., incluzând reduceri substantiale sub raport numeric, al gradului de pregatire pentru lupta si a propus modificari in privinta mobilitatii, flexibilitatii si capacitatii de adaptare a acestor forte armate la diferite situatii, precum si utilizarea mai larga a fortelor multinationale. Au mai fost luate masuri si in ceea ce priveste fluidizarea structurii militare de comanda a N.A.T.O. si pentru adaptarea aranjamentelor si procedurilor aliantei in ce priveste planificarea apararii in functie de evolutia climatului de securitate in Europa si de cerintele procesului de gestionare a crizelor si de mentinere a pacii. ªefii de state si de guverne din tarile membre N.A.T.O. au dat publicitatii la Roma si o declaratie importanta, privind pacea si cooperarea, in care au precizat contextul in care trebuia sa se inscrie noul concept strategic al aliantei. In aceasta Declaratie ei au definit misiunile si orientarile viitoare ale aliantei, pe de o parte, in raport cu ansamblul institutiilor active in domeniul securitatii viitoare a Europei, iar pe de alta parte cu dezvoltarea parteneriatului si cooperarii cu tarile din Europa Centrala si de Est. De asemenea, s-a afirmat hotarârea intaririi rolului Conferintei pentru Securitate si Cooperare Europeana (ulterior transformata in Organizatia pentru Securitate si Cooperare Europeana – O.S.C.E.), intarind consensul existent intre tarile aliate asupra dezvoltarii Identitatii europene de securitate si aparare.
    O hotarâre cruciala pentru dezvoltarea increderii si cooperarii Vest-Est a constituit-o crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic-N.A.C.C. (transformat in 1997 in Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic-E.A.P.C.), având drept scop consultarea si cooperarea politica, militara, economica si stiintifica dintre tarile membre N.A.T.O. si noile democratii emergente din Europa Centrala si de Est.
    Dupa publicarea Declaratiei de la Roma au mai fost luate si alte masuri cu prilejul reuniunilor ministrilor Afacerilor Externe si ai Apararii si la Sesiunea permanenta a Consiliului Atlanticului de Nord, toate cu scopul de a continua adaptarea si transformarea Aliantei.
    Trei sunt domeniile de activitate carora li s-a acordat o atentie deosebita: cadrul politic institutional creat pentru a favoriza aprofundarea relatiilor intre N.A.T.O. si partenerii de cooperare din Europa Centrala si de Est, dezvoltarea cooperarii in sectorul apararii si in domeniul militar si in fine, rolul N.A.T.O. in gestionarea crizelor si in mentinerea pacii.
    Evenimentul cel mai important survenit in acest context a fost reuniunea inaugurala a Consiliului de Cooperare Nord Atlantic (N.A.C.C.) din 20 decembrie 1991, cu participarea ministrilor Afacerilor Externe, sau a reprezentantilor tarilor N.A.T.O. si a 6 tari din Europa Centrala si de Est, (printre care si România) precum si a 3 tari baltice.
    Rolul N.A.C.C. a fost acela de a facilita cooperarea intre toate tarile, la toate nivelurile, privind securitatea si cheltuielile legate de acest domeniu, de a supraveghea procesul de dezvoltare a unor legaturi institutionale mai strânse, precum si a unor legaturi neoficiale. Cele 11 state succesoare ale Uniunii Sovietice, ce au constituit Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) s-au alaturat acestui proces in martie 1992.
    Li s-au adaugat apoi Georgia si Albania in aprilie si iunie 1992, astfel incât in 1993, existau 22 de parteneri de cooperare, membri ai N.A.C.C.. Cooperarea in cadrul acestui organism a fost inceputa pe baza programelor de lucru stabilite initial pe un an. Incepând cu anul 1995, acestea au fost elaborate pentru doi ani.
    Procesul ulterior de consultare si cooperare din cadrul N.A.C.C. s-a concentrat asupra unor subiecte foarte diverse dar, in mod deosebit, a avut in vedere problemele politice si de securitate: mentinerea pacii, definirea la nivel conceptual a controlului armamentelor si a dezarmarii, planificarea apararii si probleme militare, conceptele democratice asupra relatiei dintre civili si militari, conversia productiei industriei de aparare in scopuri civile, cheltuielile si bugetele pentru aparare, cooperarea stiintifica si problemele de mediu legate de domeniul apararii, difuzarea de informatii despre N.A.T.O. in tarile partenere, planificarea politica si controlul traficului aerian civil si militar.
    Pe fundalul crizelor din zona fostei Iugoslavii cât si din alte zone, a fost acordata o atentie sporita rolului pe care Alianta Nord Atlantica le-ar putea avea in gestionarea crizelor si in mentinerea pacii, si in special sprijinului pe care alianta l-ar putea acorda activitatilor de mentinere a pacii pe care O.N.U. le-a desfasurat si inca le desfasoara in fosta Iugoslavie.
    In 1992 si 1993 initiativele Aliantei din anii precedenti au fost consolidate si dezvoltate de catre statele N.A.T.O., de multe ori in cooperare cu membrii N.A.C.C. si cu alte state cu care s-au stabilit relatii de cooperare si dialog.
    O noua reuniune la nivel inalt a sefilor de stat si de guvern din tarile membre N.A.T.O. a avut loc la Bruxelles, in ianuarie 1994. La aceasta reuniune s-a confirmat faptul ca Alianta Atlanticului de Nord si-a dovedit forta si ca ea ramâne indispensabila, reinnoindu-se atasamentul pentru un parteneriat transatlantic puternic intre America de Nord si o Europa ce-si construieste o politica externa si de securitate comuna, pentru a avea o responsabilitate sporita in probleme de aparare. A fost reafirmata valabilitatea functiilor principale ale Aliantei si a fost exprimat sprijinul deplin pentru edificarea unei identitati europene de securitate si aparare.
    Au mai fost adoptate si alte decizii de mare importanta, printre care masuri privind continua adaptare a structurilor politice si militare ale aliantei, de natura sa reflecte atât ansamblul misiunilor sale, cât si aparitia unei identitati europene de securitate si aparare, cum ar fi conceptul de „forte multinationale de interventie combinata", reafirmarea faptului ca alianta ramâne deschisa pentru celelalte tari europene, lansarea initiativei Parteneriatului pentru Pace (P.f.P.), adoptarea masurilor privind intensificarea eforturilor aliantei pentru a impiedica proliferarea armelor de distrugere in masa si a vectorilor acestora, examinarea masurilor destinate sa promoveze securitatea in regiunea mediteraneana.
    Sefii de stat si de guvern prezenti la Bruxelles au adoptat o declaratie conform careia Alianta Nord Atlantica era considerata deschisa si altor state europene in masura sa promoveze principiile Tratatului si sa contribuie la Securitatea din zona Atlanticului de Nord. S-a hotarât initierea unui studiu detaliat asupra oportunitatii si criteriilor de eligibilitate pentru statele ce si-ar manifesta dorinta de a adera la Alianta.
    Totodata s-a hotarât studierea modului in care Parteneriatul pentru Pace poate contribui la procesul extinderii N.A.T.O..
    Desi aliatii au cazut de acord ca era prematur sa fie discutat calendarul extinderii N.A.T.O. sau sa se decida ce tari vor fi invitate sa devina membre ale aliantei, ei au convenit asupra faptului ca extinderea ar trebui sa contribuie la intarirea eficientei aliantei, la stabilitatea si la securitatea intregii regiuni euro-atlantice si la favorizarea obiectivului mentinerii unei Europe nedivizate.
    Operatia de extindere ar trebui facuta intr-un mod care sa nu afecteze capacitatea N.A.T.O. de a-si indeplini functiile esentiale de aparare comuna, de a intreprinde misiuni de mentinere a pacii, cât si alte noi misiuni, in acord cu principiile si obiectivele Tratatului de la Washington. Consiliul Atlanticului de Nord a declarat ca toti viitorii noi membri ai N.A.T.O. vor fi membri de drept ai Aliantei, bucurându-se de toate drepturile si asumându-si toate obligatiile pe care le implica acest statut, adaugând ca atunci când extinderea N.A.T.O. va avea loc, hotarârea va fi luata in urma studierii fiecarui caz in parte, unele tari putând fi acceptate inaintea altora. Aliatii si-au reafirmat vointa de a intari structurile de cooperare care sa se poata extinde asupra tarilor de pe intreg continentul european, notând faptul ca largirea N.A.T.O. trebuie inteleasa si in acest context.
    Ministrii de externe ai tarilor N.A.T.O. si ai partenerilor de cooperare din Consiliul de Cooperare Nord Atlantica reuniti la Sintra, in Portugalia la 30 mai 1997 au stabilit transformarea N.A.C.C. in Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, ca urmare a succesului activitatii desfasurate de la infiintare in 1991 si in scopul intaririi si largirii cooperarii politice si militare intre statele N.A.T.O. si statele partenere de cooperare.
    Tot in primavara anului 1997 s-a hotarât optimizarea Parteneriatului pentru Pace cu N.A.T.O., pentru a creste rolul operational al parteneriatului, a da un rol mai important consultarilor politice dintre N.A.T.O. si statele partenere si de a da posibilitatea statelor partenere de cooperare sa participe intr-o masura mai mare la procesul de luare a deciziilor si de planificare a activitatilor din cadrul Parteneriatului pentru Pace.
    La 27 mai 1997 Consiliul Atlanticului de Nord a aprobat Actul de Fundamentare a Relatiilor Mutuale, Cooperare si Securitate dintre N.A.T.O. si Federatia Rusa, ce fusese negociat in prima parte a anului 1997 intre primul ministru rus Evgheni Primakov si secretarul general al N.A.T.O. Javier Solana. Semnarea acestui document creeaza cadrul necesar pentru stabilirea unui context stabil de parteneriat intre Alianta Nord Atlantica si Federatia Rusa, urmarind atingerea unor interese comune vizând cresterea stabilitatii europene si realizarea unei Europe Unite.
    Documentul se compune din patru sectiuni. In prima sectiune se detaliaza principiile pe baza carora se fundamenteaza parteneriatul dintre N.A.T.O. si Rusia. Printre acestea se afla hotarârea ambelor parti de a respecta normele de drept international, asa cum sunt reflectate in Carta O.N.U. si in documentele O.S.C.E.. Ambele parti au cazut de acord sa intareasca Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa in scopul crearii unei zone de securitate si stabilitate pe continentul nostru. Sectiunea a doua se refera la crearea unui nou forum: Consiliul Permanent Intrunit N.A.T.O. – Rusia având drept scop consultarea si cooperarea dintre cele doua parti. Sectiunea a treia stabileste domeniile de consultare si cooperare, incluzând prevenirea si solutionarea conflictelor, actiunile de mentinere a pacii, prevenirea proliferarii armelor de distrugere in masa, schimbul de informatii in probleme de securitate si aparare si de constructie a fortelor armate, reconversia industriei de aparare spre productia civila, protectia mediului in activitatile militare, pregatirea pentru limitarea urmarilor unor dezastre. Ultima sectiune, a patra este consacrata unor probleme strict militare. Statele membre N.A.T.O. reafirma decizia lor de a nu planifica si desfasura armament nuclear pe teritoriile statelor ce vor fi primite in alianta ca noi membri si de a nu modifica in nici un fel politica nucleara a N.A.T.O. sau de a opera modificari in sensul intaririi capabilitatii nucleare a N.A.T.O..
    Ambele parti au cazut de acord ca nici semnarea acestui act si nici continutul acestuia nu afecteaza in nici un fel capacitatea N.A.T.O. si a Rusiei de a lua decizii in mod independent.
    Un document similar a fost semnat de N.A.T.O. cu Ucraina imediat dupa semnarea celui cu Rusia (Carta N.A.T.O.-Ucraina).
    Semnarea ambelor tratate a avut rolul de a pregati desfasurarea reuniunii la vârf de la Madrid din iulie 1997, urmarindu-se in special obtinerea acordului de principiu al Rusiei (ori cel putin obtinerea acesteia de a se opune formal) fata de largirea aliantei si obtinerea de garantii din partea Ucrainei ca isi va pastra statutul de putere neposesoare de arme nucleare, iar pe de alta parte relatia stabilita intre N.A.T.O. si Ucraina va consolida de curând câstigata independenta a Ucrainei fata de Rusia.
    Summit-ul de la Madrid a consacrat principalele schimbari ce au avut loc in perioada scursa de la incetarea razboiului rece in Europa: angajamentul statelor N.A.T.O. de a-si asigura securitatea si apararea; stabilirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) care reuneste impreuna toate statele membre ale O.S.C.E. capabile si doritoare de a actiona impreuna in cadrul unui proces de cooperare in domeniul cresterii securitatii continentale; dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace, ca un program de cooperare militara, destinat sa perfectioneze abilitatea aliatilor si partenerilor acestora de a actiona impreuna in situatii de criza; introducerea unor noi mecanisme pentru realizarea unor relatii mai strânse si permanente cu Rusia; aplicarea unei Carte pentru un parteneriat distinct cu Ucraina; primirea de noi membri si largirea aliantei; optimizarea structurii de comanda a aliantei astfel incât aceasta sa poata performa toate atributele managementului crizelor si conducerea actiunilor de pace inclusiv cu participarea tarilor partenere; dezvoltarea unei Identitati de Securitate Europeana in cadrul N.A.T.O. si asigurarea capabilitatii Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.) de a conduce operatii militare utilizând, pe baza de imprumut, infrastructura, mijloacele si capacitatile militare ale N.A.T.O.; stabilirea unui dialog cu tarile din bazinul mediteranean, destinat sa contribuie la cresterea securitatii si stabilitatii in aceasta zona si sa promoveze intelegerea intre statele din regiune.
    In zilele de 23 si 24 aprilie 1999 la Washington a avut loc o noua reuniune la vârf a sefilor de stat si de guverne ai tarilor N.A.T.O.. Semnificatia acestei reuniuni este cu totul deosebita, ea marcând aniversarea (la 4 aprilie) a cincizeci de ani de la constituirea N.A.T.O..
    Totodata a fost aprobat noul concept strategic al aliantei, iar trei state foste membre ale Tratatului de la Varsovia, Cehia, Polonia si Ungaria au fost admise oficial ca membre ale Aliantei.
    Conform aprecierilor participantilor la summit, N.A.T.O. a reusit sa asigure libertatea membrilor sai si sa previna razboiul in Europa timp de 40 de ani de razboi rece. Combinând apararea prin mijloace militare cu dialogul, Alianta a jucat un rol indispensabil in efortul de a pune capat in mod pasnic confruntarii Est-Vest. Schimbarile spectaculoase aduse de sfârsitul razboiului rece in peisajul euroatlantic s-au reflectat in conceptul strategic adoptat de Alianta in 1991.
    De atunci s-au produs insa unele modificari profunde ale situatiei politice si de securitate. Pericolelor razboiului rece i-au urmat perspective mai promitatoare, dar nu lipsite de provocari, oportunitati si riscuri noi. O noua Europa beneficiind de o integrare politica se naste concomitent cu o noua structura de securitate euroatlantica, in care N.A.T.O. joaca rolul central. Alianta se afla in centrul eforturilor intreprinse pentru a stabili noi forme de cooperare si de intelegere reciproca in regiunea euroatlantica si s-a angajat in desfasurarea unor noi activitati, favorizând instaurarea unei stabilitati mai mari.
    Rolul Aliantei in aceste evolutii pozitive s-a sprijinit pe adaptarea totala a activitatii sale la problematica securitatii structurilor si procedurilor sale. In ultimii zece ani s-a constatat totusi aparitia de noi riscuri complexe pentru pacea si securitatea euroatlantica, riscuri legate de noile politici de oprimare, de conflictele etnice, de marasmul economic, de prabusirea ordinii politice si de proliferarea armelor de distrugere in masa.
    Alianta joaca un rol indispensabil in consolidarea si pastrarea schimbarilor pozitive aparute recent, si in confruntarea cu provocarile la adresa securitatii actuale si viitoare. Alianta trebuie sa apere interesele comune de securitate intr-un cadru care continua sa evolueze, adesea intr-un mod imprevizibil. N.A.T.O. trebuie sa pastreze apararea colectiva si sa intareasca legatura transatlantica, sa asigure un echilibru care sa permita aliatilor europeni sa-si asume o mai mare responsabilitate. Alianta trebuie sa-si intareasca relatiile cu partenerii si sa se pregateasca pentru atragerea de noi membri. N.A.T.O. trebuie inainte de toate sa mentina vointa politica si mijloacele militare cerute de ansamblul diferitelor sale misiuni.

3.2. Conceptul strategic al Aliantei aprobat de sefii de state si de guverne participanti la reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord, tinuta la Washington la 23 si 24 aprilie 1999

    Obiectivul esential si permanent al Aliantei, asa cum a fost enuntat in Tratatul de la Washington, consta in apararea libertatii si securitatii tuturor membrilor sai prin mijloace politice si militare.
    Având la baza valori comune, cum ar fi democratia, drepturile omului si respectarea legilor, Alianta s-a angajat inca de la crearea sa sa asigure o ordine pasnica, justa si durabila in Europa. Realizarea acestui plan poate fi compromisa de catre crize si conflicte care afecteaza securitatea regiunii euroatlantice. De aceea, Alianta vegheaza atât la apararea membrilor sai cât si la asigurarea pacii si stabilitatii in aceasta regiune. Alianta stabileste o legatura permanenta intre securitatea Americii de Nord si securitatea Europei.
    Principiul fundamental care calauzeste Alianta este acela al angajamentului comun si al cooperarii mutuale intre statele suverane, in situatia de indivizibilitate a securitatii tuturor membrilor sai.
    Solidaritatea si coeziunea in cadrul Aliantei se exercita in domeniul politic si militar, garantându-se ca nici o tara aliata nu este constrânsa sa conteze in mod unic pe propriile sale eforturi pentru a raspunde marilor provocari de securitate.
    Pentru a realiza obiectivul esential al tarilor semnatare a Tratatului de la Washington si a Cartei O.N.U., N.A.T.O. indeplineste urmatoarele misiuni fundamentale de securitate.
    SECURITATEA–furnizeaza una dintre bazele indispensabile unui cadru de stabilitate regionala euroatlantica, fondat pe dezvoltarea de institutii democratice si pe angajamentul de a reglementa neintelegerile in mod pasnic si in care nici o tara sa nu fie in masura sa recurga la intimidare sau la constrângere impotriva unei alte tari, prin amenintarea cu forta sau prin folosirea ei;
    CONSULTAREA–conform dispozitiilor art. 4 din Tratatul de la Washington (Carta N.A.T.O.) se constituie un cadru transatlantic esential in care aliatii se pot consulta asupra oricarei probleme care afecteaza interesele lor vitale, in special asupra evenimentelor care reprezinta un risc pentru securitatea lor. Aliatii au dreptul sa procedeze la o coordonare corespunzatoare a eforturilor lor in domeniile de interes comun;
    DESCURAJAREA si APARAREA–N.A.T.O. exercita misiunea de descurajare si de aparare impotriva oricarei amenintari cu agresiunea care vizeaza orice tara membra, conform dispozitiunilor art. 5 si 6 din Tratatul de la Washington si in scopul de a intari securitatea si stabilitatea regiunii euroatlantice.
    GESTIONAREA CRIZELOR–Alianta va fi pregatita permanent pentru a gestiona crizele, de la caz la caz si in consens, conform art. 7 din Tratatul de la Washington, va contribui la prevenirea eficienta a conflictelor si se va angaja activ in gestionarea crizelor, inclusiv in executarea unor operatii militare de raspuns la acestea;
    PARTENERIATUL–Alianta va promova ample relatii de parteneriat, de cooperare si dialog cu alte tari din regiunea euroatlantica, in vederea cresterii transparentei, increderii reciproce si capacitatii de actiune comuna cu Alianta.
    Sefii de state si de guverne participanti la summit au analizat si provocarile si riscurile la adresa securitatii euroatlantice.
    In pofida evolutiei pozitive a cadrului strategic si a faptului ca o agresiune conventionala de mare amploare indreptata impotriva N.A.T.O. este foarte putin probabila, se mentine posibilitatea aparitiei unei astfel de amenintari pe termen lung
    Principalele riscuri si amenintari ce se manifesta in prezent se apreciaza a fi urmatoarele:

posibilitatea aparitiei unor crize regionale la periferia Aliantei, susceptibile de a evolua rapid;

confruntarea unor tari din regiunea euroatlantica si din zonele inconjuratoare cu grave dificultati economice, sociale si politice;

crearea instabilitatii locale si regionale, ca urmare a unor rivalitati etnice si religioase, litigii teritoriale, violari ale drepturilor omului si dezmembrarea statelor. Toate acestea pot evolua spre crize punând in pericol stabilitatea regionala si care pot genera conflicte armate ce se pot extinde in statele vecine inclusiv in tari membre ale N.A.T.O.;

existenta unor puternice forte nucleare in exteriorul Aliantei;

proliferarea armelor N.B.C. (nucleare, bacteriologice si chimice) si a vectorilor de utilizare a acestora de catre state aflate la periferia zonei N.A.T.O. cât si in alte regiuni. In plus, elemente materiale si tehnologice care pot servi la fabricarea acestor arme de distrugere in masa devin tot mai raspândite, in timp ce depistarea si prevenirea comertului ilicit cu asemenea materiale si tehnologii ramân dificile. Unele tari, altele decât cele care au demonstrat ca detin potential nuclear, ar putea profita producând si folosind asemenea arme;

raspândirea la scara mondiala a tehnologiilor de vârf ce pot servi la producerea unor noi sisteme de armament, aeriene, terestre si navale, ofensive si defensive foarte performante;

posibilitatea unor state dar si a unor adversari, altii decât statele, sa execute operatii de perturbare a sistemelor informationale ale Aliantei, exploatând dependenta N.A.T.O. fata de asemenea sisteme;

acte teroriste, de sabotaj, proliferarea crimei organizate, blocaje ale aprovizionarilor cu resurse vitale, marile miscari necontrolate ale populatiei (rezultate din conflictele armate).

    Alianta incearca sa apere pacea si sa intareasca securitatea in diferite moduri: ocrotind legatura transatlantica; mentinând o capacitate militara-eficienta pentru a asigura descurajarea si apararea si pentru a indeplini gama completa a misiunilor sale; dezvoltând identitatea europeana de securitate si aparare in cadrul Aliantei; pastrând capacitatea globala de a gestiona crizele cu succes; ramânând deschisa unor noi adeziuni; continuând parteneriatul, cooperarea si dialogul cu alte tari in cadrul abordarii in comun a securitatii euroatlantice, in special in ceea ce priveste controlul armamentului si dezarmarea.
    LEGATURA TRANSATLANTICA. N.A.T.O. este legat de un parteneriat puternic si dinamic intre Europa si America de Nord, venind in sprijinul valorilor si intereselor pe care le impartasesc.
    MENTINEREA CAPACITATILOR MILITARE ALE ALIANTEI ramâne esentiala pentru realizarea obiectivelor in planul securitatii, pentru ca N.A.T.O. sa poata preveni orice tentativa de constrângere sau de intimidare si sa garanteze ca o agresiune militara impotriva sa nu poate fi perceputa ca având sanse de succes. Capacitatea militara a Aliantei este de asemenea fundamentala pentru prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor prin operatii de raspuns la crizele ce nu se incadreaza in prevederile art. 5 din Tratatul de la Washington.
    IDENTITATEA EUROPEANA DE SECURITATE SI APARARE. N.A.T.O. va sprijini aliatii europeni sa actioneze ei insisi potrivit nevoilor, scop in care Alianta este pregatita sa puna la dispozitie mijloacele si capacitatile sale, pe baza de consens, pentru operatii in care ea nu ar fi angajata militar, si care se vor afla sub controlul politic si militar al Uniunii Europei Occidentale.
    PREVENIREA CONFLICTELOR SI GESTIONAREA CRIZELOR. N.A.T.O. se va stradui sa previna conflictele, sau daca are loc o criza, sa contribuie la gestionarea eficace, conform dreptului international, ceea ce include posibilitatea de a conduce operatii de raspuns la crize care nu sunt prevazute in art. 5 al Tratatului de la Washington. La asemenea actiuni vor participa si partenerii aliantei. N.A.T.O. va sprijini, de la caz la caz si potrivit propriilor sale proceduri operatiile de mentinere a pacii si alte operatii duse sub autoritatea Consiliului de Securitate al O.N.U. sau aflate in responsabilitatea O.S.C.E., inclusiv punând la dispozitie resursele de care dispune Alianta.
    PARTENERIAT, COOPERARE SI DIALOG. Consiliul Parteneriatului Euroatlantic (E.A.P.C.) va ramâne cadrul general de consultare in toate aspectele de cooperare cu partenerii N.A.T.O., el oferind o dimensiune politica largita pentru consultari si cooperare.Parteneriatul pentru Pace este principalul mecanism care permite stabilirea de legaturi practice in materie de securitate intre alianta si partenerii sai si intarirea interoperabilitatii intre parteneri si N.A.T.O.. Alianta este hotarâta sa dea partenerilor un rol mai mare in luarea deciziilor si in planificarea de activitati in cadrul P.f.P. si sa faca acest parteneriat mai operational. In cadrul relatiilor de parteneriat, cooperare si dialog, N.A.T.O. va dezvolta relatiile cu Rusia si Ucraina, ca urmare a rolului jucat de acestea in cadrul securitatii euroatlantice.
    EXTINDEREA. Alianta ramâne deschisa adeziunii de noi membri, conform art. 10 din Tratatul de la Washington. Ea considera ca in anii urmatori sa lanseze noi invitatii tarilor dornice si capabile sa-si asume responsabilitatile si obligatiile legate de statutul de membru. In acest scop N.A.T.O. a pus la punct un program de activitati destinat sa ajute tarile care aspira sa devina membre, spre a se pregati in vederea admiterii ca membre ale Aliantei.
    CONTROLUL ARMAMENTULUI, DEZARMAREA SI NEPROLIFERAREA. Aliatii acorda o importanta deosebita rolului specific pe care il joaca pentru a favoriza un larg proces international de control asupra armamentului si de dezarmare, mai usor de verificat.
    Alianta isi va accentua eforturile intreprinse pe plan politic in vederea reducerii riscurilor ce decurg din proliferarea armelor de distrugere in masa si a vectorilor acestora.
    Scopul principal al Aliantei si al membrilor sai in domeniul neproliferarii consta in a preveni proliferarea sau, daca acest lucru are loc, in a inversa cursul prin mijloace diplomatice. Alianta acorda o mare importanta validitatii si deplinei aplicari a dispozitiilor Tratatului C.F.E. ca element esential pentru a asigura stabilitatea regiunii euroatlantice.
    Tot in cadrul documentului cuprinzând conceptul strategic al Aliantei au fost abordate si principiile strategiei acesteia. Aceste principii sunt urmatoarele:

mentinerea capacitatilor militare necesare pentru a putea indeplini gama completa de misiuni a N.A.T.O.. Vor fi asigurate eficacitatea militara si libertatea de actiune a Aliantei spre a se asigura securitatea indivizibila a tuturor aliatilor, caci un atac impotriva unuia este un atac impotriva tuturor. Fortele militare intrunite ale N.A.T.O. trebuie sa fie capabile sa descurajeze orice agresiune, sa asigure apararea colectiva, oprind orice agresor cât mai departe posibil si in acelasi timp sa fie pregatite sa contribuie la prevenirea conflictelor si la ducerea de operatii de raspuns la crizele neprevazute de articolul 5 din Tratatul de la Washington;

partajarea echitabila a rolurilor, riscurilor, responsa-bilitatilor si avantajelor legate de apararea colectiva are in vedere prezenta in continuare in Europa a fortelor conventionale si nucleare americane. Pe masura ce procesul de dezvoltare a Identitatii Europene de Securitate si Aparare va progresa, aliatii europeni isi vor mari contributia la apararea comuna, dar si la pacea si stabilitatea internationala;

efortul colectiv se materializeaza in primul rând in apararea colectiva, care impiedica reintoarcerea la politicile de aparare pur nationale, fara a-i priva insa pe aliati de suveranitate nationala;

finantarea multinationala va continua sa joace un rol important pentru achizitionarea si intretinerea mijloacelor si a capacitatilor militare necesare;

se va mentine, in continuare, o combinatie adecvata de forte nucleare si forte conventionale dislocate in Europa, deoarece fortele conventionale singure nu pot asigura o descurajare credibila.

    Misiunile fortelor militare ale Aliantei au fost stabilite ca fiind urmatoarele:

rolul principal al fortelor militare este apararea pacii si garantarea integritatii teritoriale, a independentei politice si securitatii statelor membre. Ele trebuie sa fie capabile sa asigure o descurajare si o aparare eficace, sa mentina sau sa restabileasca integritatea teritoriala a tarilor aliate si in caz de conflict sa puna capat rapid razboiului, determinând agresorul sa-si reconsidere hotarârea, sa inceteze atacul si sa se retraga;

un obiectiv important al fortelor aliate consta in inlaturarea sau contracararea riscurilor, facând fata rapid crizelor potentiale. Ele vor putea fi chemate sa contribuie la apararea pacii si securitatii internationale prin operatii de sprijinire a altor organisme internationale;

fortele militare vor fi bine antrenate si echipate, beneficiind de structuri de sprijin adecvate spre a contribui eficace si eficient la gestionarea crizelor prin operatii militare;

fortele militare vor contribui la promovarea stabilitatii in regiune prin participare la contacte intre militari, alte actiuni de cooperare si instruire in cadrul Parteneriatului pentru Pace in domeniile: antrenament si exercitii, interoperabilitate, relatii civili-militari, elaborarea de conceptii si doctrine, planuri de aparare, gestionarea crizelor, probleme referitoare la proliferarea armamentelor, in special a celui nuclear, cooperarea in materie de armament si participarea la planificarea operationala si la operatii si actiuni militare.

Tot ca o componenta a noului concept strategic al Aliantei sunt orientarile pentru realizarea dispozitivului fortelor militare. Alianta va continua sa-si adapteze fortele astfel incât sa poata raspunde cu eficacitate cerintelor gamei complete de misiuni necesare.

