Mass Media Si Terorismul

Mass-media și conflictele, priviri generale

Mass-media, violența și situațiile de criză

Nu există un concept bine definit și larg acceptat al violenței. Mulți comentatori contemporani au văzut în violență un termen care suferă o devalorizare conceptuală sau o entripie semantică. Philip Schlesinger spune că el este folosit de obicei ca parte a discursului despre patologia socială în care suntem permanent ameninațați cu dezordinea și declinul. După Chesnais este un discurs „mai mult decât alarmist; este catastrofist”.

A vorbi despre violența contemporană este un lucru foarte complicat și cuprinzător. Înseamnă a aduna multe manifestări diverse ale folosirii forței și efectele lor. Acestea ar putea include toate actele negative sau orice violență criminală, dezordine publică sau acțiuni militare. Un pas important în înțelegerea locului pe care îl are violența în societatea contemporană este considerarea ei în raport cu statul modern. Aici trebuie însă să facem diferența între tipuri de state. Este necesar însă, înainte de a se trece la o astfel de încercare să se precizeze pe scurt ce s-ar putea înțelege prin „violență”. Definirea acestui termen este un lucru cât se poate de relativ. Toată lumea cunoaște binecunoscutul slogan, aproape clișeistic, că un individ care pentru o cultură este un terorist, pentru alta este un luptător pentru libertate. Trebuie restrânsă astfel sfera termenului. Acest lucru ne poate oferi un simț al proporțiilor în legatură cu gradul de violență al timpului nostru și poate contracara efectul inflaționist al tratării violenței în mod nediscriminator. Astfel, Chesnais definește violența : „Violența în sensul strict, singura formă de violență care este măsurabilă și indiscutabilă este violența fizică. Este vatămarea directă a persoanelor; are trei caracteristici: este brutală, externă și dureroasă. Este definită prin folosirea concretă a forței.” Schlesinger citează și alte câteva definiții restrictive ale violenței, pentru a ilustra problemele impuse de aceasta. Există astfel o formulare oarecum similară cu cea a lui Chesnais, cea a sociologului Robin Williams, care spune: „cele mai clare cazuri de violență sunt cele care produc neplăceri fizice, sunt intenționale, sunt active mai degrabă decât pasive și sunt directe în efectele lor”. Nu în ultimul rând, una dintre cele mai reușite definiții ale violenței ne-o dă filozoful Ted Honderich, care sugerează că: „Un act de violență… este o utilizare a unei forțe considerabile sau distrugătoare împotriva oamenilor sau a obiectelor, o folosire a forței care încalcă o normă.”

Totuși problema este mult mai profundă. A defini violența nu trebuie să însemne un protocol pentru studiul și analiza ei. Căderea de acord asupra unei definiții, ar însemna dezacordul față de detaliile legate de categorizările ulterioare.

Chesnais clasifică violența în două mari categorii, „privată” și „colectivă”. În cea „privată” include crima, sinuciderea și accidentul. În cea „colectivă” încorporează terorismul sovietic de stat și terorismul antistatal occidental.

Williams distinge violența colectivă de cea individuală. În prima categorie intră razboaiele interne, revoluțiile, războaiele de guerillă, insurecțiile, rebeliunile, epurările politice, genocidul, grevele de violentă, acțiunile paramilitare, răscoalele, sabotajele și asasinatele politice. În a doua categorie intră crimele, omorurile prin imprudență, violul, ultrajul, vandalismul, atacul asupra persoanelor și asupra proprietății.

Schlesinger crede că aceste definiri și catalogări sunt doar perspective teoretice de studiu. Problema mai largă, despre cât de violente sunt societățile contemporane poate fi făcută în termeni empirici printr-un proces de comparație riguroasă în timp și spațiu, o strategie care ridică probleme uriașe de culegere a datelor. La modul ideal aceasta ar presupune întrunirea următoarelor condiții: că o clasificare acceptată a tipurilor de violență este folosită în timpul unei perioade bine delimitate în care formațiuni sociale comparabile sunt investigate, folosind probe sau date adecvate care să susțină generalizările teoretic întemeiate.

Problema este că nu numai categoriile crimelor și înțelegerea motivațiilor acestora diferă de la o cultură la alta , dar și raportarea delictelor, necesitatea constrângerilor, succesul în arestarea criminalilor, politicile de condamnare ș.a. Toate acestea variază de-a lungul timpului, chiar și în interiorul unei singure societăți. Totuși asemenea dificultăți nu fac imposibile discuțiile comparative asupra violenței, ci doar le fac problematice.

Atunci când vorbim de violență ne gândim automat la o situație conflictuală. Aceasta este, în mod axiomatic, un moment de mare importantă pentru societate și ajunge de obicei, în mod necesar, în atenția mass-media. Rolul media variază în funcție de natura crizei sau conflictului și de natura societății în care se petrece.

Dacă acceptăm faptul că stările de criză sunt o caracteristică normală și structurală a societaților moderne și faptul că mass-media este mecanismul prin care aceasta criză este făcută publică, rezultă astfel că relația mass-media/ criză este un factor esențial în menținerea democrației. Nu toate crizele și actele de violență sunt mediatizate. Mass-media în sine reprezintă un teren contestat în ceea ce privește conceptualizarea, definițiile și transformarea societății și democrației în diferite părți ale lumii. Astfel relația media cu conflictele și crizele politice apare cu atât mai contestată.

O altă problemă spinoasă pentru cercetători o reprezintă dezbaterea pe marginea existenței sau non-existenței „violenței simbolice”. Termenul a fost inventat de sociologul francez Pierre Bourdieu, ce a definit-o drept „forma blandă, ascunsă pe care o capătă violența atunci când violența deschisă nu este posibilă”. Teoreticianul german al comunicării, Harry Pross, a definit-o drept „puterea de a face atât de reală validitatea semnificației prin intermediul semnelor, încât alții se identifică cu ea… Violența simbolică este legată de materialitatea semnelor”. Nu trebuie să concepem efectele simbolurilor ca fiind mai mult decât metaforic violente, deși este ușor de sesizat atracția analogiei dintre ordonarea vieții mentale din interiorul relațiilor sociale ierarhice și controlul asupra corpurilor umane prin exercitarea violenței. Trebuie acceptat faptul că violența simbolică și violența fizică sunt părți ale aceluiași fenomen. Violența simbolică poate fi împarțită în două idei analitice utile: aceea că domeniul simbolic este coercitiv în ceea ce-i privește pe cei ce trăiesc în interiorul unei colectivității (deși diferit după locația socială și înzestrarea cu un anumit capital cultural) și aceea că violența simbolică oferă o alternativă la constrângerea fizică acolo unde circumstanțele politice permit, și că în anumite condiții poate fi, de asemenea complementară cu ea. Aceasta este una dintre problemele foarte importante ce străbat opera influentului autor Antonio Gramsci, a cărui analiză a relațiilor dintre constrângere și consens ale unei clase conducătoare în urmărirea hegemoniei a centrat mare parte din dezbaterile contemporane. Este vorba despre faptul că domeniul simbolic este locul unde au loc luptele pentru dominație ideologică, pentru sentimente și gândire. În domeniul politic acest lucru este văzut ca urmărirea controlului asupra propagandei, pentru impunerea cenzurii și a secretului de stat, a managementului informației, în regimurile de toate culorile, folosindu-se o varietate de mijloace.

Simbolicul și violentul sunt luate împreună în alt sens și anume interesul obsesiv asupra posibilității ca mass-media astăzi, în special televiziunea, să determine violența politica și criminală și forme de comportament antisocial care amenință stabilitatea statelor liberal-democrate. Dezbaterile în ecest sens, în ciuda studiilor comportamentale și etnografice realizate, rămân neconcludente. Ele nu încetează, fiind alimenate de convingerea puternică existentă în lumea politicului, că violența transmisă de mass-media trebuie să aibă într-un fel efecte nocive, chiar dacă ele nu pot fi complet și clar demonstrate. Totuși convingerea comună este aceea că este crucial să controlezi domeniul simbolic al comunicării în lupta cu inamicii statului.

Simona Ștefănescu aduce în prim plan ideea conform căreia există o mulțime de teorii referitoare la mass-media ca extensii ale statului în situațiile de criză și conflict, cu sau fară prezența violenței. Conform acestor teorii, paradigmele privind libertatea și egalitatea comunicării trebuie să trateze și termenii interferenței statului în procesul de definire și circulație a opiniei publice. Crizele și conflictele politice tind să mobilizeze măsurile de securuitate ale statului, iar strategia clasică pentru legitimarea interdicțiilor și limitărilor cuprinde și invocarea unei stări de criză. În acest context, media devin o extensie a statului, care apare ca fiind reprezentantul legitim al voinței populare și de aceea un executor legitim al autorității comunicaționale. Uneori media sunt acuzate de o putere corporatistă excesivă, ele folosindu-se de mijloacele lor persuasive pentru a-și promova propriile interese, care de multe ori se confundă cu cele ale oligarhiei financiare și politice ce prin influența lor asigura suportul tacit al statului, pentru a manipula opinia publică, în loc să informeze publicul corect și să-i confere putere acestuia. În acest caz democrația este amenințată destul de grav. De aici izvorăsc și acele păreri care văd în media un creator de crize.

Teoreticienii spun despre criză că nu există în lumea reală, ci numai în discurs. Ea prinde viață numai după ce a fost dezbătută în cuvinte. O situație violentă sau conflictuală poate fi numită criză numai după ce a fost etichetată astfel. Acest lucru îl face de obicei mass-media.

Peter Bruck a dezbătut această problemă într-un mod particular. El a analizat tabloidele și practicile jurnalistice ce le stau la bază, arătând că știrile senzaționale prezentate în acestea au ca efect spectacularizarea vieții sociale, a masei și minimalizarea puterii indivizilor izolați, care tind mai mult să consume diferite aspecte ale propriei lor realități sociale, decât să acționeze pentru a o schimba în vreun fel. Tabloidele, prin modul lor de a supraevalua subiectele, nu fac decât să adâncească impresia de real a acestora și impresia de criză. Ele incearcă să creeze un sens vizual al întamplărilor, prin mijloace precum proliferarea unor fotografii imense, de obicei color, mimând o prezentare orientată spre imagine în stilul știrilor de televiziune, toate acestea dând publicului impresia de autenticitate și de „imediat”. Practicarea senzaționalismului, repet, formează sau duce la formarea spectacularizării vieții sociale.

Bruck atrage și el atenția că nu există crize „reale” într-o societate reală. De multe ori negarea unei crize este o strategie de prezervare a ordinii sociale. În cazul în care media sunt subordonate autoritații politice, rolul lor poate fi mai degrabă acela de atenuare decât de exacerbare a crizei. Situațiile acestea scot foarte bine în evidență adevarata natură a media. Se poate spune că în timp de criza ele își dezvăluie adevărata față, fie că sunt obiective, fie că nu.

Terorismul ca violență extremă. Origini și accepțiuni ale termenului

Cea mai simplă definiție a terorismului este așa zisa definiție de „scop și de metodă”. Astfel, conform acesteia, terorismul este o tactică de luptă neconvențională folosită pentru atingerea unor scopuri strict politice care se bazează pe acte de violență, sabotaj sau amenințare, executate împotriva unui stat , organizații, categorii sociale sau împotriva unui grup de persoane civile, având ca scop precis producerea unui efect psihologic generalizat de frică și intimidare. Obiectivul final este aplicarea de presiune asupra entității respective pentru a o determina să acționeze în conformitate cu dportul tacit al statului, pentru a manipula opinia publică, în loc să informeze publicul corect și să-i confere putere acestuia. În acest caz democrația este amenințată destul de grav. De aici izvorăsc și acele păreri care văd în media un creator de crize.

Teoreticienii spun despre criză că nu există în lumea reală, ci numai în discurs. Ea prinde viață numai după ce a fost dezbătută în cuvinte. O situație violentă sau conflictuală poate fi numită criză numai după ce a fost etichetată astfel. Acest lucru îl face de obicei mass-media.

Peter Bruck a dezbătut această problemă într-un mod particular. El a analizat tabloidele și practicile jurnalistice ce le stau la bază, arătând că știrile senzaționale prezentate în acestea au ca efect spectacularizarea vieții sociale, a masei și minimalizarea puterii indivizilor izolați, care tind mai mult să consume diferite aspecte ale propriei lor realități sociale, decât să acționeze pentru a o schimba în vreun fel. Tabloidele, prin modul lor de a supraevalua subiectele, nu fac decât să adâncească impresia de real a acestora și impresia de criză. Ele incearcă să creeze un sens vizual al întamplărilor, prin mijloace precum proliferarea unor fotografii imense, de obicei color, mimând o prezentare orientată spre imagine în stilul știrilor de televiziune, toate acestea dând publicului impresia de autenticitate și de „imediat”. Practicarea senzaționalismului, repet, formează sau duce la formarea spectacularizării vieții sociale.

Bruck atrage și el atenția că nu există crize „reale” într-o societate reală. De multe ori negarea unei crize este o strategie de prezervare a ordinii sociale. În cazul în care media sunt subordonate autoritații politice, rolul lor poate fi mai degrabă acela de atenuare decât de exacerbare a crizei. Situațiile acestea scot foarte bine în evidență adevarata natură a media. Se poate spune că în timp de criza ele își dezvăluie adevărata față, fie că sunt obiective, fie că nu.

Terorismul ca violență extremă. Origini și accepțiuni ale termenului

Cea mai simplă definiție a terorismului este așa zisa definiție de „scop și de metodă”. Astfel, conform acesteia, terorismul este o tactică de luptă neconvențională folosită pentru atingerea unor scopuri strict politice care se bazează pe acte de violență, sabotaj sau amenințare, executate împotriva unui stat , organizații, categorii sociale sau împotriva unui grup de persoane civile, având ca scop precis producerea unui efect psihologic generalizat de frică și intimidare. Obiectivul final este aplicarea de presiune asupra entității respective pentru a o determina să acționeze în conformitate cu dorințele teroriștilor, în cazul în care acest obiectiv nu poate fi îndeplinit prin mijloace convenționale.

