Nicolae Ceausescu Ascensiunea Si Declinul Liderului Politic Comunist. Cultul Personalitatii In

Introducere

“Epocă marcată de apogeul guvernărilor monstruoase, secolul XX este un secol al terorismului instituțional. Se întâlnesc acum, fără să se anuleze, cele mai ignobile excese. Prin inumanitatea deliberată, cinică și programată, el va lasa probabil imaginea unei perioade malefice, provocând cutremur înlăuntrul spiritelor […] El abundă însă în crime pe scară largă, organizate chiar de mâna guvernelor împotriva propriilor popoare”. Așa începe Millon-Delsol studiul asupra ideilor politice ce au dominat secolul XX. Făcând referire la atrocitățile comise de regimurile totalitare, autoarea vrea să evidențieze indiferența și superficialitatea liderilor politici ai vremii respective, ce s-au pus în slujba unei idei, devenită ulterior falimentară, și care mai bine de jumătate de secol a schimbat radical conștința ființei umane. Teroarea, atât fizică cât și psihică reprezenta arma de bază a regimurilor totalitare, masură confirmată și de regimul comunist din România.

Lucrarea de față își propune să analizeze caracteristicile ascensiunii și decăderii liderului politic comunist Nicolae Ceaușescu. De subliniat este faptul că dictatorul român a reușit să concentreze în jurul său toată puterea politică, apelând printre altele la cultul personalității, ca o măsură de legitimare a propriei puteri.

Ipoteza principală a analizei mele este aceea că există o diferență esențială între regimul comunist, văzut din punct de vedere științific, ca experiment aplicat în toate rigorile sale și cazul românesc, unde nu a existat decât un regim tiranic, dictatorial, ce s-a constituit ca expresie a personalizării regimului, în funcție de liderul PCR, Nicolae Ceaușescu.

Ce este comunismul? Ce este proletariatul? Care este diferența dintre burghezie și proletariat? Ce înseamnă puterea politică? Ce presupune cultul personalității? De ce trebuie înfăptuită revoluția proletariatului? De ce lumea de acum înainte va fi văzută și percepută ca o permanentă luptă între două clase? Toate acestea sunt întrebări ce-și găsesc răspunsul în secolul al XIX-lea, moment în care Friedrich Engels, un filosof german de orientare hegeliană și bunul său prieten, Karl Marx, făceau primii pași către elaborarea unei teorii a proletariatului.

În 1847, în lucrarea sa Principiile comunismului, Engels răspunde tuturor întrebărilor legate de această schimbare ce se anunță în Europa, începând cu anul 1848, denumit și “primăvara popoarelor” și văzut ca o renaștere a tuturor popoarelor oprimate din cadrul Imperiului Habsburgic, cehi, slovaci, italieni, croați, maghiari, români, care își revendică dreptul la libertate națională și socială. În această teză, autorul explică pe rând termenii cheie ai noului regim politic, ce avea să schimbe radical întreaga omenire. El definește comunismul ca fiind “doctrina condițiilor eliberării proletariatului”, proletariatul ca fiind “acea clasă a societății care trăiește exclusiv prin vinderea forței de muncă și nu scoate profit din vreun capital; este acel om a cărui viață și moarte, a cărui existență depinde de cererea pentru muncă”; de cealaltă parte, burghezia este “deținătoarea mijloacelor de subzistență și a instrumentelor și materialelor necesare producției”. Din acest moment nu mai există cale de întoarcere și nici o cale de reconciliere între cele două clase ale societății. Burghezia va fi permanent văzută drept o clasă exploatatoare, o clasă insensibilă la nevoile și doleanțele muncitorilor de rând, pe când proletariatul nedispunând de mijloace proprii de producție era nevoit să-și vândă forța de muncă pentru a-și asigura supraviețuirea. Între cele două se va ivi un conflict puternic, ce va schimba radical întreaga societate umană. Imaginea pe care Engels și-o creează cu privire la proletariat își are originea în revoluția industrială ce a avut loc în Anglia, în secolul al XVIII-lea. Un an mai târziu, în 1848, cei doi autori semnează ceea ce avea să fie apogeul doctrinei comuniste, cartea de referință a proletariatului: Manifestul Partidului Comunist.

Ceea ce uimește este faptul că analiza și totodată critică celor doi cu privire la divizarea societății în cele două clase, cea a burgheziei și cea a proletariatului, se referea la societățile puternic industrializate din Europa, însă prima țară care a înfăptuit o revoluție a proletariatului a fost Rusia. De ce este uimitor? La începutul secolului al XX-lea când a avut loc Revoluția bolșevică, Rusia era o țară puternic agrară. Rusia a reprezentat în secolul XX, țara gazdă a comunismului, care ulterior s-a răsfrânt asupra Europei.

Cele două războaie mondiale au devastat întregul sistem politic internațional, creând un nou sistem de guvernare, cel bazat pe coerciție și represiune, un sistem inuman, menit să decadă din drepturi ființa umană și să nu-i acorde posibilitatea de a se afirma că entitate distinctă în cadrul societății. Colapsul economic, pierderile atât umane cât și materiale, producția fiecărei țări orientată exclusiv asupra teatrelor de operațiuni militare, au aruncat întreaga omenire într-un abis ce părea interminabil. Acesta a fost momentul prielnic ce a permis legitimarea regimurilor totalitare, care mai bine de jumătate de secol și-au exercitat monopolul asupra întregului sistem internațional.

Așa cum afirmam anterior, lucrarea celor doi autori, Karl Marx și Friedrich Engels, a revoluționat gândirea umană. Marxismul era văzut ca unica șansă de salvare a omenirii, datorită principiilor de egalitate și dreptate socială, pe care le promova. Însă, marxismul este o doctrină antipersonalistă, deoarece nu permite dezvoltarea individului în societate ca valoare de sine stătătoare. El este ostil acestui principiu. Din contră, marxismul pleacă de la ideea că individul nu se poate defini decât în cadrul societății și prin societate, nu și prin sine însuși. În afara societății individul este nul, nu are nici o valoare; societatea este cea care îi conferă un loc determinat. Din această teorie cu privire la ființa umană și locul său în societate, se desprinde totalitarismul și radicalismul utopic al regimului comunist. Piotr Wierzbicki acorda un interes deosebit minciunii, ca principal factor de manipulare a gândirii colective și individuale. Autorul este de părere că într-un sistem totalitar (și aici ne referim la regimul comunist din România), trebuie avute în vedere două “directive”: “Ce trebuie să știe poporul” și “Ce trebuie să nu știe poporul”. Cele două caracterizează cel mai bine măsurile luate de liderii comuniști, pentru a controla întreaga societate; bineînțeles aici ne referim la metodele aplicate în închisorile comuniste, specializate în procesul de reeducare și demascare a deținuților, aici fiind vorba de Pitești și Gherla; în aceste centre de exterminare au fost mutilați, schingiuți, torturați și supuși unor inimaginabile orori, cei care aveau nenorocul să fie încarcerați aici. Toate atrocitățile care au avut loc în închisorile comuniste și nu numai, aveau un singur țel: apariția “omului nou”, invenție utopică, irealizabilă a experimentului comunist românesc. Se pare că deviza, după care funcționa sistemul de “reeducare” în Romania comunista, este cea pe care Adolf Hitler o propunea în cartea sa Mein Kampf: “Individul trebuie să accepte lipsa de importanță a propriei sale persoane, și să se integreze unei puteri superioare și să fie mândru că este parte din forța și gloria acesteia”. Mai precis, individul trebuia să-și nege propria existență, propriile valori, și să-și însușească fără nici un fel de dubiu învățatura marxist-leninistă. Regimul comunist din România a fost prezentat ca fiind rezultatul unei necesități a istoriei naționale, iar cultura și ideologia au fost prezentate ca fiind o producție a maselor populare. Procesul de formare a “omului nou” a reprezentat scopul final al ideologie și practicilor comuniste utilizate.

În rândul țărilor din Europa ce au adoptat anumite tipuri de regimuri totalitare se înscrie și România, cazul acesteia fiind unul ce merită studiat mai îndeaproape. Revoluția bolșevică a avut un impact deosebit asupra României. Știut fiind faptul că Rusia era o țară predominant agrară, elita politică autohtonă se temea ca nu cumva ideile revoluției bolșevice să influențeze negativ țărănimea românească.

Între cele două războaie, România nu a fost un paradis democratic, așa cum a lăsat să se înțeleagă o anumită retorică anticomunistă postdecembristă: oamenii erau hărțuiți din cauza convingerilor lor politice, iar discriminarea etnică era deseori privită ca fiind ceva normal. În critica adusă guvernului național-liberal al lui Gheorghe Tătărescu, Iuliu Maniu, liderul Partidului Național-Țărănesc, s-a referit la aceste probleme. Nu numai comuniștii, ci și radicalii de dreapta considerau democrația românească o prefăcătorie, pentru că o disprețuiau enorm, pe de o parte, și, pe de altă parte, pentru că erau de părere că, indiferent care erau drepturile civice prevăzute în Constituție, acestea nu îi priveau.

În România stânga a avut o poziție periferică de-a lungul perioadei interbelice și a fost incapabilă să conceapă „mituri politice” relevante, capabile să inspire imaginația revoluționară și să stimuleze energiile sociale. Principalii lideri comuniști au fost excluși, ceea ce îi asigura lui Gheorghie-Dej o poziție confortabilă, fără teamă de concurență. Liderii comuniști, îndoctrinați cum erau de viziunile bolșevice ale utopiei lipsite de clase, de stat și supranaționale, nu au știut cum să transforme aceste idei în catalizatori politici. Din motive economice, culturale și sociologice, în România șocul modernizării nu a dus la dezvoltarea unor adevărate partide de masă ale clasei muncitoare, ci, mai degrabă, la resentiment anticapitalist, deziluzie, si putem spune o nostalgie comunitar-agrara. În consecință, nu este surprinzător că ascensiunea Gărzii de Fier – mișcarea legionară din România condusă de Corneliu Zelea Codreanu – a coincis cu Marea Criză și cu prăbușirea înceată, dar inevitabilă a sistemului parlamentar. Dacă nu ar fi existat relațiile sale servile cu Moscova, care l-au catalogat drept străin, precum și tensiunile din interiorul elitei politice, exacerbate de comportamentul revoltător al grupului de favoriți ai regelui, poate că P.C.R. ar fi avut șansa să devină un partid național.

Subiectul comunismului ceaușist este destul de interesant și provocator. Însă pentru a putea provoca o discuție pe această temă, trebuie avut în vedere, conceptul de putere politică și modul în care acesta a caracterizat național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu.

Ca urmare a rolului pe care politicul îl are în orice societate, puterea politică își are locul său privilegiat în cadrul acestuia. Cu toate acestea, înțelesul acestui termen este destul de vag, fără a fi în măsură să aibă niște delimitări clare, precise. Unii autori definesc puterea prin intermediul statului, având în vedere rolul și importanța acestei instituții în cadrul puterii. De pildă, pentru Franz Neuman, “puterea politică este puterea socială concentrată în stat”; o poziție apropiată o are și Georges Burdeau, nici pentru el neexistând o delimitare clară între puterea de stat și cea politică: "Prin intermediul politicului, grupul relevă conștiința pe care o are despre sine, prin putere tinde s-o facă activă, pentru a-și croi prin ea viitorul său". Pentru a defini cât mai bine termenul de putere politică, trebuie avut în vedere faptul că aceasta este în primul rând o noțiune ideologică, iar în al doilea rând este o componentă a peisajului politic și nu poate exista independent de întregul sistem politic al unui stat. Politologul român Anton Carpinski considera că puterea politică este: "capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat, să-și îndeplinească obligațiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societății în vederea asigurării obiectivelor propuse".

În sistemul politic comunist românesc și mai ales pentru liderii politici comunisti nu a primat capacitatea, potențialul parlamentar. Dacă nu ar fi existat relațiile sale servile cu Moscova, care l-au catalogat drept străin, precum și tensiunile din interiorul elitei politice, exacerbate de comportamentul revoltător al grupului de favoriți ai regelui, poate că P.C.R. ar fi avut șansa să devină un partid național.

Subiectul comunismului ceaușist este destul de interesant și provocator. Însă pentru a putea provoca o discuție pe această temă, trebuie avut în vedere, conceptul de putere politică și modul în care acesta a caracterizat național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu.

Ca urmare a rolului pe care politicul îl are în orice societate, puterea politică își are locul său privilegiat în cadrul acestuia. Cu toate acestea, înțelesul acestui termen este destul de vag, fără a fi în măsură să aibă niște delimitări clare, precise. Unii autori definesc puterea prin intermediul statului, având în vedere rolul și importanța acestei instituții în cadrul puterii. De pildă, pentru Franz Neuman, “puterea politică este puterea socială concentrată în stat”; o poziție apropiată o are și Georges Burdeau, nici pentru el neexistând o delimitare clară între puterea de stat și cea politică: "Prin intermediul politicului, grupul relevă conștiința pe care o are despre sine, prin putere tinde s-o facă activă, pentru a-și croi prin ea viitorul său". Pentru a defini cât mai bine termenul de putere politică, trebuie avut în vedere faptul că aceasta este în primul rând o noțiune ideologică, iar în al doilea rând este o componentă a peisajului politic și nu poate exista independent de întregul sistem politic al unui stat. Politologul român Anton Carpinski considera că puterea politică este: "capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat, să-și îndeplinească obligațiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societății în vederea asigurării obiectivelor propuse".

În sistemul politic comunist românesc și mai ales pentru liderii politici comunisti nu a primat capacitatea, potențialul și viziunea politică a oamenilor, pe care i-au promovat, ci modul în care aceștia, prin orice mijloace promovează și susțin Partidul. Relația conducere-supunere, care formează cele două loturi ale puterii, se realizează astfel: "între cei care exercită puterea și ceilalți membri ai grupului se stabilește o relație specifică; ea constă în comunicarea și executarea hotărârilor […] a comunica o hotărâre pentru executare înseamnă a conduce. A răspunde acestei comunicări, efectuând acțiunile curente prin hotărâre, înseamnă a te supune”; iar pentru a-și putea exercita puterea de care dispun în plan local, liderii respectivi se supun la nivel național, lucru ce se poate defini drept clientelism politic. Clientelismul politic reprezintă o altă caracteristică de bază a regimului Ceaușescu. În primul rând, dictatorul român a făcut tot posibilul pentru a concentra toată puterea în interiroul familiei prezidențiale. A promovat toți membrii familiei în funcții importante, pentru fi sigur de succes și pentru a-și asigura supraviețuirea modelului personal de dictatură. Nicu Ceaușescu, unul din cei trei copii ai liderului comunist, se pare că urma să-i succeadă tatălui.

Pe parcursul analizei mele am utilizat ca surse bibliografice, cele mai importante studii care fac referire la sistemul politic ceaușist, și aș dori să le evidențiez. Cartea lui Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate O istorie politică a comunismului românesc (traducere de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, postfață de Mircea Mihăieș, Polirom, București, 2005) reprezintă un deschizător de drumuri pentru înțelegerea și explicarea fenomenului comunist ceaușist și pentru consecințele nefaste ale acestui regim falimentar. Conceptul de “bizantinism” este fundamental în demersul intreprins de autor. De asemenea cartea lui Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx O introducere în istoria comunismului românesc (Curtea Veche, București, 2005) oferă, așa cum insusi autorul spune, “o perspectivă din multele posibile auspra fenomenului comunist” și este completată cu câteva studii de caz ce relevă complexitatea intrigilor și a jocurilor de culise din interiorul defunctului sistem. Evident că nu puteam omite a folosi Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (București, 2006), in urma căruia, Președintele României, Traian Băsescu a condamnat comunismul ca fiind un regim “ilegitim, ilegal si criminal”. Din bibliografia mea nu putea lipsi, De ce trebuie condamnat comunismul (Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, vol. I, 2006). Studiul respectiv este o radiografiere a tututror aspectelor experimentului comunist românesc, însoțit de scrisori terifiante ale victimelor comunismului din România.

Cartea lui Stelian Tănase, Clienții lu’ Tanti Varvara. Istorii clandestine, (Humanitas, București, 2005) tratează fenomenul clandestinității regimului comunist, formele incipente ale acestuia. Clienții sunt comuniștii români din perioada de ilegalitate, iar Tanti Varvara, nimeni alta decât expresia argotică folosită de comuniștii români pentru a descrie Securitatea. Cartea dr. Thomas Kunze, Nicolae Ceaușescu O biografie, (traducere de Alexandru Teodorescu, Editura Vremea, București, 2002) este un extraordinar îndrumar în ceea ce privește istoria vieții liderului comunist român și pentru a vedea etapele, pe care acesta a fost nevoit să le parcurgă, pentru a-și atinge scopul. Cartea profesorului Daniel Barbu, Republica absentă Politică și societate în România postcomunistă (Nemira, București, 1999) este o evaluare excelentă a comunismului românesc, care m-a făcut să înțeleg fenomenul în sine, eșecul, sau mai bine spus “demiterea” acestuia și ulterioara perioadă de tranziție. Nominalizez autori precum: Ion Petcu, Ceaușescu un fanatic al puterii: biografie neretușată (Editura Românul, București, 1994), Catherine Durandin, Nicolae Ceaușescu – Adevăruri și minciuni despre un rege comunist (traducere de Simona Modreanu, Nemo, Iași, 1992), Edward Behr, Sărută mâna pe care n-o poți mușca, (traducere din franceză de Doina Jela Despois și Brândușa Palade, Humanitas, București, 1999), Dennis Deletant, Ceaușescu și securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989, (traducere din engleză de Georgeta Ciocâltea, Humanitas, București, 1995), Ghiță Ionescu, Communism in Rumania 1944-1962 (Oxford University Press, 1964), Katherine Verdery, Compromis și rezistență: cultura romană sub Ceaușescu, (traducere de Mona Antohi și Sorin Antohi, Humanitas, București, 1994), Stephen Fischer-Galați, România în secolul al XX-lea (traducere de Manuela Macarie, cuvânt înainte de Kurt W. Treptow, Institutul European, 1998), Trond Gilberg, Nationalism and comunism in Romania: The rise and fall of Ceausescu’s Personal Dictatorship (Boulder, Co.: Westview Press, 1990), Vlad Georgescu, Istoria românilor De la origini până în zilele noastre (editia a IV-a, Humanitas, București, 1995). Cartea lui Michel Voslensky, Nomenklatura: The Soviet Ruling Class (translated by Eric Mosbacher, preface by Milovan Djilas, New York: Doubleday, 1984) am folosit-o pentru a face o comparație între clasa politică sovietică și clasa politica românească. În ceea ce privește studiul cultului personalității, care este punctul de referință al lucrării mele, am consultat autori precum: Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească (editia a IV-a, Humanitas, București, 2005), Lucian Boia, Mitologia stiințifică a comunismului, (Humanitas, București, 1999), Lucian Boia, Miturile comunismului românesc (Editura Universității din București, 1997), Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului (traducere de Lucreția Văcar, Humanitas, București, 1993), Mark Almond, Decline without fall Romania under Ceausescu (Alliance Publishers Ltd., for the Institute for European Defence and Strategic Studies, London, 1988).