    Marimea, nivelul de pregatire, disponibilitatea si dislocarea fortelor militare ale Aliantei vor fi adecvate apararii colective si conducerii operatiilor de raspuns la crize, uneori intr-un timp foarte scurt, departe de bazele lor nationale, inclusiv la mare distanta de teritoriul aliatilor. Caracteristicile fortelor N.A.T.O. vor tine cont in egala masura de prevederile acordurilor de control al armamentului in vigoare.
    Luând in considerare cele de mai sus, dispozitivul fortelor aliate va avea in vedere urmatoarele:

nivelul global al fortelor aliatilor va fi mentinut la cotele maxime compatibile cu nevoile apararii colective si cu alte misiuni ale Aliantei; aceste forte vor fi mentinute la un nivel de pregatire corespunzator si gradual;

repartizarea geografica a fortelor in timp de pace va asigura o prezenta militara suficienta pe intreg teritoriul Aliantei, inclusiv stationarea si dislocarea fortelor in afara teritoriului national si al apelor nationale si dislocarea fortelor inaintate, unde si când va fi necesar. Trebuie sa se tina seama de factorii de instabilitate de la periferia Aliantei, ce pot sa degenereze in crize sau conflicte care cer un raspuns militar al Aliantei, cu termene de alarmare potential scurte;

structura de comanda a N.A.T.O. va fi in masura sa asigure conducerea si controlul gamei complete de misiuni militare ale Aliantei, inclusiv prin utilizarea unor puncte de comanda multinationale si interarme mobile, indeosebi punctele de comanda ale Gruparilor multinationale intercategorii de forte, pentru comanda si controlul acestora;

    Alianta va trebui ca, atât pe termen scurt, cât si pe termen lung si pentru intreaga gama de misiuni, sa posede capacitati operationale esentiale, precum si potential eficient de participare, capacitate de dislocare si mobilitate, capacitate de supravietuire a fortelor si a infrastructurii, capacitate de sprijin(inclusiv logistic) si de rotatie a fortelor (a celor ce executa actiuni de raspuns la crize). Pentru a fi dezvoltate aceste capacitati, in vederea operatiilor multinationale este important sa fie asigurata interoperabilitatea, inclusiv pe plan uman, sa fie utilizata o tehnologie avansata, sa fie mentinuta superioritatea in plan informational si sa se dispuna de un potential uman calificat polivalent la un inalt nivel. Existenta unor capacitati suficiente in domeniul conducerii, controlului si comunicatiilor, precum si al informatiilor si supravegherii va contribui la eficienta fortelor; in orice moment, un procent limitat dar semnificativ din punct de vedere militar, al fortelor terestre, aeriene si navale va fi capabil sa reactioneze cu rapiditatea necesara la o gama larga de situatii, inclusiv la un atac prin surprindere impotriva oricarui aliat.
    Vor fi disponibile mai multe elemente de forta, la un nivel corespunzator de pregatire, in masura sa duca actiuni militare de amploare in interiorul cât si in exteriorul teritoriului Aliantei.
    Alianta va fi capabila sa dispuna de fortele principale, atât pentru a raspunde la schimbarile fundamentale ce au loc in mediul de securitate cât si pentru a face fata unor nevoi limitate.
    Aceste forte vor putea fi intarite prin mobilizarea unor forte suplimentare si prin reconstruirea fortelor existente. Capacitatile de intarire si de reaprovizionare a fortelor atât in Europa, cât si in America de Nord vor ramâne de o importanta primordiala pentru stabilitatea dispozitivului strategic si operational, rezultând din aceasta necesitatea unei mari capacitati de dislocare, de mobilitate si de flexibilitate.
    Sunt necesare structuri si proceduri corespunzatoare, care sa permita sporirea, dislocarea si redislocarea rapida si selectiva a fortelor pentru a asigura o riposta adecvata, supla si oportuna si pentru a reduce si dezamorsa tensiuni generatoare de crize.
    Dispozitivul de aparare al Aliantei trebuie sa fie capabil sa faca fata corespunzator si eficient riscurilor si amenintarilor legate de proliferarea armelor de distrugere in masa si vectorilor acestora, riscurilor si amenintarilor la adresa populatiei, teritoriului si fortelor Aliantei. Este necesara o combinatie echilibrata de forte, de capacitati de riposta si de sprijin.
    Fortele si infrastructura Aliantei trebuie sa fie protejate impotriva atacurilor teroriste.
    In afara acestor orientari generale, conceptul strategic al Aliantei Atlanticului de Nord reliefeaza caracteristici specifice fortelor conventionale si celor nucleare.
    Caracteristicile fortelor conventionale sunt apreciate a fi urmatoarele:

    realizarea unui echilibru optim intre fortele cu un nivel de pregatire ridicat, care pot initia imediat operatii de aparare colectiva si operatii de raspuns la crizele neprevazute de art. 5 din Tratatul de la Washington, fortele cu un nivel de pregatire mai putin ridicat care vor constitui fortele principale necesare apararii colective si executarii inlocuirii periodice a fortelor destinate gestionarii crizelor, altele decât cele aflate sub incidenta art. 5 si capacitatea de a constitui si completa fortele in cadrul termenului maxim necesar operationalizarii scenariului celui mai nefavorabil si anume operatii de aparare colectiva de mare anvergura. O parte substantiala a fortelor Aliantei va fi capabila sa indeplineasca mai multe din aceste roluri;

fortele aliate vor fi structurate intr-un asemenea fel incât sa se tina cont de natura multinationala si interarme, respectiv intercategorii de forte ale misiunilor Aliantei. Misiunile esentiale vor consta indeosebi in a controla, a proteja si apara teritoriile statelor membre, precum si in asigurarea folosirii neingradite a liniilor de comunicatii maritime, aeriene si terestre, asigurarea controlului spatiului maritim, protejarea dislocarii de mijloace de descurajare ambarcate (navale si aeriene) ale Aliantei, desfasurarea operatiilor aeriene multinationale, asigurarea securitatii spatiului aerian, supravegherea, informarea, recunoasterea si executarea operatiilor de razboi electronic, transportul strategic, cât si punerea in functiune a centrelor de comanda si de control eficace si flexibile, inclusiv a cartierelor generale intercategorii de forte multinationale dislocabile;

mijloacele de aparare ale Aliantei impotriva riscurilor si amenintarilor potentiale de proliferare a armelor N.B.C. si a vectorilor lor trebuie optimizate permanent, inclusiv prin luarea in considerare a masurilor de aparare antiracheta;

fortele Aliantei pot fi implicate in actiuni militare dincolo de frontierele N.A.T.O., iar pentru aceasta ele trebuie sa dispuna de mijloace suple si mobile, ce pot fi dislocate rapid, in masura sa sprijine operatii militare de lunga durata;

fortele Aliantei isi vor pastra flexibilitatea si eficienta, in ciuda mentinerii amenintarii ca impotriva lor sa fie folosite armele de distrugere in masa, doctrinele si planurile in vigoare referitoare la pregatirea fortelor trebuind sa asigure atât descurajarea credibila cât si apararea impotriva oricarui atac impotriva lor cu aceste tipuri de arme.

    Strategia Aliantei nu prevede utilizarea nici unui mijloc de razboi chimic sau biologic. Aliatii sunt favorabili unei adeziuni universale la actiunile de dezarmare vizând aceste tipuri de armament.
    Capacitatea de colaborare strânsa va deveni indispen-sabila pentru indeplinirea misiunilor Aliantei. Structura militara integrata joaca un rol cheie in aranjamentele privind apararea colectiva a N.A.T.O.. Diferitele elemente ale procesului de planificare a apararii Aliantei trebuie sa faca obiectul unei coordonari eficace, la toate nivelurile, pentru asigurarea pregatirii fortelor si structurilor de sprijin in vederea indeplinirii tuturor misiunilor posibile. Schimburile de informatii si consultarile intre statele membre N.A.T.O. sunt deosebit de importante in eventualitatea operarii unor schimbari importante in planurile de aparare ale tarilor respective.
    Pentru a se putea adapta tuturor circumstantelor, Alianta are nevoie de capacitati logistice suficiente (transporturi, ajutor medical, realizarea stocurilor pentru dislocarea si sprijinirea tuturor tipurilor de forte combatante si de spijin de lupta).
    Parametrii normali in aceste privinte vor favoriza cooperarea si eficacitatea financiara pe timpul furnizarii de sprijin logistic fortelor aliate. Initierea si executarea sustinuta de operatii in afara teritoriilor statelor aliate, unde sprijinul asigurat de tara pe teritoriul careia se executa actiunile militare este limitat, sau chiar inexistent, vor implica probleme logistice specifice si complexe; interactiunea dintre fortele N.A.T.O. si mediul civil in care acestea evolueaza este indispensabila succesului operatiilor.     Cooperarea civili-militari se bazeaza pe o relatie de interdependenta, autoritatile civile având din ce in ce mai multa nevoie de mijloace militare, in acelasi timp fiind important ca sectorul civil sa acorde sprijin actiunilor militare, din punct de vedere logistic, al comunicatiilor, ajutorului medical si al relatiilor publice; fortele multinationale, in special cele care sunt capabile de a fi dislocate rapid (de tipul fortelor de reactie rapida) pentru a pune in aplicare masurile de aparare colectiva sau pentru a executa operatii de raspuns la situatii de criza intaresc solidaritatea Aliantei. De asemenea, ele ofera posibilitatea de a disloca structuri militare mai performante, contribuind astfel la o folosire mai eficienta a resurselor disponibile pentru aparare.
    Caracteristicile fortelor nucleare, ce completeaza caracte-risticile celor conventionale se refera la:
    obiectivul fundamental al fortelor nucleare ale N.A.T.O. este politic, constând in apararea pacii, prevenirea constrângerilor din partea adversarilor si a oricarei forme de razboi. Fortele nucleare vor continua sa joace un rol esential, mentinând orice agresor intr-o stare de incertitudine cu privire la modul in care aliatii vor riposta in caz de agresiune militara. Ele demonstreaza, prin insasi existenta lor, ca o agresiune, indiferent sub ce forma ar avea loc, nu este si nu poate fi o optiune rationala;
    garantia suprema a securitatii aliatilor este data de fortele nucleare strategice ale Aliantei, in special de cele ale S.U.A.. Fortele nucleare independente ale Marii Britanii si Frantei, care au un rol de descurajare proprie, conform intereselor nationale ale acestor doua tari, contribuie insa si la descurajarea globala si la securitatea aliatilor;
    credibilitatea dispozitivului nuclear al Aliantei si demonstrarea solidaritatii membrilor sai, cât si dorinta lor comuna de a preveni razboiul, cere intotdeauna ca aliatii europeni interesati de planificarea apararii colectiva sa participe la „sarcinile" nucleare prin stationarea de forte nucleare in timp de pace pe teritoriul lor;
    fortele nucleare stationate in Europa si puse la dispozitia N.A.T.O., constituie o legatura politica si militara esentiala intre membrii europeni si cei nord-americani ai Aliantei. De aceea, Alianta va mentine fortele nucleare adecvate in Europa. Aceste forte trebuie sa reuneasca caracteristicile necesare si sa aiba flexibilitatea si capacitatea de supravietuire corespunzatoare pentru ca ele sa fie percepute ca un element credibil si eficace al strategiei aliatilor, in masura sa previna razboiul;
    fortele nucleare vor fi mentinute la un nivel minim, care sa poata insa asigura prevenirea si descurajarea razboiului;
    tarile N.A.T.O. apreciaza ca datorita schimbarilor radicale ale situatiei in planul securitatii, in special prin reducerea nivelului fortelor conventionale in Europa si a prelungirii timpului de reactie, N.A.T.O. isi manifesta mai convingator hotarârea de a dezamorsa o criza prin utilizarea mijloacelor diplomatice si de alta natura, sau daca situatia o va impune, prin punerea in practica a unei aparari conventionale eficiente;
    dupa anul 1991 Aliatii au luat masuri de reducere substantiala a tipurilor si numarului structurilor apartinând fortelor nucleare strategice si la nivelele inferioare, inclusiv eliminarea artileriei nucleare si a rachetelor nucleare sol-sol cu raza scurta de actiune. Fortele nucleare ale N.A.T.O. nu mai sunt in prezent indreptate impotriva nici unei tari. N.A.T.O. nu va mai mentine decât forte nucleare inferioare nivelului strategic, la nivelul minim, compatibil cu mediul de securitate existent, asigurând insa o legatura transatlantica cu fortele nucleare strategice. Fortele substrategice existente in Europa vor fi constituite din avioane cu dubla capacitate (nucleara si conventionala) si dintr-un numar redus de ogive Trident, pozitionate in Marea Britanie.
    Nici o arma nucleara substrategica, nu va fi dislocata, in conditii normale, pe o nava de suprafata sau pe un submarin de atac.
*
* *
    Conceptul strategic al N.A.T.O. reafirma obiectivul Aliantei si defineste sarcinile sale de securitate. El permite unei Organizatii transformate a Tratatului Atlanticului de Nord sa-si aduca contributia la mediul de securitate in evolutie, favorizând astfel securitatea si stabilitatea cu forta atasamentului statelor membre fata de democratie si de reglementare pasnica a diferendelor.
    Conceptul strategic va determina politica de securitate si de aparare a Aliantei, conceptele sale operationale, dispozitivul sau de forte conventionale si nucleare si aranjamentele sale privind apararea colectiva in functie de evolutia mediului de securitate.

    3.3. Structura si modul de functionare ale N.A.T.O.

    Cooperarea celor 19 state membre se bazeaza pe o structura care a fost pusa in practica inca din primii ani de existenta ai Aliantei si ale carei elemente fundamentale sunt urmatoarele:
    a. Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.), investit cu autoritate politica si puteri decizionale reale, este alcatuit din reprezentantii permanenti ai tuturor statelor membre, care se reunesc cel putin odata pe saptamâna. Consiliul se reuneste si la nivel mai inalt, respectiv al ministrilor de externe sau al sefilor de stat si de guvern, dar exercita aceeasi autoritate si aceleasi puteri decizionale, iar statutul si validitatea hotarârilor sale sunt aceleasi indiferent de nivelul reuniunii.
    Consiliul are de indeplinit un rol important in raport cu opinia publica si difuzeaza declaratii si comunicate care explica marelui public si guvernelor tarilor care nu sunt membre ale Aliantei orientarile si hotarârile sale.
    Consiliul este singurul organ al Aliantei a carui autoritate deriva in mod clar si explicit din Tratatul Atlanticului de Nord, conform caruia are insarcinarea de a crea organisme subordonate.
    Drept consecinta au fost create comitete si grupuri de studiu pentru a sprijini Consiliul Atlanticului de Nord sau pentru a-si asuma responsabilitati in anumite domenii, cum ar fi planurile de aparare, cele nucleare sau problemele militare.
    Consiliul ofera guvernelor tarilor membre un for unic pentru consultari pe scara larga asupra tuturor problemelor legate de securitatea lor, fiind cel mai important organ de decizie din cadrul N.A.T.O.. Cele 19 tari membre au aceleasi drepturi, iar deciziile sunt luate prin consens, fiind expresia vointei colective a guvernelor tarilor membre. Toate guvernele tarilor membre participa la elaborarea orientarilor de catre Consiliu sau sub autoritatea acestuia, utilizându-se ca regula de luare a tuturor deciziilor, consensul.
    Reprezentantii guvernelor tarilor membre au rang de ambasador, fiind secundati de personal politic si militar. Consiliul se afla in sesiune permanenta, reunindu-se de regula o data pe saptamâna.
    Cel putin de doua ori pe an, Consiliul se reuneste in sesiune ministeriala, guvernul fiecarei tari fiind reprezentat de ministrul de externe. Atunci când sunt examinate probleme deosebit de importante, au loc reuniuni la vârf, cu participarea sefilor de stat si de guvern.
    Secretarul General al N.A.T.O. este Presedintele Consiliului indiferent de nivelul de reprezentare la care se reuneste acesta. Autoritatile militare ale N.A.T.O. sunt reprezentate in N.A.C. de catre Presedintele Comitetului Militar care este responsabil cu asigurarea consilierii Consiliului in probleme militare.
    In caz de nevoie, Consiliul Atlanticului de Nord poate fi intrunit imediat, ziua sau noaptea, la Cartierul General al N.A.T.O. din Bruxelles.
    Consiliul poate fi convocat de presedintele acestuia, adica de secretarul general al N.A.T.O. sau de oricare dintre membrii sai, si poate fi reunit in termen de doua ore din momentul convocarii.
    In afara de sesiunile N.A.C. la nivelul membrilor N.A.T.O., Consiliul se intruneste la fiecare doua luni cu ambasadorii statelor partenere din cadrul Consiliului Parteneriatului Euro Atlantic (E.A.P.C.) si de asemenea are consultari periodice cu statele partenere, conform principiului „19+1", adica pe o baza individuala.
    De asemenea, au loc consultari cu grupuri de state ce sunt implicate in activitati de cooperare cu N.A.T.O. (de exemplu, statele ce nu sunt membre N.A.T.O. dar participa la misiuni de pace ce sunt conduse de catre N.A.T.O.).
    La fiecare trei luni au loc reuniuni comune ale N.A.C. si Consiliului Europei Occidentale, ca o parte a programului de cooperare dintre cele doua organizatii.
    Consiliul Atlanticului de Nord tine sesiuni anuale comune cu Adunarea Atlanticului de Nord si cu Adunarea Uniunii Europei Occidentale, care reunesc parlamentari ai tarilor participante in fiecare dintre aceste organizatii internationale.
    Procesul de consultare este esential pentru buna functionare a Aliantei. Mecanismul si procedurile utilizate pentru realizarea in practica a consultarii a fost stabilit inca din 1956 si de atunci el s-a dovedit functional si eficient. Principiile care se aplica in relatiile dintre aliati referitor la consultarea dintre acestia sunt urmatoarele:

membrii trebuie sa informeze Consiliul despre orice problema care, in opinia lor, ar putea afecta Alianta in ansamblul sau;

fiecare membru in parte are dreptul de a pune in dezbaterea consiliului orice subiect de interes pentru N.A.T.O.;

nici un membru nu trebuie, fara o consultare prealabila cu aliatii, sa ia decizii politice sau militare intr-o problema de interes pentru oricare dintre aliati;

membrii trebuie sa tina cont de interesele tuturor aliatilor atunci când isi stabilesc politicile sectoriale la nivel national;

membrii trebuie sa aplice cu consecventa orice hotarâre luata prin consens atunci când isi stabilesc programele politice la nivel national, iar daca nu pot sa procedeze astfel, ei trebuie sa explice de ce.

    In mod formal, in cadrul Aliantei exista cinci niveluri de consultare:

schimburi de vederi si informatii, cu sau fara o analiza a acestora;

comunicarea si informarea despre actiunile si deciziile care au fost luate sau care sunt iminente;

discutii in scopul realizarii consensului asupra politicilor ce vor fi adoptate si a actiunilor urmând a fi luate de catre tarile aliate interesate;

consultarea in scopul ajungerii la o intelegere asupra unor decizii si actiuni comune ale Aliatilor.

    Programul de lucru al sedintelor in regim normal ale sesiunii permanente incepe cu „declaratiile asupra subiectelor politice". Sub aceasta denumire reprezentantii permanenti sunt in masura sa puna in discutie si sa dezbata subiecte de interes pentru Alianta.
    De asemenea, ca parte a procesului de cooperare al N.A.T.O. cu alte organizatii internationale, in cadrul subiectelor politice intra si rapoartele de activitate in legatura cu Uniunea Europei Occidentale, Uniunea Europeana si Consiliul de Securitate al O.N.U..
    Sesiunile Consiliului la nivel ministerial incep cu o ceremonie de deschidere ce este prezidata de catre Presedintele Consiliului, o functie onorifica care este ocupata anual de catre ministrul de externe al unuia dintre cele 19 state membre, prin rotatie, urmând ordinea alfabetului din limba engleza.
    Decanul Consiliului aflat in sesiune permanenta este cel mai vechi in functie dintre ambasadorii statelor membre are de indeplinit un rol ceremonial in timpul vizitelor sefilor de stat si de guvern si indeplineste un rol important in timpul contactelor neoficiale dintre delegatii.
    Reamintim un lucru foarte important in legatura cu mecanismul luarii deciziilor in cadrul N.A.C.: toate deciziile se adopta in unanimitate si de comun acord. Nu exista nici vot, nici hotarâre luata pe baza majoritatii.
    Fiecare tara reprezentata in Consiliu sau intr-unul dintre comitetele sale subordonate isi pastreaza deplina suveranitate si deplina responsabilitate a hotarârilor sale.

    b. Comitetul pentru planificarea apararii (D.P.C.) este alcatuit in mod normal din reprezentantii permanenti si se reuneste cel putin de doua ori pe an la nivelul ministrilor apararii tarilor membre. Acest comitet se ocupa de majoritatea problemelor de aparare si de cele legate de planificarea apararii colective. Cu exceptia Frantei, toate tarile membre sunt reprezentate in acest organism.
Comitetul pentru planificarea apararii elaboreaza orientari pentru autoritatile militare ale N.A.T.O. si, in limitele responsabilitatilor sale, isi asuma aceleasi functii si dispune de aceleasi puteri cu cele ale N.A.C., in probleme ce tin de competenta sa.

    c. Grupul pentru planificarea nucleara (N.P.G.) este principalul cadru in care au loc consultarile asupra tuturor problemelor legate de rolul fortelor nucleare in cadrul politicii de securitate si de aparare a N.A.T.O.. In mod normal, se reuneste de doua ori pe an la nivelul ministrilor apararii, in general in acelasi timp cu Comitetul pentru planificarea apararii (D.P.C.) si, in functie de necesitati, si la nivelul reprezentantilor permanenti (ambasadorilor).

    d. Secretarul general este o personalitate politica de talie internationala, numit de tarile membre pentru a-si asuma functiile de Presedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru planificarea apararii, al Grupului pentru planificare nucleara si al altor comitete principale, concomitent cu cea de secretar general al N.A.T.O.. Este, de asemenea, principalul purtator de cuvânt al Organizatiei, atât in relatiile acesteia cu exteriorul, cât si in cadrul discutiilor si contactelor cu guvernele tarilor membre.

    e. Statul major international este alcatuit din cetateni ai tarilor membre care lucreaza pentru Consiliu, pentru Comitetele si grupurile de lucru subordonate lui si functioneaza in permanenta având de rezolvat o gama larga de probleme curente ce intereseaza Alianta.
 
 

    In afara de aceasta, mai multe agentii si organisme civile ce functioneaza pe teritoriul diferitelor tari membre se ocupa de sectoare bine specializate, cum ar fi telecomunicatiile si sprijinul logistic.

    f. Comitetul militar este insarcinat sa recomande autoritatilor politice ale N.A.T.O. masurile socotite a fi necesare pentru apararea comuna a zonei N.A.T.O. si de a orienta asupra problemelor militare pe Comandantii Comandamentelor Strategice ale N.A.T.O.. La reuniunile N.A.C., ale D.P.C. si ale N.P.G., Comitetul militar este reprezentat de presedintele sau, sau de catre imputernicitul acestuia.
    Comitetul militar este cea mai inalta instanta militara a Aliantei, plasat sub autoritatea politica a Consiliului Atlanticului de Nord, a Comitetului pentru planificarea apararii sau, daca este vorba despre probleme nucleare, a Grupului pentru planificarea nucleara. Este alcatuit din sefii de Stat Major ai armatelor fiecareia dintre tarile membre, cu exceptia Frantei, care este reprezentata de o misiune militara. Islanda, care nu detine forte armate, poate fi reprezentata in Comitetul militar de o personalitate civila.
    Sefii de Stat Major (sau omologii acestora) se reunesc de cel putin doua ori pe an. In restul timpului, tarile membre isi trimit aici reprezentantii militari nationali, numiti de Sefii Statelor Majore Generale. Presedintia Comitetului Militar este asigurata pe rând de catre fiecare dintre tarile membre, pe o perioada de un an, in ordinea alfabetului englez.
    Presedintele Comitetului militar este reprezentantul Comitetului in alte organisme si este si purtatorul de cuvânt al Comitetului. El conduce de asemenea activitatile curente ale Comitetului.

    g. Structura militara integrata este plasata sub controlul autoritatilor politice de nivelul cel mai inalt. Ea serveste drept cadru pentru organizarea apararii teritoriului tarilor membre impotriva amenintarilor indreptate impotriva securitatii sau stabilitatii lor.
    Aceasta structura include o retea de comandamente strategice si operationale, care acopera impreuna, intreaga zona a Atlanticului de Nord. Aceasta asigura desfasurarea exercitiilor comune ale fortelor armate, precum si colaborarea in domenii cum ar fi sistemele de comunicatii si informare, apararea aeriana, sprijinul logistic al fortelor armate si standardizarea la nivelul interoperabilitatii in domeniul echipamentelor, tehnicilor, tacticilor utilizate si a procedurilor de stat major si a celor administrative.
    Fortele armate ce apartin structurii integrate a Aliantei au misiunea de a garanta securitatea si integritatea teritoriala a tarilor membre, de a contribui la mentinerea stabilitatii si a echilibrului in Europa si la gestionarea crizelor, ca si la asigurarea apararii zonei strategice desemnate de Tratatul de la Washington si in Noul Concept Strategic al Aliantei.

    h. Statul major militar international sprijina activitatea Comitetului militar. Exista mai multe agentii militare ce se ocupa de aspecte specifice ale activitatii sale. Statul major militar international este alcatuit din personal militar detasat din diferite tari N.A.T.O. si din personal administrativ civil. In cadrul organizatiei membrii sai au acelasi statut ca personalul secretariatului international.
    In fruntea Statului major militar international se afla un director cu grad de general cu trei stele. El este nominalizat de catre tarile membre si selectionat de Comitetul militar.
    Directorul Statului major militar international poate fi cetatean al oricarei tari membre N.A.T.O., dar trebuie sa fie din alta tara decât presedintele Comitetului militar. Este secundat de sase directori adjuncti cu rang de general cu o stea si de secretarul Statului major militar international.
    Acest organism este insarcinat ca, in calitate de organ executiv al Comitetului militar, sa vegheze la executarea in bune conditii a hotarârilor si directivelor Comitetului militar. Mai are ca sarcina sa elaboreze planuri, sa intreprinda studii si sa recomande politica de urmat in probleme de natura militara pe care autoritatile, comandamentele sau organismele N.A.T.O., sau tarile membre le-au supus spre atentie Aliantei sau Comitetului militar. Pe de alta parte, in cadrul Programului de activitate pentru dialog, parteneriat si cooperare stabilit de Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic (E.A.P.C.) si al programelor de activitati militare adoptate de Comitetul militar, Statul major militar international participa activ la procesul de cooperare cu tarile din Europa Centrala si de Est, atât in cadrul E.A.P.C. cât si in cadrul Parteneriatului pentru pace (PfP).

    Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic. Cadrul largit de cooperare si consultare pe care il ofera E.A.P.C. ofera statelor partenere N.A.T.O. posibilitatea de a dezvolta relatii politice directe cu Alianta.
    In plus, E.A.P.C. ofera cadrul general necesar pentru a da statelor partenere o mai mare putere de decizie in legatura cu activitatile la care ele participa.

Statul Major militar international al N.A.T.O.
 

    E.A.P.C. are sesiuni de doua ori pe an la nivelul ministrilor apararii si de externe, si in afara de aceasta, ca regula generala la nivel de ambasadori, o data pe luna, la Bruxelles. De asemenea, E.A.P.C. se poate intruni, atunci când este necesar si la nivel de sefi de state si de guverne.
    E.A.P.C. are 44 de membri, incluzând toate cele 19 state membre si in plus Albania, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belarus, Bulgaria, Elvetia, Estonia, Finlanda, fosta Republica Iugoslava a Macedoniei, Georgia, Kazahstan, Kirghistan, Letonia, Lituania, Moldova, România, Slovacia, Slovenia, Suedia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina si Uzbekistan.
    In momentul constituirii, E.A.P.C. a adoptat planul de activitate al Consiliului de cooperare Nord Atlantic (N.A.C.C.) caruia i-a succedat, care includea consultari periodice in probleme politice si de securitate ca si alte activitati. In sesiunea de toamna din anul 1997 E.A.P.C. a adoptat un nou plan de activitate, cel valabil pentru perioada 1998-2000. Directiile de actiune incluse in acest plan sunt urmatoarele: consultari intre statele E.A.P.C. in probleme politice si de securitate incluzând managementul crizelor; probleme sensibile de interes regional si subregional; probleme referitoare la controlul armamentului; prevenirea proliferarii armamentului nuclear, chimic si biologic; combaterea terorismului international; planificarea apararii si stabilirea politicii de aparare si constructia bugetului destinat apararii; impactul dezvoltarii economice asupra securitatii. De asemenea sunt prevazute consultari si actiuni de cooperare practica in situatii de interventie pentru inlaturarea urmarilor unor dezastre, realizarea securitatii nucleare, protectia mediului in cadrul activitatilor militare, coordonarea traficului aerian intre structurile abilitate civile si militare; cooperarea in domeniul stiintific; probleme referitoare la sprijinul operatiilor de pace.
    Parteneriatul pentru pace, in forma sa imbunatatita, se afirma ca un element cu identitate precisa in planul cooperarii practice in domeniul actiunilor militare, beneficiind de cadrul general al E.A.P.C.. Parteneriatul pentru pace isi va mentine si in continuare caracterul bazat pe relatia N.A.T.O.+1, asa cum rezulta din programele individuale de parteneriat. Nu este nici o noutate ca tara noastra a fost prima care in 1994 a aderat la programul PfP si a treia in ordine cronologica care a prezentat un program individual de parteneriat.
    Formula imbunatatita permite un proces de consultare politica mai larg si mai complex, ofera partenerilor un rol mai important in procesul planificarii si luarii deciziilor si ofera o concentrare mai pronuntata a atentiei asupra activitatilor practice.
    Aceasta implicare a statelor partenere in procesul de luare a deciziilor in cadrul P.f.P. este reflectata de constituirea unui numar de noua structuri de stat major distincte pentru PfP in cadrul Statului major militar international la Cartierul General al N.A.T.O., cât si in cadrul comandamentelor militare strategice si operationale ale aliantei. Un numar de 38 de ofiteri din 13 tari partenere au fost selectati si incadrati in aceste celule, lucrând impreuna cu ofiterii tarilor N.A.T.O. ce incadreaza aceste comandamente.
    Intreaga activitate a programului P.f.P. este condusa de catre celula de coordonare a Parteneriatului, o structura ce opereaza sub autoritatea Consiliului Atlanticului de Nord, având sediul la Mons, la Cartierul General al Comandamentului N.A.T.O. pentru Europa (SHAPE). Aceasta celula de coordonare este incadrata atât cu ofiteri din tari N.A.T.O. cât si cu ofiteri din tarile partenere, incepând cu anul 1998.
    Rolul acestei celule de coordonare este de a planifica activitatile militare ce urmeaza sa se desfasoare in conformitate cu Programul de lucru al parteneriatului, in special in privinta exercitiilor si a actiunilor de mentinere a pacii, a operatiilor umanitare, a celor de cautare si salvare si a evaluarii activitatilor executate. In cadrul Celulei de Coordonare a Parteneriatului lucreaza in prezent 7 ofiteri din tari partenere.