Terorismul este un fenomen caracteristic conflictului asimetric, fiind purtat în exclusivitate de pe poziții inferioare de forță (militară, politică sau economică) și este o tactică de ultim resort. În multe cazuri terorismul este în mod greșit asimilat cu insurgența, fanatismul, războiul psihologic, crimele de război și atrocitățile comise de forțe armate regulate sau cu operațiuni clandestine.

Acțiunile bazate pe teroare au îmbrăcat multe forme de-a lungul timpului. Oamenii au simțit nevoia să elaboreze un termen și o definiție care să cuprindă aceste acțiuni. Astfel a aparut termenul „terorism”, venit oarecum destul de târziu (sfârșitul secolului IX) pentru a surprinde o formă de agresivitate veche de mii de ani. Dificultatea definirii terorismului este o problemă de percepție culturală, politică și socială a actului de violență și a scopului politic urmărit prin teroare. În Dicționarul Explicativ al Limbii Române termenul derivă de la franțuzescul „terrorisme”, explicat prin „totalitatea actelor de violență comise de un grup sau un regim reacționar sau prin atitudine; manifestare teroristă.” Acțiunile teroriștilor se bazează pe teroare (lat. „terror”, „terroris”; fr. „terreur”). Acest termen este definit prin „groază, frică, provocate intenționat prin amenințări sau prin alte mijloace de intimidare sau de timorare.” Acțiunile teroriste au fost în general de-a lungul timpului manifestări de rebeliune ale celor slabi împotriva celor puternici sau așa cum plastic spune Xavier Raufer, „atacul viespei asupra elefantului.” Trebuie menționat și faptul că în dreptul internațional, încercările de da o definiție termenului nu au fost foarte reușite. Ceea ce astăzi numim terorism, înglobează toatalitatea actelor de violență comise de un individ sau grup de indivizi, împotriva unor victime alese arbitrar, în slujba unei puteri sau al propriului interes, prin teroarea ce devine contagioasă pentru întreaga populație. Acestui scop, mass-media îi slujește foarte bine, fiind principalul propagator al mesajelor și acțiunilor terorismului. Teroristul, luat ca individ izolat sau ca grupare sau sectă, se consideră justițiarul suprem, deținătorul adevărului singur și unic, pe care trebuie să îl impună prin orice mijloace tuturor. Datorită acestui fapt accepțiunea termenului se lărgește foarte mult, incluzându-i printre teroriști nu numai pe criminali, ci chiar și țările acuzate că în interiorul lor se petrec crime împotriva umanitații sau care duc o politică contrară drepturilor omului. Trebuie însă precizat că un individ care pentru unii este terorist, pentru alții el este un erou al luptei pentru libertate.

Definirea și înțelegerea corectă și completă a fenomenului de terorism sunt absolut necesare pentru elaborarea unor strategii și tactici eficiente de luptă antiteroristă. Deoarece nu există un model general valabil, definirea și analiza actului terorist trebuie facută pentru fiecare caz în parte. Principalele elemente de definire a terorismului sunt: mijloacele (acțiuni violente), metoda (inducerea fricii pentru cetățeni), ținta (civili necombatanți), scopul (producerea unei schimbări politice majore), actorii (indivizi sau grupuri nonstatale).

Al cincilea factor este foarte controversat. Unii analiști susțin punctul de vedere american, care consideră că se poate defini noțiunea de "stat terorist". Alții consideră că există numai politicieni, guverne și structuri ale statului ce pot fi implicate în susținerea și promovarea terorismului.

Alex P. Schmid și Albert J. Jongman definesc terorismul ca pe „folosirea deliberată și sistematică a violenței împotriva unor ținte instrumentale (oamenii – C) într-un conflict între două sau mai multe părți (A și B), unde victimele imediate C (care poate nici măcar nu sunt parte a conflictului) nu pot, printr-o schimbare de atitudine și comportament să se disocieze de acest conflict.” Ulterior, într-un studiu al terorismului, Alex Schmid, analizează conținutul a 109 definiții ale terorismului, găsind următoarea frecvență a conceptelor folosite: violența și forța (apar în 83.5% dintre definiții), motivații politice (65%), frica, accent pe teroare (51%), amenințare (47%), efecte psihologice și reacții anticipate (41.5%), discrepanță între obiective și victime (37.5%), acțiuni intenționate, planificate, organizate și sistematice (32%), metodă de luptă, strategie și tactică (30.5%). Apoi el conchide faptul că asasinarea lui Kennedy nu a fost un act de terorism atâta timp cât victima și ținta au fost una și aceași persoană. Același lucru îl susține și Kenneth Burke, care spune că dacă oamenii se identifică cu victimele, teroriștii au eșuat.

Grant Wardlaw oferă și el propria definiție a terorismului politic: „Terorismul politic, este folosirea sau amenințarea cu folosirea violenței de către un individ sau un grup de indivizi, acționând în opoziție sau pentru autoritatea stabilită, când o astfel de acțiune este gândită să creeze o teamă extremă, într-un grup mai mare decât cel din care fac parte victimele imediate ale acțiunii, cu scopul de a determina acel grup să susțină îndeplinirea cererilor inițiatorilor”.

Într-o examinare a răspunsului dat de Guvernului Statelor Unite ale Americii la terorism, un înalt oficial observa că „nu este întotdeauna clar doar ceea ce unul are în minte; termenul nu are definiție completă și precisă”. El concluzioneaza astfel, citându-l pe Brian Jenkins, expertul corporației R.A.N.D. în terorism, că „definiția terorismului pare să depindă de faptul dacă punctul unuia de vedere (terorist) este același cu ceea ce obișnuiesc în general să facă băieții răi”.

Codulul Federal al Statelor Unite definește terorismul ca fiind „folosirea ilegală a forței și violenței împotriva unor persoane sau proprietați, pentru intimidarea sau pedepsirea unui guvern, a populației civile, sau a unui segment de populație, facută în scopul atingerii unor obiective politice sau sociale”. Această definiție este criticată pentru introducerea conceptului de "act terorist pentru pedepsire", în urma atentatului terorist din Oklahoma, atentat al cărui principal motiv se pare că a fost pedepsirea FBI-ului pentru intervenția împotriva sectei Davidienilor din Waco, Texas.

Problema care se pune este următoarea: dacă nu se gasește o definiție potrivită și acceptată pentru un termen, pare aproape imposibilă realizarea unui studiu științific în legatură cu obiectul acestui termen. Atâta vreme cât duzini de cărți și mii de articole vorbesc despre același subiect, terorismul, autorii lor par să fie mulțumiți cu simplul fapt că se concentrează pe același subiect. Marea Britanie a încercat să facă un pas important în acest sens, însă a eșuat destul de mult, oferind o accepțiune mult prea largă a termenului. În legea adoptată în 2000, definția actului de terorism este atât de largă încât include nu numai orice folosire a violenței și a amenințării pentru atingerea unor obiective politice, ideologice sau religioase, dar și "perturbarea sau interferența serioasă în funcționarea unui sistem electronic." De asemenea sunt considerate ca acte teroriste actțiuni de amenințare cu folosirea armelor de foc sau a explozivilor care nu au ca scop influențarea guvernului sau crearea unei stări de teroare. Această lege este foarte criticată, pe motiv că permite o definire mult prea largă a termenului de terorism și crează un potențial pentru abuzuri din partea guvernului. Criticii acestei legi argumentează punctul lor de vedere cu multe exemple ipotetice (unele chiar comice și absurde) cum ar fi cel al unui activist ecologist, care în semn de protest ar amenința numai că va folosi o armă de vânătoare pentru a-și distruge propriul calculator și conform textului legii ar fi considerat un terorist.

Definiția dată crimelor de război de către Comisia de Drept Internațional a Organizației Natiunilor Unite este cât se poate de ambiguă: „Violarea legilor și a obiceiurilor de război care includ, fără a fi limitate asasinatele, maltratările sau deportările pentru muncă forțată sau în oricare scop a populației civile din teritoriile ocupate, asasinarea sau maltratarea prizonierilor de război sau a persoanelor aflate pe mare, executarea ostatecilor, jefuirea bunurilor publice private, distrugerea premeditată a satelor sau orașelor, devastări nejustificate de cerințele militare.” Astfel orice criminal poate scăpa de extradăre și acuzația de apartenență la o armată secretă, prin invocarea anumitor opinii politice ce l-ar fi determinat să comită actul pentru care se vede acuzat.

Erorile de definire a terorismului au multiple surse. Acest subiect este atât de controversat încât nici măcar nu există un consens general asupra cauzelor răspunzătoare pentru erorile de definire. Cele mai citate cauze pentru erorile de definire a terorismului sunt: efectele emoționale de conflict, propaganda și dezinformarea oficială, ambivalența tactică a parților în conflict, discrepanța de percepție culturală.

Efectele emoționale de conflict. În orice situație de conflict, prezența unui pericol iminent duce la o puternică implicare emoțională a fiecărui individ. Astfel apare o tendință de demonizare a inamicului "terorist" și etichetare simplistă a teroriștilor ca fanatici, criminali iraționali, persoane de o cruzime absolută sau bolnavi mintali. Această tendință este total contraproductivă, pentru că împiedică formularea unor tactici eficiente de luptă antiteroristă și chiar poate amplifica efectul de psihoză generalizată urmărit de teroriști. Această greșală conduce inevitabil la pierderi de vieți omenești printr-un răspuns eratic și exagerat de apărare. Un exemplu tipic de efect emoțional de conflict a apărut și în România, în timpul Revoluției din Decembrie 1989, fiind responsabil pentru multe victime accidentale produse de starea de confuzie și psihoză generală.

Propaganda și dezinformarea oficială. În mod paradoxal, este foarte frecventă tendința de exagerare și amplificare a pericolului terorist, chiar de către puterea politică de stat responsabilă cu protecția cetățenilor. Prin exagerarea pericolului terorist liderii, guvernele sau partidele politice pot căpăta puteri politice crescute, justificate de o stare de necesitate ("situații excepționale impun măsuri excepționale"). Cel mai cunoscut caz de exagerare a pericolului terorist, este legat de incendierea Reichstag-ului. Prin propagandă și dezinformare acest act a fost amplificat pentru a crea imaginea falsă de covârșitor pericol al unui "terorism comunist evreiesc", imagine ce a făcut posibilă ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler în Germania interbelică.

Ambivalența tactică a părților în conflict. În unele cazuri este foarte greu de diferențiat între mișcări de insurgență legitimă și grupări teroriste. Același grup poate adopta și tactici teroriste și tactici legitime de insurgență (unele grupuri de luptători/ teroriști ceceni cum ar fi cel condus de Shamil Basayev). În același conflict pot acționa în paralel și grupuri teroriste și grupuri de insurgență propriuzisă (ca în cazul războiului din Irak). Aplicarea unei etichete generale și simpliste de terorism, este de asemenea contraproductivă ducând de obicei la creșterea influenței și virulenței grupării sau facțiunii teroriste.

Discrepanța de percepție culturală. Noțiunea de terorism implică automat ilegitimitatea mijloacelor de atingere a unui obiectiv politic, ideologic sau religios. În cazul în care între părțile alflate în conflict există discrepanțe culturale majore, conceptul de legitimitate nu mai este unic și aceleași fapte pot fi considerate ca acte teroriste sau acțiuni legitime de insurgență, în funcție de punctul de vedere cultural. Astfel, în conflictul din Orientul Apropriat acțiunile armatei israeliene de "asasinare cu țintă" a militanților palestinieni sunt considerate în Israel ca acțiuni legitime antiteroriste deși de obicei produc și victime inocente (victime colaterale), în timp ce în lumea arabă sunt considerate ca acțiuni teroriste. Acțiunile Rezistentei franceze de asasinare a colaboraționiștilor, în timpul celui de-al doilea război mondial, încă sunt disputate sub aspectul legitimității.

Revoluția franceză a inventat "terorismul modern", în 1789 descoperindu-se mai puțin democrația, decât teroarea politică, revoluționarii atribuindu-și dreptul de a ucide în numele "progresului umanității". Politica a fost supusă principiului "sfârșitul justifică mijloacele". "Terorismul" specifica atunci un sistem de guvernământ revoluționar, teroare care a facut ravagii între 1793 și 1794. Primii teroriști „numiți” în istorie au fost forțele trimise în misiune în provincii pentru asigurarea represiunii regaliste și a federalismului. Pentru o perioadă de timp teroristul a fost sinonim cu "republicanul". Terorismul s-a născut deci în inima Statului. Numele este fixat pentru prima oară în suplimentul din 1798 al Dicționarului Academiei Franceze. Revoluția Franceză a creat cuvântul deoarece era ceva nou ce trebuia numit. Terorismul este cuvânt francez ca și derivatele lui, „a teroriza”, „a fi terorist” ș.a., iar alte limbi, ca engleza și italiana, l-au împrumutat, în ultimii ani, cuvântul devenind universal. Sensul cuvântului „terorism” a evoluat de la începutul secolului XIX. El specifică în viitor strategia de contestări violente ale statului.

Jean Servier ne oferă o viziune practică a termenului de terorism. El consideră că originile terorismului se confundă oarecum cu originile omului pe Terra. Dacă confruntarea dintre două armate reprezintă un război, iar invadarea unui teritoriu un posibil scop al războiului, masacrul populației civile, ca și orice atingere a drepturilor și libertăților sale, înseamnă terorism. Trebuie precizat că revolta unui grup de persoane împotriva unei armate de ocupație, atâta timp cât aceștia nu se dedau la acțiuni de intimidare, nu reprezintă o formă de terorism.

Accepțiunea termenului de terorism a început să devină din ce în ce mai largă. Există și terorism psihic, nu numai fizic, dar și „ciberterorism”. Edward Behr vorbește depsre terorismul intelectual, văzut drept limbaj și comportament politic corect (political correctness). Este vorba de o formă de maladivitate socială, tradusă prin conformitate, stupiditate și gândire superficială, stereotipică, observată în comportamentul oligarhiei politice americane.

