Mass Media, de la Comunicare la Comuniune
Introducere
„În pofida cercetărilor neobosite și a celor mai mari eforturi analitice ale cercetătorilor care au studiat comunicarea în ultima jumătate de secol, nu suntem siguri ce înseamnă această schimbare, cum ne influențează ea din punct de vedere individual sau colectiv, sau cum va modela ea viitorul nostru. Cu alte cuvinte, implicațiile, influențele și consecințele dezvoltării impenuoase a mass-media sunt, până în prezent, incomplet înțelese. Totuși, în prezent este clar că mass-media influențează publicul și întreaga societate”.
Această concluzie a specialiștilor în domeniul cercetării fenomenului comunicațional este un semn și o constatare a unei neputințe reale din partea oamenilor de știință în abordarea acestei probleme. Urmând criteriile gândirii științifice, cercetătorii mass-media s-au limitat să-i canalizeze atenția asupra formelor și mijloacelor de difuzare și mai puțin asupra conținutului ca scop ultim, asupra tehnologiilor, în detrimentul omului creator al acestor tehnologii.
Pe de altă parte sondajele din ultimii zece ani indică o neîncredere din ce în ce mai mare a publicului în mijloacele de comunicare. Acest fenomen se datorează nu numai unei situații obiective în spațiul mass-media (calomnii, minciuni, corupția și interesele financiare), dar și mediatizării insuficiente a fenomenului comunicării de masă; funcțiile, obiectivele, structura, mijloacele și în general problemele esențiale și de rutină cu care se confruntă mass-media contemporană în viața ei profesională de zi cu zi. Cu alte cuvinte tendința mass-media este de a discuta, în general, despre alții și mai puțin despre realizările și neajunsurile proprii.
În fața acestor provocări, cercetarea comunicării are nevoie de o nouă viziune de abordare, o viziune holistică, integrală, bazată pe spiritualitatea creștină milenară o spiritualitate a comunicării și comuniunii existențiale, legată de comuniunea tainică a Sfintei Treimi. În viziunea creștină, comunicarea este un dat ontologic al existenței. Chiar existența în sine este o comunicare care tinde spre comuniune, iar prototipul relației interumane este însuși Dumnezeu, Care este în esența Sa o comuniune de trei Persoane. „Taina comuniunii absolute a Prea Sfintei Treimi a fost descoperită lumii în mod deplin prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. De aceea numai prin El avem acces la o viață umană reală, adică la o viață în comuniune, deoarece prin El am primit Duhul lui Dumnezeu, care este Duhul comuniunii. (…) Această comuniune sau această viață în comuniune se realizează în Biserică, trupul tainic a lui Hristos și templu al Duhului Sfânt”.
„Societatea omenească trece în prezent printr-o gravă criză morală și spirituală. Pretutindeni se întâlnesc neliniștea, războiul, ura, dezintegrarea vieții familiale, corupția tineretului. Toate aceste sunt un produs al vieții fără de Dumnezeu, toate sunt cauzate de absența „credinței care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6). Această boală spirituală a veacului nu poate fi vindecată prin măsuri politice, economice sau culturale, ci numai prin cuvântarea de Dumnezeu și trăirea acesteia. (…) Niciodată n-a fost atâta nevoie de cuvântul lui Dumnezeu, de teologie ca în ceasul de față, după ce am parcurs atâtea decenii pustia comunismului ateu, iar astăzi turma cuvântătoare a Bisericii străbune este bântuită de magi și yoghini, de vrăjitori și astrologi, de prezicători și ghicitori prin care diavolul reușește să înghită multe suflete în abisul infernului. Vidul spiritual a lumii secularizate, în care trăim astăzi, nu poate fin umplut cu surogate paranormale, care subminează echilibrul și sănătatea omului, ci cu învățătura sănătoasă, cu dreptarul adevărului oferit de teologie”.
Problema comuniunii în contextul lumii secularizate a fost și va rămâne în centrul preocupărilor teologilor ortodocși. Fiind întrebat: „Cum înțelegeți viața în comuniune a omului modern care are la îndemână comunicația și lumea informației?”, părintele Dumitru Stăniloae a răspuns: „Poți fi extrem de singur, chiar înconjurat de toată lumea, dacă nu ești capabil să fii într-o relație personală, daca nu poți simți căldura sufletească a celuilalt. Adevărata comuniune este o realitate concretă: să ai cealaltă persoana aproape lângă tine, să o auzi vorbind, să aibă cine să te asculte. Cu privire la aceasta, românescul „cuvânt” este unic și foarte semnificativ. El vine de la latinescul conventum, care înseamnă a fi în comuniune, a fi împreună cu cineva. Este mai mult decât un cuvânt. Este o acțiune. Este o mărturie a unuia către celălalt, este de asemenea o promisiune și o garanție că cei în dialog se ascultă unul pe celălalt”.
Din profunzimea spiritualității creștine reflectată în operele teologilor, ale căror citate le-am folosit mai sus, putem deduce un adevăr fundamental pentru tema pe care o vom aborda în această lucrare, și anume: comunicarea interumană sau comunicarea de masă indiferent de mijlocele folosite trebuie să aibă ca sursă și ca scop comuniunea. „Fără Hristos, în ciuda oricărui progres cultural, tehnic sau economic, speranțele omenirii se destramă ca niște pânze de păianjen fiindcă setea de absolut rămâne nesatisfăcută”. De aceea, după convingerea unui alt teolog însemnat „… comuniunea sacramentală cu Hristos în Duhul Sfânt, ce se realizează în Biserică, reprezintă o cale reală de depășire atât a individualismului, promovat de ideologiile liberale, cât și de a colectivismului, promovat de cele sociale și, de asemenea, de evitare a oricărei forme de dictatură care disprețuiește persoanele. În unitatea–comuniune a spațiului eclesial fiecare persoană umană are o valoare veșnică și ca atare este prețuită și respectată în identitatea ei ireductibilă”.
Capitolul I
Comunicarea și mass-media
„Comunicarea umană este esența legăturilor interumane exprimată prin capacitatea de a descifra, permanent, sensul contactelor sociale realizate în vederea obținerii stabilității ori a unor modificări de comportament individual sau la nivel de grup.(…) Numind comunicarea umană „esența a legăturilor interumane” avem în vedere că aceasta este singura modalitate a ființei de a exista”. Din această perspectivă mass-media sau comunicarea de masă prin activitatea și obiectivele proprii, oglindește și definește felul de a fi a societății moderne, năzuințele și aspirațiile ei. De aceea, considerăm esențială definirea cât mai exactă a conceptelor de comunicare și mas-media, în abordarea fenomenului comunicațional și impactul mijloacelor de comunicare asupra omului și societății.
1. Conceptul de comunicare – între viziunea științifică și viziunea spirituală.
„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintr-un început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. El era viață și viața era lumina oamenilor…” (Ioan 1, 1-18)*. Acest pasaj biblic care se citește în fiecare an la slujba Învierii constituie nu numai temelia credinței creștine, dar și baza înțelegerii originii și sensul comunicării interumane, care își are izvorul și prototipul în comunicarea de iubire a Persoanelor Sfintei Treimi și a lui Dumnezeu cu creația.
Prin firea sa relațională, fiind creat după chipul Sfintei Treimi, omul nu poate să nu comunice, el este structural o ființă comunicațională. „Comunicarea este acel mod fundamental de interacțiune psihosocială fără de care oamenii nu ar putea să devină oameni și să cultive valori proprii”. Sensul profund al semnificației cuvântului comunicare se descoperă surprinzător în cercetarea originii a formei latine al acestui cuvânt. „Se presupune că la temelia formării verbului latin communico, -are, ar sta adjectivul munis, -e, al cărui înțeles era „care își face datoria, îndatoritor, serviabil”. Acest din urmă cuvânt a dat naștere unei familii lexicale bogate, din care reținem … communis – „care își împarte sarcinile cu altcineva”, iar mai târziu în epoca clasică, „ce aparține mai multora sau tuturor” (accepțiunea din sintagma „trăsături comune”), sursă a sensului derivat „obișnuit, banal” (ca în „substantiv comun”) și, probabil, municus, cuvânt neatestat în texte, dar reconstituit (între altele, și cu ajutorul unui muiniku, identificat în limba oscă). Acesta din urmă, prin mijlocirea derivatului său communicus în poate explica acceptabil pe communicare, termen însemnând la început punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură. Apoi, odată cu răspândirea creștinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, cuvântul desemnând împărtășirea credincioșilor în cadrul agapelor, ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai târziu.
Demn de notat este faptul că românii n-au reținut decât înțelesul cultural, eclesiastic, al lat. communicare, moștenit sub forma cuminecare. Preluarea recentă pe cale savantă și a sensului laic al cuvântului, reprezentat de neologismul comunicare a condus la apariția unui dublet etimologic bogat în semnificații. Cele două cuvinte surori dau seama împreună de ambivalența procesului de comunicare, evidențiindu-i dubla dimensiune, comunitară și sacră. Comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând și controlând raporturile „orizontale” dintre oameni, dar angajează totodată și aspirațiile lor „verticale”, într-o mișcare ascensională către planurile superioare ale realității. Nu poate trece neobservată, în această ordine de idei, paralela semnificativă cu dublu statut al cuvântului, care pe lângă înțelesul comun, situat în sfera semantică a comunicării are și pe acela de Logos, Verb divin, apropiat prin comunicare.
Așezată sub semnul cruciform al acestei duble orientări, comunicarea dobândește o rezonanță mai adâncă, un timbru metafizic, pe care definițiile uzuale îl refuză, din păcate”.
Definițiile actuale ale conceptului de comunicare vizează mai mult aspectul mecanic-procesual, cei ce contribuie la dificultatea elaborării unei definiții precise și acceptate în unanimitate. Pentru oamenii de știință „comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, menținut și modificat prin intermediul unor semne (împărtășite), care acționează potrivit unor reguli”. Filosoful american Charles Morris definește conceptul de comunicare ca „… punerea în comun, împărtășirea, transmiterea unor proprietăți unui număr de lucruri”. Definiția lui Ch. Morris este prea generală și deci inoperantă și pune pe același plan comunicarea unor proprietăți fizice (cum ar fi căldura, electricitatea sau radiația) și comunicarea interpersonală, ceea ce este inadmisibil.
„În mod obișnuit, când vorbim de un act de comunicare, există un emițător, subiectul care manifestă intenția de a comunica, un receptor, cel către care se îndreaptă actul comunicațional, și mesajul transmis sau conținutul comunicării”. Mesajul sau conținutul comunicării poate fi orice informație provenită din lumea obiectivă sau lumea subiectivă a omului. „Procesul care constă în primirea și utilizarea informației este, în viziunea lui Norbert Wiener, procesul pe care îl urmărim pentru a ne adapta la contingentele mediului ambiant și de a trăi eficient în acest mediu. (…) A trăi eficient înseamnă a trăi cu o informație adecvată”. În viziunea acestui autor comunicarea ține de esența vieții interioare a omului raportată la cea socială.
„Comunicarea umană se efectuează în sisteme și limbaje complexe care trec ușor de la limbaje verbale la cele neverbale, de la gest la simbol matematic sau al culorilor, de la sunete l la tonuri, de la ritmuri la tăceri… Cu ajutorul acestor mijloace sunt puse în mișcare, nu simple mărfuri de schimb, ci semnificații. Recunoașterea acestora este primul pas spre „împărtășirea întru ceva”. Acel ceva devine elementul comun, care unește”. Parafrazând pe autorul citat mai sus, putem afirma că decodificarea și înțelegerea semnificațiilor ascunse din diferite coduri comunicaționale ne invită la împărtășirea întru Cineva, Care devine elementul comun care ne unește. Și Acesta este Iisus Hristos, Dumnezeu și Cuvântulmediul unor semne (împărtășite), care acționează potrivit unor reguli”. Filosoful american Charles Morris definește conceptul de comunicare ca „… punerea în comun, împărtășirea, transmiterea unor proprietăți unui număr de lucruri”. Definiția lui Ch. Morris este prea generală și deci inoperantă și pune pe același plan comunicarea unor proprietăți fizice (cum ar fi căldura, electricitatea sau radiația) și comunicarea interpersonală, ceea ce este inadmisibil.
„În mod obișnuit, când vorbim de un act de comunicare, există un emițător, subiectul care manifestă intenția de a comunica, un receptor, cel către care se îndreaptă actul comunicațional, și mesajul transmis sau conținutul comunicării”. Mesajul sau conținutul comunicării poate fi orice informație provenită din lumea obiectivă sau lumea subiectivă a omului. „Procesul care constă în primirea și utilizarea informației este, în viziunea lui Norbert Wiener, procesul pe care îl urmărim pentru a ne adapta la contingentele mediului ambiant și de a trăi eficient în acest mediu. (…) A trăi eficient înseamnă a trăi cu o informație adecvată”. În viziunea acestui autor comunicarea ține de esența vieții interioare a omului raportată la cea socială.
„Comunicarea umană se efectuează în sisteme și limbaje complexe care trec ușor de la limbaje verbale la cele neverbale, de la gest la simbol matematic sau al culorilor, de la sunete l la tonuri, de la ritmuri la tăceri… Cu ajutorul acestor mijloace sunt puse în mișcare, nu simple mărfuri de schimb, ci semnificații. Recunoașterea acestora este primul pas spre „împărtășirea întru ceva”. Acel ceva devine elementul comun, care unește”. Parafrazând pe autorul citat mai sus, putem afirma că decodificarea și înțelegerea semnificațiilor ascunse din diferite coduri comunicaționale ne invită la împărtășirea întru Cineva, Care devine elementul comun care ne unește. Și Acesta este Iisus Hristos, Dumnezeu și Cuvântul întrupat, Care nu numai comunică iubirea Sa întregii creații, ci și împărtășește „trupul și sângele Său” celor dornici de comuniune și împreună trăire cu Sfânta Treime. În acest sen Iisus Hristos este prototipul comunicării reale, fiind Cuvântul Veșnic, care comunică cu oamenii și se comunică oamenilor în Sfântu Duh prin Sfânta Euharistie. Esența comunicării autentice constă nu numai în informare în vederea obținerii unor anumite obiective ci și în formarea receptorului prin dăruirea subiectului care se comunică în perspectiva realizării unei comuniuni. Nu putem vorbi de comunicare fără comuniune și de comuniune fără comunicare.
A comunica, înseamnă în primul rând pentru ființa umană a vorbi, cuvântul rostit stă la temelia comunicării umane. „Graiul este o funcție proprie a omului, ca făptură zidită de Dumnezeu, de la care a și primit darul cuvântării, dar ce-i subliniază specificitatea și vocația sa deosebită… Sfinții Părinți ai Bisericii ecumenice au socotit că omul este făcut – de Ziditorul – capabil de viața veșnică prin faptul că este creat ca o ființă cuvântătoare. Acesta pentru că cel ce raționalizează și vorbește sau gândește și comunică ceva nu se satură niciodată de a cugeta și a comunica prin cuvânt căci este pus în legătură cu infinitatea lui Dumnezeu”. Setea după comunicarea cu Dumnezeu este prezentată atât de Vechiul cât și de Noul Testament. Prima experiență a dialogului din Eden între protopărinții noștri Adam și Eva și Dumnezeu, a marcat întreaga umanitate, încât amintirile comunicării și comuniunii paradisiace au rămas mai mult sau mai puțin clare în memoria tuturor popoarelor. Nu există nici un popor sau trib în miturile căruia să nu fi rămas aceste amintiri de Epoca de Aur. Dorul omului de a vorbi cu Dumnezeu „față către față” trece ca firul roșu prin cărțile Vechiului Testament. Împăratul David care avea puterea și bogățiile materiale afirmă în psalmii lui: „în ce chip dorește cerbul izvoarele de ape așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetata sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feții lui Dumnezeu?” (Psalmul 41, 1-2). Acest dor arzător s-a îndeplinit prin întruparea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime. „După ce Dumnezeu adinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nou prin Fiul , pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin care a Făcut și veacurile; Care , fiind strălucirea slavei și chipul ființei Lui și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârșit, prin El însuși, curățirea păcatelor noastre a șezut de-a dreapta slavei , întru cele prea înalte” (Evrei 1, 1-3).
„Apostolul Ioan ne mai amintește că inițiativa în comunicare cu ființa umană a avut-o Dumnezeu. Dumnezeu nu numai că inițiază comunicarea cu omul, dar El devine și mijlocul prin care se realizează acest proces. Dumnezeu coboară la treapta de partener uman. Numai în felul acesta comunicarea a fost posibil să se realizeze deplin și pe înțelesul ființei umane”.
„Întruparea Logosului este cea mai înaltă exprimare a voinței de comunicare a lui Dumnezeu. Prin Întruparea Cuvântului vedem în Iisus Hristos pe Dumnezeu care se revelează și tot odată umanitatea receptoare, legată nedespărțit de natura divină a Fiului în ipostasul unic al lui Hristos, aflat mereu în comuniune cu natura divină. Mesajul nu este un conținut obiectiv ci o Persoană: Dumnezeu care s-a întrupat. După învățătura Părinților Bisericii, în libertatea Sa absolută, Dumnezeu a deveni ceea ce iubea. Dumnezeu vrea să comunice lumii viața Sa divină, El vrea să se „sălășluiască” în lume, să devină om, pentru ca pe om să-l îndumnezeiască”.
Cuvântul uman este icoana Cuvântului întrupat, Care este hrana spirituală dătătoare de viață și comuniune. „În limba noastră noțiunea cuvânt, nota Eminescu în caietele sale, „vine de la conventus care înseamnă adunare de oameni” (Manuscrisul 2275B, f. 93). Conventus este participiul pasiv de la verbul conven, -io, -ire, -ventum, care înseamnă a veni cu toții, a se aduna, a se potrivi cu ceva, a se hotărî de comun acord. Cuvântul este deci rodul întâlnirii, al întâmpinării și cel care produce, determină și întreține adunarea sau comuniunea umană”.
„Prin cuvinte se unesc persoanele umane tot mai mult și tot mai adânc spiritual, fără să se confunde. (…) Am nevoie de îmbogățire eternă prin ceilalți și de o manifestare a ei la fiecare pas, ca și de participarea eternă a altora la viața mea spirituală mereu îmbogățită”.
„Există o necesitate veșnică a comunicării oamenilor între ei prin cuvinte. Această realitate arată că celălalt este viața mea, care ni se comunică, fie când vorbește sau mă ascultă… Persoanele sunt vase comunicante. În comunicare și în cuvintele ce le folosesc este viața lor. Unus Christianus, nullus Christianus, adică creștinul este creștin doar în comuniunea cu alții, căci fiind în comuniune cu semenii ne aflăm în comuniune cu Hristos – Domnul”.
Părintele Dumitru Stăniloae, teologul comuniunii, precizează că: „adevărata comuniune și împreună-lucrare nu este aceea în care poporul devine o masă amorfă, cum s-a întâmplat în comunism, unde nimic și nimeni nu are importanță, cu excepția celui care deține puterea. În comuniune, cealaltă persoană este pentru mine mult mai importantă decât eu însumi sunt, și, pe măsură ce uit mai mult din nevoile mele, în aceeași măsură primesc și devin mai fericit, în timp ce celălalt la rândul lui mă întărește pe mine prin practicarea deopotrivă a uitării de sine.. dacă îmi dau mie însumi importanță deosebit de mare, rămân singur, pentru că celălalt îmi va răspunde la fel… și astfel noi devenim singuri, ne însingurăm… În singurătate noi suferim.
Fericirea stă în comuniune, în a ști că nu ești singur, că ii pasă cuiva de tine și că cineva este interesat și implicat în viața ta”.
Statistic, constatăm că actualmente fiecare dintre noi trăiește concomitent cu șase miliarde de oameni de pe globul pământesc, dar absența comunicării ni-i face pe cei mai mulți (aproximativ 99% dintre ei) la fel de străini sau chiar inexistenți, ca mulți alți semeni de-ai noștri care au viețuit de-a lungul istoriei umanității. Nu poți iubi pe cineva pe care nu-l cunoști și cu care nu comunici, și din acest punct de vedere, dragostea pentru umanitate în totalitatea ei nu e decât o mare și frumoasă minciună sau o iubire perversă. Numai cel care nu trece cu vederea suferința și problemele omului de alături, ci stabilește o comunicare și o comuniune, împărtășind destinul semenului său, poate fi socotit cu adevărat creștin și aproapele acestuia.
Revenind asupra limbajului și folosirii cuvântului în contextul lumii secularizate, constatăm cu îngrijorare că „la criza de dimensiune spirituală sau morală tocmai prezentă astăzi, a contribuit și contribuie imens și cuvântul negativ. S-a ajuns la o „dezvoltare a cuvântului”, la o inflație verbală, la o oboseală de și pentru cuvinte… Cuvântul uman a fost intelectualizat, s-a pierdut relația strânsă între cuvânt și lucrare… O astfel de situație a fost generată de ruptura ce s-a produs și se perpetuează între creație și Dumnezeu, s-a ajuns la un anti-limbaj…
Mutația aceasta s-a produs prin înșelăciunea diavolului care a folosit, cel dintâi, în mod negativ cuvântul – minciună, către protopărinții noștri, Adam și Eva: „Nu, nu veți muri!” (Facerea 3, 4).
De la căderea cuvântului, de la pervertirea lui a început căderea lumii…
Datorită păcatului, ce a apărut ca un incident în creație, s-a alterat funcția cuvântului, și astfel comunicarea, mânuirea cuvintelor nu a mai folosi comuniunii. Cuvintele, din punți de legătură și împlinitoare ale comuniunii, s-au transformat în arme de luptă, mijloacele de manifestare a orgoliului, urii, mijloace de despărțire…”. În acest sens, atenționează Sfântul Apostol Iacov: „Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! (…) Orice specie de fiare sau păsări… s-au domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte” (Iacov 3, 5-8). De aceea Sfinții Apostoli insistau mult asupra atenției în folosirea cuvintelor „pentru care fiecare om va da socoteală în ziua judecății” (Matei 13, 36). Sfântul Apostol Petru atenționează în epistola sa: „Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu” (I Petru 4, 11). Iar Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe credincioșii din Efes: „Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cel care este bun spre zidirea cea de trebuință pentru ca el să dea har” (Efeseni 4, 29).
Cuvântul, prin ființa și importanța sa, este și rămâne cel mai puternic mijloc de transformare sau influențare al sufletului uman în special și al societății întregi în general. De aceea, cuvântul trebuie să devină o responsabilitate deosebită pentru fiecare om în general și lucrătorii în domeniul mass-media în special. Rostul originar al cuvântului este de a zidi comunitatea umană într-o dreptate și iubire și suntem ferm convinși că acest rost și scop este datoare mass-media să promoveze în orice societate.
În privința remedierii limbajului modern, desacralizat, poziția Bisericii Ortodoxe, este în conformitate cu Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție – „Cuvântul degenerat nu are nevoie de definire, ci de mântuire, ca de altfel întreaga creație. Restaurarea cuvintelor nu se poate face prin ele însele, prin alte cuvinte, ci mântuirea lor se așteaptă și se poate împlini prin harul lui Dumnezeu, care purifică și renaște… Credința este trăirea întâlnirii cu darul lui Dumnezeu și cuvintele trebuie să fie legate de această trăire: din această trăire își primesc ele sensul și puterea lor. Cuvintele care nu se referă la această trăire, ori care s-au rupt de ea, devin inevitabil cuvinte cu sens dublu, confuze, pervertite, viclene. Mântuirea s-au renașterea cuvântului este transformarea s-au revenirea lui la sensul inițial inspirat de Dumnezeu”.
2. Comunicarea de masă
„Galii îl reprezentau pe Hercule – simbolul puterii – ca pe un bătrân – semn al înțelepciunii – care trage după sine o mulțime de oameni ale căror urechi sunt legate cu lanțuri de aur de limba eroului. Toți exprimă bucurie și plăcere, admirație și venerație pentru cel care i-a subjugat. Imaginea vorbește despre convingerea lor că forța fizică nu înseamnă nimic în comparație cu puterea cuvântului”. În epoca comunicării globale, actualitatea acestei reprezentări simbolice este evidentă. În prezent, prin Hercule se înțelege activitatea mass-media, de limbile cărora sunt legate urechile și ochii (în cazul presei și televiziunii) publicului larg. Nu la întâmplare am ales acest simbol, cunoaștem cu toții o sintagmă răspândită: „mass-media este a patra putere”, însă ea nu deține puterea legislativă sau executivă, nici juridică sau militară, în adevăratul sens al cuvântului, ci deține, controlează și folosește puterea magnifică a cuvântului. „…Nimic nu este mai important – de aceea și mai periculos – decât cuvântul rostit. Acesta este sau poate fi ascultat simultan nu de un grup, nu de o națiune, ci de o mare parte din populația Terrei. El, cuvântul, imaginea reală sau trunchiată, interpretările – rareori obiective – pot declanșa cataclisme. În era «omului planetar» cuvântul nu trebuie să fie decât responsabil”.
a. Conceptul de mass-media
„…Comunicarea umană se poate constitui pe baza a două mari tipuri de relații:
directă: comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, aflate în poziții de proximitate; în actul comunicării ele se influențează reciproc. Acest tip de comunicare poartă numele de comunicare interpersonală.
Indirectă: comunicarea este mediată de un suport mai mult sau mai puțin complex, din punct de vedere tehnologic (scrisoarea, telefonul, etc.) sau de un bun produs de un ansamblu de instituții, specialiști și dotări tehnologice (cărțile, filmele, ziarele, radioul televiziunea)”.
La rândul ei, comunicarea mediată poate fi clasificată în: a.) comunicarea mediată tehnologic, care facilitează comunicarea de un grup sau public (teleconferințe, dialogul prin email) și b.) comunicarea de masă, care se adresează masei sociale enorme (mass-media, cinematograful, website-urile prin Internet).
„Majoritatea cercetătorilor din domeniul comunicațional consideră că comunicarea de masă este practica și produsul care oferă divertisment și informații unei audiențe formate din persoane necunoscute; aceste conținuturi, transmise de medii tipărite, sonore și audiovizuale, au statutul unor mărfuri, care sunt produse în chip industrial, cu ajutorul unor tehnologii înalte, regularizate de stat și finanțate de particulari; aceste conținuturi sunt consumate în mod personal, privat de către publicul lor”.
În Dicționarul de Sociologie din 1993, la pagina 342 citim: „mass-media (lat. massa – „o cantitate mare de entități agregate”; medium, pl. media – mijloc de transmitere a ceva), termen consacrat mai întâi în limba engleză referitor la mijloacele de comunicare în masă; seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate geografic. Într-o perspectivă instituțională, mass-media sunt considerate instituții sociale, atât culturale cât și economice”.
La această definiție scurtă trebuie adăugate unele precizări și clasificări în privința termenilor. În primul rând „conceptul sociologic de masă desemnează un anume mod de agregare a indivizilor (diferit de alte moduri de agregare cum ar fi grupul, publicul, mulțimea); masa reprezintă un conglomerat uriaș de oameni care nu se cunosc între ei, mu se află în relații de proximitate spațială, nu comunică, nu au valori și scopuri comune și pe care nu-i leagă decât un singur lucru – consumul aceluiași produs cultural, distribuit pe scară largă prin tehnologii moderne”. Din această perspectivă unii cercetători fac o deosebire clară între conceptul de masă și conceptul de public, mai potrivit pentru a desemna destinatarii mijloacelor de comunicare. „…Publicul reprezintă un ansamblu, limitat numeric, de indivizi, care au conștiința apartenenței la o comunitate de interese și care se manifestă în mod coerent…, „masa” în schimb, nu poate fi văzută, măsurată, personalizată: în conglomeratul anonim și pasiv individul se pierde și se înstrăinează de esența sa rațională, umană”. Trebuie subliniat, însă, că noțiunea de „masă” este în concordanță cu noțiunea de „indivizi” din care este formată, pe când noțiunea de „publicul” cere o înțelegere și o abordare personalistă și conștientizarea valorii irepetabile a fiecărei persoane care face parte din „publicul”. Este totuși incorect să consideră că publicul, consumatorii mass-media, sunt formați din indivizi impersonali.
În ceea ce privește termenul de „media” trebuie reținut că nu are exclusiv conotație de mijlocitor tehnic al comunicării, ci are și pe cea de limbaj, de mijlocitor de semnificații. De cunoașterea și folosirea acestui limbaj depinde înțelegerea mesajului, dar și unitatea și dezvoltarea socială spre comuniune deplină.
În încercarea de definire a fenomenului mass-media, o perspectivă interesantă oferă Petru Pânzaru. Autorul analizează mass-media: „1. Ca element al sistemului (sistemelor) social(e) pe plan național și internațional, respectiv ca element constitutiv al Realității sociale de gradul I obiective; 2. ca Instituție specifică sau Serviciu Public, reunind o pluralitate de funcții sociale – politice, ideologice, culturale, psihosociale și economice – financiare; 3. ca Mediere și Mediator între Realității de gradul I Evenimențiale și populației, publicului, respectiv ca producător de Imagini despre realitate; 4. ca producător („Manipulator”) de stări de spirit, climate psihosociale, curente de opinie publică și, prin ele, ca factor puternic de influențare – orientare – schimbare a comportamentelor individuale și colective. Mijloace de comunicare în masă cu caracter Ambivalent: ele nu sunt doar mijloace (neutre) de Informare, ci puternice mijloace de Influențare a tuturor domeniilor vieții sociale; 5. ca Instrument al grupurilor de interese politice, economice, culturale, diplomatice instituționalizate sau al formelor organizate de reprezentare a societății civile”.