    Conceptul de Forta multinationala (C.J.T.F.). Conceptul de Forta multinationala intrunita (C.J.T.F.) a fost lansat pentru prima data la summit-ul sefilor de state si de guverne ai N.A.T.O. de la Bruxelles, din ianuarie 1994. Ei au stabilit drept misiune pentru Alianta sa examineze in ce fel pot sa fie dezvoltate si adaptate structurile si procedurile utilizate de catre aceasta pentru indeplinirea misiunilor specifice, inclusiv pentru misiunile de mentinere a pacii, astfel incât sa se asigure o eficienta si o flexibilitate sporite a actiunilor militare si in acelasi timp sa se perfectioneze cooperarea cu Uniunea Europei Occidentale (W.E.U.) si sa fie reflectat rolul in ascensiune al Identitatii Europene de Securitate si Aparare (E.S.D.I.). Ca parte componenta a acestui proces ei au stabilit dezvoltarea si implementarea conceptului de C.J.T.F., drept mijloc de facilitare a conducerii si desfasurarii operatiilor militare neprevazute, inclusiv a acelor operatii la care sa participe tari din afara aliantei si in cazul unor situatii care sa nu fie determinate de apararea colectiva. Utilizarea unor structuri militare multinationale si in acelasi timp intercategorii de forte ale armatei nu este ceva nou in cadrul N.A.T.O.. Principiile pentru constructia unor asemenea structuri au fost aplicate timp indelungat in cadrul operatiilor militare planificate de catre Alianta. Noutatea adusa de conceptul C.J.T.F. se refera in special la organizarea Cartierelor Generale necesare pentru exercitarea functiilor de comanda si control asupra fortelor subordonate. Optiunea Aliantei a fost sa creeze cartiere generale flexibile, apte de a fi deplasate, multinationale si intercategorii de forte ale armatei utilizând un procedeu similar cu cel al construirii unui bloc de locuinte.
    De regula, se selecteaza un nucleu de baza de la unul din cartierele generale permanente ale N.A.T.O. si se intareste cu alte module asigurate de alte cartiere generale ale N.A.T.O., de catre comandamente nationale ale tarilor membre cât si cu personal detasat individual. Initial, se cauta ca modulele ce se repartizeaza C.J.T.F. sa apartina unor structuri N.A.T.O. si numai daca acestea sunt insuficiente se apeleaza la structuri nationale si persoane atasate individual. In afara de structurile constitutive propriu-zise ale cartierului general se stabilesc si modul de asigurare a sprijinului de lupta si a sprijinului logistic cât si persoana care va asigura conducerea si controlul C.J.T.F., indeplinind functia de comandant al acesteia.
    Acest concept include de asemenea optiunea de utilizare a cartierelor generale N.A.T.O. pentru C.J.T.F. in vederea unor operatii militare organizate si conduse de catre U.E.O. sau pentru unele actiuni militare la care ar putea participa si tari nemembre ale N.A.T.O., implicând deci o participare internationala mult mai larga. Structurile militare utilizate in operatiile desfasurate in Bosnia-Hertzegovina de catre N.A.T.O. sub denumirea de I.F.O.R.-S.F.O.R. (Forta de Implementare – urmata de Forta de Stabilizare) au fost construite dupa un model apropiat conceptului C.J.T.F., aducând o experienta pretioasa pentru clarificarea si fundamentarea acestuia.
    Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.) a recomandat utilizarea experimentala a conceptului C.J.T.F. in decembrie 1996, astfel incât Comitetul Militar a stabilit ca cei doi comandanti ai comandamentelor strategice ale N.A.T.O., cel din Europa si cel al Atlanticului sa treaca la implementarea conceptului C.J.T.F. utilizând un plan cuprinzând trei faze.
    Faza 1 a prevazut stabilirea a trei comandamente operationale ale N.A.T.O. (cel pentru Europa Centrala, cel pentru Europa de Sud si cel al Flotei Atlanticului) care sa asigure nucleele de baza pentru constituirea cartierelor generale ale C.J.T.F., asigurând concomitent capacitatea de deplasare a unor cartiere generale existente in structurile permanente ale N.A.T.O..
Au fost stabilite si executate doua exercitii pentru a putea trage concluzii pertinente cu privire la functionalitatea acestui sistem.
In septembrie 1998 Comitetul Militar al N.A.T.O. a hotarât trecerea la faza a 2-a, faza de evaluare, pentru a putea pregati ultima faza, cea a implementarii complete.
    Cele doua exercitii care sa permita evaluarea prevazuta pentru faza a 2-a s-au desfasurat intr-un termen relativ scurt, de 11 luni, un termen in contradictie cu ciclurile normale de planificare utilizate de catre N.A.T.O. care sunt cicluri de câte 2 ani.
    Primul exercitiu de proba „Allied Effort 97" a fost realizat pornind de la o serie de exercitii desfasurate anual de catre Comandamentul Central (AFCENT) al Aliantei sub numele de „Cooperative Guard". Al doilea exercitiu de proba a fost stabilit in cadrul unui exercitiu complex „Strong Resolve 98", ce a avut de solutionat managementul unor situatii multiple de criza (exercitiu la care au participat si structuri militare apartinând tarii noastre).
    In cadrul primului exercitiu de proba cartierul general al C.J.T.F. a trebuit sa fie pregatit pentru o operatie de sprijin al pacii intr-o zona fictiva, departe de zona de dislocare permanenta a unitatilor apartinând AFCENT, beneficiind de o infrastructura rudimentara (fara drumuri modernizate, aeroporturi si retele de comunicatii), de un sprijin limitat din partea tarii gazda a operatiei de pace respectiva. Acest prim exercitiu de proba s-a desfasurat sub forma unui exercitiu de comandament pe un singur esalon, utilizând doar elemente de sprijin ale esalonului superior si ale celor inferioare C.J.T.F..
    Al doilea exercitiu de proba s-a desfasurat cu trupe (Strong Resolve 98) in luna martie 1998, in acesta fiind implicate atât pentru planificare cât si pentru executie ambele comandamente strategice ale N.A.T.O.. Exercitiul a vizat constituirea unui cartier general pentru C.J.T.F. utilizând in principal componente navale, in paralel cu formarea unei forte subordonate acestui cartier general, urmate de deplasarea si utilizarea lor intr-o zona de criza.
    Acest exercitiu s-a desfasurat, de asemenea, intr-o zona fictiva, dar spre deosebire de primul exercitiu si probabil si de realitatea actiunilor militare, a beneficiat de un sprijin deplin al tarii gazda cât si de o infrastructura moderna si dezvoltata.
    Intrucât exercitiul s-a desfasurat la mai multe esaloane si a implicat constituirea reala a unei forte subordonate cartierului general al C.J.T.F., a avut un efect pozitiv major asupra capacitatii statelor majore operationale de a planifica, organiza si conduce nemijlocit activitati concrete.
    Evaluarea celor doua exercitii nu a inclus performantele operationale ale cartierelor generale ale C.J.T.F., in schimb a fost focalizata asupra aspectelor conceptuale si doctrinare. De aceea evaluarea s-a referit la formarea comandamentului, capacitatea de planificare la nivel operational, exercitarea controlului si comenzii intr-un cadru intercategorii de forte, deplasarea si sprijinul actiunilor militare, capacitatea cartierului general de la care a fost dislocat nucleul principal al cartierului general al C.J.T.F. de a-si indeplini atributiile functionale la capacitate normala in lipsa acestui nucleu, cerintele pe care trebuie sa le indeplineasca un sistem de informatii si comunicatii corespunzator.
    In ambele exercitii constituirea cartierului general al C.J.T.F. in jurul unui nucleu de baza a pus probleme, realizându-se cu oarecare dificultate, datorita angajarii N.A.T.O. in Bosnia si sistemului de inlocuire a trupelor N.A.T.O. participante la S.F.O.R. (la fiecare 6 luni). De aceea s-a utilizat mai putin detasarea unor module cât alocarea individuala a unor militari spre a completa comandamentele respective.
    Implicarea unor tari partenere la ambele exercitii, având statut de observator la „Allied Effort 97" si cu statut de participare efectiva la „Strong Resolve 98" a constituit un element pozitiv al cooperarii dintre N.A.T.O. si partenerii sai din cadrul E.A.P.C. si PfP. Bulgaria, Cehia, Ungaria, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia si Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei au asigurat participarea unor structuri militare in cadrul celor trei componente: terestra, navala si aeriana participante la exercitiul „Strong Resolve 98".
    Mai mult chiar, faptul ca un modul de stat major a fost asigurat de catre tara noastra a demonstrat ca participarea militara a tarilor partenere poate crea premisele unei colaborari viitoare din ce in ce mai strânse. In cadrul ambelor exercitii, cât si in cele ce au urmat, cartierele generale ale C.J.T.F. s-au dovedit capabile de a trece in timp scurt de la conducerea unor actiuni de lupta, specifice razboiului, la actiuni militare de tipul celor altele decât razboiul, fiind apte sa planifice, organizeze si sa conduca nemijlocit operatii militare in sprijinul pacii.
    Atât cele doua exercitii desfasurate in aceasta faza de implementare a conceptului de C.J.T.F. cât si cele ulterioare, mai ales „Allied Mix 99", condus de AFSOUTH cât si activitatile militare desfasurate de N.A.T.O. in Bosnia-Hertzegovina si ulterior in Kosovo, au demonstrat ca pentru desfasurarea simultana a doua C.J.T.F., capacitatea de sustinere proprie a comandamentelor operationale ale N.A.T.O. din Europa nu este suficienta, fiind necesare resurse suplimentare, in principiu asigurate nu la nivelul structurilor N.A.T.O. integrate, ci al celor nationale. Conceptia de utilizare a C.J.T.F. ramâne unul dintre conceptele operationale de baza pentru prezentul si perioada imediat urmatoare a actiunilor militare ale N.A.T.O..

    Noua structura militara de comanda a N.A.T.O.. Dupa douazeci de luni de studiu, Comitetul Militar al N.A.T.O. a propus o noua structura de comanda a Aliantei. Ministrii de externe, reuniti in cadrul Consiliului Atlanticului de Nord (N.A.C.), au aprobat aceasta noua structura atât in intregul sau, ca sistem, cât si in particular fiecare tip, numar si localizare a cartierelor generale. Aceasta restructurare reduce numarul cartierelor generale de la 65 la 20.
    Cele doua comandamente strategice, unul pentru Atlantic si celalalt pentru Europa, au fiecare in subordine comandamente operationale (sau regionale); trei pentru Comandamentul strategic al Atlanticului si doua pentru cel din Europa. Comandamentele regionale din Europa au in subordine atât comandamente ale categoriilor de forte cât si comandamente intrunite subregionale.
    Noua structura da posibilitatea Aliantei de a-si asuma toate rolurile si misiunile mult mai eficace si eficient, asigurând o mai mare flexibilitate actionala, in acelasi timp asigurând rolurile cele mai potrivite pentru fiecare din tarile membre ale N.A.T.O.. De asemenea noua structura va usura integrarea noilor membrii ai Aliantei si da posibilitatea implicarii celei mai adecvate tuturor tarilor membre.
    Implementarea noii structuri de comanda a Aliantei este unul dintre cele trei domenii de adaptare interna a N.A.T.O. dupa sfârsitul razboiului rece, celelalte doua fiind punerea in aplicare a conceptului Fortei multinationale intrunite si dezvoltarea Identitatii Europene de Securitate si Aparare. Acest proces de adaptare interna se desfasoara in paralel cu reducerea si restructurarea fortelor armate ale N.A.T.O. ca intreg si ale fiecareia din tarile membre in parte.
    Noua structura de comanda, ca parte componenta a procesului de adaptare trebuie sa optimizeze capacitatea N.A.T.O. de a-si duce la indeplinire rolul si misiunile, urmarind trei obiective: asigurarea eficacitatii actionale a Aliantei, prezervarea legaturii transatlantice si dezvoltarea Identitatii Europene de Securitate si Aparare.
    Imperativul principal al dezvoltarii noii structuri de comanda este acela al orientarii spre indeplinirea misiunilor, de la acelea traditionale, de asigurare a apararii colective, mergând pâna la acelea de management al crizelor, inclusiv prin operatii militare in situatii ce nu se incadreaza in art. 5 din Carta N.A.T.O..
    In afara de acestea trebuie luate in considerare necesitatea asigurarii flexibilitatii actionale si functionale a fiecareia dintre structurile nou constituite sau restructurate, a asigurarii coeziunii interne a Aliantei si a eficacitatii actiunilor intreprinse atât in plan politic cât si in cel militar, a posibilitatii de sprijin si sustinere a actiunilor militare, cât si pastrarea si chiar sporirea caracterului multinational atât al structurilor cât si al actiunilor militare intreprinse de Alianta.
    Cerintele ce au stat la baza constructiei noilor structuri au fost de a putea asigura ca cel putin doua cartiere generale de C.J.T.F. sa-si poata asuma conducerea unor actiuni militare de amploare concomitent. In afara de aceasta cerinta, va trebuie sa se poata forma, in mod suplimentar, un numar de cartiere generale de C.J.T.F. mai mici, capabile sa subordoneze si sa conduca forte terestre de valoare brigada sau divizie, care sa actioneze impreuna cu unitati comparabile apartinând fortelor aeriene si marinei militare. Noua structura de comanda a avut in vedere si ca, odata cu primirea in N.A.T.O. a Republicii Cehe, Ungariei si Poloniei sa nu fie necesara o noua restructurare, nefiind nevoie sa se constituie noi cartiere generale. Aceasta structura de comanda trebuie sa-si dovedeasca viabilitatea si in situatia in care in viitor vor fi invitate si alte state sa adere la N.A.T.O.. De asemenea ea trebuie sa faciliteze cooperarea si colaborarea cu tarile partenere in cadrul E.A.P.C. si P.f.P..
    Numarul si localizarea cartierelor generale ale celor doua Comandamente Strategice (S.C.), ale Comandamentelor Regionale (R.C.), ale Comandamentelor categoriilor de forte (C.C.) si ale Comandamentelor intrunite subregionale (intercategorii de forte) (J.S.R.C.) in cadrul noii structuri de comanda sunt aratate in diagrama alaturata.

    Comandamentul Strategic al Atlanticului are cartierul general la Norfolk, Virginia, in S.U.A. si este responsabil pentru planificarea generala, directionarea si conducerea activitatilor militare ale Aliantei in zona sa de responsabilitate si in afara acesteia, conform mandatului incredintat. In cadrul acestui comandament strategic comandamentele regionale sunt responsabile in mod direct de planificarea si executarea tuturor activitatilor militare ale Aliantei, incluzând delegarea de autoritate in zona de responsabilitate a esalonului superior.
    Comandamentul strategic al Atlanticului are in subordine:
    Comandamentul regional (R.C.) Vest, are cartierul general in Norfolk, Viriginia, S.U.A. având ca zona de responsabilitate partea de vest a Oceanului Atlantic;
    Comandamentul regional (R.C.) Est are cartierul general la Northwood in Marea Britanie având ca zona de responsabilitate partea de est si de nord-est a Oceanului Atlantic, inclusiv Islanda si se afla in aceeasi localitate cu Comandamentul naval Nord al Comandamentului strategic pentru Europa;
    Comandamentul regional (R.C.) Sud-est are cartierul general la Lisabona in Portugalia având ca zona de responsabilitate partea de sud est a Oceanului Atlantic si teritoriul continental al Portugaliei;
    Flota de lovire din Atlantic este direct subordonata Comandamentului strategic al Atlanticului. Asigura o capacitate navala de lovire gata de lupta permanent precum si un cartier general pentru o C.J.T.F., deplasabil la nevoie atât in cadrul zonei de responsabilitate al Aliantei, cât si in afara acesteia;
    Flota de submarine din Atlantic, al carei cartier general asigura coordonarea si managementul doctrinar necesar intregii Aliante, pentru ambele comandamente strategice, in utilizarea submarinelor militare si a flotei lor de lovire. Este autoritatea de coordonare de baza si principala sursa furnizoare de doctrina privind operatiile submarine la nivel operational si tactic.
    Comandamentul Strategic pentru Europa are Cartierul general la Mons, in Belgia si este responsabil pentru planificarea generala, directionarea si conducerea tuturor activitatilor militare ale Aliantei din cadrul zonei sale de responsabilitate si la nevoie in afara acesteia. Are subordonate doua comandamente regionale.
    Comandamentul regional (R.C.) Nord are cartierul general la Brunsum, in Olanda. Este responsabil in mod direct de planificarea si executia tuturor activitatilor militare ale N.A.T.O. in partea de Nord a Europei si la nevoie si in afara zonei sale de responsabilitate. Are in subordine urmatoarele structuri: Comandamentul Fortelor Aeriene din Nordul Europei având cartierul general la Ramstein, in Germania si Comandamentul Naval din Nordul Europei care are cartierul general la Northwood in Marea Britanie. Are de asemenea in subordine trei comandamente intrunite subregionale intercategorii de forte centru la Heidelberg: Centru in Germania; Nord-Est la Karup, in Danemarca si Nord in Stavanger, Norvegia;
    Comandamentul regional (R.C.) Sud, are cartierul general la Napoli, in Italia si are ca zona de responsabilitate sudul Europei. Are in subordine Comandamentul fortelor aeriene din Sudul Europei si Comandamentul naval din sudul Europei, ambele având cartierul general la Napoli in Italia. Are de asemenea in subordine patru comandamente intrunite subregionale intercategorii de forte: Sud-central având cartierul general la Larissa in Grecia, Sud-est având cartierul general la Izmir in Turcia, Sud-vest având cartierul general la Madrid in Spania si Sud având cartierul general la Verona, in Italia.7
    In plus fata de crearea noii structuri organizatorice, N.A.T.O. a dezvoltat si noi concepte privind relatiile stabilite intre structurile care sunt sprijinite in vederea indeplinirii unei actiuni militare si cele ce acorda acest sprijin. Acest aspect este deosebit de important a fi solutionat deoarece insusi conceptul C.J.T.F. implica resubordonari de forte care apartin unor comandamente diferite. Noile concepte reprezinta o abordare mult mai flexibila in vederea ducerii actiunilor militare.
    Aceste noi concepte se refera la:

stabilirea unui nou tip de relatii intre comandamentele care sprijina si cele care sunt sprijinite, permitând Aliantei Nord Atlantice (N.A.C., Comitetului Militar, comandantilor la toate nivelurile) realizarea unei mai mari flexibilitati in transferarea efortului in desfasurarea actiunilor militare asupra centrului de greutate indiferent de tipul actiunilor respective si stabilind secventele cele mai adecvate in derularea activitatilor militare. Caracteristicile noii structuri organizatorice realizeaza o legatura mult mai puternica intre cele doua comandamente strategice, realizându-se o integrare si o coordonare functionala si actionala neatinsa niciodata anterior. Aceasta asigura o mai mare flexibilitate Aliantei si ceea ce este de asemenea important, mareste capacitatea de sprijin reciproc a diverselor structuri militare;

conducerea tuturor activitatilor militare inclusiv a celor de lupta (adica a operatiilor) se va realiza la nivel regional, luându-se in calcul insa si interactiunea la nivelul diferitelor regiuni. Existenta unor cartiere generale la nivelul comandamentelor regionale asigura atât luarea in subordine a unor forte alocate pentru o anume operatie, pe o perioada determinata de timp, cât si sprijinirea prin punerea la dispozitie a unor forte la nivel intra sau inter-regional;

abordarea cu flexibilitate a masurilor de conducere si control, ca de exemplu stabilirea liniilor de despartire intre diferite unitati si mari unitati, aliniamente de coordonare si aliniamente ale misiunilor de indeplinit care vor asigura optimizarea conducerii exercitiilor si operatiilor. De exemplu, in timp de pace nu exista stabilite linii de despartire la nivelul inferior comandamentelor regionale. Responsabilitatea stabilita structurilor subordonate este numai orientativa;

functionarea noilor cartiere generale tine cont in mult mai mare masura de realizarea caracterului multinational al activitatilor si structurilor. Aceasta conduce la reprezentarea tuturor tarilor in structurile de comanda la nivel strategic. Reprezentarea nationala va fi acordata cu caracteristicile zonelor in care se afla cartierele generale ale diferitelor comandamente regionale, subregionale sau functionale.

    Noua structura militara de comanda asigura necesitatile inerente constituirii C.J.T.F.. Ca parte componenta a Identitatii Europene de Securitate si Aparare se dezvolta capacitatea actionala a N.A.T.O. de a pune la dispozitia Uniunii Europei Occidentale a structurilor militare si a infrastructurii necesare precum si de a asigura mijloacele de lupta si logistice necesare pentru ca aceasta sa poata sa-si indeplineasca misiunile si sarcinile.
    Identitatea Europeana de Securitate si Aparare (E.S.D.I.) este cel de-al treilea domeniu de adaptare interna a N.A.T.O. la schimbarile din mediul strategic ce au avut loc in ultimii zece ani.
    Formula adoptata de catre ministrii de externe ai tarilor Aliantei la Berlin in 1996 si confirmata de sefii de state si de guverne reuniti la Madrid in 1997 tinteste spre reconcilierea dorintei tarilor europene de a li se asigura o mai mare autonomie in stabilirea liniilor directoare ale politicii europene de securitate cu necesitatea pastrarii unei legaturi transatlantice. Formula adoptata da statelor europene un rol mai important in procesul de luare a deciziilor in cadrul N.A.T.O. si pune la dispozitia Uniunii Europei Occidentale mijloacele necesare spre a-si indeplini propriile misiuni.
    Elementele esentiale ale formulei pe care se bazeaza E.S.D.I. includ:

asigurarea unui sprijin deplin de catre N.A.T.O. procesului de consolidare si dezvoltare a Identitatii Europene de Securitate si Aparare prin punerea la dispozitia Uniunii Europei Occidentale a mijloacelor si capacitatilor militare de care dispune N.A.T.O., pentru desfasurarea unor actiuni militare proprii ale U.E.O.;

asigurarea de sprijin pentru operatiile conduse de U.E.O., ca un element al conceptului C.J.T.F.;

asigurarea aranjamentelor necesare in cadrul noii structuri de comanda, punerea la punct a procedurilor necesare pregatirii, sprijinului si conducerii nemijlocite a operatiilor executate sub conducerea U.E.O.;

crearea unor forte capabile sa actioneze sub controlul politic si conducerea strategica a U.E.O.;

punerea la punct a algoritmului necesar identificarii mijloacelor N.A.T.O. care sa poata sprijini operatiile conduse de U.E.O. si aranjamentele necesare realizarii consultarilor N.A.T.O.- U.E.O. in contextul unor asemenea operatii;

hotarârea de a asigura deplina transparenta in relatiile de colaborare si cooperare dintre N.A.T.O. si U.E.O. in procesul de management al crizelor, inclusiv printr-un proces de consultare reciproca;

intarirea cooperarii si colaborarii institutionalizate dintre cele doua organizatii, cât si la nivelul structurilor si institutiilor subordonate acestora;

implicarea U.E.O. in procesul de planificare a apararii specific N.A.T.O..

    Principalul rol al N.A.T.O. in era post razboiul rece, este in continuare garantarea pacii in Europa, dar acest obiectiv nu mai este atins cu preponderenta prin mijloace militare ci in primul rând prin coeziunea politica a membrilor Aliantei. Tarile din Europa Centrala si de Est doresc sa adere la N.A.T.O. in primul rând datorita faptului ca apartenenta la N.A.T.O. este singurul mijloc credibil prin care pot sa-si asigure stabilitatea necesara indeplinirii politicilor de reforma pe care le aplica pe plan intern. De asemenea, perspectiva aderarii la Alianta le da acestor state impulsul necesar si le stimuleaza sa participe la rezolvarea pe cale pasnica a problemelor regionale cu care se confrunta.
    In aceste conditii rolul politic al N.A.T.O. tinde sa devina predominant asupra celui militar, ceea ce explica preocuparea unora dintre tarile Europene de a avansa pe drumul reformelor institutionale in cadrul Aliantei, concentrându-se asupra directiei de actiune politica. Cu toate acestea influenta si pozitia pe care o ocupa S.U.A. in cadrul N.A.T.O. nu rezulta in nici un fel din normativitatea ce guverneaza activitatea organizatiei, ci in primul rând din realitatea politica si militara a deosebitei puteri si capacitati pe care o poseda S.U.A. in toate domeniile specifice securitatii si apararii cât si in domeniile conexe acestora. Statele Unite poseda tehnologie informationala, inclusiv tehnologie spatiala, de supraveghere de la distanta, de comunicatii, transport, logistica, descurajare nucleara, actiuni aeroterestre si aeronavale pe care nu le poseda nici un alt stat in prezent, ceea ce asigura N.A.T.O. eficacitatea functionala si actionala asa cum de altfel au asigurat-o inca de la constituirea Aliantei. Acest lucru a fost evident in Bosnia-Hertzegovina, unde statele europene nu s-au dovedit capabile sa puna capat luptei dintre fortele rivale, inainte ca S.U.A. sa ia decizia de a juca un rol mai activ in operatiile de impunere a pacii.
    Europa nu va reusi sa egaleze S.U.A. in ceea ce priveste capacitatea militara fara un efort substantial, pe care se pare ca nu este hotarâta sa-l faca. Tarile europene s-au aratat dispuse din ce in ce mai mult in ultimul timp sa-si armonizeze resursele necesare apararii, dar aceasta atitudine este determinata de constrângerile bugetare in mult mai mare masura decât de dorinta de a asigura Europei mijloacele necesare unei politici regionale unitare mai active decât in trecut.
    Unele tari europene au avut in vedere o reechilibrare a relatiilor transatlantice, incercând sa obtina aceasta fie prin crearea unei politici internationale si de securitate comune in cadrul Uniunii Europene, prin incurajarea dezvoltarii unor capacitati operationale proprii in cadrul Uniunii Europei Occidentale, initiind chiar un sistem european de supraveghere prin satelit.8
    Aceste realitati nu pot fi ignorate. Ele insa explica dificultatile intâmpinate de catre tarile europene in obtinerea unei mai echilibrate impartiri a responsabilitatilor in cadrul N.A.T.O., ca masura de realizare a independentei in actiunile militare prin aplicarea conceptului de C.J.T.F..
    Exista bunavointa si buna credinta atât de partea aliatilor europeni cât si de partea S.U.A., dar o reala partajare a responsabilitatilor intre Europa si S.U.A. nu se poate realiza atâta timp cât inegalitatea in capacitatea militara dintre acestea continua sa se accentueze arata in 1998 Lluis Maria de Puig, presedinte al Adunarii Uniunii Europei Occidentale.9
    Exista insa un factor care contribuie la punerea sub semnul intrebarii a Identitatii Europene de Securitate si Aparare. Acest factor consta in aceea ca tarile europene nu reusesc sa cada de acord asupra definirii obiectivelor lor comune. Identificarea amenintarilor si a prioritatilor strategice determinate de acestea variaza intr-o plaja foarte larga, depinzând de situatia concreta a fiecarui stat in parte.
    De aceea, asigurarea unei identitati de securitate si aparare europeana intr-o forma institutionalizata nu poate fi realizata fara a se ajunge la un punct de vedere comun cu privire la problematica securitatii si apararii continentale.
    Multi dintre membrii europeni ai N.A.T.O. cauta sa se puna de acord asupra unei politici comune de securitate in contextul institutiilor Uniunii Europene. In timp ce Uniunea Europeana a obtinut rezultate remarcabile, ce nu pot fi contestate in sfera sa de competenta – in mod deosebit in domeniul economic si in cel al realizarii si armonizarii unei politici externe comune, problemele in legatura cu securitatea si apararea nationala ramân prerogative nationale. Faptul ca din cei 15 membri ai Uniunii Europene patru nu au aderat la N.A.T.O. si sunt in curs de urmarire a diferitelor tipuri de politici de neutralitate, iar sase tari membre ale N.A.T.O. (incluzând Cehia, Polonia si Ungaria) nu sunt membre ale Uniunii Europene previne orice integrare globala si nediscriminatorie a Identitatii Europene de Securitate si Aparare in N.A.T.O.. Decizia, luata la summit-ul din iunie 1997 de la Amsterdam de a nu da Uniunii Europene responsabilitati in problema apararii subliniaza si mai mult acest fapt.
    U.E.O. este deocamdata singura organizatie care poate indeplini acest rol integrator deoarece toti membrii sai sunt membri ai Aliantei Nord Atlantice, caci tratatul de la Bruxelles, care a fost piatra de temelie a U.E.O. prevede stabilirea unei relatii oficiale si oficializate cu N.A.T.O. si deoarece acest tratat asigura reflectarea suveranitatii statelor in domeniul sau de competenta. In plus, dimensiunea continentala a U.E.O. este consolidata, ca urmare a asocierii sale foarte strânse cu Uniunea Europeana, asa cum s-a stabilit prin Tratatele de la Maastricht si Amsterdam.
    Daca in viitor U.E.O. se va integra in Uniunea Europeana sau daca in viitor Tratatul de la Bruxelles, cu toate modificarile de rigoare ulterioare va fi revazut spre a raspunde cerintelor unei Europe unite, ramâne de vazut.
    Problema care se pune acum este ce anume poate si trebuie facut astazi in cadrul general oferit de U.E.O. pentru a da substanta Identitatii Europene de Securitate si Aparare si pentru a o face capabila sa reflecte mai bine interesele colective ale Europei in contextul N.A.T.O..
    Prima conditie pentru ca statele europene sa poata avansa in aceasta directie este sa mentina, cel putin la nivel colectiv, fortele si mijloacele necesare spre a-si asigura lor insele capacitatea de a valorifica in plan international propria lor putere. Cheltuielile alocate apararii sub nivelul de 3% din P.I.B. nu pot conferi statelor europene un rol important de jucat in sistemul colectiv de aparare.
    Forte armate profesioniste, modernizarea armamentului si a tehnicii militare, accesul la tehnologiile cele mai moderne necesita asigurarea acestui nivel de cheltuieli militare. Daca nu vor putea asigura resursele necesare la un nivel corespunzator, statele europene nu vor fi capabile sa duca la indeplinire operatii militare independente, aprecia Lluis Maria de Puig.
    De asemenea, Europa trebuie sa-si asigure mecanismul eficient de luare a deciziilor politice si militare care sa nu duca la paralizarea oricarei initiative, chiar inainte ca aceasta sa poata fi transpusa in practica. Procesul de luare a deciziilor atât in Uniunea Europeana, cât mai ales in Uniunea Europei Occidentale este adecvat activitatilor desfasurate de aceste doua organizatii, cu exceptia activitatilor militare, fiind deosebit de complex, laborios si de lunga durata. In lumea de azi actiunile militare necesita luarea unor decizii rapide si hotarâte spre a putea obtine succesul dorit.
    In domeniul operational s-au obtinut unele progrese in ultimii ani, de exemplu crearea Comitetului Militar, cresterea capacitatii Celulei de Planificare a U.E.O. si a Centrului pentru Sateliti si stabilirea unui program logistic. Cu toate acestea U.E.O. este inca departe de a putea sa-si asume raspunderea pentru managementul operatiilor militare de mare amploare, in mod special datorita penuriei de capacitati strategice de transport a statelor europene. Cu toate acestea U.E.O. poate conta pe efective apreciabile ale fortelor terestre pe care tarile europene le pot pune la dispozitia uniunii.
    In anul 1996 a fost creata o agentie specializata in dezvoltarea tuturor sistemelor de armament necesare U.E.O., Structura Intrunita de cooperare in domeniul armamentului (O.C.C.A.R.). aceasta agentie si-a inceput activitatea având initial doar atributii in domeniul cercetarii, apoi atributiile sale fiind extinse si in domeniul productiei.
    Pe masura ce capacitatea Uniunii Europei Occidentale de a conduce actiuni militare pe cont propriu creste, ea putând raspunde eficient provocarilor la adresa securitatii continentale si atacurilor la adresa intereselor vitale europene, cu atât mai mult Identitatea Europeana de Securitate si Aparare va fi recunoscuta in lume. Crearea unei forte navale multinationale „EUROMARFOR" a aratat ca realitatea militara a unei Europe tot mai unite este pe cale de a capata consistenta. In acelasi timp tarile Europei Occidentale sunt preocupate ca modificarile si adaptarile institutionale, in mod deosebit procesul de largire a N.A.T.O., a Uniunii Europene si a Uniunii Europei Occidentale sa nu mareasca distanta dintre aceste trei organizatii si sa nu puna bariere artificiale in calea colaborarii si cooperarii europene.
    In ceea ce priveste Uniunea Europei Occidentale, aceasta a aplicat consecvent principiul conform caruia numai tarile deja membre ale Uniunii Europene si ale N.A.T.O. pot fi acceptate ca membre ale sale. In acelasi timp s-a acordat un status special acelor tari membre ale N.A.T.O. care nu sunt si membre ale U.E. si anume li s-a acordat statutul de „membru asociat". Acest statut li s-a acordat si Ungariei, Cehiei si Poloniei care au fost primite in N.A.T.O. in urma summit-ului de la Washington din aprilie 1999.
    Cheia succesului actiunilor militare initiate si conduse de U.E.O. va fi insa in gradul ridicat de independenta si sprijin pe care N.A.T.O. le va acorda unitatilor puse la dispozitia U.E.O. conform conceptului C.J.T.F., la care ne-am referit pe larg anterior.
    Este de asemenea important pentru Consiliul Uniunii Europei Occidentale sa faca uz de independenta conferita de Tratatul de la Bruxelles, asa cum a fost el modificat de curând, pentru a stabili misiunile ce pot fi incredintate structurilor militare actionând sub mandatul sau. Trebuie sa se tina cont ca cinci tari membre ale Uniunii Europene au stabilit ele insele sa nu faca parte nici din U.E.O. si nici din N.A.T.O. si de aceea nu trebuie ca acestea sa exercite o influenta prea mare, prin intermediul Uniunii Europene, asupra unei organizatii din care au ales prin propria vointa, sa nu faca parte.
    Perspectiva realizarii unei contopiri a Uniunii Europene cu Uniunea Europei Occidentale poate fi luata in considerare numai in masura in care toate statele membre ale Uniunii Europene isi vor demonstra dorinta si capacitatea de a-si asuma obligatiile si de a accepta obiectivele stabilite prin Tratatul de la Bruxelles cu modificarile ulterioare (Carta U.E.O.).
    Fara indoiala, conceptul Identitatii Europene de Securitate si Aparare in cadrul N.A.T.O. poate fi dezvoltat in continuare. Nimeni nu poate prognoza care va fi evolutia N.A.T.O. pe termen lung ori in ce masura o posibila Europa unita in cadrul mecanismelor europene de integrare politica va initia si dezvolta o politica de securitate si aparare unitara si viabila in viitorul pe termen mediu si lung.
    De asemenea, inca nu sunt previzibile modificarile ce vor interveni in mediul strategic ca urmare a procesului de extindere a institutiilor si organizatiilor europene si euroatlantice de securitate.
    Fara indoiala conceptul Identitatii Europene de Securitate si Aparare asa cum a fost deja formulat constituie un progres real in directia unei abordari realiste in problema securitatii europene. Desigur, prevad oficialii U.E.O., nu se poate inca pune problema apararii Europei fara o strânsa cooperare cu Statele Unite, care se poate realiza numai in cadrul N.A.T.O.. Totusi aceasta cooperare necesita o reechilibrare a Aliantei, impunându-se o implicare mai hotarâta si o participare mai substantiala din punct de vedere politic si militar a tarilor europene.