Astăzi trăim în era și amenințarea „ciberterorismului”, cibernetica fiind stiința apărută pe baza dezvoltării contemporane a electronicii, care analizează fenomenele psihofiziologice și sociale în analogie cu mașinile și aparatele electronice, identificând activitatea creierului cu aceea a mașinii de calculat, iar viața socială cu sistemul electronic și al radiocomunicațiilor. Democratizarea "noilor medii de informare", a permis un adevărat progres al mijloacelor de informare între teroriști, lichidând frontierele prin simplificarea schimburilor internaționale. În prezent, aproximativ o sută de mii de site-uri furnizează informații cu privire la fabricarea și utilizarea bombelor artizanale, a armelor radioactive și bacteriologice, dar, deocamdată, nici un regulament nu prevede controlul asupra acestui ciberterorism.

Jean-Francois Tetu și Maurice Mouillaud văd în terorism un act de comunicare camuflat, ce lovește o țintă (un individ notoriu sau o masă de oameni spre exemplu) în vederea atingerii altei ținte (guvernul unei țări sau un organism internațional). Același autor susține ca modul de abordare al violenței teroriste reprezintă însăși cheia înțelegerii raporturilor dintre mass-media și democrație.

Jean Baudrillard diferențiază violența teroristă de acțiunea de comando și de cea criminală: „Trebuie să distingem terorismul de banditism și de acțiunea de comando. Aceasta reprezintă un act de razboi ce vizează un inamic determinat. Cealaltă ține de violența criminală tradițională. Toate aceste acțiuni au un obiectiv economic sau militar. Terorismul actual, inaugurat prin luare de ostatici și prin jocul de neânțeles al morții, nu mai are nici obiectiv (…) și nici inamic determinat. (…) În aceasta constă terorismul, el nu este nici original, nici insolubil, doar prin faptul că poate lovi oricand și pe oricine…”

Actul terorist vizeză dincolo de el însuși. Astfel el este un act de comunicare. Este paradoxal faptul că mass-media care are o activitate orientată spre ordonarea discursului, reușește să ilustreze această comunicare realizată prin violență. Autorii actelor de terorism sunt respinși de comunitate iar faptele lor crează o legatură și mai stransă în sânul unei comunități.

Terorismul, istoric, tipologie și organizare

Cine se gândește la terorism, poate vedea acest fenomen ca aparținând exclusiv epocii moderne și contemporane. Într-adevăr, datorită virulenței sale, a armelor folosite și a cruzimii, care caracterizează acest “cutremur” ce zguduie societatea actuală, terorismul apare ca un obstacol în calea civilizației și a speranței unui viitor frumos.

Dar terorismul a existat întotdeauna, însă impactul asupra societății a fost mai puțin vizibil în alte epoci, mai îndepărtate pentru că și acele vremuri erau mult mai instabile și nesigure decât perioada actuală. În contextul unor războaie și a unei justiții mai puțin conturate, plaga terorismului nu părea atât de nocivă ca dezastrul pricinuit de unele acțiuni teroriste din epoca noastră.

Încă din sec. I î.e.n. avem date referitoare la acte de teroare, cum sunt cele rezultate din acțiunea unor grupări evreiești contra stăpânirii romane, cunoscut fiind cazul celebrului Baraba. De asemenea un exemplu de “terorist” este și Spartacus care a apelat contra romanilor la practici teroriste.

Rădăcinile terorismului islamic actual par să se afle în negura trecutului, undeva prin sec. XI, când existau structuri organizate. Se pare că cea mai veche grupare cunoscută, a cărei activitate se încadra perfect în ceea ce astăzi desemnează termenul de terorism, este secta Asasinilor, localizată în Iranul medieval. O veche cronică nestoriană vorbește despre faptul că aceștia erau cei care inițial prădau vizuinele călugărilor din vechime. Asasinii au apărut ca o consecință a neânțelegerilor doctrinare din cadrul islamismului. Religia musulmană cunoaște două orientări religioase principale: sunnismul, majoritar in Islam, și șiismul. La baza diferențierii dintre aceste două ramuri a stat un singur criteriu – alegerea persoanei care trebuie să conducă comunitatea musulmană după moartea Profetului. Marea discordie (Fitna) care a avut loc curând după dispariția lui Mohammad este răspunzatoare de sciziunea care va marca evoluția ulterioara a Islamului. În timp ce sunniții îi recunosc pe primii patru califi drept legitimi, dintre aceștia șiiții nu îl consideră calif adevărat și urmaș al lui Mohammad decât pe Ali (ginerele acestuia). Șiiții cred de asemenea că seria de imami se termină cu unul care nu moare propriu-zis, ci rămâne ascuns pentru a reveni într-o zi și va instaura pacea și dreptatea pe pământ. Acesta este numit „Mehdi” (al XII-lea imam dispărut la vârsta de doar cinci ani). După cum vom vedea mai târziu, această credință a animat și secta Asasinilor.

În general tot ceea ce se știe despre asasini este înțesat de fantezie. Studiile recente ale cercetătorilor europeni referitoare la ei sunt părtinitoare deoarece se bazează în special pe surse sunnite, care prezintă negativ ismailismul, latura extremistă a șiismului, din care făceau parte asasinii. Numele acestora a devenit celebru o dată cu apariția în secolul XX a romanului clasic al danezei Freya Stark, intitulat Văile asasinilor. Înainte de aceasta primele informații despre asasini au fost aduse în Europa de către cavalerii cruciați întorși acasă din războaiele pentru protejarea locurilor sfinte. Secta ismailiților, din care fac parte asasinii s-a consolidat între secolele VII-VIII, într-un mod radical diferit de islamismul clasic, ortodoxal.

În anul 1090 dintre ismailiți se ridică Hassan Bin Sabbah, înființând o sectă foarte temută, numita Hashishin. Prin termenul de „hashishin” sunt denumiți consumatorii de hașiș, cuvântul luând în timp forma de asasin. Se crede că întemeietorul sectei își droga adepții, iar apoi îi trimitea în misiuni ucigașe, cu iluzia că el avea puterea să-i transporte în Paradis. Unii cercetători susțin că denumirea sectei ar fi fost Hassassini, provenind de la numele lui Hassan Bin Sabbah.

Printre concepțiile comune acestei secte se numără ideea instaurării dreptății generale, a egalității sociale, stăruința de a admite adevăratul imamat al lui Ali și revenirea lui Mehdi, singurul capabil de a înăbuși conflictele. Principalele ținte ale asasinilor erau conducătorii politici. Selgiucizii erau cel mai adesea țintele atacurilor teroriste, deoarece aveau o altă religie decât cea șiită, nu erau de origine iraniană și supuneau populația unui regim de trai vitreg. Într-o cronică din secolul al XIV-lea, Rashid ad Din dedică un capitol istoriei ismailiților de la Alamut (cetatea principală a asasinilor, alături de alte aproximativ cincizeci) și oferă trei liste cu numele a șaptezeci și cinci de persoane asasinate în timpul conducerii lui Sabbah. Printre acestea se numară opt șefi de stat (califi, sultani), șase viziri, șaptesprezece emiri, vali (conducători de regiune), muftii, cadii. Cei asasinați aparțineau claselor conducătoare sau aveau influență însemnată asupra maselor. Misiunile care li se dădeau spre îndeplinire constituiau pentru Asasini fie calea spre paradisul ceresc, în cazul în care ordinul le cerea sacrificarea propriei vieți, fie spre cel pamântesc, reprezentat de grădini populate de femei frumoase, unde fumau hașiș și unde li se permitea, drept recompensă, să petreacă trei zile.

După moartea lui Hassan Bin Sabbah au urmat alți conducători ai mișcării, dar în timpul acestora Asasinii nu au mai cunoscut forța de care au dat dovadă sub cârmuirea lui Sabbah, conflictele din interiorul sectei slăbind încrederea dintre membri și îndemnându-i chiar la asasinate între coreligionari. Alamutul va fi cucerit de Halaku-Khan, mongol care formase o dinastie aparte în Iran. În Kuhestan au existat cetăți care au rezistat până la douăzeci de ani asaltului mongolilor. Aici ar mai fi existat sectanți până la jumătatea secolului al XV-lea. În prezent, ismailiții din ramura nizarită se găsesc în Siria, Oman, Tadjikistan, Pamir, în unele locuri din Iran și în nordul Afganistanului. Structura Asasinilor din Alamut reprezintă o matrice pentru gruparile teroriste de tipul Al-Qaeda sau ale teroriștilor ceceni (oficiali ruși au afirmat după evenimentele din Abhazia că teroriștii erau drogați).

Practic nu există două fenomene teroriste cu același tipar de organizare, iar o clasificare poate fi facută numai pe baza numărului de persoane implicate direct în acțiunile teroriste. Avem astfel următoarele situații.

Terorismul individual. Este un caz foarte rar în care indivizi izolați comit acte de terorism. În general numărul de victime și pagubele materiale produse de acești teroriști sunt foarte mici, dar efectul de frică și psihoza produse poate fi destul de serios. Terorismul individual este cel mai dificil de combătut. În general terorismul individual este comis de persoane cu probleme psihice majore. Cel mai cunoscut terorist individual este Theodore Kaczynski, supranumit „Unabomber”. A fost absolvent al Universitatii Harvard, doctor în matematică, și fost profesor la Universitatea California Berkley. Suferind de schizofrenie, a comis un numaăr de 23 de atentate pe parcursul a 18 ani, omorând 3 persoane și rănind alte 18. A fost capturat numai datorită faptului că fratele său i-a recunoscut scrisul, într-un manifest publicat în presă, și a anunțat poliția.

Grup terorist izolat. Este format în general din 2 – 6 persoane care fiind rude sau prieteni se cunosc personal înainte de începerea activităților teroriste și decid în mod spontan formarea unui grup terorist. Este de asemenea un caz foarte rar, dar și extrem de dificil de detectat, combătut și anihilat. Cel mai cunoscut caz este considerat cel al teroriștilor Timothy McVeigh și Terry Nichols, responsabili pentru atentatul asupra clădirii FBI din Oklahoma. Există surse care se îndoiesc de faptul că cei doi ar fi un caz de grup izolat, și că de fapt Terry Nichols ar fi colaborat cu grupul terorist islamic Abu Sayaf (care i-a contactat în perioada în care acesta era staționat la o bază militară din localitatea Cebu din Filipine).

Grup terorist de franciză. Ințial acest concept de organizare a fost propriu numai celulelor anarhiste de la începutul secolului, dar a redevenit de actualitate datorită acțiunilor grupului terorist Al-Qaeda. În esență este vorba de încercarea de a oferi o umbrelă ideologică, politică și religioasă comună pentru a favoriza apariția spontană a unui număr mare de grupuri teroriste izolate, care să acționeze pentru atingerea aceluiași obiectiv fără a avea legături proprizise de comandă, control și susținere logistică. Se consideră că acest mod de organizare este ineficient, bazându-se pe formarea unui număr mare de celule care să compenseze pentru eficiența lor scazută.

Elementele de noutate aduse de Al-Qaeda în terorismul de franciză sunt numeroase. Este vorba de elaborarea unei ideologii extremiste complexe, bazată pe ideea falsă a unei conspirații creștino-evreiești ("cruciați și sioniști") care e pe punctul de a subjuga total lumea islamică și a distruge religia musulmană. Spre deosebire de mișcarea anarhistă (a cărei ideologie a fost elaborată evident într-un mod anarhic), Al-Qaeda menține un monopol ideologic total asupra conținutului ideatic de franciză, unii comentatori considerând chiar că există trăsături evidente de branding. Se folosește intensiv Internetul pentru răspândirea francizei, atragerea de noi aderenți și ducerea campaniei de propagandă și dezinformare a propriei audiențe. Gruparea a elaborat un pachet de franciză complet. Al-Qaeda pune la dispoziția oricărui doritor, nu numai baza ideolgică, dar și manuale complete de instrucție (de la metode de acțiune și organizare până la manuale de fabricare a bombelor artizanale) și furnizează la cerere susținere financiară și asistență tehnică dată de instructori teroriști. Este primul caz de grup terorist propriuzis, care își menține modul de organizare convențional, dar în același timp încurajează franciza bazată pe grupuri izolate. Din acest motiv unii analiști consideră că franciza este folosită numai pentru a crea diversiuni sau ca o sursă de carne de tun.

Numărul membrilor organizațiilor teroriste de franciză, în funcție de numărul de grupuri izolate care preiau franciza, poate fi cuprins între câteva zeci și câteva mii, majoritatea acestor membri fiind implicați direct în planificarea și executarea actelor teroriste.

Grup terorist cu susținere externă. În general orice grup terorist a primit sau va primi în timpul existenței sale susținere de la un stat străin. În timpul Războiului Rece însă, au existat grupuri teroriste care nu aveau bază ideologică și de susținere proprie, fiind de fapt grupuri teroriste izolate dependente de un stat sau grup de state.

După căderea comunismului, majoritatea grupurilor teroriste cu susținere de stat au fost eliminate sau s-au dispersat din lipsă de resurse și obiective politice.

Cel mai celebru exemplu de terorism cu susținere externă a fost reprezentat de gruparea teroristă condusă de Carlos Șacalul (ce a fost sprijinit inclusiv de statul comunist român).

În general grupurile teroriste cu susținere externă sunt compuse din pînă la 20 de membri care sunt cu toții implicați direct în planificarea și executarea actelor teroriste (atribuțiile de suport, comandă și logistică fiind asigurate de unul sau mai multe servicii secrete de stat).

Grup terorist afiliat. Majoritatea organizațiilor teroriste importante sunt afiliate unei mișcări politice, religioase, sau a unui curent ideologic (naționalist, social, ecologist etc.). Aceste organizații mai sunt denumite și grupuri teroriste propriuzise.

Există o mare varietate sub aspectul organizării, metodelor de acțiune și letalității grupurilor din această categorie. Elementele comune ale acestor grupuri teroriste sunt: reprezintă prelungirea militară și operativă a unei mișcări (politice, religioase sau ideologice) civile necombatante, cum ar fi wahabismul – Al-Qaeda, separatismul – ETA, grupul cecen condus de Alsan Mashkadov, un partid extremist – Sendero Luminoso, curente naționalist-islamice – Abu Sayaf, Hamas. Funcționează cu un control exercitat de structura civilă de susținere; au elemente clare de comandă, control, comunicații și logistică, fapt care în mod paradoxal, le face mult mai vulnerabile și ușor de infiltrat supravegheat, combătut și eliminat; în momentul în care structura civilă de susținere devine implicată într-un proces politic democratic, grupul terorist se autodesființează.