În concluzia celor afirmate mai sus constatăm că fenomenul comunicării de masă este mult mai profund și complex în comparație cu definițiile și analizele elaborate pe seama lui. Tema este departe de a fi epuizată și clarificată definitiv. De aceea este important să înțelegem câteva lucruri esențiale în abordarea acestei probleme: 1. comunicarea de masă este realizată de oameni și pentru oameni, omul fiind centru atenției mediatice; 2. „nu tehnicile în sine modifică esențial procesul de comunicare, ci modul specific în care sunt folosite, noile tipuri de relații sociale care devin posibile și sunt instituționalizate, formele de organizare socială și producție care se dezvoltă”; 3. nu poate exista o societate democratică fără cetățeni bine informați și nu pot exista astfel de cetățeni fără mijloacele de comunicare de calitate. Iar pentru a forma aceste mijloace avem nevoie de publicul educat și format pentru o comunicare responsabilă și creativă de valori universale.
b. Caracteristici ale comunicării de masă
Sunt mai multe caracteristici care diferențiază procesul de comunicare în masă de cel interpersonal. Să examinăm cele mai principale: în primul rând există o diferență fundamentală privind participanții. „În mass-media mesajele sunt produse de echipe de oameni specializați în, pe de o parte, în căutarea și procesarea informației și, pe de altă parte conceperea și fabricarea divertismentului; acești specialiști lucrează în structuri organizaționale complexe, bazate pe o diviziune accentuată a muncii, pe ierarhii clare, pe norme și proceduri de lucru standardizate”. Pe de altă parte, audiența, consumatorii de mesaje este constituită dintr-o multitudinea de persoane, risipiți în plan geografic, multicolor din punct de vedere socio-cultural, aflați în imposibilitate de comunicare între ei sau cu persoanele care au produs mesajele respective.
Singur lucru care îi leagă este consumarea unor produse mass-media identice. „Așadar, nu numai că transmițătorul și receptorul nu sunt indivizi, dar ei nu sunt nici colectivități de același tip și această diferență nu poate să nu afecteze relația dintre ei. Cea mai izbitoare trăsătură a acestei diferențe privește gradul de control și coeziunea. Organizația transmițătoare … cunoaște foarte precis scopuri, audiența, drepturile și obligațiile, în timp ce receptorii, deși sunt tratați ca un ansamblu, nu au o percepție de sine colectivă, așteptări organizate sau vreo concepție asupra propriilor drepturi (…). Audiența e lipsită de reprezentare și capacitate de a răspunde…. Cu alte cuvinte „în comunicarea de masă nu se poate realiza două procese de interacțiune specifice formelor de comunicare personală: aceea dintre emițător și receptor și aceea dintre receptori între ei. Comunicarea este unidirecționată, emițătorul (organizațiile mass-media) dominând și chiar monopolizând actul de transmitere a mesajelor…”.
Cea dea doua deosebire între comunicarea de masă și cea interpersonală este existența și dezvoltarea tot mai sofisticată a mijloacelor tehnologice de producție și difuzarea mesajelor care au fost proiectate pentru a facilita comunicarea într-o singură direcție, ceea ce aproape anihilează dreptul la replică a receptorului. Medierea contactului prin tehnologii complicate extinde distanța dintre transmițător și receptor.
O a treia deosebire privește conținutul mesajului, atât mass-media cât și audiența sunt libere să definească în chip propriu situația și semnificația mesajului. Receptorul devine „consumator”, care compară informația și îl tratează după placul său. De aceea limbajul mass-media este perceput de public în diferite moduri.
A patra și cea mai importantă caracteristică a comunicării de masă este că activitatea mass-media este legată direct de sfera publică. „…Mass-media reprezintă un mijloc important de definire a problemelor publice, definite de cele personale sau cele care stau în atenția experților”. Prin activitatea sa, mass-media face parte din sistemul social foarte complex, de aceea scopul mijloacelor de comunicare este a fi în slujba tuturor cetățenilor, promovarea și apărarea valorilor umane și stabilității sociale.
Din aceste câteva caracteristici principale decurg următoarele funcții ale comunicării de masă: „1. funcția de informare, ce satisface o incontestabilă trebuință umană, dar și provoacă receptorului prins în joc o veritabilă bulimie informațională, al cărei efect poate fi estomparea discernământului; ce poate conduce la instalarea acelei forme de pasivitate, …de paralizie a voinței de a înțelege și acționa. 2. funcția de interpretare, ce se manifestă atât de explicit, prin producții jurnalistice de gen editorial sau al comentariului, primul exprimând punctul de vedere oficial al organului de presă, pe când cel de-al doilea face cunoscute publicului numai opiniile personale ale autorului sau… 3. funcția instructiv-culturalizatoare se referă atât la furnizarea explicită de cunoștințe cultural științifice… cât și la promovarea… a valorilor, normelor, modelelor de comportament ce țin de paradigma culturală a societății. 4, funcția de liant derivă din precedentele, căci indivizii care posedă un bagaj de informații asemănător sunt preocupați de aceleași probleme ale actualității și împărtășesc valori morale și culturale comune se vor simți mai apropiați unul de celălalt și se vor solidariza, la nevoie, dincolo de frontierele naționale, religioase, politice sau rasiale… 5. funcția de divertisment, răspunzând dorinței de relaxare a omului stresat de solicitările profesionale, dar și setei de evadare într-un univers imaginar… a invadat într-atât conținutul mass-media încât tinde să devină o doua natură a acestora. Nu numai procentual, emisiunile sau paginile dedicate relaxării și amuzamentului sunt în continuă creștere, dar mai mult decât atât, se constată o orientare tot mai marcată către tratarea în termeni de spectacol a tuturor subiecților abordate de mijloacele de comunicare în masă. S-ar zice că asemenea regelui Midos, la atingerea căruia orice obiect se prefăcea în aur, televiziunea, dar și organizații mediatice transformă în show orice situație pe care o înfățișează. Primejdia de ordin moral a unei atare atitudini rezidă din riscul de a cultiva la receptor o anume „detașare estetică” în raport cu problemele grave ale realității, nepercepute în dimensiunile lor veritabile tocmai din pricina prezentării pe coordonatele spectacolului, modalitate ce tinde să estompeze granițele dintre realitate și ficțiune”. Prezentarea critică a funcțiilor comunicării de masă făcută cu atâta obiectivitate de către Mihai Dinu atenționează încă o dată asupra problemelor comunicaționale din mass-media. O funcție care nu-și îndeplinește scopul are numaidecât o pană și are nevoie de remediere pentru ca întregul sistem mediatic să funcționeze conform naturii și aspirației sale.
3. O perspectivă istorică a dezvoltării comunicării de masă
Întreaga istorie a comunicării umane este o istorie a probelor în căutarea metodelor și mijloacelor eficiente pentru împlinirea celei mai profunde și mai importante nevoi ființiale care a fost, este și va rămâne până la sfârșitul veacurilor împărtășirea trăirilor, gândurilor și aspirațiilor prin comunicare. Având o ființă bipolară, alcătuită din spirit și materie, omul simte nevoia de a confrunta timpul și spațiul care îl înlănțuie de cele telurice, pentru a afirma eternitatea din sufletul său. De aceea, istoria comunicării umane este o istorie a cuceririi și sfidării timpului și spațiului de către om, care tinde spre comunicare și comuniune cu Ziditorul său.
Prima victorie a omului asupra timpului a fost inventarea scrisului, prin care se asigură perenitatea cuvântului. „În jurul anului 4000 î.H., apar primele inscripții cărora li se pot asocia anumite semnificații, în Mesopotamia și Egipt. Majoritatea erau desene unidimensionare pictate sau gravate pe pereții construcțiilor sau pe alte suprafețe similare. Cu aproximativ 2500 de ani î.H., egiptenii au descoperit o metodă de a obține un fel de hârtie rezistentă din papirus. În comparație cu piatra, papirusul era extrem de ușor”. Această descoperire a facilitat răspândirea și înflorirea scrisului, care din sfera sacramentală s-a mutat în sfera publică. Apariția scrisului nu a fost apreciată în unanimitate de către antici ca un progres; unii considerau și nu fără motive că scrisul va aduce un regres intelectual: „Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte; punându-și credința în scris; oamenii își vor aminti dinafară, cu ajutorul unor icoane străine, și nu din lăuntru, prin cazna proprie” (Platon, Phaidros, p.142-143, după traducerea în limba română de Gabriel Liiceanu). O atitudine similară o găsim și la Sf. Ioan Gură de Aur, care în introducere la Omniile sale la Evanghelia după Sf. Apostol Matei menționează că Dumnezeu a permis fixarea Istoriei Sfinte prin scris din cauza slăbiciunilor omenești. Însă pentru Origen, Scriptura, cuvântul scris este o formă a prezenței lui Hristos. Cuvântul scris urmează modelul Dumnezeului întrupat. Putem vorbi chiar de o chinoză a cuvântului verbal care se întrupează într-o carte.
Răspândirea scrisului a evoluat pe măsura dezvoltării societății antice. S-a simțit nevoia unei tehnici noi de multiplicare a cărților existente. Scribii copiatori nu făceau față cererii, de aceea s-a căutat altă formă și un alt mijloc de multiplicare. Pentru prima dată tehnica imprimării a fost folosită de chinezi la tipărirea Diamond Sutra, prima carte din lume, în anul 800 d.H.. Abia în anul 1455, în Europa a apărut tiparul, inventat de un obscur aurar din Mainz (Germania), Johann Gutenberg. Datorită acestei invenții cartea a devenit un produs public cu o largă circulație ce a inaugurat Epoca Renașterii și a deschis larg ușile pentru promovarea educației populației din clasa de mijloc.
Dezvoltarea tiparului a condus în perspectivă la apariția presei cu care se traversează „frontiera comunicării de masă”. „În secolul al XVI – lea … guvernul venețian tipărea o mică foaie de știri care putea fi cumpărată cu o gazetă (o monedă micuță). Cuvântul „gazetă”, folosit pentru ziare, s-a păstrat până în zilele noastre. Un produs mai aproape de ideea noastră de ziar a apărut la începutul anilor 1600, în Germania. Primul ziar de masă „The New York Sun” a luat ființă la 3 septembrie 1833, fiind editat de Benjamin H. Day, un tipograf neînsemnat din New York. Numai în șase luni tirajul ziarului s-a ridicat la 8000 de exemplare zilnic”. Ziarul de mase s-a bucurat de un mare succes și peste foarte puțin timp s-a răspândit în foarte multe părți ale lumii. Apogeul presei a fost atins în perioada ultimului deceniu al secolului XIX. După 1920, din cauza altor forme mass-media (radioul, cinema și televiziunea), tirajul presei scrise s-a diminuat. Cu toate acestea, ziarul oferă anumite servicii și satisfacții unice, de aceea credem că în viitor presa scrisă v-a supraviețui pe piața consumului mediatic, dar cu o reducere semnificativă a sectorului de piață.
În istoria cuceririi spațiului de către om, ideea comunicării la distanță este foarte veche. „Potrivit legendei, vestea căderii Troiei a fost anunțată în chiar noaptea victoriei la o distanță de cca. 500 de kilometri cu ajutorul focurilor aprinse pe înălțimi. (…) Cunoscuta expresie românească „a da șfară în țară” atestă folosirea sa și pe la noi, șfara fiind fumul întunecos prin arderea unor materii grase ce serveau drept mijloc de a avertiza populația asupra pericolului unei invazii iminente”.
…În 1690, fizicianul francez Guillaume Amontons realizează la Paris, în grădina Luxembourg o primă experiență de comunicare la distanță prin semnalizatori, folosind un limbaj codificat. Acest sistem de comunicare a fost numit telegraf optic. În 1790, Claude Chappe, un tânăr fizician a repus ideea telegrafului optic și, cu ajutorul guvernului francez, a creat primele linii telegrafice capabile să transmită diferite mesaje în mai multe orașe din Franța. După o scurtă dezvoltare pe care a cunoscut-o în Franța și alte țări europene, telegraful optic a ieșit din circulație în anul 1850, fiind înlocuit cu telegraful electric. La rândul său telegraful electric nu are propriu zis un inventator. La apariția lui au contribuit mai mulți inventatori, dintre care amintim Francis Ronalds Ampère, William Cooke, Samuel Morse, William Alexander, etc.. Aproape în același timp acești inventatori își brevetează invențiile lor. „Cooke și Wheatstone în 1837 au brevetat aparatul de telegraf electric la Londra, un alt model construit independent de Davy a fost brevetat în 1833 tot la Londra. Tot atunci William Alexander își brevetează aparatul în Scoția. (…) Samuel Morse își brevetează aparatul său la Paris (1838) și la Washington (1840). Ultimul, este inventator nu numai al aparatului ci și a limbajului codificat, utilizat mai târziu de telegraful electric și de cel fără fir, care îi poartă numele – alfabetul morse. În S.U.A., prima linie interurbană între orașele Washington și Baltimore a fost instalată în 1844, de către Samuel Morse. Cincisprezece ani mai târziu, New York-ul a fost legat prin telegraf electric de San Francisco. În Europa, legătura între Anglia și Franța a fost instalată în 1850. Opt ani mai târziu, a fost montat primul cablu transatlantic, iar în 1860, o altă legătură unește Londra cu Indiile. În România încă de la începutul anului 1853 Iașii erau legați telefonic prin Cernăuți și Viena cu toate capitalele Europei.
Odată cu descoperirile undelor electromagnetice pe cale teoretică de către matematicianul englez, James Maxwell, și fizicianul german Heinrich Hertz, pe cale experimentală a fost posibilă proiectarea telegrafului fără fir. În 1894 inventatorul Marconi a construit și a experimentat pentru prima dată un dispozitiv pentru transmiterea și receptarea acestor unde. Invenția a fost brevetată la Londra și la sfârșitul anului 1902, șaptezeci de nave comerciale britanice au fost echipate cu aparatură radio. La sfârșitul anului 1901, Marconi a reușit să transmită peste Atlantic un foarte scurt mesaj telegrafic: „s”. Abia peste șase ani, în 1907 s-a realizat transmiterea eficientă a telegramelor dincolo de Atlantic, ceea ce a condus la crearea rețelei intercontinentale, cu organizarea serviciului regulat de telegrafie între Europa, S.U.A. și Australia. „La Constanța o stație TFF cu raza de acțiune de cca. 600 de km a funcționat încă din 1905 ca dispecerat de urmărire a tuturor mișcărilor de nave din Marea Neagră”.
De la inventarea telegrafului fără fir până la inventarea radioului a fost numai un pas. Cercetătorul american Lee De Forest a descoperit în 1906 trioda, un element care permite detectarea mai bună din punct de vedere calitativ a undelor electromagnetice. Descoperirea triodei joacă un rol fundamental în dezvoltarea radioului și a telecomunicației. Prima încercare reușită de transmisie radiofonică a fost realizată de un inventator american, Fessenden, la sfârșitul anului 1906. puțin mai târziu, în ianuarie 1910, De Forest a difuzat în direct de la Metropolitan Opera, un spectacol avându-l pe Caruso cap de afiș. De Forest a realizat, de asemenea, radiojurnale, prezentând în direct, rezultatele alegerilor prezidențiale din Statele Unite. Cu toate acestea, în lipsa unei difuzări pe scară largă a receptorilor (trioda nu fusese încă industrializată), dar mai ales în lipsa unei modalități de plată a programelor de radio, experiențele sale au fost marginalizate timp de zece ani. Abia în 1920 a început dezvoltarea radiodifuziunii datorită primului război mondial care a condus la industrializarea telegrafului fără fir și amatorilor care prin contribuția lor au transformat radiodifuziunea într-un mijloc de comunicare în masă. De exemplu, în noiembrie 1922, în S.U.A., nu existau decât cinci stații, începând cu decembrie în timp de opt luni s-au înființat 450 de stații noi. Pe plan economic existența lor a fost asigurată de publicitate.
„În România, primele experimente radiofonice au loc în 1925 în cadrul Institutului electronic al Universității din București (…) Societatea Română de Radiodifuziune se înființează în martie 1928, sub denumirea inițială de Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România. După un număr de experimente întreprinse în anul următor, din iulie 1930 intră în funcțiune la Băneasa primul post de emisie românesc, „Radio București”.
Un alt mijloc de comunicare care folosește sunetul este fonograful. Prima realizare tehnică a fonografului i se datorează lui Léon Scott de Martinville. În 1857, el a construit un dispozitiv de înregistrare grafică a sunetului. Aparatul la care vor lucra în același timp, 20 de ani mai târziu, Thomas Edison în Statele Unite și Charles Cros în Franța, va primi încă o funcționalitate: restituirea înregistrării. După ce a fost folosit în diferite scopuri profesionale, în 1894, Edison se hotărăște să comercializeze fonograful ca instrument de divertisment. În istoria aparatelor de comunicare acest eveniment a constituit o placă turnantă importantă. Pentru prima dată, un dispozitiv de comunicare este folosit pentru divertisment și în sfera vieții particulare. În 1895, apare primul fonograf casnic în America. Pătrunderea acestui aparat în cămine se face rapid. În 1900 în Statele Unite, erau în jur de 500000 de aparate, în 1910, 2,5 milioane, iar în 1920, 12 milioane. Potrivit presei acelor timpuri fonograful la devenit primul mijloc de comunicare în masă.
Cel mai reprezentativ mijloc de comunicare cu care suntem familiarizați în viața noastră de zi cu zi, este telefonul. Apariția acestui mijloc de comunicare este legată de inventatorii Alexander Graham Bell și Elisha Glay care independent unul de altul au depus amândoi o cerere de brevet, în aceeași zi, 14 februarie 1876, la Washington. Istoria oficială a telefonului reține numai numele lui Bell, pentru că el va fi primul care va dezvolta și va comercializa legături telefonice punct cu punct, la un an după depunerea brevetului său. Începutul istoriei utilizării telefonului este, în primul rând, cel al adoptării acestui nou mijloc de comunicare de către comunitățile de comercianți și de oamenii cu o profesie. O anchetă realizată în 1909 la Seattle, pe un eșantion de convorbiri particulare conduce la următoarele cifre: 20% comenzi adresate comercianților, 20% apeluri de la domiciliu la birou, 15% invitații și 30% conversații. Ceea ce arată că la început telefonul nu era privit ca un instrument de masă destinat familiei. Pe de altă parte, dezvoltarea telefonului a fost îngreuiată de necesitatea existenței unei rețele. Prima linie interurbană între Boston și Providence (50 km) a fost construită în 1880. Prima conversație telefonică între New York și Boston (1500 km) a fost realizată în 1886. Linia New York – San Francisco a fost deschisă în 1919 și, abia în 1956 ATT a instalat prima linie transatlantică. Cu toate acestea, telefonul a ocupat, destul de rapid, un loc central în practica de comunicare a familiilor americane. În 1925 – peste 40%. Telefonul nu mai era un instrument profesional el a devenit și un instrument familial, care permite o sociabilitate reală. Răspândirea telefonului în Europa a fost mult mai lentă decât în Statele Unite. În 1935, mai puțin de 10% dintre familiile franceze aveau un telefon. „La București s-a vorbit pentru prima dată la telefon pe linia particulară ce lega între ele librăria și tipografia „Sosec” în 1883. Prima linie proprietate de stat se instalează în anul următor între Ministerul de Interne și Poșta Centrală, pentru ca în 1893 Capitala să posede 300 de posturi de telefon particulare”.
Un alt mijloc de comunicare în masă care se adresează nu auzului ci văzului, este fotografia, a cărei apariție stă la baza invenției cinematografiei și ulterior în combinației cu electronica, a televiziunii.
În 1816 Nicéphore Niepce realizează prima fotografie în Franța, printr-un procedeu pe care-l numește heliografie. După moartea lui Niepce (1833), Louis-Mandi Daguerre îmbunătățește invenția asociatului său și-i dă numele lui: heliografia devine dagherotip.Daguerre producea exemplare unice pe o placă de cupru argintată. În același timp, un alt inventator francez Mippolyte Bayard, pune la punct în 1839 un procedeu de fotografiere cu pozitivul direct pe hârtie. Alt inventator, englezul William Fox Talbet trage probele pozitive pe hârtie, plecând de la un clișeu negativ. Americanul George Eastman inventează fotografia de masă, a cărei utilizare devine dominantă. După 1881, Eastman pune la punct filmul simplu în bobină. El construiește un aparat ușor de manevrat pentru care propune un film, a cărui developare și multiplicare era asigurată pe cale industrială. La sfârșitul lui 1888, Eastman își lansează noul produs pe piață pe care în denumește Kodak.
Cel mai popular mijloc de comunicare în masă ca formă de divertisment a anilor ’20-’30 a secolului trecut a fost cinematograful. Cine nu-și amintește cu plăcere de acele clipe fericite din copilărie când mersul cu părinții și ulterior cu prietenii era o sărbătoare și un prilej de distracție deosebit.
Istoria cinematografului începe în 1895, când frații Lumière din Franța brevetează invenția lor, cinematograful. Ei realizează prima faimoasă proiecție de la Grand Café din Paris.
Cinematograful, fiind un spectacol predominant popular și ieftin, a devenit în anii ’20 ai secolului trecut o distracție de masă. În 1922, fiecare american în vârsta de peste 5 ani, conform statisticii, a mers aproape de două ori la cinema. În 1930 frecventarea cinematografelor s-a dublat față de 1922. Anul 1930 reprezintă punctul maxim al audienței cinematografelor în S.U.A. și Europa. Cu toate acestea, publicul cinematografelor anilor 1930 s-a schimbat profund. „În epoca filmului mut, scrie Robert Sklar, se acceptă ca publicul să-și exprime cu voce tare părerea asupra desfășurării filmului. (…) Acesta permitea crearea unei legături între cei care împart aceleași emoții, formându-se astfel o comunitate de spectatori inițial străini față de alții”. În epoca sonorului acest comportament este combătut de ceilalți spectatori. În acest fel „publicul vorbăreț al filmului mut devine un public mut al filmului vorbitor”. Trecerea de la „ascultarea activă” la „ascultarea pasivă” nu este una neînsemnată: este vorba de transformare fundamentală a unui mod de comunicare de participare la spectacol. Această „ascultare pasivă” a constituit una din cauzele părăsirii sălilor de cinema de către publicul popular. După 1940 începe declinul frecventării cinematografului și aceasta se petrece în perioada când parcul de televizoare este încă modest.
„Criza economică, deplasarea populației către suburbii și, desigur, continua perfecționare a mijloacelor electronice de comunicare au redus drastic numărul de spectatori. (…) Impactul unei societăți asupra unui mijloc de comunicare nu poate fi mai evidentă decât în cazul filmului (cinematografiei). Ca tehnologie și ca industrie, va continua fără îndoială să ocupe un loc important în sistemul nostru social. Totuși, nu se știe dacă filmul va supraviețui în forma în care a fost adoptat de către populație”.
Supraviețuirea și dezvoltarea filmului este legată în prezent de un alt mijloc de comunicare în masă audiovizuală – televiziunea. Televizorul ne este atât de familiar încât mulți dintre noi suntem incapabili să ne imaginăm lumea actuală fără televiziune și „prietenul fidel” din colțul camerei prin care avem acces fără nici un efort, din fotoliu, la diferite evenimente din lume și în universul imaginarului. Cu toate acestea la începutul secolului trecut televiziunea era abia o vagă idee în mințile unor inventatori. În anul 1923 apar primele prototipuri ale sistemelor de televiziune. Peste doi ani, Charles Jonkins, în S.U.A. și John Baird în Anglia, au realizat primele demonstrații publice ale sistemelor lor de televiziune. Existau două sisteme diferite: televiziunea mecanică și televiziunea electronică. Televiziunea mecanică folosea tehnica transmiterii fotografiei prin telefon, cea electronică este un sistem de televiziune prin baleiajul imaginii cu un fascicul de electroni. În 1929 Vladimir Zworîkin pune la punct tubul catodic de recepție (cinescopul), iar doi ani mai târziu, tubul analizator al camerei (iconoscopului). Tot atunci, în septembrie 1929, în Anglia încep primele emisiuni experimentale. În 1930 este asigurată sincronizarea sunet / imagine și omenirea intră în era audiovizualului. Primele o mie de televizoare au fost vândute în ianuarie a anului următor, în Anglia. Au trebuit câțiva ani ca, în noiembrie 1936, BBC să deschidă un serviciu permanent de televiziune, în care peste un an sistemul mecanic de televiziune a fost înlocuit cu cel electronic. La începutul celui de-al doilea război mondial, televiziunea britanică demarase cu adevărat. Ea oferea programe regulate de televiziune de mai mulți ani pentru aproximativ 25000 de receptoare instalate. În S.U.A. emisia regulată începe abia în 1939, având parcul de televizoare foarte restrâns. În Franța, din 1938 emisiunile sunt zilnice, dar la începutul războiului publicul este practic inexistent (circa 200 de receptoare). Abia după război televiziunea a cunoscut o evoluție spectaculoasă. În anii ’50 apare televiziunea color, tot atunci își face apariția televiziunea prin cablu. Nu peste mult timp cosmosul este luat în stăpânire de sisteme de sateliți. Primul satelit experimental pentru transmiterea semnalelor TV a fost Telstar I lansat în 1962 de NASA. De atunci și până acum au fost lansați sute de sateliți de diferite țâri care fac capabilă receptarea programelor TV prin antenă parabolică, în orice loc al Terrei. Între 1965 și 1986 numărul televizoarelor a crescut la scară planetară de la 192 de milioane la 710 milioane și acest proces încă nu s-a încheiat.
În România, transmisiile de televiziune alb-negru au început abia în decembrie 1956, iar emisiunile color au așteptat sfârșitul anilor ’80, pentru a putea fi introduse în casele românilor. După 1990 societatea românească a cunoscut o adevărată explozie în domeniul mass-media. După regimul totalitar și cenzura restrictivă, televiziunea română a cunoscut o dezvoltate spectaculoasă, accelerată și, din păcate, nu totdeauna profesionistă. La ora actuală există peste zece posturi de televiziune naționale, o sumedenie de posturi locale, în plus, România deține primul loc în Europa în ceea ce privește numărul abonaților la televiziunea prin cablu. În mass-media românească televiziunea deține primul loc în topul popularității, dar și a criticii, ceea ce ne determină să analizăm critic, fenomenul audiovizualului aparte, într-un subcapitol al acestei lucrări.
De electronica și informatica ce au contribuit esențial la dezvoltarea în forma actuală a mijloacelor de comunicare în masă, este legată cea mai revoluționară instituție a lumii tehnologice – calculatorul. Mașinile numerice, în filiația celor mecanice realizate de Pascal și Leibniz sunt cele care stau la baza calculatorului. Între 1930 și 1956 în domeniul calculatoarelor va cunoaște o luptă între două paradigme; cea electromecanică și cea electronică. Primul calculator electromecanic este construit de un telefonist, George Stibitz. Pe baza sistemului respectiv, în 1944, în Anglia a fost inaugurat unul din primele calculatoare electromecanice: ASCC, care avea următoarele performanțe: 0,3 secunde pentru adunare, între 4 și 6 secunde pentru înmulțire. Tot atunci în S.U.A. și în Anglia, se dezvoltă în paralel o lată paradigmă: calculatorul electronic. În 1945, în America apare ENIAC, o mașină enormă de 30 de tone, cu 18.000 de lămpi electronice, având o capacitate să efectueze 30.000.000 de operații elementare într-o zi, echivalentul muncii a 75.000 de persoane care calculează manual. La sfârșitul anilor ’70 calculatorul devine un produs public de larg consum. Deja „prin anii 1980, în aproximativ 15% din casele americane exista un calculator personal”. Răspândirea calculatoarelor în întreaga lume a constituit baza creării rețelei Internet care a modificat simțitor structura informațională a tuturor mijloacelor de comunicare în masă. A apărut presa electronică, posturi de televiziune ce se folosesc de rețeaua Internet pentru a servi pe abonații săi, înflorește poșta electronică și orice mijloc de informare în masă propune produsele sale mediatice prin website-uri de pe Internet. „… Ritmul rapid de răspândire a calculatoarelor personale va continua, și, o dată cu el, perspectiva din ce în ce mai clară că, în viitor, calculatoarele vor deveni piatra de temelie a noilor mijloace de comunicare de masă”.
În concluzie, după ce am încercat să prezentăm în ansamblu câteva aspecte istorice ale dezvoltării ale comunicării de masă, constatăm că mass-media are o istorie destul de recentă, de 170 de ani, perioadă în care, de la mass-media locală, în prezent, s-a ajuns la mass-media globală. Apariția și dezvoltarea spectaculoasă a mass-media a fost generată și dictată nu numai de cercetările științifice, cărora, totuși, noi datorăm toate aceste invenții, ci și de evoluția economică și socială a umanității care avea nevoie de un sistem mediator și de integrare, pentru a-i permite societății tehnologice o dezvoltare viabilă și complexă. Cu alte cuvinte, mass-media este produsul societății pe care o influențează la rândul său. Precum un organism care pentru existență și dezvoltare optimă are nevoie de un sistem de organe de simțuri și căi de transmitere a mesajelor culese din spațiul ambiant, tot astfel și societatea umană are nevoie de un sistem de informare corespunzător. În această ordine de idei, mass-media simbolizează cele cinci simțuri ale omului și societății moderne.