    Extinderea N.A.T.O.. Continuarea procesului de extindere N.A.T.O. a fost decis la Summit-ul de la Washington de catre sefii de state si de guverne ai Aliantei, de aceea s-a aprobat de catre Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.) un Plan de Actiune pentru Aderarea la N.A.T.O..
    Conform prevederilor acestuia portile N.A.T.O. ramân deschise pentru noi membri, conform art. 10 al Tratatului Atlanticului de Nord. Planul de Actiune stabileste un dialog intensificat cu tarile candidate la admiterea in Alianta si un program concret de activitate care sa sprijine aceste tari in eforturile lor pentru a putea deveni membri in viitor. Programul ofera tarilor aspirante la statutul de membru al N.A.T.O. o lista de activitati din care ele pot sa le selecteze pe acelea pe care le considera cele mai pretioase spre a le sprijini eforturile in aceasta directie. Participarea la activitatile P.f.P. si E.A.P.C. ramâne esentiala pentru tarile care doresc sa-si adânceasca implicarea politica si militara in activitatea Aliantei.
    Orice decizie de a invita o tara aspiranta sa inceapa convorbirile necesare admiterii in N.A.T.O. vor fi facute pe baza unei analize individuale a fiecarui caz in parte. Participarea la programele prevazute in Planul de Actiune in vederea aderarii la N.A.T.O. nu implica nici un fel de limite de timp prestabilite pentru luarea unei decizii privind admiterea si de asemenea nu implica acordarea nici unei garantii vreunuia dintre statele aspirante. Programul poate fi considerat insa o lista de criterii pentru accederea la conditia de membru al Aliantei.
    Planul de actiune pentru Aderare, care este o manifestare practica a politicii usilor deschise,10 cuprinde patru capitole: probleme politice si economice; probleme militare si in legatura cu apararea; resurse; securitate; probleme legale. Pentru fiecare capitol sunt prevazute problemele ce pot fi discutate si sunt scoase in evidenta mecanismele prin care pregatirea fiecarei tari aspirante pentru a deveni membra a N.A.T.O. poate fi realizata in conditiile cele mai bune.
    Fiecarei tari candidate i se solicita sa puna la punct un program anual national referitor la pregatirea in vederea unei posibile admiteri in Alianta, stabilind obiective clare ale procesului de pregatire, continând informatii referitoare la pasii deja facuti, autoritatile responsabile pentru fiecare activitate, iar acolo unde se poate, un plan de lucru cu privire la anumite probleme specifice ale acestor pregatiri. Programul individual constituie un element de baza pentru N.A.T.O. pentru a urmari si evalua progresul tarilor aspirante si de a le sprijini in acest proces. Toate sedintele de analiza vor avea loc in structura 19+1 in cadrul Consiliului Atlanticului de Nord si in alte organisme abilitate. N.A.T.O. desemneaza o echipa condusa de un asistent al secretarului general, un asistent al directorului Statului major militar international, un sef de departament ori un reprezentant al unuia dintre acestia, care va participa la sedintele de analiza.
    In fiecare an Alianta va elabora un raport detaliat pentru fiecare tara aspiranta in parte, cuprinzând aprecierile privind progresul facut in fiecare domeniu prevazut in programul individual national de pregatire in vederea aderarii. Acest document constituie baza de discutii purtate de Consiliul Atlanticului de Nord cu fiecare tara in parte. De asemenea, aprecierile din raport faciliteaza identificarea unor directii ulteriore de actiune, dar ramâne la aprecierea fiecarei tari in parte sa ia masurile practice necesare adâncirii si dezvoltarii directiilor de actiune identificate.
    In ceea ce priveste problemele politice si economice, tarile aspirante trebuie sa se conformeze principiilor de baza prevazute in Tratatul Atlanticului de Nord, cum ar fi democratia si libertatea individuala. De asemenea se cere tarilor aspirante la aderarea la N.A.T.O. sa-si rezolve disputele internationale utilizând mijloace pasnice, sa demonstreze hotarârea de a respecta statul de drept si drepturile omului, de a rezolva disputele etnice si cele teritoriale prin mijloace pasnice conform principiilor O.S.C.E. si de a urmari mentinerea unor relatii de buna vecinatate, de a stabili controlul democratic si cel al puterii politice civile asupra fortelor armate, de a se abtine de la amenintarea cu utilizarea fortei si de la utilizarea acesteia in conformitate cu scopurile Organizatiei Natiunilor Unite, de a contribui la dezvoltarea unor relatii internationale pasnice si prietenesti, sa sprijine si sa fie angajate in Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic (E.A.P.C.) si in Parteneriatul pentru Pace (P.f.P.), sa demonstreze hotarâre si angajare in promovarea stabilitatii si bunastarii prin libertate economica, justitie sociala si responsabilitate in protectia mediului.
    Dupa aderarea la N.A.T.O. statele aspirante trebuie sa-si uneasca eforturile, alaturi de ceilalti membri, in vederea realizarii apararii colective, prezervarii pacii si securitatii, sa mentina eficacitatea Aliantei prin partajarea responsabilitatilor, costurilor si beneficiilor, sa dovedeasca buna credinta in realizarea consensului necesar in toate problemele ce necesita o rezolvare in comun de catre Alianta, sa participe fara retineri la procesul de consultare din cadrul N.A.T.O. si la procesul de luare a deciziilor in problemele politice si de securitate ce privesc Alianta, sa dovedeasca hotarâre in continuarea procesului de extindere a N.A.T.O., conform Tratatului de la Washington si Declaratiilor facute de sefii de state si de guverne participanti la Summit-urile de la Madrid si Washington.
    Tarile aspirante vor explica in ce masura politica pe care o practica este adaptata astfel incât sa reflecte consideratiile facute de N.A.T.O. si in acelasi timp sa demonstreze dorinta lor si in acelasi timp capacitatea de a raspunde exigentelor N.A.T.O., inclusiv celor cuprinse in conceptul strategic adoptat la Summit-ul din aprilie 1999 de la Washington. Tarile aspirante vor furniza in fiecare an informatii referitoare la starea economiei (atât o analiza la nivel macroeconomic cât si la nivel microeconomic), la modul de constructie a bugetului statului, si la deciziile politice adoptate in scopul dezvoltarii economiei.
    Tarile aspirante vor fi in masura sa contribuie din punct de vedere militar la apararea colectiva si la noile misiuni stabilite de Alianta, in acelasi timp luând masuri pentru optimizarea capacitatii lor militare.
    Participarea fara restrictii la operatiile P.f.P. este o componenta esentiala, in masura in care aceasta va strânge si mai mult legaturile cu Alianta, ajutându-le sa se pregateasca pentru o gama cât mai diversificata de misiuni. Noii membri ai N.A.T.O. trebuie sa fie pregatiti sa-si asume roluri, riscuri, responsabilitati dar si beneficiile securitatii si apararii colective.
    Dupa admiterea in organizatie, noii membri isi vor asuma pe deplin responsabilitatile prevazute in conceptul strategic, vor pune la dispozitia Aliantei fortele si mijloacele necesare, vor participa in structura militara integrata a N.A.T.O. cu fortele si mijloacele stabilite, vor participa la procesul colectiv de planificare a apararii, vor participa la activitatea agentiilor N.A.T.O., vor sprijini pe deplin programele P.f.P. si dezvoltarea unor relatii de colaborare cu state nemembre ale N.A.T.O., vor urmari realizarea standardizarii si in primul rând a interoperabilitatii.
    Implementarea problemelor militare si in legatura cu apararea vizeaza ajutarea tarilor aspirante de a-si dezvolta capabilitatea militara, inclusiv o interoperabilitate perfectionata, in masura sa contribuie in mod real la eficacitatea Aliantei, demonstrând astfel ca aderarea la N.A.T.O. este o decizie corecta si potrivita pentru tarile respective.
    Tarile aspirante vor fi in masura sa solicite si sa aplice Programe de Parteneriat Individual, pentru a-si putea concentra participarea la P.f.P. pe problemele esentiale pentru calitatea de membru al Aliantei.
    Anual, N.A.T.O. va organiza coordonarea asistentei bi si multilateral acordata de catre Alianta, in formatul 19+1.
    Aspirantii vor stabili obiective precise de indeplinit in cadrul planurilor individuale, a caror indeplinire sa poata fi comensurata, pe baza consultarilor avute de catre N.A.T.O. cu fiecare tara aspiranta in parte.
    Ca un semn de transparenta, tarile aspirante vor fi incurajate sa faca schimb reciproc de documente individuale de pregatire pentru aderare, de asemenea tarile aspirante vor fi invitate sa participe la anumite faze ale exercitiilor N.A.T.O., atunci când Consiliul Atlanticului de Nord hotaraste ca acest lucru este posibil. Statele aspirante vor utiliza tehnologia de simulare pentru procesul de pregatire si antrenare a fortelor.
    Referitor la utilizarea resurselor, tarile ce aspira la statutul de membru al N.A.T.O. vor aloca suficiente resurse bugetare astfel incât sa-si poata asuma obligatiile reiesite din calitatea de membru al N.A.T.O., in eventualitatea aderarii la Alianta.
    Referitor la admiterea in N.A.T.O., tarile aspirante vor aloca suficiente resurse bugetare pentru aplicarea deciziilor luate de Alianta, vor participa la activitatile desfasurate si pentru a caror desfasurare fondurile se aloca in comun, cu partea stabilita la nivelul Aliantei, vor participa in structurile militare ale Aliantei. Implementarea tuturor acestor masuri se va face prin mecanismele deja existente, inclusiv prin P.f.P..
    In ceea ce priveste problemele de securitate, tarile aspirante vor pune in aplicare suficiente masuri de protectie conform procedurilor N.A.T.O., pentru a asigura securitatea celor mai importante informatii.
    Personalul tarilor candidate va fi pregatit prin cursuri speciale, referitoare la probleme de personal, documente, securitate industriala si securitatea informatiilor.
    Referitor la problemele legale, tarile aspirante se vor familiariza cu aranjamentele legale si acordurile specifice N.A.T.O., care de altfel reglementeaza cooperarea dintre tarile Aliantei.
    Aceasta va determina tarile aspirante sa-si armonizeze legislatia interna in concordanta cu realizarea compatibilitatii cu regulile si normele N.A.T.O..

   4. ORGANIZATIA PENTRU SECURITATE SI COOPERARE IN EUROPA (O.S.C.E.)

    Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa este o organizatie pan-europeana de securitate ale carei 55 de state membre se situeaza din punct de vedere geografic intre Vancouver, in vestul Canadei si Vladivostok in extremul orient al Rusiei. Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa se incadreaza, din punct de vedere functional, in prevederile capitolului VIII din Carta O.N.U., cel referitor la aranjamentele regionale de securitate.
    In aceasta viziune, O.S.C.E. a fost stabilita ca prim instrument responsabil, in zona sa de responsabilitate, de avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor si restabilirea situatiei in perioada post conflict. Abordarea securitatii in viziunea O.S.C.E. este extensiva si bazata pe cooperare. Ea include o gama foarte larga de probleme, precum controlul armamentului, diplomatia preventiva, masurile de sporire a increderii reciproce dintre state, drepturile omului, monitorizarea alegerilor, securitatea economica si securitatea mediului inconjurator.
    Toate statele membre ale O.S.C.E. au un status egal iar deciziile sunt luate pe baza de consens.

    4.1. Crearea si istoricul O.S.C.E.
    Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa a fost creata la inceputul anilor ’70. Sub denumirea de Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa ea a fost destinata, in intentia initiatorilor, sa serveasca drept un forum multilateral de dialog si negociere intre Est si Vest. Din 1975 pâna in 1990 Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa a functionat ca o serie de conferinte si reuniuni unde au fost negociate noi obligatii si angajamente si a fost trecuta in revista implementarea lor. Reuniunea la vârf de la Paris din 1990 a marcat perioada inceperii institutionalizarii acestei organizatii, spre a face fata schimbarilor si provocarilor specifice perioadei actuale, de dupa sfârsitul razboiului rece.
    Evolutia starii de securitate in Europa a condus spre o schimbare fundamentala in cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa.
    Reflectând aceste schimbari, Summit-ul de la Budapesta din 1994 a hotarât schimbarea numelui organizatiei in cel actual, adica Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa. Astazi O.S.C.E. cuprinde 55 de tari, acoperind o zona extinsa de la est la vest de la Vladivostok la Vancouver, incluzând fosta Uniune Sovietica, toate tarile din Europa, Statele Unite si Canada. Originea Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa poate fi aflata inca in anii cincizeci ai secolului XX, când U.R.S.S. a facut o propunere, de a se organiza o conferinta consacrata securitatii regionale, la care sa participe toate statele europene. La aceasta initiativa s-au asociat si alte state est-europene. Finlanda s-a oferit sa gazduiasca reuniunile acestei conferinte, astfel incât in 1969 a invitat sa participe la ea toate tarile europene, Canada si S.U.A.. In anul 1972, 35 de tari au acceptat sa participe la aceasta conferinta si au inceput consultari multilaterale in acest scop, ajungându-se pâna la stadiul de convorbiri pregatitoare. In anul urmator, 1973 consultarile s-au centrat in special asupra continutului „Cartii Albastre" care continea recomandarile finale cu privire la scopul si regulile de procedura ale Conferintei. Negocierile referitoare la acestea au durat aproape doi ani si au avut loc la Geneva.
    La 1 august 1975 la Helsinki, sefii de state sau de guverne ale celor 35 de state participante au semnat Actul Final al Conferintei de la Helsinki pentru Securitate si Cooperare in Europa. Actul Final a stabilit principiile de baza referitoare la modul de comportare al statelor semnatare, atât in relatiile internationale cât si in relatiile cu proprii lor cetateni. Aceste principii sunt urmatoarele:

egalitate suverana si respectul drepturilor ce decurg din suveranitate;

retinerea de la amenintarea cu utilizarea fortei si de la utilizarea acesteia;

inviolabilitatea frontierelor;

rezolvarea pasnica a disputelor dintre state;

neinterventia in problemele interne ale altor state;

respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, inclusiv libertatea de gândire si constiinta, a religiei si credintei;

egalitate in drepturi si dreptul la autodeterminare al popoarelor;

cooperare intre state;

indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor ce decurg din continutul dreptului international.

    Documentul Final de la Helsinki a pus bazele unei dezvoltari ulterioare a procesului initiat de Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa. Actul final nu este un tratat, ci o intelegere pentru cooperare si strângerea legaturilor politice. El este divizat in trei parti principale: probleme in legatura cu securitatea europeana; cooperarea in domeniul economic, al stiintei si tehnologiei si in cel al mediului; cooperarea in domeniul umanitar.
    Actul final a stabilit ca dupa prima Conferinta, tinuta la Helsinki, vor urma alte reuniuni pentru a trece in revista aplicarea intelegerilor convenite in cadrul conferintei, pentru a stabili noi standarde si norme, pentru a largi cooperarea si pentru a mentine dialogul politic. Asemenea reuniuni au fost tinute la Belgrad, Madrid si Viena. La aceste reuniuni toate statele participante au cazut de acord cu privire la obligatiile pe care le au in scopul sustinerii si promovarii drepturilor omului si a masurilor necesare pentru a dezvolta increderea reciproca intre statele participante. In plus, o serie de reuniuni la nivel de experti au fost consacrate unor probleme specifice, precum institutiile democratiei, drepturile omului, contactele interumane, rezolvarea pasnica a disputelor, problemele mediului inconjurator, mijloacele de comunicare in masa, cooperarea in domeniul economic, cultural si stiintific.
    Dupa momentul Helsinki din 1975 Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa nu a fost altceva decât o conferinta diplomatica. Nu au fost create nici un fel de structuri permanente in masura sa asigure flexibilitatea acestei organizatii si nu a fost adoptat nici un fel de program pe termen lung. Nu au existat structuri permanente care sa initieze activitati operationale in perioadele dintre reuniunile conferintei. Aceasta situatie s-a schimbat abia in perioada 1989-1990, când statele participante au reusit sa cada de acord asupra nevoii unor structuri permanente ale Conferintei, asupra compunerii acestor structuri si a functiilor lor.
    Marele avantaj pe care l-a dovedit Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa in perioada marcata de tensiune politica dintre cele doua blocuri militare antagoniste din anii ’70 si ’80 a fost abilitatea sa de a aborda diverse probleme intr-un climat de intelegere si incredere reciproca, climat care nu s-a putut realiza in alte organizatii de securitate, ca de exemplu O.N.U..
    De o importanta cu totul deosebita s-a dovedit punerea in relatie a drepturilor omului cu procesul de securitate si cooperare internationala. Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa a stabilit ca un stat care incalca in mod sistematic libertatile fundamentale ale propriilor cetateni nu se poate bucura de incredere internationala si chiar poate fi considerat ca o amenintare pentru alte tari.
    Primele rezultate ale negocierilor in domeniul drepturilor omului si a cooperarii in domeniul umanitar au fost foarte modeste. Aceste negocieri s-au referit, intre altele, la luarea in considerare a unei solutii favorabile in legatura cu cererile de a calatori in strainatate facute de cetatenii din tarile cu regim comunist, solutionarea favorabila a cererilor de reunificare a familiilor si a celor pentru casatorii intre cetateni ai unor state diferite. Au fost necesare perioade indelungate de negocieri pentru a se ajunge la acorduri referitoare la reducerea taxelor de viza, de exemplu. Pas cu pas, prevederi mai precise au fost introduse in intelegerile convenite, in scopul eliminarii interpretarilor restrictive si a evitarii intârzierii nejustificate in emiterea pasapoartelor.
    Actul Final semnat la Helsinki a fost de asemenea utilizat spre a liberaliza accesul la informatii, spre a limita bruierea transmisiilor radio in statele comuniste (a posturilor de radio Europa Libera, Vocea Americii, Vocea Libertatii si a altora de acelasi fel) si a relaxa controlul exercitat de stat asupra mediilor de comunicare in masa.
    A fost creata o retea de legaturi si interese interconditionate, care au creat baza continuarii procesului Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa. Prin reuniuni, dialog politic, negocierea asumarii unor noi obligatii si o presiune constanta exercitata in scopul aplicarii acestora, Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa a devenit un catalizator al schimbarilor pasnice si democratice in Europa. Ea este asociata, de asemenea, cu revolutia democratica ce a avut loc in Europa de Est intre 1989 si 1991.
    Care a fost secretul vitalitatii Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa? Cum si de ce a fost ea in masura sa progreseze in ciuda unor provocari formidabile? Actul Final de la Helsinki nu a fost o formula magica pentru a destructura sistemul comunist din Europa Centrala si de Est. Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa trebuie vazuta ca fiind doar un singur element intr-un proces foarte complex si cuprinzator. Progresul realizat de Conferinta a fost mai mult un rezultat al schimbarilor petrecute in realitatea politica decât un instrument care sa determine el insusi schimbari in mediul strategic.
    Au fost insa contributii ale Conferintei de care nu se poate sa nu amintim.
    In primul rând Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa a constituit o platforma politica si un sprijin moral pentru promotorii schimbarilor democratice ce au avut loc in cadrul tarilor comuniste membre ale Tratatului de la Varsovia, ca de exemplu pentru organizatia „Carta 77" in Cehoslovacia sau pentru sindicatul liber „Solidaritatea" in Polonia.
    Acesti reprezentanti ai societatii civile au fost invingatorii in revolutiile pasnice ce au avut loc in statele respective in toamna anului 1989.
    Situatia din tara noastra, din pacate, a fost total diferita, deoarece oprimarea oricarei opozitii a fost practicata cu mult mai multa asiduitate de regimul Ceausescu, astfel incât germenii societatii civile nu s-au putut dezvolta in România. A fost necesara o revolutie sângeroasa spre a se putea ajunge la rasturnarea regimului comunist, iar tranzitia spre o societate democratica nu s-a putut realiza pasnic asa cum s-a petrecut in celelalte tari comuniste.
    In al doilea rând, prin construirea unui sistem elaborat, de canale politice si de legatura intre state, Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa a facut posibil ca democratiile vestice, incluzând nu numai tari N.A.T.O., dar si state neutre si nealiniate sa actioneze continuu si constant spre a determina schimbari pozitive in cadrul sistemului socialist. Colapsul acestuia, simbolic reprezentat de darâmarea zidului Berlinului, a transformat securitatea europeana intr-un mod drastic si impreuna cu aceasta si Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa. C.S.C.E. si-a asumat, in aceasta perioada de tranzitie, noi responsabilitati si a continuat sa faca fata unor provocari diverse.
    Ea poate fi caracterizata in aceasta perioada prin trecerea la o forma institutionalizata, intarirea capacitatii operationale, largirea gamei de activitati organizate si desfasurate efectiv. Carta de la Paris pentru o Noua Europa, semnata la 21 noiembrie 1990 la incheierea summit-ului sefilor de state si de guverne ai statelor membre ale C.S.C.E. a marcat primul pas in aceasta directie.
    Carta de la Paris a fost primul document international care a luat act de sfârsitul razboiului rece si de deschiderea unei ere marcata de colaborare intre toate statele europene. In cadrul Cartei de la Paris s-a mentionat necesitatea institutionalizarii C.S.C.E. si crearii unor structuri permanente ale acesteia.
    S-a decis sa aiba loc consultari politice la nivel inalt la fiecare doi ani, iar la nivelul ministrilor afacerilor externe in fiecare an.
    S-a stabilit, de asemenea, ca functionarii superiori din ministerele de externe sa se intruneasca ocazional, sub forma unui Consiliu.
    S-a decis constituirea unei infrastructuri permanente, incluzând un Secretariat, sub conducerea unui director, un Centru de Prevenire a Conflictelor si un Birou pentru Alegeri Libere. Pentru a evita constituirea unor structuri birocratice, de tipul celor ale O.N.U., aceste structuri nu aveau in organigrama mai mult de 3-4 functionari, ajutati de o administratie din tara in care functiona structura respectiva. Ele au fost gazduite la Praga, Viena si Varsovia. In aprilie 1991 liderii parlamentari ai statelor membre ale C.S.C.E. au constituit pentru prima data Adunarea Parlamentara a C.S.C.E.. Procesul de institutionalizare al C.S.C.E. a fost grabit, in anii ce au urmat Cartei de la Paris, de violenta ce a urmat procesului de destructurare a fostei Iugoslavii si a U.R.S.S..
    Evolutia cea mai semnificativa se pare ca a avut loc in domeniul dimensiunii umane a securitatii. Reuniunile la nivel inalt care au avut loc la Viena, Paris, Copenhaga si Moscova intre 1989 si 1991 au stabilit o serie de obligatii ale statelor referitoare la dimensiunea drepturilor omului, incluzând libertatea alegerilor politice, libertatea mass media, protejarea persoanelor apartinând minoritatilor nationale. Implementarea acestor angajamente ale statelor a fost intarita ulterior.
    La primul Consiliu al C.S.C.E. tinut la Berlin in 19 si 20 iunie 1991 a fost stabilit un mecanism destinat consultarilor in situatii de urgenta. Asa numitul „mecanism de la Berlin" a fost utilizat aproape imediat, in cadrul crizei determinate de conflictul din Iugoslavia. La urmatoarea sesiune a Consiliului C.S.C.E., ce a avut loc la Praga in 30-31 ianuarie 1992, a fost aprobat „Documentul de la Praga asupra dezvoltarii pe mai departe a institutiilor si structurilor C.S.C.E.". A fost largit rolul Biroului de la Praga pentru Alegeri Libere. A fost, de asemenea, stabilita o exceptie de la regula consensului ce guverna pâna atunci luarea tuturor deciziilor in cadrul C.S.C.E.. Aceasta exceptie prevede ca pot fi luate decizii in absenta acordului statului in cauza, atunci când este vorba de violari clare si repetate ale libertatii si drepturilor fundamentale ale omului (regula consens minus unu). Aceasta noua regula a fost invocata in iulie 1992 pentru a suspenda Iugoslavia din cadrul C.S.C.E.. Reuniunea de la Helsinki desfasurata intre 24 martie si 8 iulie 1992 a stabilit crearea unor noi institutii, incluzând Forumul pentru Cooperare in domeniul Securitatii, Inaltul Comisar pentru Minoritati Nationale, Forumul Economic si Comitetul Expertilor Financiari. Presedintele executiv, a carui functie fusese creata prin Carta de la Paris a primit atributii precise in cadrul reuniunii de la Helsinki si anume a devenit responsabil de coordonarea activitatilor curente ale C.S.C.E. si de organizarea procesului de consultare a statelor membre.
    Functia de secretar general a fost creata la Consiliul Ministerial ce a avut loc la Stockholm in zilele de 14 si 15 decembrie 1992.
    Reuniunile reprezentantilor statelor participante au inceput sa fie tinute cu regularitate la Viena, initial in cadrul Grupului de la Viena si apoi sub forma unui Comitet Permanent.
    Structurile permanente ale C.S.C.E. au devenit din ce in ce mai necesare, pe masura ce organizatia avea de indeplinit un numar crescând de misiuni, dintre care unele necesitau sprijin permanent. Prima misiune de lunga durata sub mandat C.S.C.E. a fost deplasata in Kosovo, Sandjac si Voivodina incepând din toamna anului 1992 pâna la sfârsitul anului 1994. Pe teren, in aceasta perioada, au fost desfasurate opt misiuni succesive. In anul 1992 C.S.C.E. s-a autodeclarat ca fiind o institutie regionala de securitate, in sensul capitolului VIII din Carta O.N.U..
    Având in vedere evolutia institutiilor C.S.C.E., aceasta a incetat de a fi numai un proces ci a devenit deja in primii ani ai ultimului deceniu, o organizatie. Urmatorul pas a constat in schimbarea denumirii C.S.C.E. in Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa, decizie ce a fost luata la Summit-ul de la Budapesta din 5-6 decembrie 1994, cu aplicare de la 1 ianuarie 1995. Ca o parte a aceleiasi decizii, structurile cu rol in luarea deciziilor au primit noi denumiri. Astfel, Consiliul Ministerial a inlocuit Consiliul C.S.C.E., Consiliul Functionarilor Superiori a fost inlocuit de Consiliul Superior, iar Consiliul Permanent a inlocuit Comitetul Permanent. Toate acestea nu au schimbat nici caracterul si nici angajamentele si obligatiile statelor membre, nici statusul si institutiile O.S.C.E..
    O.S.C.E. a fost recunoscut, de catre statele membre, ca fiind „un prin instrument pentru avertizare timpurie, prevenirea conflictelor si managementul crizelor". Cu toate acestea, crizele din Bosnia-Hertzegovina, Cecenia si Kosovo au aratat ca organizatia mai are inca multe de facut pentru a consolida cooperarea si securitatea in Europa.
    Summit-ul de la Budapesta a decis cresterea competentei presedintelui executiv si a secretarului general, a secretariatului, a Inaltului Comisar pentru Minoritati Nationale si a Biroului pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului. A fost, de asemenea, aprobat un cod de conduita in problemele politico-militare ale securitatii, in care este stipulat rolul fortelor armate in societatile democratice.
    O.S.C.E. ocupa astazi un loc important in cadrul organizatiilor interguvernamentale in general si in cadrul procesului european de securitate in mod special. Acest loc important rezulta din numarul mare de membri ai organizatiei, din abordarea extensiva a securitatii europene, din instrumentele pe care le poate utiliza in prevenirea conflictelor si din traditia consolidata a utilizarii unui dialog deschis si a regulii consensului (acum, consens minus unu), din aderarea tuturor membrilor la acelasi sistem de norme si valori, din existenta unui mecanism bine stabilit cu privire la contactele dintre statele membre si la cooperarea dintre acestea precum si dintre membrii si organizatia insasi.

    Prioritatile de baza ale O.S.C.E. in zilele noastre sunt:

consolidarea valorilor comune ale statelor membre si ajutarea lor in construirea societatii civile democratice, bazate pe suprematia legii;

prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilitatii si readucerea pacii in zonele de conflict;

surmontarea unor deficite reale ori numai presupuse ale starii de securitate a statelor membre si prevenirea unor noi destructurari ale acestora, prin promovarea unui sistem regional de securitate bazat pe cooperare.

    Operatiile de mare anvergura desfasurate in organizarea O.S.C.E. in Bosnia-Hertzegovina, Albania, Croatia, Cecenia si Kosovo au propulsat organizatia in atentia nu numai a opiniei publice si a mass media internationale, dar si in cea a factorilor de decizie politica si au generat noi asteptari in legatura cu potentialul organizatiei. Având in vedere numarul din ce in ce mai mare de actiuni si activitati practice, pe teren, in care este angajata O.S.C.E., aceasta este acum judecata si apreciata mai mult pentru eficacitatea sa operationala decât pentru rolul sau politic si modul in care si-l indeplineste.
    O.S.C.E. continua sa furnizeze sprijin oriunde este nevoie spre a promova democratia, domnia legii si respectarea drepturilor omului in zona sa de responsabilitate.
    In anul 1997 O.S.C.E. a emis un punct de vedere comun al statelor membre referitor la intarirea libertatii mass media si, de asemenea, la intarirea dimensiunii economice a organizatiei. In 1998 O.S.C.E. a inceput sa monitorizeze activitatea politiei din statele membre spre a intari respectarea drepturilor omului si prevenirea abuzurilor. In masura sa asigure o mai buna definire a rolului organizatiei in viitor, statele membre au elaborat un document ce se doreste o Carta a Securitatii Europene, urmând ca aceasta sa fie cât de curând supusa procesului de adoptare.