De obicei, grupurile teroriste afiliate pot avea până la câteva mii de membri, dintre care însă numai o mică parte sunt implicați direct în planificarea și executarea actelor teroriste.

Organizații de insurgență și terorism. Aceasta e o categorie destul de disputată și e reprezentată de grupurile de insurgență care alunecă pe panta terorismului, sau folosesc terorismul ca supliment tactic și operațional. Cel mai tipic exemplu de grup de terorism și insurgență, este reprezentat de grupul de guerillă columbian FARC. Unii specialiști consideră IRA ca un exemplu tipic de grup aflat la granița dintre organizațiile de insurgență cu tactici teroriste și grupurile teroriste afiliate.

Terorismul lovește prin surprindere, de regulă, în punctele vulnerabile, astfel încât să ucidă, să distrugă și să înspăimânte, să creeze efecte spectaculoase și o atmosferă de infern.

Probabil că principalul scop este acela de a teroriza o întreagă populație. S-ar putea da ca exemplu luarea de ostatici; aceasta s-a dovedit a avea un succes deosebit în generarea terorii. Luarea de ostatici are un puternic impact asupra psihicului inamicului deoarece violența se întinde, de obicei pe mai multe zile. În momentul în care un ostatic este decapitat, impactul este cu atât mai devastator. Teroarea generată de o decapitare este mult mai mare decât cea produsă de un atac cu grenade.

Nici luarea de ostatici, nici decapitările nu sunt practici noi. Ele se folosesc de secole. În timp însă ce folosesc metode medievale, militanții extremiști folosesc și tehnologiile moderne de comunicație, cum ar fi înregistrările video și site-urile web. Prin intermediul Internetului, ei reușesc să transmită la nivel global imaginile terifiante ale unei decapitări, și astfel impactul este mult mai mare. Actul de violență este comis numai pentru a atrage atenția unei stări de fapt, a transminte un mesaj sau pentru a aduce niște idei în dezbaterea publică. Teroriștii sunt mai preocupați de cantitatea și calitatea "timpului de antenă" decât de provocarea unui numar mare de victime.

Mass-media, Internetul și telecomunicațiile mobile sunt în centrul acestui „război” și sunt folosite în toate stadiile activităților teroriste. Nici o cale de a lupta împotriva terorismului nu pare a fi perfectă. Riscăm să ne amenințăm noi înșine libertățile și drepturile civile, a căror limitare merge mână în mână cu măsurile antiteroriste. Câte îngrădiri și pentru câtă vreme trebuie să suportăm? Viața „normală” este afectată de măsurile sporite de securitate luate de guverne. Viteza cu care au fost luate toate măsurile care până acum erau considerate de neacceptat, contrare democrației, spune multe despre starea prin care trece lumea de astăzi. Camere de supraveghere, supracontroale, telefoane ascultate. După atacurile teroriste, viața de zi cu zi nu mai e la fel ca înainte. Vânătoarea de teroriști face victime printre nevinovați, menținând teama surdă de un nou atentat. Războiul contra Al-Qaeda se îndreaptă spre apariția unor superstate polițienești. Comandouri de teroriști-kamikaze, atacuri coordonate prin explozii aproape simultane, revendicări și un nou val de avertismente la adresa „cruciaților și evreilor“. De cealaltă parte, sute de morți și răniți, teama și deruta, pierderi economice uriașe și măsuri draconice care împing lumea spre o imensă comunitate polițienească.

Luarea de ostatici și atacurile sinucigașe pot fi privite și ca un mijloc destul de ieftin de a sădi teroarea în rândul inamicului. De fapt, luarea de ostatici nici măcar nu necesită resursele, coordonarea și planificarea necesare unui atac sinucigaș.

Probabil, în următorii ani, se va prolifera terorismul cibernetic, cel psihologic și cel mediatic. Acest tip de terorism nu mai este arma săracului, ci, dimpotrivă, arma omului foarte bine instruit, dar cu ambiții nesatisfăcute, nemulțumit de modul cum evoluează lumea sau de rolul pe care-l joacă el în viitorul sistem de comandă și control al planetei. De aceea, este posibil ca, în procesul mondializării economiei, informației și culturii, acțiuni de tip terorist să vină nu numai din partea lumii interlope și a crimei organizate, ci și din partea unor grupuri de interese.

Terorismul informațional este un mijloc destul de ieftin și tocmai de aceea, atractiv de a teroriza un guvern, o corporație sau o țară. Ieftin deoarece teroriștii nu mai trebuie să cumpere arme ofensive tradiționale ci, pur și simplu, pot crea și distribui viruși prin folosirea conexiunilor la Internet. În acest tip de război dispar barierele fizice (puncte de control, granițe, vămi), iar teroristul poate să-și conducă activitatea de oriunde în lume. Apar și mai multe ținte, deoarece fiecare rețea de calculatoare din lume conține sub-rețele, un astfel de atac putând afecta orice domeniu de activitate (de la calculatoare ale guvernelor până la rețelele corporațiilor). Poate cel mai important aspect al terorismului informațional este că poate afecta un număr mult mai mare de oameni decât terorismul clasic. Cu cât sunt afectați mai mulți oameni, cu atât fenomenul este mai mediatizat în întreaga lume, diseminarea informației fiind probabil principalul scop al teroriștilor.

De asemenea, conflictele globale și războiul împotriva terorismului  reprezintă o mană cerească pentru firmele de armament americane. Cei mai mari producători de armament din lume și-au sporit cifra de afaceri cu zeci de miliarde de dolari.

Terorismul: cauze și scopuri

Ce-i determină pe oameni să comită acte teroriste? Istoria a dovedit că se poate negocia orice. Pe această constatare se bazează teroriștii în special când se pune problema luării de ostateci. În astfel de cazuri miza este obținerea unor concesii, care nu pot fi primite prin acțiuni legale sau diplomatice (spre exemplu, schimbul de prizonieri, eliberarea unor persoane arestate, retragerea forțelor străine de pe teritoriul unei țări etc). Acest tip de negociere este un atentat de tip „vitrină", care prin luarea de ostateci, focalizează atenția opiniei publice pentru o perioadă mai lungă decât în cazul unui simplu atentat și care înregistrează un puternic impact mediatic. Actorii unei asemenea situații sunt: de o parte, teroriștii, de cealaltă, autoritațile, ostatecii fiind moneda de schimb.

Analiza cauzelor care stau la baza actelor teroriste evidențiază o retorică uniformă, o psihologie particulară și o logică aparte. Este o retorică polarizată și absolutistă, axată pe ideea „noi contra lor". Noi, cei angajati în lupta pentru libertate, și ei, ca materializare a răului. Prin urmare, teroristul se autodefinește ca victimă, ca sacrificat în numele unor cauze sau idealuri nobile, ca luptător pentru libertate și justitiar social, etnic sau economic. 

Ce anume determină o persoană rațională să recurgă la un act de violență terorist? Probabil, o nevoie care determină tendința de dizolvare a identitații proprii în cea a grupului, conducând la o logică sau gândire de grup. Este posibil ca amploarea și coeziunea grupului să sensibilizeze individul față de implicațiile neparticipării și, dimpotrivă, participarea să îi confere avantaje psihice și mulțumirea de a fi contribuit personal la înfăptuirea „binelui public".

Un studiu interdisciplinar, asupra a 250 de teroriști din Germania (227 cu orientare de stânga și 23 cu orientare de dreapta) a reliefat următoarele aspecte: 25% dintre teroriștii de stânga pierduseră unul din părinți înainte de a implini 14 ani, (în general, pierderea tatălui este corelată cu tulburări psihice grave), 79% din cei investigați avuseseră relații conflictuale cu părinții; 33% și-au descris tații în termeni ostili; una din trei persoane vizate a fost anterior condamnată de un tribunal pentru minori. Studiul a arătat că teroriștii sunt înclinați spre eșec, iar alegerea unei asemenea cariere poate fi considerată „punctul final într-o serie de încercări de adaptare nereușite" (Katzman, 2001). Teroristul, omul disperat sau omul manipulat, adus în stare de disperare sau de răzbunare, dar și omul „demiurg", omul răzbunator, omul-călău, care se consideră destinat și predestinat a îndeplini o misiune supremă, a se sacrifica sau a sacrifica pe oricine pentru a duce la bun sfârșit o sarcină dictată dintr-un spațiu „sacru", într-o lume care, în viziunea sa, îl domină și pe care trebuie să o distrugă. Justițiar, mesianic și în același timp, punitiv, teroristul este, dincolo de mize și justificări, exclusiv, unilateral și ireconciliant. Nu înfruntare sau confruntare, ci anormalitate, ură, inteligență criminală și patologie socială.

La 1 mai 1998, Departamentul de Stat al S.U.A. a dat publicității raportul anual privind terorismul ca problemă globală. El constată că, în 1997, 33% dintre acțiunile teroriste comise pe glob au avut loc în Columbia. Dar, din 304 acte de terorism internațional, 33% au țintit Statele Unite, unde au pierit 221 de oameni (față de 314, în 1996).

Înțelegerea corectă a cauzelor terorismului este esențială pentru adoptarea unor strategii de combatere a acestui fenomen cât și pentru reducerea numărului de victime și a efectelor negative sociale, politice sau economice. Efortul de analiză și înțelegere corectă și completă a acestor cauze nu trebuie în nici un caz confundat cu încercarea de a justifica actele teroriste.

De asemenea întelegerea cauzelor terorismului nu are nimic de aface cu atitudinea de capitulare și satisfacere necondiționată a obiectivelor grupurilor teroriste. De obicei mass-media oferă explicații emoționale și simpliste pentru a explica terorismul ca pe un fenomen deviant, prezentând teroriștii ca pe niște oameni a caror copilărie și tinerețe a fost traumatizată psihic sau care chiar dacă provin din familii bogate au suferit de lipsa afecțiunii. Ca exemplu este citat Giangiacomo Feltrinelli care se trăgea dintr-o familie extrem de bogată dar care a crescut în grija unor guvernante germane și a fost întotdeauna tratat cu răceală.

Majoritatea analiștilor susțin că terorismul are o cauză strict politică. Orice mișcare teroristă ce capată suficient acces la putere politică pentru a-și promova obiectivele, renunță la terorism din proprie inițiativă. Motivele specifice ale terorismului pot fi foarte diverse, dar cele mai coumune sunt: dorința de a raspandi un mesaj, răzbunarea și pedepsirea, fanatismul religios, subminarea autorității de stat, lupta pentru eliberare, emancipare și obținere a puterii politice.

În dorința de a răspândi un mesaj actul de violență este comis numai pentru a atrage atenția asupra unei stări de fapt, a transminte un mesaj sau pentru a aduce niște idei în dezbaterea publică. Teroriștii sunt mai preocupați de cantitatea și calitatea "timpului de antenă" decât de provocarea unui număr mare de victime. Cele mai cunosute cazuri în acest sens sunt: Theodore Kaczynski – „Unabomber”, care, suferind de schizofrenie, a comis un numar de 23 de atentate pe parcursul a 18 ani, numai pentru a obține publicarea propriilor "manifeste" (ce conțineau un program delirant neoludist împotriva tehnologiei moderne) și Weather Underground, grup terorist afiliat (cu mișcarea hippy), care între 1969 și 1975 a acționat în SUA pentru a protesta îpotriva razboiului din Vietnam și a campaniei dusă de poliție și FBI împotriva mișcărilor pentru drepturile civile.

Numit și terorism justițiar, terorismul ce urmărește răzbunarea și pedepsirea este destul de rar, fiind de obicei responsabil pentru asasintatele politice. Cele mai cunoscute cazuri sunt: asasinarea lui Armand Călinescu de către legionari ca pedeapsă pentru rolul jucat de acesta în uciderea lui Corneliu Zelea Codereanu; asasinarea primului ministru Indian, Indira Ghandi, de către propriile gărzi de corp (grup terorist izolat – sikh), pentru responsabilitatea sa în masacrul comis de armata indiană la asaltul Templului de Aur din Punjab; asasinarea primului ministru israelian, Yitzhak Rabin de către un extremist sionist (membru al unui grup izolat de trei persoane), pentru semnarea Acordului de la Oslo, ce a fost perceput de către extremiștii evrei ca un act de trădare națională; atentatul împotriva cladirii FBI din Oklahoma, comis de un grup terorist izolat ca pedeapsă pentru operaținea FBI împotriva sectei Davidienilor din Waco, Texas.

Contrar percepției generale fanatismul religios este numai rareori motivul actelor teroriste. Această confuzie este întreținută atât de tendința factorilor politici și mass-media de a pune etichete de extremism organizațiilor teroriste, cât și a grupurilor teroriste care îsi asumă în mod fals motivații religioase pentru dezvoltarea propriei baze de susținere.

De exemplu există mulți specialiști care consideră că motivul real al terorismului Al-Quaeda nu este fanatismul islamic, dar propaganda acestui grup se folosește abil de fanatismul islamic pentru a justifica politica de teroare și pentru a amplifica efectele actului terorist.

Printre cazurile de terorism motivat de fanatism religios sunt mai cunoscute: atentatul cu gaz sarin comis de secta apocaliptică Aum Shinrikyo în metroul din Tokyo în 1995 soldat cu 12 morți și câteva mii de raniți (unii specialiști consideră că atacul nu a fost făcut pentru a grăbi un final apocaliptic al lumii, ci pentru a distrage atenția poliției de la o anchetă criminală asupra liderului sectei); atentatele comise de teroriști izolați sau de către grupuri izolate, împotriva clinicilor de avorturi din SUA; asasinarea de către extremiști islamici a traducătorului japonez (în 1993) și rănirea gravă a editorului norvegian (în 1995) al cărții "Versetele Satanice" (această carte a autorului britanic Salman Rushdie este o considerată o blasfemie criminală la adresa Profetului Mahomed).

Deși multe grupări teroriste urmăresc ca obiectiv secundar subminarea puterii de stat, numai pentru mișcările anarhiste acesta este motivul principal pentru activitatațile lor teroriste.