Capitolul II
Mass-media și Societatea
Nu putem analiza mass-media fără impactul lor asupra societății și a vorbi de transformările societății contemporane fără a defini locul și importanța mass-media în structura ei. „Este evident că mijloacele de comunicare de masă sunt astăzi o parte esențială a structurii noastre instituționale. Astfel, deși sunt industrii autonome, ele au pătruns în fiecare din cele cinci instituții sociale de bază ale societății noastre. De exemplu, prin accentul pe care îl pun pe serviciile și produsele instituțiilor noastre comerciale și industriale, ele reprezintă o parte importantă a instituției economice. Prin funcția lor din ce în ce mai importantă în cadrul alegerilor, folosirea lor la diverse audieri și accentul pe care îl pun pe activitatea guvernului în transmiterea știrilor ele devin o trăsătură semnificativă a instituției noastre politice, etc.. Pe scurt, mass-media a pătruns în societatea noastră până la nucleul său instituțional”. Însă, această pătrundere și-a lăsat amprentele în activitatea și dezvoltarea mijloacelor de comunicare de masă, ceea ce, are un impact imprevizibil, prin crearea noilor mijloace de comunicare, asupra societății. Să precizăm aceste amprente și efectul lor. În sfera economică, mass-media a devenit o industrie uriașă care produce și vinde mesaje unui public mediu, uniformizat creând astfel nu numai o societate de masă, mediocră, incapabilă să aibă gusturi elevate sau clarviziuni politice ci și o societate de consum. „Bauchillord identifică consumul ca pe un fel de nebunie generală, bazată pe o dorință fără margini pentru obiecte, dorință care nu poate fi niciodată satisfăcută”. E o veritabilă definiție a patimii, iar societatea de consum este o societate pătimașă.
În sfera politică care este strâns legată de cea economică, asistăm la transformarea mass-media în instrumente ale politicienilor în vederea dobândirii voturilor și, prin ele mai multă putere. Pe de altă parte, mega-trust-urile mediatice, pentru a mări piața de desfacere recurg nu rare ori la influențarea și manipularea prin mass-media a vieții politice. (cazul magnaților mediatici ruși V. Gusinschy și B. Berezovschy care au contribuit prin mediile pe care la dețineau la câștigarea alegerilor prezidențiale din Rusia în anul 2000 de către V. Putin).
În sfera culturală mass-media a trecut de la concepția de artă la conceptul de industrie culturală, care urmează procesul de globalizare economică și tinde să se impună, în fața tradițiilor culturale specifice fiecărui popor, în întreaga lume.
În sfera educațională, mass-media promovează valori liberal-umaniste cu caracter individualist ceea ce contribuie enorm la accelerarea procesului de secularizare a societății noastre. Fără Dumnezeu, fără aspirații către valori veșnice societatea umană tinde la un vis utopic – să creeze pe pământ paradisul pierdut. Acest vis devine o realitate posibilă prin fenomenul globalizării economice, politice, culturale și nu în ultimul rând religioase. Rămâne o problemă dificilă, cea a conducătorului acestui „sat mondial”.
Însă, cea mai mare provocare pentru societatea contemporană și cea de mâine sunt noile mijloace de comunicare de masă (computer, videotelefon, telefon celular, rețeaua Internet, sateliții pentru comunicații). Ele însele au devenit mesaje pentru omul erei cibernetice care îl proiectează într-o lume virtuală cu posibilități infinite. Viitorul apropiat va arăta ce va alege societatea noastră, o lume S.F. plină de înalte tehnologii, în care omul va fi robul acestora (în genul filmului „Matrix”) sau va deveni stăpân real al întregii creații slujind cu credință pe Dumnezeu. Quo vadis?
Toate aceste aspecte și întrebări pe care le vom analiza critic în subcapitolele următoare, au o importanță vitală pentru desfășurarea discursului teologic eficient în contextul societății tehnocrate și informocrate. De înțelegerea acestor aspecte depinde un adevăr esențial – nu tehnologia este o problemă, ci omul este în centru problemei ființiale de a alege prin liber arbitru, deci un discernământ, între a fi în comuniune cu Dumnezeu și semenii sau de a avea totul, dar a fi în singurătate.
1. Industria și producția mass-media.
„Mișcarea informației aproximativ cu viteza lumii a devenit de departe, cea mai mare industrie a lumii. Consumul de informație a ajuns și el, cea mai mare funcție de consum din lume”. Produsul societății industriale, comunicarea de masă, a devenit la rândul său un sistem industrial complex care se ocupă cu producerea informației și spectacolului, marfa oferită la prețuri avantajoase publicului larg. „În ansamblu, piața mass-media este una deosebită de variată profitabilă și complexă. Astfel, în 1992, numai piața audiovizualului reprezenta, la scară planetară, 289,4 miliarde dolari (aproximativ 1,2 din P.I.B. mondial), din acest total, 133,4 miliarde constituie vânzarea de echipamente audiovizuale, iar 156 miliarde veniturile radiourilor, televiziunilor, cinematografiei și vânzări de videocasete”. Reținem din acest citat că industria mass-media constă nu numai în producerea mesajelor cu statut de marfă, ci și în asigurarea consumatorului cu echipament tehnic destinat receptării. De aici rezultă o legătură existențială între televiziune și televizor, radio și aparat de radio, film și videocasetofon, etc.. De dezvoltarea părții industriale care se ocupă cu producerea mesajelor, depinde cealaltă parte care se ocupă cu producerea echipamentului tehnic destinat publicului larg. Statistica arată că „Există astăzi, în lume, circa 1.260 de milioane de televizoare în casele oamenilor (din care mai mult de 250 de milioane prin cablu și aproximativ 70 de milioane branșați la o rețea digitală), 700 de milioane de indivizi abonați la telefon (din care circa 80 de milioane la telefon celular) și cam 200 de milioane de computere personale (din care 30 de milioane conectate la Internet)”. La aceasta trebuie adăugat un număr estimat la câteva miliarde de aparate de radio și radiocasetofoane, sute de milioane de videocasetofoane, zeci de mii antene parabolice etc.. Această statistică este o evaluare aproximativă a pieței de desfacere a mass-media. Un loc aparte în industria mass-media îl ocupă presa scrisă care este direct legată de industria celulozei. Spațiul și numărul producției presei scrise pe scara mondială este mult mai vast în comparație cu cel al audiovizualului. Însă în ultimii treizeci de ani se observă un declin lent al popularității presei scrise în țările dezvoltate. În Statele Unite, între 1970 și 1997, procentajul cititorilor unui cotidian a trecut de la 78% la 59%.
Produsul industriei mass-media este în primul rând un produs cultural. De aceea, mulți cercetători vorbesc de industria mass-media ca de industria culturală. Conceptul de industrie culturală se referă la „organizațiile particulare și de stat, care au ca obiect producția, sponsorizarea, expunerea și distribuția de bunuri și servicii culturale”. Pe plan social „industria culturală declanșează un proces de simplificare a culturii majore (aceea a capodoperelor) pentru a face accesibilă maselor semieducate, pentru a le atrage și a le convinge să cumpere asemenea produse distractive și ieftine; în acest proces este privilegiat divertismentului și consumului facil, evaziunea în imaginar (pentru uitarea inegalităților și conflictelor de clasă), dorința de schimbare permanentă a unor bunuri materiale perisabile (și ieftine) cu altele, la fel de perisabile (în scopul creării sentimentului de bunăstare și acces liber la cultură)”. Din cauza industrializării produselor culturale „personalitatea creatoare nu mai are decât puține șanse de a-și pune pecetea pe ceea ce nici nu mai poate fi numit operă, ci doar produs”. Pe de altă parte, gustul publicului este premisa conținutului mass-media. Există o relație circulară între conținutul mass-media și preferințele publicului. De aceea industria de bunuri culturale este legată de dorința de a consuma aceste bunuri. Ca proces, a consuma înseamnă a distruge. Consumul este asociat cu risipa, cu irosirea fără sens, cu distrugerea. În mod evident, consumul este … o risipă: o risipă publică, vizibilă, dramatică. Noi consumăm și suntem consumați. Consumul depinde de producție, iar producția depinde de consum. De multe ori, consumul nu este motivat prin dorința ca obiectele să îndeplinească anumite funcții, ci printr-o dorință pentru diferențiere și semnificații sociale.
Industriile culturale sunt strâns legate de sisteme de publicitate care fabrică mereu noi și de multe ori iluzorii nevoi de consum. Datorită sistemului publicității, cererea este periodic „retrezită” la viață, produsele sunt consumate și industriile culturale își pot continua activitatea mai departe. Să analizăm mai de aproape fenomenul publicitar. „Publicarea masivă a reclamei și anunțurilor, contra unor costuri s-a impus începând cu a doua parte a secolului al XIX-lea. Ea a apărut ca modalitate simplă și eficientă de : a) obținere a unor venituri suplimentare; b) eliberare a întreprinderilor mass-media de sub tutela finanțării de către partide politice sau stat; c) scădere a prețului de vânzare a ziarelor și, implicit, creștere a audienței presei. Vânzarea generalizată a spațiului și, ulterior, a timpului încorporate în produsele mass-media, în favoarea unor persoane și instituții care doreau să-și plaseze mesajele proprii, a dus la crearea sistemului publicitar. Dezvoltarea și rafinarea acestuia a permis nu numai ieftinirea produselor din presa scrisă, ci și, o dată cu apariția audiovizualului comercial, distribuirea (aparent) gratuită a unor produse mass-media, mai exact a unor programe finanțate exclusiv din publicitate. Totuși nimic nu este „gratuit și nimic nu este dezinteresat aici. În fapt, publicul oferă ceva în schimb : timpul pe care îl consacră audierii sau vizionării, timp în care ar putea produce sau consuma alte bunuri și valori. (…)
… Deși la nivelul de suprafață aș tranzacției proprietarul instituției de (mass-media) vinde spațiu sau timp, la nivelul profund al acestei „afaceri” el își vinde, de fapt, publicul. „De obicei telespectatorii cred că programele de televiziune sunt produsele, ei înșiși – consumatorii și publicitatea – prețul care trebuie plătit pentru a beneficia de acele programe; de fapt natura reală a acestei tranzacții este alta. Adevăratul produs este format din telespectatorii, care sunt vânduți celor care oferă publicitate. Cu cât un program are mai mulți telespectatori, cu atât cumpărătorul de publicitate va plăti mai mult pentru ca anunțurile lui să fie difuzate în timpul acelui program” (J. Meyrowitz, 1985, p.73) (…) În S.U.A., un post important de televiziune vinde 30 de secunde de publicitate pentru sume cuprinse între 200.000 și 270.000 de dolari (sursă: Quid, 1999)”. Numai în S.U.A. investițiile în publicitate au fost, în 1998, de 198 miliarde de dolari, distribuiți astfel: 33% în presa scrisă, 23% în televiziune, 7% în radio, 20% în „direct mail” și 17% pe alte suporturi. Fiind condiționată de investiții publicitare, mass-media sunt în pericol din ce în ce mai mare de a fi supuse legii pieței publicitare și condiționarea lor prin presiuni asupra liniei lor editoriale. Un exemplu relevant în acest sens ne prezintă L. Bogart în lucrarea sa din 1995, p.97, citat de Mihai Coman, în care grupul „Peugeot” în 1989, a anulat contractul său de publicitate cu revista L’Evénement de jeudi, deoarece aceasta a prezentat, în chip favorabil muncitorilor, o grevă care afectase uzinele respectivei firme. Un alt caz s-a petrecut în 1997, când grupul „Chrysler” (care numai pentru publicitatea în reviste cheltuiește anual 270.000.000 de dolari) a expediat publicațiilor cu care avea contracte de publicitate o notă în care le cerea „să transmită sumarele numerelor în curs de apariție și să semnaleze materialele cu conținut politic, social sau sexual care ar putea fi provocatoare sau jignitoare”. Multe dintre reviste s-au supus și au acceptat să fie controlate. Și aceste exemple sunt numeroase.
Revenind la problema publicității, constatăm o transformare a caracterului ei, de la anunțarea unor caracteristici calitative a produsului prezentat, la spectacolul creat cu prilejul prezentării acestui produs. Înclinația de a detașa conținutul mesajului de produsul în sine este caracteristică publicității din ultimii cincizeci de ani. „Spectacolul publicitar caută prin diferite strategii să seducă consumatorul efectiv al produsului”. Metodele folosite în acest scop sunt numeroase și de multe ori extravagante; de la minciuna frumos prezentată și seducția sexuală până la promisiunea unei fericiri eterne. Se face uz de mult amuzament chiar și în prezentarea unor produse pentru servicii funerare: „Dacă nu ați încercat încă lichidul nostru pentru îmbălsămare, înseamnă că ați trăit degeaba”. Reclama produselor alimentare de multe ori eronată, sugerează prin conținutul său că omul trăiește pentru a mânca și împlinirea lui umană constă în savurarea băuturii răcoritoare „Coca-Cola” sau în gustul palpitant al ciocolatei „Poiana”. În cazul reclamei țigărilor e o situație și mai anormală, pe de-o parte producătorii reclamei încearcă din răsputeri să facă atrăgător acest viciu prin „gustul prieteniei” (reclama la țigări „Pall-Mall”) sau „american life” (reclama la Marlboro), însă pe de altă parte ei sunt nevoiți să adauge al sfârșitul reclamei – „Tutunul dăunează grav sănătății”. E o reclamă și antireclamă în același produs publicitar, însă avertizarea Ministerului Sănătății folosită în publicitatea țigărilor este marginalizată, fiind scrisă cu caracter prea mic sau rostită cu tonul indiferent pe fonul negru (în cazul televiziunii). Se omite și se ascunde adevăratul efect al țigărilor: risipa banilor, afectarea căilor respiratorii și sistemului digestiv, apariția cancerului pulmonar, dar cel mai important efect este pe plan psihologic – dependența de această substanță – nicotină, ceea ce anulează libertatea și demnitatea umană. Din fericire, recent, parlamentul European a adoptat o lege care prevede interzicerea publicității produselor din tutun – în spațiul Uniunii Europene până în anul 2006. În românia, țară care se află în topul numărului de fumători, remedierea acestei situații vedem în antrenarea pastorală a Bisericii Ortodoxe în colaborare cu medicii împotriva acestui viciu dăunător societății românești.
Analizând unele aspecte ale fenomenului publicitar suntem unanim de acord cu recomandarea specialităților de a supune publicitatea unor reguli de „bună purtare”. „Biroul de verificare a publicității (B.V.P.) reprezintă în Franța instanța (în sânul căreia anunțătorii, agențiile și mediile sunt reprezentate) care veghează la respectul consumatorului și al cetățeanului printr-un control a priori al mesajelor publicitare”. Considerăm că și în România este nevoie de înființarea și activitatea unui birou asemănător, din care, pe lângă reprezentanții anunțați mai sus, să facă parte și reprezentanții Bisericii Ortodoxe împreună alte Biserici Creștine.
Un al t aspect important al acestei industrii este procesul de concentrare a mass-media în mâinile unor grupuri restrânse de mari proprietari. Acest proces provoacă numeroase neliniști, deoarece asemenea grupuri uriașe, multinaționale, au puterea de a ocupa, fără concurență, piețe mondiale pentru a distribui produse culturale conform unor politici și interese proprii, fără legătură cu interesele și tradițiile naționale sau cu valorile jurnalismului responsabil. Grupuri de o asemenea anvergură realizează cifre de afaceri uriașe, comparabile cu producerea internă a unei țări mici. De exemplu: la nivelul anului 1995, veniturile grupului „Time-Warner*” erau de 17,6 miliarde de dolari, el era urmat de „Bertelsman” (14,7 miliarde de dolari), „Walt Disney Comp.” (12,1 miliarde de dolari). În SUA, spre exemplu, 157 de grupuri dețineau în 1970, jumătate din totalul ziarelor, în 1990 numărul lor s-a redus la 23 mari grupuri. În 1997 numărul grupurilor care controlau toată presa în S.U.A. a ajuns numai la 10. „Numai în anul 1993 au avut loc în Europa 895 de fuziuni ale unor societăți de comunicație…”.
„… Marile grupuri de mass-media aflate în concurență, au ca obiectiv major maximizarea profitului. De aceea, liderii acestor grupuri sunt preocupați fie de reducerea costurilor de producție, fie de fabricarea și vânzarea unor produse atrăgătoare, accesibile, ușor vandabile; în esență, acestea sunt produse simple și spectaculoase. Setea de profit a grupurilor patronale încurajează jurnalismul de tip senzațional, facil, puțin atent atât la complexitatea problemelor, cât și la necesitatea educării și culturalizării publicului”.
Produsul mass-media, în jurul căruia se învârte toată industria culturală poate fi împărțit în două categorii generale: 1) informația din sfera căreia fac parte știri, emisiuni educative și științifice, analize și comentarii profesionale etc. și 2) divertisment care este alcătuit din emisiuni distractive, concerte, spectacole, concursuri, sport, filme, etc. Însă problema produsului de presă constă nu în faptul că mass-media ne oferă și divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului. Orice produs mediatic (chiar și cel din sfera sacrului) devine spectaculos. Aceasta înseamnă că divertismentul a devenit o supra-ideologie a discursului comunicării de masă.
„În societatea modernă, pe măsură ce timpul alocat muncii a scăzut, pe măsură ce timpul a rămas la dispoziția individului pentru orice fel de activități a crescut, categorii tot mai largi ale populației au început să folosească mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate ocupării timpului liber.
Mass-media a ajuns să fie instituția care vinde divertisment la costurile cele mai reduse – în raport cu teatrul, turismul, arta sau sportul”. Ne întrebăm ce fel de calitate poate avea un produs ieftin, creat într-un timp scurt și destinat unei mase eterogene. Cred că răspunsul este clar. Ceea ce ne preocupă sunt valorile promovate de divertisment. Răsturnarea valorilor umane și relativizarea vieții interioare se oglindesc cu prisosință în produsele de divertisment. În explicarea popularității de care se bucură domeniul divertismentului, cercetătorii conchid că „consumul de divertisment nu răspunde numai dorinței de relaxare și refacere, după oboseala unei zile de activitate; din altă perspectivă, el satisface și nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada și de a găsi refugiu într-o lume imaginară”. Această constatare este foarte justă și din păcate tristă, dacă ne referim la nevoia ontologică a omului de a comunica și de a fi în comuniune.
Și Adam cu Eva, după săvârșirea păcatului, auzind glasul lui Dumnezeu au simțit nevoia de a se refugia din fața Lui, de a se ascunde. Finalul acestui eveniment îl cunoaștem cu toții. Poate exagerăm cu această paralelă, însă trebuie să recunoaștem că voința proprie a omului, contradictorie cu cea divină, îl izolează într-o lume proprie, imaginară, îl scoate din comuniune și-l face inapt de comunicare crucială, cu Dumnezeu și cu semenii. Evadarea omului într-o lume virtuală este cauza și efectul individualismului promovat de societatea secularistă. Mulți dintre noi în fața duhovnicului ne plângem de lipsa timpului pentru frecventarea bisericii, pentru rugăciune și pentru îndeplinirea canonului primit, însă aproape toți urmărim Actualitatea, Chestiunea Zilei, Tucă-Show, sau vreun serial latino-american, având sute de episoade. Este mai ușor să urmărim programul T.V. până la patru dimineața, decât să stai la o Priveghere, mai ușor să citim un ziar sau jurnal de modă decât o carte de rugăciuni. Și atunci oare nu se ascunde omul modern după tufișul mass-media în fața chemării lui Dumnezeu ? Din această perspectivă mass-media ne izolează nu numai de Dumnezeu, ci și de semenii noștri. Comunicând, mass-media ne face incapabili de comunicare reală. Este un paradox care ne privește pe toți și de rezolvarea lui depinde viitorul societății noastre.
2. Cultura de masă
„În cele mai multe din lucrările care au abordat această realitate, cultura de masă a fost definită în mod negativ și globalizator: ea a apărut ca „un concept apocaliptic”, ca o expresie a decăderii culturii clasice în contactul cu masele., cu noile tehnologii și cu lumea afacerilor.; în plus ea a fost concepută ca o cultură unificatoare, care anihilează celelalte forme de cultură și le înlocuiește, dictatorial cu un surogat, alcătuit din elemente facile și vandabile luate din alte forme de creație culturală”. În realitate fenomenul cultural contemporan este mult mai complex și are mai multe sensuri de abordare. În sens larg, cultura de masă „este pur și simplu cultura maselor, întreaga cultură a acestora. Ea este în continuă creștere în toate societățile dezvoltate, prin simpla pătrundere a unui număr mare de oameni în școli, în viața politică, economică și spirituală”. În acest sens cultura de masă are un caracter pozitiv și necesar dezvoltării armonioase a tuturor societăților actuale. Însă cultura de masă mai are încă un sens care nu mai cuprinde întreaga cultură a maselor și nici toate acțiunile de culturalizare, ci „numai cultura răspândită prin mijloacele tehnice moderne de comunicație, reprezentate de presă, cartea de mare tiraj, cinematografie, radio, televiziune, etc. și acțiunile speciale de culturalizare legate de acestea”. De acest aspect al culturii de masă sunt legate criteriile de mai sus, fiind fondate pe niște observații reale a procesului comunicării de masă.
Să analizăm mai de aproape acest fenomen controversat. Unii cercetători au stabilit câteva caracteristici ale culturii de masă promovate de mass-media: 1) generalizarea modului industrial de producere a bunurilor culturale (pe principiul benzii rulante); 2) standardizarea produselor datorită fabricării lor „în serie”; 3) creșterea distanței sociale dintre creatorii de bunuri culturale (elita) și publicul respectiv; 4) înlocuirea criteriilor estetice de valorizare prin criterii economice (profitul adus de respectivul bun cultural devine criteriu de valoare); 5) simplificarea conținuturilor și eliminarea dimensiunii intelectuale în favoare atributelor afective. La aceste caracteristici putem adăuga și fragmentarea discursului mediatic, neavând nici un criteriu unitar în difuzarea mesajelor, ceea ce duce inevitabil la crearea culturii caleidoscopice. Această cultură deocamdată caleidoscopică tinde să devină sincretistă, un aglomerat de tradiții și valori culturale din toate timpurile și de la toate popoarele. O altă caracteristică este spectacularizarea produsului cultural și desacralizarea artei contemporane. În acest context cultura și distracția se identifică, cultura nu mai este o aspirație spre infinit, ci spre imediat. Pe de altă parte „datorită posibilităților oferite de tehnologiile moderne de transmitere a mesajelor, numărul celor care au acces la anumite evenimente, mesaje și valori culturale poate atinge cifre de-a dreptul impresionante (statisticile arată că, în S.U.A., o piesă de teatru ar trebui jucată neîntrerupt timp de 30 de ani pentru a atinge la audiența medie 15 milioane de privitori pe care o are transmiterea sa la televizor)”. Și această posibilitate vizează nu numai teatru, ci și concerte, spectacole, diferite expoziții, festivaluri etc. Problema, deci, stă nu în mass-media ca instituție, ci în conținutul mesajelor transmise de ele. Iar acest conținut depinde în primul rând de sensul și rolul culturii în viața societății contemporane. Astăzi, asistăm la o dezvoltare a noii paradigme culturale, destinate să deservească pretențiile și cerințele unei societăți secularizate, autosuficiente și avide de plăcere. Reprezentant al acestei paradigme, „fondatorul teoriei funcționaliste, antropologul britanic Branislav Malinowski consideră cultura ca modalitatea prin care individul se adaptează mediului natural cu scopul de a-și satisface necesitățile”. În viziune creștină, „sensul culturii … este acela de a hrăni spiritul cu sugestia vieții de dincolo de lume, cu imaginea anticipată a unei ordini eterne pentru care el are afinități substanțiale. Decăzută din această funcție spirituală, cultura nu mai are sens”.
În profunzime, „cultura e legată de cult, ea e rezultatul diferențierii și al extensiunii cultului. Cugetarea filosofică, cunoașterea științifică, arhitectura, pictura, sculptura, muzica, poezia și morala, – totul e cuprins în cultul Bisericii, organic și integral, sub o formă încă nediferențiată”. Ca demonstrare a acestui adevăr fundamental, istoria arată că aproape întreaga cultură europeană este o creație a Bisericii lui Hristos, un răspuns în dialogul cu Creatorul.
Din această perspectivă, pentru marele teolog român, Nichifor Crainic, „credința e puterea generatoare de cultură, iar cultul organizat pe temeiul unei doctrine religioase devine stimulatorul și călăuzitorul plăsmuirilor”. De aici rezultă o legătură strânsă între artist și preot, între responsabilitatea artistului și a preotului în fața societății.
Pentru gândirea teologică, artistul e precum rugul pe care Moise l-a văzut pe munte, „ardea și nu se mistuia” (Ieșirea 3.2). În Tainele Bisericii, artistul se îmbracă cu puteri spirituale pentru a împlini misiunea sa – transfigurarea lumii. De aceea adevăratul artist se află permanent sub îndrumarea Duhului Sfânt, care dăruiește libertatea creativă autentică. Din cele afirmate rezultă o concluzie fundamentală – adevărata artă are menirea să-l conducă pe om la comuniunea cu Dumnezeu. În acest caz este relevant exemplul pictorului Andrei Rubliov, în persoana căruia s-a integrat artistul și teologul prin lucrarea Sfântului Duh.
„Dacă izvorul și idealul culturii creștine e Dumnezeu, secularizarea ei înseamnă că omul îi devine singur izvor și ideal. Antropocentrismul acesta se numește, cu alt termen individualism … , când zicem: omul devine măsura lucrurilor, exprimăm de fapt principiul anarhiei, ce domină cultura și viața modernă. (…) Descentralizarea culturii moderne, adică ruperea ei de centrul spiritual religios, înseamnă fărâmițarea ei în varietăți individuale, lipsite de sensul superior al unității spirituale”. Omul modern, creator al lumii industriale, rupt de Prototipul său, este nevoit să se asemene cu produsul său – tehnica. Ceea ce produci, aceea devii. Acest fenomen favorizează înțelegerea și tratarea omului ca individ, o entitate din masă, și nu ca persoană, o reprezentare a ființei umane. „Cultura modernă provoacă subiectivarea persoanei… Ea urmărește prin aceasta exacerbarea individualității”. Cu alte cuvinte cultura individualistă își supraveghează consumatorul. Tendința acestei culturi privește identificarea cu civilizația supradezvoltată a Occidentului. Însă, ființial, este o deosebire fundamentală între cultură și civilizație. „Cultura, ca fenomen spiritual și ca expresie a personalității etnice, diferențiază popor de popor; tehnica, însă, ca expresie a vieții materiale, e uniformă și conține, mai mult decât filosofia chiar, principiul generalității, al unei generalizări concrete și efective”. Această concretizare clasifică de unde a apărut tendința culturii spre uniformizare și globalizare. Cultura actuală s-a identificat cu industria mondială și-i urmează evoluția. Să urmărim mai departe ideea teologului român. „Civilizația e internațională și o putem adapta la nevoile vieții noastre materiale… Cultura însă implică neapărat modul original al personalității noastre etnice. Legea ei nu poate fi imitația, ci autonomia”. Este o concluzie de anticipare a procesului de emancipare a culturii secularizate din Occident în toată lumea. Pentru noi, care ne „bucurăm” de această culturalizare, există un pericol de confuzie a identității etnice și culturale. „… Orice operă streină poartă în ea, pe lângă sensul simbolic de valoare generală, un imponderabil specific, care e al locului de unde vine și al neamului care o trimite. Oricât ne-ar seduce o operă streină, între noi și ea rămâne un strat oricum nefamiliar. Presupunând un proces de asimilare culturală hrănită numai din substanța împrumutată, în mijlocul unui neam care ar dispune de un desăvârșit aparat de difuzare, neamul acela s-ar putea numi cultivat, – cultivat prin imitație – dar un neam de cultură nu s-ar putea numi în nici un caz”. Asistăm neputincioși la invazia produsului cultural din străinătate pe piața mass-media românești. Filmele, muzica, jurnalele, divertismentul, toate poartă marca made in USA sau UE. Chiar și producția autohtonă culturală imită valorile și formele culturii occidentale, iar cultura națională autentică este pe cale de marginalizare și desuetudine. „Uciderea spiritului românesc în literatură și artă se numește libertatea democratică”. Acesta este prețul stabilității economice, intrării în N.A.T.O. și Uniunea Europeană – secularizarea și regresul spiritual.
Marele teolog român Nichifor Crainic afirmă: „Atmosfera culturală a unei țări e spiritul pe care îl respiră societatea. Și dacă aerul acesta e viciat, fermenții desoluției au intrat în organism național. Zadarnică devine orice propagandă moralizatoare fără măsuri radicale de profilaxie socială”. Pentru Nichifor Crainic cultura modernă e o cultură fără Biblie, fără Euharstie, fără Dumnezeu. De aceea teologul român consideră că, cultura modernă, ca ansamblu de fenomene psihosociale, trebuie să fie în centrul atenției teologiei… „mai mult decât în orice altă epocă istorică. Epocile trecute, cu virtuțile și cu păcatele lor, au intrat definitiv sub judecata lui Dumnezeu, dar epoca actuală, este aceea care, în carne și oase, se găsește prezentă în fața lui Iisus Hristos și de soarta ei e responsabilă Biserica luptătoare din acest moment”. Însă pentru o misiune eficientă a Bisericii în contextul lumii moderne e necesar ca teologii și preoții să posede o cultură vastă, iar învățământul teologic să elaboreze un discurs teologic care ar fi capabil de un dialog constructiv cu arta și cultura modernă.