Pentru a înțelege concepția “omului nou” preconizat de Nicolae Ceaușescu, “omul desăvârșit”, “omul multilateral dezvoltat”, am studiat unele din lucrările acestuia, cât și lucrările de specialitate din domeniu. Aici se impun câteva direcții de analiză:

manipularea prin operele scrise ale liderului comunist (Nicolae Ceaușescu, Afirmarea spiritului revoluționar în toate domeniile de activitate – Texte alese, Editura Politică, București, 1989; Nicolae Ceaușescu, Activitatea ideologică și politico-educativă – puternica forță a dezvoltării societății socialiste, Editura Politică, București; Nicolae Ceaușescu, Cuvântare la Congresul al II-lea al educației politice și culturii socialiste 25 iunie 1982, Editura Politică, București, 1982; Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. 3, Editura Politică, București, 1969, Nicolae Ceaușescu, Opere alese 1971-1975, vol . 2, Editura Politică, Bucuresti, 1982 )

represiunea și teroarea psihică și fizică– modalități de “reeducare” (Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, Humanitas, București, 1990; Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă și formarea „omului nou””, prefață de Daniel Barbu, postfață de Petru Ignat, Nemira, București, 1999; Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Nemira, București, 1996; Dennis Deletant, Ceaușescu și securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989, (traducere din engleză de Georgeta Ciocâltea, Humanitas, București, 1995)

manipularea prin limbaj limitat (plin de greșeli gramaticale și repetiții absurde) și prin imaginea pe care și-a creat-o: (Françoise Thom, Limba de lemn, traducere de Mona Antohi, studiu introductiv de Sorin Antohi, Humanitas, București, 1998; Sorin Antohi, Exercițiul distanței Discursuri, societăți, metode, ediția a II-a neschimbată, cu un cuvânt înainte al autorului, Nemira, București, 1998; Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, traducere și notă asupra ediției de C. Geambașu, cu un cuvânt înainte al autorului, postfață de Bogdan Ficeac, Nemira, București, 1996; Gilbert Durand, Imaginarul Aventurile imaginii: imaginația simbolică, traducere din limba franceză de Muguraș Constantinescu și Anișoara Bobocea, Nemira, București, 1999; David Kertzer, Ritual, politică și putere, traducere de Sultana Avram și Teodor Fleșeru, cuvânt înainte de Radu Florescu, Univers, București, 2002).

Evident nu poate fi omis celebrul scriitor, George Orwell, care prin lucrarea sa: O mie nouă sute optzeci și patru (traducere de Mihnea Gafița, Univers, București, 1991) vorbește despre “coșmarul utopiei realizate, despre moartea iluziilor și despre triumful logicii birocratice”. Autorul este îngrozit de forța distructivă și imaginea macabră a puterii totalitare.

În ceea ce privește revoluția din decembrie ’89 și perioada de tranziție postcomunistă, nu am ezitat să utilizez atât lucrări critice cât și istorice, ce tratează acest fenomen: Daniel Barbu, Republica absentă Politică și societate în România postcomunistă (Nemira, București, 1999), Ruxandra Cesereanu, Decembrie‘89 Deconstrucția unei revoluții (Polirom, Iași, 2004), Victor Neumann, Ideologie și fantasmagorie: perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală (Polirom, Iași, 2001).

Așa cum afirmam anterior lucrarea de față urmărește o radiografiere și o analiză din perspectiva cultului personalității, a experimentului comunist ceaușist, care nu a fost altceva decat o însușire superficială a tezelor marxiste, combinată cu un sentiment de ipohondrie și megalomanie și tradus în termenii unui regim tiranic, dictatorial, ce s-a constituit ca expresie a personalizării regimului, în funcție de liderul PCR, Nicolae Ceaușescu.

CAPITOLUL I

COMUNISMUL ROMÂNESC

Ia. Comunismul românesc: apariție, fundamente, evoluție, finalitate

În România, stânga a fost întotdeauna relativ marginală și puțin dezvoltată, în primul rând din cauza modernizării lente a țării și a dezvoltării târzii a unui proletariat industrial urban activ din punct de vedere politic. Totuși, absența unei baze sociale dinamice nu a paralizat și nici nu a inhibat pentru totdeauna mișcările de stânga. Printre românii radicali, voința de a schimba realitatea socială a fost la fel de pasionată, devoratoare și totală ca și printre stângiștii bulgari sau maghiari. Socialismul românesc a reprezentat mai mult un “import exotic”.

Revoluția din Octombrie și nașterea statului sovietic au afectat România imediat și în mod considerabil. În rândurile elitei politice exista teama că ideile bolșevice vor contamina muncitorii și țăranii săraci din România. În 1918, au avut loc mari demonstrații în București și în alte centre industriale, dintre care unele, precum greva muncitorilor tipografi din capitală din decembrie 1918, s-au încheiat cu ciocniri serioase între activiștii de stânga și poliție. În 1921, a fost introdusă o importantă reformă agrară, menită să atenueze tensiunile sociale și să reducă inegalitățile șocante dintre clase.

Prima elită a Partidului Comunist Român și-a avut originea în mișcarea socialistă română, ceea ce explică intensitatea și îndârjirea epurărilor „de bolșevizare” care au afectat viața partidului în anii '20 și la începutul anilor '30. Între 1917 și 1920, stânga românească s-a scindat, iar în mai 1921, Congresul din Dealul Spirii (numit așa după un cartier bucureștean) a pecetluit divorțul dintre „tradiționaliști” (moderați) – principalii responsabili pentru apariția și dezvoltarea mișcării socialiste române după 1880 – și radicali (maximaliști).

Atunci când Partidul Social-Democrat din România a fost reconstituit în 1910, Constantin Dobrogeanu-Gherea devenise un nume de referinta in politica romaneasca. Chiar numele lui a devenit o anatemă pentru acești comuniști. Teoria lui privind noua aservire (neoiobăgia) contrazicea pretenția leninismului de a fi capabil să „cucerească paradisul dintr-un salt” și să edifice socialismul prin simpla putere a voinței deoarece insista asupra necesității de a dezvolta instituții economice și sociale moderne ca o precondiție necesară oricărei transformări socialiste.

Începând cu Congresul al III-lea, care a avut loc la Viena în august 1924, și până la cel de-al doilea război mondial, toate evenimentele majore din viața partidului au fost organizate în afara României. Aceste evenimente nu erau întruniri uriașe, în care să fie reprezentate punctele de vedere ale diferitelor grupări, ci mai degrabă mici conclavuri conspirative, marcate de un puternic sentiment de solidaritate, dar și, în stil leninist, de suspiciuni reciproce de trădare, fracționism și sabotare a activității revoluționare a partidului.

Bolșevizarea completă a partidelor comuniste naționale era lozinca de la sfârșitul anilor '20. Aceasta echivala cu eradicarea nemiloasă a moștenirii lor social-democrate. Colaborarea cu socialiștii care infiltraseră clasa muncitoare era un păcat de moarte, după părerea lui Stalin: aceștia erau trădători și renegați. Cele mai absurde sloganuri autodistrugătoare au fost impuse astfel, fără nici o considerație față de condițiile din fiecare țară.

S-au făcut eforturi pentru organizarea unui congres care să discute principalele probleme politice cu care se confrunta partidul. Exista însă prea puțină înțelegere între Comintern, Federația Balcanică și partidele comuniste naționale în legătură cu problemele care trebuiau discutate cu prioritate de o astfel de adunare. Congresul al IV-lea al P.C.R., care a avut loc în 1928 la Harkov, a pecetluit triumful nucleului stalinist al partidului. Documentele disponibile nu permit încă elucidarea situației din interiorul elitei conducătoare înainte de congres. Încercarea de a trasa itinerarele politice ale diverselor personalități în acei ani este de multe ori la fel de dificilă și de riscantă ca și încercarea de a vedea cine se ascundea în spatele diverselor pseudonime folosite de militanți.

Pentru multă vreme, în special sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, hagiografia oficială descria Congresul al V-lea al P.C.R. (Moscova, 3-24 decembrie 1931) ca pe o piatră de hotar în istoria partidului. S-a argumentat că acel congres abandonase cele mai contraproductive teze și a oferit o strategie realistă pentru apropiatele confruntări revoluționare. Cu toate acestea, Congresul al V-lea a reafirmat vechile ficțiuni privind caracterul artificial al statului român și nu a renunțat la caracterizarea social-democraților ca fiind o forță coruptă în cadrul clasei muncitoare și ca aliați „obiectivi” ai burgheziei. Congresul a adus laolaltă 38 de delegați din România, precum și reprezentanți ai partidelor comuniste din U.R.S.S., Ucraina, Germania, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Letonia, Estonia, Lituania, Finlanda și din alte părți. Rezoluția finală anunța că România era pregătită pentru o revoluție burghezo-democratică, însă aceasta trebuia să fie condusă nu de burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea59. Potrivit acestei viziuni, România nu avea de ce să se teamă de vecinul de la răsărit. Mai mult, se arăta că numai în alianță cu U.R.S.S. țara își putea rezolva problemele și putea deveni o națiune industrială modernă.

După Congresul al VII-lea al Cominternului (Moscova, 25 iulie – 20 august 1935), P.C.R. a adoptat noua strategie a Kremlinului de a crea „fronturi populare” antifasciste. Delegația română la acest congres a fost condusă de Boris Ștefanov, care a fost numit apoi secretar general al partidului. Delegația îi includea pe Nicolae Goldberger, Vanda Nicolschi și Marcel Pauker ca membri cu drept de vot deliberativ, și pe N. Dubinski și Manea Ehrlich ca membri cu drept de vot consultativ. Ștefanov, care era membru fondator al P.C.R., fusese ales deputat pe lista „Partidului Socialist-Comunist” în 1922.

După 1933, intensificarea campaniilor antifasciste internaționale a ajutat P.C.R. să stabilească legături cu intelectualii români de stânga. Comitetul Național Antifascist, înființat în 1933, a reușit să-și atragă susținerea unor importante figuri culturale.

În 1948, atunci când Stalin a decis să mute sediul central al Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești) de la Belgrad la București, lumea știa foarte puține despre partidul lui Gheorghiu-Dej și al Anei Pauker, în ciuda istoriei sale tragice. Fondat în 1921, Partidul Comunist Român a ieșit din ilegalitate în 1944, având un număr minuscul de adepți, și totuși a reușit ca după 1945, prin fraudă, mobilizare și manipulare și cu protecția Armatei Roșii, să devină din ce în ce mai influent, eliminându-și rivalii politici încet, dar sigur.

O lovitură de stat, organizată pe 23 august 1944, a răsturnat dictatura pronazistă a mareșalului Ion Antonescu și a adus România în coaliția antifascistă. A fost o perioadă de luptă acerbă între facțiunile din interiorul P.C.R., care va fi explicată prin intermediul modelului „tricentric” prezentat mai jos. Facțiunile se deosebeau nu numai din cauza unor experiențe diferite ale războiului (unii dintre membrii P.C.R. petrecuseră războiul în U.R.S.S., alții în ascunzători clandestine, în timp ce alții stătuseră în închisori și lagăre), ci și datorită existenței unor relații profunde (inclusiv personale) cu Moscova și cu persoanele influente din secția internațională a P.C.U.S. Cu toate acestea, nu existau controverse strategice semnificative în rândurile conducerii P.C.R. cu privire la necesitatea de a promova transformări „burghezo-democratice” în direcția unei „revoluții socialiste”.

După lovitura de stat de la 23 august 1944 sovieticii au atribuit Siguranței un rol pe care, în linii mari, l-au atribuit sub dictaturile regelui Carol și Antonescu, dar cu o deosebire majoră: în perioada 1938-1944, măsurile coercitive se aplicau unui grup anume – evreii. După ocupația bolșevică, ele s-au extins asupra întregului popor roman. În anii războiului, proprietarii de terenuri agricole, țăranii, bancherii, avocații sau preoții și-au văzut de treburile lor, nestingheriți de poliția politică; în regimul „democrației populare", forțele Securității au fost mobilizate la distrugerea tuturor instituțiilor politice și structurilor sociale existente. Omniprezența poliției secrete în viața cetățeanului a dat naștere unor modificări de comportament, unei anumite stări generale de spirit – a indus un sentiment de spaimă în toate straturile societății Discuțiile degenerau în șoapte și vorbe cu subînțelesuri, dialogul deschis a fost înlocuit de aluzii, comunicarea începuse sa se codifice.

Anul 1947 a fost un an crucial. Devenise clar că Stalin intenționa să instaleze în Europa de Est regimuri-satelite „fraterne” loiale, conduse de comuniști devotați lui. Internaționalismul comunist nu însemna nimic altceva decât solidaritate necondiționată față de Moscova. În cazul României, ca peste tot în Europa Centrală și de Est, partidul comunist s-a dovedit a fi instrumentul ideal pentru atingerea obiectivelor Moscovei. Deși imediat după reintrarea sa în legalitate în urma loviturii de stat de la 23 august 1944 partidul avea, după cum am menționat, mai puțin de 1000 de membri, prezența trupelor sovietice pe teritoriul românesc a reprezentat un factor decisiv pentru transformarea acestei minorități comuniste într-un grup de presiune dinamic. Kremlinul a stabilit un sistem de relații cu partidele comuniste din Europa Centrală și de Est, care permitea doar comunicarea dintre Moscova și sateliții săi, dar făcea foarte dificilă, cel puțin la început, comunicarea directă dintre „democrațiile populare” din regiune. Moscova era conectată prin radio cu conducerile comuniste din Europa Centrală și de Est, dar, cu puține excepții, vârfurile elitelor comuniste din aceste țări nu beneficiau de asemenea legături radio între ele. Dacă aceste conduceri doreau să ia legătura una cu cealaltă, trebuiau să o facă prin intermediul Moscovei. Documente de arhivă arată că în perioada 1944-1945 strategia generală a partidelor comuniste din regiune și multe dintre acțiunile lor concrete au fost coordonate sau ordonate de Kremlin. P.C.R. nu a fost o excepție: acesta a urmat cu strictețe ordinele Moscovei în timpul ascensiunii sale către puterea absolută în România. Congresul al VI-lea al P.C.R. (Congresul I al Partidului Muncitoresc Român), care a avut loc în perioada 21-23 februarie 1948, a consemnat decesul Partidului Social-Democrat din România (P.S.D.R.) prin „unificarea” sa cu P.C.R. și formarea Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.). Deciziile luate la acest congres au marcat, practic, lichidarea „frontului unit antifascist” și au dus la instalarea fermă a comuniștilor la putere. Unificarea P.C.R. cu P.S.D.R. le-a oferit comuniștilor majoritatea absolută în noul P.M.R. unit.

După preluarea puterii politice de către comuniști în Europa Centrală și de Est, conducătorii sovietici și subordonații lor locali nu au făcut nici un efort pentru a stabili sisteme monopoliste, monopartinice, bazate pe dogmele ideologice izvorâte din interpretarea pe care Stalin a dat-o bolșevismului. Comuniștii foloseau un întreg sistem de minciuni pentru apărarea socialismului real. Din ce în ce mai mult, comuniștii și-au moderat pretenția ideologică de a înființa „democrații populare” și au insistat asupra imperativului de a construi „dictaturi ale proletariatului” de tip sovietic. Au fost reprimate orice amintiri care mai persistau în legătură cu tema de propagandă accentuată odinioară privind căile naționale diferite către socialism. Planul stalinist pentru Europa de Est s-a bazat pe o strategie unică de transformare a culturilor politice naționale în copii la indigo ale celei din U.R.S.S. Liderii partidelor comuniste locale și aparatele administrative și polițienești din ce în ce mai dezvoltate au pus în aplicare cu entuziasm acest plan, transplantând și chiar accentuând caracteristicile sistemului totalitar de tip sovietic.

Principalele obiective ale stalinizării în sfera economică constau în transformarea unei economii bazate pe piață și pe proprietate privată într-o economie planificată de la centru, aflată în proprietatea statului. Înainte de toate, aceasta însemna naționalizarea principalelor mijloace de producție din țară, un punct important al programului comunist de dinainte de război. Deși, din prudență, punctul acesta fusese eliminat din platforma P.C.R. din 1946, pregătirile pentru respectiva măsură au început, de fapt, din decembrie 1945, atunci când comuniștii au preluat controlul asupra Ministerului Industriei. Un pas intermediar a fost naționalizarea Băncii Naționale a României pe 28 decembrie 1946. Mișcarea decisivă a constituit-o o lege aprobată de Marea Adunare Națională dominată de comuniști la 11 iunie 1948, care prevedea naționalizarea întreprinderilor industriale, a băncilor, a societăților de asigurare, a minelor și a societăților de transport și care, în viziunea Comitetului Central al P.M.R., urma să rezolve contradicția rezultată din faptul că, deși își asumase puterea politică, clasa muncitoare nu putea să controleze economia.

În al doilea rând, stalinizarea însemna dezvoltarea industriei grele, în special a celei constructoare de mașini. În timpul primelor sale două decenii, regimul a adoptat, cu sprijin sovietic, un program stalinist de industrializare forțată, pe care apoi l-a continuat împotriva dorințelor sovietice, prin afirmarea unei oarecări independențe la începutul anilor 60. Stalin, ca și Lenin, se maturizase într-o epocă în care industria siderurgică, cea a mașinilor electrice și industria chimică ajunseseră să domine economiile capitaliste occidentale și credea că puterea unui stat se baza pe aceste industrii-gigant. Pentru o țară predominant agrară cum era România, dezvoltarea industriei grele însemna distrugerea unei surse de creștere economică cu un potențial ridicat, precum și a echilibrului dintre diferitele ramuri economice. Cât despre transformarea economiei într-o economie planificată de la centru, un decret emis pe data de 18 iulie 1948 a stabilit înființarea unei comisii de stat pentru planificare, care urma să exercite un control complet asupra dezvoltării tuturor ramurilor economiei naționale. Președintele acesteia nu era altcineva decât Gheorghe Gheorghiu-Dej însuși, ministrul economiei naționale și secretarul general al P.M.R. Pe parcursul următoarelor decenii, dogma planului stabilit de la centru, materializat într-o serie de directive obligatorii pentru dezvoltarea economiei naționale, a rămas neschimbată în România. Mecanismele de piață au fost distruse, micile întreprinderi, practic, au dispărut, iar planul a devenit un obiect de cult într-o asemenea măsură, încât, la începutul anilor '50, s-au scris poeme pentru a celebra superioritatea economiei de comandă asupra forțelor, primejdios de anarhice, ale inițiativei private bazate pe competiție. De la Gheorghiu-Dej la Ceaușescu, proprietatea colectivă (adică a statului) asupra resurselor economice a fost considerată piatra de încercare în ce privește devotamentul autentic față de idealul marxist al societății lipsite de clase.

În al treilea rând, stalinizarea a urmărit distrugerea completă a societății civile, a vieții intelectuale și a culturii. Pentru a distruge relațiile interumane, indivizilor le-a fost indus un sentiment universal de teamă, aceștia fiind tratați ca simple rotițe în angrenajele mașinăriei statului totalitar. Comuniștii au câștigat controlul asupra Ministerului de Justiție prin Lucrețiu Pătrășcanu, care a devenit ministru al Justiției în noiembrie 1944, și au preluat treptat și controlul asupra Ministerului de Interne. După formarea „primului guvern democratic” condus de Petru Groza, Teohari Georgescu, care până atunci era doar subsecretar de stat la Ministerul de Interne (din 4 noiembrie 1944), a devenit șeful acestei instituții după 6 martie 1945. Teroarea a fost îndreptată împotriva tuturor straturilor sociale și împotriva tuturor categoriilor de inamici politici, de la membrii partidelor tradiționale până la membrii partidului comunist, mergând până la cel mai înalt nivel. Sistemul juridic a fost reconfigurat în așa fel încât să-l priveze pe individ de orice sentiment de protecție sau de susținere potențială. Au fost numiți noi judecători, iar întregul sistem juridic a devenit o farsă.

Momentul de apogeu din punct de vedere psihologic și politic a fost atins la plenara din 26-27 mai 1952, în cadrul căreia „grupul Luca-Pauker-Georgescu” a fost desființat în bloc. Luca a fost acuzat de atitudine antipartinică și antistatală în pregătirea și punerea în aplicare a reformei monetare, precum și de promovarea unei linii antileniniste, contrare intereselor clasei muncitoare și țărănimii în privința cooperativelor. Alexandru Moghioroș a cerut demiterea sa din toate funcțiile și „verificarea” sa de către Comisia Controlului de Partid. Auzind acuzațiile și înțelegând foarte bine care îi va fi soarta, Luca a leșinat în mijlocul ședinței. Unii dintre colaboratorii săi – Alexandru Iacob și Vasile Modoran, adjuncții săi de la Ministerul de Finanțe, și Aurel Vijoli, președintele Băncii Naționale și ministru adjunct la Finanțe – fuseseră deja eliberați din funcții, arestați și supuși interogatoriilor. Cât despre foștii protejați ai lui Luca din conducerea P.M.R. – Alexandru Moghioroș, Alexandru Sencovici, Vasile Vaida, Ion Vințe și Iosif Rangheț -, în loc să-l apere, aceștia au lovit fără milă în fostul lor idol.