Lupta pentru eliberare, emancipare și obținerea puterii politice reprezintă unul dintre motivele principale ce justifică existența organizațiilor teroriste. Se spune că în timp ce insurgența este strategia săracului, terorismul este strategia săracului disperat. Cele mai multe grupări teroriste sunt motivate de idealuri legitime ce nu pot fi obținute pe căi politice, militare sau economice. Avem aici exemple edificatoare: lupta împotriva Apartheidului – UmKhonto we Sizwe (MK) grup teorist afiliat Congresului Național African (Africa de Sud); lupta pentru independență sau autonomie – Mișcarea separatistă bască ETA, Armata Republicană Irlandeză (IRA), Frontul de Eliberare al Quebeqului (FLQ), Organizația Tigrii Tamili (ELAM); lupta pentru emancipare economica și politica: Mișcarea Zapatistă și majoritatea mișcarilor comuniste de insurgență și terorism.

În undele cazuri, idealurile legitime care au fost motivele inițiale, pe parcursul alunecării pe spirala violenței se pervertesc și se transformă într-un amestec demagogic numai pentru a justifica o continuare a violenței. Unul din exemplele cele mai clare este Manifestul FLQ în care revendicările de autonomie sunt amestecate, cu idei de stânga, luptă anticorupție, protestul antifederalist, revendicări sindicale etc.

În alte cazuri organizațiile teroriste apelează la dezinformare și manipulare pentru a recruta noi membri sau pentru a-și extinde influența. Această dezinformare și manipulare poate fi facută într-un mod foarte profesionist și credibil. De exemplu, Al-Qaida, pe lângă propaganda jihadistă, a difuzat pe data de 13 Decembrie 2004, un videoclip de propagandă și dezinformare în limba engleză, având ca ținta tineretul musulman moderat din Vest. În acest videoclip, din oportunism tactic, Al Quaeda încearcă să se prezinte ca mișcare de rezistența propriuzisă promovând Jihadul global în numele rezistenței împotriva ocupației Irakului.

Rezultatele terorismului. În conflictul asimetric dintre puterea de stat și terorism primele victime sunt cetațenii inocenți, care sunt afectați fie de actul terorist propriuzis fie de răspunsul exagerat al organelor de stat, fie de efectele economice colaterale. "Nici o crimă politică, nu poate ajunge la malurile adevărului" a spus celebrul romancier Leonardo Sciascia, dar a fost contrazis de multe ori de istoria terorismului. Rezultatele terorismului depind însă în final de alegerea majorității populației civile necombatante de a susține puterea de stat sau cauza (dar niciodata metodele) teroriștilor.

Astfel terorismul poate avea ca rezultat:

Atingerea totală a scopurilor politice. În ciuda opiniei generale terorismul este o metodă eficientă de obținere a unei revendicări politice. Dacă organizația teroristă e afiliată unei mișcări politice (grup terorist afiliat), iar motivele sunt susținute de majoritatea populației civile implicate în conflict, victoria e numai o problemă de timp. Cele mai cunoscute cazuri sunt: formarea statului Israel, pentru mișcările Haganah și Irgun; eliberarea Libanului de Sud de sub ocupație israeliană, pentru organizația șiită Hezbolah; abolirea politicii de Apartheid în Africa de Sud, pentru UmKhonto we Sizwe;

Atingerea parțială a scopurilor politice: acordurile din Vinerea Bună (Good Friday Accords) – IRA; obținerea de drepturi suplimentare pentru canadienii de origine franceză din Quebec – FLQ;

Prelungirea ciclului de violență. Este un caz tragic de remiză între puterea politică și terorism, exemplele cele mai cunoscute fiind: războiul civil din Columbia; conflictul din Cecenia. ș.a.

Pornirea unui război. Actul terorist poate fi folosit de către puterea politică de stat ca pretext pentru pornirea unor războaie. Cele mai cunoscute exemple sunt: atentatul de la Saraievo folosit ca pretext pentru Primul Razboi Mondial; atentatele din 11 Septembrie 2001 care au folosite ca argument pentru a justifica invazia din Irak;

Restrângerea libertăților individuale sau instaurarea unei dictaturi: introducerea Legii Patriot (Patriot Act) în SUA ca urmare a atentatelor din 11 Septembrie 2001; introducerea în 1933 a Legii de Împuternicire (Ermächtigungsgesetz) în Germania, ca urmare a incendierii Reichstag-ului, care a fost esențială pentru ascensiunea lui Adolf Hitler la putere;

Efecte economice colaterale. Efortul de luptă antiteroristă poate afecta temporar economia unei regiuni sau țări. În unele cazuri efectele pot fi de lungă durată, în special în zonele care depind economic de industria turismului cum ar fi: a doua Intifadă și atentatele sinucigașe Hamaas care au afectat puternic industria turismului din Israel; atentatele comise de Jemaah Islamiah în Bali, insulă cu populație majoritar hindusă din Indonezia, pentru care turimul este industria majoră;

Putem vorbi despre terorism ca despre un război mondial a cărui miză este chiar globalizarea. Primele două războaie mondiale au fost clasice. Primul a pus capăt supremației europene și erei coloniale. Cel de-al doilea a pus capăt nazismului. Războiul Rece a pus capăt comunismului. Războiul actual este dus împotriva ordinii globale, a dominației hegemonice. Acest război, ca orice tip de război este o confruntare între Bine și Rău. O interpretare obiectivă a celor două noțiuni nu se poate da, deoarece depinde foarte mult de tabăra în care te situezi. Indiferent însă de apartenența la unul din grupurile aflate în conflict, putem spune că, în sens tradițional, există o balanță între Bine și Rău (de exemplu în timpul Războiului Rece confruntarea celor două supraputeri asigura un echilibru al terorii). Nu există o supremație a unuia asupra altuia. Acum, acest echilibru s-a rupt și a apărut un nou tip de inamic, unul răspândit pe întreaga planetă, care se infiltrează ca un virus în întreaga societate. Problema care apare este că acești indivizi (teroriștii) nu numai că nu luptă cu aceleași arme, ei mizând mult pe sacrificiul de sine, dar folosesc și multe din invențiile puterii dominante (Statele Unite ale Americii). Speculații financiare și bani, folosirea IT-ului și a aeronauticii: au asimilat toate aspectele globalizării pe care le folosesc pentru a o distruge. Nu mai este un secret, Al-Qaeda a folosit Internet-ul și e-mailul pentru a coordona loviturile asupra World Trade Center și a Pentagonului.

Mai mult decât atât, au folosit aspecte banale din viața cotidiană ca o mască și ca un joc dublu. Teroriștii pot fi oriunde lângă noi: locuiesc în aceleași cartiere ca și noi, studiază în aceleași școli cu noi; orice individ poate fi un potențial terorist. Dacă teroriștii pot intra într-o țară fără a fi observați, atunci oricine dintre noi poate fi un criminal. Acest lucru poate duce la un fel de terorism psihologic sau mental, deoarece crește nesiguranța și izolarea.

Putem să ne gândim la exemplul celor care au produs atentatele de la Londra. Ei erau musulmani crescuți și educați în Marea Britanie. Astfel, orice tânăr musulman nu crește nici în cultura părinților, dar nici nu este pe deplin acceptat de societate. Mulți trăiesc din ajutor social, fară a contribui, cu demnitate, la finanțele statului. În acest context apare cineva, precum Bin Laden, care le oferă viziunea pură și dură a Islamului. Disprețuiții fii ai imigranților sunt ridicați la rangul de membri respectați ai unei comunități mondiale care luptă contra societății Marelui Satan. Majoritatea tinerilor care își redescoperă credința pe teritoriul european se simt parte a Islamului luptător, dornic de revanșă împotriva umilințelor suportate în ghetourile în care au fost încurajați să se autoizoleze. Fără o structură centralizată, Al-Qaeda întreține o campanie globală a terorii prin loviturile executate de celule locale, cu un înalt grad de autonomie. Celulele hotărăsc singure data atacului, fără a primi vreun ordin specific. Ele pot fi instigate însă ușor, prin intermediul Internetului, de figuri marcante ale terorismului. Grupările iau naștere spontan, prin acțiunea unor „intermediari“ ideologici, de regulă agenți Al-Qaeda. Masa de recruți este impresionantă, în condițiile în care teroriștii au, mai degrabă, motivații politice decât religioase.

Pentru a înțelege cât de cât ce se petrece în mintea teroriștilor și în organizațiile lor, trebuie, în primul rand, să ne îndepărtăm de modul occidental de gândire. Secretul eficacității atacurilor teroriste nu stă, cum ne-am putea gândi, numai într-o pregătire minuțioasă și calculată. Ei nu semnează un contract de muncă cu organizația în care intră, ci mai mult fac un fel de pact, își asumă obligația de a se sacrifica dacă este nevoie. Tocmai acest lucru face ca atacurile sa aibă atâta succes. Un asemenea angajament este unul solemn și imposibil de corupt, găsindu-și rădăcinile în Coran. Revelația coranică nu îndeamnă în mod explicit la martiriu, dar există ideea că musulmanul care luptă pentru cauza comunității credincioșilor în Jihad va obține recompensele cerești și cei ce își găsesc moartea acolo sunt martirii credinței.

Astfel, ideile de război sfânt și Paradis promis celor care vor muri cu arma în mână sunt prezente încă de la începuturile Islamului. Putem spune că, pe lângă folosirea tuturor tehnologiilor noi apărute, terorismul folosește, ca armă principală, omul. Omul inteligent, omul fanatic, omul misionar care, în numele unor convingeri ce nu pot fi zdruncinate ușor, este în stare de orice sacrificiu și, mai ales, este în stare să inventeze mijloace de acțiune inteligente și deosebit de eficace, întrucât el pune în ceea ce face toată religia și toată ființa lui. Asemenea oameni nu pot fi ușor opriți.

Terorismul de stat

Literatura de specialitate, în încercările de sistematizare a naturii terorismului, a apropiat de terorismul politic al cărui agent activ este cel mai adesea o persoană fizică o altă formă de terorism calificat drept terorism politic guvernamental sau terorismul de stat ca formă specifică prin aceea că agentul activ este de data aceasta un guvern, un președinte sau consiliu de stat.

„Anumite guverne se folosesc de o adevarată metodă teroristă împotriva unei părți a populației din interiorul unei țări în vederea menținerii la putere sau de a menține o dictatură”, susține profesorul A. Sottile

Terorismul de stat, în opinia unor specialiști, constituie forma cea mai nocivă și mai distrugătoare. El se practică prin acte de teroare de cea mai înfiorătoare formă dat fiind mijloacele adesea întrebuințate ale ultimei evoluții tehnice contra unor popoare sau colectivități, având ca principal scop dominarea și impunerea unei viziuni politice. Se practică uneori și sub forma unor atacuri armate sub pretextul unor acțiuni preventive sau de pedepsire dar motivul real e acela de a nu pierde din sfera de influență a regiunii vizate. Sunt acte brutale îndreptate nu numai împotriva populațiilor unei etnii, comunități, etc., dar și contra suveranității unor state mai mici care se pot apăra cu greu. Se materializează și sub forma masacrelor colective, a bombardamentelor și a mitralierii populației civile, a folosirii agenților patogeni, a distrugerii structurilor economice ale unor țări, al presiunii generalizate.

Recurgerea la violență și terorism de stat urmărește de asemenea să anihileze voința unei populații, chiar a unui popor întreg, pentru a impune o dominație directă, supunere la o anumită conduită politică și mai ales vizând folosirea unui anumit teritoriu și a resurselor fie în scopuri strategice, fie politice sau economice.

Cronicile vremurilor trecute ne înfățișează pagini care ilustrează și aspecte ale terorismului de stat de-a lungul timpului. P.S. Romaskin înfățișează numeroase fapte comise de cotropitori în războaiele purtate pe întinsul globului. Atrag și azi atenția atrocitățile săvârșite pe pământul Rusiei de invadatorii suedezi conduși de Carol al XII-lea: exterminarea populației pașnice, distrugerea orașelor și satelor, pângărirea bisericilor, luarea în captivitate a femeilor și copiilor , tratamentul inuman aplicat prizonierilor de război, etc.

Sălbăticia cu care erau înăbușite războaiele țărănești, cruzimea cu care colonialiștii înfrângeau rezistenta popoarelor căzute sub dominația lor au fost zugrăvite nu numai de istorici, politicieni sau juriști. Charles Darwin, într-o călătorie a sa în Patagonia, a asistat la un masacru asupra indienilor comis de trupele generalului Rossas. El nota că „nici copiii, nici femeile nu au fost cruțați”.

În legătură cu războiul pentru „reunirea insulelor Filipine” președintele SUA, Mackinley a cerut generalilor săi să pacifice pe insurgenții filipinezi „chiar dacă aceștia ar trebui nimiciți”. Generalul D. Smith, unul dintre pacificatori, a dat ordin ca toți filipinezii mai mari de 10 ani să fie uciși, iar insula Samur să fie prefăcută în pustiu.

La fel s-au purtat colonialiștii englezi în războiul cu burii. Ei ucideau prizonierii de război și răniții, împușcau populația pașnică, dădeau foc caselor, jefuiau și ruinau totul.

În timpul celui de-al II – lea război mondial crimele comise de hitleriști și militarii japonezi au fost deosebit de feroce. Hitleriștii germani nu au ținut cont de nici un fel de norme ale dreptului internațional desfășurând acest război deopotrivă contra populației civile pașnice și neînarmate.

Lordul Earl Russel – unul dintre meticuloșii cercetători ai atrocităților hitleriste –menționează printre altele, următoarele cu privire la prizonierii de război: “Au fost cercetate și confirmate multe acte de brutalitate comise față de prizonierii de război ruși. Unii au fost torturați cu drugi de fier înroșițe, li s-au scos ochii, le-au fost tăiate picioarele, mâinile, mutilări care se potrivesc mai mult cu sălbăticia organizației MAU-MAU decât cu civilizația germană. ”Și militariștii japonezi au procedat la fel de crud cu prizonierii de război. Ei împușcau, decapitau și ardeau de vii mai cu seamă pe aviatorii aliaților căzuți prizonieri. Academicianul P. S. Romaskin amintește că japonezii ajunseseră chiar la canibalism, fapt confirmat și la procesul de la Tokio. Legat de faptele ce se încadrează la forma terorismului de stat din timpul celui de-al doilea război mondial La loc primordial stă măcelul de la Katy unde din ordinul lui Stalin aveau să fie împușcați sute de ofițeri polonezi.