Este evident că cultura de masă propagată de mass-media oglindește caracterul societății secularizate care prin gândirea și activitatea sa a eliminat pe Dumnezeu din creație. Lipsa Creatorului în creație a provocat lipsa idealului și inspirației în cultură – era tehnică și informațională. În gândirea secularistă, creația și cultura sunt autonome, autosuficiente, având scop în sine. În teologie, dimpotrivă, cosmosul și cultura umană sunt ancorate în dumnezeu, având o finalitate în transfigurație și aspirație către transcendent.
„Absența sau prezența lui Dumnezeu în creație are o importanță capitală pentru raportul dintre teologie și cultură. Conflictul dintre ele a fost provocat de absența lui Dumnezeu din lume, care a permis culturii să se închidă în autonomia propriei imanențe și să izoleze deist pe Dumnezeu în transcendent. S-a tăiat astfel puntea de întâlnire dintre cultură și teologie, iar rezultatul a constat în destabilizarea lumii. Prezența lui Dumnezeu în creație … este singura în măsură să constituie puntea dinamică prin care teologia coboară către cultură iar cultura urcă cu teologia către Dumnezeu… Și numai astfel lumea va dobândi și centrul ei de gravitație spirituală care o va proteja de atâtea primejdii care se profilează la orizontul ei”.
3. Efectele mass-media asupra omului și societății
„Mass-media ne afectează profund, deoarece ele constituie o prezență constantă în viața noastră. (…) Afilierea familiară și prieteniile se schimbă pe măsură ce individul se maturizează și trece prin diferitele etape ale vieții. Școala ocupă numai o perioadă limitată de timp din existența noastră. Doar o parte din populație frecventează, în mod regulat, biserica. În antiteză mass-media fac parte din viața noastră zilnică și ne însoțesc din copilărie până la moarte. În plus, mass-media au o universalitate pe care nu o are nici o altă instituție…”. Din această cauză, efectele comunicării de masă asupra atitudinilor și comportamentului uman sunt în atenția numeroaselor cercetări. Pe fondul unor păreri variate, cum ar fi: efectele sunt inexistente, foarte reduse, au cu neputință de măsurat, se impune o concluzie generală: comunicarea de masă are efecte. Este un fapt arhicunoscut, că mass-media contribuie esențial „la organizarea sistemului de valori și de credințe care tind să se instaureze ca norme pentru colectivități (naționale, regionale…)”. Dintr-o astfel de perspectivă, este absurd să se presupună că mass-media nu are efecte asupra publicului.
„Orice analiză a efectelor mass-media are ca obiect publicul, înțeles ca suma indivizilor care sunt expuși mesajelor presei și care suportă astfel o presiune ce poate conduce la o schimbare mai mare sau mai mică a comportamentelor, valorilor și reprezentărilor simbolice despre realitate”. În continuare vom încerca să analizăm acest fenomen controversat, ținta căruia este omul ca persoană și societatea ca comuniune. Există o părere care afirmă, că mass-media este modelată de evenimentele din societate în ansamblul ei. Suntem perfect de acord cu această afirmație, dar să nu uităm că societatea modernă este definită și chiar stăpânită de produsele ei, între care se numără și comunicarea de masă, care își datorează apariția societății industriale. Cercetătorul canadian Marshall McLuhan susține că toate mijloacele de comunicare – prin ele însele, indiferent de mesajul pe care îl comunică – exercită o influență irezistibilă asupra omului și societății. Însă pe noi ne interesează și conținutul acestor mesaje, de caracterul căruia depinde apariția unor efecte pozitive sau negative. De asemenea, credem că de efectele mass-media sunt legate fenomenele secularizării și globalizării societății contemporane, care la rândul lor determină cultura și mesajele mass-media.
a. Efectele pe termen scurt și pe termen lung
Există tendința cercetătorilor de a lua în considerare numai efectele pe termen scurt ale mass-media și de a le ignora pe cele pe termen lung. Aceasta se explică prin natura efectelor pe termen scurt, unde cauza și efectul sunt în proximitate temporală imediată, având o legătură clară, ușor de definit și de cercetat. Efectele pe termen lung nu numai că scapă din atenție datorită intervalului mare între cauză și efect, dar și că ele îmbracă forme nebănuite, declanșând alte procese paralele, ceea ce îngreunează detectarea și urmărirea lor. Cu toate acestea, cele mai importante și cu cea mai mare încărcătură semantică sunt procesele care declanșează efectele pe termen lung.
Dintre procesele cu efecte pe termen scurt ale mass-media, amintim în primul rând cele de o importanță vitală pentru persoana umană și societate, cum ar fi: informarea (știrile, evenimentele, anunțurile, publicitate, etc. care ne modelează și de multe ori ne impun o ordine de zi, de exemplu: informați de buletinul meteo, noi ne programăm un week-end sau o activitate agricolă); culturalizarea (omul își modifică preferințele culturale folosindu-se de mass-media ca de o piață de desfacere a produselor culturale. Prin mass-media omul și societatea ajung să posede aceleași valori culturale, împărtășirea cărora are ca efect solidaritatea oamenilor și întărirea conștiinței de apartenență socială sau națională. Aici putem adăuga și ierarhizarea valorilor umane, ceea ce determină orientarea existențială a omului și societății către o aspirație determinată de aceste valori); susținerea și intensificarea vieții sociale și economice (în această categorie intră: observarea și protejarea ordinii sociale); mass-media prin activitatea lor face transparentă puterea de stat și o obligă să fie responsabilă față de societatea guvernată; stimulează participarea cetățenilor la viața politică și socială, astfel, făcând posibil și viabil regimul democratic în majoritatea țărilor și participarea în sfera economică, prin publicitate și diferite anunțuri. Cum observăm, efectele mass-media se resimt în toate sferele de activitate privată și socială. Mass-media stabilește ordinea de zi a omului și a societății: ele nu pot dicta oamenilor cum să gândească, dar decid în mare parte la ce se vor gândi. „În consecință, principala influență a mediilor de comunicare se exercită prin omisiune: ceea ce ele nu spun are mai mare influență decât ceea ce spun”. S-a constatat că atenția mass-media asupra unui eveniment sau persoane neînsemnate are ca efect situarea lor în ierarhia evenimentelor importante sau a persoanelor vedetă. „De asemenea, mijloacele de comunicare oferă despre societate și despre lume imagini incomplete, adesea deformate, care pot genera sentimente și comportamente regretabile. Mijloacele de comunicare reprezintă deseori un absurd mozaic de mici evenimente”. Un exemplu al imaginii și informației deformate este în cazul prezentării de către mass-media occidentală a evenimentelor dramatice din decembrie 1989 din România, când întregii lumi erau anunțate cifre eronate de 50-60.000 de morți masacrați la Timișoara de Securitatea ceaușistă. La fel s-a procedat și în evaluarea victimelor regimului lui Miloșevici din Kosovo, unde se spunea (de către mass-media) că sunt înmormântați în zeci de gropi comune sute de albanezi civili uciși de armata sârbă. În realitate există numai câteva astfel de locuri unde erau înmormântați până la 200 de civili de ambele etnii căzuți victime ale războiului etnic din Kosovo și bombardamentelor N.A.T.O. În primul caz, încă putem vorbi de o eroare și confuzie, însă în al doilea caz este vorba de un element al manipulării în care mass-media a devenit instrumentul unor tendințe hegemonice, servind, astfel la impunerea unei ideologii și la promovarea unor interese economice, politice și militare. O astfel de manipulare prin mass-media se realizează de către statul rus care induce în eroare opinia publică în privința războiului din Cecenia, unde armata rusă se luptă cu așa ziși „bandiți” înarmați în număr de 3-5000 care jefuiesc poporul. Sub această mască de propagandă se ascunde genocidul poporului cecen și interesele geopolitice în regiunea Kaukazului. În fiecare zi în Cecenia armata rusă pierde între 10-20 soldați și ofițeri morți și zeci de răniți, pierd tehnică militară costisitoare, dar toate acestea sunt omise din buletinele de știri ruse, care prezintă o situație de restabilire a ordinii și vieții pașnice și protejării poporului cecen de „bandiți”.
Indiferent de timpul, țara sau regimul, „…toate strategiile și tehnicile de manipulare sunt axate pe obținerea controlului asupra comportamentului, gândirii sau sentimentelor subiecților, într-o anumită situație socială și pe parcursul unei anumite perioade de timp, în vederea câștigării unor avantaje substanțiale pentru partizanii manipulării și în detrimentul celor controlați. (…) Ele pot avea efecte imediate sau pot rămâne în faza latentă pentru a determina ulterior mutații radicale de mentalitate, pot fi induse în mod vizibil ori pe căi subtile, se pot solda cu rezultate durabile în timp sau pot înregistra schimbări doar pentru o anumită perioadă avută în vedere de manipulatori”.
O invenție în domeniul manipulării subconștientului, care a stârnit o controversă în rândul specialiștilor și o fobie în rândul societății contemporane este tehnica percepției subliminale. „Percepția subliminală este perceperea unui obiect la limita recunoașterii lui de către subiect din cauza depărtării, luminării slabe, neclarității etc.”. În cazul audiovizualului este vorba de niște imagini cu diferite produse sau sunete cu diferite mesaje care apar periodic pe ecran sau sunt înregistrate pe audiocasete într-un flash de o durată atât de redusă (1/100 dintr-o secundă) încât nimeni să nu o observe sau să nu o audă. Aceste mesaje subtile sunt citite de subconștientul uman și, conform conținutului, îi poate determina comportamentul (de exemplu: să cumpere ceva, să mănânce sau să se relaxeze). Posibilitățile deschise astfel publicității păreau atât de fantastice, dar și de primejdioase încât Comisia Federală a Comunicațiilor din S.U.A. a interzis difuzarea unor astfel de mesaje subliminale la radio sau la televiziune. Mulți se întreabă, are oare eficiență acest gen de manipulare. Experimentele în privința acestui fenomen și concluziile unor studii demonstrează „că mesajele subliminale pot avea unele rezultate semnificative doar atunci când ele îndeamnă la un comportament către care acesta are deja o înclinație firească. Dar concluzia tuturor experimentelor din acest domeniu este aceea că efectul mesajelor subliminale nu corespunde așteptărilor și nu justifică adevărata psihoză manifestată în vânzări de milioane de dolari la casetele audio și video cu astfel de mesaje. Psihoza este întreținută în mod artificial de producătorii respectivelor mărfuri și de comercianți”. Însă, pe noi ne îngrijorează nu atât problema valabilității acestor concluzii, cât însăși tentația de a acționa în secret asupra publicului. Aceasta este o amenințare la adresa libertății omului și societății.
Industria mass-media, în obiectivele sale, urmărește producerea efectelor imediate sau pe termen scurt asupra publicului din rațiune economică, întemeiată pe principiul echilibrului între cerere și ofertă, în care produsul cultural cu efectul cel mai mare și constant va avea o cerere pe piață, ceea ce va stimula oferta. Din acest punct de vedere, toate produsele mass-media au un efect asupra noastră, altminteri nu le procuram, nu le acordam timpul și atenția cuvenită. În relație de piață cu mass-media, omul-consumator poate să-și creeze propriile mass-media, selectând din ofertă ceea ce îl interesează. În acest sens, mass-media contribuie, nu atât la schimbarea radicală a unor opinii sau comportamente, cât la întărirea și confirmarea celor existente sau la descoperirea celor latente. În concluzie, omul cult va selecta emisiuni sau rubrici bune și de valoare, iar omul needucat va petrece în fața mass-media toată ziua și se va încărca cu un surogat de informații și opinii, fără discernământ și ierarhizarea valorilor. Credem că efectele pe termen scurt ale mass-media depind în aceeași măsură de doi factori principali: 1) calitatea sau valoare produsului mass-media; 2) educația și cererea omului-consumator.
Puțin altfel stau lucrurile în privința efectelor mass-media pe termen lung. Dacă în primul caz, efectele sunt multe și individuale, totuși au un caracter relativ în fața libertății consumatorului mass-media de a selecta, a accepta sau a refuza informația, de a o interpreta în mod propriu etc. ; în cazul efectelor pe termen lung, mesajele au o influență mai puternică, iar caracterul acestor efecte este mult mai general și vizează întreaga societate.
În primul rând că producția și cultura promovată de mass-media actuală are ca efect pe termen lung – depersonalizarea și individualizarea omului. „Fenomenul de masificare și de aliniere la aceleași cunoștințe și valori este deosebit de periculos din punct de vedere psihologic, moral și spiritual. În fond, se produce un atac la adresa persoanei, se periclitează unicitatea gândirii și simțirii, intimitatea spirituală, dreptul de a gândi și de a face altfel decât o fac ceilalți”. În momentul în care toți avem acces la aceleași cunoștințe și valori, când simțim ca și alții, când facem precum toți, când vrem ceea ce vor și alții, riscul depersonalizării devine maxim, ajungem o turmă omogenă, o masă ușor de manevrat. „Prin persoană înțelegem o ființă concretă, înzestrată cu o conștiință de sine, conștientă de identitatea și poziția sa în societate”. Omul de masă nu mai are conștiință de sine, de identitatea sa, de creatura lui Dumnezeu, chemat la îndumnezeire. Pe plan social el nu-și cunoaște statutul său și nici responsabilitate asumată prin acest statut. În cultura modernă se vorbește despre om mai mult ca de individ și nu ca persoană. „Termenul de individ semnifică, în primul rând, caracterul de sistem al organismului pe latura individualității acesteia. Este o unitate vie care nu poate fi dezmembrată fără a-și pierde identitatea. Individ este orice organism, inclusiv omul. Termenul nu desemnează decât o prezență și nu cuprinde descripția sau evaluări. De aceea, când folosești termenul pentru a desemna pe unul sau mai mulți oameni apare și o nuanță de indiferență, dacă nu de dispreț”. Deci, asistăm la o civilizație și cultură care disprețuiesc omul și-l vede ca pe un necesar pentru a funcționarea civilizației tehnice.
În al doilea rând este vorba de crearea lumii virtuale care nu are nici o legătură cu lumea reală, cu creația lui Dumnezeu. Majoritatea cercetătorilor comunicării de masă afirmă că mass-media mai mult creează o viziune asupra lumii, o lume proprie, decât se ocupă cu observarea obiectivă a ei. Peisajul mediatic propune o viziune caleidoscopică asupra lucrurilor și evenimentelor. Adesea mass-media amestecă realitatea cu ficțiunea (mai bine zis minciuna). Diversitatea subiectelor prezentate ne aruncă în oceanul incertitudinilor. În ierarhia valorilor totul este amestecat; transmisiuni sportive, emisiuni de divertisment, suferințele oamenilor și problemele lor existențiale. Realitatea tinde să fie înlocuită astfel cu disimularea, omul devine un privitor absent, incapabil de o acțiune adecvată situației reale pe care nu o cunoaște. Astfel, diabolic, mass-media atrage gândirea umană către o viziune meta-realistă, care ne depărtează de realitatea lumii iminente și Creatorului ei.
În al treilea rând, mass-media contribuie la formarea generațiilor fără valori morale cu conștiința autosuficienței. „Mijloacele de comunicare în masă propagă cu precădere valori morale grosiere, hedoniste și utilitariste: erotismul, egoismul, frumusețea fizică feminină sau masculină, violența, dragostea, scandalurile, traficul de influență politică etc., adică tot ceea ce stârnește interesul publicului. Aceste realități au un impact cu consecințe foarte grave în conștiința și comportamentul mai ales al copiilor și tinerilor, categoria socială cea mai ușor de cucerit, cărora li se formează tipare de gândire și comportament adaptate la o etică fără constrângeri și prejudecăți. Ei găsesc în personajele mediatizate modele pe care vor să le copie și să le urmeze. (…) Astăzi, nici presa, nici televiziunea, nici radioul, nici cinematograful nu mai garantează, prin ceea ce emit, formarea convingerilor și judecăților morale care să determine o conduită umană sănătoasă și ordinea în viața personală, familială și socială”.
În al patrulea rând, și cel mai important efect al comunicării de masă este atrofierea capacității de comunicare interpersonală ceea ce duce la dezintegrarea comuniunii umane. În contextul dezvoltării spectaculoase a noilor mijloace de comunicare, când mobilitatea informațională contribuie la apariția unui nou univers, numit simplu: cyberspace (lumea tehnicii inteligente și al informaticii), oamenii intră în dialog prin terminale și rețele informatice care leagă planeta printr-o comunicare puternic informatizată. Timpul alocat relațiilor și comunicării interumane scade drastic. Numai în România, în anul 1995 conform unor sondaje mersul în vizită de mai multe ori pe săptămână constituia numai 14% din populația, pe când vizionarea programelor T.V. sau audierea programelor radio din aceeași categorie constituia 85%, respectiv 72% . Îngrijorează faptul că părinții nu mai au timp pentru educarea copiilor, iar copiii preferă companiei părinților pe cea a televizorului și calculatorului. Omul contemporan își găsește mai ușor limbaj comun cu tehnica, sau în cel mai bun caz, cu lumea vegetală și animală decât cu semenul său. Din cauza lipsei educației comunicaționale tinerii se integrează cu dificultate în societatea contemporană, iar unii dintre ei cad pradă noilor mișcări religioase unde își caută compensarea golului din sfera comunicării interumane. Omul tehnicii este omul artificial, omul izolat, este „omul suferinței”, iar mass-media îi aduce contribuția la mărirea suferinței existențiale – lipsa comunicării și comuniunii reale.
b. Secularizarea și mass-media
„…La noi sporește numărul celor care se interesează mai mult de cele materiale decât de cele spirituale, cu atât mai mult cu cât cultura secularizată europeană exercită o puternică influență asupra societății românești în contextul procesului de integrare europeană. Fie că este vorba de cinematograf, fie că este vorba de televiziune, de presă sau publicitate, toate tind, în majoritatea cazurilor, să orienteze omul mai mult spre realități pământești decât spre cele cerești”.
La baza procesului de secularizare se află ideea de autonomie a omului față de lumea care, după părerea unor teologi (precum teologul german Friedrich Gogarten), „… este o consecință legitimă a credinței creștine, pentru că ea eliberează pe om de puterile și constrângerile lumii. Pentru un creștin lumea este creația lui Dumnezeu și de aici decurge secularizarea lumii și autonomia omului față de lume”. Autonomia omului în raport cu lumea are o dublă conotație: pozitivă și negativă. „Când autonomia este „participativă”, adică are o conotație pozitivă, întrucât este asumată în comuniune cu Hristos, ea conduce la „secularizarea” și la „umanizarea” omului; când autonomia se transformă în afirmare egoistă de sine, adică are o conotație negativă, ea se opune credinței creștine și conduce la „secularism”, atitudine care transformă lumea într-o realitate ultimă, prin care omul crede că-și poate trăi viața în plenitudinea sa”.
De această conotație negativă este legat înțelesul uzual al cuvântului secularizare și sintagmei culturii sau societatea secularizată. Procesul de secularizare a lumii a furnizat progresul uimitor al științei și tehnologiei, dar, în același timp, a condus la degradarea ecologică a mediului ambiant. Concepția scolastică, în care omul este prezentat ca stăpânul și modelatorul creației după placul său, uitând de responsabilitatea lui față de Dumnezeu – Atotstăpânitorul, a dezechilibrat evoluția societății în defavoarea vieții spirituale. Omul din nou s-a lipsit de cele pământești, proiectând pe Dumnezeu undeva în transcendent, fără drept de apel și amestec. Izolarea Divinității în transcendent a dus inevitabil la autonomia omului și rațiunii umane față de Dumnezeu. Omul a devenit centrul intereselor și aspirațiilor sale, autosuficient și stăpân sieși. Aceasta a favorizat apariția iluminismului care stă la baza civilizației și culturii occidentale și a comunismului ateu – cea mai gravă boală a spiritului uman. „Asistăm astfel la o reîntoarcere (revoluție) a omului la panteismul precreștin, care închide omul în imanența lumii create, fiindcă face abstracție de transcendența lui dumnezeu. Pe această cale omul, care se simte mândru de cuceririle lui științifice și tehnologice, de dominația lumii văzute, își pierde libertatea interioară și devine sclavul unor forțe iraționale, spirite și patimi, care-i transformă viața interioară într-un adevărat coșmar și-l desfigurează din punct de vedere spiritual”. Acum ca niciodată este actuală avertizarea Mântuitorului: „Ce-i folosește omului dacă dobândește lumea, dar își pierde sufletul său ?” (Matei 16,26).
„Ce legătură are fenomenul secularizării cu mass-media ?” – s-ar întreba pe bună dreptate un om neavizat. Suntem datori să răspundem că, această legătură nu numai că există, manifestată în cultură secularizată propagată de mass-media, ci are și un caracter intern. Mass-media născută în lumea tehnologică, într-o lume cu Dumnezeu absent, promovează valorile legate de sursa sa generatoare. Având un caracter industrial, mass-media reprezintă un sistem calculat, bazat pe principii de marketing și concurență liberă. Pentru existența sa, ele trebuie să ofere niște produse culturale concrete, palpabile, pentru a fi cumpărate de publicul-consumator. De aici rezultă tendința valorilor culturii mass-media către plăceri imediate și concrete. Prin difuzarea acestor non-spirituale, mass-media contribuie esențial la procesul de secularizare a societății întregi, cu toate instituțiile ei. În spațiul est-european, unde procesul de tehnicizare și individualizare era încetinit de regimul comunist, după prăbușirea lui între 1988-1989, s-a simțit cel mai bine procesul și efectele secularizării. Paralel cu revigorarea vieții spirituale din aceste țări, s-a manifestat și înclinația de a copia modul de viață și valorile occidentale. În locul cultului muncii și creației s-a instaurat cultul distracției, în locul tradițiilor și valorilor – „libertatea democratică”, în locul bucuriilor sufletești – plăcerile trupești. Aproape totul din conținutul mass-media seduce și ne îndeamnă „a trăi clipa”, de-a savura prezentul, însă o clipă și un prezent creat de mass-media. Omul nu mai e o ființă imanentă, care fuge de veșnicie. Omul secularizat care trăiește în această lume în așa fel parcă n-ar exista Dumnezeu prezent în lume, „se ascunde” nu numai de Slava Lui, ci și de chipurile Slavei Lui care sunt sfinții. În locul lor s-a instaurat cultul vedetelor care sunt venerate și văzute de sute de mii de admiratori, însă ele sunt incapabile să-i vadă, sfinții, dimpotrivă, se arătau în public rar, dar erau văzători cu duhul și cunoșteau pe mulți dintre semenii lor. Pentru mulți dintre noi sunt mai familiare numele de actori ca: Brad Pitt, Sharon Stone, Sylvester Stallone, Demi Moore sau de fotbaliști ca: Răducioiu, Hagi, Popescu etc, însă puțini cunosc viața sau măcar numele unor sfinți precum: Sf. Iacob Hozevitul, Sf. Teodora de la Sihla, Sf. Sofronie de la Ciora, Sf. Daniil Sihastrul etc. , care au avut o contribuție majoră în viața socială și spirituală a poporului român.
„Limbajul secularizat al tehnologiei audio-vizualului influențează și determină din ce în ce mai mult modul de a gândi și de a comporta a omului. Mass-media abuzează în mod deliberat și universal de omul modern. Ajutate de culoare și ingeniozitate, televiziunea, radioul sau pagina tipărită fac din fiecare suflet omenesc o țintă a propagandei lor”. În fața acestei evoluții îngrijorătoare, numai spiritualitatea creștină poate elibera omul de sub domnia plăcerilor sensibile care îl dizolvă din punct de vedere duhovnicesc, pentru a-l înălța spre asemănarea cu Dumnezeu.
c. Aportul mass-media la fenomenul de globalizare
Lumea modernă se caracterizează, atât în planul economic, cât și în acela al politicii sau culturii prin globalizare. „Pentru a defini globalizarea avem la dispoziție mai multe trasee. Probabil că cel mai utilizabil este cel al lui Giddens, care descrie acest fenomen ca fiind o „modernitate intensificată”. Această rezumare clarificatoare are avantajul de a fi intuitivă pentru că nu ne rămâne decât să ridicăm modernitatea la pătrat ca să obținem globalizarea”. Ce înseamnă această „modernitate intensificată” ? Nu avem scop de a defini termenii, însă credem că e necesar să clarificăm o realitate care se impune în toate sferele vieții sociale. Putem să definim modernitatea ca o cultură originală pe care o impune societății moderne o dezvoltare specifică și rapidă. Nu o putem defini astfel pentru că modernitatea este rodul civilizației tehnocrate și seculariste. Fenomenul globalizării își are rădăcinile în aspirația civilizației moderne, în scopul urmărit. În dorința de a clarifica acest scop, Nichifor Crainic se întreabă: „dacă civilizația are un înțeles material de aplicare a puterii omenești să înfrângă vrăjmășia pământului și să-l stăpânească, ce este oare mai firesc și mai logic decât să vedem în această noțiune un asalt continuu și gigantic al omenirii de a recuceri, de a reface pe fața globului pierdutul paradis pământesc”. Cu alte cuvinte scopul civilizației moderne este instaurarea ordinii paradisiace globale, iar fenomenul globalizării este procesul acestei aspirații.
Cercetând acest fenomen ambiguu, cercetătorii fac distincția între globalizare, și globalism. „Globalizarea implică faptul că ceva crește, fără a se putea distinge limitele (inițiale sau/și finale). Despre globalizare e greu de vorbit, dat fiind faptul că nu avem distanța necesară, ci suntem înăuntrul ei. Globalismul este o stare de fapt, este o condiție care poate crește sau descrește, care ne e exterioară”. Sunt diferite forme de globalism: cultural, social, militar, economic; însă toate aceste forme depind fundamental de globalismul circulației informației și a comunicării.
„În era globalizării, prin extensiunea lipsită de precedent a structurilor de comunicare (televiziune, telegraf, telefon, internet, sateliți etc.) s-a realizat efectul unei virtuale anulări a constrângerilor spațio-temporale, ceea ce a antrenat o nemaiîntâlnită activizare a relațiilor interumane la nivel extra-local. Hegel spunea că citirea de dimineață a cotidianului a devenit pentru omul modern un fel de rugăciune zilnică. Cu atât mai mult, conectarea zilnică (prin știri) la pulsul vieții globale a omului contemporan are semnificația unei estompări a comunicării prin rugăciune ca un orizont infinit, substituit cu redundanța comunicării în orizontul finit al lumii întregi. (…)
McLuhan constatând comprimarea spațio-temporală și descriindu-i efectele, a impus conceptul de sat global: „Avem o nouă lume, cu un puls unitar, în care toți trăim deodată”. Toți am devenit vecinii tuturor, Planeta a devenit un sat, iar noi am devenit „consăteni mondiali”. Trebuie să fim realiști: ceea ce s-a câștigat în extensiune s-a pierdut în adâncime, iar din acest punct de vedere, ideea de „sat” este o simplă ficțiune, flatus vocis, pentru cine cunoaște profunzimea relațională din cadrul așezămintelor sătești. Apoi, este clar că există miliarde de oameni neprezenți pe rețelele de comunicație transnaționale, „dezmoșteniții” globalizării, excluși de la „pulsul unitar al noii lumi”… „Un forum al comunicatorilor din America latină, care a avut loc în anul 1993, arată că 95% din numărul de calculatoare de pe glob se găsesc în țările dezvoltate. De asemenea, trei pătrimi din populația lumii care locuiește în celelalte state beneficiază numai de 30% din numărul ziarelor care apăreau în acea perioadă. Aproape 75% din regiunile globului resimt o penurie de cărți și, la modul general, lipsa mijloacelor moderne de comunicare. Prin intermediul statisticilor putem afla, de asemenea, că cititorul new-yorkez „consumă” duminical aceeași cantitate de hârtie imprimată ca și un african timp de un an de zile, iar în metropola Tokyo există mai multe posturi telefonice decât în întregul continent negru. Fluxul noutăților de pe întreaga planetă (mai precis 96%) este controlat de patru mari agenții de informații”. „Din această perspectivă, identitatea culturală a țărilor și zonelor în curs de dezvoltare este amenințată de fluxul de informații și produse de divertisment vândute ieftin de marile companii. Acest proces conduce la o „omogenizare” sau „sincronizare” culturală, fenomen care, în latura sa pozitivă, permite acestor țări să aibă acces la ideile, valorile și produsele care circulă în lumea dezvoltată, dar care, în latura sa negativă, generează abandonarea valorilor și bunurilor culturale proprii, cosmopolitismul ieftin și alinierea culturală”.
Termenii de „comunicare” și „globalizare” nu sunt noi pentru experiența creștină. „De la început, din timpul epocii apostolice, Biserica a înțeles, urmând porunca Mântuitorului Iisus Hristos, să armonizeze propovăduirea (comunicarea) cu universalitatea (globalizarea / ecumenicitatea). Mai mult, cele două aspecte se vor dovedi inseparabile pentru autentică prezență în istorie Bisericii, rostul acesteia fiind, în contrast cu lumea precreștină, tocmai de a armoniza localul cu universalul, apartenența la comuniunea Bisericii locale cu apartenența la comuniunea Bisericii universale”. De aceea Biserica pune problema globalizării și comunicării în alți termeni. „Gândirea creștină se uită dincolo de atractivitatea sclipitoare a tehnicii, caută sensul dincolo de butoane așa cum caută persoană umană dincolo de vocea de la telefon sau imaginea de pe internet”. Alternativa Bisericii la globalism secular este oferirea lumii unui alt fel de globalism – cel al Sfântului Duh.