Istoria politică a stalinismului românesc indică aceeași structură conspirativă, hipercentralizată și autoritar-militaristă care a caracterizat conducerile din celelalte țări comuniste. A existat aceeași dorință de a-l imita pe Stalin din partea secretarului general (Gheorghiu-Dej) și a ideologului-șef (Leonte Răutu), aceeași rusificare a culturii naționale pentru a obține completa implementare ideologică, aceeași folosire a agenților sovietici (Iosif Chișinevschi, Petre Borilă) de către liderii de la vârf pentru a-și supraveghea colegii și pentru a raporta cu conștiinciozitate aripii protectoare sovietice despre comportamentul acestora, același efort de creare a statului terorist-polițienesc și aceeași mobilizare de masă mecanică, bazată pe venerarea superstițioasă a Uniunii Sovietice și a lui Stalin.

Moartea lui Stalin a produs confuzie în rândul elitelor conducătoare ale U.R.S.S. și ale sateliților acesteia. Climatul politic preponderent a fost definit cu ajutorul unei metafore literare: „dezghețul”. A fost introdus conceptul de “nou curs”. În perioada martie-septembrie 1953, urmașii lui Stalin au făcut mari eforturi pentru a limita teroarea de masă, i-au asigurat pe oameni că nu se pregăteau alte epurări și au redus simțitor retorica antioccidentală și antititoistă. Miturile staliniste dominante au început să se deterioreze. Dogmei mumificate a internaționalismului monolitic i s-a opus, treptat, mândria națiunilor subordonate, iar scepticismul i-a afectat până și pe membrii aparatului de partid. Competiția pentru putere dintre facțiunile rivale de la Kremlin a dus, printre altele, la expulzarea și uciderea fostului șef al Ministerului Securității Statului (M.G.B.) al U.R.S.S., mareșalul Lavrenti Pavlovici Beria.

Pe scurt, perioada dintre 1953 și 1956 a coincis cu disoluția dramatică a mitului lui Stalin și cu începutul căutărilor unor modele socialiste alternative. Confruntați cu dezintegrarea monolitului stalinist, moștenitorii lui Stalin au șovăit. Modelul titoist nu mai era privit ca o trădare a socialismului. Schimbarea devenise o posibilitate istorică, nu doar un vis utopic. Ce nu au reușit să înțeleagă intelectualii români a fost faptul că modestele libertăți oferite în 1956 nu se datorau bunăvoinței gardienilor ideologici, ci fricii lor. Exact acesta a fost motivul pentru care, o dată ce punctul culminant al „dezghețului” trecuse, a fost declanșat un nou val de represiuni, iar cel mai greu loviți au fost chiar intelectualii. Dacă mai era nevoie de încă o lecție amară cu privire la etica înșelătoare a comunismului românesc, aceasta a fost dată după 1958, când mulți intelectuali importanți au fost trimiși în judecată.

Vântul libertății din 1956, revoluția maghiară și eforturile pentru liberalizare din Polonia i-au exasperat pe discipolii est-europeni ai lui Stalin, inclusiv pe Gheorghiu-Dej și pe subordonații săi. În octombrie 1956, agățându-se cu disperare de putere, Gheorghiu-Dej a încercat să-și consolideze prestigiul prin normalizarea și îmbunătățirea relațiilor cu Iugoslavia lui Tito. Exact ca și stalinistul maghiar Erno Gero, succesorul lui Mâtyâs Râkosi, Gheorghiu-Dej a crezut că va putea convinge conducerea iugoslavă de bunele sale intenții. Același om care citise scandalosul raport intitulat „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni” la întrunirea Cominformului din 1949, nu s-a sfiit să cerșească iertarea celor pe care îi jignise.

În România, cei mai receptivi la mesajul revoluției maghiare și cei mai entuziaști față de progresul înregistrat de mișcările antitotalitare din blocul comunist au fost studenții din marile centre universitare București, Cluj și Timișoara – în special cei care studiau filozofia, istoria, limbile străine și literatura. Pentru o clipă, s-a creat iluzia că se revenea asupra schimbării istorice instituite de revoluția comunistă. Imaginea acelui „cimitir mai sobru și mai demn” despre care vorbise Nicolae Labiș (într-una dintre cele mai cunoscute și mai citate poezii ale sale, „Albatrosul ucis”), spre indignarea maestrului ideolog Leonte Răutu, părea posibilă: studenții visau la o Românie derusificată, democratică și suverană, ceea ce, pentru liderii comuniști ai vremii, echivala cu un program contrarevoluționar. Revolta maghiară și criza poloneză din toamna lui 1956 l-au plasat pe Gheorghiu-Dej într-o poziție avantajoasă pentru confruntările de culise cu conducerea hrușciovistă. Aceste evenimente au întărit însă și spaima lui față de eventuale manifestari asemanatoare si în România.

Până la începutul anului 1962 și în mod evident în perioada 1960-1961, Gheorghiu-Dej a continuat să susțină cu loialitate statutul hegemonic al Moscovei în cadrul blocului și al mișcării comuniste internaționale. Activiști de partid români au fost trimiși în continuare la Moscova pentru a participa la cursurile școlilor de partid ale P.C.U.S., limba rusă a rămas obligatorie în licee și universități, iar declarațiile rituale cu privire la rolul decisiv al Uniunii Sovietice în „eliberarea țării de sub jugul fascist” erau rostite în toate ocaziile importante. Cu alte cuvinte, Congresul al III-lea a semnalat o continuitate în privința atitudinii tradiționale prosovietice a României în cadrul comunismului mondial și a confirmat voința liderilor P.M.R. de a nu se îndepărta de la viziunea lor profund ortodoxă asupra construcției socialiste. Toate înclinațiile eretice, în special cele legate de refuzul de a accepta planurile sovietice de integrare economică supra-națională a Europei de Est, erau încă atent camuflate sub retorica unității blocului și a internaționalismului proletar.

Ib. Comunismul românesc în timpul lui Ceaușescu – 1965-1989

Ceaușescu a devenit unul dintre cei mai ardenți avocați ai înfloritoarei „linii independente” a României. În discursul său la Plenara din noiembrie-decembrie 1961, cuvântarea care i-a plăcut atât de mult lui Gheorghiu-Dej, Ceaușescu îi atacase pe Pauker, Luca și Georgescu pentru „deviaționism de dreapta”. El 1-a criticat vehement și pe Marcel Pauker, pentru presupusele sale activități criminale din timpul luptelor intrapartinice din 1928-1929. Acest discurs 1-a ajutat pe Ceaușescu să intre și mai mult în grațiile lui Gheorghiu-Dej. În schimb eroii comuniști, inclusiv Gheorghiu-Dej, aveau să sufere pe timpul cât Ceaușescu s-a aflat la putere.

Declarația P.C.R. din aprilie 1964 cu privire la principalele probleme ale mișcării comuniste mondiale rezuma noua filozofie a P.C.R. asupra relațiilor din cadrul blocului, a comunismului mondial și a relațiilor internaționale în general. În acest document fundamental, comuniștii români au renegat conceptul sovietic al internaționalismului socialist și au subliniat angajamentul lor față de principiile independenței și suveranității naționale, deplinei egalități, neamestecului în treburile interne ale altor state și partide, precum și principiul cooperării bazat pe avantaj reciproc.

În vara lui 1964, P.C.R. își câștigase legitimitatea, atât pe plan național, cât și internațional datorită opoziției sale față de amestecul Uniunii Sovietice și abnegatiei față de dorinta de autonomie politica și economica a României. La sfârșitul anilor '60 și în anii 70, Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român și președintele României, era descris de mass-media occidentala ca un fel de nonconformist, fata de liniile trasate de Uniunea Sovietica. Era la modă, la sfârșitul anilor '60, să fie recunoscută „autonomia” politicii externe a lui Ceaușescu și să se considere că acesta avea un atașament sincer față de valorile naționale românești. Mitul „comunismului național” românesc, avându-l pe Ceaușescu drept contestatar al dominației Moscovei în Europa Centrală și de Est, incepuse sa cunoasca un avans extraordinar. Linia pe care liderul comunist roman a impus-o in cadrul PCR-ului, a constituit rezultatul procesului prin care acesta și-a consolidat puterea ca secretar general între 1965 și 1974.

Cu siguranță, regimul lui Ceaușescu a fost perceput din ce în ce mai mult ca fiind chiar promotorul câtorva trăsături dominante ale culturii politice staliniste, dar inițiativele mai putin favorabile din politica externă, au contribuit la atenuarea percepțiilor occidentale cu privire la represiunea internă în creștere. In ceea ce priveste înclinația lui Ceaușescu spre Iugoslavia, mai precis spre liderul iugoslav Tito, aceasta se traduce in termenii de nealiniere fata de Uniunea Sovietica. Cu toate acestea, cele mai multe dintre acțiunile Conducătorului erau încă lăudate la începutul anilor '70 ca răsplată pentru politica externă “semititoistă” a României. Până și cultul evident al personalității lui Ceaușescu a fost atribuit nevoii de a consolida imaginea de unitate și coeziune în fața posibilelor încercări sovietice de a încălca presupusa independență a României. Într-adevăr, pentru a-și păstra imaginea de luptător incoruptibil pentru independența națională, Ceaușescu a avut deseori opinii diferite in ceea ce priveste intervențiile sovietice pe scena internațională, în timp ce pe plan intern, regimul său devenise cât se poate de represiv. De fapt, pentru Ceaușescu, Brejnev era un partener confortabil: deși au existat crize în relațiile româno-sovietice, acestea nu au ajuns niciodată până la o confruntare deschisă.

Agravarea situației economice după 1975 și eșecul regimului în încercarea de a face față provocărilor modernizării au grăbit evoluția crizei sociale si politice din România. Obsesia lui Ceaușescu pentru industrializare, politica de austeritate legată de decizia sa din anii '80 de a plăti datoria externă a României pentru a obține rapid o independență financiară absolută, atașamentul său față de un sistem de planificare centralizat, rigid și depășit, precum și profunda sa ostilitate față de reforme orientate către piață au dus la declinul dramatic al calității vieții și la creșterea nemulțumirii populației.

Puterea și ideologia in Romania, au facut un cuplu irezistibil, fapt ce a asigurat funcționarea dictaturii personale a lui Ceaușescu. În ideologia regimului comunist român s-au amestecat “populismul naționalist, demagogia socială și atașamentul ferm față de preceptele de bază ale stalinismului”. Aceasta forma de monopol își avea originea în ambiția lui Nicolae Ceaușescu de a poza într-un politician cu viziuni diferite față de interpretările care erau expuse la nivel internațional. Mai mult, secretarul general a înfruntat Uniunea Sovietică în legătură cu anumite probleme (de exemplu, relația cu Germania Federală, Orientul Apropiat, criza cehoslovacă din august 1968 și relațiile cu China), iar părerile sale polemice cu privire la aceste subiecte au fost transformate în doctrină oficială de partid.

România a ilustrat natura persistentă a contradicției fundamentale a stalinismului, și anume aceea dintre acumularea întregii puteri politice în mâinile liderului și eșecul (neputinta) lui de a asigura un proces de luare a deciziilor bazat pe competență. O circumstanță agravantă a fost credința lui Ceaușescu în posibilitatea de a înlocui bunul-simț cu ceea ce s-ar putea numi magie politică, precum și convingerea că atât voința umană, cât și realitatea erau de o flexibilitate infinită, gata să fie modelate potrivit planurilor sale utopice.

Anul 1987 a fot anul înăspririi relațiilor cu Moscova. Lucrurile au luat o altă turnură. Vreme de mulți ani, încă de pe vremea lui Dej, comuniștii români au militat pentru autonomie, în numele dreptului de a construi o societate deosebită în bine de cea care exista în alte țări est-europene. Situația grea a întregii populații a României – și nu numai a anumitor grupuri etnice, religioase sau profesionale – provenea direct din absolutismul lui Ceaușescu și din încrederea sa într-un model politic și economic anacronic. Exclusivismul național și intoleranța au fost exacerbate de neputința lui Ceaușescu de a rezolva vreuna dintre problemele politice într-adevăr delicate.

Detestat de populație, izolat pe plan internațional și trăind într-o lume imaginară, liderul îmbătrânit nu putea să înțeleagă ce se întâmpla cu comunismul. Îl considera pe Gorbaciov principalul trădător al idealurilor leniniste și încerca să mobilizeze o coaliție neostalinistă internațională. In august 1989 a fost atât de iritat de formarea unui guvern al Solidarității în Polonia, încât a propus o intervenție a Pactului de la Varșovia în acea țară. În fiecare zi, mijloacele de informare din România subliniau pericolele reformismului. Însă în celelalte țări ale Pactului de la Varșovia se petreceau evenimente spectaculoase, iar românii erau conștienți de acest lucru. În ciuda controlului absolut exercitat de regim asupra mijloacelor de informare, cei mai mulți dintre români ascultau programe radio occidentale și urmăreau televiziunile bulgară, maghiară, iugoslavă sau sovietică. Casete video cu înregistrări referitoare la schimbările revoluționare din Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia și Bulgaria circulau clandestin. Stalinist neclintit, Ceaușescu s-a întors la prima sa dragoste ideologică, teoria socialismului într-o singură țară a maestrului său, Stalin, și se pregătea să transforme România într-o fortăreață închisă, imună la corupătoarele idei revizioniste care distruseseră moștenirea bolșevică.

În timpul ultimei sale luni de viață, Ceaușescu dădea semne că trăsăturile sale psihologice – refuzul de a asculta și alte puncte de vedere, ambiția deșartă și trufașă, care 1-a făcut orb la semnalele de revoltă socială, dar și o tenacitate, o hotărâre și o încredere în sine ieșite din comun – erau mai clare ca niciodată. Credea cu disperare în destinul sau și refuza să admită că o repetare a celei mai reușite performanțe a sa ca om de stat – denunțarea invaziei Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia în august 1968 – ar fi fost absurdă. Nici o putere străină nu era interesată să ocupe România. Nicolae Ceaușescu nu mai avea alte opțiuni, decât să recurgă la represiunea violentă, ultima în măsură să satisfacă dorințele avide ale dictatorului.

CAPITOLUL II

CULTUL PERSONALITĂȚII CA MISTIFICARE A ROLULUI ȘI ACȚIUNII POLITICE ÎN CADRUL P.C.R.

A LUI NICOLAE CEAUȘESCU

IIa. Cultul personalității și efectele sale în structurile de partid teritoriale și în opinia publică

Cultul personalității lui Ceaușescu este ilustrativ pentru ceea ce a însemnat dorința de imitare și servilism față de Uniunea Sovietica. O incompetență crescândă (și inevitabilă) a sufocat procesul de luare a deciziilor, în timp ce secretarul general își îndemna supușii să facă orice, pentru a duce la bun sfârșit indicațiile primite de la acesta. Sistemul practicat în România impunea o anulare a spiritului uman, o decadență morală și o “anihilare a gândirii critice”. Societatea românească ajunsese la un asemenea stadiu de alienare încât era greu să mai convingi pe cineva ca există și o soluție pentru ceea ce se întâmpla în momentul de față. Limbajul folosit în perioada comunistă a avut un efect devastator asupra realității, și implicit asupra informațiilor percepute de societatea românească. Există un proces reversibil ce caracterizează acest colaps al societății românești comuniste: limbajul capătă conotații imprecise, incorecte, datorită constrângerii la care este supus individul. Această constrângere afectează funcția rațională (citim: modul de exprimare al individului, limbajul său) a individului, și deci, opiniile sale sunt eronate; astfel, aspectul neîngrijit al limbii oferă un mod facil, individului, de a avea păreri greșite. În acest mod, individului îi este mult mai simplu să se complacă în acest primitivism, decât să se opună profanării limbii.

Indiferent dacă încercările de a induce în mințile oamenilor ideea guvernării în numele unor scopuri superioare reușesc sau nu, efectul acestora este în folosul conducătorilor. Pentru cei care cred, manipularea apare ca o binecuvântare, datorită aurei de misticism. Ei acceptă cu bucurie misterul, găsesc plăcerea chiar și în suferință, se simt utili în îndeplinirea acelor scopuri mai presus de înțelegere. Dar și cei care nu cred devin la fel de manevrabili. Simțind că nu pot să scape de sub apăsarea unor forțe mai puternice decât ei, încearcă să se adapteze. Individul invata să anticipeze diferite evenimente, să-și canalizeze energiile pentru a intelege mersul lucrurilor, pentru a se feri de orice. La un moment dat individul ajunge sa actioneze dintr-un instinct specific regnului animal; nu mai este constient de natura actiunii sale; actioneaza pentru ca simte frica si vrea sa o faca disparuta. Individul nu mai gandeste, pentru ca nu i se mai da voie. Nu e necesar acest lucru. Un intreg sistem gandeste pentru el, astfel ca efortul lui ar fi inutil.

Cultul personalității își are principala explicație în dezvoltarea acestei căi de manipulare. Corectitudinea scopurilor propuse nu mai poate fi pusă la îndoială, dar mai ales autoritatea și competența celui care aducea aceste necazuri. Mai mult, îi sfătuiesc și pe alții cum să se ferească de necazuri, cum să supraviețuiască. Pe nesimțite, ajung ei înșiși agenți ai manipulării. Conducătorul devine o figură mitica, o binecuvântare a istoriei, un detinator al adevărurilor absolute, singurul capabil să conducă întreaga societate, fiecare sector al acesteia în parte. Pentru a-l venera se creează spectacole grandioase, chipul lui este imortalizat în picturi și sculpturi, i se închină cântece și poezii, figura lui se identifică, mai precis spus se confunda treptat cu partidul, cu națiunea, cu întreaga țară, biografia îi este îmbogățită cu noi elemente, menite să demonstreze că el a fost predestinat să conducă destinele țării, poporului sau chiar ale lumii întregi. Dintre liderii comuniști, Kim Ir Sen a fost cel care a beneficiat de reușita aproape totală a unui asemenea cult. Ceaușescu a dorit întotdeauna să fie la fel de sincer venerat.

Deși a rămas aparent intact, aparatul de partid era din ce în ce mai amenințat și umilit. Până și fostul viceprim-ministru Cornel Burtică, un stâlp al clanului Ceaușescu, a fost exclus din partid, sub acuzația că nu a reușit să pună în aplicare directivele economice ale Conducătorului. Locul celor mai mulți dintre foștii membri ai grupului din aparatul de partid a fost luat de executanți servili ai ordinelor lui Ceaușescu, precum Constantin Dăscălescu, prim-ministru al României, fost prim-secretar al Comitetului Județean de Partid Galați, al cărui singur merit era acela că îi obliga pe ceilalți să se supună capriciilor sau atitudinilor rau-voitoare ale lui Ceaușescu. Emil Bobu, Iosif Banc, Cornel Pacoste și Petru Enache erau cu toții subjugați de clica dominantă. Printre puținii veterani, care au supraviețuit în poziții importante, s-au numărat: Gheorghe Rădulescu, Manea Mănescu și Mihail Florescu. Deși rămăsese membru al Comitetului Executiv al partidului și vicepreședinte al Consiliului de Stat, Rădulescu nu avea o influență reală asupra procesului de luare a deciziilor, mărturisindu-și în particular, unor amici apropiați, imensele deziluzii și frustrări. Mănescu, care a redevenit membru al Comitetului Executiv după 1982, a fost considerat unul dintre oamenii de încredere ai Elenei Ceaușescu și un subordonat loial al secretarului general. Florescu, un fost luptător în Brigăzile Internaționale și ultimul membru de origine evreiască al Comitetului Central (reales și la Congresul al XlV-lea, în noiembrie 1989), era mâna dreaptă a Elenei în Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, datorându-i acesteia supraviețuirea politică, în baza faptului că, Elena avea nevoie de cunoștințele sale în industria chimică.