Odioase s-au dovedit a fi și războaiele declanșate în cea de-a doua jumătate a secolului XX în Extremul Orient: asasinarea unui număr deosebit de mare de persone din rândul civililor, uciderea de femei și copii, trimiterea în camere de gazare, izolarea în diferite încăperi care aveau apoi să fie incendiate, violurile și jafurile. Fapte cu consecințe tragice de nuanță teroristă aveau să se înregistreze în campanile din Laos, Cambogia, Afganistan, mentorii fiind în genere aceleași guverne, președinții de state, etc.

Examinând în continuare problema terorismului de stat este de semnalat că în 1973 mai mulți reprezentanți din consiliul special al ONU, au relevat că terorismul de stat constituie tot mai adesea cauza principală a violenței în lume. Apare limpede necesitatea ca organismele internaționale, mai cu seamă ale ONU, cât și opinia publică mondială să facă front comun în a demasca și a împiedica manifestările terorismului, inclusiv terorismul emanat de la state.

În prima jumătate a secolului XX acte barbare de teroare au avut loc și pe teritoriul României. “Dacă noi ungurii vom recupera Ardealul, naționalitățile vor trebui să se acomodeze și ele se vor acomoda chiar din primele 24 de ore” se scria în ziarul budapestan Pesti Hirlap din 15 Aprilie 1932. Armatele honvede au procedat la atentate în masă. În comuna Ip o sută cincizeci si cinci de bărbați ,femei și copii au fost exterminați de militari și bandele lui Horty, casele lor au fost predate și apoi arse, victimele au fost aruncate într-o groapă comună fără asistența unui preot. Alt exemplu s-a întamplat în comuna Marghita județul Bihor unde trei femei între care și o copilă de cincisprezece ani, au fost chemate la primărie și violate de sapte honvezi. După viol ei le-au tăiat sânii victimelor.

Asasinarea fostului prefect de poliție al Iașiului, Constantin Manciu chiar pe scările tribunalului, asasinarea primului ministru I. G. Duca la 23 decembrie 1933 pe peronul gării Sinaia, a lui Armand Călinescu, a savantului Nicolae Iorga, etc., se înscriu în lanțul de crime teroriste dezlănțuite în Europa în deceniul IV. Astfel de exemple arată rezultatul nociv al terorismului guvernamental.

Unde este terorismul, s-ar întreba unii? În starea de teamă, de tensiune, de neliniște și înfricoșare, nu numai a celor ce au suferit direct efectele acestor măsuri, ci și a unei mari părți a populației țării care avea să fie supusă stigmatului umilinței și tensiunii.

1.6. Rolul mass-media în terorismul internațional

Terorismul, la fel ca si propaganda este un act de comunicare persuasiv și la fel ca și aceasta este un termen persuasiv. Unii autori l-au numit chiar „propaganda morții”. Mass-media și terorismul se exploatează reciproc, iar terorismul își pierde rațiunea de a fi fară mass-media în era comunicării în masă. Teroriștii folosesc media atat în scop tactic cât și strategic.

S-a constatat că presa folosește termenul de terorism foarte rar pentru a desemna actele violente din lume, care sunt cel puțin nouă pe zi, preferând să folosească termeni precum guerile, rebeli, grupări paramilitare, ș.a. Mass-media le oferă teroriștilor publicitate gratuită, dar omit să difuzeze mesajele de propagandă pe care teroriștii ar dori să le vadă acompaniind acțiunile lor violente, reducând astfel terorismul la crime obișnuite sau sabotaj.

După cum am mai spus, terorismul are foarte multe lucruri în comun cu propaganda. Amandouă sunt persuasive în intenție, înainte de a fi informative și amandouă sunt peiorative în conotație. Trebuie însă precizat că folosirea terorii nu constitue întotdeauna un act de terorism (Wardlaw). Teroarea trebuie folosită, pentru a se putea vorbi de terorism, ca „un act simbolic menit să influențeze comportamentul politic al țintei, prin fapte extraordinare susținute prin violență”. Nici această definiție nu este satisfăcătoară însă. Dacă un terorist încearcă să țină secret actul, așa cum criminalii fac în general, vom vorbi astfel nu de terorism ci de crimă. Nici căutarea publicitații nu este suficientă pentru a se vorbi de terorism. De altfel există și criminali care caută publicitatea.

Astfel, Grant Wardlaw spune că pentru a se vorbi de un act de terorism, trebuie să se răspundă cu „da” la trei întrebări:

Este violența sau amenințarea cu violența politică un act public intenționat?

Sunt beneficiari implicați sau anunțați, alții decât pregătitorii actului în sine?

Există o semnificație dincolo de act în sine?

Dintr-un studiu pilot ce a durat cinci zile, în care au fost monitorizate cinci ziare din diverse zone ale lumii, trei europene, unul egiptean și unul american, reiese cum este terorismul tratat de acestea. Cele trei ziare europene sunt The Times din Anglia, Frankfurter Allgemeine Zeitung din Germania și Jerusalem Post din Israel, cel american Washington Post iar cel egiptean Egyptian Gazette. Toate articolele ce implicau violența sau amenințarea cu violența, de către o grupare politică, erau prezentate ca știri ce aveau de a face cu plasări de bombe, răpiri, focuri de armă, ș.a., în care individul sau grupul ce stau la baza lor erau necunoscuți. Răpirile din motive personale sau pentru câștig sau care implicau un incident izolat, nu erau incluse. Astfel, în total, patruzeci și cinci de articole diferite, implicând terorismul sau incidente care după definițiile unanim acceptate aveau de a face cu terorismul, erau publicate de-a lungul celor cinci zile cu o frecvență de nouă pe zi în cele cinci ziare. Complet, de-a lungul studiului au fost publicate în ziarele prezentate șaptezeci de rapoarte ce prezentau acte de violență teroristă, însemnând astfel că douazeci și cinci de articole au prezentat aceleași incidente, un numar relativ mic dacă ne gândim că dacă toate cele patruzeci și cinci de știri ar fi fost prezentate de toate cele cinci ziare, ar fi fost vorba de două sute douazeci și cinci de articole în loc de șaptezeci.

Dintre cele șaptezeci de articole numai șaisprezece includeau termeni precum „terorism”, „terorist” sau „teroare”. Cele cincizeci și patru de articole rămase se refereau la guerile, rebeli, violență sau alți termeni ce sugerau violența teroristă. Jerusalem Post a avut cele mai multe articole ce descriau activitați teroriste (douăzeci și cinci) și a fost de departe ziarul în care termenul „terorism” și termenii derivați din el au fost cel mai des folosiți. Pe de altă parte Egyptian Gazette a raportat cele mai puține activități teroriste (nouă), pe care nu le-a numit niciodată acte de terorism.

Deși incidentele teroriste sunt destul de frecvente, în medie nouă pe zi, ele sunt de multe ori trecute cu vederea de mass-media, în goana lor după senzațional. Rafalko afirma astfel că „ar fi complet inutil să comiți un act de terorism într-o societate ce are un control rigid asupra presei”, deaorece fără publicitate, terorismul este neajutorat.” De asemenea A. Schmid afirmă că „un masacru are atâta sens cât câștigă din prezentarea și dezbaterea lui în media”. De aici rezulta că terorisnul nu este eficient decât în cazul în care produce un eveniment spectaculos.

Robert H. Kupperman, de la organizația U.S. Arms Control and Disarmament Agency, este de părere că pentru a menține atenția mass-media, organizațiile teroriste trebuie să marească în continuu ștacheta acțiunilor pe care le întreprind, adică să le facă din ce în ce mai spectaculoase. El estimează că sunt aproximativ trei mii de teroriști grupați în cincizeci de organizații. Dintre aceștia aproximativ două sute sunt membrii ai celor patru sau cinci organizații majore conduse de germani, palestinieni și japonezi. Teroriștii au fost antrenați în Lebanon, Cuba, Libia și Corea de Nord, iar armele lor provin majoritatea din țări din fostul bloc comunist.

Pentru a putea accede în media teroriștii trebuie să își gradeze oarecum acțiunile. Brian Jenkins crede că principala țintă a teroriștilor este publicitatea și nu numărul mare de victime. Astfel, spune el, se explică faptul că pană acum, spre exemplu, teroriștii nu au apelat la bombe nucleare sau chimice. Aceasta pare sa fie o concluzie rezonabilă, având în vedere că există un nivel critic al teloranței față de violență suportat de opinia publică. Kupperman este de parere că actele de violență extraordinară comise de teroriști ar fi contraproductive pentru aceștia, determinând multiple state să se coalizeze pentru eradicarea terorismului, așa cum s-a întamplat după incidentele din 11 septembrie 2001.

În anumite zone ale globului, precum America Latină sau în unele țări din Africa, presa și-a impus să ignore acțiunile teroriste, în vederea micșorării numărului acestora, prin privarea lor de publicitatea vitală. Astfel de multe ori teroriștii au fost nevoiți să ocupe cu forța stații de televiziune sau de radio pentru a putea să-și transmitaă mesajele. Astfel multe astfel de întreprinderi media sunt păzite în Africa cu o strictețe la fel de mare ca și reședința prezidențială, deoarece reprezintă ținte principale pentru insurgenți.

Întrebarea care se pune este „cât de eficient poate fi terorismul?” Nu există nici un caz în istoria modernă în care o grupare teroristă să fi doborât puterea politică. De altfel H. Pross afirmă că în general teroriștii transnaționali au de obicei mai mare succes în acțiunile de evitare a capturării lor decât în cele întreprinse pentru a intimida și că i se pare extrem de improbabil ca atacurile teroriste la adresa unui stat, spre exemplu cele îmoptriva fostei Yugoslavii ale teroristilor croați, să determine astfel oferirea, de către aceasta, independenței Croației. Sunt foarte importante proximitatea spațială dar și tacticile folosite în acțiunile teroriste pentru ca acestea să fie eficiente. Jenkins precizează că insurgenții au luptat în Angola, Mozambic și în Guineea Portugheză timp de paisprezece ani, folosind tactici standard de guerilă rurală, iar lumea abia le-a sesizat efortul, iar comandouri palestiniene folosind tehnici și tactici teroriste, se bucură de o notorietate extraordinară în lume.

Au fost mulți care au sugerat că ultimul lucru pe care îl doresc teroriștii este să își atigă scopurile. Matthew Kieran spune că rareori teroriștii cer realizarea completă a cauzei lor, posibil datorită faptului că nu se așteaptă ca ea să se materializeze, dar și datorită faptului că atingerea propriilor scopuri i-ar forța să renunțe la puterea acumulată în timp. Dacă teroriștii iși doresc puterea politică înainte de orice altceva, ei nu vor negocia acest lucru în scopul renunțării la scopul suprem pentru care luptă. Frecvent atunci când una din cauze este realizată sau devine irealizabilă, teroriștii o schimbă cu alta, pentru a-și putea justifica în continuare rațiunea de a fi. Grupul German de exemplu, s-a născut ca o mișcare împotriva războiului din Vietnam. Dupa încheierea acestuia ei au început să susțină alte cauze.

Cealaltă întrebare care se pune este care ar trebui să fie rolul media în această spinoasă problemă? Nu există nici o îndoilă că oamenii au dreptul să știe despre crizele din lume și despre amenințările la adresa vieții semenilor, a proprietații și a suveranitații statelor, dar de asemenea și despre cauzele pentru care oamenii doresc să moară. Oamenii vor dori astfel să ajute astfel de cauze, dacă nu fizic, atunci prin suport financiar sau moral. Wardlaw avertizează că este posibil să ne imaginam oficiali guvernamentali facând mai multe pentru a distruge democrația în numele anti-terorismului decât reușesc însuși teroriștii să facă.

De altfel trebuie facută distincția clară între a avea nevoie să știi și dorința de a fi distrat. Distracția nu ar trebui să se realizeze pe „cheltuiala” legii și ordinii, a vieții sau a proprietății. Astăzi terorismul a devenit o formă a distracției de masă, așa cum afirmă psihiatrul Frederick J. Hacker. Organizațiile media nu iși mai pun problema catastrofelor pe care le produce terorismul ci se axează pe ceea a ce simte publicul țintă în legatură cu modul în care au fost prezentate evenimenetele de către canalul media, dacă au difuzat primii informația, dacă au fost cei mai profesionali și nu în cele din urmă dacă ratingul este pe masură.

Mai multe studii realizate în anii șaptezeci au revelat o altă față a terorismului: terorismul orientat spre mass-media. A devenit evident faptul că atacurile teroriste au fost de multe ori organizate pentru a atrage atenția mediei internaționale. Ținerea de ostateci este o parte esentială în dramatizarea acțiunii, atacul terorist fiind orientat spre public, nu spre victime.

În conformitate cu anumiți autori, tehnologiile moderne au facut posibilă folosirea mass-media de catre organizații teroriste mici ca pe o armă foarte puternică. Într-un astfel de caz mass-media îi servește pe teroriști împotriva propriei dorințe. Actul terorist nu are nici o însemnătate fără o publicitate adecvată. Analiza a numeroase atentate teroriste internaționale a demonstrat că numărul atacurilor teroriste împotriva națiunilor vestice a crescut rapid, acest lucru însemnând că teroriștii încearcă să atragă atenția mediei vestice.

Unul dintre cei mai influenți teroriști moderni, brazilianul Carlos Marighela a scris o carte, Minimanual al gherilei urbane, care a devenit ulterior manualul de capătâi al multor mișcări teroriste din toată lumea. Aici acesta prezintă diverse căi de a profita și de a avea un avantaj față de mass-media. Carlos susține că a informa despre mișcările revoluționare este de ajuns pentru mass-media modernă pentru a deveni o importantă unealtă de propagandă și ca războiul psihologic este o tehnică de luptă bazată pe folosirea directa sau indirectă a mass-media. De altfel rezultatele cercetării ulterioare arată imensul succes al terorismului în atragerea atenției media. Actele teroriste sunt de obicei atât de importante pentru a capta atenția publicului încat mass-media nu le poate ignora.