    4.2. Structurile si institutiile O.S.C.E.

    O.S.C.E. a fost si este in mod traditional un forum pentru consultare si negociere intre statele membre. Ea are câteva institutii care negociaza deciziile si obligatiile care sunt apoi impuse statelor prin decizie politica.
    a. reuniunile la nivel inalt (summit-urile) se desfasoara cu participarea sefilor de state ori de guverne ale tarilor participante. Ele stabilesc prioritatile si asigura orientarea generala la nivel politic. ªefii de state ori de guverne evalueaza situatia in zona O.S.C.E. si asigura liniile directoare de actiune pentru functionarea organizatiei si a structurilor sale permanente. Intre 1975 si 1999 s-au desfasurat 6 summit-uri ale C.S.C.E.-O.S.C.E..
    La reuniunea de la Helsinki (30 iulie-1 august 1975) s-a adoptat „Actul Final de la Helsinki", care a analizat trei aspecte principale: securitatea in Europa, cooperarea in domeniile stiintific si economic si cooperarea in domeniul umanitar. De asemenea, s-au stabilit principiile care ghideaza relatia dintre statele membre, s-au introdus masurile de crestere a increderii in domeniul militar, au fost elaborate metodele prin care statele sa-si rezolve diferendele existente intre ele prin metode pasnice. S-au stabilit bazele cooperarii in domeniile stiintific, al tehnologiilor, al mediului si al activitatilor cu caracter umanitar.
    La Summit-ul de la Paris (19-21 noiembrie 1990) a fost adoptata „Carta de la Paris pentru o Noua Europa", care marcheaza in mod oficial sfârsitul razboiului rece si inceputul institutionalizarii C.S.C.E.. A fost semnat Tratatul cu privire la fortele armate conventionale in Europa (C.F.E.) de catre 22 state membre ale C.S.C.E. si s-a stabilit infiintarea Biroului pentru Alegeri Libere la Varsovia, mai târziu denumit Biroul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului.
    La Summit-ul de la Helsinki din 9-10 iulie 1992 a fost adoptat documentul „Sfidarile schimbarii". C.S.C.E. a fost declarata o institutie regionala de securitate in sensul capitolului VIII din Carta O.N.U.; a fost creata institutia inaltului comisar pentru minoritatile nationale, si a fost infiintat Forumul pentru Securitate si Cooperare si Forumul Economic. Ca urmare a crizei din Iugoslavia, acest stat a fost suspendat din C.S.C.E..
    La Summit-ul de la Budapesta (5-6 decembrie 1994) a fost adoptat documentul intitulat „Spre un parteneriat adevarat intr-o noua era". A fost schimbata denumirea C.S.C.E. in O.S.C.E., reflectând faptul ca C.S.C.E. nu mai era pur si simplu o conferinta. A fost lansat codul de conduita referitor la aspectele politico-militare ale securitatii.
    La Summit-ul de la Lisabona din 2-3 decembrie 1996 a fost adoptata o declaratie de politica generala, „Declaratia de la Lisabona referitoare la modelul cuprinzator de securitate in Europa in secolul XXI"; de asemenea a fost aprobat „Cadrul pentru Controlul armamentului si dezvoltarea unui program al forumului pentru securitate si cooperare".
    b. Reuniunile pentru trecere in revista. Aceste reuniuni preced si pregatesc summit-urile. Aici sunt examinate toate activitatile O.S.C.E., precum si fazele sau etapele necesare spre a intari organizatia. Aceste reuniuni sunt de asemenea utilizate spre a finaliza negocierea unor documente, decizii si declaratii care urmeaza a fi adoptate la summit-urile ce urmeaza sa aiba loc. Initial, aceste reuniuni au fost destinate trecerii in revista a modului in care statele pun in aplicare intreaga gama a obligatiilor pe care si le-au asumat. Hotarârile acestor reuniuni au fost retinute sub numele de concluzii, care asigurau noi obligatii membrilor. In absenta unor structuri permanente ale C.S.C.E., reuniunile pentru trecerea in revista au reprezentat coloana vertebrala a procesului Helsinki. Datorita unor programe foarte cuprinzatoare si datorita aplicarii regulii consensului, procesul de negociere a devenit foarte incet si anevoios, facând ca durata reuniunilor sa fie foarte lunga. Reuniunea de la Belgrad a durat intre 4 octombrie 1977 si 9 martie 1978. Cea de la Madrid a durat intre 11 noiembrie 1980 si 9 septembrie 1983 iar cea de la Viena intre 4 noiembrie 1988 si 19 ianuarie 1989.
    In „Carta de la Paris pentru o Noua Europa" adoptata in 1990 s-a hotarât ca reuniunile pentru trecere in revista sa aiba loc din 2 in 2 ani si sa dureze maximum trei luni.
    c. Consiliul Ministerial (initial denumit Consiliul de Ministri). In perioada dintre summit-uri, puterea de decizie in problemele curente apartine Consiliului Ministerial, care este compus din ministrii de externe ai statelor membre. Consiliul ministerial se reuneste cel putin odata pe an, dar nu in anul in care se desfasoara summit-ul, spre a analiza aspectele procesului de securitate relevante pentru O.S.C.E., a analiza si evalua activitatile desfasurate de organizatie, asigurând astfel indeplinirea obiectivelor principale stabilite in cadrul summit-urilor, a lua deciziile curente necesare. Reuniunile Consiliului Ministerial ajuta la mentinerea legaturii dintre deciziile politice luate la summit-uri si functionarea cotidiana a organizatiei. Consiliul Ministerial a fost infiintat prin „Carta de la Paris pentru o Noua Europa", in 1990 sub denumirea de „Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe".
    Rolul important al acestei structuri a fost reafirmat atât la Summit-ul de la Helsinki din 1992, cât si la acela de la Budapesta din 1994.
    d. Consiliul Superior (initial Consiliul Functionarilor Superiori). Consiliul Superior se reuneste la nivel de directori din ministerele afacerilor externe ale statelor membre. El a fost constituit spre a pregati aplicarea deciziilor luate de Consiliul Ministerial, iar in perioada dintre sesiunile Consiliului Ministerial sa supravegheze, coordoneze si sa exercite managementul problemelor curente ale O.S.C.E.. Ca si Consiliul Ministerial, Consiliul Superior, initial denumit Consiliul Functionarilor Superiori, a fost una dintre institutiile stabilite prin Carta de la Paris, hotarându-se ca el sa se reuneasca de doua ori pe an la Praga, iar in plus, o data pe an, ca Forum Economic. Cu toate acestea, procesul de institutionalizare din ce in ce mai accentuat odata cu trecerea de la C.S.C.E. la O.S.C.E., a transferat cea mai mare parte a atributiilor Consiliului Superior catre Consiliul Permanent.
    Din anul 1997 Consiliul Superior s-a reunit numai ca Forum Economic. In plus fata de reuniunile ordinare, Consiliul Superior se poate reuni, in situatii de urgenta, pe baza asa numitului „Mecanism Berlin". Intre 1991 si 1994 s-au tinut patru reuniuni determinate de situatii de urgenta, generate de crize din fosta Iugoslavie si o reuniune consacrata situatiei din Nagornâi-Karabakh.
    e. Consiliul Permanent (initial Comitetul Permanent). Are sediul la Viena si este principala structura având ca activitate de baza desfasurarea consultarilor politice si derularea procesului de luare a deciziilor in toate problemele de competenta O.S.C.E.. Este responsabil de desfasurarea activitatilor cotidiene, de rutina, ale organizatiei. Membrii Consiliului Permanent sunt reprezentantii permanenti la O.S.C.E. ai tarilor membre. Ei se reunesc saptamânal la Centrul pentru Congrese Hofburg, din Viena. In afara de aceste reuniuni saptamânale reprezentantii permanenti mai participa si la alte activitati, precum schimburi de opinie, sedinte ale diverselor comitete, intâlniri neoficiale. Periodic, Consiliul se reuneste la nivelul directorilor directiilor politice din ministerele afacerilor externe ale tarilor membre.
    Spre deosebire de alte organisme destinate luarii deciziilor, Consiliul Permanent nu a fost creat pe baza Cartei de la Paris pentru o Noua Europa, ci pe baza unei decizii luate la Consiliul Ministerial de la Roma din 1993, sub numele de Comitetul Permanent. Prin Documentul Final al Summit-ului de la Budapesta acest Comitet Permanent a primit numele de Consiliul Permanent.
    f. Forumul pentru Cooperare in domeniul Securitatii. Forumul pentru Cooperare in domeniul Securitatii e format din reprezentantii tarilor participante la O.S.C.E., care se reunesc saptamânal la Centrul pentru congrese din Palatul Hofburg din Viena, pentru a negocia si a se consulta in legatura cu masurile vizând intarirea securitatii si stabilitatii in Europa. Obiectivele principale ale forumului sunt: desfasurarea de negocieri asupra controlului armamentelor, dezarmarii si masurilor referitoare la cresterea increderii si securitatii; desfasurarea consultarilor si a cooperarii in probleme legate de securitate; reducerea in continuare a riscului izbucnirii unor conflicte; punerea in aplicare a masurilor asupra carora s-a cazut de acord.
    Forumul este in plus responsabil pentru implementarea masurilor de crestere a increderii si securitatii, tinerea reuniunilor anuale referitoare la evaluarea rezultatelor aplicarii deciziilor luate si discutarea si clarificarea informatiilor schimbate intre statele participante la O.S.C.E., precum si de pregatirea unor seminarii referitoare la doctrina militara.
    Infiintarea Forumului pentru Cooperare in domeniul Securitatii prin Documentul Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992 a largit competenta O.S.C.E. in domeniul controlului armamentelor si al dezarmarii pe baza unui program cuprinzator pentru actiune imediata. La Summit-ul de la Lisabona din 1996 a fost adoptat un nou program cadru referitor la controlul armamentelor.
    Procesul de luare a deciziilor. In cadrul O.S.C.E. toate structurile destinate negocierii si luarii deciziilor functioneaza aplicând regula consensului. Consensul este inteles in sensul absentei oricarei obiectii din partea statelor participante la adresa deciziei respective.
    Procesul de luare a deciziilor cuprinde trei nivele. Summit-urile reprezinta cel mai inalt nivel de orientare politica si de luare a deciziilor pentru organizatie. Intre summit-uri puterea de luare a hotarârilor apartine Consiliului Ministerial care ia masurile necesare pentru ca O.S.C.E. sa actioneze in sensul stabilit prin scopurile si obiectivele politice stabilite la summit-uri. Consiliul Permanent este forumul pentru consultarea periodica pe o baza permanenta si pentru luarea deciziilor ce privesc activitatea cotidiana curenta a O.S.C.E.. Aceasta structura cuprinzând trei nivele ierarhice este completata periodic prin reuniuni specializate, ca de exemplu cele ale Forumului Economic, sau ale Forumului de trecere in revista a celor decise la Summit-uri.
    Procesul de luare a deciziilor este coordonat de catre presedintele executiv, care este responsabil de stabilirea programului si organizarea activitatii structurilor functionale ale organizatiei. El organizeaza, de asemenea, reuniuni neoficiale ale reprezentantilor statelor membre, in masura sa faciliteze discutiile si negocierea deciziilor ce trebuie luate prin consens, declaratiile si toate celelalte documente care sunt apoi adoptate oficial de organismele abilitate.
    In anumite circumstante, foarte clar stabilite, deciziile pot fi luate fara aplicarea regulii consensului. Consiliul Ministerial tinut la Praga in ianuarie 1992 a decis ca pot fi luate masurile necesare, fara consimtamântul statului in cauza, in situatia unor incalcari clare si grosolane ale angajamentelor pe care membrii O.S.C.E. si le-au asumat. Aceasta decizie este asa-numitul principiu al „consensului minus unu". Prima aplicare a principiului „consensul minus unu" a urmat imediat, in 1992, in legatura cu conflictul din fosta Iugoslavie si a constat in suspendarea Iugoslaviei compusa din Serbia si Muntenegru din O.S.C.E.. O alta exceptie de la regula consensului este principiul „consens minus doi". Conform acestui nou principiu, adoptat la Consiliul Ministerial de la Stockholm din 1992, Consiliul Ministerial poate recomanda la doua state participante, care se afla in disputa, sa apeleze la consiliere din partea unui tert (stat sau organizatie internationala), indiferent daca cele doua state in cauza au obiectii sau nu in legatura cu decizia respectiva. Pâna in prezent aceasta procedura nu a fost inca utilizata.
    Pe masura ce Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa a evoluat spre forma institutionalizata reprezentata de organizatie, in cadrul sau s-au dezvoltat mai multe institutii si structuri care permit luarea masurilor necesare implementarii si dezvoltarii masurilor stabilite de statele participante.

    Presedintele executiv. Presedintele executiv este investit cu responsabilitatea generala pentru masurile executive si pentru coordonarea activitatilor curente ale O.S.C.E.. Aceste responsabilitati includ: coordonarea activitatii structurilor si institutiilor O.S.C.E., reprezentarea organizatiei in exterior, supervizarea activitatilor referitoare la prevenirea conflictelor, managementul crizelor si masurile necesare pentru trecerea de la faza de conflict la cea post conflictuala (respectiv la starea de pace). Postul de presedinte executiv este detinut prin rotatie de unul din ministrii de externe ai statelor membre, acesta schimbându-se in fiecare an. Presedintele executiv este asistat in indeplinirea obligatiilor si atributiilor sale de presedintele executiv care l-a precedat, precum si de cel care ii va succeda. Aceste trei persoane oficiale constituie un triumvirat denumit oficial „troika", utilizând un termen rusesc ce se refera, in sensul propriu, la atelajul specific rusesc cu trei cai inhamati in linie. Presedintele executiv formeaza comitete si grupuri de lucru ad hoc si poate numi reprezentanti personali pentru a se ocupa de solutionarea unor crize sau situatii conflictuale. Originea institutiei presedintelui executiv trebuie cautata in Carta de la Paris pentru o Noua Europa, din 1990 care prevede ca ministrul de externe al tarii gazda a lucrarilor O.S.C.E., va prezida Consiliul de Ministri (ulterior denumit Consiliul Ministerial). Documentul Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992 a consacrat in mod oficial functia de presedinte executiv.
    In ordine cronologica, succesiunea presedintilor executivi este urmatoarea:

    Secretarul General si Secretariatul. Secretarul General actioneaza in calitate de reprezentant al Presedintelui executiv si il sprijina pe acesta in toate activitatile ce au drept scop indeplinirea obiectivelor organizatiei. Atributiile secretarului general includ:

managementul structurilor si activitatilor desfasurate de O.S.C.E.;

pregatirea, impreuna cu presedintele executiv, a reuniunilor organizatiei;

asigurarea punerii in aplicare a deciziilor luate de O.S.C.E.;

aducerea la cunostinta opiniei publice si a mass media a politicii si a activitatilor desfasurate de organizatie;

mentinerea contactului cu alte organizatii internationale;

in calitate de sef al administratiei O.S.C.E. avizeaza in legatura cu implicatiile financiare ale tuturor proiectelor O.S.C.E. si asigura luarea unor masuri de economie, de personal si de resurse de natura logistica, la nivelul tuturor structurilor si institutiilor componente ori subordonate;

ia masuri ca toate misiunile si institutiile O.S.C.E. sa actioneze in conformitate cu regulile proprii ale organizatiei;

raporteaza organelor de conducere politica ale O.S.C.E. despre activitatile desfasurate de secretariat si misiunile stabilite de organizatie si pregateste raportul anual al acesteia.

    Postul de secretar general a fost infiintat la reuniunea Consiliului O.S.C.E. de la Stockholm in 1992. Secretarul General este numit de catre Consiliul Ministerial pe termen de trei ani.
    Secretariatul, sub conducerea secretarului general, asigura sprijinul operational pentru organizatie si are sediul la Viena, fiind asistat de un birou cu sediul la Praga. Atributiile secretariatului implica: sprijinul activitatilor practice, desfasurate in teren de catre O.S.C.E.; mentinerea contactului cu alte organizatii internationale, atât interguvernamentale, cât si neguvernamentale; asigurarea, din punct de vedere tehnic, a desfasurarii tuturor reuniunilor, conferintelor si sedintelor O.S.C.E., inclusiv in ceea ce priveste serviciul de translatie; asigurarea serviciilor administrative, financiare si de personal necesare tuturor structurilor O.S.C.E..
    Secretariatul, imediat dupa constituire in 1991, a fost stabilit la Praga si ulterior mutat la Viena, in 1993. Secretariatul O.S.C.E. are in structura sa organizatorica urmatoarele entitati:
    Biroul Secretarului General – il sprijina pe secretarul general in indeplinirea atributiilor sale de manager general si administrator. Biroul ofera asistenta in domeniile: sprijin executiv, informatii publice si presa, asistenta juridica si audit intern.
    Centrul pentru Prevenirea Conflictelor este responsabil pentru sprijinirea presedintelui executiv in indeplinirea sarcinilor sale specifice in domeniul avertizarii timpurii, al prevenirii conflictelor, managementul crizelor si revenirea la normalitate in faza post-conflictuala, precum si urmarirea zilnica a indeplinirii deciziilor luate la toate nivelurile ierarhice ale organizatiei. Pe baza orientarilor stabilite de secretarul general Centrul pentru Prevenirea Conflictelor asigura asistenta de specialitate atât presedintelui executiv cât si structurilor functionale ale O.S.C.E.. El este insarcinat si cu mentinerea legaturilor cu alte organizatii interguvernamentale si neguvernamentale.
    Este de asemenea responsabil de asigurarea personalului necesar si pregatirea corespunzatoare a acestuia pentru toate misiunile din teren ale organizatiei. Tine o evidenta clara a tuturor misiunilor in curs de executie ale O.S.C.E.. Tine de asemenea evidenta schimburilor de informatii in domeniul militar si asigura sistemul de comunicatii necesar organizatiei. Sprijina din punct de vedere tehnic organizarea unor seminarii si mese rotunde.
    Departamentul pentru Administratie si Operatii raspunde de politica de personal, de serviciile administrative, de organizarea uniunilor si conferintelor, inclusiv in domeniul translatiei, de activitatea de documentare si protocol, incluzând Biroul din Praga si arhivele organizatiei. Este responsabil de probleme bugetare si financiare si de implementarea informaticii. Asigura sprijinirea actiunilor desfasurate in teren, din toate punctele de vedere, a misiunilor O.S.C.E..
    Coordonatorul Activitatilor O.S.C.E. din domeniile Economic si al Protectiei Mediului, actioneaza impreuna cu secretariatul O.S.C.E. in sprijinul presedintelui executiv, fiind abilitat in domeniul activitatilor economice, sociale si de mediu precum si in cel al securitatii.
    Secretariatul se compune dintr-un numar de aproximativ 180 de persoane din toate statele organizatiei. Cea mai mare parte a personalului este angajata direct de catre secretariat, o parte insa fiind propusa de catre guvernele statelor membre.
    Biroul din Praga al Secretariatului asigura asistenta in domeniul informatiilor publice, adaposteste o parte importanta a arhivelor O.S.C.E. si actioneaza in domeniul diseminarii documentelor si informatiilor oficiale ale O.S.C.E., gazduieste o parte din cercetatorii aflati temporar la sediul organizatiei, asigura asistenta in organizarea reuniunilor tinute la Praga, in special a celor ale Forumului Economic.
    Toate activitatile si institutiile O.S.C.E. sunt finantate din contributiile facute de catre statele participante, in concordanta cu o repartitie facuta pe baza deciziei statelor membre. O.S.C.E. utilizeaza aproximativ 250 de persoane salariate (din care 180 in cadrul secretariatului) in cadrul institutiilor proprii. In afara de acestea organizatia utilizeaza mai mult de 2500 de persoane angajate pe o durata determinata, in cadrul misiunilor practice desfasurate in teren. Cea mai mare parte a bugetului O.S.C.E. este destinata indeplinirii misiunilor din teren. Pe masura ce O.S.C.E. si-a dezvoltat capacitatea operationala si bugetul organizatiei a fost marit, de la 289 de milioane de silingi austrieci in 1994 (aproximativ 22,23 milioane dolari S.U.A.) la 1220 miliarde silingi austrieci (93,84 milioane dolari S.U.A.) in 1998. In anul 1997 a fost introdusa o a doua repartitie a contributiilor statelor membre pentru a asigura finantarea proiectelor de amploare ale O.S.C.E. (de exemplu Misiunea in Bosnia-Hertzegovina). De la 1 ianuarie 1999 bugetul O.S.C.E. este exprimat in Euro. Bugetul pentru anul 1999 a fost la nivelul de aproximativ 104 milioane euro.
    Contributia statelor membre la bugetul O.S.C.E. la 01.01.1998:

* Sursa: O.S.C.E. Handbook, 1999, anexa V, pag. 177.

    Biroul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului are ca atributii principale:

promovarea alegerilor democratice, in special prin monitorizarea procesului electoral;

asigurarea sprijinului practic in consolidarea institutiilor democratice si a drepturilor omului si in intarirea institutiilor societatii civile si a domniei legii;

contributia la avertizarea timpurie si la prevenirea conflictelor, in special prin monitorizarea aplicarii angajamentelor asumate de state in domeniul drepturilor omului si a altor obligatii referitoare la dimensiunea umana a securitatii regionale.

    Biroul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului isi are radacina in Biroul pentru Alegeri Libere infiintat in 1990 prin Carta de la Paris pentru o Noua Europa. In 1992 Consiliul Ministerial al O.S.C.E. a hotarât transformarea acestei institutii conform configuratiei sale actuale.
    Inaltul Comisar pentru Minoritati Nationale
    O.S.C.E. a creat postul de Inalt Comisar pentru Minoritati Nationale in 1992 prin Actul Final al Summit-ului de la Helsinki, in scopul de a asigura un raspuns adecvat si cât mai curând posibil, tensiunilor etnice care pot sa se transforme intr-un conflict (chiar intr-un conflict armat) intr-o zona din regiunea statelor membre. Inaltul Comisar pentru Minoritatile Nationale functioneaza ca un instrument al diplomatiei preventive: el actioneaza spre a identifica si a lua masurile necesare detensionarii unor situatii conflictuale generate de tensiuni interetnice care pot pune in pericol pacea, stabilitatea unor subregiuni si a unor state membre ale organizatiei si relatiile dintre aceste state.
    Sediul Inaltului Comisar pentru Minoritati Nationale este la Haga, in Olanda. Fostul prim-ministru al Olandei, Max van der Stoel a fost numit primul Inalt Comisar pentru Minoritati Nationale in decembrie 1992. La consiliul Ministerial din decembrie 1995 mandatul sau a fost prelungit pentru o perioada de inca trei ani.
    Reprezentantul pentru libertatea mass media. Misiunea reprezentantului pentru libertatea mass media este de a acorda asistenta guvernelor statelor membre in domeniul asigurarii unor surse de informare libere, independente si pluraliste pentru opinia publica, ceea ce este esential pentru insasi existenta unei societati libere si deschise, intr-un cuvânt pentru modelul democratic al oricarei forme de guvernamânt. Spre a-si indeplini sarcina, reprezentantul pentru libertatea mass media este autorizat sa monitorizeze situatia si evolutia acesteia in statele membre si sa solicite guvernelor nationale, sa respecte intru totul principiile si obligatiile specifice O.S.C.E.. Infiintarea acestui post a fost solicitata in 1996, la Summit-ul de la Lisabona si a fost stabilit oficial de catre Consiliul Permanent al Organizatiei la 5 noiembrie 1997.
    Primul reprezentant pentru libertatea presei a fost numit la 1 ianuarie 1998, in persoana lui Freimut Duve din Germania. El urmeaza sa indeplineasca un mandat cu o durata de trei ani.
    Adunarea Parlamentara a O.S.C.E.. Adunarea Parlamentara a O.S.C.E. este constituita din mai mult de 300 de parlamentari din statele participante, având scopul de a promova implicarea mai activa si mai profunda in procesul pan-european, cu obiectivul declarat de a realiza in viitor o structura interparlamentara. Adunarea Parlamentara este gazduita la Copenhaga.
    Curtea pentru Conciliere si Arbitraj. Acest organism a fost infiintat prin Conventia referitoare la Conciliere si Arbitraj in cadrul O.S.C.E., semnata in decembrie 1992 si care a intrat in aplicare in decembrie 1994, dupa depunerea a douasprezece instrumente de ratificare de catre statele membre. Ea a fost constituita cu scopul de a gasi o rezolvare disputelor care ii sunt supuse spre analiza de catre statele O.S.C.E.. Procedura de baza este concilierea, dar la nevoie se utilizeaza si arbitrajul. Curtea de Conciliere si Arbitraj prezinta câteva caracteristici unice, ce nu mai sunt intâlnite la alte structuri ale O.S.C.E.. In primul rând, ea este mai curând o structura adiacenta a O.S.C.E. decât o institutie a acesteia, deoarece la ea nu participa toate statele membre ale organizatiei, ci numai acelea care au depus instrumentele de ratificare si au agreat solutia de a deveni membre ale Curtii si sa contribuie financiar la cheltuielile aferente functionarii acesteia. In al doilea rând, contrar procedurilor standard ale O.S.C.E., dar respectându-le pe acelea ale tuturor curtilor internationale de justitie, functionarea sa se bazeaza pe un tratat international in forma juridica completa. In al treilea si ultimul rând, Curtea nu este o structura permanenta, ci mai curând o lista de nume de arbitri si persoane cu rol de conciliatori, la care se apeleaza atunci când o disputa este supusa Curtii, ocazie cu care se constituie o Comisie ad hoc de Conciliere sau un tribunal de arbitraj ad hoc.
    Comisia de Conciliere audiaza cazul ridicat in fata sa prin decizia comuna a doua sau mai multe state. Dupa ce trage concluziile necesare in urma audierilor, comisia prezinta un raport partilor implicate, dupa care acestea au la dispozitie treizeci de zile pentru a se hotari daca accepta sau nu concluziile comisiei. Daca dupa aceasta perioada de treizeci de zile partile nu agreeaza concluziile comisiei de conciliere, raportul acesteia impreuna cu pozitiile exprimate de parti sunt inaintate Tribunalului de Arbitraj ale carui decizii sunt definitive.
    Membrii Curtii sunt personalitati eminente cu o bogata experienta in relatiile internationale si in dreptul international. Partile aflate in disputa au dreptul de a selectiona arbitrii sau conciliatorii aflati pe listele Curtii si mentinuti de registratura acesteia.
    Curtea are sediul la Geneva. Pâna la sfârsitul anului 1999 serviciile Curtii nu fusesera inca folosite.

STRUCTURA SI INSTITUTIILE O.S.C.E.

    4.3. Instrumentele O.S.C.E.

    Atunci când este confruntata cu un conflict, ori cu o situatie care are potentialul de a se transforma sau de a genera un conflict, O.S.C.E. are o gama larga de instrumente pe care le poate utiliza spre a rezolva respectiva problema. Aceasta multitudine de instrumente consta in:
    misiunile de informare a raportorilor O.S.C.E. sunt vizite pe termen scurt a unor experti si a unor personalitati din statele membre, având misiunea de a stabili modul in care au loc anumite evenimente ori de a lamuri anumite circumstante ale acestora, de a le raporta catre institutiile abilitate ale O.S.C.E., iar in unele cazuri de a face si recomandari catre aceste institutii abilitate, in scopul luarii celor mai adecvate decizii de catre acestea. Misiunile de informare a raportorilor au fost utilizate in scopul stabilirii modului in care statele nou admise progreseaza in directia respectarii si aplicarii obligatiilor si angajamentelor asumate de catre O.S.C.E., a investigarii acuzatiilor de nerespectare a obligatiilor unor state, evaluarea situatiei in statele ce au solicitat sa fie admise in organizatie. Misiunile de informare a raportorilor au fost de asemenea utilizate pentru a face recomandari privind stabilirea unor misiuni sau a altor activitati practice in teren;
    misiunile sau alte activitati similare in teren sunt instrumentul principal pentru prevenirea pe termen lung a conflictelor, managementul crizelor, rezolvarea conflictelor si revenirea la normalitate in regiunile respective. Mandatele, marimea si activitatile desfasurate de diversele misiuni variaza in foarte mare masura, reflectând modul flexibil de abordare a diferitelor probleme conflictuale de catre O.S.C.E.. Aceasta flexibilitate, combinata cu numarul mare de misiuni, da O.S.C.E. o sansa reala de a contribui la descurajarea si rezolvarea conflictelor de natura diversa in zona sa de responsabilitate;
    reprezentantii personali ai presedintelui executiv sunt personalitati din statele membre O.S.C.E., desemnate de catre presedintele executiv pentru a-l asista in rezolvarea unor situatii survenite in diverse regiuni, constând in diverse forme de conflict. Aceste personalitati au un mandat clar si precis, ce defineste misiunile si sarcinile pe care acestia trebuie sa le indeplineasca, multe dintre acestea in legatura cu prevenirea conflictelor si managementul crizelor, altele insa in legatura cu controlul armamentului sau colectarea de fonduri pentru organizatie, si pentru misiunile initiate de catre aceasta. De regula, presedintii executivi ai O.S.C.E. au facut apel la diplomati de cariera, dintre cei mai distinsi cât si la personalitati politice proeminente, din tarile membre ale O.S.C.E. spre a indeplini sarcinile de reprezentanti personali; grupurile de conducere sunt, ca si reprezentantii personali, stabilite si infiintate ca urmare a analizei fiecarei situatii concrete in parte, pentru a-l asista pe presedintele executiv in indeplinirea unei misiuni sau sarcini concrete, in special in domeniul prevenirii conflictelor, managementului crizelor si rezolvarii disputelor.
    Grupurile de conducere sunt compuse dintr-un numar limitat de state membre, incluzând cele trei state ce compun Troika.
    Compunerea si marimea grupului de conducere se stabilesc având in vedere necesitatea de a se asigura impartialitatea membrilor grupului si eficienta activitatilor desfasurate de catre acesta;
    mecanismele pentru rezolvarea pasnica a conflictelor au fost initiate si dezvoltate de catre O.S.C.E.. Aceste proceduri faciliteaza un contact rapid si direct intre partile aflate in conflict si ajuta la stabilirea si aplicarea unor masuri si actiuni concertate de catre organizatie. Avantajul pe care il prezinta aceste mecanisme este acela ca ele nu necesita intrunirea consensului spre a fi puse in aplicare (dupa cum s-a aratat anterior, putându-se aplica principiile „consens minus unu", sau dupa caz „consens minus doi"). Datorita acestei proceduri simplificate de aplicare, procedurile si mecanismele pentru rezolvarea pasnica a conflictelor pot fi puse in aplicare de catre un numar limitat de state membre, permitând o actiune mai rapida si mai eficienta;
    actiunile de mentinere a pacii au fost prevazute in continutul Documentului Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992. Conform prevederilor acestui document, actiunile de mentinere a pacii constituie un element operational important al capacitatii O.S.C.E. de a actiona in directia prevenirii conflictelor si managementului crizelor. Actiunile de mentinere a pacii conduse si desfasurate de catre O.S.C.E. se initiaza in caz de conflict in interiorul unuia din statele membre (conflict intrastatal), sau in cazul unui conflict intre mai multe dintre aceste state (conflict interstatal), pentru a ajuta la mentinerea pacii si stabilitatii, in sprijinul unei solutii politice negociate. Cu toate acestea, pâna in prezent aceasta solutie nu a fost inca utilizata, preferându-se solutia delegarii responsabilitatii si competentei catre o alta organizatie internationala cu mai multa experienta in acest domeniu, având o structura militara, inclusiv cea de comanda proprie si un mecanism de luare a deciziilor mult mai eficient. Aceasta organizatie este, asa cum probabil oricine isi poate da seama, N.A.T.O..
    Desi mai sunt inca multe de facut in directia eficientizarii O.S.C.E., aceasta este deja angajata in directia transformarii dintr-un forum de consultare si dezbatere intr-o organizatie utilizând tehnici si proceduri actionale practice in vederea desfasurarii unor misiuni in teren. O.S.C.E. incearca sa gaseasca rezolvare unor probleme complexe cu forte proprii, toate aceste probleme pe care le are de rezolvat vizând in ultima instanta securitatea si stabilitatea continentala si regionala, utilizând in acest scop pârghii si instrumente dintre cele mai diverse, incepând cu largirea si adâncirea democratiei, dezvoltarea economica si nu in ultimul rând prevenirea si gestionarea crizelor si rezolvarea conflictelor. Fara a se incerca substituirea O.N.U. si a functiilor sale, O.S.C.E. incearca sa dezvolte instrumente pe care organizatia mondiala a dovedit ca nu le poseda, ori ca nu este capabila sa le administreze eficient.
    Din aceasta cauza statele europene vor continua sa dezvolte o organizatie proprie de securitate, destinata progresului continentului nostru, inca impartit in doua zone: o zona de stabilitate si prosperitate in vest si nord si una de instabilitate si saracie in est si sud.
    România, ca membru O.S.C.E. (ce a aderat la C.S.C.E. inca de la infiintarea acesteia in 1972) sprijina constant dezvoltarea conceptului privind securitatea cooperativa, bazat pe democratie, respectarea drepturilor omului, statul de drept, economia de piata si dreptatea sociala.
    România a participat la activitatile O.S.C.E. in domeniul politic si de securitate, inclusiv al Forumului pentru Cooperare in domeniul securitatii, prin aplicarea intocmai a obligatiilor ce ii revin din Tratatul privind armamentul conventional in Europa (CFE-1990) si a documentelor privind masurile de incredere si securitate (CSBM). Pe lânga acestea, tara noastra s-a pronuntat pentru asumarea de catre statele participante a unor obligatii suplimentare in domeniul combaterii proliferarii armelor nucleare si chimice, precum si al controlului transferului armelor conventionale si tehnologiei militare.
    In domeniul aplicarii masurilor de incredere si securitate, România a ratificat Acordul multinational „Cer-Deschis", ale carui prevederi se aplica cu succes in relatiile bilaterale cu Ungaria.
    România si-a manifestat interesul in adaptarea Tratatului C.F.E. la noile conditii strategice, pentru a nu se ajunge la o concentrare a armamentului conventional in anumite portiuni din zona de responsabilitate a tratatului. Cu ocazia Summit-ului O.S.C.E. de la Istanbul din 17-19 noiembrie 1999 tara noastra a semnat documentele reuniunii privind adaptarea tratatului C.F.E..

5. UNIUNEA EUROPEANA (U.E.)

    Ideea unei institutii europene nu este noua, statele si cetatenii Europei subliniind de-a lungul timpului, in diferite forme si prilejuri, necesitatea strângerii rândurilor, pe baza unor traditii si valori comune, in fata unor provocari diverse, incepând de la spectrul unor conflicte armate si terminând cu necesitatea armonizarii dezvoltarii economice si sociale.