Puținii intelectuali de prestigiu rămași au fost eliminați din Comitetul Central la Congresul al XlII-lea al P.C.R. in 1984. Printre aceștia se numărau Eugen Jebeleanu, un influent poet care se rupsese de stalinismul national și devenise unul dintre liderii aripii liberale din Uniunea Scriitorilor, George Macovescu, fost ministru de Externe și președinte al Uniunii Scriitorilor până în 1982, și Mihnea Gheorghiu, președintele Academiei de Științe Politice și Sociale.

Între timp, fiul favorit al cuplului, Nicu, a devenit din ce în ce mai important. Născut în septembrie 1951, Nicu era singurul dintre copiii cuplului prezidențial care era interesat de politică. El a fost făcut lider al Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România în 1972, iar în 1983 a devenit prim-secretar al Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.). La Congresul al XIII-lea al P.C.R, Nicu a devenit membru supleant al Comitetului Central și secretar al Marii Adunări Naționalel; la Conferința Națională a P.C.R. din 1982 a devenit membru plin al Comitetului Central, iar la Congresul al XIII-lea, în noiembrie 1984, membru supleant al Comitetului Executiv. Soția lui Nicu, Poliana Cristescu, conducea Organizația Pionierilor și era secretar al U.T.C., iar la Congresul al XIII-lea a fost aleasă membru plin al Comitetului Central.

Deși nu se bucura de aceeasi popularitate pe care o aveau parintii sai, totusi actiunile sale, mai ales ca era președinte al Comisiei Națiunilor Unite pentru Anul Tineretului, erau dezbatute în presa românească. În plus, el a reușit să-și promoveze prietenii ca membri ai Comitetului Central. Cornel Pacoste, fostul prim-secretar al Comitetului de Partid al Centrului Universitar București, a devenit membru supleant al Comitetului Executiv și prim-secretar al Comitetului Județean Timiș. Pantelimon Găvănescu, predecesorul lui Nicu în funcția de conducător al U.T.C., și Eugen Florescu, fostul redactor-șef al ziarului oficial al U.T.C., Scînteia tineretului, au devenit membri ai Comitetului Central. Alți protejați ai lui Nicu, precum Tudor Mohora, Octav Cozmâncă, Constantin Boștină, Ion Traian Ștefănescu, Ion Sasu și Nicolae Croitoru – care îi erau colaboratori în cadrul Secretariatului U.T.C. -, au devenit membri influenți ai nomenclaturii ca secretari ai comitetelor județene ale P.C.R. sau în poziții similare, nu mai puțin importante.

De fapt, după Congresul al XIII-lea al P.C.R., nu mai rămăsese nimeni în partid care să poată pune sub semnul întrebării sau să corecteze politicile familiei domnitoare a României. În mod firesc, rezoluția oficială adoptată la congres reflecta cu acuratețe sistemul politic existent. În ansamblul grandioasei opere de edificare a noii orânduiri se detașează cu deosebită strălucire marile împliniri din perioada inaugurată de Congresul al IX-lea al partidului, legate indestructibil de activitatea prodigioasă, desfășurată cu clarviziune și profund spirit creator, cu pasiune revoluționară și fierbinte patriotism de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului, președintele Republicii, ctitorul României moderne, eroul național, care slujește cu nețărmurit devotament interesele supreme ale întregului popor și sub a cărui conducere înțeleaptă poporul român a obținut în ultimele două decenii – perioadă intrată definitiv în conștiința națiunii noastre drept „Epoca Ceaușescu” – cele mai bogate realizări din întreaga sa istorie.

Unii analiști îl considerau pe Virgil Trofin ca fiind principalul pretendent la putere în cazul unei crize de succesiune. Membru al grupului care asigurase victoria lui Ceaușescu asupra rivalilor săi din Biroul Politic al lui Gheorghiu-Dej și secretar al Comitetului Central însărcinat cu cadrele după Congresul al IX-lea, Trofin și-a atras ostilitatea liderului suprem și a căzut în dizgrație după 1970. El a fost îndepărtat din funcția de ministru al Minelor, Petrolului și Geologiei în urma unei confruntări directe cu secretarul general. Numit președinte al Consiliului Central al Cooperativelor Meșteșugărești, Trofin a continuat să sfideze orgoliul lui Ceaușescu, ceea ce a pus capăt carierei sale. Eliminarea sa din Comitetul Central al P.C.R. a fost confirmată la plenara din 25-26 noiembrie 1981. Ceaușescu nu tolera nici o critică.

În România, o țară în care marxismul „revizionist” nu a ajuns niciodată la maturitate, disidența s-a redus la atitudini idealiste, cu atât mai eroice cu cât cei care dădeau glas unor vederi neortodoxe nu puteau conta pe solidaritatea colegilor lor. Michael Shafir îl citează pe un specialist occidental în probleme est-europene care i-a spus la începutul anilor '80 că „disidența română trăiește la Paris, iar numele ei este Paul Goma”. În ianuarie 1977, Goma i-a trimis de la București o scrisoare de solidaritate lui Pavel Kohout, unul dintre liderii grupului cehoslovac Carta 77. Goma a scris și un apel către Conferința de la Belgrad, prin care cerea ca regimul Ceaușescu să respecte prevederile Conferinței de la Helsinki cu privire la drepturile omului. Cu toate acestea, în afară de colegul său de breaslă, scriitorul Ion Negoițescu, și medicul psihiatru Ion Vianu, nici un alt intelectual român nu l-a sprijinit pe Goma.

Alți disidenți români, precum Dorin Tudoran, Doina Cornea, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu sau Radu Filipescu, au avut parte de aceeași izolare și lipsă de sprijin. Regimul a reușit să insufle frică și un sentiment de pesimism istoric. Partidul a răspuns la nesupunerea civilă cu măsuri draconice, iar minoritățile religioase și naționale au fost persecutate.

Până la colapsul din 1989, „a trăi în adevăr” nu a reprezentat o opțiune pentru marea majoritate a elitei intelectuale române. În plus, o alianță între clasele sociale – în sensul sprijinirii de către intelectuali a grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 sau a protestului de la Brașov din noiembrie 1987 – nu s-a format niciodată. Până la revolta muncitorilor de la Brașov, clasa muncitoare română a căutat mai degrabă să găsească diverse forme de „a se descurca” decât să ridice vocea împotriva regimului, între 1964 și 1977, datorită unei abile combinații între industrializare și naționalism reușite de către regim, „noul contract social” a funcționat relativ bine. Nici măcar după revolta muncitorilor de la Brașov din 1987 nu s-a dezvoltat o alianță între clase, între intelectualii critici și muncitorii nemulțumiți.

Complicând și mai mult lucrurile, Ceaușescu a selectat colaboratori recrutați din rândurile minorităților etnice pentru a-i susține pretenția de a fi descoperit cea mai potrivită soluție marxist-leninistă pentru problema națională. Astfel, problema națională fusese rezolvată într-un „mod profund umanist”. Orice critică la adresa xenofobiei lui Ceaușescu era considerată propagandă perfidă, antiromânească. Ostilitatea față de orice nucleu de gândire independentă este, desigur, o caracteristică a totalitarismului. Trebuie abolit însuși principiul alterității pentru a obține un control perfect asupra minții, ceea ce reprezintă esența logicii totalitare a dominației. Nici un centru (real sau potențial) de disidență sau de pluralism nu poate fi îngăduit. Adevărul este definit în mod pragmatic în funcție de criterii politice.

Cultul Conducătorului, punctul de referinta a ceea ce s-ar putea numi ideologia română, a impregnat viața socială și culturală românească. Una dintre cele mai timpurii expresii ale cultului lui Ceaușescu a fost un volum masiv intitulat Omagiu, publicat în 1973, cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de ani de către Ceaușescu, în care se scria, printre altele: „Privim cu prețuire și respect la armonia vieții sale de familie. Atașăm o semnificație etică specială faptului că viața sa, alături de cea a tovarășei sale de viață, fosta muncitoare textilistă și militantă a U.T.C., membră a partidului din vremea ilegalității, astăzi Erou al Muncii Socialiste, om de știință, membră a Comitetului Central al P.C.R., tovarășa Elena Ceaușescu, oferă imaginea exemplară a destinelor a doi comuniști”.

La mijlocul anilor '80, cultul dezvoltase forme fără precedent și de necrezut, depășind cu mult expresiile relativ benigne de la începutul anilor '70. Aniversarea a douăzeci de ani de la alegerea lui Ceaușescu ca secretar general a dezlănțuit o avalanșă de imnuri și ode ditirambice, menite să gâdile nemăsurata sete de mărire a liderului suprem. Fiecare 26 ianuarie – ziua de naștere a lui Ceaușescu – era o ocazie pentru ceremonii solemne și tributuri servile aduse geniului său. Toate mijloacele de informare românești salutau „meritele sale excepționale” și nici o hiperbolă nu era de ajuns atunci când era vorba despre a glorifica realizările președintelui demiurg. În mod similar, presupusele merite ale Elenei Ceaușescu în domeniul științei, tehnologiei și culturii erau subliniate fără încetare de propaganda de partid.

Nicolae și Elena Ceaușescu supravegheau personal conținutul lozincilor și versurilor care exprimau asa-zisul entuziasm spontan al maselor față de ei. O dată dezlănțuit, mecanismul cultului a căpătat o dinamică proprie și a devenit o trambulină pentru “pseudointelectuali” și “carieriști de profesie”, care alimentau setea de glorie a secretarului general. Autosuficienta liderului comunist a devenit un obicei al comportamnentului sau, de care nu se mai putea debarasa, în timp ce criteriile tradiționale ale bunului-simț și-au pierdut valabilitatea. Cazul românesc reprezintă un exemplu de admiratie contemplative fata de sine insusi, întreaga populație fiind nevoita sa suporte visele utopice si megalomane ale unui dictator stalinist avid de putere.

Numeroasele publicații semnate de Nicolae Ceaușescu dovedesc sterpitudinea perspectivei sale ideologice. Stilul său este imperativ și povățuitor și lipsesc referințele personale la politicieni contemporani. Discursurile liderului communist erau un lung sir de repetare sub multiple forme ale aceluiasi cuvant sau propozitie. Aroganța sa dogmatică interzicea competența intelectuală. Ignorând profesionalismul propriului său grup de protejați, Nicolae Ceausescu pune la indoiala insasi ideea de elita, in adevaratul sens al cuvantului.

Conformismul ideologic era mai degrabă o perdea de fum decât o adevărată piatră de temelie a vieții culturale românești. Mulți intelectuali români și-au raționalizat obediența pretinzând că supunerea lor politică a reprezentat tributul plătit pentru o mai mare libertate artistică și invocând în mod convenabil „realismul politic”. Intelectualii au fost amăgiți (așa cum fuseseră în 1956, atunci când nu au reușit să urmeze drumul deschis de intelectualii reformiști din Ungaria și Polonia). În general, intelectualii români erau lipsiți de credibilitate. Prea puțini dintre ei îndrăzniseră să ceară o reformă integrală a sistemului. În orice caz, protestele intelectualilor nu erau ascultate din moment ce lipsa de speranță și teama tindeau să împiedice orice tentație spre insubordonare. Propaganda de partid condamna veninos orice formă de disidență și protest sub pretextul că acestea le dădeau apă la moară „dușmanilor” țării: „imperialiștii” occidentali, ideologii antiromâni maghiari și sovietici sau politicienii exilați ai vechiului regim. Șovinismul era unul dintre mecanismele favorite utilizate de partizanii „ideologiei românismului” pentru a-i compromite și reduce la tăcere pe criticii declarați ai dictaturii.

Întâlnirea lui Ceaușescu din august 1983 cu activiștii de partid și cu intelectualii în stațiunea Mangalia, de pe coasta Mării Negre, a fost percepută, în general, ca un deconcertant sindrom al declinului, președintele și soția sa ocolind și nesocotind canalele tradiționale de partid. Directivele „vizionare” ale secretarului general erau proclamate ca fiind punctul de vedere sacrosanct al partidului, adevărul ultim. Supraviețuitorii grupului aparatului de partid s-au agățat de dubioasele lor poziții de nomenclaturiști, fantome .ale gloriei lor apuse, actori și, în același timp, spectatori ai acestei nevroze naționale fatale. Intelectualii au fost somați să se conformeze dogmelor reînviate ale „realismului socialist”, pentru că realitatea nu era ceea ce percepea artistul, ci ceea ce partidul decidea că trebuie să fie.

Propaganda asfixia realitatea, iar calomniile virulente ruinau și cele mai nobile intenții de a denunța impostura oficială. De fapt, situația din cultură o amintea pe cea din Polonia din perioada 1967-1968, Ceaușescu și susținătorii săi din facțiunea „tradiționalist-autoritară” folosind același obscen jargon șovin pe care îl foloseau odată generalul Mieczyslaw Moczar și „partizanii” săi. Un singur citat din Moczar este suficient pentru a ilustra acest lucru: „Tot ce a făcut națiunea noastră în anii care au trecut de la ultimul război trebuie păstrat în memorie și transmis noilor generații… De aceste probleme trebuie să se ocupe persoane care le înțeleg, care simt pulsul națiunii.

Cei care s-au consacrat analizei comunismului (cercetători sau disidenți) sunt unanimi în a descrie cultura politică totalitară sub semnul limbajului dublu. Oamenii obișnuiau să țină adevărul în sinea lor, să-l împărtășească doar unui număr restrâns de apropiați, prieteni și membri ai familiei; în schimb, ei își rosteau în public devotamentul față de Partidul Comunist și față de politicile sale economice și sociale. Oamenii foloseau deci, în mod curent, două limbaje: unul privat, prin intermediul căruia se formulau adevărurile referitoare la societate, și unul public, utilizat pentru exprimarea principiilor ideologice ale cunoașterii adevărului societății.

IIb. Relații cauzale intrinsece și extrinsece PCR-ului ce implică cultul personalității

Vechea gardă a P.C.R. fusese neutralizată sau se împuținase, iar a „doua generație” era lipsită de o bază instituțională. Pretențiile ultranaționaliste erau exacerbate, iar ideologia marxist-leninistă nu era nimic altceva decât un ritual lipsit de conținut. O viziune despre dezvoltare caracteristică Lumii a Treia colora triumfalistă și irațional de optimista credință a lui Ceaușescu în creșterea economică. În cazul regimului, călcâiul lui Ahile îl reprezenta totuși anemica sa legitimitate – îi lipsea adevărata autoritate politică. Conducerea presupus carismatică nu era, de fapt, carismatică. Departe de a fi „eroul național” sărbătorit de mijloacele de informare oficiale, Ceaușescu era un aparat – era, într-adevăr, incarnarea aparatului partidului comunist și principalul apărător al acestuia.

Ceaușescu a fost prizonierul propriului său mit. Ca și în cazul lui Stalin, un șir de identificări psihoemoționale l-au făcut să creadă că personifica raționalitatea istorică. El se considera simbolul viu al vigorii și continuității partidului și se aștepta ca și ceilalți să creadă același lucru. El crescuse în spiritul „revoluției de sus”, luase parte cu pasiune la cele mai aberante excese staliniste din România și, evident, nu s-a retras atunci când s-a confruntat cu nemulțumirea populară. Din moment ce se baza în principal pe supremația nomenclaturii de partid, garantată de teroarea exercitată de poliția politică, regimul lui Ceaușescu nu poate fi descris ca o deviere de la modelul marxist-leninist, în ciuda faptului că existau nuanțe narodniciste în terminologia politică comunistă românească, înainte de toate, această ideologie a speculat înclinațiile naționaliste, a exploatat și a cultivat prejudecățile antimaghiare și antisemite, s-a folosit de resentimentele antiruse adânc înrădăcinate și a încurajat încercările absurde menite să demonstreze superioritatea românească asupra lumii occidentale în anumite domenii ale științei și culturii (temele așa-numitului protocronism românesc). Rămâne încă de stabilit dacă aceste campanii stridente au fost provocate de un nemărturisit complex de inferioritate sau de nostalgia pentru trecutele vânători jdanoviste de vrăjitoare împotriva „cosmopoliților dezrădăcinați” (adică a evreilor).

Ca filozofie politică, stalinismul sublinia superioritatea întregului asupra părților, preeminența societății asupra individului. Pentru regimul românesc – ca și pentru cel sovietic, de altfel – individul era doar un simplu termen de referință abstract. Stalinismul nu poate fi redus totuși la supremația puterii politice și la teroarea de masă fără riscul de a neglija alte caracteristici, nu mai puțin organice, ale regimurilor de tip sovietic.

În România, sursa puterii o constituia monoliticul aparat de partid, dictatul colectiv al birocrației P.C.R., incarnat în declarațiile Conducătorului. Pentru a descuraja orice membru al nomenclaturii care ar fi încercat să-și delimiteze un fief politic personal, Ceaușescu a accelerat rotația birocraților. Ca și Stalin, el nu a permis apariția centrelor de autoritate rivale, iar cei care au ignorat acest lucru au plătit scump pentru încercările lor nereușite de a introduce un rudiment de dezbatere în luarea deciziilor de partid.

Deși moștenirea teoretică leninistă a fost invocată în România mai puțin decât în alte țări comuniste, Ceaușescu nu a abandonat niciodată regulile despotice instituite de bolșevici după 1921: eliminarea oricărei forme de democrație intrapartinică, centralismul birocratic și omnipotența secretarului general. El nu putea accepta lupte fracționiste și avea o viziune militaristă asupra rolului și structurii partidului. Din moment ce, în mintea sa, partidul și liderul erau unul și același lucru, cultul partidului însemna implicit și divinizarea liderului. Ritualurile bizantine de glorificare erau intercalate cu referiri la ortodoxia marxist-leninistă, în timp ce slujitori umili se întreceau unul pe celălalt în lăudarea valorii și a „clar-viziunii” Conducătorului. Cu excepția lui Enver Hodja, nici un alt lider est-european din epoca poststalinistă nu a reușit să conceapă un cult al personalității atât de sistematic și de teatral. Probabil că acest cult al personalității atotcuprinzător îl va imortaliza pe Ceaușescu în istoria marxismului.

În noiembrie 1985, la primul Congres al Științei și învățământului din România, Elena Ceaușescu a fost „numită în unanimitate” președinte al noului Consiliu Național al Științei și învățământului. Ea s-a bucurat de un cult al personalității similar, fiind publicate volume de pseudopoezii pentru a-i proslăvi „extraordinarele merite științifice” și „calda generozitate”. La același congres, s-a afirmat că Nicolae Ceaușescu era strategul întregii politici economice a României, în timp ce Elena era celebrată ca principalul executant al acestei politici și ca garantul aplicării sale în viitor.

În acest sumbru climat cultural-politic, cultul delirant al lui Ceaușescu a ajuns la paroxism. Fiul său, Nicu, părea predestinat să moștenească tronul tatălui său, iar versuri ce prevesteau acest eveniment au fost auzite la așa-numitul „Cenaclu Flacăra al tineretului revoluționar”. Urmând exemplul mamei sale, primul-secretar al U.T.C. a devenit un „om de știință de reputație internațională” și așa-zisul autor al mai multor volume de fizică nucleară. Limbajul folosit în cultul lui Ceaușescu amintea în mare măsură de Garda de Fier și de deificarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul, cel care intenționase să transforme România într-un paradis, într-o țară „ca soarele sfînt de pe cer”. De aceea, regimul român a reprezentat doar o distorsiune patologică a unui „socialism existent în realitate” cumva „mai sănătos”, mai benign sau măcar mai puțin indecent în care se includeau: (a) tradițiile (morale, politice, axiologice) ale P.C.R.; (b) conservarea fidelă a moștenirii staliniste; (c) înstrăinarea inteligenței; (d) apariția grupurilor de tehnocrați (de „experți”) nemulțumiți de cursul aventuros și penibil imprimat de Ceaușescu; și (e) interesul sovieticilor de a păstra stabilitatea internă a regimului din România.