4. O ispită a veacului XX – televizorul !?
“Voi lua cu mine în inimă televizorul. Vă iubesc.” – însemnările școlarului Genero Garcia, din New York, care s-a împușcat după ce tatăl său i-a interzis să se uite la televizor. (Sunday Times, Londra, 20.02.1983)
Această întâmplare tragică rămâne ca o întrebare provocatoare adresată societății moderne cu privire la locul și importanța audiovizualului în viața omului de zi cu zi. Posedăm noi un televizor sau televizorul ne posedă ? Răspunsul este mult mai dificil și necesită cunoașterea atât în domeniul telecomunicației cât și în domeniul psihosocial. Vom încerca să schițăm unele aspecte ale problemei în dorința de a găsi un răspuns și o soluție plauzibile.
„Dintre mijloacele de comunicare în masă, impactul cel mai puternic îl are în prezent televiziune. Aceasta se adresează simțului cel mai sensibil dar și cel mai coruptibil al omului, adică văzul. Prin ochi omul ia în primul rând contact cu lumea, cu realitatea exterioară. Nu întâmplător Mântuitorul Hristos atrage atenția că ochiul poate deveni „piatră de poticnire” (Mt 15,8; 18,9) făcându-se poartă de intrare păcatului, căci „dacă ochiul tău e rău tot trupul tău va fi întunecat”(Mt. 6,23)”. Vorba populară afirmă cu înțelepciune: „Ochii sunt oglinda sufletului”. De ce văzului i se acordă atâta importanță ? Cercetările științifice au stabilit că, omul obține pe calea simțului vizual 90% din întreaga informație provenită prin mijlocirea celor cinci simțuri. În plus, cantitatea de informație reținută pe calea vizuală după trei zile este de două ori mai mare în comparație cu memorarea prin auzire. Din această cauză televiziunea posedă o putere efectivă de influențare asupra omului și societății.
Preluând întâietatea în cadrul ierarhiei mijloacelor de informare, televiziunea își impune propriile principii celorlalte medii de informare, în primul rând fascinația pentru imagine și ideea de căpetenie că numai ceea ce este vizibil merită să constituie o informație; ceea ce nu este vizibil și nu este însoțit de imagini nu poate exista sau este lipsit de interes. Evenimentele care produc „imagini forte” – violențe, războaie, catastrofe, etc. , – constituie miezul actualității și se impune față de celelalte subiecte chiar dacă importanța lor este secundară.
O altă trăsătură a televiziunii actuale este ideologia directului. Multe din informații se difuzează de la fața locului în direct, ceea ce reduce timpul de analiză a evenimentului de către jurnalist, favorizează omisiuni sau strecurarea erorilor în astfel de reportaje și promovează cultul senzaționalului. Însă cei de la televiziune uită că nu ochii sau simțurile permit înțelegerea mesajului, ci numai rațiunea. Simțurile de multe ori înșeală, în timp ce raționamentul și inteligența sunt mai fiabile.
Încă un principiu care caracterizează televiziunea este cel al divertismentului. „Problema esențială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului. (…) Aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televiziunii”.
„Televiziunea urmărește crearea imaginarului confortabil, schimbă sensul realității înlocuind-o cu ficțiunea, ne oferă o lume iluzorie în care trăirea plăcerii suprimă responsabilitatea, ne oferă plăcerea consensului general prin întoarcerea la un anumit primitivism și plăcere stabilității în ambianța de iluzii prin ieșirea din realitate. În acest sens serialele au un rol important în a ne menține într-o realitate iluzorie dar stabilă, oferindu-ne și modele de comportament”.
Televiziunea prin emisiunile sale propagă ideologia secularizată a societății moderne care susține libertismul și relativarea valorilor . Pe micile ecrane „e cultivat prototipul femeii defeminizate, grosolane, fără rușine, delicatețe și gingășie”. Nu există un film fără momente erotice și sexuale. Dragostea dintre bărbat și femeie este redusă numai la sexualitate. De un succes crescut se bucură filmele de acțiuni, unde se propagă violența și cultul puterii. Scopul acestor filme, în viziunea unor cercetători, este de a determina eliberarea omului, pe calea virtuală, de emoțiile negative. Însă practica vieții demonstrează că omul după consumarea acestor produse devine mai violent, dornic de acțiune și de identificare cu personajele preferate. La fel de eronată este concluzia unor „specialiști” din domeniu, care afirmă că televizorul constituie un factor de comuniune care adună membrii familiei în fața lui. Într-un fel televizorul adună publicul în fața lui, dar după opinia lui André Vergez și Denis Huisman, auditorii televiziunii sunt indivizi juxtapuși (așezați alături unul de altul), dar care nu constituie deloc o comunitate. În întărirea acestei afirmații vine o subtilă observare psihologică a lui Marshall McLuhan care spune: „La cinematograf, stai și te uiți la ecran. Tu ești ochiul – aparat de filmat. În cazul televiziunii, ești ecranul. Tu ești punctul de fugă, ca în pictura orientală. Imaginea pătrunde în tine. În cazul filmului, ieși afară, în lume. În cazul televiziunii, intri în tine însuți”. Nu poate fi nici vorbă de comunitate sau comuniune, acolo unde oamenii se închid în sinele lor. În plus, sunt numeroase cazuri când neînțelegerile și conflictele din cadrul familiilor sunt provocate de televizor (dispute care de obicei vizează preferințele membrilor familiei asupra unor emisiuni). Astfel de conflicte, în cazul posibilității financiare, se rezolvă prin cumpărarea celui de-al doilea televizor , ceea ce este efectul separării interioare cauzată de vizionarea deasă a programelor T.V.*
Este arhicunoscut faptul că televizorul este un mare devorator de timp. Omul petrece, în medie, cam 5-7 ore pe zi în fața televizorului, de multe ori neglijând datoriile sale casnice și mai ales cele spirituale. În România, 85% din populație vizionează programele TV de mai multe ori pe săptămână și abia 6% mai rar.
„Specialiștii vorbesc de un adevărat efect hipnotic pe care televizorul îl are asupra privitorului. În orice caz este clar că televiziunea creează dependență, comportându-se ca un adevărat drog. Atitudinea omului față de ea devine de multe ori vicioasă: realizează nocivitatea, o urăște și totuși se lasă pradă ei de bună voie”. Este relevant din acest punct de vedere cazul lui Andrew Thomas, un tânăr de 27 de ani, care în dimineața zilei de 18 aprilie 1997 a fost găsit mort în fața televizorului, după ce urmărise timp de 14 ore, neîntrerupt, programele de televiziune. Medicii nu au identificat nici un semn patologic pentru a explica decesul subit al lui Andrew Thomas. Verdictul lor a fost moarte prin cauze naturale (The Daily Telegraph, 19.04.1997). Nu știm dacă excesul vizionării televizorului i-a cauzat moartea, cert este că acest tânăr a murit în fața televizorului, singur, în afara celor din familie și a prietenilor, fără posibilitate de a cere un ajutor sau a-și lua rămas bun de la cei dragi înainte de a trece la cele veșnice. E un exemplu al morții omului modern, o moarte sinistră a omului izolat în singurătate de diferite mijloace de comunicare. E un paradox tragic, dar creat de gândirea secularizată, o gândire singuratică, izolată de Dumnezeu.
„Fără a fi un lucru în sine atâta timp cât se mărginește la transmiterea unor informații, televiziunea devine nocivă atunci când îl depărtează pe om de Dumnezeu, cu atât mai mult atunci când un post TV încearcă să se impună ca un adevărat idol pretinzând nu admirație ci adorare, adecvare lăuntrică totală la ideile pe care le propune în mod sistematic (câștigul imediat, satisfacția imediată, iluzia bunăstării ivite rapid, plăcerea în care ne complace să visăm uitând de situația reală) și urmărind modelarea unei întregi generații în acest sens…”
Televiziunea are cel mai puternic impact asupra gândirii și comportamentului copiilor și adolescenților care, neavând puterea discernământului, preiau necritic tot ceea ce li se transmite. „Majoritatea copiilor, deși caută și divertismentul, privesc la televizor pentru că doresc să înțeleagă lumea. Conținutul programelor de la televiziune influențează profund atitudinile, credințele și acțiunile copiilor. Sute de studii realizate din anii 1960 concordă, în majoritate, asupra faptului că, indiferent de sex, copiii ce privesc mult la televizor sunt mai agresivi decât cei ce nu se uită des. Televiziunea nu îi informează pe copii asupra lumii, ci îi dezinformează”.
„În perioada preșcolară, copilului i se oferă programe de desene animate cu eroi violenți și războinici lipsiți de calități afective, singura problemă rămânând lupta dintre bine și rău, binele învingând, grație unor tehnici de luptă supraavansate, robotizând cunoștințele micilor telespectatori. În perioada școlară, elevul trebuie să facă față valului de violență și extravaganță sexuală, drogurilor și modalităților de sfidare a legii, oferite permanent de filmele și emisiunile diferitelor televiziuni, ce se trec în a le prezenta, făcându-l insensibil la suferința și exploatarea umană, astfel încât și cele mai oribile evenimente pot fi acceptate ca parte a „distracției” zilnice din fața micului ecran”. În plus, copiii și adolescenții asistă la „pasiunea mass-media pentru parapsihologie și alte tipuri de „para”, cu nuanțele lor specifice…” Găsim în grilele programelor de televiziune tot felul de emisiuni dedicate practicilor yoga, meditației transcendentale, explicarea magiei, nemaivorbind de astrologie și horoscop prezentate în fiecare dimineață. Invitații acestor emisiuni „paranormale” (mai bine zis nenormale) sunt diferiți vrăjitori, magi, „clarvăzători”, „conducători spirituali”, soli ai extratereștrilor și alți escroci care încearcă să „ilumineze” poporul român și sa-l „elibereze din robia ignoranței impusă de Biserica Ortodoxă”. Acest surogat de așa-zisă spiritualitate progresistă, este prezentat de televiziunea românească în fața copiilor și tineretului ca o alternativă în alegerea reperelor pentru viață spirituală, astfel depărtându-i de adevărata spiritualitate și comuniune cu Iisus Hristos. Vidul spiritual din sufletele tinerilor determinat de noile oferte religioase și de surogatele culturii moderne explică de asemenea proliferarea sectelor satanice și totalitare, numărul cărora crește în întreaga lume și se face simțit tot mai mult în România.
„Ca alternative la situația dată trebuie să găsim valorile eterne care leagă între ele tradiționalele instituții educative: familia, Biserica, școala, în vederea cooperării lor, astfel încât să se poată face față la noile conjuncturi sociale și să se ofere o instruire care să dea caractere morale, demne de a fi respectate…”. De aceea, în familie, părinții trebuie să selecteze cu multă atenție programele de televiziune urmărite de copii, însă fără a le impune o emisiune sau alta, ci explicând argumentat părțile bune sau rele ale unei emisiuni sau ale unui film. Se cere un dialog permanent între părinți și copii în vederea stabilirii unor valori morale, și a unei viziuni cât mai reale asupra lumii. Să nu subestimăm capacitatea de inteligență și de înțelegere a copiilor contemporani; chiar și la vârsta de cinci ani, copiii sunt capabili de abordare serioasă a acestor probleme. La rândul său, școala este datoare să promoveze o instruire analitică și sistematică ținând cont de valorile existențial autentice, să se ocupe nu numai de informare, ci și de formarea viitorilor cetățeni, capabili de reală comunicare și comuniune socială. Toate aceste eforturi vor avea efect corespunzător numai în spațiul spiritualității creștine– Biserica. Numai Biserica poate cu adevărat oferi modelul cel mai sublim de a fi om în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul.
„Familia, Biserica și școala, trebuie să formeze o unitate spirituală pătrunsă de prezența vie, susținătoare și sfințitoare a Sfântului Duh care să garanteze formarea conștiinței intime și responsabile a frățietății și comuniunii reciproce a persoanelor, în care fiecare dă celuilalt iubirea și ascultarea, care te fac să fii om, biruind egoismul cu legea supremei iubiri”.
Este evident că problemele legate de locul și rolul televiziunii în sfera socială și impactul ei asupra gândirii și comportamentului uman sunt multiple și cu implicații complexe. Din câteva aspecte importante prezentate în acest capitol putem trage următoarele concluzii privind relația omul – televizorul :
1) Sintagma „mijloacele sunt mesaje” este cea mai evidentă în cazul telecomunicației, unde forma primează și determină conținutul. Televiziunea se adresează senzațiilor și evenimentelor în detrimentul părții raționale, a sufletului, ceea ce promovează o mediocritate intelectuală și lipsa imaginației. Prin forma sa specifică, televiziunea impune un anumit fel de informație, legat de imagine și spectacol. Ea nu lasă loc interpretării din partea publicului, toată teleproducția este bine regizată, încât orice informație este însoțită de simboluri și semne sugestive de interpretare.
2) Datorită tehnicii sale specifice, televiziunea este mult mai potrivită pentru a exprima ura, teama, gelozia, dorința, violența. Aceste emoții pierd foarte puțin din informația pe care o conțin, atunci când sunt prezentate prin imagini televizate. Pe de altă parte, sentimentele de pace sufletească, liniștea sau bucuria sunt aproape imposibil de redat prin imaginile TV. De aceea televiziunea în mod inevitabil modulează sau distorsionează mesajul. Tot din această cauză, filmele cele mai numeroase sunt cele de acțiune și violență, iar majoritatea emisiunilor au un caracter de show (spectacol). Tot ce nu cuprinde aceste două principii – acțiune și show, este marginalizat și desconsiderat.
3) Televiziunea, prin amploarea și cultul imaginii, tinde să ia, dacă nu locul lui Dumnezeu, atunci cu siguranță locul icoanei. Omul telefil se trezește în fața televizorului și se culcă în fața lui nu conectându-l sau deconectându-l, ci conectându-se la el sau deconectându-se de el. În locul îngenuncherii în fața icoanei, omul modern se trântește în fața televizorului. Creștinul în fața icoanei are ceva de spus, însă telespectatorul a pierdut această capacitate. Efectul hipnotic pe care televizorul îl are asupra privitorului se aseamănă mult cu cel exersat de șarpe asupra victimei sale. Însă, cel mai mare rău al televiziunii este depărtarea omului de la Dumnezeu.
4) Televiziunea ca instituție în sine nu este rea și periculoasă, periculos este modul brutal, neselectiv, necontrolat și tendința cu care propagă cultura secularizată. Victimele cele mai numeroase ale acestui mod păgân de comunicare sunt copiii nevinovați și inocenți care în fața televizorului devin, încet dar sigur, neascultători, violenți, libertini și perverși. Nu putem copiilor interzice complet privirea televizorului, deoarece aceasta ar deveni „fructul oprit”, dar mult râvnit, însă îi putem dezvolta simțul critic bazat pe valorile morale a credinței creștine. Televiziunea, televizorul sunt instrumentele specifice unui mijloc de comunicare, sunt doar instrumente, care pot produce un rău sau un bine în dependență de cei care îl mânuiesc. Tehnica copiază fidel starea, evoluția, dorințele, aspirațiile oamenilor și societății întregi care o folosesc. Dacă este vorba de remedierea sferei mass-media, în special celei telecomunicaționale, nu o putem face fără transfigurarea și înălțarea către Absolut al sufletului omenesc, care este creatorul și manipulatorul tehnicii de comunicare.
5. Noile mijloace de comunicare – Quo Vadis ?
„Astăzi, în era electronică a comunicării instantanee, cred că supraviețuirea noastră – sau, în cel mai fericit caz, doar liniștea și fericirea noastră – depinde de înțelegerea naturii noului mediu, deoarece, spre deosebire de schimbările ambientale anterioare, mijloacele electronice provoacă o transformare totală și aproape instantanee a culturii, a valorilor și atitudinilor. Această răsturnare generează o mare suferință și o pierdere de identitate care nu pot fi ameliorate decât prin conștiința dinamicii procesului. Dacă înțelegem transformările revoluționare cauzate de noile mijloace, putem să le anticipăm și să le controlăm; dar dacă stăruim în transa subliminală autoindusă, vom deveni sclavii lor”.
Această avertizare a vestitului cercetător canadian, Masrhall McLuhan, ne atrage încă o dată atenția asupra pericolului iminent pentru întreaga umanitate, care constă în dezvoltarea explozivă și necontrolată din ultimii douăzeci de ani a tehnicii informaționale. În opinia lui „…societățile au fost întotdeauna modelate mai degrabă de natura mijloacelor de comunicare între oameni, decât de conținutul comunicării. Tot ce înseamnă tehnologie are proprietatea atingerii lui Midos; ori de câte ori societatea dezvoltă o extensie a ei, toate celelalte funcții ale acestei societăți au tendința să sufere mutații pentru a se adapta la noua formă…”. Astăzi ansamblul instituțiilor sociale este cel care a trebuit să-și însușească regulile mediatice pentru a-și promova activitatea. Ei au fost conduși să se profesionalizeze pentru a se adapta unui nou stadiu al societății moderne, care nu este o societate mediatică, ci o societate în întregime mediatică. La formarea acestei noi societăți a contribuit în mod esențial apariția și răspândirea mijloacelor de comunicare.
Noțiuni ca telematică, multimedia, televiziune numerică, sateliți de comunicare sau sisteme de comunicații de tip Internet sunt cunoscute din ce în ce mai mult de numeroasele categorii de oameni din diferite țări. „Noile media sau multimedia combină elemente textuale și grafice, cu sunete și imagini în mișcare, cu imagini de sinteză și cu facilități tehnologice oferite de calculatoare, generând produse care, prin unitățile componente, sunt similare cu cele din mass-media „clasice”, dar care, prin modul de asamblare și de utilizare sunt total diferite. (…) Prin unele caracteristici, aceste sisteme sunt asemănătoare cu mass-media (au capacitatea de a atinge audiențe uriașe, eterogene, depărtate geografic; au o mare viteză de transmitere; sunt finanțate prin cumpărare directă, închirierea dreptului de acces, sponsorizarea sau vânzarea de spațiu/ timp pentru publicitate); prin alte aspecte noile mass-media par apropiate de formele de comunicare interpersonală, mediate tehnologic (transmit atât mesaje elaborate de specialiști, cât și mesaje fabricate de persoane particulare, oferă facilități de dialog intim, conținuturile transmise nu pot fi controlate de autoritățile statale)”.
Apariția noilor media a provocat o schimbare de paradigmă în sistemul și funcționarea mediilor „clasice” (presa scrisă, radioul, televiziunea). Pe de altă parte, asistăm la scăderea popularității acestor medii „clasice” în țările superdezvoltate, unde multimedia sunt accesibile maselor. Numai „în Statele Unite, între 1970 și 1997, procentajul cititorilor unui cotidian a trecut de la 78% la 59%, iar între 1993 și 1998, segmentul celor care privesc cu regularitate un jurnal televizat de seară a coborât de la 69% la 38%”. Însă numărul celor care se informează prin intermediul Internetului crește nu numai în S.U.A. ci și în întreaga Europa. Pe de altă parte, „tehnologia numerică șterge cu adevărat frontierele dintre mediile tradiționale, în mod progresiv integrate în rețele care vehiculează text, sunet și imagini sub formă numerizată. (…) Grație dezvoltării „autostrăzilor informatice”, ziarele din presa scrisă sunt în măsură să propună astăzi cititorilor „ediții electronice” consultabile „on line” pe rețeaua Internet”. Tot pe această rețea sunt difuzate programele radio și emisiuni televizate. Această posibilitate anunță sfârșitul distincției tradiționale dintre cele trei suporturi mediatice. După părerea specialiștilor acestui domeniu „datorită digitalizării, diversele media vor putea fi translate dintr-una într-alta și vor scăpa de sistemele tradiționale de transmitere. Un film, un apel telefonic, o scrisoare, un articol de ziar, toate pot fi transmise digital prin linii telefonice, cablu coaxial, fibre optice, unde ultrascurte, satelit, unde hertziene sau prin stocare pe discuri sau casete. Iar dacă acest lucru nu este destul de revoluționar, o dată cu digitalizarea, conținuturile devin total plastice – orice text scris, orice sunet sau imagine va putea fi editat și transformat dintr-o ipostază într-alta”. Această perspectivă va determina sistemele de comunicare în masă să devină mai specializate. Acest proces este deja în desfășurare, se mărește numărul ziarelor de specialitate, a posturilor de radio și televiziune specializate strict pe muzică, știri, filme, programe științifice etc., majoritatea având site-ul lor pe Internet.
Nu există domeniu social unde importanța funcțională a calculatorului ar fi neglijată. Calculatoarele sunt peste tot: instituțiile educaționale, medicale, industriale sau comerciale, politice sau religioase se folosesc de această tehnologie. Nu se mai miră nimeni de preoți, utilizând calculatorul și navigând pe Internet și nici de calculatoare în mănăstirile ortodoxe. Computerul a devenit un mijloc de lucru necesar într-o lume cybernetică.
„Dacă revoluția industrială s-a produs când mașina a înlocuit mușchiul și forța fizică, revoluția tehnologică actuală este atât mai importantă cu cât mașina emblematică contemporană, computerul, înlocuiește creierul sau cel puțin funcții din ce în ce mai precise ale acestuia”. În viziunea altui cercetător, această nouă revoluție îl vizează direct pe om: „Omul începe acum, să-și poarte creierul în afara craniului și nervii în afara pielii; tehnologia nouă creează un om nou”. Putem adăuga că tehnologia nouă creează și societatea nouă, o societate cybernetică care nu are apartenența națională, socială, politică sau religioasă, ci numai cea a rețelei Internet. Internetul este rețeaua mondială de computere care, legate între ele prin modemuri integrate acum în mod sistematic, pot să dialogheze și să facă schimb de informații. Născut în Statele Unite, în 1969, la inițiativa Pentagonului și adoptat foarte rapid de mediile de contra-cultură americane, ca și de comunitatea științifică și universitară internațională, Internetul constituie un model de convivialitate telematică din ce în ce în ce mai populară. „Internetul își vede audiența crescând neîncetat; în 1998, 20% din americani au consultat un site de informații din rețea față de 4% în 1995”. Se estimează că, între 2000 și 2005, numărul total al utilizatorilor va oscila între 600 de milioane și 1 miliard și că WEB-ul va număra mai mult de 100000 de site-uri comerciale. Această statistică demonstrează clar că viitorul societății noastre depinde de dezvoltarea și funcționarea corectă a rețelei Internet.
Ca orice sistem tehnologic, Internetul are părțile sale bune dar și rele. Din cele bune subliniem posibilitatea omului de a alege liber orice informație după nevoile și interesele sale din aglomerația de site-uri specializate. Prin Internet omul are acces la enciclopediile digitale și la marile biblioteci. Conectarea în rețea oferă posibilitatea de a primi în câteva minute informații complete în ce privește un anumit eveniment, istoria unei țări, a unei religii sau culturi din orice parte a pământului. Tot prin rețea, omul poate să facă studiile în orice universitate din lume, poate procura un produs fără a ieși din casă, poate cere consultații la un medic sau psiholog. Toate aceste facilități sunt destinate să-i facă omului viața mai ușoară, mai comodă, economisind din timp, efort și finanțe.
Însă să nu uităm și de partea întunecată a Internetului. În primul rând mai există încă probleme tehnice. Navigația pe Internet este uneori dificilă din cauza și aglomerarea abonaților și cel mai important din cauza sistematizării insuficiente a informației stocate în diferite bănci de date. Este încă o problemă să găsești fără o adresă precisă o informație necesară. În căutarea acestei informații, oamenii petrec ore în șir, ceea ce este pierdere de timp prețios. O altă problemă legată de tehnică este „garantarea” confidențialității mesajelor transmise prin Internet. Dar pentru nimeni nu este un secret că există sateliți și tehnica specială folosite mai ales de americani în vederea securității noționale care au scopul de a citi și de a detecta mesajele suspecte transmise prin poșta electronică sau telefon celular. Deci, există posibilitatea controlului conținutului mesajelor electronice.
În al doilea rând, Internetul are și efecte negative asupra omului și societății. Internetul impune tuturor națiunilor ca mijloc de comunicare internațională limba engleză, astfel neglijând specificul gândirii și mentalității altor popoare și desființează diferențele naționale, culturale și religioase. Abonații devin „cetățenii Internetului” într-o „societate globală” condusă (de cineva) către o nouă ordine mondială. „Faptul că economiile naționale fac loc unei economii mondiale presupune că grupuri puternice și națiuni vor căuta noi mijloace de comunicare care să asigure un sistem mondial de comunicare, o nouă „ordine informațională mondială”. Din această perspectivă Internetul înseamnă globalizarea sistemului informațional, în perspectiva deservirii globalismului economic și cultural. Astfel, noua societate informațională va fi compusă din indivizi pe care nu-i leagă nimic înafara de rețeaua Internet. Societatea computerizată va fi controlată și dirijată de calculatoare superinteligente pentru care omul va deveni un asistent și slujitor dependent.
Efectele Internetului și computerului asupra persoanei în special sunt și mai numeroase. Din punct de vedere ecologic, computerul prin radiația sa, este dăunător organismului uman. Cu toate că noile generații de monitoare au ecran de protecție medicii și specialiștii expunerea în fața lui mai mult de patru ore pe zi și la o distanță nu mai puțin de 50 cm. Multora care folosesc des computerul le scade vederea, li se micșorează tensiunea și li se atrofiază mușchii. Din punct de vedere psihologic, omul în momentul folosirii acestei tehnologii nu mai are trup, ci se transpun în imagini abstracte. Lipsit de conștientizarea spațială a trupului său, utilizatorul computerului își pierde și identitatea personală, efect cel mai evident în cazul căștilor speciale pentru jocuri virtuale. Din punct de vedere moral, rețeaua Internet conține foarte multe site-uri dubioase și primejdioase. Așteptând conectarea la vreun site de specialitate pe ecran pot apărea invitații de a vizita site-uri erotice, de jocuri electronice sau cu bancuri și glume grosolane. Cu toate interdicțiile prin rețea circulă site-uri fantome cu imagini și videoclipuri porno și chiar pedofile. În unele țări pornografia este legiferată și contra cost poți să te abonezi la astfel de site-uri. S-a constatat că, în timpul liber și de multe ori la locul de muncă, oamenii folosind Internetul, preferă să se distreze decât să studieze noi domenii de cunoaștere sau să-și cultive cultura generală. Toate aceste aspecte prezentate pe scurt ridică în ansamblu o întrebare existențială – încotro ne invită și unde vom ajunge prin dezvoltarea și expansiunea acestor noi tehnologii în masă? – într-o lume dominată de roboți sau într-o lume dominată de un grup de oameni care dețin controlul asupra mijloacelor de comunicare în masă și prin urmare care dețin și controlul asupra comportamentului nostru.
În fața acestei provocări Biserica Creștină are un răspuns clar și ferm. Ea nu condamnă noile tehnologii ca fiind rele sau primejdioase, ci condamnă folosirea lor abuzivă, fără spirit critic și în scopuri josnice. Biserica folosește rețeaua Internet în scopul propovăduirii Cuvântului întrupat și împărtășirii tuturor comorilor spiritualității creștine. Astfel, valorile umane autentice sunt la dispoziția celor care își doresc viața autentică.
Noile mijloace de comunicare care nu contribuie la schimbarea calitativă a comunicării interumane și la consolidarea comuniunii sociale și celei spirituale, având țintă și finalitate – comuniunea cu Dumnezeu, vor aduce minciuna în locul adevărului, grotescul în locul frumosului, răul în locul binelui și vor pregăti lumea secularizate pentru venirea și întronarea stăpânului acestei lumi – antihristul.
Capitolul III
Deontologia mijloacelor de comunicare
După prăbușirea regimului totalitar comunist și dispariția cenzurii, mass-media românească a cunoscut o dezvoltare explozivă și diversă în care dreptul fundamental al societății democratice, exprimat prin sintagma „libertatea cuvântului”, a fost înțeles și aplicat diferit. Astfel, am ajuns de la idealul mass-media libere la realitatea unei mass-medii libertine și confuze. Copleșiți de foamea consumatorilor produsului mediatic, uităm adesea că mijloacele ar trebui să fie, în primul rând, unelte dedicate informării și formării noastre, că ele au menirea fundamentală de a consolida societatea noastră, care traversează anevoios perioada de tranziție și nu de a anestezia, făcând-o incapabilă de simțire și acțiune. Fără suport moral libertatea mass-media e o ficțiune fiindcă o privează de însăși întemeierea lor pe credibilitate și încredere din partea publicului. Numai mass-media responsabilă și onestă se poate bucura de sprijinul societății întregi. Ar fi timpul ca lumea mediilor de comunicare să ajungă în sfârșit la acea conștiință de corpus profesional care să-și reveleze în sfârșit că deontologia nu este un lux ci e, mai-nainte de orice, o armă de apărare a demnității umane și societății democratice.
1. Statutul jurnalistului.
Vorbind despre mass-media, funcționarea și efectele lor, se acordă atenția mai mult mijloacelor tehnice de comunicare și mai puțin comunicatorilor. Tot ce este bun sau rău în mass-media noi îi datorăm celor aflați dincolo de imagine, sunet sau tipar. Problema comunicării eficiente este, în primul rând, problema lor, celor care ne comunică și totodată, chiar dacă sună paradoxal, se comunică. De mentalitatea și valorile personale a jurnaliștilor depind două lucruri esențiale: interpretarea nevoilor și intereselor publicului și selectarea conținutului mesajelor conform acestor nevoi. Jurnalistul este o persoană cheie care mediază între publicul larg și lumea complexă. El este acea fereastră prin care noi încercăm să deslușim și să înțelegem lumea exterioară. Cu cât mai curat și transparent va fi geamul, cu atât mai deslușit și clar vom vedea cele din afară. Așadar, a cunoaște statutul și valorile jurnaliștilor înseamnă a cunoaște și a înțelege conținutul comunicării.