Legătura dintre mass-media și terorism este inseparabilă din punctul de vedere al noțiunii de „efecte” media. În gândirea tradițională a cercetatorior fenomenului se disting doua părți: paradigma puternică a mass-media, care încearcă să demonstreze marile efecte produse de media și pradigma slabă a mass-media, conform căreia efectele media sunt minime. Studiile din trecut erau bazate pe premisa atotputerniciei mass-media și a societății de masă. Societatea era tratată ca un grup de indivizi separați, fară nici o conexiune cu mass-media și invulnerabilă la mesajele acesteia. Studiile empirice de mai târziu au demonstrat că influența mass-media este limitată de doi factori: selecția audientei și influența interpersonală. De altfel audiența este considerată ca fiind autonomă si evitând rapoartele media influențabile sau interpretându-le în propriul său mod. Selecția și interpersonalitatea au devenit un filtru ce nu a determinat neaparat o filtrare ci o întarire a opiniei publice. Rezultatul schimbarii variatelor teorii ale efectelor reprezintă o înțelegere mai complexă a efectelor mass-media. Atunci când mass-media este singura sursă de informație și când nu există păreri preconcepute în legatură cu un eveniment cert, influența ei crește.

Gabriel Weimann a făcut o cercetare în legatură cu efectele mass-media. În studiu a fost folosit designul experimental al situației. În acesta presa scrisă și televiziunea au informat în legatură cu un act terorist și influența asupra publicului a fost masurată. Două mii de cetațeni israelieni selectați într-o ordine aleatorie au luat parte la experiment, al cărui scop era aflarea pareri comune în legatură cu terorismul. Oamenii au fost rugați să completeze chestionare. Ținându-se cont de răspunsurile date și de condițiile sociale și demografice ale participanților la experiment, aceștia au fast împărțiți în grupuri experimentale și în grupuri de control, câte patru din fiecare. Fiecare reportaj de presă scrisă sau televiziune în legatură cu unul dintre actele teroriste a fost oferite fiecăruia dintre grupurile experimentale. Au fost prezentate două incidente. Primul a fost deturnarea unui tren în Olanda, pe 2 ecembrie 1975, soldat cu uciderea a trei oameni, pe motivul cererii independenței Indoneziei. Cel de-al doilea act terorist prezentat a fost deturnarea unui avion de către croați pe 10 septembrie 1976. Ei au deviat avionul de pe ruta sa New York – Canada, spre Europa, unde proclamațiile de independență ale Croației, fuseseră zădarnicite. Înainte de a părăsi New Yorkul, teroriștii au plasat o bombă în aeroport, a carei explozie a ucis un politist.

Două dintre grupurile experimentale au citit două ziare diferite, unul relatând despre primul incident iar celalalt despre al doilea. Grupurilor de control corespondente le-au fost date spre citire ziare ce nu conțineau informații despre incidente. Celorlalte două grupuri experimentale le-au fost aratate știri de televiziune în legatură cu ambele incidente. Ultimele două grupuri de control au vazut aceleași stiri, cu excepția celor referitoare la cele două incidente. După aceasta toate cele opt grupuri au fost rugate să completeze chestionarele din nou.

Rezultatele de dinainte si cele de după au demonstrat că media influențează schimbarea imaginii teroriștilor. Estimarea actelor teroriștilor a rămas negativă, dar a reieșit și o latură pozitivă a acțiunilor lor.

Cercetarea a reliefat de asemenea influența clară a mass-media în formarea scenariului teroriștilor dar și în acordarea statutului acestora. Oamenii care au citit reportajul în ziare au tins mai mult să creadă că incidentul era demn de atenție, necesitând implicare internațională și atenție publică. Tratarea incidentelor de către presă a cauzat interes și teamă dar nu s-a transformat în nici o discuție sau dezbatere publică. Reportajul TV a crescut posibilitatea dezbaterilor interpersonale, întărind credința că este necesar ca publicul să fie informat în legatură cu evenimentul.

Compararea influențelor mass-media a relevat similarități interesante dar și diferențe: amândouă, atat presa scrisă cât și cea televizată au determinat schimbări de concepție, mărind importanța evenimentului. Reportajul din presa scrisă a parut mai eficient în formarea opiniei în legatură cu evenimentul în timp ce televiziunea a fost mult mai influentă în provocarea comunicărilor interpersonale. Diferențele pot fi explicate prin funcțiile fiecăreia dintre cele două media, prin nevoia de audiență, prin formatul difuzat și conținut. Relatările din presa scrisă sunt mai detaliate, ele conțin mai multă informație și analiză și satisfac mai bine nevoile cognitive ale audienței. Relatările de televiziune sunt mult mai condensate, ele se concentrează pe vizual și adesea pe trăsăturile dramatice ale evenimentului. Așa că televiziunea este mult mai eficientă emoțional decât cognitiv. Mai mult decât atât, privitul la televizor este de obicei o activitate de grup, pe când citirea unui ziar este de obicei o activitate individuală.

O simbioză nefericită: mass-media și terorismul

Mediatizarea terorismului

„Moartea lui Aldo Moro elcipsează restul actualităților. Cu toate acestea vă prezentăm rezultatul curselor.”

Problema abordării impactului mediatic al practicilor teroriste este una foarte delicată. Este paradoxal că există mult mai mulți morți de pe urma accidentelor rutiere decât a terorismului, însă acestea sunt percepute de obicei ca parte componentă a hazardului vieții. De cealaltă perte, raritatea atentatelor le mărește impactul, un rol foarte mare în acest caz avându-l și efectul emoțional puternic produs. După R. F. Farnen, acțiunea teroristă urmarește două obiective principale: căutarea și atragerea mijloacelor de informare. Fără ele este lipsită de fundament și eficacitate. Practicile teroriste se rezumă la un fel de strategie de scandalizare. În lipsa mijloacelor și resurselor pentru a porni o revoluție, teroriștii iau cu asalt avioane, ocupă clădiri, plasează bombe, în locuri simbolice și de multe ori la ore fixate după cele ale jurnalelor televizate. Asta nu înseamnă însă că terorismul își concepe întotdeauna acțiunile în funcție de mass-media. În general impactul mediatic nu este decât o consecință a atentatului. Este foarte greu să diferențiem efectul amplificării jurnalistice de căutarea acestui efect.

Spre exemplu teroriștii corsicani practicau conferințe de presă cu cagule pe cap din dorința de a atrage mediile de informare, provocând în același timp puterea politică. Trăsăturile definitorii ale acțiunii teroriste, gen geamuri sparte, explozii, corpuri rănite, vagoane contorsionate nu sunt altceva pentru mediile de informare decât „obiective” ce atrag audiența. Dupa părerea lui M. Dobry, mediile de informare sunt cele care ne țin la curent cu escaladarea violenței între un stat și un grup terorist sau ne redau ostentația demonstrațiilor teroriste. De altfel fiecare grup terorist posedă un mod propriu de acțiune, o etichetă. Astfel, Acțiunea Directă se folosea întotdeauna de un Renault 20 și comandourile sale conțineau întotdeauna și o femeie. Celulele comuniste combatante lăsau întotdeauna la locul atentatului două manifeste, unul imprimat cu caractere mari, cu steaua în cinci colțuri a grupărilor de extremă stânga europene, altul insoțit de fotografia clădirii vizate și de sloganul: „Muncitori, muncitoare, tovarăși, CCC vă salută…” ș.a.

Ceea ce ajunge la public nu este adesea decât un slogan, un cuvânt sau o siglă mai mult sau mai puțin explicită (IRA, FENC, GIA etc.), un simbol sau un drapel, care sunt întotdeauna mărci de recunoaștere. Acestea reprezintă însăși miezul mesajului grupării, al ideologiei ei.

Jean-Luc Marret consideră că există două tendinte atunci când un grup terorist își gândește planurile media sau de „marketing”. Efectul de saturație sau de întamplare și efectul de urmărire. Prin efectul de saturație grupul terorist multiplică atentatele sau masacrele pentru o perioadă de timp foarte scurtă, fară a face un numar mare de morți, chiar dacă alege să atace un loc foarte aglomerat. Aceste atentate generează frică colectivă (de amintit practicile GIA în perioada Ramadanului), fiecare se teme că va fi lovit și din acest motiv oamenii ocolesc locurile publice, ceea ce dă sentimentul unei amenințări teroriste difuze. Aici intervin mediile de informare. Ele sunt cele care amplifică sentimentul de pericol iminent și de nesiguranță. Un exemplu edificator este ziua de 30 ianuarie 1972, „duminica sângeroasă” (Bloody Sunday) la Londonderry, atunci când o confruntare dintre armata britanică și IRA s-a soldat cu moartea a treisprezece persoane civile. Guvernul britanic profită de tragedie pentru a impune o administrare directă a Ulsterului. IRA va comemora regulat această drama în manieră proprie. Astfel, în iulie 1972, ea orchestra o „vinere sângeroasă” (Bloody Friday) și făcea să explodeze nouăsprezece bombe într-o ora, deflagrații în care și-au pierdut viața nouă oameni și alți o sută au fost raniți.

Efectul de urmărire, conform părerii lui Marret, caută mai ales o altă formă de spectaculos: lovind de exemplu o personalitate cunoscută, identificată de grupul terorist ca aflându-se la originea unui rău politic sau organizând un atac asupra unui simbol al regimului (asasinarea unui responsabil al industriei de apărare sau al unui partid de guvernământ, din administrație, cartierul general al armatei sau poliție. Teroriștii nu caută numai un efect de masă difuz ci și un efect precis, identificabil (de exemplu atacarea cu automobile capcană a unui imobil al administrației federale în Oklohama).

În epoca sa de glorie, Jihadul Islamic a fost grupul terorist care stăpânea foarte bine etapele aceastei strategi de mediatizare și promovare a acțiunilor sale:

avertizarea: în presa favorabilă și chiar prin mici paragrafe din presa locală, a acțiunilor viitoare;

violența: cateva săptămani mai târziu era înfaptuit atentatul (de exemplu distrugerea cu o mașină capcană a imobilului Drakkarde din Beirut, în care se găseau numeroși soldați francezi);

după atentat, serviciile secrete erau copleșite de știri neliniștitoare despre proiecte teroriste, comandouri sinucigașe, ș.a., ceea ce i-a făcut pe unii să avanseze ipoteza unei campanii de dezinformare;

Nu toate grupările teroriste se folosesc de mass-media pentru promovarea acțiunilor lor. Adesea multe dintre acestea le și disprețuiesc. Comunicatele Brigăzilor Roșii pentru ziarele din Roma în timpul afacerii Aldo Moro erau depuse în pubele publice. Un membru al grupului suna jurnaliștii indicându-le locul unde se găsea pubela și sfătuindu-i să se grabească pentru a ajunge înaintea poliției.

Grija de a comunica a teroriștilor nu se reduce doar la mesajul pe care îl emit. Ea ține foarte mult și de mijloacele moderne ale comunicarii . Constituite din grupuri mici și dispersate, organizatiile teroriste au nevoie de mijloace de comunicare precum Internetul sau telefonia mobilă. Există o serie de avantaje care le sunt oferite teroriștilor de mijloacele de comunicare moderne. Primul ar fi faptul că legăturile sunt multiplicate. Spre exemplu comunicarea externă a Hezbollah este un exemplu perfect în acest sens. Situl său de pe Internet publică în fiecare zi lista atentatelor comise în sudul Libanului. Grupurile neonaziste au fost printre primele care au descoperit, în anii ’80 avantajele comunicarii pe Internet (rețeaua Thulenetz). Al doilea avantaj este faptul că rețelele de comunicații, anonime și discrete, sunt o bună piată. Organizațiile islamice au recurs în număr mare la această posibilitate. Asocierea studenților islamiști uniți în Europa are astfel un site Internet accesibil doar membrilor săi (www.tawheed.org). Conceptul de „rezistență fără șef”, dezvoltat de Louis Beam, conducător al extremei drepte americane, se aplică perfect celulelor teroriste autonome, solide din punct de vedere defensiv și flexibile din punct de vedere ofensiv, comunicând prin Internet sau telefoane celulare. Se pare că mișcările militiilor americane se inspiră din ce în ce mai mult din acest nou tip de structură. Un al treilea avantaj este reprezentat de faptul că Internetul poate fi un mijloc de întărire a legăturii dintre o grupare teroristă și audiența sa. Talibanii iși difuzează astfel ideologia pe un site propriu, considerând că mediile de informare occidentale nu o vor difuza sau dacă o vor face ea va fi distorsionată (www.Taliban.org). Islamiștii algerieni comunică și ei cu simpatizanții tot prin Internet. FIS a utilizat de exemplu serviciile „agențiilor de presă” islamiste, prin care se numară MSANEWS, unde sunt reproduse comunicatele sale (www.mynet./MSANEWS). Hamaas este unul dintre cei mai prolifici utilizatori de Internet. MSANEWS furnizeză lista site-urilor de Internet unde pot fi găsite comunicatele sale (Assabeel On-line) și cele ale aripii sale militare (www.palestine-info.org).

Există și un alt mod de mediatizare a terorismului căruia nu i se poate opune nimeni și anume Internetul. Grupurile neo-naziste au fost printre primele care au descoperit din anii `80 avantajele comunicării prin Internet( reteaua Thulenetz). Luarea de ostatici în Peru la ambasada Japoniei de către MRTA, în anii `96-`97, a facut obiectul unei largi mediatizări. Site-ul Internet al acestei mișcări a fost vizitat de peste două sute de mii de ori între decembrie `96 și mai `99. Rețelele de comunicații, anonime și discrete sunt o bună piață. Organizațiile islamiste au recurs pe larg la această posibilitate.

2.2. Mass-media, complice ale terorismului

Acesta este un aspect destul de dezbătut de cercetatorii științelor comunicării și de către sociologi de-a lungul timpului. Concepția este susținută în general de partizanii „statului puternic” și de artizanii „contrarevoluției”, care urmăresc atingerea unui control strict al statului democratic asupra discursului mass-media. Ei cinsideră că o eventuală creștere a violenței teroriste ar scoate în evidență necesitatea reducerii într-un fel sau altul a publicității facută acesteia de către mass-media.