Prin Nicolae Ceaușescu, intrigile, eliminarea inamicilor politici, duplicitatea în gândire și limbaj, demagogia impinsa la paroxism, respingerea problemelor cu adevărat etice, manipularea și înșelăciunea, toate aceste caracteristici, recuperate și consolidate sub Stalin, au atins apogeul în cultul personalității lui Ceaușescu. Poate că membrii aparatului de partid au fost uneori iritați de această pompă și de atribuirea tuturor meritelor istorice lui Ceaușescu însuși, dar s-au bucurat, cu toate acestea, de efectele psihologice ale cultului, adică de asfixierea întregii gândiri critice. Trebuiau doar să se supună orbește indicațiilor lui Ceaușescu și, atât timp cât nu-l supărau, li se îngăduia să-și păstreze toate (sau cele mai multe dintre) privilegii. În acest sens, regimul românesc a fost numai o variantă a ceea ce a fost descris ca dictatura nomenclaturii.

Prins în tensiunea perpetuă dintre nemăsuratele sale aspirații politice și mai limitatele angajamente ideologice, Ceaușescu a încercat să combine o politică internă strict stalinistă cu un simulacru de „titoism radical” în afacerile externe. Desigur, el nu emula experimentul iugoslav al „autoconducerii muncitorești”, ci naționalismul obsesiv care inspirase respingerea de către Tito a ultimatumului Cominformului în 1948-1949. Însă, spre deosebire de Tito, Ceaușescu nu se bucura cu adevărat de susținere în țara sa. Pentru a-și construi o astfel de susținere, toate posibilele opinii disidente au fost reduse la tăcere, iar liderul partidului a fost caracterizat ca fiind purtătorul de cuvânt al „conștiinței naționale”. Această teribilă farsă a fost accentuată de vociferanții scriitori național-staliniști, doritori să se bucure de încrederea lui Ceaușescu și să obțină poziții culturale importante. Neîngrăditul cult al personalității a fost un amplu experiment în domeniul reflexelor pavloviene. Se pune întrebarea dacă Ceaușescu însuși era vrăjit de propria-i legendă sau dacă era numai victima celor care o manipulau cu cinism. Izolat, alienat de aparatul de partid și aplecat spre izbucniri inutile, el s-a plâns în mod public de ceea ce numea „semne de lipsă de respect” – adică de ascunderea realităților față de conducerea partidului. Țintele atacului său erau aparatcikii de la nivel județean și membrii Comitetului Executiv al partidului. Era ceva hilar și penibil totodată în încercarea acestui om de a poza în binefăcător al națiunii, în timp ce, în realitate, era bântuit de visuri imperiale și incapabil să facă distincții elementare între clișeele propagandistice ritualice și procesele politice reale.

În afară de Nicolae, Elena și Nicu, și alți membri ai „tribului” prezidențial erau plasați în poziții-cheie: unul dintre frații secretarului general, generalul-locotenent Ilie Ceaușescu, a fost numit ministru adjunct al Apărării și secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei în 1983; un alt frate, Nicolae A. Ceaușescu, era general-locotenent în Ministerul de Interne și șef al Secției de Cadre (nu trebuie uitat faptul că Elena Ceaușescu era președinta Comisiei de Cadre a Comitetului Central al P.C.R.); al treilea frate, Ion Ceaușescu, era ministru secretar de stat la Comitetul de Stat al Planificării; Marin, alt frate, deținea un post în comerțul exterior; Florea, tot frate, făcea parte din personalul ziarului Scînteia; o soră a deținut postul de ministru adjunct al Educației până când soțul ei, Vasile Bărbulescu, de asemenea membru al Comitetului Central, a devenit prim-secretar de partid al județului Olt în 1983. Fratele Elenei Ceaușescu, Gheorghe Petrescu, era vicepreședinte al Uniunii Generale a Sindicatelor, membru al Comitetului Central, al Consiliului de Stat și al Biroului Executiv al Frontului Democrației și Unității Socialiste. Mai mult, la vremea respectivă era bine cunoscut faptul că Ceaușescu îi promova pe cei din satul săli natal, Scornicești, din județul Olt. În cazul primirii în partidul comunist a unui membru obișnuit, candidatul era trecut printr-un filtru extrem de sever. Nu se admiteau „impurități” la dosar precum rude în străinătate, rude preoți, foști chiaburi, legionari sau membri ai partidelor istorice, nu se admiteau antecedentele penale, mai ales cele de natură politică.

Indicațiile, amenințările și încercările de a amăgi clasa muncitoare eclipsau caracteristicile declinului care aducea aminte în mod izbitor de ultimii ani la putere ai lui Mâtyâs Râkosi în Ungaria vecină, în perioada 1955-1956. În loc să sporească autoritatea partidului, legitimitatea mitologică a lui Ceaușescu și falsa lui carismă erau o sursă de insubordonare. Securitatea (sau „poliția partidului”, cum era numită în România) era una dintre cele mai puternice forțe de poliție politică din lumea comunistă, dar erau semne că până și în interiorul acestei gărzi pretoriene existau tendințe centrifuge. Șefii Securității erau prea bine informați cu privire la potențialul exploziv acumulat de populație pentru a miza totul pe familia conducătoare. Pentru analizarea stadiului final al regimului Ceaușescu, trebuie avut in vedere că fostul șef al K.G.B., Aleksandr Șelepin, unul dintre protejații lui Hrușciov, a fost cel care a jucat rolul principal în lovitura de partid din U.R.S.S. din octombrie 1964.

IIc. Efectele politice, sociale și economice ale cultului personalității

În istoria sau mai bine zis în ideologia comunismului românesc, s-au amestecat mai multe caracteristici ce reprezentau elementele de bază ale stalinismului. Însă liderul de la București a respins în mod constant încercările Moscovei de la sfârșitul anilor '60 și inceputul anilor ’70, de a atrage România în jocurile sale. În 1968, el i-a susținut pe comuniștii greci (Zizis Zografos, Mitsos Partalidis) care au înființat Partidul Comunist Grec (din Interior) în exil în România și a expulzat din țară facțiunea prosovietică K.K.E. (Partidul Comunist din Grecia) a lui Kostas Kolliyannis. În plus, pentru că avea nevoie sa-si conserve relațiile cu partidele care aveau o poziție critică față de expansionismul sovietic, Ceaușescu și-a exprimat sprijinul și i-a apărat pe liderii partidelor comuniste spaniol și italian în fața atacurilor sovietice. Mai întâi Enrico Berlinguer, apoi Alessandro Natta au vizitat deseori Bucureștiul pentru a se întâlni cu Ceaușescu. Mai mult, Santiago Carrillo a fost descris public ca fiind prietenul personal al lui Ceaușescu.

În România, economia centralizata a reprezentat baza unui sistem politic intransigent și autoritar, cu un intreg sir de efecte sociale absurde. Nu s-a acordat nici o atenție reacțiilor politice reale, iar comunicarea politică, înțeleasă ca un mecanism social de autocorecție, a fost drastic limitată. În ciuda tuturor acestor artificii propagandistice, România lui Ceaușescu era o societate izolata, caracterizată prin represiune în toate domeniile existenței umane: limitări ale dreptului de proprietate, condiții grele de muncă și salarii mici, lipsa libertății de mișcare, lipsa libertatii de exprimare, obstacole birocratice împotriva emigrării, violări ale drepturilor minorităților naționale, dispreț pentru credințele religioase și persecutarea practicilor religioase, austeritate economică drastică, cenzură constantă în domeniul culturii, reprimarea tuturor vederilor disidente și un omniprezent cult în jurul președintelui și familiei sale, care a contribuit la demoralizarea populației.

În logica stalinistă, ideologia și puterea nu pot fi disociate: ele se influențează, se infiltrează și se întrepătrund reciproc. Drept urmare, exponenții regimurilor neostaliniste trebuiau să-și mențină ortodoxia ideologică pentru a-și păstra sursa principală de legitimitate. În cazul lui Ceaușescu, constrângerile ideologice și politice erau întărite continuu, iar reforma era amânată mereu prin reorganizări instituționale. Confruntați cu o represiune crescândă, cu o conducere defectuoasă a economiei și cu o paralizie socială și politică, românii aveau de ales între exilul intern – supraviețuire tăcută în patria lor – și emigrare.

Interesul lui Ceaușescu pentru ideologie depindea de schimbările din politica externă și din cea internă. Mitul care stătea la baza doctrinei sale poate fi descris ca „românismul socialist”, cu un accent deosebit pe specificul național al românilor în privința: (a) trecutului și tradițiilor istorice; (b) intereselor; și (c) valorilor declarate. Internaționalismul era invocat rareori. Secretarul general însuși se vedea în postura de profet al apropiatei explozii revoluționare a Lumii a Treia, și nu ca un simplu lider comunist integrat în „comunitatea statelor socialiste” dominată de sovietici. După toate probabilitățile, aceasta era sursa principală a rebeliunii formale împotriva tutelei sovietice nemijlocite. Era cu neputință ca o asemenea personalitate ambițioasă să poată menține relații bune cu autoritatea tutelară, să confere legitimitate unei alte surse de înțelepciune și putere. Prin urmare, Ceaușescu a pariat totul pe o autarhie de tip albanez în loc să devină un lider comunist obișnuit ca Honecker, Jivkov sau Husâk. Rapoartele interne de partid din România, rostite de obicei de către aparatciki de rang superior, arată un anumit dispreț față de statutul inferior al altor lideri ai Pactului de la Varșovia în relațiile lor cu Moscova. Această viziune a fost instaurată în partid în 1963-1964, sub Gheorghiu-Dej, și a fost apoi consolidată sub Ceaușescu, care, aparent, se mândrea pentru faptul că respingea pretențiile hegemonice ale sovieticilor.

Pentru a-și păstra această imagine de luptător intransigent pentru independența națională, Ceaușescu a fost deseori în dezacord cu intervențiile sovietice în arena internațională. Ion Mihai Pacepa, care a fost consilierul său personal și director adjunct al Direcției de Informații Externe române până în 1978, când i s-a acordat azil politic în Statele Unite, a oferit amanunte captivante cu privire la relațiile ambigue ale lui Ceaușescu cu Moscova. Pacepa a avut gradul cel mai înalt dintre toți ofițerii de informații comuniști care au dezertat vreodată în Occident. Cu toată nepriceperea sa în economie, Ceaușescu exporta produse importante în Uniunea Sovietică, servind drept canal pentru transferul fenologiei occidentale către Moscova.

România a ilustrat natura persistentă a contradicției fundamentale a stalinismului, și anume aceea dintre acumularea întregii puteri politice în mâinile liderului și eșecul (inabilitatea) lui de a asigura un proces de luare a deciziilor bazat pe competență. O circumstanță agravantă a fost credința lui Ceaușescu în posibilitatea de a înlocui bunul-simț cu o practica politica, care nu tinea cont de doleantele cetatenilor romani, precum și convingerea că atât voința umană, cât și realitatea erau de o flexibilitate infinită, gata să fie modelate potrivit planurilor sale utopice.

Situația grea a întregii populații a României – și nu numai a anumitor grupuri etnice, religioase sau profesionale – provenea direct din absolutismul imposibil de a fi corijat al lui Ceaușescu și din încrederea sa într-un model politic și economic perimat. În 1989 Ceaușescu decisese să plaseze România în avangarda agriculturii mondiale. Randamentul la hectar trebuia să depășească producția celor mai performante țări. Zis și făcut, nimic mai simplu: producția s-a înmulțit cu 4 (peste 60 de milioane de tone în loc de 16, admițând că cele 16 ar fi întru totul adevărate). Firește, nimeni nu 1-a crezut. Dialectica perversă a șovinismului și iredentismului a fost exacerbată de neputința lui Ceaușescu de a rezolva vreuna dintre problemele politice într-adevăr delicate. Ca un stalinist adevărat, el visa, probabil, la vremurile dictatorului georgian, când întregi națiuni „deranjante” puteau fi deportate peste noapte.

Clientelismul politic ce caracteriza regimul Ceaușescu a fost primul experiment european de socialism dinastic. De fapt, socialismul dinastic al lui Ceaușescu – denumit oficial „societatea socialistă multilateral dezvoltată” -a fost o combinație de rituri politice bizantine, metodologie stalinistă de inducere în eroare și manipulare și fantasme resentimentare care aminteau de unele tiranii din Lumea a Treia. Spre îngrijorarea altor lideri comuniști din blocul sovietic, Conducătorul practica propria-i versiune de socialism, în care individul era sacrificat nu numai în beneficiul partidului, ci și al nepotolitului apetit pentru putere și al extravaganțelor detestatei familii domnitoare: “Comunismul a căzut pentru că și-a atins toate țintele. Toate, cu o singură excepție, aceea de a asigura supraviețuirea politicului. Pentru români, ca și pentru alți est-europeni (ruși, bulgari, albanezi, sârbi) prăbușirea regimului comunist a fost sinonimă cu dispariția singurei forme de participare politică pe care le-a fost dat să o cunoască vreodată”. De aceea, căderea comunismului nu poate fi perceputa ca o victorie a democrației. În mod paradoxal, aparitia democratiei in aceste tari din Europa de Est, ca forma de guvernamant, pare un “obiectiv încă și mai îndepărtat decât înainte”.

CAPITOLUL III

SISTEMUL COMUNIST ROMÂNESC: FUNCȚIONALITATE, CONTROL, REPRESIUNE ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

IIIa) Comunismul în viziunea lui Nicolae Ceaușescu – operele scrise ale acestuia: raport ilogicitate – doctrină socialistă

În ceea ce privește operele scrise ale liderului comunist român, nu putem să nu observăm folosirea limbii de lemn, specifică perioadei comuniste.

În epoca ceaușistă, decadența morală a societății, apare ca urmare a institutirii unui nou limbaj folosit de către conducerea Partidului Comunist Român, limbaj ce va fi extins la toate nivelele societății. O caracteristică esențială a legitimării regimului comunist în România, este reprezentată de “limba de lemn”, folosită atât în discursurile oficiale cât și in operele scrise ale liderului comunist. O prezentare a “limbii de lemn” în context românesc, se poate defini ca: “subsistem al unei limbi, desemnând mai ales elemente lexicale […] cu caracter de expresii fixe, de clișee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite autorități […] apoi difuzate prin repetare, prin utilizare frecventă în diversele mijloace de comunicare orală sau scrisă”.

De fapt studiile, numeroasele volume de politică și socialism științific ale lui Nicolae Ceaușescu nu erau nimic altceva decât cuvântări de la congresele sau plenarele Partidului Comunist Român, fără a fi indicată vreo sursă bibliografică a autorilor contemporani consacrați. De aici se desprinde pe de o parte modul în care acesta și-a dorit ca operele sale să reprezinte cartea de căpătâi a fiecărui cetățean român, iar pe de altă parte, și-a dovedit incapacitatea intelectuală, lipsa de coerență în argumentarea grotescă, pe care a dat-o comunismului. În toate operele acestuia, partidul este singurul deținător al adevărului, singurul capabil să poarte de grijă poporului român și să găsească permanent soluții pentru îmbunătățirea vieții: “Partidul nostru este partidul tinereții, al viitorului. Adevărata tinerețe pentru un partid revoluționar înseamnă înțelegerea profundă a realității […] confundarea sa cu interesele și năzuințele poporului român”. Întotdeauna vom sesiza în operele lui Ceaușescu faptul că acesta nu face niciodată referire la individ ca entitate distinctă în cadrul societății românești. Individul nu există, el este contopit în interiorul societății, nu poate exista în afara ei, pentru că nu ar avea identitate. În viziunea Conducătorului, individul se definește numai în raport cu societatea existentă: “A fi comunist înseamnă a lucra mereu mai bine și mai conștiincios pentru interesele oamenilor muncii, ale întregului popor, a servi cauza partidului, a socialismului […] comunistul trebuie să fie exemplu de cinste, de onestitate, de spirit de răspundere în îndeplinirea sarcinilor la locul de muncă”.

Comunistul reprezenta pentru dictatorul român ultima treaptă socială pe care individul o poate atinge, apogeul vieții sale pe pământ, un privilegiu cu care acesta va fi înzestrat după un lung șir de sacrificii, de renunțări benevole în favoarea “construirii socialismului însuși”. Analizând atât opera lui Nicolae Ceaușescu, cât și discursurile sale politice, observăm exagerarea voită a contextului, care nu are nici o bază reală. “Omul nou” anunțat cu atâta fervență este de fapt o creație hibridă a regimului ceaușist, caracterizată prin minciună, decadență morală și spirituală. “Omul nou” este acela căruia i se refuză dreptul de a avea o părere, de a-și exprima gândurile sale. Este obligat să gândească doar în cercuri închise. Singurul adevăr existent era Partidul sau Conducătorul acestuia. De ce spun sau? Pentru că în perioada comunistă nu mai putem face o distincție clară între cele două noțiuni, ele se confundă.

Între 29 și 30 iunie 1976 a avut loc în Berlinul de Est conferința partidelor comuniste și muncitorești, prilej cu care Nicolae Ceaușescu a reafirmat convingerea că fiecare partid este răspunzător față de viitorul “clasei muncitoare și față de propriul său popor”. Discursul politic ceaușist nu oferă o viziune clară asupra realității, ci una deformată. Scopul acestuia este de a glorifica persoana liderului și de a construi un model prin intermediul ei, oferind o dimensiune “educativ-formativă de bază”. Handicapul discursului comunist ceausist, și, implicit al operelor, este acela că nu poate modifica realitatea în conformitate cu scopurile pe care și le-a propus (dar o poate controla), și de aceea, el nu face altceva decât să prezinte o lume utopică, o realitate inexistentă, iar “limba de lemn” se pliază perfect acestei lumi inventate.

Un punct forte al “limbii de lemn” este acela că, aceasta nu admite dreptul la replică, deoarece cuvintele sunt folosite într-un sens strict și nu admit nici o interpretare discreționară, iar cenzura, care funcționează ca o instituție în regimul comunist, constituie frontiera, delimitarea dintre adevăr și minciuna organizată, minciună care servește drept realitate pentru mulțimea hipnotizată. George Orwell considera că regenerarea politică este singura modalitate de a scăpa de acest incident nefericit; o nouă viață politică presupune un nou mod de a gândi și de a percepe lucrurile, deoarece cele mai multe opinii politice, se află într-o relație de interdependență cu limbajul pe care-l folosim, pentru a exprima adeziunea sau dezacordul cu privire la un anumit eveniment politic.

IIIb. Cultul personalității între festivism și practica politică

Una din problemele, care i-au asigurat lui Ceaușescu popularitatea în rândul societății, a fost confruntarea dintre programul său naționalist și șovinist și problema minorităților etnice, care se aflau pe teritoriul României. În perioada regimului Gheorghiu-Dej, problema minorităților s-a bucurat de o atenție sporită, din partea liderilor comuniști, deoarece aceștia își doreau o colaborare strânsă la nivel național, pentru reîntregirea și reconstrucția României; se vehicula chiar, o nouă deviză și anume “unită în diversitate”, fapt ce presupunea o muncă intensă, desfășurată pe două coordonate: autonomie socio-economică, culturală și lingvistică, pentru minoritățile etnice și o dovadă a solidarității acestora pentru realizarea unor scopuri politice și sociale în beneficiul României. Acest lucru a cunoscut o schimbare drastică începând cu anul 1965, an în care Nicolae Ceaușescu ajunge prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român. Pentru a-și consolida puterea, acesta a adoptat o linie naționalistă proprie, care în scurt timp s-a dovedit a fi calea cea mai eficientă de legătură între liderul comunist și poporul român.