În scopul clarificării statutului jurnalistului s-au emis și circulă mai multe definiții, care se deosebesc între ele prin accentuarea diferitelor aspecte ale acestei meserii. „Comunicatori de masă” după părerea lui Denis McQuail, sunt „persoane care pot fi definite ca ocupând, în cadrul organizațiilor formale ale comunicării de masă, roluri care implică exercitarea unei influențe directe asupra conținutului mediatic”.
Mihai Coman în definiția sa subliniază mai mult rolul social al jurnalistului: „… În modul general, jurnalistul ar trebui să fie căutător și distribuitor de informații (din cele mai variate sfere, de la politică la știință, de la sport la faptul divers, de la economie la cultură), un pedagog care educă publicul, un lider de opinie care formează modul de gândire și credințele audienței, un animator care mobilizează și solidarizează colectivitățile, (…) un creator de cultură care selectează și promovează valorile etc.”.
Pentru R. Rieffel statutul jurnalistului este perceput „atât ca meserie, cât și ca vocație”. Din aceste definiții și unghiuri de abordare reiese că jurnalismul este o profesie intermediară sau nedeterminată clar, care nu are o ierarhie profesională bine definită și care păstrează granițe deschise cu alte ocupații și alte domenii. Cu toate acestea în zilele noastre se observă că această meserie tinde să se apropie de o profesiune liberală. Jurnaliștii de astăzi dispun de un învățământ superior specializat (în România prima facultate de jurnalistică a fost creată la București în 1990), de asociații corporative, de coduri de deontologie. În calitate de „profesioniști”, datoria jurnaliștilor constă în a-și deservi bine și calitativ „clienții”.
Îndeplinirea sau neglijarea acestei datorii se observă din reacțiile publicului. „Conform unui raport realizat de Pew Research Center, în 1985, 55% din americani le considerau „obiective”, în timp ce numai 34% refuzau să le acorde încredere. În 1997, situația s-a schimbat radical, fiindcă acum 56% din americani estimează că faptele dezvăluite prin mass-media sunt „adesea inexacte”; și numai 37% mai găsesc că informația este obiectivă. În Anglia, 79% din britanici sunt de părere că scrierile ziariștilor nu sunt „demne de încredere”. Această atitudine negativă în evaluarea calității mass-media se datorează în primul rând erorilor și delictelor jurnaliștilor care, în goana după bani și prestigiu încalcă grosolan toate principiile și valorile profesionale și morale. Este arhicunoscut cazul unei ziariste de la Washington Post, Janet Cook, căreia în 1982 i s-a atribuit prestigiosul Premiul Pulitzer pentru un reportaj extraordinar despre micul Jimmy, un heroinoman de 8 ani, care nu existase vreodată, ceea ce a provocat un mare scandal în societatea americană. În al doilea rând această atitudine se datorează ridicării nivelului de educație și de activism al publicului. Oamenii au început să înțeleagă că serviciile mediatice bune sunt necesare pentru echilibrul societății; că situația actuală a mass-media este nesatisfăcătoare; că mijloacele de comunicare în masă trebuie și sunt chiar datoare să-și îndeplinească bine toate misiunile. Deci se cere o răsturnare a paradigmei în obiectivele mass-media și activitatea jurnalistului. Scopul mass-media nu poate fi doar acela de a câștiga bani, sau de a fi libere, ci de a fi în slujba tuturor cetățenilor. În opinia unor cercetători pentru atingerea acestui scop sunt insuficiente numai mecanismele pieței libere sau a justiției, se cere găsirea unui mijloc complementar nu impus din exterior, ci din interior. Și acest mijloc este deontologia.
Deontologia mediatică „… presupune un ansamblu de principii și reguli, rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferință în colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor categorii de populații”. Deontologia are mai multe obiective: să definească și să apere principiile și valorile mass-media și morale; să îmbunătățească serviciile mijloacelor de comunicare în masă către public; să protejeze libertatea și demnitatea cuvântului și a presei; să formeze o conștiință responsabilă a jurnaliștilor față de persoana și societatea umană.
În viziune deontologică jurnalistul se aseamănă cu un artist care are putere și vocație să creeze și să modeleze conform idealurilor și aspirațiilor sale opinia publică – sufletul societății. Dacă opinia publică devine indiferentă sau confuză, aceasta se datorează în primul rând jurnaliștilor care în loc să comunice, privează societatea de adevăr, bine și frumos. „Numai un înalt ideal și o preocupare scrupuloasă de a acționa corect, numai cunoașterea exactă a problemelor în discuție și o conștiință sinceră a răspunderii molare pot salva jurnalismul de aservirea la interesele oamenilor de afaceri și la satisfacerea unor scopuri egoiste, opuse binelui public”.
2. Valori mediatice.
Valorile mediatice se referă la drepturile și obligațiile jurnaliștilor care definesc mass-media ca o instituție specifică socială și regulamentează relațiile din cadrul ei și în relațiile cu publicul. „Drepturile și obligațiile sunt inseparabile. Ființa umană este înclinată să ceară drepturi fără a evoca obligațiile care le însoțesc, mai ales în zilele noastre….
Ca în orice profesie, valorile mediatice s-au dezvoltat din valori umane fundamentale. Prima din aceste valori este dreptul la existență, care vizează întreagă umanitate și întreagă creație. În credința creștină acest dar (și nu drept, pentru că nu l-am meritat sau nu l-am dobândit printr-un efort propriu, ci ne este acordat necondiționat din iubirea divină) constituie manifestarea libertății și iubirii lui Dumnezeu. Noi primim viața în dar și dreptul asupra lui este direct proporțional cu responsabilitatea legată de acest dar. De aceea adevărata libertate este legată nu atât de promovarea drepturilor, cât de promovarea responsabilităților legate de aceste drepturi. Din această perspectivă dreptul la existență include următoarele obligații: respectul față de viață, în general și față de viața umană, în special; folosirea facultăților (inteligența, voința, afectivitatea) numai în scopuri pozitive; preocuparea de a nu face rău nimănui; promovarea dreptății și solidarității etc. Toate aceste obligații vizează și mass-media ca instituția condusă de oameni și destinată oamenilor.
O a două valoare fundamentală este dreptul la libertate a ființei umane. Acest drept este legat de primul, existența este deficientă și compromisă fără libertate. Libertatea este un mod fundamental al existenței. De aceea, de acest drept este legată datoria de a proteja libertatea proprie și libertatea altora, având conștiința că libertatea personală este totuși relativă, fiind marginalizată de libertatea altor persoane. Principiile moralei religioase sunt acele reguli care prin unele interdicții armonizează pluralismul libertăților individuale într-o comunitate. Și în morală creștină există un corp de interdicții de a face răul, însă mai mult prevalează îndemnul și chemarea de a face binele, ceea ce arată că, creștinismul nu are o spiritualitate restrictivă, ci una pozitivă și constructivă.
O altă valoare fundamentală care vizează în special mass-media este libertatea de expresie. „Prima vocație a profesionistului din mass-media, orice a fi celelalte funcții ale sale, este de a exercita libertatea de a comunica în vederea informării oamenilor cu privire la observațiile sale asupra lumii înconjurătoare. (…) Fără comunicare nu există societate, deci nu există o supraviețuire îndelungată a individului”. Libertatea cuvântului pentru a avea o valoare reală în sfera mass-media trebuie să se bazeze pe următoarele principii și obligații jurnalistice:
„– să fii competent (deci sigur pe tine, gata să-ți recunoști erorile).
să nu faci nimic care să diminueze încrederea publicului față de mijloace de comunicare.
să ai o viziune largă și profundă asupra informării (informația să nu se limiteze la evident, la interesant, la superficial).
să oferi o imagine exactă, completă și intelegibilă despre actualitatea.
să deservești toate grupurile (bogați, săraci, tineri, bătrâni, stânga, dreapta).
să stimulezi comunicarea, deci înțelegerea între oameni.
să aperi și să promovezi drepturile omului și democrația.
să contribui la armonia societății”.
Fără respectarea acestor obligații jurnalistul pervertește natura și valoarea cuvântului, libertății și în fine a existenței. În viziunea spiritualității creștine aceste trei valori fundamentale (existența, libertatea, comunicarea) sunt legate ontologic, având un izvor comun – Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 1, versetele 1–5 , Iisus Hristos este prezentat ca fiind Cuvântul veșnic: „Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul…”, ca inițiator al existenței și ca Viața: „Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viața…”, ca Lumina libertății: „Și lumina luminează în întuneric și întuneric nu a cuprins-o…”. În aceste trei ipostasuri este același Domn și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Întru El este adevărată comunicare, adevărată viață și adevărată libertate. Iisus Hristos trebuie să fie chipul comunicării, al vieții și al libertății umane. Oamenii și în deosebi jurnaliștii trebuie să înțeleagă acest adevăr profund, revelat de Fiul lui Dumnezeu – comunicarea autentică generează viață autentică, deci comuniune, iar în comuniune persoanele umane își găsesc adevărata libertate și împlinire. Acesta este sensul cuvintelor Mântuitorului: „Adevărul vă va face liber” (Ioan 8, 32). Libertatea este imposibilă când cuvintele sunt dezgolite de sens și izolează pe oameni în lumi iluzorii. Constatăm că unele valori mediatice cum ar fi informarea, comunicarea socială sau cea de culturalizare îți pierd din semnificațiile inițiale, fiind marginalizate și modelate de pseudovalori a divertismentului și publicității. În fața acestei tendințe codurile deontologice ale mijloacelor de comunicare încearcă să elaboreze criterii și principii care ar reglementa conduita profesională a jurnaliștilor și ar stopa scăderea credibilității publicului față de mass-media.
3. Codurile mijloacelor de comunicare.
Deontologia se aplică în interiorul unei profesii. Este percepută adesea ca o tradiție nescrisă care stabilește, prin consens, ceea ce este permis și ceea ce este interzis. Aproape în toate țările lumii, organizații corporative ale mass-media au elaborat o carte sau un cod a îndatoririlor ce revin jurnaliștilor. Acestea sunt codurile mijloacelor de comunicare. „În momentul în care un cod este adoptat, adesea există deja o lege. Însă redactorii codului percep totodată insuficiența și pericolele acesteia. Ceea ce redactează aceștia nu este un text sacru, față de care se consideră că fiecare își va lua un angajament absolut, ci un vademecum, a cărui eficiență presupune că jurnalistul posedă un simț moral”.
Obiectivele codurilor sunt ]n primul rând informarea publicului asupra profesiei, arătând faptul că aceasta are reguli de conduită, protejarea publicului; consolidarea breslei profesionale; oferirea unor valori și principii morale și profesionale unanim recunoscute; evitarea intervenției statului; protecția jurnaliștilor împotriva abuzului din partea oricărui patron.
Un cod deontologic este de regulă formulat și redactat în mod voluntar de însuși jurnaliștii, fiind consultați de anumiți experți, care observă și analizează comportamentele și conținuturile mijloacelor de comunicare.
Există diferite coduri deontologice care prin conținutul lor variază în funcție: de țară (cu caracterul său național, religios și cultural specific); de obiectivele mijloacelor de comunicare; de aria de acțiune a mass-media; de categoria profesioniștilor; de responsabilitatea specifică față de colegii săi; de surse, sau de utilizatori; de stadiul operațiunilor (obținerea informației, selecția, tratarea sau publicarea), etc. Totuși, în cea mai mare parte a codurilor se regăsesc aceleași reguli și datorii fundamentale. Acest fapt a făcut posibilă apariția unui cod deontologic comun, recunoscut pe plan internațional.
„În urma unor lungi dezbateri internaționale asupra eticii profesionale a jurnaliștilor desfășurate sub auspiciile U.N.E.C.O. un document din 1998 al U.C.I.P: (Union Catholique Internationale de la Press) sistematizează concluziile în zece porunci:
Dreptul publicului la o informare corectă. Dreptul la informație și comunicare este un drept fundamental pentru fiecare persoană, comunitate sau popor. Acest drept implică primirea unei informații obiective, clare, complete și transparente despre realitate și libera exprimare prin intermediul diferitelor mijloace de comunicare.
Angajarea jurnaliștilor în respectarea obiectivității. Sarcina principală a jurnalistului este respectarea și promovarea dreptului fiecărei persoane și al fiecărui popor la o informație obiectivă. Pe cât este de posibil, această obiectivitate necesită utilizarea unor diverse surse de informare și implică verificarea faptelor, descrierea contextului general în care apar.
Responsabilitatea socială a jurnalistului. Informația este un bun social și nu doar un simplu produs. Jurnaliștii sunt responsabili pentru informația pe care o transmit, atât față de editor cât și față de public.
Integritatea profesională a jurnalistului. Rolul social al jurnalistului cere un înalt nivel de integritate. El trebuie să acționeze cu toată sinceritatea și libertatea, în acord cu conștiința sa luminată, să se abțină de la a lucra împotriva convingerilor lui și să facă cunoscute sursele de informare. Jurnalistul este dator să refuze orice formă de remunerare ilicită, directă sau indirectă, precum și promovarea unor interese contrare binelui comun. Trebuie să reziste presiunilor abuzive ale puterii, oricare ar fi aceasta.
Jurnaliștii și publicul. Jurnaliștii trebuie să favorizeze accesul publicului la informații și participarea în mass-media, prin aceasta înțelegând obligația de corectare, rectificare, dreptul la replică. Contribuția publicului trebuie să ajungă la o veritabilă comunicare și la stabilirea unui dialog real.
Respectul vieții private și al demnității personale. Respectul dreptului persoanelor la viață privată și la demnitate presupune din partea jurnalistului protecția drepturilor și reputației tuturor oamenilor, interzicerea defăimării, calomniei, injuriilor, ofensei și insinuărilor răuvoitoare.
Respectul interesului public. Jurnalistul trebuie să respecte comunitatea națională și instituțiile ei, în conformitate cu cerințele binelui comun. Autoritățile au, în ceea ce le privește, datoria să garanteze dreptul la comunicare și informație, temelia unei veritabile opinii publice și a unei democrații autentice.
Respectul persoanei, drepturilor omului și diversității culturale. Jurnalistul apără demnitatea persoanei umane, drepturile omului, libertatea religioasă. El respectă caracterul distinctiv, valoarea și demnitatea fiecărei culturi, dreptul fiecărui popor la autodeterminare. Refuză orice complicitate în tot ceea ce aduce atingere vieții, drepturilor etnice și existenței diferitelor grupuri umane. El contribuie la dialogul pentru pace, dreptate, destindere, dezarmare și promovarea unor relații internaționale prietenești.
Lupta contra marilor flageluri ale timpului nostru. În virtutea angajamentului pentru valorile universale și pentru respectarea drepturilor omului, jurnalistul își interzice participarea la orice formă de violență, ură sau discriminare. El contribuie, pe măsura mijloacelor sale, la lupta împotriva sărăciei, foamei, bolii, rasismului, apartheidului, analfabetismului, precum și împotriva războaielor de agresiune, a cursei înarmărilor, împotriva regimurilor totalitare și autoritare. El respectă fiecare persoană și fiecare popor, fără deosebire de rasă, sex, limbă, naționalitate, religie sau convingeri filosofice.
Promovarea unei noi ordini mondiale a informației și comunicării. În căutarea unei noi ordini mondiale a informației și comunicării, U.C.I.P. afirmă că aceasta trebuie să fie în armonie cu o concepție asupra persoanei care exclude orice raport de dominare, pentru a ajunge la un mai bun echilibru. A pleda pentru o informație liberă înseamnă a pleda pentru diversitate și pluralism în mass-media. U.C.I.P. este conștientă că această împărtășire a cunoașterii și adevărului printr-o ordine mondială mai echilibrată și mai dreaptă nu se face fără riscuri și probleme. Este necesar să se procedeze cu înțelepciune, pricepere, cunoașterea cauzelor și a circumstanțelor, cu convingere și curaj. Nu va fi posibilă realizarea unei noi ordini mondiale prin acte de violență politică sau juridică.
Acest cod sintetic invită pe jurnaliști să se angajeze în apărarea și promovarea echilibrului moral al persoanei și al societății, împotriva poluării și contaminării vehiculate prin intermediul mass-media (violență, pornografie, individualism, discriminări, secularism, etc.). Însă în fața acestei invitații amintim de cuvintele inspirate a Sfântului Apostol Iacov: „credința fără fapte moartă este” (Iacov 2, 26), ceea ce înseamnă că, codul deontologic nepracticat este un ideal etic abstract și fără de folos. Nimeni din afară nu poate să impună jurnalistului practicarea principiilor deontologice; observarea lor vine din interior și depinde de educația morală autentică, de repere și valori spirituale care înnobilează sufletul uman. Fără morală creștină deontologia mijloacelor de comunicare este condamnată la practicarea formală a codurilor, la fariseism profesional.
4. Morala creștină și deontologia mijloacelor de comunicare.
În viziunea unor cercetători „deontologia este singura metodă totodată eficientă și inofensivă de îmbunătățire a serviciilor prestate de mijloacele de comunicare”. Dar ea nu este o soluție simplă și globală pentru toate problemele mijloacelor de comunicare, codurile deontologice nu pot prevedea toate cazurile. În plus, chiar în rândul jurnaliștilor există atitudini ostile față de aceste coduri. După părerea lor utilizarea sistemului de autocontrol ar limita libertatea de expresie, ar încuraja atacurile activiștilor anti-mass-media, ar reduce profitul instituțiilor mass-media și eventual ar sărăci pe jurnaliști etc.. În majoritatea lor, aceste păreri și critici sunt nefondate și izvorăsc din ignoranța problemei sau din rea-credință. Există însă și obstacole adevărate care îngreunează sau fac imposibilă aplicarea codurilor deontologice. Unele din ele sunt:
Dependența jurnaliștilor față de ierarhia superioară. Un jurnalist trebuie să se supună ordinelor de sus pentru a obține publicarea materialului său, o mărire de salariu, o promovare și nu în ultimul rând, pentru a-și menține slujba. Fără o lege protectoare sau susținerea publicului ei nu pot, sub pretextul deontologiei, să se opună patronilor lor.
Dominarea reflexelor conservatoare în rândul profesioniștilor mass-media, ceea ce îngreunează, uneori la maxim, aplicarea reformei deontologice.
Spiritul corporalist, care se caracterizează prin apărarea de orice atac din exterior ceea ce diminuează din spiritul critic al jurnaliștilor. Spiritul corporalist împinge uneori solidaritatea până la complicitate. De aceea se întâmplă rar ca mijloacele de comunicare să se critice unele pe altele. Cei care greșesc sunt protejați de alții prin tăcere.
Setea de putere. „Presa nu mai este doar expresia unor poziții și opinii determinate; ea prezintă acum toate pozițiile și opiniile, fără a fi subordonată nici uneia din ele. Presa se constituie într-o „a patra putere” în această nouă situație, în care toate celelalte puteri sunt obligate să facă apel la serviciile ei, fără să poată să o subordoneze (…), ea devine o adevărată putere în momentul în care se separă de celelalte puteri, oferindu-le însă accesul la cuvântul și imaginea publicului”. Această putere face ca jurnalistul să creadă că o deține și că poate influența, fie măcar prin ocultarea informației, și nu țin să împartă acest privilegiu.
Aroganța. Unii din jurnaliști refuză să recunoască că fac greșeli, mai ales când ele sunt semnalate de public, care în ochii lor nu știe nimic, nu înțelege nimic. Jurnaliștii consideră orice intervenție ca o violare a sanctuarului în care mari „preoți” ai informației, se consacră vocației lor. La fel de greu ei admit ca reproșurile să le fie făcute de colegi.
Hipersensibilitatea. „Dacă există vreo boală instituțională specifică mass-media, atunci aceasta este reacția nervoasă la observațiile critice”. Teama jurnaliștilor de critica și de ridicol explică conformismul, negativismul și cinismul care fac ravagii în această profesie.
Prețul. Crearea Mijloacelor de Asigurare a Responsabilității Sociale (M.A.R.S.) a mijloacelor de comunicare, care controlează respectarea codurilor deontologice, costă mult. Multe mijloace de comunicare nu-și pot permite acest „lux” din cauza situației financiare precare.
Timpul. Eficacitatea codurilor deontologice necesită mult timp. Această metodă acționează pe termen lung și dă rezultate reale la capătul unor lungi ani de studiu și măsuri.
Deturnarea atenției de la cei care determină cu adevărat comportamentul mijloacelor de comunicare. În mod normal, deciziile importante sunt luate de patroni și nu de jurnaliști. Principalul criteriu utilizat atunci este economic și nu moral. De aceea responsabilitățile majore nu aparțin jurnaliștilor.
Toate aceste obstacole și problemele reale îngreunează aplicarea și dezvoltarea deontologiei mijloacelor de comunicare. Procesul este foarte lent și cu rezultatul nemulțumitor față de cel așteptat. Trebuie să recunoaștem că Mijloacelor de Asigurare a Responsabilității Sociale nu sunt perfecte: consiliul presei este prea complicat, codul prea evaziv și flasc, mediatorul prea scump, publicul cam indiferent și educația (fiind cea mai sigură) prea lentă. În plus, constatând toate părțile negative și fărădelegile din mass-media noi uităm că ele în totalitatea lor oglindesc starea societății contemporane pe care „… am pute-o defini ca fiind o consecință a destrămării valorilor morale tradiționale. Într-o asemenea societate apare o anumită omogenizare socială, oamenii sunt supuși acelorași influențe publicitare, iar valorile morale devin realități convenționale, care pot fi acceptate sau nu, după bunul plac al fiecăruia. În această situație, foarte mulți oameni devin vulnerabili din punct de vedere moral și spiritual și pot fi manipulați de indivizi abili, care cunosc foarte bine psihologia maselor și știu să facă propaganda pentru a profita tot mai mult”. Această manipulare și propagandă se exercită prin mass-media care, din păcate, slujește mai bine pe acela care le plătește mai bine.
Nu putem vorbi de o deontologie eficace pe fonul unui relativism și liberalism moral și spiritual a societății informaționale. „Acest relativism se poate observa destul de evident în devierile morale contemporane, care afectează profund atât individul, cât și societatea. Cele mai grave ni se par a fi devierile morale care afectează profund viața de familie: divorțul, abandonul copiilor, avortul, homosexualitatea, și cele care afectează viața individului: agresivitatea sexuală, prostituția, droguri, alcoolism etc.
Relativism moral este, de asemenea, în strânsă relație cu relativismul spiritual, care se manifestă, în mod deosebit, prin ateism, indiferentism religios și sectarism”
În viziunea preotului profesor Gheorghe Popa toate acestea devieri exprimă de fapt un comportament idolatru. O societate secularizată, fără de legătură cu Dumnezeu, are nevoie de un model, de niște repere și niște valori de care să fie ancorată și spre care să aspire. Lepădându-se de valori tradiționale ea își creează modele proprii, idoli, astfel revenind într-o formă nouă la păgânismul antic. Tinerilor generații i se propun ca modele de urmat star-uri din cinema, vedetele muzici cu o conduită libertină, se promovează cultul tehnicii și informatici, o viață fericită asigurată de publicitatea diferitelor produse etc. în astfel de realitate deontologia mijloacelor de comunicare este condamnată la marginalizarea și deservirea acelor puternici care sub masca a etici profesionale vor controla și vor dirija viața informațională a societății.
Dintr-o perspectivă teologică deontologia a mass-media nu poate fi fundamentată pe diferite sisteme etice cum ar fi: etica rațiuni practice (Kant), etica biologică (Spencer), etica sociologică (Lévy Bruhl) etc.; toate aceste sisteme au o viziune antropologică asupra moralei, ignorând aspectul ontologic. Morala ontologică sau cu alte cuvinte morală creștină își are izvor în structura ființială a omului care este creat după chipul Sfintei Treimi, având chemarea liberă de asemănare – îndumnezeire prin har în relația sa cu persoanele divine. Prin natura sa morala creștină, vizează nu numai partea rațională a omului (cum o fac cele antropologice), ci sufletul lui întreg este supus unei ordini interioare, care implică o participare deopotrivă a rațiunii, voinței și afectivității. O morală specific rațională duce la fățărnicie și fariseism, o morală bazată pe voință – la fundamentalism și fanatism, o morală sentimentală – la pietism și vise utopice. Numai morală creștină echilibrează toate părțile în așa fel încât oferă omului o viață autentică, responsabilă și îl înalță la cele cerești, la viața veșnică.
Dacă morala creștină poate fi văzută ca un proces complex de aspirație a omului către Dumnezeu, atunci dinamica acestui proces depinde în totalitate de viața spirituală. „Astăzi, mai mult ca oricând, o morală autonomă, separată de spiritualitate, sau o spiritualitate separată de disciplină morală sunt inoperabile în planul comuniunii și înnoirii spirituale. De aceea, este nevoie de o sinteză între morală și spiritualitate, între dreptate și sfințenie, mai ales în planul concret al activității și vieții creștine”.
Această sinteză între morală și spiritualitate, practicată de 2000 de ani în spațiul sacramental al Bisericii, poate fi nu numai înnoitoare pentru sistemele de etică seculară, ci și benefică pentru deontologia mijloacelor de comunicare. Numai morala și spiritualitatea creștină, reflectată și aplicată în domeniul deontologic, poate aduce o contribuție reală la îmbunătățirea activității mass-media și promovarea comuniunii umane autentice.
Capitolul IV
Dialogul între mass-media și Biserică
într-o societate democratică și pluralistă.
Într-o lume modernă secularistă, stăpânită de tehnica digitală a noilor mijloace de comunicare, omul erei informaționale ar fi îndreptățit să pună o întrebare crucială referitoare la posibilitatea și eficacitatea dialogului între Biserica creștină (considerată desuet) și mass-media (percepute ca instrumente ale secularizării). Care dintre repere și obiective i-ar putea lega și ar putea constitui o bază reală pentru un dialog constructiv și folositor societății întregi? La această întrebare teologii ortodocși corespund cu claritate: „… ceea ce apropie este conceptul de comunicare. Pe de o parte Biserica își împlinește misiunea pe pământ printr-o întâlnire a oamenilor între ei, în lumina credinței, prin spiritualizarea comunicării lor și comuniunii tuturor cu Dumnezeu. De cealaltă parte, mass-media, ca totalitatea mijloacelor de comunicare socială, manifestă sub diferite modalități de expresie aspirația general-umană spre comunicare. Persoana umană este intenționalitate spre comuniune, iar comunicare este calea devenirii ei într-o ființă”
Omul și comunicarea sunt cele două obiective nedespărțite care fac posibil, și în contextul actual, chiar necesar dialogul între Biserica și mass-media în scopul actualizării valorilor creștine într-o societate bolnavă de lipsa comunicării și comuniunii cu Dumnezeu.
1. Biserica și mas-media.
Comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica este întemeiată obiectiv de Hristos pe Cruce, intrând în istorie ca o comunitate concretă, văzută a oamenilor cu Dumnezeu, la Cincizecime. În concepția părintelui profesor Dumitru Stăniloae: „Biserica e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârșită iubire față de lume … Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos și având imprimat în ea pe Hristos cu trupul lui îndumnezeit. (…) Biserica are prin aceasta o constituție teandrică. Conținutul ei constă din Hristos cel unit după firea dumnezeiască cu Tatăl și cu Duhul, iar după firea omenească cu noi”.
Biserica are misiunea fundamentală de a-i uni pe oameni între ei și pe ei cu Dumnezeu, de a-i determina să trăiască în comuniunea Duhului iubirii lui Dumnezeu întrupată în Cuvânt. De aceea Biserica este unirea a tot ce există – a Dumnezeu și creație prin Hristos și Duhul Sfânt. Pe plan uman, Biserica e o comuniune de persoane, chemată la comuniunea liberă cu Dumnezeu. Cu înțeles de cult sau de adunare a credincioșilor, membrii Bisericii sunt toți cei uniți prin aceeași credință în Hristos care se împărtășesc din aceleași Sfinte Taine, săvârșirea cărora este încredințată de către Mântuitorul episcopilor și preoților pentru a sfinți și a conduce pe credincioși pe calea mântuirii.
„Prin natura ei, Biserica este mediul de comunicare între Dumnezeu și umanitate, între cer și pământ, între persoanele umane create după chipul Creatorului a toate, între om și creația divină în totalitatea ei. Paradigma cerească a Bisericii este Sfânta Treime, structura supremei iubiri în care comunicare este deodată comuniune. „Căci în comunitatea perfectă și veșnică a celor trei Persoane, în care subzistă supraesența unică a dumnezeirii, e dată infinitatea și desăvârșirea vieții iubitoare a Treimi și a fiecărei Persoane. Și ca atare numai prin Ea ne este asigurată comuniunea noastră eternă cu viața infinită a lui Dumnezeu și comuniunea neconfundată între noi, părtași ai acestei infinități”. Sfinții Părinți interpretează căderea omului ca refuz de a raporta ființa creată la comuniunea cu Dumnezeu. Din punct de vedere ontologic căderea reprezintă ruptura dintre adevăr și comuniune, refuzul de a face ca ființa să depindă de comuniune”. Din această perspectivă Biserica reprezintă restabilirea comunicării și comuniunii prin jertfa Mântuitorului pe Cruce, între Dumnezeu și om. Biserica este noul Paradis, Împărăția lui Dumnezeu, unde omul își poate continua dialogul „față către față” cu Ziditorul său, întrerupt de Adam și restabilit de Iisus Hristos.