    5.1. Istoria Uniunii Europene

    Imediat dupa sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, primul ministru al Marii Britanii sublinia in cadrul unei ceremonii ce a avut loc la Zürich in Elvetia, necesitatea constituirii Statelor Unite ale Europei, luând ca model federatia reprezentata de S.U.A., in scopul evitarii atragerii statelor europene intr-un nou razboi mondial.
    La 5 iunie 1947 S.U.A. decid aplicarea Planului Marshall, pentru reconstructia economica dar si a unui sistem politic democratic in toate statele europene devastate de razboi. Din pacate tarile aflate sub ocupatie sovietica si in care U.R.S.S. isi impusese deja guverne marioneta, au refuzat sa participe la Planul Marshall.
    Aceasta a fost una din primele manifestari ale divizarii continentului si a caderii „cortinei de fier" ce avea sa separe vestul de estul continentului pentru o jumatate de secol, cu rezultate dintre cele mai dezastruoase pentru statele est-europene.
    La 16 aprilie 1948 este constituita Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana, in scopul coordonarii aplicarii Planului Marshall. Din aceasta organizatie au facut parte, bineinteles, numai statele ce au acceptat sa aplice acest plan, deci nici unul din statele comuniste sau de orientare comunista nu au aderat la organizatie.
    La 4 aprilie 1949 se constituie la Washington Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord, data ce semnifica inceperea oficiala a confruntarii politico-militare, denumita generic „razboiul rece".
    La 5 mai 1949 se constituie Consiliul Europei prin Tratatul de la Strasbourg.
    La 9 mai 1950, cu ocazia aniversarii a cinci ani de la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, intr-o cuvântare inspirata de Jean Monnet, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus ca Franta, Germania si alte tari europene care doresc sa li se alature ar trebui sa-si constituie intr-un cartel resursele de carbune si otel. Aceasta luare de pozitie s-a numit ulterior Declaratia Schuman.
    La 18 aprilie 1951 sase state, Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda, au semnat Tratatul de la Paris, prin care s-a constituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (ECSC). Aceleasi sase tari au semnat un an mai târziu, la 27 mai 1952 la Paris Tratatul de aderare la Comunitatea Europeana de Aparare (EDC).
    Tratatul ECSC a intrat in functiune la 27 iulie 1952. Jean Monnet a devenit presedintele Autoritatii Superioare de Conducere, iar Paul-Henri Spaak presedintele Adunarii Comune.
    La 30 august 1954 Adunarea Nationala a Frantei a respins Tratatul de aderare la Comunitatea Europeana de Aparare, dar la 20 octombrie, in acelasi an, in urma unei conferinte ce a avut loc la Londra, este semnat la Paris un acord cu privire la modificarile aduse Tratatului de Constituire a EDC (Tratatul de la Bruxelles), astfel incât se semneaza „certificatul de nastere" al Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.).
    In zilele de 1 si 2 iunie 1955 la Messina, in Italia ministrii de externe ai celor sase state semnatare ale ECSC cad de acord asupra integrarii economice a tarilor lor.
    La 29 mai 1956, in urma reuniunii de la Venetia, ministrii de externe ai celor sase tari decid sa inceapa negocieri interguvernamentale vizând constituirea a doua organisme: Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana pentru Energia Atomica (Euratom).
    Tratatele de constituire a ambelor organizatii sunt semnate la Roma un an mai târziu, la 25 martie 1957.
    La 1 ianuarie 1958 Tratatele de la Roma devin operationale. Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana pentru Energia Atomica isi stabilesc sediile la Bruxelles. Comisia Comunitatii are noua membri iar primul presedinte este ales Walter Halstein, in timp ce Louis Armand este primul presedinte al Euratom. Adunarea Parlamentara si Curtea de Justitie sunt institutii comune tuturor celor trei comunitati europene: ECSC, CEE si Euratom.
    In 1958 se pun bazele unei politici agricole comune iar in 1959 se intreprind primii pasi pentru abolirea obligatiilor vamale si a cotelor admise la exporturile din interiorul CEE. In 1960, in urma Conventiei de la Stockholm se constituie Asociatia Europeana a Liberului Schimb (EFTA), cuprinzând sapte state (Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elvetia, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord).
    Dupa ce Grecia solicitase aderarea la C.E.E., in 1961 inca trei state, Irlanda, Danemarca si regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord intreprind acelasi demers. Tot in 1961 se adopta primele reglementari vizând libertatea de miscare a muncitorilor in cadrul C.E.E., iar in 1962 politica comuna in domeniul agriculturii este dezvoltata de o maniera ce permite crearea unei piete unice pentru produsele agricole si se realizeaza si solidaritatea financiara necesara in acest domeniu, prin constituirea Fondului European pentru Orientare si Garantii in Agricultura.
    In 1962 Norvegia solicita aderarea la Comunitatile Europene, iar in 1965 se semneaza la Bruxelles un tratat ce prevede unificarea celor trei comunitati europene (E.C.S.C., E.E.C. si Euratom). Aceste prevederi intra in aplicare incepând cu 1 iulie 1967, data de la care exista o singura comisie si un singur consiliu, dar acestea continua sa actioneze in concordanta cu regulile specifice fiecareia dintre cele trei comunitati, acum unificate din punct de vedere al conducerii.
    In 1968 uniunea vamala a statelor membre ale comunitatii europene devine efectiva. Taxele vamale intra-comunitare vor fi abolite in termen de 18 luni, iar un tarif vamal comun este introdus, spre a inlocui tarifele vamale nationale, in relatiile economice avute cu statele nemembre. In 1970 Consiliul Comunitatii Europene decide introducerea graduala a unui sistem ce permite Comunitatii sa primeasca sumele rezultate din taxele vamale asupra importurilor din tarile necomunitare si din aplicarea impozitului pe valoarea adaugata. De asemenea, este decisa extinderea puterilor bugetare ale Parlamentului European. In acelasi an statele membre aproba Raportul Davignon referitor la cooperarea in domeniul politic. Obiectul cooperarii in acest domeniu consta in a face ca Europa de Vest sa adopte o pozitie concertata si unitara in toate problemele internationale majore.
    In 1971 Consiliul Comunitatii Europene adopta Planul Werner, destinat intaririi cooperarii in domeniul politicii economice. Statele membre decid sa ia masuri pentru a-si armoniza politicile bugetare si pentru a reduce fluctuatiile ratelor de schimb ale monedelor lor nationale, in raporturile dintre ele. Se introduce de asemenea un sistem monetar compensatoriu cu aplicabilitate la comertul cu produse agricole intre statele membre, pentru a mentine unitatea pietei agricole comune. Danemarca, Irlanda si Marea Britanie acced in Comuniunea Europeana. Parlamentul Norvegiei insa, al carei guvern solicitase de asemenea aderarea, respinge ratificarea tratatului de aderare.
    In 1972 se instituie, in urma Acordului de la Bâle (Elvetia) un „sarpe" monetar care limiteaza fluctuatia cursului de schimb intre monedele nationale ale statelor membre la 2,25%.
    In zilele de 19 si 20 octombrie 1972 are loc reuniunea de la Paris a sefilor de state si de guverne ai tarilor membre, care definesc noile domenii de actiune in comun ale statelor lor, in special referitor la politicile regionale, sociale, in domeniile mediului, a energiei si a industriei si reafirma necesitatea ca pâna in anul 1980 sa se ajunga la o uniune economica si monetara.
    Incepând cu 1 ianuarie 1973 Danemarca, Irlanda si Marea Britanie sunt admise in Comunitatea Europeana care are de atunci 9 membri.
    Ca urmare a crizei energetice din 1973, cauzata de cel de al patrulea razboi dintre tarile arabe si Israel (razboiul de Yom Kippur), are loc o conferinta la nivel inalt la Copenhaga, unde se decide introducerea unei politici comune in domeniul energiei.
    In 1974 la Summit-ul de la Paris s-a decis tinerea de reuniuni de trei ori pe an sub forma Consiliului European, tinerea alegerilor pentru Parlamentul European si s-a ajuns la un acord asupra constituirii Fondului European de Dezvoltare Regionala.
    Consiliul European, intrunit la Roma, in 1975 decide ca Parlamentul European sa se constituire prin sufragiu universal pâna in 1978. In acelasi an, primul ministru belgian, Leo Tindeman prezinta un raport referitor la Uniunea Europeana (prima data când se utilizeaza oficial acest termen), propunând o serie de masuri, precum o politica externa unica, o uniune economica si monetara, politici sociale si regionale pe baza unei conceptii unice si comune, intarirea institutiilor comunitare precum si politici comune in domeniul drepturilor si libertatilor cetatenesti.
    La 3 noiembrie 1976 statele membre au cazut de acord asupra extinderii zonei de pescuit in Marea Nordului si Oceanul Atlantic, ceea ce a marcat inceputul unei politici comune in domeniul pescuitului.
    In martie 1977 Portugalia a solicitat inceperea negocierilor in vederea aderarii la Comunitatea Economica Europeana. In acelasi an, in aprilie, Parlamentul European, Consiliul si Comisia Europeana au semnat o declaratie comuna referitoare la respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Tot in 1977 Consiliul European a adoptat o directiva care pune bazele unei evaluari comune si unitare a taxei pe valoarea adaugata in tarile membre. Comisia Europeana propune crearea unei noi comunitati, capabile sa sustina restructurari financiare majore. In luna iulie Spania solicita admiterea in Comunitatea Europeana. In octombrie se constituie Curtea de Audit a Comunitatii Europene, care inlocuieste organismele specializate in audit ale EEC, ECSC si Euratom.
    Consiliul European reunit la Copenhaga in aprilie 1978 stabileste ca primele alegeri directe pentru Parlamentul Europei sa aiba loc intre 7 si 10 iunie 1979. Consiliul European intrunit la Bremen ajunge la un acord referitor la o strategie economica comuna in scopul cresterii economice, mai rapide, astfel incât sa se reduca rata somajului in tarile membre.
    De asemenea, se pune piatra de temelie a unui sistem monetar european unic. Aceasta ultima problema este din nou pusa in discutia urmatoarei reuniuni a Consiliului European tinut la Bruxelles, unde se stabileste ca moneda europeana unica ECU. Acest sistem monetar intra in aplicare la 13 martie 1979. La 10 ianuarie 1981 Grecia este admisa oficial in Comunitatea Europeana, devenind al zecelea stat membru. In 1982 Groenlanda care devenise membra a comunitatii Europene in calitate de parte a Danemarcei se retrage oficial din cadrul acesteia. In iunie 1983 se semneaza la Stuttgart Declaratia sefilor de state, guverne ori a ministrilor afacerilor externe ale tarilor membre in legatura cu Uniunea Europeana. In acelasi an Consiliul European adopta o rezolutie referitoare la cercetare, dezvoltare si tehnologie.
    Proiectul Tratatului cu privire la constituirea Uniunii Europene este aprobat la 14 februarie 1984 de catre Parlamentul European, cu o mare majoritate.
    La 1 ianuarie 1985 sunt eliberate primele pasapoarte ale Comunitatii Europene. La 12 iunie 1985 se semneaza tratatele de acces in cadrul organizatiei europene a Spaniei si Portugaliei.
    Comisia Europeana trimite Consiliului European o Carta Alba asupra evolutiei pietei interne, având ca orizont anul 1992.
    Acordul de la Schengen (semnat in localitatea omonima din Luxembourg) este semnat de Belgia, Germania, Franta, Luxemburg si Olanda. Grupul Statelor Schengen este marit in 1990 prin aderarea Italiei. Portugalia si Spania se alatura acestora in 1991, iar Grecia in 1992. In iunie 1985 se constituie un comitet ad-hoc, sub denumirea de „Europa oamenilor", care sa elaboreze raportul final asupra Uniunii Europene. In decembrie, in cadrul Consiliul European tinut la Luxemburg, cele zece state membre considera necesara revitalizarea procesului de integrare europeana si amendarea tratatului de la Roma.
    La 1 ianuarie 1986 Spania si Portugalia intra oficial in CEE, iar la 29 mai 1986 drapelul european, adoptat de catre institutiile comunitare, flutura pentru prima oara in fata cladirii Berlaymont in sunetele imnului european. Tot in 1986, Parlamentul, Consiliul si Comisia Europeana semneaza declaratia impotriva rasismului si xenofobiei.
    In februarie 1987 presedintele Comisiei Europene, Jaques Delors prezinta programul acestei institutii in fata Parlamentului Europei sub denumirea „O noua frontiera pentru Europa", stabilind prin acesta conditiile si obiectivele unui nou Act Final si propunând continuarea reformei initiate in problemele agriculturii comunitare cât si instrumentele structurale ale noii politici financiare comunitare. In aprilie 1987 Turcia solicita aderarea la Comunitatea Europeana. In septembrie 1988 se semneaza primul acord de cooperare economica cu o tara comunista, cu Ungaria.
    In 1989 Comitetul Delors prezinta un raport cu privire la uniunea economica si monetara, iar Parlamentul European adopta declaratia cu privire la drepturile si libertatile fundamentale.
    Sefii de state si de guverne participanti la summit-ul economic din iulie 1989 de la Paris solicita Comisiei Europene sa ia masuri pentru a acorda asistenta procesului de restructurare economica din Polonia si Ungaria. Austria solicita in acelasi an aderarea la Comunitatea Europeana. Comunitatea europeana semneaza un acord de cooperare economica si comerciala cu Polonia, similar cu cel semnat cu Ungaria cu un an mai devreme.
    In octombrie la Paris Comisia Europeana si 26 state participante la conferinta pe tema audiovizualului semneaza o declaratie comuna prin care se pun bazele unui sistem european in acest domeniu, „Audiovizual Eureka".
    La 9 noiembrie 1989 este darâmat Zidul Berlinului. Republica Democrata Germana isi deschide frontierele cu Germania Federala.
    La inceputul lunii decembrie Consiliul European se intruneste la Strasbourg si decide convocarea unei conferinte internationale care sa redacteze un amendament referitor la stadiul final al uniunii monetare si economice. ªefii de state si de guverne din cele 11 state ale Comunitatii Europene adopta Carta Drepturilor Sociale Fundamentale ale Muncitorilor. Tot Consiliul European, intrunit anul urmator, in 1990, la Dublin aproba un punct de vedere comun referitor la unificarea Germaniei, cât si la relatiile cu tarile din Europa Centrala si de Est. La 29 mai 1990 este semnat la Paris un acord prin care se stabileste ca Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) va acorda sprijin financiar noilor democratii din Europa Centrala si de Est. La numai douazeci de zile (19 iunie 1990) se semneaza Acordul de la Schengen cu privire la eliminarea controlului vamal la granitele dintre statele membre ale Comunitatii Europene.
    La 20 iunie incep negocierile oficiale pentru constituirea Zonei Economice Europene, iar o saptamâna mai târziu Consiliul European decide tinerea unei conferinte interguvernamentale consacrate uniunii politice, in paralel cu cea consacrata uniunii monetare.
    La 1 iulie incepe aplicarea primei faze a Uniunii Economice si Monetare, iar la 4 si 16 iulie Cipru si respectiv Malta solicita aderarea la Comunitatea Europeana. La 3 octombrie are loc reunificarea Germaniei in timp ce la Paris 34 de sefi de state si de guverne ale tarilor membre ale O.S.C.E. semneaza carta pentru o Noua Europa.
    Anul urmator 1991, aduce câteva evenimente semnificative pentru viata Comunitatii Europene. La 14 aprilie se inaugureaza Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare. In iulie Suedia solicita aderarea la C.E.E.. In noiembrie Comisia Europeana decide infiintarea unui Birou European pentru Ajutor Umanitar. La 10 decembrie Consiliul European intrunit la Maastricht ajunge la un acord asupra primei versiuni de lucru a proiectului Tratatului cu privire la Uniunea Europeana. Tot in decembrie se semneaza un „Acord asupra Europei" cu cele trei tari central si est europene considerate cele mai avansate pe drumul integrarii europene, Cehoslovacia, Polonia si Ungaria. La 17 decembrie este semnata Carta Europeana cu privire la energie.
    La 7 februarie, la Maastricht, ministrii de externe si de finante ai statelor membre au semnat Tratatul de Constituire a Uniunii Europene urmând ca parlamentele tarilor respective sa ratifice acest tratat.
    La 1 iunie Consiliul European impune embargo impotriva Serbiei si Muntenegrului, ca raspuns la razboiul declansat pe teritoriul fostei Iugoslavii, in special datorita situatiei din Bosnia-Hertzegovina.
    De-a lungul anului statele Comunitatii Europene ratifica Tratatul cu Privire la Uniunea Europeana, cu exceptia Danemarcei, unde va fi necesara organizarea unui nou referendum.
    Anul 1993 este de asemenea un an important in istoria Comunitatii Europene. La 1 ianuarie intra in functiune Piata Europeana Unica. La 1 februarie incep negocierile de aderare cu Austria, Finlanda si Suedia si se semneaza acordul comercial cu tara noastra (un acord asemanator cu cele semnate cu Ungaria si Polonia in 1988 si respectiv 1989). Acelasi acord este semnat in luna martie cu Bulgaria. Populatia Danemarcei accepta intr-un al doilea referendum Tratatul cu Privire la Uniunea Europeana.
    Consiliul European intrunit in iunie la Copenhaga confirma ca admiterea Austriei, Finlandei, Suediei si Norvegiei va fi finalizata pâna in anul 1995 si a dat asigurari tarilor asociate din Europa Centrala si de Est (inclusiv României) ca toate aceste tari vor putea deveni membre depline ale Comunitatii Europene imediat ce vor fi satisfacute conditiile politice si economice necesare.
    La Conferinta Comuna a Parlamentului, Consiliului si Comisiei Europene reunite la 25 octombrie 1993 a fost adoptata declaratia cu privire la democratie si transparenta si s-a aprobat proiectul cu privire la conditiile generale ale indatoririlor avocatului poporului.
    La 29 octombrie Consiliul European intrunit la Bruxelles declara intrarea in actiune a prevederilor Tratatului Uniunii Europene si confirma aplicarea incepând cu 1 ianuarie 1994 a uniunii economice si monetare. La 1 noiembrie procedurile de ratificare a Tratatului Uniunii Europene fiind indeplinite, acesta intra legal in functiune.
    Consiliul European reunit la Bruxelles in 10 si 11 decembrie traseaza un plan de actiune pe termen scurt si mediu, bazat pe Carta Alba a Comisiei Europene, referitor la cresterea economica, competitie si politica utilizarii fortei de munca si de asemenea un plan initial referitor la justitie si afaceri interne. De asemenea s-a convenit convocarea unei conferinte internationale in vederea incheierii unui pact de stabilitate pentru Europa Centrala si de Est.
    La 13 decembrie, Consiliul European da forma definitiva acordului de creare a Zonei Economice Europene.
    La 1 ianuarie 1994 acest acord intra in aplicare. Totodata, incepe etapa a doua a uniunii economice si monetare iar Institutul Monetar European isi deschide portile. In luna martie Comitetul Regiunilor, stabilit prin Tratatul cu privire la Uniunea Europeana, isi tine sesiunea inaugurala. In luna martie ministrii de externe ai tarilor membre ale uniunii Europene adopta o decizie prin care se stabilesc regulile de urmat in vederea luarii deciziei de primire de noi membri, in viitor, in cadrul uniunii.
    Concomitent cu continuarea negocierilor de aderare ce au loc intre uniune si Austria, Suedia, Finlanda si Norvegia, doua alte tari isi depun candidatura: Ungaria si Polonia.
    In zilele de 26 si 27 mai, la Paris are loc conferinta inaugurala a Pactului de Stabilitate in Europa.
    Uniunea Europeana aproba primirea Austriei, Suediei, Finlandei si Norvegiei ca membri ai sai.
    Daca insa parlamentele si populatia Austriei, Suediei si Finlandei, aproba intrarea in Uniune, populatia Norvegiei respinge prin referendum aceasta decizie (in ciuda hotarârii luate de guvernul acestei tari) la 28 noiembrie. Parlamentul, Consiliul si Comisia Europeana adopta programul financiar pentru perioada 1995-1999, ce tine cont de perspectiva largirii uniunii.
    La 30 noiembrie Consiliul European adopta primele actiuni intrunite in baza prevederilor Tratatului Uniunii Europene in cadrul cooperarii in domeniile justitiei si afacerilor interne.
    La 10 decembrie Consiliul European intrunit la Essen stabileste orientarile generale de actiune pentru consolidarea strategiei in domeniul cresterii economice si a competitivitatii produselor si a cresterii gradului de ocupare a fortei de munca, facând referire asupra modului de combatere a somajului. Se cade de acord, de asemenea, asupra unei strategii destinate strângerii legaturilor cu tarile asociate din Europa Centrala si de Est si a ajutarii acestora sa devina mai apropiate de standardele Uniunii. Se reitereaza hotarârea de a stabili un parteneriat Euro-Mediteranean. In decembrie se semneaza la Lisabona Tratatul cu privire la Carta Europeana a Energiei.
    Incepând cu 1 ianuarie 1995 Austria, Finlanda si Suedia devin membre ale Uniunii Europene.
    La 1 februarie 1995 Acordurile Europene de Asociere intre Uniunea Europeana, pe de o parte si Bulgaria, România, Slovacia si Republica Ceha intra in functiune.
    La 21 martie la Paris, se semneaza Pactul de Stabilitate in Europa. La sfârsitul aceleiasi luni intra in aplicare Acordul de la Schengen, incheiat intre Belgia, Franta, Germania, Luxembourg, Olanda, Portugalia si Spania. In aprilie la acest tratat se alatura si Austria. In luna mai Comisia Europeana stabileste masurile practice necesare pentru introducerea unei monede unice.
    La 22 iunie 1995 România solicita oficial aderarea la Uniunea Europeana, fiind urmata la 5 zile de Slovacia.
    La 12 iulie Parlamentul European numeste Avocatul Poporului (Ombudsman). La sfârsitul aceleiasi luni se semneaza un acord cu privire la cooperarea in domeniul politicii intre statele membre ale Uniunii Europene.
    Letonia solicita in luna octombrie sa fie admisa in Uniune.
    Consiliul European reunit in decembrie la Madrid decide introducerea monedei unice europene, „euro", incepând cu 1 ianuarie 1999.
    La 1 ianuarie 1996 Republica Ceha solicita aderarea la Uniunea Europeana. La aceeasi data se semneaza acordul cu privire la uniunea vamala dintre Turcia si U.E..
    In martie Curtea Europeana de Justitie hotaraste ca atunci când un stat membru al U.E. violeaza o lege comunitara, acel stat este responsabil pentru pierderile sau pagubele cauzate unei persoane particulare. La 29 martie la Torino, se inaugureaza Conferinta interguvernamentala destinata revizuirii Tratatului de la Maastricht.
    La 1 iunie Slovenia solicita aderarea la U.E.. In zilele de 14 si 15 iunie la Roma are loc o conferinta tripartita, cu participarea institutiilor comunitare, a statelor membre si a partenerilor sociali, cu privire la cresterea economica si ocuparea fortei de munca.
    Intre 27 si 29 iunie la Lyon are loc o reuniune a Grupului G 7, care adopta trei documente: o declaratie cu privire la terorism, un comunicat cu privire la economie („sa facem un succes din globalizare, spre beneficiul tuturor") si o declaratie referitoare la securitatea internationala („spre sporirea securitatii si a stabilitatii intr-o lume mai cooperanta").
    La 1 iulie Consiliul European adopta cadrul normativ necesar acordarii de ajutoare pentru reconstructia statelor rezultate din dezmembrarea fostei Iugoslavii.
    In septembrie, cele 15 state membre ale Uniunii Europene semneaza o conventie cu privire la extradare si un protocol referitor la protectia intereselor financiare ale Uniunii Europene.
    In octombrie Consiliul European aproba un plan de actiune pentru interzicerea totala a minelor anti-personal.
    La 5 decembrie, la Conferinta de la Londra se adopta un plan pentru a consolida pacea in Fosta Iugoslavie. Danemarca, Finlanda si Suedia semneaza acordul de la Schengen cu privire la libera circulatie a persoanelor.
    In 1997, Consiliul European stabileste o conventie referitoare la documentele judiciare si altele decât judiciare in probleme de drept civil si comercial, in scopul uniformizarii procedurilor legale si juridice in aceste domenii. De asemenea, in luna mai se semneaza o conventie cu privire la lupta impotriva coruptiei ce implica functionari de stat.
    In iunie se adopta de catre Consiliul European o hotarâre cu privire la infiintarea unui Centru European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei. Tot in iunie se adopta un nou plan de actiune referitor la Piata Unica Europeana. La Amsterdam, Consiliul European aproba trecerea la cea de a treia faza a Uniunii Economice si Monetare si adopta o rezolutie cu privire la cresterea economica si ocuparea fortei de munca, doua directii de actiune prioritare in domeniul integrarii europene si nu numai atât, doua domenii carora li se acorda mare atentie atunci când se elaboreaza directiile strategice de asigurare a securitatii si stabilitatii regionale.
    In iulie Comisia Europeana prezinta programul „Agenda 2000-pentru o Europa mai puternica si mai larga", cât si opiniile Comisiei referitoare la cererile celor zece state care au solicitat aderarea la Uniunea Europeana.
    La 2 octombrie 1995 se semneaza de catre ministrii de externe ai statelor U.E. Tratatul de la Amsterdam, ce completeaza Tratatul cu privire la Uniunea Europeana.
    In noiembrie Comisia Europeana adopta norme referitoare la regenerarea surselor de energie, iar in decembrie o Carta Verde cu privire la realizarea convergentei in domeniile comunicatiilor, mass-mediei si al tehnologiilor informationale. La Ottawa se semneaza Conventia cu privire la minele terestre anti-personal, la care este parte si tara noastra. Tot in decembrie Consiliul European interzice reclamele facute produselor din tutun.
    Consiliul European intrunit la Luxemburg la 12 si 13 decembrie ia decizia de a lansa procesul de largire a Uniunii Europene.
    In martie 1998 Comisia Europeana recomanda ca numai 11 state din cele 15 membre sa adopte euro drept moneda unica de la 1 ianuarie 1999. La 30 martie la o reuniune la nivelul ministrilor de externe se ia decizia de a se lansa procesul de largire a U.E. prin luarea in considerare a celor 10 state solicitante si in plus a solicitarii facute de Cipru.
    Un Consiliu special tinut in luna mai 1998 decide ca 11 state membre ale U.E. intrunesc conditiile necesare pentru adoptarea unei monede unice. Urmând acestei decizii, guvernele acestor 11 state au ales presedintele, vicepresedintele si pe ceilalti membri ai Consiliului de Administratie ai Bancii Centrale Europene, cu sediul in Germania. Aceasta banca a fost infiintata la 1 iunie 1998.
    La 15-16 iunie are loc o reuniune a Consiliului European la Cardiff, stabilind elementele esentiale ale strategiei U.E. pentru continuarea dezvoltarii economice si a reformei economiei astfel incât sa se promoveze cresterea economica, prosperitatea, sa se creeze noi locuri de munca si sa sporeasca protectia sociala. S-au identificat caile prin care institutiile europene sa fie mai aproape de oameni, s-a stabilit cadrul general pentru negocierile cu privire la Agenda 2000 si s-a lansat o noua dezbatere cu privire la dezvoltarea viitoare a Uniunii.
    La 1 ianuarie 1999 se lanseaza oficial moneda unica europeana, euro, adoptata oficial de Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia si Spania.
    La 15 martie 1999 toti membrii Comisiei Europene demisioneaza ca urmare a acuzatiilor de frauda, proasta gestiune si nepotism.
    La 24-25 martie are loc la Berlin o sesiune speciala a Comisiei Europene, unde se stabileste un acord general cu privire la programul „Agenda 2000".
    La 1 mai incepe aplicarea oficiala a Tratatului de la Amsterdam. La Köln, Consiliul European adopta prima strategie comuna a U.E. cu privire la relatiile cu Rusia, o declaratie cu privire la Kosovo, cât si o decizie cu privire la intarirea politicii internationale comune a uniunii.
    Se dezvolta parteneriatul dintre E.U., Statele Unite si Japonia pe de o parte, dintre E.U. si Grupul G 8 (cele sapte state puternic industrializate plus Rusia), dintre E.U. si statele din alte regiuni, precum America Latina, pe de alta parte.
    In octombrie, la reuniunea speciala a Consiliului European, ce a avut loc la Tampere, in Finlanda, se decide intocmirea unui proiect al Cartei Uniunii Europene a Drepturilor Fundamentale. Tot in luna octombrie se publica de catre Consiliul European primul raport anual cu privire la drepturile omului.
    In discutiile dintre E.U. si Rusia un loc important il ocupa situatia din Cecenia, in special cea a populatiei civile, inclusiv a refugiatilor. Astfel de discutii vor continua si pe parcursul anului urmator, 2000.
    In decembrie Comisia Europeana decide constituirea unei asociatii comunitare care sa acorde asistenta destinata reconstructiei in zona Balcanilor Occidentali (Programul CARA).
    In 10 si 11 decembrie 1999 are loc o reuniune a Consiliului European la Helsinki, care ia o decizie de importanta majora in ceea ce priveste tara noastra. La reuniune se decide inceperea concomitenta a negocierilor destinate admiterii in U.E. cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria si Malta si sa ii fie recunoscuta Turciei cererea de admitere in uniune. Cele 6 tari cu care au inceput astfel negocierile se alatura unui grup de alte sase state (Ungaria, Slovenia, Polonia, Estonia, Cipru si Slovacia) cu care convorbirile incepusera anterior. In acest fel nu se mai face o departajare a candidatilor la aderare inainte de negocierile propriu-zise. Durata acestora va fi insa determinata de performantele fiecarei tari candidate in parte si apreciate in mod individual.
    Continua colaborarea cu Statele Unite ale Americii si Canada dar si cu China, discutându-se despre primirea Chinei in Organizatia Mondiala a Comertului cât si despre intarirea legaturilor economice dintre U.E. si aceasta tara.

    5.2. Institutiile Uniunii Europene

    Institutiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce in ce mai reale a natiunilor europene, in cadrul unei cooperari mai strânse ca niciodata. Pe masura ce responsabilitatile uniunii s-au largit, institutiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase. In primii douazeci de ani de viata ai Uniunii Europene procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeana propunea, Parlamentul dadea avizul, Consiliul de Ministri decidea, iar Curtea Europeana de Justitie dadea interpretarea legala necesara.
    In ultimii douazeci de ani ai Uniunii, Parlamentul European a devenit o institutie ai carei membri sunt alesi prin vot direct si care are puteri largite, a fost creata Curtea de Audit, Banca Europeana de Investitii a devenit o sursa majora de finantare pentru dezvoltarea economica, Comitetul Economic si Social a dovedit in practica valoarea dezbaterilor si cooperarii dintre partenerii economici si sociali, iar mai de curând, Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a promova interesele diverselor regiuni si a pastra specificitatea si diversitatea acestora.

    Parlamentul European
    Parlamentul European este expresia manifestata prin alegeri directe, a vointei politice a popoarelor Uniunii Europene. Este cel mai mare parlament multinational din lume. El ii reprezinta pe cei 370 de milioane de cetateni ai Uniunii Europene, iar obiectivele sale principale sunt identice cu ale oricarui parlament, de a adopta legile cele mai bune posibil si de a controla si monitoriza utilizarea puterii executive. Astazi, mai mult decât oricând in trecut, Parlamentul European este in masura sa-si indeplineasca aceste obiective, deoarece responsabilitatile sale au fost largite continuu si gradual, iar puterile sale au fost intarite prin Tratatul Uniunii Europene din 1993.
    Reuniunile Parlamentului European au loc in sesiuni lunare la Strasbourg, iar sedintele diverselor comitete au loc la Bruxelles, la fel ca si sesiunile speciale sau extraordinare.
    Parlamentul se defineste el insusi drept gardianul intereselor europene si aparatorul drepturilor cetatenilor. In mod individual sau in grup, cetatenii Uniunii Europene au dreptul de a adresa petitii parlamentului si de a cauta sa-si apere interesele in acele probleme care intra in sfera de responsabilitate a Uniunii Europene. Parlamentul European a numit un avocat al poporului (Ombudsman) pentru a investiga acuzatiile adresate de cetatenii ce se simt lezati in exercitarea drepturilor lor.
    Parlamentul European acorda o mare importanta mentinerii legaturii cu parlamentele nationale ale tarilor membre ale U.E. in cadrul unor sedinte desfasurate cu regularitate, cu participarea presedintilor parlamentelor cât si la nivelul comitetelor parlamentare.
    Aceste contacte sunt animate si prind viata si prin discutiile ce au loc asupra politicilor adoptate de U.E., care au loc in cadrul unor reuniuni cu rol de investigatii parlamentare.
    Puterea Parlamentului European poate fi divizata in trei: puterea legislativa, puterea de a stabili bugetul si puterea de a supraveghea si superviza executivul.

    A. Puterea legislativa. Initial, Tratatul de la Roma din 1957 a dat parlamentului numai un rol consultativ, permitând Comisiei Europene sa propuna si Consiliului de Ministri al C.E. sa decida in materie de legislatie comunitara. Tratatele incheiate ulterior au extins influenta Parlamentului European, dându-i puterea de a amenda si apoi de a adopta legile, astfel incât in prezent Parlamentul si Consiliul European isi impart puterea de decizie intr-un mare numar de domenii.
    Procedura de consultare necesita un punct de vedere din partea parlamentului, inainte ca o propunere legislativa din partea Comisiei Europene sa poata fi adoptata de catre Consiliul European. De exemplu, aceasta procedura se aplica revizuirii preturilor produselor agricole.
    Procedura de cooperare permite parlamentului sa imbunatateasca legislatia folosind amendamentele. Aceasta implica doua lecturi in parlament, dând membrilor acestuia posibilitatea sa revada si sa modifice atât propunerile facute de Comisia Europeana, cât si pozitia preliminara exprimata de Consiliul European asupra acestora. Aceasta procedura se aplica intr-un mare numar de domenii, incluzând Fondul European de Dezvoltare Regionala, activitatea de cercetare stiintifica, protectia mediului, dezvoltarea si cooperarea cu statele din afara Uniunii Europene.
    Procedura de luare in comun a deciziilor asigura partajarea puterii de luare a deciziilor intre Parlamentul si Consiliul European. Un comitet de conciliere – constituit dintr-un numar egal de membri ai parlamentului si ai consiliului, in prezenta Comisiei Europene – cauta o solutie de compromis in privinta unei formulari, pe care ulterior atât Consiliul cât si Parlamentul le aproba.
    Daca nu se ajunge la un acord intre Parlament si Consiliu, Parlamentul European are dreptul sa respinga complet propunerea respectiva.
    Procedura de co-decizie se aplica intr-un mare numar de probleme, ca de exemplu libera circulatie a salariatilor, protectia consumatorilor, educatia, cultura, sanatatea, reteaua europeana de comunicatii.
    Consimtamântul parlamentului este cerut pentru validarea unor acorduri internationale importante, ca de exemplu admiterea de noi membri in Uniunea Europeana, acorduri de asociere incheiate cu state din afara uniunii, organizarea si aprobarea obiectivelor fondurilor de coeziune constituite ad-hoc, stabilirea sarcinilor si puterilor Bancii Centrale Europene.
    Parlamentul European are 626 de membri alesi pe un termen de 5 ani. Repartitia parlamentarilor este urmatoarea:
 

    B. Puterea de a stabili bugetul. Parlamentul European aproba bugetul Uniunii Europene in fiecare an. Procedura de aprobare a bugetului permite Parlamentului sa propuna modificari si amendamente la propunerile facute de Comisia Europeana si la pozitia exprimata de tarile membre, in cadrul Consiliului. In problemele referitoare la cheltuielile destinate agriculturii si in cele necesare aplicarii acordurilor internationale ultimul cuvânt revine Consiliului European, dar in privinta celorlalte cheltuieli, de exemplu educatia, programele sociale, fondurile regionale, protectia mediului, proiectele culturale etc. Parlamentul decide in strânsa cooperare cu Consiliul.
    In imprejurari exceptionale Parlamentul European a respins prin vot bugetul atunci când dorintele sale nu au fost respectate.
    Presedintele Parlamentului European trebuie sa semneze bugetul pentru ca acesta sa devina lege.
    Monitorizarea cheltuielilor este o activitate permanenta a Comitetului Parlamentar pentru Control Bugetar, care cauta sa se asigure ca banii sunt cheltuiti pentru scopurile si obiectivele aprobate si care actioneaza in scopul prevederii si descoperirii fraudelor. Parlamentul face o evaluare anuala a modului in care Comisia Europeana realizeaza managementul fondurilor bugetare de care dispune inainte de a aproba noul buget al acesteia si de a aproba executia bugetului pe anul precedent pe baza raportului anual al Curtii de Audit.