Cultul personalității lui Ceaușescu începe să ia amploare în 1967, când se înființează în cadrul partidului o comisie ideologică. Legitimarea definitivă în cadrul conducerii partidului și a societatii romanesti, avea nevoie de o idee sau un principiu unic, original. Acesta s-a concretizat în antisovietismul liderului comunist român, element pe care acesta a știut să-l manevreze, în așa fel încât să-i asigure legitimitatea sistemului politic impus de acesta. Unul dintre cele mai importante momente ale “Epocii de Aur” a fost data de 21 august 1968, moment de referință în istoria comunismului românesc. De la balconul fostului palat regal, din Piața Republicii, Nicolae Ceaușescu acuză invadarea Cehoslovaciei de către Trupele Tratatului de la Varșovia. Ceea ce el anticipase cu o zi înainte avea să se întâmple. Acuzele pe care liderul comunist le-a adus Uniunii Sovietice, i-au asigurat sprijinul și devotamentul cetățenilor. A fost cel mai credibil moment din epoca ceaușistă, moment caracterizat de o încărcătură emoțională extraordinară, când un întreg popor a reacționat în deplină concordanță. Asigurându-și adeziunea poporului, după 1968, Ceaușescu devine din ce în ce mai avid de putere. Deși a părut în fața Occidentului ca un lider comunist reformist, în realitate acesta nu era interesat câtuși de puțin de mass-media occidentală. Totul era numai un joc de culise. În urma acestor evenimente putem afirma că de la începutul anilor ’70, Conducătorul reușește să se identifice cu poporul român, astfel încât “a fi in opoziție față de Nicolae Ceaușescu, în acel moment, însemna a face jocul sovieticilor sau al celor interesați în subminarea independenței țării”.

În urma vizitelor efectuate în Republica Populară Chineză, Republica Populară Democrată Coreeană și Republica Democrată Vietnam, acesta a întâlnit o lume pe care și-ar fi dorit-o, o lume a proslăvirii faptelor și mai ales a personalității liderilor comuniști. Lucrările de analiză apărute după 1990, sunt de părere că vizita din iunie 1971 se afla la originea dezicerii lui Ceaușescu de ideile de reformă cu care își câștigase popularitatea până atunci. Plăcut impresionat de ceea ce a văzut în Asia, după întoarcerea în țară, dictatorul a expus pe data de 6 iulie 1971, așa zisele “teze din iulie”, prin intermediul cărora a copiat modelul “revoluției culturale” din China lui Mao Zedong. Deciziile luate de liderul comunist, au jucat un rol important pentru elita culturală românească, deoarece acest lucru a însemnat o reintegrare, o reabilitare a scriitorilor, care mult timp au fost interziși de regimul comunist, în cadrul culturii naționale. În acest sens, apar trei sinteze de istorie națională: Istoria României, de Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu și Ștefan Pascu în 1969; Istoria poporului român, de Andrei Oțetea în 1970 și Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, de Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu în 1971. Din acest punct de vedere se poate vorbi de o oarecare liberalizare controlată a regimului Ceaușescu, deoarece istoricilor români le este permis să călătorească peste granițe, pentru a participa la conferințe internaționale, sunt republicate operele scriitorilor de valoare, cum ar fi A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, s. a., bineînțeles cu modificările de rigoare, făcute de către ideologii de partid, modificări ce evidențiau aportul acestor opere în valorificarea și promovarea socialismului la nivel național. Național-comunismul lui Ceaușescu s-a evidențiat prin faptul că an dupa an, erau reintegrați în cultura română din ce in ce mai mulți scriitori, odată interziși, iar acest lucru s-a înfăptuit printr-un sacrificiu, deoarece autori care nu au avut niciodată de-a face cu regimul comunist, au fost obligați să susțină în scrierile lor, proiectul comunist propus de Ceaușescu. Astfel, nimic nu putea lua naștere, independent de voința liderului comunist, totul era controlat, deși nu părea să fie așa, iar regimul ceaușist nu a urmărit decât propria legitimare, cu prețul defăimării culturii naționale.

Naționalismul exacerbat al liderului reprezenta de fapt, o încrucișare primitivă dintre tradiția autohtonă, autentică și scopurile mârșave urmărite de dictatura comunistă. Național-comunismul nu era altceva decât un instrument de manipulare, de control, asupra maselor populare. Toate măsurile luate de dictator: reabilitarea istoriei, reintegrarea scriitorilor români, odinioară persecutați, în cultura română, opoziția fermă a acestuia cu privire la invadarea Cehoslovaciei, “minirevoluția culturalș”, nu au făcut altceva decât să-l pună într-o lumină favorabilă, distanțându-l de modelul tiranic al celorlalți lideri comuniști și de internaționalismul sovietic propus de Stalin. Putem distinge două etape în ceea ce privește regimul ceaușist: prima perioadă începe în 1965 și este caracterizată de o liberalizare și o dorință de modernizare a țării, iar cea de-a doua perioadă începe în 1971, și este marcată de un profund “proces ideologic”, adaptat la specificul societății românești. Astfel a început o luptă crâncenă, pentru a defini și a controla “ideea națională”; discursurile naționaliste au avut ca scop, pe de o parte – atragerea unui cât mai mare număr de simpatizanți, prin invocarea “solidarității naționale”, benefică mobilizării potențialului uman; pe de altă parte – discursul naționalist era motivant pentru acea parte din “intelighenția culturală”, constituită în concurenți ai partidului și care puteau invoca ideile naționale, într-o variantă mult mai largă, decât puteau cei din interiorul partidului și nu în ultimul rând, reafirmarea valorilor naționale, de către conducerea partidului, “le-a făcut pe acestea teren de înfruntare între diferite facțiuni ale elitei culturale”.

Discursul naționalist al lui Ceaușescu a cunoscut un avans extraordinar (dar nu și de o credibilitate pe măsură) în anii ’70 și ’80, atunci când societatea românească a început să simtă eșecurile unei guvernări monstruoase, vulgare, bazată pe teroare și coerciție, o guvernare sortită încă de la început eșecului, datorită grandomaniei, indiferenței față de oameni, scopurilor mercantiliste și lipsei de rațiune a unui așa-zis lider. Acesta nu a avut de ales: eșuând pe plan economic, social și politic, singura scăpare a fost discursul cu tentă șovinistă și naționalistă, care reprezenta ultima metodă de “sensibilizare” a unei populații aruncată în haos. Așa cum precizează și Lucian Boia, discursul dictatorului aducea în prim plan două evenimente: pe de o parte, o viață socială și economică sortită eșecului, și pe de altă parte, evocarea unor evenimente și personalități din istoria României. Autorul mai este de părere că, discursul ceaușist a fost unic într-o oarecare măsură, doarece “nu putea fi combătut cu argumente explicite”; Ceaușescu a creat o imagine național-comunistă a istoriei, prezentând originile daco-romane, lupta pentru independență și continuitate, drept evenimente ce au avut ca scop final desăvârșirea și promovarea luptei de clasă și a socialismului. Totul era redefinit după linia impusă de liderul comunist, faptele și evenimentele erau modificate în favoarea regimului, conștinta umană era remodelată prin intermediul discursurilor naționaliste, totul era reașezat într-o nouă ordine prestabilită. Minciuna era pilonul de bază al lui Ceaușescu, prin intermediul ei fiind posibil orice; aceasta servea drept instrumentul principal în modificarea experienței și a “deformării” relațiilor interumane.

Politica externă național-șovinistă a lui Ceaușescu a fost abordată într-o manieră mult mai agresivă, începând cu anii ’80, atunci când viața socială și economică în România, a cunoscut o criză acută; în discursurile sale, el justifica aceste sacrificii făcute de populație “în numele națiunii”. Discursurile s-au dovedit, într-o oarecare măsură eficiente, reușind să controleze furia și nemulțumirile oamenilor, dar românii nu voiau să accepte linia de dezvoltare impusă de Ceaușescu, arătându-se mult mai deschiși către politica adoptată de Gorbaciov.

Sfârșitul anilor ’70 reprezintă o descătușare a evenimentelor la nivel național; atât muncitorii, în special minerii, cât și disidenții, ce făceau parte din intelectualitatea româna, au răbufnit împotriva regimului Ceaușescu. Oamenii resimt efectele negative ale politicii interne și externe ale dictatorului; la începutul lui august 1977 are loc greva minerilor din Valea Jiului, aceștia fiind nemulțumiți de programul de lucru (lucrându-se inclusiv și duminica) și de indiferența liderului comunist față de modul imund de viață al acestora. Ceaușescu nu era interesat de problemele minerilor, de greutățile cu care aceștia se confruntau; pentru el acești oameni nu reprezentau decât o masă de oameni ușor de manipulat, tocmai de aceea ajuns la fața locului și văzând marea de oameni care îl aștepta, a simțit o nesiguranță în ceea ce privește modul de a-i domina pe aceștia; astfel, el a apelat la arma redutabilă a regimului, discursul său naționalist, promițându-le acestora îndeplinirea tuturor neajunsurilor cu care se confruntau. Propaganda comunistă a început să-și facă apariția în zonă, pentru a ține sub control orice încercare de subminare a regimului. După această revoltă, Ceaușescu a ținut neapărat să apară în postura de “miner de onoare al țării”, tocmai pentru a induce acestor oameni ideea că ei reprezintă “vârful de lance al proletariatului”, și pentru ca în viitor să nu mai fie nevoit să se confrunte cu astfel de crize interne, ce reprezentau o amenințare la adresa regimului.

De cealaltă parte, intelectualitatea disidentă, prin reprezentantul său, Paul Goma, critica constrângerea și izolaționismul la care era supusă de către regimul comunist; acesta îi scrie în 1977, disidentului ceh Pavel Kohout, următoarele randuri: “Tu trăiești sub ocupație rusească; noi românii trăim sub ocupație românească, mult mai eficientă decât una străină”. Prin această remarcă, intelectualul român demasca asa-numita liberalizare culturala, care a avut loc începand cu 1971, data declanșării “minirevoluției culturale”; această liberalizare de care se vorbește, nu s-a petrecut decât în conștiința colectivă a oamenilor. Reintegrarea în cultura națională a lui Xenopol, Iorga, Maiorescu, republicarea operelor acestora a fost doar o măsura de manipulare a populației, în favoarea legitimării unui regim bazat pe minciună; minciuna trebuia elaborată cu grijă, deoarece scopul final era acela de a conferi ideologiei totalitare caracterul de adevăr absolut, care să nu poată fi pus la îndoială de nimeni. Ideologii sau teoreticienii, Partidului Comunist Român, s-au folosit de concepte foarte bine cunoscute, dar al căror înțeles l-au denaturat, pentru a servi scopurilor propriei ideologii; “adevărul obișnuit” nu mai exista, el fiind înlocuit de “adevărul cu adevărat obiectiv și cel doar aparent obiectiv”. Prin discursurile sale cu tentă naționalistă, Ceaușescu nu a vrut altceva decât să depersonalizeze ființa umană, pentru a o remodela, pentru a-i inculca noua realitate creată, reprezentată de persoana liderului comunist.

Național-comunismul propus de Ceaușescu nu a avut efectele modernizării dorite; indivizii nu și-au putut exploata propriul sistem de valori; oamenii au fost privați de dreptul de a gândi independent, trecutul le-a fost anulat, realitatea a fost ștearsă și înlocuită cu una nouă, “destinele individuale nu s-au împlinit în căutarea unui sens, ci s-au consumat pur și simplu în absența acestui sens”.

IIIc. Imaginea liderului politic comunist Nicolae Ceaușescu în afara țării

Dupa ce liderul comunist român a reușit să-și consolideze sistemul politic la nivel național, România a reprezentat un element cheie pe scena politică internațională. Trecând de faza de “stat satelit” al Uniunii Sovietice, prin intermediul acțiunilor întreprinse de Nicolae Ceaușescu, statul român a dobândit o pondere deosebitâ pe plan extern.

Anul 1975 este unul de referință pentru dictatorul român. În luna iunie se deplasează în America Latină, unde va merge pe rând în Brazilia, Venezuela și Mexic. Vizita din Brazilia se dovedește a fi de bun augur. Unul dintre cele mai importante ziare, “Jornal de Brasil” evidențiază capacitatea liderului comunist român de a-și concentra eforturile pentru a respinge presiunile venite din partea Uniunii Sovietice. Ori acest lucru nu face decât să hrănească orgoliul dictatorului român. Dacă pentru o bună perioadă de vreme, imperfecțiunile, atât ale sistemului politic românesc, cât și ale Conducătorului, au trecut neobservate, această situație se datorează faptului că acesta a dovedit, pe scena politică internațională “o intuiție remarcabilă a dinamicii politice”. Deși avea niște viziuni înguste asupra a tot ceea ce se petrecea în jurul său, nu a renunțat niciodată la a crede cu tărie în inventivitatea maestrului său, Stalin. A știut să-și conserve toate energiile negative, și să pozeze în atitudinea liderului comunist, care se împotrivește cu vehemență politicii dure impusă de Moscova. Aflat în culmea succesului, în luna august a anului 1975 primește vizita președintelui american Gerald Ford, după ce cu două luni înainte acesta făcuse o escală de două ore în capitala Statelor Unite ale Americii. Dar vizita nu a fost una de curtoazie. Nicolae Ceaușescu urmărea de fapt ca S.U.A să-și dea acordul pentru a primi România în cercul țărilor, care se bucurau de anumite facilități vamale, în ceea ce privește exportul în această țară. Însă pentru ca acest lucru să devină posibil, președintele român trebuia să arate îngăduință față de emigrarea evreilor din România.

Influența sa formidabilă pe arena politică internațională s-a datorat și faptului că acesta juca la două capete. Observând derularea evenimentelor, dictatorul român nu a ezitat ca începând de la jumătatea anilor ’70 să înceapă să îmbunătățească relațiile cu Uniunea Sovietică, deoarece într-o întrevedere, pe care a avut-o cu liderul sovietic, Leonid Brejnev, acesta i-a spus că “rușii nu-i furnizează tot ceea ce ar vrea să aibă”. Lipsit de un simț al responsabilității, superficial și grotesc în acțiunile sale, dar beneficiind de o istețime machiavelică, Ceaușescu a știut întotdeauna cum să oscileze între cele două mari puteri ale momentului: Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Însă, schimbarea atitudinii față de Kremlin nu s-a produs brusc. Există documente ce atestă faptul că Securitatea transmitea serviciului secret sovietic informații privitoare la activitatea nationaliștilor români din R. S. Moldovenească, pentru a se pune într-o lumină favorabilă în ochii Moscovei.

În data de 3 august 1976 dictatorul român a luat parte, la invitația lui Brejnev, la o întâlnire a conducătorilor statelor din Pactul de la Varșovia, întâlnire unde a încercat să restabilizeze relațiile dintre România și U.R.S.S. Începuse să-și dea seama cât de mult depinde de “patria mamă”. Servilismul politic al lui Ceaușescu s-a dovedit a fi inutil până la urmă. Conștient de influența exercitată de Uniunea Sovietică la nivel mondial, liderul de la București a început, în timp, să aibă mari rezerve față de aceasta.

La Nicolae Ceaușescu totul este un conglomerat de măsuri drastice, superficiale, combinate cu dorința avidă a acestuia de putere și cu un dezinteres imens pentru populație: “totul apare lipsit de măsură, în pretenția lui de a fonda o Românie cu totul alta, inclusiv din punct de vedere al echilibrului geografic, concomitent cu raportarea obsesivă la marii exponenți ai unui destin românesc imuabil, identificarea cu istoria și anularea ei”.

CAPITOLUL IV

REPRESIUNI ALE COMUNISMULUI CEAUȘIST CA REZULTAT AL CULTULUI PERSONALITĂȚII

IVa) Fenomene, procese, fapte politice în cadrul PCR și Servicii secrete – cazul Bisericii Ortodoxe Române

Implementarea regimului comunist in România după 1945 a fost efectul mai multor factori decisivi. Pentru a folosi o expresie celebră, România nu s-a comportat în acea perioadă ca un “occident kidnappe”, deoarece populația nu a răspuns pozitiv, în sensul unor revolte sau miscări ample, care să creeze solidaritate in rândul oamenilor și o poziție fermă, față de instaurarea unui astfel de regim. Această pasivitate și resemnare cu privire la situația existentă, s-a datorat stării de tensiune și fricii instalate și în rândurile monahismului românesc. Acest lucru a facut ca Biserica Ortodoxă Română să devină un instrument ușor de manipulat în mâna autorităților comuniste: “Bisericii românești nu i-a fost dat să traverseze modernitatea în opoziție cu Statul, ci s-a lăsat plămădită de acesta. Mai târziu statul totalitar a scutit-o de concurență […] și i-a garantat securitatea în schimbul unei retrageri parțiale din sfera publică”. Pasajul anterior reprezintă caracteristica principală a neimplicării bisericii în viața politică din perioada 1945-1989. Biserica ar fi trebuit să reprezinte principalul oponent al unui astfel de regim, care era menit, încă de la apariția acestuia, să denigreze și să înjosească ființa umană, sub un fals pretext: acela de a garanta individului, atât în plan material cât și spiritual, libertatea și posibilitatea de a se depăși pe sine.

Misiunea Bisericii Ortodoxe Române era de a afirma primatul conștiinței, a laturii spirituale a omului asupra forței și a puterii, promovate de Partidul Comunist Român. Profesorul Barbu sesizează faptul că, încă de la obținerea autocefaliei în 1925, Biserica Ortodoxa Română a fost întotdeauna un aliat al statului și de foarte puține ori a încercat să se opună și să judece hotărârile și deciziile luate de acesta: politice, juridice, economice-sociale și mai ales religioase.

Biserica Ortodoxa Română a reprezentat și reprezintă cea mai numeroasă organizație religioasă de pe teritoriul României, lucru ce a constituit un avantaj pentru liderii comuniști români de a-și îndrepta atenția către această instituție și a se folosi de ea pentru a crea în rândul populației ideea că regimul “democrației populare”, instaurat în martie 1945, este cea mai bună soluție și poate face față tuturor confruntărilor și schimbărilor ce au loc, atât pe plan național cât și internațional. Un alt atu deținut de comuniștii a fost declararea autocefaliei BOR în 1925, moment în care țara era condusă de un guvern liberal. Acest pas important a inspirat încredere bisericii față de stat și a făcut ca aceasta să devină un aliat loial. Deși este o instituție ce ar trebui să aibă întotdeauna propria viziune asupra transformărilor și proceselor ce au loc în cadrul societății, biserica a devenit în timp neînsemnată în raporturile sale cu statul. În ceea ce privește “capitalul simbolic”al bisericii, acesta a dispărut încetul cu încetul, datorită pasivității și lipsei de inițiativă a ierarhilor români față de abuzurile și nedreptățile provocate de regimul respectiv.

Comuniștii români desconsiderau religia, pentru că nu apreciau ființa umană și nu concepeau că aceasta poate exista în sânul societății ca entitate independentă. Pentru ei individul era o simplă parte din societate, ce nu poate exista în afara ei, pentru că nu are identitate. Numărul mare de credincioși, 15,5 milioane în 1989, l-a făcut pe Nicolae Ceaușescu, să folosească religia ca pe o unealtă de manipulare și spălare a creierului individului, insuflându-i acestuia noile valori morale și spirituale după care trebuia să se ghideze. Așadar, reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române au preferat în schimbul așa-zisei protecții promise, să afișeze o lipsă de inițiativă și să colaboreze în permanență cu acesta. Zguduitoare în acest sens este declarația făcută de Patriarhul Justin Moisescu, din decembrie 1985, care afirma că autoritățile, datorită planului de sistematizare a Capitalei, au dărâmat câteva biserici mici, nesemnificative, iar acest lucru nu putea fi interpretat de populație, ca o acțiune ostilă a regimului comunist față de Biserica Ortodoxă Română. Îmi permit să concluzionez că nu numai frica a stat la baza unei colaborări între biserică și stat, dar și bunăvoința unora de a sluji regimul comunist. Compromisurile făcute de biserică în favoarea regimului comunist și refuzul acesteia de a se constitui într-un adversar principal al perioadei respective, au privat această instituție de anumite drepturi ce i se cuveneau și au izolat-o de restul bisericilor din întreaga lume.