„Nevoia de comunicare este strâns legată pentru Biserica de existența ei în lume: a propovădui, a trăi și a mărturisi Evanghelia lui Hristos, Vestea cea bună. Fiindcă Mântuitorul poruncește ucenicilor săi: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche propovăduiți de pe case” (Matei 10, 27).
Învățătura creștină nu este destinată unui cerc restrâns de inițiați și de aceea trebuie împărtășită tuturor oamenilor, tuturor popoarelor: „Mergând, învățați toate neamurile …” (Matei 28, 18). Prin universalismul comunicării, misiunea Bisericii se află dintru începuturi în strânsa legătura cu ceea ce s-a numit mai târziu mass-media. Mântuitorul Iisus Hristos rostește adesea parabole și învățăturile Sale în fața unor mari mulțimi de oameni, multe vindecări miraculoase sau fapte minunate din activitatea publică a Domnului se petrec în locuri unde sunt adunați numeroși participanți. Urmând pilda Învățătorului divin, apostolii vorbesc de obicei în fața unor grupuri umane și în locuri publice (a se vedea în carte Faptele Apostolilor: cuvântarea Sfântului Apostol Petru din ziua Cincizecimii, la Ierusalim, sau cuvântul adresat de Sfântul Apostol Pavel atenienilor în Areopag)”.
Vocația ortodoxă a comunicării vine din vocația ei liturgică. „Sinteză a limbilor pentru comunicarea credinței, Liturghia ortodoxă este, prin excelență, modelul comunicării pentru comuniune. În rugăciune iradierea Duhului Sfânt comunică poporului drept-credincios puterea mântuitoare a lui Hristos și iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Există în Liturghie o comuniune a Cuvântului dumnezeiesc, săvârșită prin cântări și citiri sfinte. Această comunicare solemnă a Cuvântului, vestire și împlinire a Evangheliei, conduce către Sfânta Euharestie, încorporarea reală în Hristos a comunității bisericești”. „… Euharistia, ca împărtășanie comună, are o însemnătate deosebit de mare pentru menținerea și întărirea unității Bisericii. Biserica se menține ca una prin împărtășania comună de Hristos… Astfel numai unde este Biserica este Euharistia și numai unde este Euharistia este Biserica. (…) Dar euharistia nu e singura Taină prin care se menține și se întărește unitatea Bisericii. Prin ea desăvârșește unitatea între membrii Bisericii. Dar ei nu se pot apropia de la început de ea. Ci trebuie să înainteze spre ea ca pe o scară în alte Taine, prin Botez și prin Mirungere, iar dacă au căzut în păcate, prin taina Pocăinței. Prin toate aceste taine omul se unește treptat cu Hristos cel aflat în Biserică”.
În lumina acestor viziuni duhovnicești, Biserica reprezintă o icoană fidelă a comunicării și comuniunii Sfintei Treimi. Fiind scara ce leagă cerul de pământ, Biserica este în același timp mijloc de comunicare și prin natura sa teandrică – conținutul comunicării, care este Iisus Hristos înviat. De aici rezultă că sensul autentic, nepervertit a noțiunii de comunicare este păstrat și experimentat numai în trăire comuniunii sacramentale a Bisericii Ortodoxe.
Conștientizând impactul real și de multe ori periculos a mijloacelor de comunicare în masă asupra omului și societății contemporane, în cursul ultimilor ani Bisericile Creștine au demonstrat o preocupare deosebită pentru cultura mediatică. A VI-a Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) desfășurată în 1983 la Vancouver a stabilit câteva obiective și principii privind raportul Bisericilor Creștine cu mass-media.
„Bisericile trebuie să se raporteze la mass-media într-o manieră pastorală, evanghelică și profetică. Pastorală: să încerce să înțeleagă tensiunile pe care le suportă oamenii care lucrează în mass-media și să-i ajute să-și facă meseria într-un mod care respectă valorile umane. Evanghelica: Biserica trebuie să reziste tentației de a se servi de mass-media încălcând demnitatea publicului și manipulându-l. Ea trebuie, mai degrabă, să propovăduiască smerit și convingător adevărul care i-a fost încredințat. Biserica are, de asemenea un rol profetic: ea trebuie să aibă mereu o viziune critică asupra realizărilor, conținuturilor și tehnicilor mediatice, precum și asupra ideologiilor care le susțin. Ea trebuie să ajute comunitățile umane în dezvoltarea conștiinței lor mediatice în așa fel încât o analiză critică să se poată constitui în Bisericile și întrunirile locale (…).
Biserica se adresează realizatorilor și profesioniștilor din mass-media, însă totodată și cititorilor, auditorilor, telespectatorilor și tuturor consumatorilor de cultură mediatică. „Ministeriul (slujirea) comunicării” poartă o responsabilitate morală deosebită în societățile moderne. De aceea, decretul Inter mirifica de la Conciliul Vatican II accentuează perspectiva morală: „Pentru o utilizare corectă a acestor mijloace, este absolut necesar ca toți cei care le întrebuințează să cunoască principiile de ordin moral și să le aplice cu fidelitate. Desigur, mai întâi vor acorda atenție obiectului, adică conținutului, comunicat în conformitate cu natura proprie fiecărui mijloc de comunicare; în același timp vor lua în considerare contextul în care se efectuează comunicarea, cum ar fi, de exemplu, scopul, persoanele, locul, timpul, etc., deoarece contextul poate să altereze sau chiar să schimbe total moralitatea. În acest sens, semnalăm în particular modul de acțiune propriu acestor mijloace, adică puterea lor de impact. Aceasta este adesea precum oamenii, care – mai ales atunci când nu sunt suficient de pregătiți – nu pot decât cu greu să-și dea seama, sa le domine sau, când este cazul, să le respingă”.
„Adaptate contextului nostru autohton, cele de mai sus pot constitui recomandări valabile pe care Biserica le propune mass-media în ansamblu. Cu atât mai mult atunci când jurnaliștii și ceilalți lucrători din domeniu au calitatea de fii duhovnicești ai Bisericii sau se consideră motivați creștin în munca lor Biserica nu poate fi de acord cu mas-media aservită ideologic sau subjugată intereselor consumariste, care manevrează informația ca pe o marfă ce trebuie comercializată la un preț cât mai bun, profitând de slăbiciunile sau naivitățile publicului. Credibilitatea mass-media nu se poate întemeia decât pe profesionalism, obiectivitate și onestitate, față de destinatarii comunicării, mai ales când aceștia sunt copii sau tineri”.
În privința folosirii instrumentelor mediatice, misiunea Bisericii rămâne aceea de a mărturisi în fața oamenilor învierea lui Iisus Hristos și a vesti cuvintele Evangheliei pentru a-i face pe cei ce o primesc cu credință, părtași la viața veșnică. Misiunea Bisericii are dimensiune mistagogică, deoarece creștinismul nu e o ideologie, ci este „viața în Hristos”. Având o misiune globală, Biserica trebuie să utilizeze instrumentele mediatice pentru propovăduirea Evangheliei „până la marginile pământului” fără să uite de specificul comunicării prin mass-media.
Astfel se știe că cel mai puternic impact al cuvântului este în comunicare interumană, directă, pentru că împreună cu informația transmite stările și sentimentele, deci asigură o întâlnire personală, „față către față”. Comunicarea mediatică are un impact redus și modifică relația umană în dependență de mijlocul folosit. În această comunicare prevalează latura informativă, în detrimentul celei formative. Un canal mediatic nu poate transmite stările spirituale. De aceea inii dintre teologi pun sub semnul întrebării posibilitatea de a transmite trăirea liturgică autentică. După părerea lor, orice transmitere mediatică nu poate trece de superficialitate, transformând slujba în spectacol, ceea ce dăunează Bisericii. Însă după părerea altora, mediatizarea slujbelor ar corespunde cu misiunea catihetică, de a oferi celor chemați o imagine, o pregustare a celor experimentate pe viu în comuniunea Bisericii. Omul modern poate fi găsit și abordat prin mijloace de comunicare moderne. Pentru Biserica, această cale este o alternativă la mijloacele și metodele tradiționale misionare. Să nu uităm că nu toți care se numesc creștini sunt credincioși autentici și tind spre trăiri profunde, marea parte din ei au nevoie de amintirea zilnică că sunt creștini și au responsabilitatea nu numai socială, ci și spirituală. În acest fel Biserica poate să se adreseze acelei categorii de credincioși care vin la biserică de două ori pe an, de Crăciun și de Paști. Prin mass-media Biserica poate să sensibilizeze publicul pentru cele spirituale și să-i acorde o alternativă, surogatul cultural. De aceea credem că Biserica trebuie să folosească mass-media pentru a chema oamenii la o viață autentică în Hristos, în comunitatea euharistică a parohiei. Însă această activitate nu trebuie să substituie lucrarea pastorală directă a preotului din parohie. Ele trebuie să fie concomitente, intensificarea uneia să determine intensificarea celeilalte. În nici un caz canalele mediatice nu pot suplini relația directă a preotului cu credincioșii, însă prin înțeleaptă folosire ele pot exemplifica această relație existențială.
„Utilizând instrumentele mediatice, Biserica trebuie să țină cont de contextul cultural al epocii, de „noua cultură” creată de mijlocele de comunicare în masă, și eliberându-se de triumfalism, să găsească, după exemplul Sfinților Părinți, un limbaj accesibil omului de azi, propunând ancorarea în tradiție ca reacție la modernitate.
Credem că prezența Bisericii în mass-media ar trebui să vizeze:
Catehizarea având în vedere lacune mari pe care mulți credincioși le au în acest domeniu. De mare folos ar fi prezentarea marilor teme ale credinței așa cum ele se reflectă în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție și cum sunt trăite în slujbele Bisericii. Un accent important are trebui pus pe prezentarea spiritualității ortodoxe și pe explicarea sensului slujbelor ca intrare în Împărăția lui Dumnezeu;
Apologetica, apărarea credinței ortodoxe î fața atacurilor, arătarea compatibilității dintre știința și credința ortodoxă;
Abordarea problemelor concrete ale omului;
Prezentarea poziției ortodoxe față de realitatea românească;
Promovarea artei autentice ca aspirație a omului după Dumnezeu. Arta autentică, sub toate aspectele ei poate avea un rol foarte important în problematizarea oamenilor asupra aspectelor esențiale ale vieții și morții. (…)
În demersul său mediatic, Biserica trebuie să caute să aibă acces la mijloacele de comunicare în masă publice, dar și cele private, insistând pentru obținerea unor spații constante cu audiență mare. Totuși, este de dorit evitarea acelor canele mediatice care în mod sistematic propagă idei antiortodoxe pentru a nu le da, printr-o prezență simbolică legitimitatea în fața oamenilor”.
Trebuie să remarcăm că, în general mass-media laică românească, deci non-bisericească, are o preocupare mult mai mare pentru problemele religioase în comparație cu cele occidentale. Această preocupare se manifestă prin două extreme: pe de o parte clerului i se acordă generos, pentru lucrarea lor misionară, pagini întregi în ziare și reviste, emisiuni la posturi de radio sau televiziune; pe de altă parte se desfășoară o companie anti-bisericească, de ponegrire a ierarhilor și preoților care sunt acuzați în diferite articole și emisiuni de tot soiul de fărădelegi, fără să li se acorde dreptul la replică sau în cel mai bun caz i se acordă mult mai târziu, ceea ce nu mai schimbă opinia publică formată unilateral. Cel mai recent caz în această privință a fost îndreptat în primăvara anului 2001 împotriva P.F. Părintelui Patriarh care a fost acuzat de aservirea regimului ceaușist, de apartenența la mișcarea legionară și, cea mai stupidă calomnie născocită de mintea diabolică, de sodomie.
Aceste atacuri îndreptate întotdeauna asupra ierarhiei și clerului urmăresc principul vechi: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile”. În acest fel se urmărește discreditarea Bisericii Ortodoxe care după cuvintele inspirate a lui Mihai Eminescu este Maica poporului român. Cinstirea părinților ocupă locul central în Decalogul Vechiului Testament, însă cinstirea lui Dumnezeu – primul. Cine nu cinstește Biserica lui Hristos nu cinstește pe Hristos Care este „capul ei”. Să admitem că astfel de gazetari sunt atei, fără frică de Dumnezeu, dar atunci ei nu sunt nici iubitori de neam, nici buni profesioniști pentru că adevărata opinie publică sunt milioane de credincioși care umplu bisericile, iar încrederea în Biserica ortodoxă în rândurile populației este cea mai mare în comparație cu alte instituții.
Abuzurile și provocării din parte „puterii a patra” la adresa Bisericii Ortodoxe Române sunt consecințele unei politici de secularizare și „europenizare” a societății românești în fața căreia valorile creștine păstrate cu fidelitate de Biserica Răsăritului reprezintă in real obstacol, ceea ce împiedică crearea Europei Unite, uniformizate după principiul utopic al paradisului terestru. Poziția fermă a Bisericii Ortodoxe în privința articolului 200 a Codului Penal care prevede pedeapsa perversiunilor sexuale, deci condamnarea homosexualității, de asemenea, condamnarea practicii de eutanasie, propovăduirea vieții decente și nu de plăceri carnale, păstrarea tradiției și spiritualității creștine vis-a-vis de tradiția și cultura națională, toate aceste irită și supără nu numai pe unii occidentali, dar și pe unii compatrioți „civilizați”. Împotriva calomniilor și acuzațiilor la adresa Bisericii Ortodoxe Române ierarhii și clericii împreună cu mirenii trebuie să răspundă prompt, uniți în gândire și simțire, cu demnitate, fără a polemiza și coborî la certuri și polemici inutile, bune numai pentru show. Nu putem admite o reacție indiferentă sau întârziată, potrivită formulei lui Mark Twain: ”O minciună sfruntată străbate jumătate de lume înainte ca adevărul să apuce să se scoale din pat”. Un răspuns întârziat sau absența acestuia este interpretată de mass-media secularizată ca o confirmare a acuzațiilor sau în cel mai bun caz ca o manifestare a slăbiciunii și desuității.
După părerea unor teologi cauza imobilismului a clerului din cadrul Bisericii Române este adaptarea mentalității majoritare susținută de sondaje ale căror rezultate afirmă apartenența la Ortodoxie a 87% din populația României. Însă din acești 87% numai Dumnezeu cunoaște câți sunt trăitori și practicanți autentici ai Ortodoxiei. În perspectiva secularizării și occidentalizării societății românești Biserica Ortodoxă ar putea ajunge (dacă deja nu este) din punct de vedere al practicării spiritualității creștine minoritară. De aceea, după părerea acestor teologi, activitatea clerului trebuie să se bazeze pe conștientizarea acestei situații precare de care este responsabilă atât Biserica cât și mass-media.
„Dacă Biserica și mass-media au conștiința unor instituții fundamentale în societate, oricare ar fi sistemul politic ce deține puterea în stat este firesc ca și în raporturile directe să primeze conștiința responsabilității comune față de comunitatea socială și, implicit, respectul reciproc. Este regretabil că în anumite atitudini mediatice față de Biserică persistă mentalitatea presei totalitare, cu disprețul și intoleranța celui care trăiește sub spectrul complexului, că aflat sub umbrela puterii poate să nu mai țină cont nici de elementarele reguli de civilizație și comportament. De partea noastră, ne-am putea reproșa iritările uneori prea grăbite atunci când presa înfierează aspecte din viața unor membrii ai Bisericii care nu corespund moralei creștine. Simțul pocăinței este recomandabil și de o parte și de cealaltă întrucât asumarea responsabilă a greșelilor este temelia iertării și împăcării”.
Numai în duhul împăcăciunii poate fi realizat un dialog autentic între Biserică și mass-media, ceea ce presupune nu o acuzare, ci o ascultare reciprocă în dorința înțelegerii reciproce pentru o colaborare ziditoare în domeniul comunicării.
2. Mass-media bisericească – de la comunicare la comuniune.
„Ortodoxia are vocația comunicării. Prin cruce, icoană, veșminte, cânt, cuvinte sau tăcere. Peste acoperișuri, crucea unei biserici e primul semn înălțat dimineața pe pământ către cer. Durerile sau bucuriile spuse în fața icoanelor primesc lucrarea odihnitoare a harului. Veșmintele preotului adună în aceeași persoană întreaga istorie a mântuirii lumii. Întra altar și credincioși cântul face o punte a rugăciunii împreună”.
Dumnezeu comunică cu noi prin puterea care ne susține și carte ne ajută să înaintăm spre desăvârșire și spre existența noastră veșnică și fericită în El, adică prin rugăciune. Rugăciunea este conștiința relației noastre cu Dumnezeu, care luminează și susține comunicarea și comuniunea interumană. Astfel, rugăciunea devine o faptă comună a noastră susținută de harul lui Dumnezeu.
„Sfânta Evanghelie citită la amvon și care lasă locul Sfântului Antimis (Sfântul Potir și Sfântul Disc), descrie trecerea de la un fel de comunicare la altul: după cuvântul rațional vine cuvântul tainic, Hristosului istoric îi urmează Hristos – cel – euharistic. Întâlnirea celor două dimensiuni capătă astfel sensul mai larg de pătrundere de la sensibil la inteligibil, trecerea fundamentală în drumul devenirii duhovnicești. Comunicarea se descoperă în toată gravitatea ei soteriologică”.
„Fiecare om e un cuvânt gânditor și este în dialog cu Cuvântul personal dumnezeiesc și cu celelalte cuvinte personale umane”. „Biserica e spațiul de întâlnire a oamenilor între ei și a tuturor cu Dumnezeu. Fiecare Liturghie e o vizită în cer, mereu nouă, iar mărturia credinciosului despre ea reprezintă jurnalul lui de călătorie. Ieșind din biserică în cetate, creștinul face oficiul de rememorare. Din întâlnirea creștinului cu amnezia semenilor se naște dialogul misionar. Exigențelor acestui dialog este chemată să îi răspundă și presa bisericească”.
Mass-media bisericească (presa în special) este o Liturghie după Liturghie, o comunicare ad extra a ceea ce se practică și se gândește în Biserică. Este o revărsare a harului divin peste întreaga umanitatea, având menirea de a lumina și călăuzi tot omul către Adevăr, Bine și Frumos. Este o chemare a Tatălui către fiii risipitori de a veni acasă în Biserică. Iar pentru credincioși este o mângâiere și un însoțitor în pelerinajul lor vremelnic către Împărăția lui Dumnezeu. Mass-media bisericească e un mod de a îmbina armonios pastorația cu misiunea, sfatul duhovnicesc cu atitudinea civică și comunicarea cu comuniunea. Ea este invocată cu rolul unei punți de legătură între teologia mistagogică și teologia practică.
„Cuvântul creștin adresat lumii are o noutate veche iar viitorul lui e Tradiția. Din întâlnirea aceasta de antinomii se naște sunetul inconfundabil al mesajului Bisericii.
Presa creștină (pe care noi preferăm să o numim bisericească, arătând prin aceasta caracterul ei comunitar, eclesial) se deosebește de cea secularizată prin faptul că nu participă la mitologizarea informației (se vorbește despre o „mitologie a informației”). Ea nu exagerează și nu minimalizează. Umană, fundamentată de chemarea către Împărăția lui Dumnezeu, ea are un mesaj realist, obiectiv, prin care oferă celuilalt căile concrete și soluțiile practice de a ajunge la mântuire. Caracterul eshatologic declarat o ferește, în principiu, de fabulație, de fantastic, neavând cum să inducă în eroare. „Manipularea” ei are direcția cerului.
În vreme ce presa lumii e o fereastră deschisă spre o curte interioară, pe cât de îngustă, pe atât de zgomotoasă și plină de surprize, presa bisericească, reflex al interiorității Bisericii, e o deschidere”.
Pe plan social această deschidere a fost posibilă după 1989. Anterior, libertatea spirituală a Bisericii Ortodoxe din România a fost supravegheată și limitată în creația publicistică de către regimul socialist-ateu. Bisericii îi era îngăduită doar imprimarea cărților de cult, a manualelor pentru învățământul teologic, a câtorva reviste eparhiale și a unui număr restrâns de lucrări de strictă specialitate. După 1989, odată cu procesul democratizării societății românești și multiplicarea mijloacelor de comunicare în masă, s-a dezvoltat mass-media bisericească (mai întâi presa și din 1998 – posturi de radio). Ne vom referi mai mult la presa bisericească care s-a format și s-a răspândit mult mai rapid, având o practică și experiență acumulată în domeniul comunicării religioase.
Termenul de „presa bisericească” include două apariții publicistice:
Presa bisericească oficială, editată de unități canonice bisericești (Patriarhia, mitropolii, episcopii, etc.);
Presa bisericească laică, editată de membri ai Bisericii, din inițiatica și cu responsabilitate personală (pagina Calea, Adevărul și Viața realizată o vreme de fundația Anastasia în România Liberă, Alfa și Omega în Cotidian, Monitorul religios în ziarul Monitorul etc.).
Vom enumera doar câteva motive ce pot justifica acordarea unei importanțe sporite presei bisericești în viața creștin ortodoxă de astăzi: „Biserica are posibilitatea de a găsi în presa eclesială o cale efectivă de activitate a dimensiunii sale profetice, a capacității de abordare a semnelor timpului; presa bisericească e un mijloc de redeschidere a canalelor de comunicare între diferite structuri și segmente eclesiale, adică între cler și ierarhie, ierarhie și credincioși, credincioși și teologi; rezultând din asumarea conștiinței de breaslă și a rolului comunicant în interiorul Bisericii, presa bisericească e un virtual liant în spațiul credinței românești într-un moment de presiune a fărâmițării pe plan social; tematica pe acre presa bisericească o abordează, de la explicarea vieții Bisericii în ansamblul ei, și până la lecturi teologice făcute temelor de mare actualitate îi arată importanță formativă.
Presa bisericească e un factor catihetic și misionar absolut necesar mai ales într-o societate post-totalitară și ține să se manifeste ca o prezență directă dar fermă, ea nefiind un spațiu autoritar ci unul al mărturisirii. Iată de ce presa bisericească nu există în sine și pentru sine, ea nedetașându-se de Biserică, ci funcționând liber ca mod de slujire alături de altele. Este o formă de diaconie”.
Însă în această diaconie presa bisericească întâmpină mai multe greutăți și lipsuri. În primul rând, Biserica Ortodoxă Română încă nu și-a definitivat o strategie de bază ce privește abordare subiectelor controversate din societate, de interpretarea unor fapte care provoacă adesea grave tulburări în conștiința societății. De asemenea, rămâne în continuare o foarte redusă colaborare între publicațiile bisericești eparhiale. Nu se face o lectură reciprocă și nici critică constructivă. Lipsește de multe ori, stăpânirea de către jurnaliștii bisericești a discursurilor filosofice, culturale, științifice, ceea ce determină presa bisericească să circule numai în spațiul eclesial (numai la preoți și puțini credincioși), excluzând tineretul (studențimea), profesoratul, oameni de cultură sau știință și alte categorii care posedă „înțelepciunea lumească”. În viziunea unor teologi „…o revistă bisericească nu trebuie să se rezume la problemele religioase. Ea poate ataca orice problemă a omului și societății, orice aspect cultural, cu condiția de a trata subiectul prin prisma principiilor și reflexiei creștine. Cititorii trebuie ajutați să privească și să gândească realitatea creștinește”.
În al doilea rând se simte o anumită lipsă de profesionalism; se mai lucrează „după ureche”, din instinct și inspirație sau cu niște „maeștri” neavizați în domeniul teologic. Din această cauză nu există un reportaj bisericesc, un stil distinct care în același timp, să atragă pe cititori și să evidențieze raportul între conținut și formă. Forma trebuie să corespundă conținutului. De aceea o revistă religioasă trebuie să rămână un gen aparte, neconfundabil cu alte genuri de publicitate din mass-media laică. Un alt punct slab este participarea destul de firavă a tinerilor teologi în activitatea presei bisericești. Pe de o parte nu se depune efort din partea publicațiilor religioase pentru atragerea lor. Pe de altă parte tineri absolvenți puțin conștientizează importanța acestei misiuni și din această cauză nu sunt atrași de acest domeniu.
În general, se constată că multe din publicațiile bisericești oficiale sunt chipul și imaginea ierarhului sub jurisdicția căruia se află revista respectivă. Dacă ierarhul este mai deschi s și are un orizont intelectul și cultural mai larg, atunci revista eparhială arată mai bine. Dacă el nu este, revista se rezumă la un fel de cronică eparhială și câteva pastorale. Deci, calitatea și eficacitatea presei bisericești depinde foarte mult de atitudinea ierarhului față de activitatea acestor publicații. Mai sunt încă unii ierarhi și clerici care privesc, mai ales presa bisericească laică, cu multă suspiciune și rezerve.
Și nu în ultimul rând aspectul cel mai important, de care depinde activitatea presei bisericești și care constituie obiectivul misiunii creștine este problema cititorilor creștini sau, mai bine zis, lipa lor. Pentru nimeni nu este o noutate că tirajul revistelor bisericești este de obicei mic, între 1000 și 5000 de exemplare, cu toate acestea se întâmplă ca nici acest număr să nu-și găsească cumpărătorii în totalitate. Cota de difuzare este o problemă tradițională și întotdeauna flexibilă pentru presa scrisă în general, însă în cazul în presei bisericești denotă pe de o parte un interes a publicului scăzut pentru viața și aspectele spirituale și pe de altă parte o calitate și o prezentare slabă a revistelor bisericești cauzate de problemele prezentate mai sus.
Pentru remedierea problemelor enunțate, propunem câteva soluții practice menite a da presei bisericești locul pe care aceasta e chemată să-l ocupe în societatea română:
Crearea unei agenții naționale de presă bisericească care ar defini direcțiile strategice în activitate pe termen lung.
Colaborarea între publicațiile bisericești și Biroul de Presă al Patriarhiei Române.
Colaborarea între publicațiile bisericești eparhiale, ceea ce înseamnă o colaborare strânsă între redactorii-șefi și preluarea reciprocă de texte și tematici.
Colaborarea jurnaliștilor bisericești cu credincioșii avizați în diferite domenii: filosofic, literar, artistic, științific, economic, politic, etc., pentru abordarea acestor tematici prin prisma credinței creștine. De asemenea, încurajarea tinerilor teologi în însușirea cunoștințelor umanitare din alte domenii pentru stabilirea unui dialog între discursul teologic și celelalte discursuri (filosofic, cultural, științific).
Acordarea unor burse de specializare pentru cei care doresc să lucreze în domeniul publicistic bisericesc.
Încurajarea tinerilor absolvenți ai Facultății de Teologie (în special celor de la secția Teologie-Litere) de a lucra ca jurnaliști ai presei bisericești. În acest scop este necesară implicarea profesorilor de la teologie care trebuie să susțină și să explice studenților importanța misiunii creștine prin mass-media bisericească, având în vedere evoluția informațională a societății.
Organizarea seminariilor periodice dedicate presei bisericești cu participarea tuturor revistelor bisericești oficiale și laice. La nivelul eparhial aceste seminarii ar putea fi convocate odată la doi ani iar la nivelul național odată la patru ani.
Organizarea unui dialog permanent și constructiv între presa bisericească și presa laică, în vederea unui schimb de informații, de opinii și găsirea unor soluții comune pentru păstrarea și promovarea valorilor spirituale și naționale într-o perioadă dificilă de tranziție spre o societate democratică.
Suntem conștienți că aceste soluții și propuneri nu pot da un rezultat pozitiv fără participarea serioasă și responsabilă a tuturor părților implicate în actul comunicațional (de la ierarhi și până la mireni). Numai în comuniune speranței, credinței și dragostei, trăită în spațiul Bisericii Ortodoxe, putem realiza o comunicare autentică, inconfundabilă și eficientă în dialogul nostru cu lumea contemporană.
3. Biserica și mass-media – necesitatea unui dialog responsabil.
În contextul unui proces inevitabil de specializare a mass-media în diferite domenii, care în prezent este în plină desfășurare, crearea și dezvoltarea mijloacelor de comunicare bisericești (editura, presa, radioul, televiziunea pagina WEB pe Internet) este nu numai benefică ci și necesară. Un exemplu fericit îl constituie mass-media bisericească reprezentată la nivelul Arhiepiscopiei Iașilor de Institutul cultural-misionar „Trinitas” din Iași (Editura – Tipografia – Radio), ctitorit și însuflețit de I.P.S. Mitropolit Daniel. Apariția celor două publicații periodice (Candela Moldovei, Teologia și Viața) și activitatea editorială tot mai diversificată (cărți, pliante, postere, afișe, ilustrate, calendare etc.) se amplifică prin emisiunile postului de radio „Trinitas” primul post de radio ortodox din România, prin imprimarea de casete audio și video, prin pagina WEB actualizată zilnic. Dar nu toate eparhiile au ajuns la astfel de performanțe în activitatea lor pastoral-misionară. Nu toți au aceleași posibilități, aceleași resurse umane și financiare. Mai există încă un post de radio ortodox „Renașterea” înființat la Cluj în 1999, se așteaptă inaugurarea altui post de radio ortodox la București, însă în rest ierarhii și slujitorii bisericești sunt nevoiți să apeleze la mass-media laică (mai ales radioul și televiziunea) pentru a transmite mesajul Evangheliei la cât mai mulți credincioși. Din această cauză Biserica este nevoită să folosească mass-media laică românească în activitatea ei mântuitoare.