    C. Puterea de a supraveghea si superviza executivul. Parlamentul European exercita o supraveghere globala a modului in care sunt puse in aplicare politicile sectoriale ale Uniunii Europene. Puterea executiva in cadrul Uniunii este impartita intre Comisia Europeana si Consiliul European (care este de fapt Consiliul de Ministri), iar reprezentantii acestor doua institutii apar frecvent si in mod regulat inaintea Parlamentului European.
    Relatiile Parlamentului European cu Comisia Europeana. Parlamentul are un rol important atunci când, din cinci in cinci ani, stabileste si numeste Presedintele si membrii Comisiei Europene. Parlamentul examineaza indeaproape, timp de mai multe luni, rapoartele anuale pe care Comisia este obligata sa i le prezinte. Parlamentarii pot, de asemenea, sa formuleze intrebari scrise sau orale la care Comisia este obligata sa formuleze raspunsuri (de exemplu in anul 1998 Parlamentul a adresat Comisiei 5570 de intrebari).
    Parlamentarii adreseaza intrebari membrilor comisiei in timpul special alocat acestei activitati in cadrul sesiunilor plenare, precum si in cadrul sedintelor comitetelor parlamentare.
    Daca parlamentul considera ca activitatea Comisiei Europene este necorespunzatoare, acesta poate initia si vota o motiune de cenzura determinând astfel demisia Comisiei in intregul sau.
    Relatiile Parlamentului cu Consiliul European. Presedintele in oficiu al Consiliului European isi prezinta programul la inceputul mandatului si isi prezinta raportul la expirarea acestuia.
    De asemenea acesta prezinta rapoarte la incheierea sesiunilor Consiliului cât si cu privire la derularea politicilor U.E. in domeniile strategice ale acesteia (relatiile externe si securitatea).
    Ministrii membri ai Consiliului participa la sesiunile plenare ale Parlamentului si la dezbaterile asupra unor probleme de mai mare importanta. Ei de asemenea trebuie sa raspunda la intrebarile puse de parlamentari.
    La inceputul fiecarei reuniuni a Consiliului European, presedintele parlamentului prezinta pozitia acestei institutii referitor la problemele ce urmeaza a fi discutate de sefii de state si de guverne. De multe ori cuvântarea acestei personalitati da tonul discutiilor din ziua respectiva.

    Organizarea. Toate curentele politice majore sunt reprezentate in Parlamentul European, de la extrema stânga la extrema dreapta, insumând aproape 100 de partide. Toate acestea sunt organizate insa intr-un numar restrâns de grupuri politice parlamentare (in prezent, opt).
    Managementul general al activitatilor desfasurate de parlament cade in responsabilitatea Biroului acestuia, care este constituit din presedinte si 14 vicepresedinti. Toti membrii biroului sunt alesi pentru un mandat de doi ani si jumatate.
    Presedintii grupurilor politice parlamentare participa, impreuna cu presedintele parlamentului la Conferinta Presedintilor care este responsabila de organizarea activitatii parlamentare si de stabilirea programului de lucru al sesiunilor desfasurate in plen. O mare parte din activitatea curenta a Parlamentului European este desfasurata in cele 20 de comitete parlamentare care acopera toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, incepând cu agricultura si terminând cu securitatea internationala ori cu drepturile fundamentale ale cetatenilor.
    Parlamentul mentine relatii prietenesti cu institutiile de tip parlamentar – care sunt constituite din reprezentanti alesi de cetateni – din lumea intreaga, iar parlamentarii – membri ai Parlamentului European se intâlnesc cu regularitate cu reprezentanti ai altor parlamente, in cadrul unor comitete interparlamentare.
    Sesiunile Parlamentului European sunt deschise accesului presei cât si publicului larg. Parlamentul da publicitatii comunicate de presa zilnic in timpul sesiunilor, cât si rezumate ale activitatii sale, in mod periodic.

    Consiliul Uniunii Europene
    Mai este cunoscut si sub denumirea de Consiliul de Ministri, neavând pâna in prezent echivalent in lume. In cadrul sau statele membre stabilesc obiectivele uniunii, realizeaza coordonarea politicilor nationale si rezolva diferendele dintre diferitele institutii nationale cu cele din alte state ale uniunii si stabilesc cadrul normativ general pentru uniune.
    Consiliul este o institutie ce are atât caracteristicile unei institutii supranationale cât si pe cele ale unei organizatii interguvernamentale, luând decizii in unele probleme, prin vot majoritar, dar in altele fiind necesara unanimitatea. In cadrul procedurilor, practicilor, normelor si obiceiurilor si chiar in cazul disputelor ce au loc in cadrul sau, Consiliul Uniunii Europene (Consiliul European) se bazeaza pe solidaritatea si increderea reciproca a membrilor sai, ceea ce este cu totul rar in relatiile dintre state.
    Din Consiliu fac parte ministrii celor cincisprezece state ale U.E..
    Incepând cu 1 iulie 1995 presedintia Consiliului se schimba din sase in sase luni intre reprezentantii statelor membre, in ordinea: Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxembourg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franta, Suedia, Belgia, Danemarca, Grecia.
    Reuniunile Consiliului E.U. au loc lunar la Bruxelles, cu exceptia celor din lunile aprilie, iunie si octombrie care se desfasoara in Luxembourg.
    Vocatia democratica a Consiliului nu trebuie pusa deloc la indoiala. Fiecare reuniune aduce impreuna reprezentanti ai statelor membre, de regula, ministri, aceia care sunt responsabili de relatiile cu parlamentele nationale si relatiile publice, in cadrul guvernelor statelor lor. In zilele noastre au loc mai mult de 25 de tipuri de reuniuni ale Consiliului U.E.: pe probleme generale (la care participa ministrii de externe), economice si finante, agricultura care, toate au loc lunar; altele insa, precum cele la care participa ministrii transportului, mediului si industriei se reunesc de doua ori pâna la patru ori pe an. In total, numarul reuniunilor consiliului este destul de mare. De exemplu, in 1994 au avut loc aproximativ 100 de reuniuni la nivel ministerial, in timpul carora s-au adoptat 300 de acte normative, 50 de directive si 160 de decizii.

    Presedintia Consiliului U.E.. Toate statele membre ale U.E. ocupa prin rotatie functia de presedinte al Consiliului, schimbarea facându-se din sase in sase luni, in ianuarie si in iulie. Pe masura ce responsabilitatile uniunii s-au largit si adâncit, si rolul presedintelui Consiliului acesteia a devenit din ce in ce mai important. Cele mai importante responsabilitati ale presedintelui sunt: organizarea si conducerea lucrarilor tuturor reuniunilor; elaborarea unor solutii de compromis si gasirea solutiilor pragmatice cele mai potrivite pentru toate problemele supuse dezbaterii Consiliului, inclusiv pentru acelea litigioase ori asupra carora unele state se afla in divergenta; asigurarea continuitatii si consecventei deciziilor luate, in conformitate cu linia politica generala a U.E. si cu politicile acesteia in toate domeniile sale de responsabilitate.
    Procesul de luare a deciziilor. Tratatul Uniunii Europene a structurat activitatea uniunii pe trei fundamente si a stabilit ca deciziile de cea mai mare importanta trebuie luate fie prin votul majoritatii membrilor Consiliului fie prin unanimitatea votului acestora. Primul fundament acopera o gama larga de politici comunitare (cum ar fi agricultura, transportul, mediul inconjurator, energia, cercetarea si dezvoltarea), elaborate si aplicate in concordanta cu un proces de luare a deciziilor bine experimentat in practica.
    Acesta incepe cu o propunere din partea Comisiei Europene, dupa care urmeaza o examinare foarte atenta si detaliata a propunerii respective de catre colective de experti cât si la nivelul politic, dupa care propunerea in cauza este inaintata Consiliului care o poate fie aproba, fie o modifica si apoi o aproba, fie o respinge ori chiar o ignora, fara a o mai lua in dezbatere.
    Tratatul Uniunii Europene a prevazut o crestere a puterii Parlamentului European prin introducerea procedurii de luare in comun a deciziilor, care semnifica ca o mare parte a legislatiei (ca de exemplu cea referitoare la piata interna, problemele si protectia consumatorilor, reteaua de comunicatii trans-europeana, educatia si sanatatea) este acceptata atât de catre parlament cât si de catre Consiliu.
    In cea mai mare parte a cazurilor (incluzând agricultura, pescuitul, piata interna, protectia mediului si transportul), Consiliul ia decizii cu majoritate de voturi, statele membre dispunând de urmatorul numar de voturi:
 

    Atunci când se discuta o propunere a Comisiei Europene este necesara o majoritate de cel putin 62 de voturi pentru. In celelalte cazuri majoritatea necesara este tot de 62 de voturi, dar acestea trebuie sa apartina cel putin a 10 state. In practica Consiliul incearca sa atinga un consens cât mai larg in majoritatea problemelor inainte de a lua decizii, astfel incât spre exemplu numai la aproximativ 14% din legislatia adoptata de Consiliu in anul 1994 s-au consemnat voturi negative sau membri ai Consiliului care nu si-au exercitat dreptul de vot.
    In cadrul acestui prim fundament ramân domenii in care este necesar un vot in unanimitate, precum impozitele si taxele, industria, cultura, fondurile sociale si de dezvoltare regionala cât si programul cadru pentru cercetare si dezvoltare tehnologica.
    Pentru celelalte doua fundamente create de catre Tratatul Uniunii Europene – politica externa comuna si politica de securitate (cel de al doilea fundament) si cooperarea in domeniile justitiei si afacerilor interne (fundamentul al treilea), Consiliul este atât organul abilitat cu luarea deciziilor cât si cel care promoveaza initiativa in domeniul respectiv. Pentru ambele fundamente este necesara asigurarea unanimitatii pentru luarea deciziilor, cu exceptia implementarii unei actiuni comune intrunite care poate fi decisa prin vot majoritar (62 de voturi din 87).
    Obiectivele politicii externe comune cât si politica de securitate urmaresc sa asigure libera deplasare a persoanelor in interiorul uniunii, promoveaza masurile de interes comun in domeniile controlului la frontierele exterioare ale Uniunii, politica acordarii azilului, politica de imigrare, lupta impotriva terorismului si a traficului ilegal de droguri, a altor forme ale criminalitatii internationale.

    Consiliul European. Din 1974 sefii de state si de guverne se intrunesc cel putin de doua ori pe an in cadrul Consiliului European ori a „Summit-ului European". Printre participanti se numara si presedintele Comisiei Europene. La deschiderea sesiunii Consiliului European este invitat sa faca o prezentare si presedintele Parlamentului European.
    Consiliul European a devenit un element din ce in ce mai important al uniunii, stabilind ordinea de prioritati in cadrul masurilor politice adoptate, asigurând conducerea politica si impulsul necesar dezvoltarii convergente a comunitatii europene, rezolvând problemele pe care Consiliul reunit la nivelul ministrilor tarilor membre nu le poate rezolva.
    Consiliul European prezinta un raport Parlamentului dupa fiecare din reuniunile sale si in plus un raport anual asupra progreselor facute de Uniune in anul precedent.
    Legislatia. Actele normative adoptate de Consiliu ori de catre Consiliu si Parlament in cadrul procesului de luare in comun a deciziilor, pot lua una din urmatoarele forme:
    regulamente – acestea se aplica direct fara a mai fi necesare masuri pe plan national, pentru implementarea lor;
    directive – obliga statele membre sa atinga anumite obiective stabilite de catre Consiliu, lasând insa la latitudinea autoritatilor nationale puterea de a stabili forma si masurile ce trebuie luate in acest scop;
    deciziile – sunt obligatorii, din toate punctele de vedere, pentru cei carora le sunt adresate. Deciziile pot fi adresate unei anumite tari, tuturor statelor ori persoanelor fizice.
    recomandarile si optiunile – aceste acte normative nu sunt obligatorii, neavând deci caracter imperativ.
Legislatia comunitara, la fel cu pozitiile adoptate de Consiliu in problemele curente de rezolvat si care sunt inaintate Parlamentului European sunt publicate in Jurnalul Oficial, in toate limbile oficiale.
    Organizarea. Fiecare stat membru are la Bruxelles o delegatie nationala, cunoscuta sub numele de reprezentanta permanenta. Aceste delegatii sunt conduse de un reprezentant permanent care este, de regula, cel mai inalt diplomat in grad.
    Un comitet format din toti reprezentantii permanenti acreditati la Bruxelles pregateste reuniunile la nivel ministerial.
    Comitetul reprezentantilor permanenti (Coreper) se intruneste saptamânal si are ca principala sarcina, de a se asigura ca numai cele mai delicate, sensibile si dificile probleme sunt discutate la nivel ministerial.
    Tot la comitetul reprezentantilor permanenti ajung si rapoartele primite de la grupurile de lucru constituite din experti nationali.
    Aceste grupuri de lucru fac o examinare detaliata a propunerilor comisiei si indica, printre alte lucruri, domeniile in care se poate realiza un acord comunitar si acele domenii in care acordul nu este posibil.
    Activitatea Consiliului pentru Agricultura este pregatita de reprezentantii statelor membre, care se intrunesc saptamânal in cadrul Comitetului Special pentru Agricultura.
    Secretariatul General asigura infrastructura tehnica pentru activitatea desfasurata de consiliu, indiferent de nivelul de reprezentare la care au loc reuniunile acestuia. Secretariatul General constituie un element de continuitate in procedura curenta a consiliului si are in pastrare actele si arhiva acestuia. Acorda de asemenea consiliere juridica Consiliului si Comitetelor acestuia in probleme de legislatie. Secretarul General este numit de catre Consiliu, fiind necesara unanimitatea voturilor membrilor.
    Consiliul European face eforturi sustinute pentru ca activitatea sa sa fie cunoscuta de cetateni si mai ales pentru ca rezultatele acestei activitati sa fie accesibile cetatenilor. In prezent sunt date publicitatii in mod curent rezultatele votului in probleme legislative precum si explicatiile si semnificatia votului respectiv. Unele discutii ce au loc in cadrul Consiliului sunt transmise prin mijloace audiovizuale. De asemenea publicul larg are acces la consultarea documentelor Consiliului. Alte demersuri menite a mari transparenta includ briefing-uri pentru ziaristi si asigurarea unor prezentari generale ale anumitor probleme aflate in dezbaterea Consiliului.

    Comisia Europeana
    Are trei functii distincte: initiatoare a propunerilor in vederea adoptarii de acte normative; pastreaza si supravegheaza respectarea tratatelor; manager si executant al politicilor Uniunii Europene si al relatiilor de schimb economic international.
    Comisia numara câte doi membri din Franta, Germania, Italia, Spania si Marea Britanie si câte unul din toate celelalte state. Membrii Comisiei sunt alesi pe un termen de 5 ani. Sediul sau se afla la Bruxelles.
    Rolul si responsabilitatile Comisiei Europene o plaseaza in mod ferm in centrul procesului de luare a deciziilor din cadrul Uniunii Europene. Din unele puncte de vedere, ea actioneaza ca o inima a Europei, de la care celelalte institutii ale Uniunii se inspira in ceea ce priveste obiectivele si de la care preiau energia.
    Fara cei douazeci de membri ai sai si fara cei circa 15.000 de salariati care lucreaza in slujba Comisiei, probabil ca Uniunea Europeana nu ar putea lucra. Atât Consiliul cât si Parlamentul European au nevoie de o propunere din partea Comisiei inainte de a lua in dezbatere orice act normativ. Legislatia comunitara este in cea mai mare parte generata de activitatea Comisiei, integritatea pietei unice este prezervata tot de catre Comisie si de catre politica dusa de aceasta. In plus, Comisia elaboreaza, sustine si aplica politici in domeniul agriculturii si dezvoltarii regionale, ca si in domeniul cooperarii internationale cu statele nemembre ale Uniunii Europene de pe toate continentele. Comisia orchestreaza, de asemenea, si programele din domeniul cercetarii stiintifice si dezvoltarii tehnologice.
    Comisia, in strânsa colaborare cu Consiliul Uniunii Europene, asigura in mod frecvent impulsul in directia largirii si adâncirii integrarii in special in momentele de rascruce când este necesara o decizie ferma.
    Initiativele decisive luate in ultimii ani au lansat o strategie la nivelul Uniunii care a culminat cu realizarea pietei unice in 1993, dar si cu afirmarea rolului Comisiei Europene in proiectarea uniunii economice si monetare, care a determinat o intarire a coeziunii economice si sociale intre regiunile si tarile europene.
    Cei douazeci de membri ai Comisiei sunt cei care asigura leadership-ul necesar. Ei aduc o experienta pozitiva din activitatile desfasurate anterior, deoarece toti au fost membri fie ai parlamentelor din tarile lor, fie ai Parlamentului European. Multi dintre ei au detinut pozitii de conducere in administratia centrala din guvernele statelor lor.
    Ca membri ai Comisiei Europene ei sunt obligati sa fie complet independenti fata de guvernele tarilor lor si sa actioneze exclusiv in interesul Uniunii Europene. O impartialitate completa si o determinare si hotarâre pe masura asigura eficienta reala a Comisiei, capacitatea sa reala de a arbitra si media conflictele de interese ce pot sa apara intre tarile membre ale Uniunii.
    Comisia Europeana in functiune (1995-2000) are in compunere 5 femei (25%), mai mult decât oricare din comisiile precedente. Presedintele Comisiei este ales de sefii de state si de guverne ai uniunii, reuniti in cadrul Consiliului European, dupa o consultare a Parlamentului European. Ceilalti membri ai comisiei sunt nominalizati de guvernele celor 15 tari membre in strânsa colaborare cu presedintele nou ales.
    Comisia Europeana se reuneste o data pe saptamâna spre a rezolva problemele curente si pentru a adopta propuneri, a finaliza documente oficiale, a discuta evolutia politicilor sale prioritare. Membrii comisiei trebuie sa acorde un sprijin total tuturor politicilor comunitare, chiar atunci când acestea sunt adoptate prin vot majoritar si nu in unanimitate de voturi.

    Raspunderea democratica. Legitimitatea democratica a Comisiei a fost intarita continuu si constant, in special ca urmare a investiturii date mandatului presedintelui acesteia de catre votul Parlamentului European. De asemenea, Comisia in intregul sau trebuie sa fie aprobata prin votul parlamentului, inainte de a-si prelua responsabilitatile. Comisia poate fi determinata sa demisioneze in bloc ca urmare a unui vot de cenzura al parlamentului, putere pe care acesta inca nu a exercitat-o pâna in prezent.

    Organizarea Comisiei Europene. Având un personal in subordine de 15.000 de salariati, Comisia Europeana este cea mai dezvoltata dintre institutiile Uniunii Europene din punctul de vedere al numarului de personal, totusi trebuie luat in consideratie faptul ca 20% din totalul acestui personal este utilizat pentru activitatea de translatie si traducere. Aceasta activitate este esentiala pentru comisie care trebuie sa faca accesibile deciziile si documentele Uniunii in limbile tuturor cetatenilor Comunitatii europene.
    Comisia Europeana cuprinde un numar de 26 directii generale si alte 15 servicii independente. Fiecare directie generala este condusa de un director general, care este subordonat unuia din cei 20 de membri ai Comisiei. Acesta are raspunderea politica si operationala pentru activitatea respectivei directii generale.

    Activitatea Comisiei Europene. Comisia nu este o institutie atotputernica. Propunerile, actiunile si deciziile sale sunt supravegheate, verificate si judecate de toate celelalte institutii ale Uniunii, cu exceptia Bancii Europene de Investitii. De asemenea, comisia nu are competenta de a lua decizii majore in ceea ce priveste politicile si prioritatile uniunii, aceasta fiind o prerogativa a Consiliului, iar in unele cazuri a parlamentului.
    Facând o descriere clasica a rolului Comisiei Europene, putem identifica trei functii distincte ale acesteia:

initierea propunerilor pentru noi acte normative;

pastreaza si supravegheaza respectarea tratatelor incheiate de Uniunea Europeana;

manager dar si executant al politicilor uniunii si al relatiilor comerciale initiate de uniune.

    In indeplinirea atributiilor sale comisia actioneaza constant având in vedere nevoile si preocuparilor cetatenilor de rând ai uniunii si incercând sa reduca la minimum posibil procedurile birocratice ale institutiei.
    De asemenea, ea coopereaza strâns cu Curtea de Audit in vederea eliminarii fraudelor ce pot surveni in administrarea bugetului uniunii.

    Initiativa legislativa. Procesul legislativ incepe cu o propunere din partea comisiei (nici un act normativ al Uniunii Europene nu poate fi adoptat fara o asemenea propunere). In procesul de exercitare a initiativei legislative, Comisia Europeana are in vedere trei obiective pe care le urmareste constant: sa identifice interesele uniunii si sa actioneze in concordanta cu acestea; sa se asigure o consultare cât mai larga, in concordanta cu necesitatile uniunii; sa respecte principiul subsidiaritatii.
    Identificarea intereselor Uniunii Europene semnifica ca o propunere legislativa reflecta aprecierea Comisiei asupra a ceea ce este cel mai bine pentru uniune si cetatenii sai in ansamblu, si nu pentru anumite interese sectoriale sau pentru anumite tari.
    Consultarea este esentiala pentru pregatirea propunerilor legislative. Comisia nu este „inchisa intr-un turn de fildes". Ea tine cont de opiniile guvernelor tarilor membre ale Uniunii, de cele ale diverselor industrii, ale sindicatelor, diferitelor grupuri de interese si experti tehnici inainte de a redacta propunerea finala.
    Subsidiaritatea este un principiu inscris in Tratatul Uniunii Europene si este aplicat de Comisie intr-un asemenea mod incât aceasta sa se asigure ca actiunile initiate de Uniunea Europeana, ca organizatie, sunt mai eficace si eficiente decât daca respectivele actiuni ar fi intreprinse de catre statele membre ale acesteia in mod individual.
    Odata ce comisia a inaintat oficial o propunere legislativa consiliului si parlamentului, procesul legislativ la nivelul uniunii devine dependent de o cooperare eficienta intre aceste trei institutii europene. Comisia Europeana nu detine un drept exclusiv de initiativa legislativa in cele doua domenii acoperite prin Tratatul Uniunii Europene – politica internationala si politica de securitate comuna si cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne. Comisia poate insa trimite propuneri Consiliului European si parlamentului intr-un mod similar cu guvernele tarilor membre si poate participa la discutii pe marginea acestor propuneri la toate nivelurile.

    Pastrarea si supravegherea respectarii tratatelor. Comisia are sarcina sa se asigure ca legislatia Uniunii Europene este aplicata corect de catre statele membre. Daca acestea nu-si respecta obligatiile asumate prin Tratatul Uniunii Europene sau prin alte acte normative ale uniunii, ele vor fi actionate in justitie de catre comisie sau vor fi sanctionate direct de catre aceasta conform competentei pe care o are. In anumite circumstante comisia poate aplica amenzi indivizilor, companiilor si organizatiilor ca urmare a incalcarii legislatiei comunitare, toti cei amendati având drept de apel la Curtea de Justitie. Preturile stabilite ilegal, precum si incercarea de constituire de monopoluri si trusturi spre a impune preturi artificiale, incalcând libera competitie pe piata au fost infractiuni urmarite si combatute in mod constant de catre comisie, fiind pedepsite cu amenzi dintre cele mai mari. Astfel, in anul 1994 un grup de firme a fost amendat cu suma record de 248 milioane ECU. Comisia exercita o atenta supraveghere asupra subsidiilor pe care guvernele tarilor membre le acorda diferitelor sectoare industriale, pentru anumite tipuri de ajutor acordat acestora, guvernele statelor respective trebuind sa primeasca aprobarea Comisiei Europene.

    Manager si negociator. Comisia gestioneaza bugetul anual al uniunii (circa 83 miliarde ECU in 1998) din care o mare parte o reprezinta alocatiile acordate fermierilor de catre Fondul European de Indrumare si Garantare in Agricultura, de catre Fondul de Garantare si de catre fondurile structurale, toate fiind destinate sa elimine decalajele dintre tarile bogate si cele sarace, dintre regiunile bogate si cele sarace.
    Responsabilitatile executive ale Comisiei sunt largi: ea detine puteri prin delegare de autoritate, din partea Consiliului European, spre a putea introduce reguli de aplicare a legislatiei aprobate de catre Consiliul European. De asemenea, poate lua masuri preventive, pentru o perioada limitata de timp, in scopul protejarii pietei U.E. de masurile de dumping initiate de state nemembre ale acesteia. Comisia Europeana asigura prin masuri coercitive, respectarea regulilor liberei competitii si de asemenea exercita dreptul de regularizare a fuziunilor firmelor si companiilor si a activitatilor de achizitii peste anumite limite.
    Eficacitatea Uniunii in lumea de azi este optimizata de rolul Comisiei Europene de negociator al acordurilor comerciale si de cooperare economica incheiate cu state nemembre, ori grupuri de tari ori organizatii. Mai mult de 100 de asemenea acorduri au fost incheiate de Uniune cu tari in curs de dezvoltare din Africa, din zona Caraibelor si a Pacificului (sub prevederile Conventiei de la Lomé). Acordurile incheiate cu tarile din Europa Centrala si de Est cât si cu cele din spatiul ex-sovietic se materializeaza si intr-o substantiala asistenta tehnica acordata pe baza programelor PHARE si TACIS. Tarile din zona sudica a bazinului mediteranean beneficiaza de asemenea de un ajutor destinat dezvoltarii economice.
    Considerând ca o transparenta si o deschidere mai mare vor reduce spatiile neacoperite si diferentele de vederi dintre institutiile europene si cetatenii de rând, comisia a intreprins o serie de masuri pentru a facilita accesul publicului la documentele sale.
    Aceste masuri se bazeaza pe principiul ca accesul cetatenilor la documentele institutiilor Uniunii nu va fi restrâns decât daca va afecta interesele publice sau private.

    Curtea Europeana de Justitie
    Asigura siguranta judiciara necesara pentru a se asigura ca legea este suverana in interpretarea si aplicarea tratatelor si, in general in toate activitatile Uniunii.

    Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a functionat ca instanta unica pâna la 1 septembrie 1989, când Consiliul European a decis infiintarea Curtii de Prima Instanta in masura astfel sa se asigure perfectionarea protectiei prin justitie a intereselor individuale, iar pe de alta parte sa i se permita Curtii de Justitie sa se concentreze asupra activitatilor sale de baza de asigurare a interpretarii uniforme a legii comunitare.
    Curtea Europeana de Justitie este compusa din 15 judecatori si 9 avocati generali. Curtea de Prima Instanta are de asemenea 15 judecatori. Membrii ambelor curti sunt numiti de catre statele membre ale Uniunii Europene pe termen de sase ani, mandatele putând fi prelungite. Curtea (ambele instante) are sediul in Luxembourg.
    Uniunea Europeana, ca si Comunitatile Europene a caror succesoare este, este guvernata de respectul legii.
    Insasi existenta uniunii depinde de recunoasterea de catre statele membre, de catre institutii si de catre cetateni a naturii imperative a regulilor stabilite de ea si deci a obligativitatii acestor reguli.
    Succesul cu care legislatia comunitara s-a implementat in activitatea legislativa a statelor membre este datorat perceptiei pozitive a cetatenilor, corectitudinii interpretarii si aplicarii sale de catre autoritatile administrative si de catre justitia tuturor tarilor.
    Dreptul comunitar este constituit azi dintr-un corp de legi uniform si armonios, pe care indivizii pot sa se bazeze in cadrul instantelor judiciare nationale. Hotarârile pronuntate de catre diversele instante au facut ca legislatia comunitara sa devina o realitate pentru cetatenii Uniunii, având, de multe ori, consecinte constitutionale si economice importante.
    Curtea Europeana de Justitie poate fi solicitata sa decida in cazuri aduse inaintea sa de catre statele membre ale Uniunii, de catre institutiile europene, de catre indivizi sau companii.
    Ea asigura interpretarea uniforma a legislatiei Uniunii Europene in toate statele membre, in baza unei strânse cooperari si conlucrari cu instantele puterii judecatoresti nationale in cadrul procedurilor judiciare preliminare.
    In prezent Curtea de Prima Instanta are competenta de a rezolva cazurile aduse inaintea sa de persoane fizice sau juridice care ataca deciziile institutiilor comunitare sau a agentiilor subordonate acestora. Deciziile luate de Curtea de Prima Instanta pot fi atacate prin apel la Curtea Europeana de Justitie (instanta superioara), dar numai sprijinindu-se pe o prevedere legala.
    Independenta celor 15 judecatori si 9 avocati generali ai Curtii Europene de Justitie, care sunt numiti prin acordul statelor membre, trebuie sa fie dincolo de orice indoiala sau banuiala. Ei trebuie, in afara criteriului moral si etic, sa fie la nivelul celei mai inalte competente profesionale, la nivelul celor mai inalte standarde juridice in tarile lor. Judecatorii aleg Presedintele Curtii din rândul lor, pentru un mandat de trei ani.
    Presedintele conduce activitatea Curtii si prezideaza sedintele de audieri sau de deliberare. Curtea este asistata de catre avocatii generali a caror sarcina este sa emita opinii independente si impartiale in cazurile aduse inaintea Curtii.
    Curtea de Prima Instanta, are de asemenea 15 judecatori numiti de statele membre , ca si in cazul Curtii Europene de Justitie pentru un termen de sase ani. Aceasta instanta nu are insa sprijinul avocatilor generali. Presedintele este ales printr-o procedura identica cu cea a instantei superioare si pentru un mandat, de asemenea de 3 ani.
    Curtea Europeana de Justitie isi desfasoara activitatea in sesiuni plenare ori in complet restrâns de 3 sau 5 judecatori. Ea lucreaza in sedinte plenare atunci când ea insasi decide astfel, precum si atunci când Uniunea Europeana ori unul din statele sale membre este parte intr-un proces si solicita aceasta procedura. In ceea ce priveste Curtea de Prima Instanta, aceasta isi desfasoara activitatea, de regula, in complet de trei sau cinci judecatori. Pentru cazurile deosebit de importante ea poate lucra insa si in sesiune plenara.
    La modul general, in fata Curtii Europene de Justitie pot fi aduse doua tipuri de cazuri:

actiuni directe, ce pot fi aduse direct inaintea Curtii de catre Comisia Europeana, de catre alte institutii comunitare sau de catre un stat membru al Uniunii Europene. Cazurile prin care indivizi sau companii acuza ilegalitatea unor acte ale institutiilor comunitare sunt aduse in fata Curtii de Prima Instanta. Daca se face apel impotriva unei decizii a Curtii de Prima Instanta, acesta este adresat Curtii Europene de Justitie care il ia in considerare la fel cu actiunile directe ce ii sunt adresate;

interpretari preliminare, ce pot fi solicitate de catre tribunalele sau curtile statelor membre atunci când trebuie sa ia decizii in probleme implicând legile comunitare, astfel incât sa poata da sentinte competente si legale. Curtea Europeana de Justitie nu este o curte de apel a deciziilor luate de curtile nationale. Ea poate judeca numai in domeniul de competenta al legilor comunitare. Atunci când iau decizii, curtile nationale trebuie, la modul imperativ, sa aplice principiile dreptului comunitar asa cum rezulta din deciziile luate de Curtea Europeana de Justitie in cazurile judecate.

    In actiunile directe, limba in care se judeca cazul respectiv este aleasa de catre cel ce initiaza actiunea in justitie, in timp ce pentru interpretarile preliminare Curtea Europeana de Justitie utilizeaza aceeasi limba cu tribunalul national sau curtea ce solicita respectiva interpretare. Rezulta deci ca poate fi utilizata oricare dintre limbile statelor Uniunii Europene.
    Schimburile de documente scrise sunt o parte importanta a procedurilor Curtii de Justitie, atât pentru sustinerea pledoariilor partilor cât si pentru inaintarea de observatii. Dupa faza in care se inainteaza pledoariile scrise, partile isi prezinta punctele de vedere oral in sedintele curtii.
    Urmând audierilor partilor, avocatul general emite o opinie independenta si impartiala, in cadrul sedintei completului de judecata, referitor la argumentele utilizate de parti si la interpretarea normelor relevante in cazul respectiv, recomandând curtii sa ia o anumita decizie. Desi opinia avocatului general nu este obligatoriu de urmat pentru curte, recomandarea sa este de cele mai multe ori urmata de catre Curte.
    Judecatorii delibereaza sentintele in sedinta inchisa si le pronunta in cadrul sedintei publice a curtii. Textul hotarârii luate de Curte include motivele legale pe care se bazeaza aceasta, copii ale hotarârii putând fi eliberate in toate cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii Europene. Intre 1954 si 1999 mai mult de 9.000 de cazuri au fost aduse in fata Curtii Europene de Justitie, care a emis aproape 4.000 de hotarâri.

    Curtea Europeana de Audit
    Curtea Europeana de Audit este reprezentanta contribuabililor, adica a platitorilor de taxe si impozite, fiind responsabila sa verifice daca Uniunea Europeana cheltuieste sumele prevazute in buget in concordanta cu legislatia in vigoare si pentru indeplinirea scopurilor si obiectivelor stabilite prin acte normative.
    Curtea Europeana de Audit are 15 membri, câte unul din partea fiecarui stat membru. Sediul sau se afla la Luxembourg.