Declarația episcopului Iosif, arăta de ce România era privită la nivel internațional ca un aliat de nădejde al Uniunii Sovietice: “Salutăm biruința democrației și în statul nostru și o vom sprijini pentru că are legături cu Evanghelia […] Dorim legături cu Biserica pravoslavică a Uniunii Sovietice, contribuind astfel la strângerea legăturilor sufletești între poporul rus și cel român”. Lipsa de inițiativă a pornit de la înalți prelați ai bisericii care au preferat să accepte implementarea în România a unei invenții utopice, mincinoase, destinată distrugerii unui popor întreg în defavoarea spiritualității, ce reprezenta o urmă de speranță în sufletele rănite ale unei populații trecută prin două războaie mondiale.

Prin măsurile impuse cu forța bisericii și prin “reducția instituțională” a acesteia, statul comunist român nu a încercat decât să anuleze conștiința religioasă de conținutul ei propriu, să o înstrăineze, și să afirme, în schimb niște valori false, valori ale unei conștiinte morale comune, în afara cărora nimeni nu putea exista. Toți cei ce se împotriveau acestor măsuri erau considerați reacționari și reeducați în lagărele special concepute pentru astfel de persoane. Reprezentații vieții monahale din România, care au îndrăznit să adopte o poziție fermă și să se opună vehement regimului comunist, au făcut parte din categoria celor ce au avut cel mai mult de suferit de pe urma acestei acțiuni. Rezistența națională anticomunistă a monahilor a determinat regimul comunist să recurgă la anumite procedee pentru a o discredita în ochii opiniei publice românești, folosindu-se de procedeul caricaturizării vieții din mănăstiri și al minciunii. Deși au fost alungați din mănăstirile lor, în baza decretului de stat 410, au existat, totusi, și monahi care au continuat să viețuiască în preajma acestora, deși au fost supuși unor încercări greu de suportat. Implicarea Securității nu poate fi trecută cu vederea, mai ales în cazul studiului de față. Rolul esențial al acestei instituții a fost acela de a promova și de a susține politica mârșavă a regimului comunist, iar modalitatea prin care această politică a fost implementată a fost reprezentată de propaganda politică. Tocmai de aceea, cei ce erau însărcinați să promoveze regimul comunist, erau atent selecționați, atât din rândurile populației, dar mai ales din instituțiile importante ale statului. Iar Biserica Ortodoxa a reprezentat un factor esențial din acest punct de vedere, tocmai datorită numărului mare de credincioși de care se bucura. Într-adevar, încă de la începuturile regimului comunist, Biserica Ortodoxă Română a demascat, după modelul propagandei oficiale, “perversitatea” regimurilor capitaliste, interesate de religie numai în măsura în care această facilita exploatarea omului și dominația universală. “Maniheismul” a fost preluat și reinterpretat de comuniști, fiind folosit pentru a distinge între “lagărul socialist”(care reprezenta binele) și “lagărul imperialist”(care reprezenta răul), iar Biserica, uneori sub tensiunea Securității, iar alteori benevol, promova în rândurile populației astfel de idei, ce nu aveau justificare în realitate. Într-un studiu dedicat naționalismelor la nivel mondial, se precizează că liderul comunist român, Nicolae Ceaușescu : “a îmbinat o politică externă naționalistă cu o ortodoxie comunistă”.

Pentru a avea un control efectiv asupra acestor instituții, Securitatea a infiltrat în rândurile călugărilor, informatori, care periodic colaborau cu regimul comunist, oferind nume și date precise cu privire la persoanele ce făceau propagandă anticomunistă. Observând numărul mare de aderenți, Securitatea a instituit măsuri severe cu privire la criteriile de admitere a acestor persoane în cadrul acestor instituții. Ofițerii erau îngrijorați deoarece stareții ce conduceau mănăstirile ofereau ajutor celor ce se opuneau regimului comunist, iar rândurile următoare reprezintă o dovadă a acestui fapt: “[…] subliniem că printre mănăstirile unde organele de Securitate n-au deloc pătrundere informativă, sunt unele mari, unde sunt concentrate multe elemente cu trecutul dușmănos, ostile regimului nostru. Astfel de mănăstiri sunt: Tismana (89 călugărițe), Frăsinei (56 călugări), Sămurcăsești (64 călugărițe)”.

Trebuie menționat faptul că statul comunist nu a atacat niciodată Biserica Ortodoxă ca instituție, ci religia ca doctrină. Această luptă a fost o bătălie spirituală, liderii comuniști promovând ideologia comunistă ca o nouă religie, ce putea face față tutoror doleanțelor societății românești. Liderii comuniști au sesizat foarte bine avantajele. În cadrul relației Biserica Ortodoxă Română – stat comunist, ambele insituții au avut un rol important de jucat, însă meritul denigrării bisericii în fața populației credincioase, îi revine în totalitate regimului comunist. Se poate afirma că au existat reprezentanți ai bisericii, care au preferat o colaborare benevolă cu regimul comunist, cum a fost cazul patriarhilor Justinian Marina sau Justin Moisescu, ale căror declarații nu au făcut altceva decât să legitimeze acțiunile barbare întreprinse de regimul comunist.

Refuzul Bisericii Ortodoxe Române de a-și asuma compromisurile făcute în timpul regimului comunist, precum și “anti-europenismul” manifestat de majoritatea clerului ortodox, nu au făcut altceva decât să întărească percepțiile negative cu privire la vocația democratică a României ortodoxe.

IVb) Imaginea de sine a lui Nicolae Ceaușescu și recunoașterea acesteia în imaginarul colectiv românesc

Pentru a putea discuta de imaginea de sine a liderului comunist român, trebuie adus în discuție conceptul de putere. De ce? Pentru că orice analiză cu privire la cultul personalității într-o societate totalitară, pleacă de la acest concept: “puterea trebuie interpretata simultan ca fiind un concept teoretic, o realitate și o experiență”.

Momentul crucial care stabilește legătura profundă dintre dictatorul comunist și poporul român este anul 1968, moment în care Ceaușescu decide să ia o poziție fermă în ceea ce privește abuzurile comise de Uniunea Sovietică. Este poate cea mai importantă secvență din istoria comunismului românesc, care va reflecta în conștiința colectivă românească, imaginea unui lider reformator: “Persoana naturală a conducătorului este integral absorbită de corpul său politic: conducătorul devine figura partidului, întruparea poporului, imaginea clasei muncitoare”. În “Epoca de Aur” se ajunge într-un punct unde nu se mai poate face distincția clară dintre liderul partidului și partidul în sine. Cele două noțiuni se confundă, se dizolva una în cealaltă. Cenzura a reprezentat instituția-cheie în istoria comunismului ceaușist. De ce? Pentru că prin intermediul acesteia, Ceaușescu a reușit să creeze o cultură comună, o națiune nediferențiată, o conștiință colectivă. Cenzura a acționat pe două direcții: în primul rând, s-a axat pe epurarea “dușmanilor de clasă”, a celor ce aveau păreri negative în ceea ce privește noul regim politic existent, a celor ce se împotriveau apariției individului “multilateral dezvoltat”; în cel de-al doilea rând, cenzura a susținut crearea unei noi literature, a unei noi istorii, a unui “nou front științific”. Așadar, funcția principală a cenzurii comuniste a fost aceea de a crea o nouă societate, o noua cultură, un “om nou”, care să fie în stare să promoveze valorile unei lumi utopice, caracterizată de minciună, mercantilism, clientelism politic și dispreț față de ființa umană. Nicolae Ceaușescu a reușit, atât prin intermediul complicilor săi, cât și prin impresia falsă pe care a creat-o la nivelul societății românești, să devină liderul de necontestat, încât nimeni nu se încumeta să adreseze vreo acuză la adresa acestuia.

Din momentul în care, conștiința colectivă a început să se facă simțită la nivelul societății românești, legitimitatea lui Nicolae Ceaușescu și a sistemului politic creat de acesta a devenit de necontestat: “ideile clasei guvernante devin ideile de conducere ale întregii societăți, și astfel se asigură o justificare ideologică pentru existența unor contradicții în cadrul puterii”. De aici putem concluziona faptul că societatea românească și-a acceptat condiția sa, nu pentru că a crezut în forța morală a unui regim, caracterizat de o disoluție a valorii, ci pentru că a conștientizat neputința sa în fața acestuia. Populația română a preferat să treacă cu vederea anumite etape ale comunismului ceaușist, deoarece și-a dat seama că anumite alternative ar putea avea consecințe nefaste.

Prin controlul conștiinței, al limbajului, individul este supus unei divizări interioare: el poartă o luptă lăuntrică, între eul său și eul creat; de asemenea, prin regenerare, înțeleasă atât din punct de vedere politic cât și social, individul capătă conștiința de sine, este conștient de propriile calități morale și spirituale, numai dacă refuză să participe la minciună. Refuzul de a se înjosi pe sine prin sine este singura modalitate de a face minciuna să mai existe.

Una din caracteristicile epocii Ceaușescu a fost legitimarea puterii sale prin intermediul istoriei; după 1970 se observă o deplasare a istoriei dinspre contemporaneitate spre Antichitate; dictatorul se folosește de istorie pentru a se proiecta din voievod în voievod, prin daci și traci, până când ajunge să fie rudă cu regele Burebista. Invocând național-comunismul, Ceaușescu se regăsea în înaintașii săi; era conștient de amăgirile și iluziile, pe care le trăia, dar nu voia să creadă acest lucru, deoarece își dorea foarte mult o Românie ca pe vremea înaintașilor săi. Istoria reprezenta pentru dictator un nou refugiu, o nouă modalitate de a se înfătișa în fața oamenilor, ca un om predestinat să ofere poporului bunăstare și fericire. Folosirea istoriei, a culturii naționale, a strategiilor politice, nu demonstrau decât un singur lucru: Ceaușescu era avid de putere și trebuia să o mențina cu orice preț; era evident că după 1970, discursul naționalist devenise politica de stat; invocând specificul istoric al națiunii române, Ceaușescu a început să definească din ce în ce mai mult națiunea, prin intermediul marilor conducători, pe care i-a avut, fiind de părere că “națiunea în sine”, are nevoie de un lider, care să fie capabil să stimuleze potențialul existent al acesteia; prin aceste măsuri dictatorul a dorit să inculce oamenilor ideea de devotament, de patriotism, pe care acesta o are pentru țară.

Epoca ceaușistă poate fi denumită drept o “epoca a imaginii”, datorită nenumăratelor eforturi care se făceau, pentru că reproducerea vizuală sau auditivă a liderului de necontestat să fie aproape perfectă. Televiziunea Română a jucat un rol extrem de important, în ceea ce privește construirea unei imagini favorabile în jurul președintelui țării. Bineînțeles, că liderul comunist a impus un program de vizionare strict. Tabelul de mai jos evidențiază controlul riguros al programului de vizionare:

Tabel 1

Informația era cât se poate de controlată, pentru a nu oferi prilejul individului de a emite opinii contrare realității românești existente. Orice program al Televiziunii Române începea cu vizita de lucru a lui Nicolae Ceaușescu într-unul din județele țării. Îndoctrinarea intensă a populației s-a realizat pe această cale. Din buletinul de știri nu lipsea niciodată cuplul prezidențial, dar mai ales Nicolae Ceaușescu. Programul începea cu liderul comunist și se termina tot cu acesta. Deși regimul ceaușist, la început, s-a caracterizat printr-o susținere unanima din partea poporului român, pe parcurs acesta a neglijat voit așteptările cetățenilor. În jurul anilor ’80, când situația politică, economică și socială a României începuse să se agraveze, din cauza datoriilor externe, regimul Ceaușescu începea să piardă din popularitatea pe care și-o câștigase până atunci: “acest lucru avea să grăbească prăbușirea sa”. Se poate spune că dictatorul a avut în mână toate pârghiile puterii, însă nu a știut să profite de ele. Obsesia grandorii, politica utopică dusă în numele unei idei, de la început falimentară, falsă preocupare pentru problemele cetățenilor, clientelismul politic și demagogia împinsă la paroxism au compromis regimul politic ceaușist: “caracteristică momentului este că sufletul mediocru, știindu-se astfel, are cutezanța de a afirma drepturile mediocrității și le impune pretutindeni”.

IVc) Revoluția din decembrie ’89 ca efect al regimului comunist ceaușist

Moto: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim!

De Crăciun ne-am luat rația de libertate!

Ceaușescu nu uita, vrem pantofi din pielea ta!

(scandări din decembrie ’89)

Prima acțiune de contestare a regimului comunist din România a avut loc pe data de 1-3 august 1977, când minerii din Valea Jiului, nemulțumiți de o lege a salariilor ce urma să intre în vigoare, au protestat față de precara gestionare a activității din zona respectivă. Trimisul lui Ceaușescu la fața locului, Ilie Verdeț (prim-ministru la acea dată), nu a fost în stare să facă față celor peste douăzeci de mii de mieri adunați. Ei solicitau venirea președintelui țării, pentru a putea sta de vorba cu el și pentru ca acesta să le soluționeze problema. Pe data de 3 august, șeful statului sosește pentru a calma spiritele înfierbântate. Văzându-se prins în mijlocul a peste treizeci de mii de mineri, Ceaușescu are un sentiment de teamă și încearcă să-i liniștească pe mineri în stilul specific, apelând la promisiuni deșarte. Bineînțeles că ulterior acțiunii, dictatorul a făcut tot posibilul pentru a-i pedepsi pe cei care inițiaseră această grevă. Securitatea a apelat la metodele sale de liniștire a “agitatorilor” și “oamenilor de nimic” care au îndrăznit să aibă discursuri împotriva partidului: o parte din mineri au fost deportați, unii au fost chinuiți de Securitate prin bătăi, explicându-li-se că pe viitor să nu mai manifeste o astfel de atitudine, iar alții au suportat pedepsele cu închisoarea de la 2 la 5 ani.

Greva minerilor din Valea Jiului a fost prima manifestare de amploare din istoria regimului ceaușist, izvorâtă din neplăcerile cu care oamenii se confruntau zi de zi. Este și primul semn, în opinia mea, în care populația a început să conștientizeze diferențele enorme dintre promisiunile comuniste și realitatea dureroasă.

O a doua manifestare anticeaușistă a avut loc la Brașov în ziua de 15 noiembrie 1987. Brașovul era un oraș care nutrise un sentiment de adeziune față de reformele liderului sovietic, Mihail Gorbaciov. Nemulțumiți de condițiile mizere în care lucrau, de lipsa de echipament specific, de salariile derizorii, muncitorii au organizat un protest de amploare în dimineața zilei de 15 noiembrie. Încercând să stabilească un dialog cu conducerea întreprinderii, muncitorii au fost apostrofați cu tot felul de apelative grosolane, pentru a fi intimidați și opriți din revolta pe care o iscaseră: “ Ce, ba, animalelor, nu vreți să lucrați?”. Modalitățile de pedepsire a celor ce au provocat această revoltă au fost extrem de dure. Anchetele s-au desfășurat fără oprire, până ce au fost descoperiți toți vinovații. Modalitățile în care s-au comportat ofițerii de Securitate cu cei anchetați au fost de nedescris: injurii, batjocură, chinuri groaznice, maltratări, unii dintre ei murind la scurt timp după nefericitul incident, datorită sechelelor fizice și psihice, din timpul anchetei. Chiar dacă în perioada lui Gheorghiu-Dej se vorbea de un comportament inuman și bestial aplicat oamenilor, de către ofițerii de securitate, în vremea lui Ceaușescu acesta nu suferă nici o transformare în bine. Metodele rămân aceleași, numai că sunt bine ținute sub control, pentru a nu fi aflate de populație. Individul era tratat cu dispreț și indiferență, pentru a-și pierde respectul față de sine. Minciuna a devenit în scurt timp instrumentul principal în ceea ce privește restructurarea gândirii și a mentalității în societatea românească; de asemenea minciuna era arma principală pentru deformarea relațiilor interpersonale; aceasta servea foarte bine și ca un mijloc de reinventare, de remodelare a sistemelor individuale de “norme morale și etice”. Astfel, minciuna a reprezentat pilonul principal pe care s-a axat regimul comunist din România, atunci când a început procesul de restructurare a societății, mai precis de formare a “omului nou”. De ce a avut un asemenea succes, acest proces masiv de comunizare a societății? Răspunsul poate fi foarte simplu: a fost răpită conștiința individuală; nimeni nu gândește decât în termeni ce implică întregul, colectivitatea, și nu individualul; toată lumea gândește după un eșantion prestabilit, nimeni nu are voie să treacă de limita impusă de acesta; dreptul la părerea personală nu există; unicitatea fiecarui individ în parte a fost anulată, pentru că cenzura reprezenta noua politică a regimului proaspăt instaurat (prin frauda și teroare). Individul a fost privat de conștiința de sine, nemaiputând face diferență între eul său și lumea exterioară; totul și-a pierdut sensul într-un neant împăienjenit de regimul comunist.

Tumultoasele evenimente din 1977 și 1987 aveau să anunțe ceea ce se va întâmpla în decembrie 1989. În acel an România era ca o bombă gata să explodeze la cea mai mică scânteie. Imaginea lui Ceaușescu, atât pe plan național cât și pe scena politică internațională, se degradase. Acesta era caracterizat drept unul “dintre ultimii dictatori staliniști din lume”. De ce? Pentru că nu scăpase de obsesia proiectelor megalomane, de industrializarea masivă a țării și era un adversar feroce al lui Mihail Gorbaciov. Stalinist convins voia să izoleze cât mai mult România pentru a nu ajunge în stadiul Uniunii Sovietice. Dictatorul comunist era un individ căruia îi displacea noul, refuza orice încercare de reformare, de restructurare a societății românești, era un inamic al factorului modernizator. Înțelegea modernizarea doar prin procesul de industrializare puternică a României, însă factorul principal al însușirii modernității este individul.

Prima izbucnire a revoluției din decembrie ’89 a avut loc la Timișoara în data de 15 decembrie, care inițial nu se anunțase a fi o revoluție. Totul a plecat de la un mic grup de persoane, care militau în jurul casei păstorului maghiar reformat, Laszlo Tokes, acesta urmând a fi arestat datorită înverșunării cu care lupta pentru drepturile sale religioase. Așadar, inițial acest protest era o formă de solidaritate a minorității maghiare, față de liderul lor spiritual. Ulterior i s-au adăugat alți cetățeni ai orașului, transformând acest protest într-o demonstrație împotriva regimului.

Timișorenii au fost primii români, care au înțeles necesitatea unei schimbări, a unei transformări radicale a societății românești. Ce i-a motivat pe timișoreni? Dorința de libertate, credința într-o societate bazată pe respectarea drepturilor omului, promovarea ideii de justiție socială și simplul crez într-o “viață publică și privată decentă”. Timișoara a fost primul oraș din țara care a deschis românilor ușa către libertate. Totul a degenerat într-o luptă sângeroasă, atunci când forțele de ordine au deschis focul asupra manifestanților, din ordinul lui Ceaușescu. Neapreciind pericolul iminent, liderul de la București părăsește țara, cu scopul de a face o vizită în Iran. Reîntors în țară Ceaușescu, anunță la televizor organizarea pe data de 21 decembrie 1989 a unei adunări populare, pentru a-și expune punctul de vedere, mai precis opoziția politică reformistă dusă de Gorbaciov. De la statutul de “răsfățat” al Occidentului și “aliat incomod” pentru Uniunea Sovietică, liderul comunist român, ajunsese ca în 1989 să fie detestat de ambele puteri și considerat ca inutil. În timpul discursului rostit de Nicolae Ceaușescu de la celebrul balcon, mulțimea se dezlănțuie și nu mai poate fi oprită. Dictatorul simte că nu mai poate stăpâni mulțimea, deși încearca, și se retrage în interiorul sediului. Alertat de furia mulțimii, acesta cere un elicopter cu care părăsește sediul central al P.C.R.: “[…] comunismul românesc a încercat să câștige un anumit sprijin popular propunând societății în ansamblu un anumit număr de forme procedurale de participare politică și economică”, însă tocmai acest sprijin s-a întors împotriva regimului și bineînțeles a lui Nicolae Ceaușescu. Bucuria eliberării de furia poporului nu va ține foarte mult. Cuplul prezidential este prins și în urma unei “sumare proceduri juridice” ce a avut loc la Târgoviște, Nicolae și Elena Ceaușescu sunt condamnați la moarte. Moartea cuplului dictatorial nu a însemnat și dispariția mentalității comuniste.