Potențialul mijloacelor de comunicare în masă din România este imens în comparație cu cele bisericești. În anul 2000 în mass-media românească activau 30 mii de jurnaliști și 15 mii de colaboratori. Presa românească era alcătuită din 1550 de ziare și reviste, din care 95 erau periodice și 1455 – cotidiene. Tot în 2000 la posturile de radio s-au desfășurat peste 1400 mii de ore de emisie, iar la posturile de televiziune peste 550 mii de ore. Mass-media românească acoperă 99,9% din publicul existent, din care posturile de televiziune naționale și private acoperă 85% din public, urmează posturile de radio cu 72% și pe locul al treilea este presa scrisă cu 47%. Însă această „a patra putere” este îndreptată mai mult împotriva omului decât pentru el, îl îndepărtează de Dumnezeu, de Biserică, de tradiții spirituale și culturale autohtone. Suntem într-o situație paradoxală: într-o țară cu 87% credincioși ortodocși (după statistică), mass-media nu se interesează destul de aspectele vieții și activității Bisericii Ortodoxe. În cel mai bun caz acest interes crește brusc numai în două situații, atunci când un cleric sau călugăr face vreo „boacănă” sau în ajunul marilor sărbători religioase, în rest după conținutul publicațiilor și emisiunilor se formează impresia că trăim într-o țară fără Dumnezeu, fără Biserică, fără realizări pozitive și fără perspective, într-o țară plină de ucigași, violatori, hoți, perverși și corupție de sus până jos. Aceasta nu este o imagine totală și reală a societății românești, ci este o imagine fabricată de mass-media despre România. De aceea, credem un lucru necesar ca Biserica Ortodoxă paralel cu dezvoltarea infrastructurii mediatice proprii să intervină în discursul mass-media laice pentru: promovarea credinței și vieții creștine românești; promovarea educației moral religioase; promovarea culturii creștine românești; promovarea activităților social filantropice etc. În acest scop se cere o colaborare strânsă între mass-media bisericească și cea laică.
Un dialog constructiv cere ca principiul jurnalistic „a ridica glasul” să fie înlocuit cu cel teologic – „a pleca urechea”. În dorința de a fi auzită Biserica ortodoxă se adresează mass-media laice cu propuneri concrete:
Rubricile religioase din publicațiile laice sau emisiuni de pe posturi de radio și televiziune să nu fie publicate sau transmise lângă informații despre crime, divertisment, reclame de telefon erotic sau publicitate și nici în ziarele sau posturi de radio și TV scandaloase.
Emisiunile de spiritualitate și viață creștină să fie transmise la ore de maximă audiență și nu după miezul nopții sau dimineața. În presa scrisă tematica religioasă să fie cuprinsă într-un supliment aparte.
În cadrul acestor emisiuni să fie invitate personalitățile religioase competente, adevărate modele de trăirea creștin-ortodoxă.
Să fie inițiate rubrici și emisiuni cu teme de catehizare după criterii obiective: începători, înduhovniciți, vârstă, pregătirea.
În ajunul sărbătorilor și sâmbăta seara să se arate semnificația sărbătorilor.
Emisiunile spirituale să nu se suprapună cu oficierea slujbelor religioase. Iar slujbele religioase prezentate pe posturile de televiziune să nu fie transmise după tehnica video-clipului, prin schimbarea haotică a imaginii ci să se axeze pe imagini ale momentelor importante și imagini generale. Aceste transmisiuni prezentate de posturi de radio și TV să fie comentate de preoți cu experiența bogată în practică liturgică.
În Comisia C.N.A., Patriarhia Română să fie prezentată de un om duhovnicesc, o personalitate a teologiei și culturii strămoșești.
În cursul săptămânii să existe emisiuni cu dezbateri ale problemelor actuale a societății românești în care ar fi prezentată și poziția Bisericii Ortodoxe.
Jurnaliștii care scriu rubrici religioase sau prezintă emisiuni religioase să fie avizați în acest domeniu, să fie buci creștini-ortodocși și iubitori de neam.
Și din partea Bisericii Ortodoxe există unele criterii de îndeplinit pentru a facilita dialogul cu mass-media laică. Enunțăm cele mai importante din ele:
Din partea Bisericii Ortodoxe Române se cere o deschidere și o transparență în activitatea socială față de mass-media laică. Lipsa acestora duce la izolarea Bisericii de societatea contemporană, la minimalizarea efectelor activității pastorale și filantropice și, cel mai grav, la crearea unei viziuni false conform căreia Biserica Ortodoxă este considerată învechită, neadaptată la contextul unei lumi moderne, fără o poziție clară față de problemele stringente, tocmai bună pentru muzeu.
Se cere ca Biserica Ortodoxă să se implice mai activ în viața socială prin diaconie, combinând armonios vocația sacramentală cu vocația slujirii.
Biserica Ortodoxă ar trebui să ia o poziție fermă față de proliferarea pornografiei, violenței, perversității, jocurilor de noroc, paranormalul etc. care sunt promovate de mass-media.
Biserica ar trebui să ceară și să participe la elaborarea unor coduri deontologice care să fie respectate de producătorii în domeniul mass-media.
Este important ca ierarhii și clerul ortodox implicați în comunicarea mediatică să stăpânească bine discursul mass-media pentru a transmite mesajul evanghelic și comorile spiritualității creștine în termeni clari, pe înțelesul tuturor, folosind la maximum avantajele mijloacelor de comunicare în masă și în același timp având marea grijă de a nu deturna sensul autentic al mesajului mântuitor.
Biserica ortodoxă trebuie să acorde mai multă atenție în misiunea sa mântuitoare noilor mijloace de comunicare, în special Internetului, pentru a elabora o strategie viabilă în ceea ce privește folosirea lor în scopul pastoral-misionar. Este nevoia de creare a mai multor site-uri creștin-ortodoxe la care ar avea acces numeroși creștini și jurnaliști din mass-media laică.
De asemenea, ar fi de mare folos ca fiecare centru eparhial și episcopal, ierarhii Bisericii ortodoxe să organizeze cursuri de inițiere în domeniul teologic pentru jurnaliști din mass-media laică care în activitatea lor profesională abordează teme religioase.
În scopul promovării la nivel național a unității și solidarizării mass-media bisericești și definirea statutului jurnalistului bisericesc se simte nevoia ca, cu binecuvântarea și sub patronajul Bisericii Ortodoxe să fie creată Asociația Jurnaliștilor Creștin Ortodocși din România (A.J.C.O.R.). Această asociație ar avea menirea să adune în rândurile ei alături de jurnaliștii bisericești și pe cei din mass-media laică, care se simt ortodocși și doresc să promoveze valorile tradiționale ale credinței și culturii române. Astfel A.J.C.O.R. ar constitui o punte de legătură între mass-media laică și cea bisericească.
Avem conștiință că aceste cerințe și obiective sunt numai câteva aspecte din problemele complexe abordate în dialogul sporadic dintre Biserica Ortodoxă și mass-media. Sperăm ca aceste propuneri să fie în primul rând auzite, înțelese și analizate critic de ambele părți aflate în dialog care presupune nu numai ascultarea, ci și un răspuns clar și concret în măsura bunăvoinței și disponibilității. De rezultatele acestui dialog depinde purificarea comunicării umane și încărcarea acesteia cu un adevărat duh al comunicării și iubirii.
4. Evanghelia – puterea lui Dumnezeu pentru însănătoșirea culturi și mass-media – un posibil răspuns ecumenic al Conferinței Bisericilor Creștine din România.
În perioada de 6-9 noiembrie 2000 la Iași a avut loc a treia Conferință a Bisericilor Creștine din România, având tema generică: „Urmarea lui Hristos în viața de zi cu zi”. La această conferință au participat peste 700 de reprezentanți a 14 Biserici Creștin din România care mărturisesc Sfânta Treime și întruparea reală a Domnului nostru Iisus Hristos. Din partea Biserici Ortodoxe Române au participat: P.S. Casian Episcopul Dunări de Jos; P.S Vasile Someșanul; Pr. Prof. Vasile Mihoc; Arhimandritul Varlaam Merticariu și alți preoți. Ca și celelalte două conferințe (București, octombrie 1998; București, iunie 2000), această conferință a fost facilitată de Organizația Creștin-Umanitară World Vision România, organizarea ei fiind însă rezultatul voinței tuturor Bisericilor Creștine din România.
Scopul conferinței de la Iași a fost identificarea modalităților și căilor concrete prin care Bisericile și creștinii pot lucra împreună pentru rezolvarea problemelor greve cu care se confruntă societatea românească. Considerând că bolile societății românești au în primul rând cauze spirituale, Bisericile creștine au identificat drept cale de însănătoșire a societății cunoașterea și trăirea adevărurilor de credință date de Dumnezeu în Cuvântul Său. Pe baza convingeri „nu trebuie să facem nimic fără temei în Sfânta Scriptură” (Sfântul Antonie cel Mare), lucrările în plen și în cadrul celor 20 de secțiuni au relevat că soluțiile căutate ne sunt oferite de Cuvântul lui Dumnezeu.
Lucrările uneia din secțiuni au fost dedicate problemelor din domeniul culturi și mass-media românești. La acest seminar au participat jurnaliștii laici, reprezentanții mass-media ortodoxe, catolice și protestante și numeroși credincioși din diferite Biserici. În cursul prezentării diferitelor aspecte ale tematici respective s-a constatat că mass-media are în prezent o influență negativă majoră asupra persoanei, familiei și societății întregi. Majoritatea programelor de televiziune de pildă, lasă impresia că au ridicat la rang de principiu confuzia între bine și rău. Mass-media românească este invadată de pornografie, diferite jocuri și concursuri, horoscopuri și alte unelte drăcești. Într-o civilizație cu insuficiența timpului tot mai mulți oameni își pierd timpul prețios în fața televizorului, radioului și ziarelor. Timpul acordat mass-media este în creștere și invers proporțional timpului dedicat Biserici, familiei, prietenilor și culturi. S-a constatat că programele radio și TV atractive se suprapun timpului de închinare în Biserică. Prin mass-media se promovează agresivitatea, intoleranța, inclusiv religioasă, modelele corupte, idei și manifestări antisociale. S-a subliniat rolul nefast al mediatizării excesive a jocurilor de noroc care are implicații negative asupra eticii muncii.
Ca o alternativă la astfel de comunicări distrugătoare de suflete, participanții seminarului au convenit că Biserica are o misiune fundamentală de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu. Numai Evanghelia are puterea reală de a stopa degradarea spirituală a societății românești și numai ea poate să însănătoșească cultura și mass-media românească. „Evanghelia nu reprezintă altceva decât vestea cea bună adusă de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat pe pământ. Iar această veste, care este vestea intimității dintre Dumnezeu și om, care este vestea descoperirii paternității divine și filialității umane, este vestea restabilirii de comuniunii între Dumnezeu și om, al cărei spațiu privilegiat îl reprezintă de fapt Biserica”.
De aceea participanții dedicat culturii și mass-media au accentuat nevoia unei lucrări comune, a Bisericilor și creștinilor din România pentru ca Evanghelia să devină factor de referință nu numai în viața personală și în familie, ci și la nivelul întregii societăți: în educație, în administrație, în domeniul legislativ, juridic, economic, dar mai ales în cultura și în mass-media care sunt sângele și arterele societății românești.
Pentru remedierea situației critice din cultura și mass-media românească seminarul a identificat câteva căi și mijloace de realizare practică:
Programarea întâlnirilor frecvente a reprezentanților mass-media diferitelor biserici creștine cu scopul cunoașterii mai bune și schimbului de experiență.
Desfășurarea seminariilor periodice de specialitate a jurnaliștilor din mass-media bisericească și cea laică pentru stabilirea unui dialog și unei colaborări constructive.
Evanghelizarea mass-media și Evanghelizarea publicului prin mass-media. Explicarea Evangheliei.
Promovarea emisiunilor religioase pentru copii și tineri.
Angajarea teologilor în activitatea mass-media.
Promovarea unor emisiuni religioase clare, scurte și la subiect.
Educarea jurnaliștilor laici – crearea cursurilor de catehizare și de morală pentru specialiștii din mass-media laică.
Realizarea unor grupuri de rugăciune a comunicatorilor din mass-media.
Colaborarea Bisericilor cu mass-media.
Educarea poporului. Bisericile trebuie să îndrume pe credincioșii lor, să-i învețe să folosească darul discernământului în a citi, asculta ș ia viziona mass-media laică.
Mass-media creștină trebuie să critice constructiv mass-media laică.
Bisericile trebuie să cheme puterile locale la implicare civică pentru a stopa influențele negative ale mass-media.
Cultivarea limbajului teologic pe măsura receptorului.
Fiecare Biserică Creștină să-și încurajeze pregătirea specialiștilor în mass-media creștină.
Seminarul a propus câteva acțiuni ecumenice prioritare:
Un demers comun pe plan național pentru a explica credincioșilor și publicului în general pericolul promovării magiei și științelor oculte.
Publicarea articolelor și realizarea emisiunilor speciale care combat ideile și mișcările neo-religioase (New Age, Meditația transcendentală, Yoga etc.).
Demersul comun pentru impunerea taxelor mari difuzorilor și creatorilor de produse mediatice porno, despre violență, iar profitul să fie distribuit pentru educarea copiilor.
Înființarea unei asociații ecumenice de jurnaliști creștini.
Conferința Bisericilor Creștine din România desfășurată la Iași este un exemplu al posibilității unui dialog constructiv interconfesional în care pe baza Evangheliei lui Hristos se caută căi și moduri de însănătoșire a societății românești. Trăind o mare deschidere, o autentică bucurie duhovnicească, un intens simțământ al responsabilității față de iubirea Sfintei Treimi pentru întreaga creație, participanții acestei conferințe au mărturisit în comun puterea Evangheliei ca unic mijloc și remediu în vindecarea bolilor cronice ale societății românești. De aceea, în mesajul conferinței a fost proclamată necesitatea unirii eforturilor Bisericilor Creștine din România pentru ca voia și Cuvântul lui Dumnezeu să fie cunoscute și trăite de poporul nostru, astfel încât pământul românesc să fie: „plin de cunoștința și de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape” (Isaia 11, 9).
Concluzii
1. Prin firea sa relațională fiind creat după chipul Sfintei Treimi, omul nu poate să nu comunice, el este structural o ființă comunicațională. În limba română noțiunea de comunicare nu are numai sensul de transmitere a unor informații, ci și sensul de împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea, în viziunea spirituală Iisus Hristos este prototipul comunicării reale, fiind Cuvântul veșnic care comunică cu oamenii și se comunică oamenilor în Sfântul Duh prin Sfânta Euharistie.
A comunica, înseamnă în primul rând pentru ființa umană a vorbi: cuvântul rostit stă la temelia comunicării umane. Cuvântul uman este icoana Cuvântului întrupat care este hrana spirituală dătătoare de viață și comuniune. În limba română noțiunea cuvânt vine de la conventus care înseamnă adunare de oameni. Cuvântul este rodul întâlnirii, al întâmpinării și cel care produce, determină și întreține comunicarea umană. Cuvântul, prin ființa și importanța sa, este și rămâne cel mai puternic mijloc de transformare sau influențare a sufletului uman în special și a societății întregi în general. De aceea, cuvântul trebuie să devină o responsabilitate deosebită pentru fiecare om, în general și lucrătorii în domeniul mass-media, în special. Rolul originar al cuvântului este de a zidi comunitatea umană întru dreptate și iubire și suntem ferm convinși că acest rost și scop îl are și mass-media.
2. Constatăm că fenomenul comunicării de masă este mult mai profund și mai complex în comparație cu definițiile și analizele elaborate de cercetători pe seama lor. Tema este departe de a fi epuizată și clarificată definitiv. De aceea este important să înțelegem câteva lucruri esențiale în abordarea acestei probleme: 1) comunicarea de masă este realizată de oameni și pentru oameni, omul fiind centrul atenției mediatice; 2) nu numai tehnicile în sine modifică esențial procesul de comunicare, ci și modul specific în care sunt folosite; 3) nu poate exista o societate democratică fără cetățeni bine informați și nu pot exista astfel de cetățeni fără mijloace de comunicare de calitate; 4) pentru a forma aceste mijloace avem nevoie de un public educat și format pentru o comunicare responsabilă și creativă de valori universale.
3. Cultura de masă propagată de mass-media oglindește caracterul secularist a societății contemporane care, prin gândirea și activitatea sa, a eliminat pe Dumnezeu din creație. Lipsa Creatorului în creație a provocat lipsa idealului și inspirației în cultura erei tehnice și informaționale. În gândirea secularistă, creația și cultura sunt autonome, autosuficiente, având scop în sine. În gândirea teologică, deopotrivă, cosmosul și cultura umană sunt ancorate în Dumnezeu, având o finalitate în transfigurație și aspirație către transcendent. Numai prin Biserică lumea va dobândi centrul ei de gravitație spirituală care o va proteja de atâtea primejdii care se profilează în orizontul ei.
4. Mass-media ne afectează profund, deoarece ele constituie o prezență constantă în viața noastră. Mass-media stabilesc ordine de zi a omului și a societății. Ele nu pot dicta oamenilor cum să gândească, dar decid, în mare parte, la ce se vor gândi. În consecință, principala influența mass-media se exercită prin omisiuni: ceea ce ele nu spun are mai mare influență decât ceea ce spun.
Din altă perspectivă mass-media contribuie, nu atât la schimbarea radicală a unor opinii sau comportamente, cât la întărirea și confirmare celor existente sau la descoperirea celor latente. Credem că efectele pe termen scurt ale mass-media depind în aceeași măsură de doi factori principali: a) calitatea sau valoarea produsului mass-media; b) educația și cererea omului-consumator.
Efectele mijloacelor de comunicare în masă pe termen lung sunt mult mai puternice și se caracterizează prin: a) depersonalizarea și individualizarea omului; b) masificarea și alinierea societății; c) crearea lumii virtuale care tinde să înlocuiască lumea creată de Dumnezeu; d) formarea generațiilor tinere fără valori morale și spirituale; e) atrofierea capacității de comunicare interpersonală.
5. Există o corelație intimă dintre mass-media și secularism. Mass-media născute în lumea tehnologică, într-o lume cu Dumnezeu absent, promovează valorile legate de sursa sa generatoare. De fapt, mass-media sunt instrumente prin care se propagă secularizarea și îndepărtarea omului societății contemporane de Dumnezeu. Limbajul secularizat al tehnologiei audio-vizualului influențează și determină din ce în ce mai mult modul de a gândi și de a se comporta a omului. Ajutate de culorile și ingeniozitatea, televiziunea, radioul sau pagina tipărită fac din fiecare o țintă a propagandei lor. În fața acestei evoluții îngrijorătoare, numai spiritualitatea creștină poate elibera omul de sub domnia plăcerilor sensibile care îl dizolvă din punct de vedere duhovnicesc, pentru a-l înălța spre asemănarea cu Dumnezeu.
6. Alternativa Bisericii la globalism secular este oferirea unui altfel de globalism – cel al Sfântului Duh.
7. Televiziunea, televizorul sunt doar instrumentele specifice unui mijloc de comunicare, sunt doar instrumente care pot produce un rău sau un bine în dependență de cei care îl mânuiesc. Tehnica copiază fidel starea, evoluția, dorințele, aspirațiile oamenilor și societății întregi care o folosesc. Dacă este vorba de remedierea sferei mass-media, în special celei telecomunicațională, nu o putem face fără transfigurarea și înălțarea către Absolut al sufletului omenesc care este creatorul și manipulatorul acestor tehnici de comunicare.
8. Noile mijloace de comunicare care nu contribuie la schimbarea calitativă a comunicării interumane și la consolidarea comuniunii sociale și celei spirituale, având țintă și finalitate – comuniunea cu Dumnezeu, vor aduce minciuna în locul adevărului, grotescul în locul frumosului, răul în locul binelui și vor pregăti lumea secularizate pentru venirea și întronarea stăpânului acestei lumi – antihristul.
9. În viziune deontologică jurnalistul se aseamănă cu un artist care are putere și vocație să creeze și să modeleze conform idealurilor și aspirațiilor sale opinia publică – sufletul societății. Dacă opinia publică devine indiferentă sau confuză, aceasta se datorează în primul rând jurnaliștilor care în loc să comunice, privează societatea de adevăr, bine și frumos. Numai un înalt ideal și o preocupare scrupuloasă de a acționa corect, numai cunoașterea exactă a problemelor în discuție și o conștiință sinceră a răspunderii molare pot salva jurnalismul de aservirea la interesele oamenilor de afaceri și la satisfacerea unor scopuri egoiste, opuse binelui public.
10. În privința folosirii instrumentelor mediatice, misiunea Bisericii rămâne aceea de a mărturisi în fața oamenilor învierea lui Iisus Hristos și a vesti cuvintele Evangheliei pentru a-i face pe cei ce o primesc cu credință, părtași la viața veșnică. Misiunea Bisericii are dimensiune mistagogică, deoarece creștinismul nu e o ideologie, ci este «viața în Hristos». Având o misiune globală, Biserica trebuie să utilizeze instrumentele mediatice pentru propovăduirea Evangheliei „până la marginile pământului” fără să uite de specificul comunicării prin mass-media. Obiectivul prioritar al Bisericii este acela de a aduna pe credincioși în spațiul eclesial, unde prin jertfa euharistică se realizează comuniunea divino-umană și nu cel care ar permite izolarea credincioșilor în casele lor, mulțumindu-se cu comunicarea și comuniunea virtuală realizată prin mass-media.
11. Mass-media bisericească este o Liturghie după Liturghie, o comunicare ad extra a ceea ce se practică și se gândește în Biserică. Este ca o revărsare a harului divin peste întreaga umanitatea, având menirea de a lumina și călăuzi tot omul către Adevăr, Bine și Frumos. Mass-media bisericească e un mod de a îmbina armonios pastorația cu misiunea, sfatul duhovnicesc cu atitudinea civică și comunicarea cu comuniunea. Ea este chemată de a fi puntea de legătură între Biserica Ortodoxă și societatea românească, între Biserica Ortodoxă și mass-media laică.
12. Conferința Bisericilor Creștine din România desfășurată în perioada 6-9 noiembrie 2000 la Iași este un exemplu al posibilității unui dialog constructiv interconfesional în care, pe baza Evangheliei lui Hristos, se caută căi și moduri de însănătoșire a societății românești. Lucrările în plen și în cadrul celor 20 de secțiuni au relevat că soluțiile căutate ne sunt oferite de Cuvântul lui Dumnezeu. În mesajul conferinței a fost proclamată necesitatea unirii eforturilor Bisericilor Creștine din România pentru ca voia și Cuvântul lui Dumnezeu să fie cunoscute și trăite de poporul nostru, astfel încât pământul românesc să fie: „plin de cunoștința și de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape” (Isaia 11, 9).
Bibliografie
I. Lucrări generale:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române (E.I.B.M.B.O.R), București, 1990
Dicționar de Sociologie, Editura Babel, București, 1993
Mesajul Conferinței Bisericilor Creștine din România, Iași, 6-9 noiembrie 2000
II. Cărți, studii, articole:
Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, trad. Mihaela Gafițescu, Ed. Institutul European, Iași, 2000
Bondrea, Aurelian, Sociologia opiniei publice și a mass-media, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 1997
Botezan, Pr. Drd. Florin, Biserica și mass-media, în Credința Ortodoxă, Alba Iulia, anul IV, ianuarie-martie 1999, nr. 1
Buduianu, Pr. Prof. Dumitru, Biserica și mass-media, în Glasul Adevărului, anul IX, iulie-septembrie 1998, nr. 92-94
Cândea, Acad. Prof. Virgil, Actualitate: presa bisericească, în Renașterea, anul VI, mai 1995, nr. 5
Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iași, 1999
Crainic, Nichifor, Nostalgia Paradisului, Ed. Polirom, Iași, 1994
Cucoș, Conf. Dr. Constantin, Efectele malefice ale culturii mediatice, în Biserica și problemele vremii, Iași, anul I, 1998, nr. 2
Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru Comuniune, Ed. Trinitas, Iași, 2000
Idem, Biserica și mass-media sau despre metamorfozele comunicării, în Teologia și Viața, anul VIII (LXXIV), mai-decembrie 1998, nr.5-12
DeFleur, Melvin, Teorii ale comunicării de masă, trad. Ducu și Cătălina Harabagiu, Ed. Polirom , Iași, 1999
Dinu, Mihai, Comunicarea – repere fundamentale, Ed. Științifică, București, 1997
Dura, Pr. Nicolae, Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine în lucrare de mântuire, teză de doctorat în Studii Teologice, seria a II-a, anul L, 1998, nr. 1-2
Ficeac, Bogdan, Tehnici de Manipulare, ediția a II-a, Ed. Nemira, București, 1997
Flichy, Patrice, O istorie a comunicării moderne, spațiul public și viața privată, trad. Mirela Lazăr, Ed. Polirom, Iași, 1999
Herseni, Traian, Coordonate ale culturii de masă, în Psihosociologia culturii de masă, Ed. Științifică, București, 1968
Ica jr., Diac. Ioan, Evanghelie și mass-media, în Renașterea, anul X, iunie 1999, nr. 6 (114)
Ion, Laurențiu, Comunicarea religioasă, în Teologia, Arad, anul III, 1993, nr. 3-4
Ionașcu, Ierom. Iuvenalle, Ortodoxie și cinema, în Vestitorul Ortodoxiei, anul IX, august 1997, nr. 185-186
Lochard, Guy, Comunicarea mediatică, trad. Bogdan Giangalău, Ed. Institutul European, Iași, 1998
Maurer, Prof. Petru, Mass-media și paranormalul, în Vestitorul Ortodoxiei, anul VIII, 16-31 ianuarie 1996, nr. 149
Măriuța, Pr. George, Mass-media și tineretul – pericole și alternative, în Candela Moldovei, anul VIII, februarie 1999, nr. 2
McQuail, Denis, Comunicarea, trad. Daniela Rusu, Ed. Institutul European, Iași, 1999
McLuhan, Marshall, Mass-media sau mediul invizibil, trad. Mihai Moroiu, Ed. Nemira, București, 1997
Moga, Valentin, Recepția subliminală, în Porunca Iubirii, 1998, nr. 1
Moroianu, Pr. Costică, Biserica și mass-media, în Sfântul Apostol Andrei, Constanța, anul III (4), ianuarie-iunie 1994, nr. 4
Mureșan, Vlad, Anatomia globalizării, în Renașterea, anul XI, iunie 2000, nr. 6 (126)
Nemțeanu, Costin, Comunicare sau înstrăinare?, ediția a II-a, Ed. Gnosis, București, 1997
Pavelcu, Vasile, Cult și abisuri ale personalității, Ed. Enciclopedică Română, București, 1976
Păun, Nicolae, Globalizarea: cauză sau efect?, în Renașterea, anul XI, iunie 2000, nr. 6 (126)
Pânzaru, Petru, Mass-media în tranziție, Ed. Fundația Rompres, București, 1996
Pistea, Pr. Ionel, Mass-media demonizată, în Credința Ortodoxă, anul III, decembrie 1999, nr. 12 (34)
Pop-Bistrițeanul, Prea Sfințitul Irineu, Teologia și spiritualizarea umanității creștine, în Studii Teologice, seria a II-a, anul L, 1998, nr. 3-4
Popa, Pr. Conf. Dr. Gheorghe, Comuniune și înnoire în contextul secularizării lumii moderne, Ed. Trinitas, Iași, 2000
Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia și Cultura, București, 1993
Idem, Transfigurare și secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XLVI, 1994, nr. 1-3
Platon, Phaidros, trad. Gabriel Liiceanu, Ed. Humanitas, București, 1993
Preda, Radu, Marea Fărâmițare, în Renașterea, anul XI, iunie 2000, nr. 6 (126)
Idem, Comunicare și Comuniune, în Renașterea, anul V, iunie-iulie 1994, nr. 6-7
Idem, Recuperarea comunicării, în Renașterea, anul VI, mai 1995, nr. 5
Idem, Omul de nicăieri. Despre presa secularizată și presa bisericească, în Renașterea, anul V, noiembrie 1994, nr. 11
Idem, Primul seminar dedicat presei bisericești, în Candela Moldovei, anul III, mai-iunie 1994, nr. 5-6
Ramonet, Ignacio, Tirania comunicării, trad. Matilda Banu, Ed. Doina, București, 2000
Runcan, Marina, prefața la Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Ed. Institutul European, Iași, 2000
Silverstone, Roger, Televiziunea în viața cotidiană, trad. Mihai Moroiu, Ed. Nemira, București, 1997
Stăniloae, Acad. Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, ediția a II-a, vol. I-II, E.I.B.M.B.O.R., București, 1997
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Cristal, București, 1995
Idem, Persoana și Individul – două entități diferite, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XLV, nr. 5-6
Idem, Rugăciunea și luminarea Duhului Sfânt, în Teologia și Viața, anul IV (LXX), noiembrie-decembrie 1994, nr. 11-12
Stoica, Pr. Toma, Televizorul – o cetate a Sadomei, în Vestitorul Ortodoxiei, anul IX, februarie 1997, nr. 174
Șoitu, Laurențiu, Comunicare și Acțiune, Ed. Institutul European, Iași, 1997
Vergez, André, Curs de filosofie, Ed. Humanitas, București, 1995
Welker, Prof. Dr. M., Persoana. Persoană deschisă relațiilor cu alte persoane și funcția. Criza antropologiei în secolul XX, trad. V. Cristescu, în Teologia și Viața, anul IV (LXX), august-octombrie 1994, nr. 8-10
***, Ortodoxia și Televiziunea, în Renașterea, anul VII, iunie 1996, nr. 6 (78)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mass Media, de la Comunicare la Comuniune (ID: 105751)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.