    Supravegherea generala si detaliata. Unii analisti vad Curtea Europeana de Audit drept „constiinta financiara" a Uniunii, altii drept „câinele de paza" al banilor acesteia.
    In oricare din aceste situatii, Curtea Europeana de Audit este o garantie ca morala si etica precum si principiile administrative si cele ale contabilitatii vor fi respectate. Rapoartele inaintate de catre curte sunt o sursa bogata de informatii in ceea ce priveste managementul finantelor Uniunii si in acelasi timp o sursa de presiune asupra institutiilor si in general a tuturor acelora cu responsabilitati administrative de a exercita un management sanatos si fara erori.
    Functiile Curtii de Audit, indeplinite intr-o completa independenta, au o contributie vitala la transparenta activitatilor desfasurate de Uniunea Europeana. O supraveghere desfasurata cu obiectivitate asigura platitorii de taxe si impozite ca banii Uniunii sunt gestionati cu responsabilitate. Aceasta asigurare pentru contribuabili este cu atât mai necesara cu cât in ultimii ani cheltuielile Uniunii Europene au crescut considerabil, aceasta urmarind indeplinirea unui numar din ce in ce mai mare de politici si programe.
    In anul 1995, operatiile financiare ale Uniunii Europene au atins un plafon de aproape 100 de miliarde de ECU, incluzând si activitati de dare si luare de imprumuturi. Fiecare institutie care are acces la fondurile si resursele financiare ale Uniunii Europene este supravegheata si trebuie sa puna la dispozitia Curtii de Audit toate informatiile si documentele pe care aceasta le solicita. Nu numai institutiile europene intra in sfera de competenta a curtii; institutiile administratiei publice nationale, regionale si locale care gestioneaza fonduri ale Uniunii Europene trebuie sa dovedeasca curtii indeplinirea procedurilor legale in ceea ce priveste gestionarea resurselor respective. De asemenea toti aceia care beneficiaza de ajutor din partea Uniunii Europene, atât in tarile membre cât si in afara acestora, trebuie sa se supuna controlului exercitat de Curtea Europeana de Audit.
    Sarcina Curtii si a auditorilor este de a verifica daca veniturile si cheltuielile sunt realizate cu respectarea prevederilor legale si daca respecta principiile bugetare si ale contabilitatii Uniunii Europene.
    In acelasi timp Curtea trebuie sa se asigure ca fondurile banesti ale Uniunii sunt cheltuite cu eficienta (adica daca rezultatele obtinute corespund eforturilor financiare facute) si daca si in ce masura obiectivele specifice managementului financiar sunt indeplinite.
    Curtea Europeana de Audit duce la indeplinire si actiuni de audit a anumitor activitati specifice, privind institutiile europene, atât in statele membre si in afara acestora.
    Responsabilitatea principala a curtii Europene de Audit, care consta in prevenirea, detectarea si investigarea neregularitatilor este in strânsa legatura cu indeplinirea atributiilor specifice de catre institutiile abilitate cu managementul programelor Uniunii Europene. Atunci când curtea identifica erori, neregularitati sau potentiale cazuri de frauda, aceasta le aduce la cunostinta autoritatilor administrative competente si a acelor institutii comunitare care, prin atributiile legale, trebuie sa ia masuri corespunzatoare. De asemenea, Curtea identifica acele verigi sau puncte sensibile in procedurile si sistemul institutiilor Uniunii Europene care pot genera probleme deosebite si disfunctionalitati si apoi le aduce la cunostinta institutiilor Uniunii. In acest fel, curtea incurajeaza in mod constant o utilizare mai buna a banilor contribuabililor si o perfectionare si eficientizare a managementului sistemului institutiilor Uniunii Europene.

    Rapoartele, opiniile si certificatele de asigurare. Observatiile Curtii cu privire la managementul finantelor Uniunii sunt publicate in raportul sau anual impreuna cu raspunsul dat de institutiile vizate.
    In raportul anual sunt subliniate acele domenii de activitate in care este posibil si de dorit sa se imbunatateasca activitatea.
    Raportul este adoptat in fiecare an in luna noiembrie, apoi este examinat de catre Parlamentul European, in baza unei recomandari din partea Consiliului European. In baza raportului, Parlamentul European examineaza daca este cazul sau nu sa se aprobe executia bugetara, de care este responsabila Comisia Europeana.
    Daca Curtea de Audit considera necesar, ea nu se va limita numai la aceasta ocazie spre a-si face cunoscute punctele de vedere. Ea poate oricând sa inainteze un raport cu privire la anumite aspecte specifice ale procesului de management al bugetului. Ca si raportul anual, aceste rapoarte sunt publicate in Jurnalul oficial al Uniunii Europene. In ceea ce le priveste, institutiile care considera ca au nevoie de o consiliere sau indrumare referitor la anumite aspecte ale activitatii lor de gestionare a unor fonduri ale Uniunii Europene, pot solicita Curtii de Audit un punct de vedere, ori o opinie in special atunci când urmeaza sa adopte anumite norme interne de ordin financiar sau sa ia masuri privind utilizarea veniturilor bugetului comunitar.
    Curtea Europeana de Audit elibereaza Parlamentului European si Consiliului o „declaratie de asigurare". Prin aceasta se certifica ca toate operatiile contabile sunt corecte, legale si normale.
    Aceasta declaratie oficiala ii asigura pe contribuabili ca banii, pe care acestia ii platesc ca taxe si impozite, sunt cheltuiti pentru acele scopuri si in acele locuri in care a fost stabilit.

    Banca Europeana de Investitii
    Banca Europeana de Investitii (EIB) este institutia de finantare a Uniunii Europene, furnizând imprumuturi pe termen lung pentru investitii de capital, promovând dezvoltarea economica echilibrata si integrarea in cadrul uniunii. Banca este o sursa de finantare flexibila si eficienta al carei volum anual de imprumuturi de 33 miliarde de euro in 1999 o face sa devina cea mai mare dintre institutiile internationale de finantare din lume.
    Banca are sediul la Luxembourg, iar membrii sai sunt cele cincisprezece state membre.
    In cadrul Uniunii Europene, banca acorda imprumuturi pentru operationalizarea proiectelor care indeplinesc unul sau mai multe din obiectivele urmatoare:

intaresc sau sustin progresul economic in regiunile defavorizate;

imbunatatesc reteaua transeuropeana de transport, telecomunicatii si transfer de energie;

perfectioneaza competitivitatea internationala a industriei si integrarea sa la nivel european si sprijina intreprinderile mici si mijlocii;

protejeaza mediul inconjurator si calitatea vietii, promovând dezvoltarea urbana si protejând mostenirea culturala a Uniunii Europene;

asigura surse sigure si nepoluante de energie.

    Banca evalueaza cu foarte mare atentie si rigoare fiecare proiect de investitii in parte, analizând nu numai concordanta proiectelor cu politicile Uniunii Europene, dar estimând si justificarea lor din punct de vedere economic si al mediului inconjurator. De asemenea este analizata valabilitatea proiectelor din punct de vedere financiar si tehnic.
    Dividendele in calitatea vietii. Banca Europeana de Investitii nu este o banca comerciala in care populatia sa-si economiseasca banii, este insa o banca care plateste dividende materializate in perfectionarea calitatii vietii pentru multe milioane de cetateni din tarile Uniunii Europene.
    Obiectivul prioritar al bancii il constituie sprijinirea dezvoltarii regionale, ceea ce face ca mai mult de jumatate din totalul sumei acordata anual sub forma de credite sa fie destinata investitiilor productive in regiuni care, fie sunt ramase in urma din punct de vedere industrial, fie fac fata unui declin din acest punct de vedere.
    Beneficiul direct al sprijinirii investitiilor de catre Banca Europeana de Investitii include infiintarea de noi companii, crearea de noi locuri de munca, perfectionarea retelei de comunicatii si imbunatatirea protectiei mediului. Nu exista un sistem restrictiv in ceea ce priveste acordarea de imprumuturi si nici o repartitie in functie de tara, numarul populatiei etc. Acordarea creditelor se face avându-se in vedere incadrarea intr-una din politicile Uniunii Europene si volumul cererilor din partea operatorilor economici.
    De multe ori finantarea acordata de Banca Europeana de Investitii se asociaza cu granturi (imprumuturi nerambursabile acordate pentru anumite proiecte foarte clar definite) acordate de Fondurile structurale ale Uniunii Europene sau de Fondul de Coeziune. Pentru a se putea asigura ca imprumuturile pe care le acorda sunt complementare granturilor si viceversa, banca colaboreaza indeaproape cu Comisia Europeana, pe care o implica, de asemenea, in pregatirea si aplicarea unor programe clar conturate, de sprijin structural.

    Construirea unei economii mai puternice, cu mai multe locuri de munca. Uniunea Europeana aplica cu consecventa o strategie de sprijinire a economiilor tarilor membre, de crestere a competitivitatii acestora si de crestere a capacitatii acestora de a genera noi locuri de munca. Pentru realizarea acestor obiective, Consiliul European a solicitat Bancii sa joace un rol mai important in programele de reabilitare, restructurare si eficientizare a unor ramuri si capacitati economice.
    Drept raspuns la aceste solicitari Banca Europeana de Investitii s-a implicat direct in finantarea retelei de transport trans-europene (inclusiv din tara noastra unde a acordat credite atât pentru reabilitarea retelei de cai ferate cât si pentru modernizarea cailor rutiere europene), a retelei europene de telecomunicatii si a celei de transport energetic. Banca a stabilit un ghiseu pentru acordarea imprumuturilor prioritare din cadrul acestor programe, asa cum au fost aprobate de catre Consiliul European de la Essen din 1994, programe ce continua a fi derulate si in prezent.
    Programele Bancii, de finantare pe termen lung, sunt foarte potrivite unor programe de mare amploare si unor proiecte ce se realizeaza de asemenea pe termen lung.
    Banca, impreuna cu Comisia Europeana si cu sectorul bancar, au infiintat Fondul European de Investitii care asigura garantii pe termen lung pentru finantarea retelei de transport trans-europene, cât si pentru finantarea intreprinderilor mici si mijloci.

    Imprumuturile in afara Uniunii Europene. In timp ce tarile si proiectele Uniunii Europene ramân prioritatea bancii, ea contribuie de asemenea la materializarea aspectelor financiare ale cooperarii cu statele nemembre.
    In mod curent banca activeaza in mai mult de 100 de state din aceasta categorie pentru:

sprijinirea dezvoltarii economice in cadrul unor proiecte ale tarilor din Europa Centrala si de Est ce au solicitat si se pregatesc pentru aderarea la Uniunea Europeana;

imbunatatirea infrastucturii la punctele de trecere a frontierei, proiecte ce vizeaza protectia mediului si dezvoltarea sectorului privat productiv in tari din bazinul Marii Mediterane, in state nemembre;

sprijinirea procesului de pace din Orientul Apropiat, atât in Liban, unde Banca Europeana de Investitii sprijina proiecte de reconstructie a tarii, cât si in Fâsia Gaza si pe Malul de vest al Iordanului, in teritoriile aflate sub administrarea Autoritatii Palestiniene Autonome;

sprijinirea celor 70 de state semnatare a Conventiei de la Lomé (state aflate in Africa, zona Pacificului si a Caraibelor) care sunt beneficiare ale unor credite pe termen lung, cât si pentru sprijinirea Republicii Africa de Sud dupa trecerea sa la un regim democratic;

finantarea unor proiecte de interes reciproc, in domenii precum transferul de tehnologie, intreprinderi mixte, protectia mediului in tarile din Asia si America de Sud, care au semnat acorduri de cooperare economica cu Uniunea Europeana.

    Sursele de finantare. Proiectele sprijinite de imprumuturile acordate de Banca Europeana de Investitii sunt purtatoare a unei dobânzi cât mai mici posibil. Banca obtine cea mai mare parte a resurselor sale financiare direct de pe piata de capital unde, datorita calificativelor de incredere foarte bune (AAA-adica maximum posibil), acordate de toate agentiile de rating, poate imprumuta in cele mai avantajoase conditii, pe care beneficiarii finali ai creditelor nu le-ar putea obtine. Rezulta deci ca de stabilitatea si credibilitatea bancii beneficiaza in primul rând si in mod direct beneficiarii creditelor si nu banca.
    Banca joaca un rol important si in dezvoltarea pietei de capital, in primul rând datorita sumelor mari imprumutate constant (de exemplu in 1998 banca a imprumutat 31 miliarde euro in 20 de monede nationale).
    Banca sprijina astfel activitatea pietei de capital, in special a pietelor in formare din unele state ale Uniunii Europene.

    Comitetul Economic si Social
    Comitetul Economic si Social a fost infiintat prin Tratatele de la Roma din 1957, in masura sa implice grupurile de interese din domeniile economic si social in stabilirea unei piete comune si pentru a asigura un mecanism institutionalizat pentru a furniza Comisiei Europene si Consiliului European informatiile esentiale necesare in legatura cu problemele de competenta acestora.
    Actul European Unic din 1986, Tratatul de la Maastricht din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997 au intarit rolul Comitetului Economic si Social al Uniunii Europene.

    Calitatea de membru. Cei 222 de membri ai Comitetului Economic si Social al Uniunii Europene provin din cadrul grupurilor de interese din domeniul economic si social. Acesti membri sunt nominalizati de catre guvernele tarilor membre ale U.E. si numiti de catre Consiliul European pe o perioada de 4 ani, mandatul putând fi reinnoit pentru inca un mandat. Membrii apartin unuia din urmatoarele trei grupuri: angajatori (grupul I); salariati (grupul II); diferite grupuri de interese (grupul III). Germania, Franta, Italia si Marea Britanie au fiecare câte 24 de membri, Spania are 21, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Austria si Suedia câte 12, Danemarca, Irlanda si Finlanda câte 9, iar Luxembourg 6 membri.

    Mandatul membrilor. Sarcina principala a membrilor Comitetului este sa emita opinii in problemele pe care Comisia Europeana si Consiliul European le supun spre analiza acestui organism.

    Rolul consultativ al Comitetului. Consultarea Comitetului Economic si Social de catre Comisia si Consiliul European este obligatorie in câteva cazuri in timp ce in altele este optionala. Cu toate acestea Comitetul Economic si Social poate adopta opinii si din proprie initiativa. Actul Unic European din 17 februarie 1986 si Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992 au extins aria de probleme ce necesita un aviz al Comitetului, in special noile politici (cele regionale si cele referitoare la protectia mediului). Tratatul de la Amsterdam largeste aria de competenta a Comitetului si permite ca acesta sa fie consultat si de catre Parlamentul European.
    Comitetul Economic si Social emite aproximativ 170 de documente cu rol consultativ in fiecare an, din care 15% sunt elaborate din proprie initiativa. Toate opiniile sunt inaintate organismelor cu rol de luare a deciziilor in cadrul Uniunii Europene si apoi sunt publicate in Jurnalul Oficial al acesteia.

    Rolul de informare si integrare. In ultimii ani Comitetul Economic si Social si-a intarit rolul in cadrul U.E. si si-a largit aria atributiilor si competentelor, asa cum rezulta din tratatele Uniunii.
    El actioneaza ca un forum consacrat pietei unice si organizeaza, beneficiind si de sprijinul altor institutii ale Uniunii Europene, o serie de evenimente ce au rolul de a aduce institutiile europene mai aproape de populatie.

    Organizarea interna. Din doi in doi ani, Comitetul Economic si Social alege un birou compus din 36 de membri (câte 12 din fiecare grup), un presedinte si doi vecipresedinti, fiecare ales din cele trei grupuri, prin rotatie. Presedintele este responsabil de conducerea activitatilor curente ale Comitetului. El este asistat de cei doi vicepresedinti, care il inlocuiesc in caz de absenta. Presedintele reprezinta comitetul in relatiile cu alte institutii. Relatiile cu alte organizatii internationale similare, cât si cu diverse tari de pe toate continentele se numara printre atributiile biroului si presedintelui.
    Sarcina principala a biroului este de a organiza si coordona activitatea diferitelor grupuri de lucru si structuri ale Comitetului si de a stabili reguli pentru activitatea acestora.
    Comitetul are sase sectiuni:

Agricultura si dezvoltare rurala;

Uniune economica si monetara si coeziune economica si sociala;

Locuri de munca, probleme sociale si cetatenie;

Relatii externe;

Piata unica, productie si consum;

Transport, energie, infrastructura si informatii.

    Opiniile ce urmeaza a fi formulate oficial de catre Comitet sunt elaborate in forma de proiect in cadrul unor grupuri de lucru. Acestea au de regula, câte 12 membri, incluzând un raportor care poate fi asistat de catre experti (in mod normal in numar de patru).
    Comitetul Economic si Social are dreptul de a stabili, pe o durata limitata subcomitete, pentru solutionarea unor probleme specifice.
    Aceste subcomitete actioneaza in aceleasi domenii cu cele sase sectiuni. Ca norma, Comitetul Economic si Social se reuneste in sedinte plenare de zece ori pe an. In cadrul acestor sesiuni plenare, diversele opinii sunt adoptate pe baza propunerilor formulate de cele sase sectiuni, cu majoritate simpla a voturilor. Opiniile sunt inaintate institutiilor europene si publicate in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
    Comitetul mentine contacte permanente cu consiliile economice si sociale constituite la nivel regional si national din cadrul Uniunii Europene. Aceste legaturi implica in special schimburi de informatii si discutii ce au loc in fiecare an, pe tema unor probleme specifice. In afara legaturilor mentinute la nivelul Uniunii Europene, Comitetul organizeaza reuniuni la care participa reprezentanti ai unor consilii economice si sociale ale altor organizatii internationale si ai unor tari nemembre ale Uniunii de pe toate continentele. Aceste reuniuni au loc de regula, din doi in doi ani.
    Comitetul mentine contacte cu grupuri de interes din domeniul economic si social dintr-un numar important de tari nemembre si grupuri de tari, incluzând tarile mediteraneene, cele din Europa Centrala si de Est, grupul tarilor EFTA, tarile din America Latina. Pentru aceasta Comitetul Economic si Social stabileste si trimite delegatii formate din 15-30 de membri, conduse de catre presedinte sau unul din vicepresedinti. Este de asteptat ca unele reuniuni ce implica participarea tarilor din Europa Centrala si de Est sa capete un caracter institutionalizat, in baza unor intelegeri europene.
    Comitetul are un numar important de publicatii, inclusiv pentru publicarea in volum a opiniilor emise. Pentru stiri oficiale se publica un buletin lunar.
    Comitetul are un secretariat general, condus de un secretar general, care se subordoneaza presedintelui.
    Comitetul Economic si Social are, in afara de cei 222 de membri, doua categorii de personal: personal ce lucreaza exclusiv pentru comitet, in numar de 135 de persoane si personal ce are dubla subordonare, catre Comitetul Economic si Social si catre Comitetul Regiunilor (516 persoane, majoritatea membri ai secretariatului Comitetului Economic si Social).

    Comitetul Regiunilor
    Este cea mai tânara institutie a Uniunii Europene, a carei nastere reflecta dorinta tarilor membre nu numai de a respecta identitatea regionala si locala precum si prerogativele institutiilor corespunzatoare, dar si de a implica aceste institutii regionale si locale in implementarea si dezvoltarea politicilor specifice ale Uniunii Europene.
    Comitetul Regiunilor are 222 de membri (ca si Comitetul Economic si Social). Repartitia pe tari a acestor membri este urmatoarea: Franta, Germania, Italia si Marea Britanie câte 24, Spania 21, Austria, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia si Suedia câte 12 fiecare, Danemarca, Finlanda, Irlanda câte 9 fiecare, iar Luxemburg 6 membri.
    Durata mandatului comitetului este de patru ani. Sediul acestuia este la Bruxelles, unde se intruneste de cinci ori pe an, in sedinte plenare.
    Comitetul a fost creat ca un corp consultativ, in baza Tratatului Uniunii Europene, devenind in prezent un puternic mecanism de pastrare cu consecventa a principiului subsidiaritatii; Comitetul s-a reunit pentru prima data in luna martie 1994.
    Subsidiaritatea, inscrisa in Tratatul Uniunii Europene, semnifica ca deciziile trebuie sa fie luate de catre acele autoritati publice care sunt cel mai aproape posibil de cetateni. Totodata se are in vedere ca actiunea institutiilor Uniunii Europene sa nu fie initiata decât in cazurile când este mai eficienta decât actiunea institutiilor regionale, nationale sau locale, dupa caz. Acest principiu este in contradictie cu centralizarea excesiva a procesului de luare a deciziilor, in unele cazuri considerat prea indepartat de cetatean si indiferent la nevoile acestuia. Membrii Comitetului Regiunilor sunt presedinti de consilii regionale, primari de orase, presedinti de consilii departamentale si orasenesti, toti fiind alesi in aceste functii prin sufragiu, provenind de la nivelurile administratiei publice cele mai apropiate de cetateni.
    Toti membrii Comitetului au o experienta directa in privinta modului in care politicile si legislatia Uniunii Europene afecteaza viata de zi cu zi a cetatenilor. Dispunând de asemenea resurse, Comitetul este in masura sa exploateze capacitatea si profesionalismul membrilor sai, in folosul tuturor institutiilor Uniunii Europene, având numeroase prilejuri pentru aceasta. Tratatul Uniunii Europene prevede ca Comitetul Regiunilor sa fie consultat in probleme referitoare la reteaua trans-europeana de comunicatii, sanatatea publica, educatie, problemele tineretului, cultura, coeziunea economica si sociala.
    Comitetul poate, de asemenea, sa aiba initiative proprii si sa emita opinii asupra altor politici ale Uniunii Europene, care afecteaza comunitatile locale, orasele si regiunile (ca de exemplu agricultura si protectia mediului).
    Activitatea Comitetului este bazata pe o structura constituita din sapte comisii:

politica regionala, fonduri structurale, coeziune economica si sociala, cooperare trans-frontaliera si inter-regionala;agricultura, dezvoltare rurala, pescuit;

comunicatii trans-europene, transport, informatii;

planificare spatiala, problemele urbanizarii, energie, protectia mediului;

politica sociala, sanatate publica, protectia consumatorului, cercetare stiintifica, turism;

locuri de munca, politica economica, piata unica, industrie, intreprinderi mici si mijlocii;

educatie, pregatirea fortei de munca, cultura, problemele tineretului, sport, drepturile cetatenilor.

    Comitetul a constituit o comisie speciala pentru probleme institutionale, care este insarcinata sa contribuie la dezbaterea asupra reformei institutiilor Uniunii Europene.
    Activitatea Comitetului este organizata si condusa de un birou, ales pentru un mandat de doi ani.
    In scurta sa experienta, comitetul s-a implicat intr-un mare numar de probleme precum: reteaua trans-europeana de aeroporturi; dezvoltarea turismului rural; dreptul cetatenilor Uniunii Europene de a vota in alegerile locale intr-un alt stat membru decât acela ai carui cetateni sunt; drumul Europei spre societatea informatizata.
    O tema constanta in intreaga activitate a Comitetului Regiunilor este nevoia de a implica mai mult regiunile si localitatile in formularea si implementarea politicilor si strategiilor de interes comun.

    Avocatul poporului din Uniunea Europeana
    Fiecare cetatean al unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene este in acelasi timp cetatean al tarii sale dar si cetatean al Uniunii.
    Unul dintre drepturile cetatenilor Uniunii Europene este de a apela la avocatul poporului din Uniune (Ombudsman) daca considera ca sunt victime ale unor acte de proasta sau incorecta administrare a puterii din partea institutiilor Uniunii Europene.
    Avocatul Poporului are o larga competenta si putere de investigare. Institutiile Comunitare sunt obligate, ca in baza unei proceduri bine stabilite, sa-i puna la dispozitie toate documentele si datele pe care le solicita. De asemenea avocatul poporului poate obtine informatii si de la autoritatile diverselor tari membre ale Uniunii Europene. El este abilitat sa actioneze ca si conciliator intre cetatenii Uniunii si administratia comunitara. Are dreptul sa faca recomandari institutiilor Uniunii si poate inainta diverse cazuri – pe care le considera indreptatite – Parlamentului European, astfel incât acesta sa poata trage concluzii de natura politica din atitudinea luata de catre organele administrative incriminate.

    Drepturile cetatenesti in Uniunea Europeana
    In timpul relativ scurtei sale istorii, Uniunea Europeana s-a dezvoltat foarte mult din punct de vedere spatio-geografic (numarând in prezent cincisprezece state), din punct de vedere al importantei politice, cât si din punct de vedere al institutiilor. Tratatele fundamentale ale Uniunii au fost revizuite de trei ori: in 1986 (prin Actul Unic European), in 1992 (prin Tratatul Uniunii Europene)si in 1997 (prin Tratatul de la Amsterdam).
    Scopul primordial al Uniunii Europene este „o uniune tot mai strânsa intre popoarele Europei, in care deciziile sa fie luate la un nivel cât mai apropiat de cetateni". Obiectivele pe termen lung ale Uniunii Europene sunt de a promova progresul economic si social intr-un mod cât mai echilibrat si care sa poata fi sustinut constant, de a afirma identitatea europeana pe scena mondiala si de a introduce cetatenia europeana pentru cetatenii tarilor membre.
    Uniunea Europeana are propriul drapel, propriul imn si sarbatoreste Ziua Europei pe 9 mai.
    Pe termen scurt, (pentru urmatorii câtiva ani) obiectivele Uniunii Europene sunt: punerea in aplicare a Tratatului de la Amsterdam (care contine noi drepturi pentru cetateni, libertatea de deplasare, libertatea muncii si intarirea institutiilor europene); largirea Uniunii, prin admiterea aderarii tarilor din Europa Centrala si de Est, conform programului „Agenda 2000"; lansarea monedei unice europene „euro" (introdusa de la 1 ianuarie 1999, dar care va inlocui monedele nationale de la 1 ianuarie 2003).
    Uniunea Europeana a conferit gradual, cetatenilor tarilor membre o serie de noi drepturi, de implementarea carora este responsabila atât justitia nationala din fiecare tara cât si Curtea Europeana de Justitie. Aceste drepturi au fost privite intotdeauna de catre Curtea Europeana de justitie drept principii generale pe care institutiile europene nu numai ca sunt obligate sa le aplice, dar a caror promovare constituie chiar ratiunea lor de a fi. Aceste drepturi sunt inscrise in tratatele europene care, in diferitele stadii ale Uniunii Europene, reflecta tocmai evolutia continua a institutiilor acesteia.
    Tratatul de la Roma (Tratatul de Constituire a Comunitatii Europene) a inceput prin a scoate in afara legii discriminarea bazata pe nationalitate in problemele ce au legatura cu libertatea de deplasare a salariatilor.
Ulterior alte trei instrumente – Actul Unic (1986), Tratatele de la Maastricht (1992) si Amsterdam (1997) au adaugat noi drepturi care pot fi grupate in trei categorii principale:

drepturi fundamentale;

drepturi referitoare la libertatea de deplasare;

drepturi democratice individuale.

    Drepturile fundamentale. Uniunea Europeana si-a afirmat si demonstrat intotdeauna preocuparea si hotarârea de a actiona pentru garantarea respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, in special a acelora prevazute de Conventia europeana cu privire la Drepturile Omului, adoptata la Roma in 1950 de catre membrii Consiliului Europei (a nu se confunda acest organism cu Consiliul Uniunii Europene).
    Preambulul la Tratatul Comunitatii Europene se refera la drepturile sociale fundamentale, bazându-se pe Carta Sociala Europeana adoptata in 1961 de Consiliul Europei si pe Carta Comunitara a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Salariatilor, din 1989.
    In conformitate cu Tratatul, Uniunea Europeana este abilitata sa ia masurile necesare spre a combate discriminarea.
    Domeniile in care institutiile europene pot interveni sunt discriminarea bazata pe sex, rasa, origine etnica, religie, credinta, handicapuri fizice sau mentale, vârsta sau orientare sexuala. In aceasta viziune Uniunea Europeana aplica politici si programe in masura sa asigure sanse egale pentru femei, ca si pentru barbati, in egala masura.
    Tratatul de la Amsterdam a imputernicit Curtea Europeana de Justitie sa asigure respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale de catre institutiile Uniunii Europene.
    Reuniunea Consiliului European ce a avut loc la Köln in iunie 1999 a confirmat importanta drepturilor fundamentale, punând accentul pe necesitatea de a stabili o Carta Europeana a Drepturilor Fundamentale.
    Drepturile democratice individuale. Cetatenii din tarile Uniunii Europene au responsabilitati si drepturi in viata politica a Uniunii. Ei au un rol determinant in dezvoltarea in viitor a acesteia.
    Toti cetatenii din tarile Uniunii sunt indreptatiti sa-si exercite dreptul de vot in tarile in care isi au domiciliul sau resedinta pentru alegerea deputatilor in Parlamentul European, alegeri ce au loc din cinci in cinci ani. Tratatul Uniunii Europene prevede o uniformizare a procedurii de exercitare a votului, care se va materializa in viitorul apropiat. Cu toate acestea, statele membre inca nu s-au pus de acord asupra acestei proceduri unice. In prezent fiecare stat membru organizeaza alegerile conform legii electorale proprii.
    Orice locuitor al uneia din tarile membre ale Uniunii Europene poate adresa o petitie Parlamentului European in orice problema privind Uniunea, cu singura conditie de a o semna. Parlamentul poate apoi investiga orice violare a unui drept individual ori interes legitim de catre unul din statele membre, sau de catre o institutie a acestuia sau a Uniunii Europene. De asemenea, locuitorii tarilor Uniunii Europene pot face propuneri in scopul perfectionarii legislatiei si cresterii eficacitatii si eficientei aplicarii acesteia in practica juridica si administrativa.
    Toate institutiile statelor membre, in egala masura cu cele apartinând Uniunii sunt obligate sa aplice principiile transparentei in rezolvarea atributiilor lor de serviciu. Aceasta noua obligatie, introdusa prin Tratatul de la Amsterdam confera cetatenilor dreptul de a avea acces la toate documentele institutiilor europene, precum si la acelea emise de statele membre, cu conditia ca acestea sa-si dea consimtamântul. De asemenea opinia publica are dreptul sa-i fie aduse la cunostinta rezultatele votului precum si explicatiile necesare referitoare la modul in care voteaza fiecare delegatie nationala in cadrul Consiliului Uniunii Europene, atunci când acesta ia decizii legislative.
    Un alt drept individual consta in protectia diplomatica, pe care cetatenii unuia dintre statele Uniunii pot sa o primeasca, atunci când se afla intr-o tara care nu este membra a Uniunii de la orice reprezentanta diplomatica a unui stat membru.
*
* *
    România apartine geografic, istoric si prin traditie, civilizatiei si lumii europene. Aderarea tarii noastre la organizatiile europene reprezinta confirmarea apartenentei la valorile bazate pe principiile democratiei, libertatilor individuale si statului de drept, asa cum sunt ele exprimate in preambulul la Tratatul de la Washington dar si in Tratatul Uniunii Europene si in Tratatul de la Amsterdam.
    Integrarea in Uniunea Europeana – România fiind invitata, la 15 decembrie 1999, sa inceapa negocierile de aderare – va contribui, pe termen lung, la accelerarea procesului de dezvoltare economica a tarii, la cresterea stabilitatii interne si regionale, inlaturând astfel riscurile si amenintarile de natura interna la adresa securitatii nationale. Iata de ce aderarea României la Uniunea Europeana constituie o prioritate strategica pentru tara noastra, indiferent de culoarea politica a fortelor care s-ar afla la conducere.
    Atât România cât si Uniunea Europeana si-au respectat angajamentele prevazute in Acordul European, ceea ce a contribuit la consolidarea pozitiei Uniunii ca principal partener comercial al României.
    Guvernul român a adoptat la 12 decembrie 1995 „Programul National de Armonizare Legislativa cu privire la Piata Interna", si a inaintat o „lista a Prioritatilor Legislative" celor doua camere ale parlamentului, cuprinzând proiecte de lege menite sa imbunatateasca si sa completeze reglementarile privind libera circulatie a bunurilor, capitalului, serviciilor si persoanelor, asa cum se stipuleaza in Acordul European, dar si reglementari privind concurenta, interventia din partea statului, monopolurile, intreprinderile publice, serviciile financiare. Educatia si pregatirea resurselor umane constituie un alt obiectiv prioritar, de a caror privatizare depind atât implementarea Acordului European, cât si negocierile privind aderarea la Uniunea Europeana. „Programul National de Pregatire a Expertilor in Probleme Comunitare" din România, pregatit de Departamentul pentru Integrare Europeana, este concentrat pe urmatoarele domenii: pregatirea si specializarea in drept comunitar; pregatirea negociatorilor pentru intrarea in U.E.; pregatirea si specializarea economistilor, juristilor si a altor categorii de experti cu functii executive si decizionale in administratia locala si centrala; pregatirea personalului din unitatile de management PHARE.
    România, care a inceput deja negocierile in vederea aderarii la Uniunea Europeana, acorda o atentie deosebita masurilor legislative destinate optimizarii activitatii de protectie a mediului, cât si armonizarii legislatiei sale in domeniul ordinii interne si justitiei, inclusiv in ceea ce priveste protectia frontierelor, conform normelor U.E..
    Constituirea unor organizatii neguvernamentale care se ocupa de diverse aspecte ale relatiilor dintre România si Uniunea Europeana constituie o notabila evolutie recenta. In plus, in Bucuresti si alte orase mari s-au deschis Centre de Informare si Documentare asupra problemelor Uniunii Europene, unde expertii din administratia centrala si locala, studentii, oamenii de afaceri, organizatiile neguvernamentale beneficiaza de o mai buna informare asupra Uniunii Europene si activitatii sale.