Fie-mi îngăduit a afirma că a fost o măsură luată de linia a doua din partid, în frunte cu liderul din umbra, Ion Iliescu, și conștientă de schimbările ce aveau loc în toată Europa Est-Centrala. Revoluția din decembrie 1989, pare să nu fi adus cu ea foarte multe schimbări, în afară de “concedierea” regimului comunist, adică ștergerea imediată și ireversibilă a trecutului. Așa cum afirma profesorul Barbu, prin revoluția din ’89, regimul comunist a dat naștere, în primul rând, societății civile, adică acelor organisme abilitate, care-și propun să vină în întâmpinarea solicitărilor populației, indiferent de problemele ce apar, sociale, politice, economice, de sănătate, etc, și în al doilea rând, “și-a asigurat supraviețuirea”; însă, dispariția regimului comunist, nu a însemnat nașterea democrației ca alternativă politică a defunctului sistem totalitar. Etimologia cuvântului revoluție este destul de interesantă și incitantă. Fiind chestionați de sociologii ruși, țăranii răspundeau că acest cuvânt înseamnă “samovolșcina”, adică, într-o traducere aproximativă “să faci ce vrei”. În istoria contemporană, cuvântul revoluție, tinde să își lărgească orizontul, fiind asociat altor interpretări cum ar fi: îmbunătățit, complet nou, diferit de ceea de era anterior.

Nu putem vorbi de o revoluție, în termenii unui proiect conceput de către cetățeni și privit ca o formă de manifestare față de regimul comunist, însă putem vorbi de revoluția decembristă în termenii unei lovituri de stat, lovitură spontană, ce a venit ca o întâmpinare a “imaginarului colectiv”. Demiterea guvernului existent, fuga dictatorului și condamnarea la moarte, nu au adus schimbări majore în spațiul politic și în planul social. Această scenă a fost doar explozia urii unui popor, care pentru o fracțiune de secundă, s-a văzut liber și a deținut puterea fizică. Dispariția ideologiei și a mentalității comuniste, ar fi constituit adevărata revoluție, și nu dispariția prin execuție a liderului comunist. Cripto-comuniștii (foștii activiști de partid, aparatciki) reprezintă astăzi în România, clasa politică dominantă și încearcă să se distanțeze cât mai mult de ceea ce în trecut a însemnat regim totalitar.

Concluzii

În urma analizării acestui subiect, se poate afirma că regimul ceaușist nu a fost nici pe departe unul așa cum îl anunțase “autorul său”. Perioada comunistă din România a fost marcată de un amplu proces de marginalizare și dezumanizare a individului și de anulare a realității; singurul adevăr pertinent era Partidul, deoarece nu se putea concepe o lume nouă, comunistă, populată de “burghezi deghizați”. Așadar, în afara colectivității, individul nu avea identitate, el se definea numai în raport cu ceilalți și în cadrul unei mulțimi amorfe, lipsită de orice urmă de personalitate. Acești indivizi reprezentau rezultatul unui proces de profanare a ființei și a conștiinței umane.

În cei cincizeci de ani de existență forțată, caracteristica antidemocratică și antipopulară a atins cote paroxistice. Apogeul este înregistrat în timpul lui Nicolae Ceaușescu, un stalinist pasionat, care a reușit să convingă un întreg popor de nonconformismul politic al acestuia, tradus în termenii opoziției față de abuzurile Uniunii Sovietice: “După părerea mea – preciza liderul comunist – știința conducerii cuprinde toate sectoarele si domeniile societății, în fond, întreaga activitate umană”. Lipsit de scrupule, fiind caracterizat de un machiavelism grosolan și având o ambiție irațională, Ceaușescu a căzut în propria-i cursă. Regimul comunist promovat de acesta a fost unul de tip primitiv, lipsit de diplomație, axat pe minciună, teroare, cenzură; bineînțeles acesta a ajuns la putere slujind interesele Uniunii Sovietice, dar în anii ’70, acesta a schimbat strategia politică, detașându-se de internaționalismul sovietic propus de Stalin și adoptând calea naționalismului.

De ce a optat liderul comunist pentru această schimbare? Întrebarea își găsește răspunsul în incapacitatea unui lider de a conduce o națiune, o țară, pe care în douazeci și cinci de ani de guvernare, a adus-o în pragul sărăciei și al mizeriei. Încă de la începutul venirii sale la putere, dictatorul nu a urmărit altceva decât consolidarea și legitimarea propriei puteri, iar mijloacele de care s-a folosit pentru a-și atinge scopul au fost: discursul naționalist și minciuna, care a avut un loc privilegiat în toate aspectele vieții sociale, economice și politice. Nicolae Ceaușescu nu a dorit altceva decât valorificarea și promovarea imaginii sale, pe plan internațional, mai întâi pentru a crea impresia unui lider comunist care gândește și acționează independent de Uniunea Sovietică și de comunismul reformator al lui Gorbaciov, și în al doilea rând, pentru a distrage atenția populației românești, de la colapsul economic și sărăcia, care amenințau din ce în ce mai mult dezvoltarea României. Liderul comunist făcuse o obsesie în a-și demonstra tenta naționalistă față de poporul său și invocând de nenumărate ori măreția și valoarea inestimabilă a acestui popor, precum și a conducătorilor ce l-au precedat. Măsurile luate de Ceaușescu la nivel național: reabilitarea istoriei, reintegrarea scriitorilor români în cultura națională, “minirevoluția culturală”, discursurile naționaliste, nu au reprezentat decât acțiuni cu caracter propagandistic, oferind liderului comunist posibilitatea legitimării și consolidării puterii.

Exploatarea până la epuizare a individului, disprețul față de personalitatea acestuia, indiferența față de doleanțele sale, neajunsurile la care a fost supusă populația, a dus în cele din urmă la prăbușirea regimului comunist din România. Alexandru Paleologu, personalitate marcantă a spațiului românesc, considera că în decembrie 1989 se pregătea o lovitură de stat cu ajutorul Securității, dar că “aceasta a fost devansată de revolta populară de la Timișoara”. Conștientă de amploarea mișcărilor ce aveau loc în Europa, nomenclatura comunistă din România a dorit să se ralieze noilor tendințe în politică. Prin “conversie”, o bună parte a elitei comuniste din România și-a asigurat continuitatea postdecembristă și s-a constituit în actorul principal și decisiv al tranziției românești. Peisajul politic românesc postdecembrist este unul destul de fragil. De ce? Pentru că liderii totalitari (și aici mă refer la Nicolae Ceaușescu) au folosit mecanismul existent al guvernării pentru a-l perverti, iar liderii democratici trebuie să pornească de la zero, pentru a scoate societatea din starea profundă de demoralizare în care se află, iar acest lucru face din tranziție un proces dificil, dar nu imposibil.

Discursul politic ceaușist nu a oferit o viziune clară asupra realității, ci una deformată. Scopul acestuia este de a glorifica persoana liderului și de a construi un model prin intermediul ei, oferind o dimensiune educativă.

În urma analizei intreprinse, sper că am reușit să-mi demonstrez teza principală de la care am plecat. Consultarea lucrărilor de specialitate și posibilitatea unui interviu realizat cu d-na prof. univ. Ioana Anastasiu (disident al regimului comunist, persecutată împreună cu întreaga familie, înainte și după 1990) m-au făcut să înțeleg metamorfozele experimentului comunist ceaușist si reminiscențele acestuia în perioada de tranziție. De fapt, o dată ce românii au intrat în anii '90, nu a mai existat nici un grup politic semnificativ care să se declare în mod public descendentul atotputernicului Partid Comunist Român de altădată. În mod paradoxal, aceasta poate fi una dintre cele mai surprinzătoare moșteniri ale socialismului lui Ceaușescu: a abuzat de retorica leninistă într-o asemenea măsură, încât a devenit imposibil chiar și pentru cei care au rămas loiali dogmelor vechii credințe să admită acest lucru fără riscul de a fi disprețuiți și ridiculizați. Este cât se poate de limpede că Ceaușescu nu a știut să se folosească de anumite condiții internaționale pentru a se desface și mai mult de ruși. Dimpotrivă, politica sa economică, nepricepută a adus țara și mai mult la cheremul Moscovei, lipsind-o de avantajele pe care reușise să și le câștige la începutul anilor 70. Prăbușirea regimului comunist reprezintă revoluții – schimbări de regim radicale, dramatice. Aceste schimbări, spre deosebire de multe dintre schimbările de regimuri din istoria Americii Latine sau a Asiei de Sud, au fost strâns legate de transformări ideologice și culturale esențiale.

Nu trebuie să ne îndoim de viitorul pe care-l poate avea România, pentru că dacă facem acest lucru, e clar că nu vom avea nici un viitor; însă democrația este “…un proiect filosofic: cel mai vulgar regim cere cea mai rafinată gândire”.

Bibliografie

ALMOND Mark, Decline without fall Romania under Ceaușescu, Alliance Publishers Ltd., for the Institute for European Defence and Strategic Studies, London, 1988.

ANTOHI Sorin, Exercițiul distanței Discursuri, societăți, metode, ediția a II-a neschimbată, cu un cuvânt înainte al autorului, Nemira, București, 1998.

BABEȚI Corina și UNGUREANU Cornel (ed.), Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Polirom, Iași, 1997.

BARBU Daniel, Politica pentru barbari, Nemira, Bucuresti, 2005.

BARBU Daniel, Republica absentă Politică și societate în România postcomunistă, Nemira, București, 1999.

BARBU Daniel, Sapte teme de politică românească, Antet, București, 1997.

BEHR Edward, Sărută mâna pe care n-o poți mușca, traducere din franceză de Doina Jela Despois și Brândușa Palade, Humanitas, București, 1999.

BERDIAEV Nicolai, Originile și sensul comunismului rus, ediția a II-a, traducere de Ioan Mușlea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

BESANÇON Alain, La falsification du Bien Soloviev et Orwell, Julliard, Paris, 1985.

BESANÇON Alain, Originile intelectuale ale leninismului, traducere de Lucreția Văcar, Humanitas, București, 1993.

BOIA Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, ediția a IV-a, Humanitas, București, 2005.

BOIA Lucian, Mitologia stiințifică a comunismului, Humanitas, București, 1999.

BOIA Lucian, Miturile comunismului românesc, Editura Universității din București, 1997.

BURDEAU Georges, Traite de science politique, vol. I, Paris, 1966.

CARPINSKY Anton, Știința politică, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1998.

CEAUȘESCU Nicolae, Activitatea ideologică și politico-educativă – puternica forță a dezvoltării societății socialiste, Editura Politică, București, 1986.

CEAUȘESCU Nicolae, Afirmarea spiritului revoluționar în toate domeniile de activitate – Texte alese, Editura Politică, București, 1989.

CEAUȘESCU Nicolae, Cuvântare la Congresul al II-lea al educației politice și culturii socialiste 25 iunie 1982, Editura Politică, București, 1982.

CEAUȘESCU Nicolae, Opere alese 1971-1975, vol. 2, Editura Politică, Bucuresti, 1982.

CEAUȘESCU Nicolae, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. 3, Editura Politică, București, 1969.

CESEREANU Ruxandra, Decembrie‘89 Deconstrucția unei revoluții, Polirom, Iași, 2004.

CIOROIANU Adrian, Pe umerii lui Marx O introducere în istoria comunismului românesc, Curtea Veche, București, 2005.

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – Raport final, București, 2006.

CONSTANTINIU Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediția a III-a revăzută și adăugită, Univers Enciclopedic, București, 2002.

DAHRENDORF Ralf, După 1989. Morală, revoluție, societate civilă, traducere din engleză de Mona Antohi, Humanitas, București, 2001.

De ce trebuie condamnat comunismul, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, volumul I, Polirom, Bucuresti, 2006.

DELETANT Dennis, Ceaușescu și securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989, traducere din engleză de Georgeta Ciocâltea, Humanitas, București, 1995.

DELETANT Dennis, România sub regimul comunist, în românește de Delia Răzdolescu, ediția a 2-a revăzută, Fundația Academia Civică, București, 2006.

DOBROGEANU-GHEREA Constantin, Neoiobăgia: studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Editura Librăriei Socec, București, 1910.

DURA Ioan Pr. Dr., Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor și considerații privitoare la acestea, cu o prefață de Pr. Mina Dobzeu, Harisma, București, 1994.

DURAND Gilbert, Imaginarul Aventurile imaginii: imaginația simbolică, traducere din limba franceză de Muguraș Constantinescu și Anișoara Bobocea, Nemira, București, 1999.

DURANDIN Catherine, Nicolae Ceaușescu – Adevăruri și minciuni despre un rege comunist, traducere de Simona Modreanu, Nemo, Iași, 1992.

Encyclopedia of Nationalism. Leaders, Movements and Concepts, vol. 2, Academic Press, A Harcourt Science and Tehnology Company, 2001.

ENGELS Friedrich, Principiile comunismului, traducere din germană de M. Rolici, cu o prefață de P. Constantinescu-Iași, Galati Bârlad: Tipografia și Legătoria de cărți N.Peiu: Casa Poporului, 1923.

FICEAC Bogdan, Cenzura comunistă și formarea omului nou, prefață de Daniel Barbu, postfață de Petru Ignat, Nemira, București, 1999.

FICEAC Bogdan , Tehnici de manipulare, Nemira, București, 1996.

FISCHER-GALAȚI Stephen, România în secolul al XX-lea, traducere de Manuela Macarie, cuvânt înainte de Kurt W. Treptow, Institutul European, 1998.

GABANYI Anneli Ute, Revolutia neterminata, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1999.

GASSET Jose Ortega Y, Revolta maselor, traducere din spaniola de Coman Lupu, editia a II-a revazuta, Humanitas, Bucuresti, 2002.

GEORGESCU Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, editia a IV-a, Humanitas, București, 1995.

GEORGESCU Vlad, România anilor 80, Jon Dumitru – Verlag, București, 1995.

GILBERG Trond, Nationalism and communism in Romania: The rise and fall of Ceausescu’s Personal Dictatorship, Boulder, Co.: Westview Press, 1990.

GILLET Olivier, Religie și naționalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, traducere de Mariana Petrișor, Editura Compania, București, 2001.

GIURESCU Dinu C., Distrugerea trecutului Romaniei, Museion, Bucuresti, 1994.

HEINEN Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail, mișcare socială și organizație politică: o contribuție la problema fascismului internațional, ediția a II-a, traducere din germană de Cornelia și Delia Esianu, Humanitas, București, 2006.

HUNTINGTON Samuel P., Ordinea politică a societăților în schimbare, traducere de Horațiu Stamatin, Polirom, Iași, 1999.

IERUNCA Virgil, Fenomenul Pitești, Humanitas, București, 1990.

IGNA Vasile, Marx contra Isus Repere ale confruntării dintre creștinism și comunism, antologie de texte, prezentare și prefață de Vasile Igna, Editura Universal Dalsi, București, 2004.

IONESCU Ghiță, Communism in Rumania 1944-1962, Oxford University Press, 1964.

KERTZER David, Ritual, politică și putere, traducere de Sultana Avram și Teodor Fleșeru, cuvânt înainte de Radu Florescu, Univers, București, 2002.

KUNZE Thomas, Nicolae Ceaușescu O biografie, traducere de Alexandru Teodorescu, Editura Vremea, București, 2002.

LABIȘ Nicolae, Albatrosul ucis, ediție îngrijită și postfață de Gheorghe Tomozei, Editura pentru Literatură, București, 1966.

LAPIERRE J. W., Essai sur le fondement du pouvoir politique, Edition Oprys, Aix-en-Provence, 1968.

LENSKI Gerhard Emmanuel, Putere și privilegii: o teorie a stratificării sociale, traducere de Dan Ungureanu, Amarcord, Timișoara, 2002.

LUNGU Corneliu Mihai și RETEGAN Mihai, (coord.), 1956- Explozia. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, Univers Enciclopedic, București, 2006.

MARX Karl si ENGELS Friedrich, Manifestul Partidului Comunist, ediție îngrijită de Cristian Preda, comentarii de Cătălin Avramescu, Radu Cosașu, Ion Ianoși, Nemira, București, 1998.

Mic dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, București, 1972.

MILLON-DELSOL Chantal, Ideile politice ale secolului XX, traducere de Velica Boari, Polirom, București, 2001.

MILLS Charles Wright, The Power Elite, Oxford: Oxford University Press, 1968.

NEUMAN Frany, The Democratic and the Authoritarian State, The Falean's Vennigpress, 1954.

NEUMANN Victor, Ideologie și fantasmagorie: o perspectivă comparativă asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală, Polirom, Iași, 2001.

ORWELL George, Collected Essays, Mercury Books, London, 1961.

ORWELL George, O mie nouă sute optzeci și patru, traducere de Mihnea Gafița, Univers, București, 1991.

OPREA Marius si OLARU Stejărel, Ziua care nu se uită: 15 noiembrie 1987, Brașov, Polirom, Iași, 2002.

PACEPA Ion Mihai, Orizonturi roșii: memoriile unui șef al spionajului comunist, traducere din engleză de Radu G. Toader, New York: Editura ziarului “Universul”, 1988.

PAIUȘAN Cristina și CIUCEANU Radu, Biserica Ortodoxa Română sub regimul comunist 1945-1989, vol. I, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001.

PETCU Ion, Ceaușescu un fanatic al puterii: biografie neretușată, Editura Românul, București, 1994.

PIPES Richard, Scurtă istorie a revoluției ruse, traducere din engleză de Cătălin Pârcălabu, Editura Humanitas, București, 1998.

PREDA Cristian, Modernitatea politică și românismul, Nemira, București, 1998.

TĂNASE Stelian, Clienții lu’ Tanti Varvara. Istorii clandestine, Humanitas, București, 2005.

TĂTARU-CAZABAN Miruna, (coord.), Teologie și politică. De la Sfinții Părinți la Europa Unită, introducere de Mihai Șora, Anastasia, București, 2004.

THOM, Limba de lemn, traducere de Mona Antohi, studiu introductiv de Sorin Antohi, Humanitas, București, 1998.

TISMĂNEANU Vladimir, Reinveantarea politicului, Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, traducere de Alexandru Vlad, studiu introductiv de Dan Pavel, Polirom, Iași, 1999.

TISMĂNEANU Vladimir, Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor, traducere de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Polirom, Iași, 1999.

TISMĂNEANU Vladimir, Stalinism pentru eternitate O istorie politică a comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, postfață de Mircea Mihăieș, Polirom, Iași, 2005.

VEIGA Francisco, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941 Mistica ultranaționalismului, traducere de Marian Ștefănescu, Humanitas, București, 1993.

VERDERY Katherine, Compromis și rezistență: cultura română sub Ceaușescu , traducere de Mona Antohi și Sorin Antohi, Humanitas, București, 1994.

VOSLENSKY Michel, Nomenklatura: The Soviet Ruling Class, translated by Eric Mosbacher, preface by Milovan Djilas, New York: Doubleday, 1984.

WIERZBICKI Piotr, Structura minciunii, traducere și notă asupra ediției de C. Geambașu, cu un cuvânt înainte al autorului, postfață de Bogdan Ficeac, Nemira, București, 1996.

Surse

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=8445&art=21990&cHash=53eec86135

http://links.jstor.org/sici?sici=0010-4159%28197104%293%3A3%3C283%3ATCTCMD%3E2.0.CO%3B2-L