Potrivit lui James E. Lukaszewski, consilier pe probleme de relații publice al armatei Statelor Unite, „mass-media și terorismul merg mână în mână, fiind cvasiinseparabile. Se alimentează reciproc, având motivații diferite: politice sau ideologice în cazul terorismului, respectiv succes comercial în cazul mass-media“.
Lukaszewski argumentează că aceasta relație este benefică ambelor părți, deoarece „presa asigură teroriștilor accesul la opinia publică, iar activitațile teroriste sporesc ratingurile“.

Într-un articol din revista Middle East Review of International Affairs, Ibrahim al-Marashi arăta că, „simultan și complementar activitaților militare, s-a dezvoltat o strategie media a insurgenților“. Fenomenul răpirilor a dovedit intenția acestora de a influența mass-media internaționale. Luarea de ostatici și transmiterea înregistrărilor video cu captivitatea acestora – iată o tactică de succes pentru câștigarea mediatizării – atât în presa arabă, cât și în cea internațională , precum și pentru presarea liderilor politici să cedeze cererilor insurgenților.

John Alterman, directorul programului pentru Orientul Mijlociu al Centrului de Studii Strategice de la Washington, descrie înregistrările video cu decapitarea ostaticilor ca fiind „acte construite pentru televiziune“; „casetele cu decapitări sunt parte a unui set de imagini și acțiuni calculate, direcționate spre influențarea opiniei publice. În acest fel, audiența este mai importantă decât însăși acțiunea, iar simbolismul este inseparabil de strategie. A trece cu vederea aceste aspecte poate conduce la riposte eronate“. Brigette L. Nacos, analistă a raportului dintre terorism și presă, explică această relație în baza a trei variabile: „bomba și mesajul“, cu alte cuvinte actul terorist și relatarea de presă a respectivului incident; opinia publică (ea reacționează întotdeauna la atacul terorist); decidenții, care sunt nevoiți să ia masuri în baza percepției publice asupra evenimentului.

Prin manipularea celor trei variabile, teroriștii afectează politicile publice într-o manieră mai eficientă decât metodele pacifiste, precum revendicările sau marșurile. Terorismul garantează generarea unei dezabateri mediatizate care influențează decidenții, demonstrând că acolo unde metodele pacifiste eșuează, violența are succes. Răpirile – prima variabilă a teoriei lui Brigette Nacos – s-au dovedit a reuși instigarea opiniei publice împotriva liderilor politici care au decis trimiterea de trupe în Irak, ceea ce i-a determinat pe decidenți fie să platească răscumpărarea ostaticilor, fie să retragă trupele, fie să refuze negocierea cu teroriștii, opțiune care a dus uneori la executarea ostaticilor.

Margaret Thatcher, „Doamna de fier”, a dat o celebră declarație, în care explica: „teroriștii se hrănesc din publicitatea mediatică (…) și ar trebui privați de oxigenul mass-media”. Este asociat astfel interesul mass-media cu cel al teroriștilor, prefațându-se aici o relație foarte productivă de partea ambelor parți. Problema care se pune este dacă mass-media, autoare ale unui discurs, pot să schimbe într-adevar servicii cu autorii violențelor, ale căror acțiuni sunt de natură nondiscursivă.

După cum arată Michael Wieviorka și Dominique Wolton, fiecare actor l-ar ajuta pe celalalt să depașească tendința inițială de a acționa. Avem astfel de a face cu un interes reciproc. Mass-media are nevoie de actele violente pentru a-și spori vânzările și pentru a-și satisface publicul însetat de informație nouă, iar teroriștii au nevoie de publicitatea mass-media pentru a-și legitima discursiv acțiunile și pentru a le oferi acestora o imoprtanță mai mare în spațiul public.

Fiecare dintre cei doi complici recurge la celălalt pentru a-și cosolida poziția în spațiul public. Văzând lucrurile numai din acest unghi înseamnă a le minimaliza fiecăruia dintre cei doi actori, media și terorismul, rațiunea de a fi. Astfel rolul mass-media s-ar restrânge la distrarea unui public avid după noutate și ele s-ar situa dincolo de orice legitimitate democratică. Pe de altă parte terorismul ar exista numai pentru a urmări publicitatea mediatică. Deși de cele mai multe ori acțiunile sunt alese pentru a afecta un număr cât mai mare de oameni, atât prin victime cât și prin cei pe care acțiunea teroristă îi intimidează, este totuși dificil să vedem cu adevărat în mass-media un complice al terorismului. Chiar dacă mass-media ar ignora terorismul este foarte clar că el ar continua să existe, având ca unic scop intimidarea puterii politice. Ecoul ar fi mult mai mic, însă s-ar urmari același scop.

Într-o democrație confruntată cu violența, susține Isabelle Garcin-Marrou, mass-media este plasată în mijlocul dificultăților. Ea crede că situația decurge logic din presupozițiile tezei complicității și concură la o largă raspândire a acestei explicații implicite, care presupune, într-adevar, din cauza circumstanțelor, ca teroriștii și mass-media să fie aliați, eficace totuși în co-determinarea impactului acțiunilor violente. Această teză a complicității cade totuși în fața unei analize mult mai profunde. Cercetatoarea franceză crede că această teză are succces pentru ca ea prezintă un interes care depașește lupta antiteroristă, utilizarea ei permițându-le guvernelor democratice liberale să revină în numele interesului național, asupra unor libertăți mediatice.

Philip Schlesinger arată că pericolul situațiilor în care statul încearcă să supună mass-media, este prezent în democrațiile mediatice, contemporane nouă. Mass-media, bulversate de terorism tind uneori să se încline spre o poziție dependentă față de stat, aceasta nefiind mai confortabilă decât o eventuală complicitate. Concepția de mass-media „complice” ale terorismului vine să ascundă o concepție mult mai fundamentată prin prisma protejării democrației fragile în fața terorii, de mass-media, „agente” voluntare sau forțate ale statului.

În competiția lor intensă pentru audiență organizațiile media expun foarte mult ostatecii, asta însemnând că un mare numar de concetățeni ai acestora se vor identifica cu ei. Acest lucru determină guvernele să satisfacă aproape orice cerință a teroriștilor în vederea eliberării prizonierilor. De exemplu, în primele trei săptămâni ale crizei ostaticilor din Teheran din 1979, toate rețelele de televiziune majore care au difuzat evenimentul au înregistrat o creștere a audienței cu optisprezece procente. Potrivit afirmației lui Hamid Mowlana aceste rețele au reușit să realizeze în acel an un venit anual de treizeci de milioane de dolari pentru fiecare creștere cu un procent a audienței. Pe de altă parte, patronii organizațiilor media s-ar putea să fie luați prin surprindere de implicațiile politice foarte mari ale goanei lor nebune după audiență. În cazul crizei aceleași crize, rețelele de televiziune americane s-au concentrat constant și disproporționat pe soarta ostaticilor, cu scopul de a-i deteriora imaginea președintelui S.U.A. de atunci, Carter. Acesta a fost prezentat de media ca incapabil să raspundă adecvat la această situație, făcându-i astfel un serviciu foarte mare contracandidatului său în alegerile ce urmau, Ronald Reagan, care a le-a și câștigat în vele din urmă.

Organizațiile mass-media încearcă să-și „sape” rivalii cu știri noi și incitante care vor atrage și menține atenția publicului, ajutând astfel la creșterea audienței și implicit a veniturilor. Poliția și alte organe de securitate, pe de alta parte, sunt în primul rând preocupate de protejarea vieții celor care cad victime ale violenței teroriste, de respectarea legii și de aducerea în fața justiției a celor ce se fac vinovați de acte de violență. Există numeroase exemple notorii în care eforturile poliției au fost zădărnicite de anumite secțiunii ale mass-media. De exemplu, în timpul ocupării ambasadei iraniene din Londra de către teroriști în 1980, poliția londoneză se arata îngrijorată că secretul salvarii de catre trupele speciale SAS a ostaticilor ar putea ajunge la urechile presei și astfel acțiunea și-ar pierde elementul surpriză. Totuși, o echipa de fotoreporteri a ignorat instrucțiunile poliției și a pozat salvatorii cațărându-se pe zidurile ambasadei. Dacă aceste imagini ar fi fost arătate în direct la televizor, ele ar fi facut ineficientă intreaga operațiune de salvare.

Un alt exemplu clar de iresponsabilitate media, este cazul deturnării unui avion kuveitian în 1988 de către teroriști membrii ai gruparii Hezbolagh. Atunci când aeronava se afla pe timp de noapte la sol în Larnaca, Cipru, ar fi fost o oportunitate foarte bună pentru un comando de elită să înecerce eliberarea ostaticilor. Un mare obstacol în fața unei atare operațiuni a fost prezența media în jurul avionului, înzestrată cu echipament infraroșu. Astfel a fost imposibilă inițierea acțiunii de comando pe întuneric, deoarece mai mult ca sigur teroriștii ar fi aflat despre ea prin intermediul mass-media.

Al-Jazeera, complice a terorismului? Al-Jazeera este cel mai cunoscut canal arab de știri din Orientul Mijlociu, oferind informații 24 ore pe zi din toată lumea , dar în special evenimente din zone de conflict. Programul conține de asemenea talk-showuri politice și documentare dar și dezbateri pe diferite teme.

Fondat in 1996 în Qatar, postul de televiziune a devenit cel mai audiat în lumea arabă, iar în contextul noilor evenimente din regiune audiența a crescut uimitor. Al-Jazeera este asociat cu terorismul datorită prezentărilor unor mesaje aparținând unor lideri teroriști, de notorietate fiind transmisiunile ce-l aveau în atenție pe Ossama Ben Laden. Argumentul ce-i disculpa era ca mesajele erau conținute de casete video ai caror expeditori necunoscuți le trimiteau postului. Însă arestarea unui jurnalist al postului de către autoritățile spaniole sub acuzația de a fi membru al unei celule Al-Qaeda din Spania contestă motivul invocat de canalul de știri arab.

Tayseer Alouni, cunoscut drept cel ce l-a intervievat pe Ben Laden imediat după 11 septembrie 2001, a fost arestat la 11septembrie 2003 pe motiv de parteneriat cu Al-Quaida, având acțiuni de atragere de adepți și atragere de fonduri. Sirianul, reținut la reședinta sa din Granada, respinge acuzațiile. Mediile arabe, postul Al-Jazeera consideră arestarea lui Alouni o încălcare a libertății presei. Se pare că prin casa acestuia s-au perindat persoane care ulterior au fost arestate sub acuzația de apartenență la organizații teroriste, printre care și imamul Abu Dahdah , acuzat că ar fi avut o contribuție la atacurile asupra WTC.

2.3. Mass-media și terorismul: o reconsiderare

Michael Wieviorka a fost cel care a contestat existența unei relații simbiotice între mass-media și terorism. Manipularea și exploatarea teroristă a media joacă un rol crucial în propaganda lor de acțiune. Autoconstrangerile și autoreglările voluntare ale media sunt cea mai bună opțiune de poliță de asigurare pentru o societate democratică în privința răspunsului media la terorism, dar mass-media are nevoie sa lucreze mai mult în eleborarea de măsuri de autoconstrângere, care să fie în același timp potrivite și eficiente.

Philip Schlesinger simte nevoia să reia explicația semnificației termenilor, înainte de a încerca analizarea relației simbiotice dintre ei. El vede în media un termen generic, însemnand toate metodele și canalele de informare și divertisment. Mas-media cuprinde ziarele, filmele, muzica, teatrul și artele vizuale. Sfârșitul secolului douăzeci a dus la globalizarea culturii mass-media, dar nu trebuie să trecem cu vederea faptul că de-a lungul istoriei metodele de informare ale comunicarii, precum bârfele din taverne, străzi și piețe, au reprezentat standarede locale în transmiterea de informații și că aceste canale informale continuă să existe și astăzi în paralel cu ultimele descoperiri multimedia din societățile contemporane. Pe de altă parte termenul de terorism denotă un tip particular de violență. Nu este de obicei folosit ca un sinonim pentru acțiunile de violență politică motivate. Terorismul are cinci caracteristici esențiale dupa Schlesinger: este premeditat și realizat în așa fel încât să creeze un climat de frică extremă; urmărește o țintă mai mare și mai îndepartată decât victimele imediate; în mod firesc implică atacuri asupra unor ținte aleatorii sau simbolice, incluzând civili; este considerat de societate ca anormal; este folosit în primul rând pentru a influența comportamentul politic al guvernelor, grupurilor și al comunităților.

Arma terorii este folosită în același timp atât de actorii statului cât și de cei ai sub-statului în sistemul internațional. Din 1980 teroarea a început să fie folosită din ce în ce mai des de grupurile cu motivație religioasă, dar și ca o metodă de a intimida autoritățile sau benzile rivale, de către aceia implicați în rețeaua de crimă organizată a lumii, ca de exemplu cartelurile de droguri sau Mafia.

În procesul de încercare a răspândirii terorii în interiorul unui grup mai extins, unele canale sau medii de transmitere a informației, vor fi implicate inevitabil.

Secta Asasinilor, care încerca în Evul Mediu să răspândească teroarea în lumea musulmană, își făcea publice prin viu grai în moschei și piețe noutățile în legatură cu ultimele atacuri comise. Metode similare de transmitere a informației referitoare la acțiunile lor au fost folosite de teroristii ruși si de către cei balcanici, în secolul nouăsprezece. Aceste exemple și multe altele din istorie oferă suficiente probe pentru a demonta teoria conform căreia dezvoltarea mass-mediei moderne este principala cauză ce stă la baza terorismului actual.

Arma politică a terorii le servește în general cauza, nu jurnaliștii sau producătorii de televiziune. Nu se poate nega însă nici faptul că mulți teroriști moderni și multe secțiuni ale mass-media par sa fie legați într-o relație de beneficiu reciproc. Teroriștii vor să ajungă pe prima pagină a ziarelor sau la TV, nu numai pentru a obține publicitate mare dar și pentru a dobândi aura de legitimitate pentru acțiunile lor, în special în ochii urmașilor și simpatizanților lor. Pe de cealalta parte, pentru organizațiile mass-media, prezentarea actelor teroriste, în special a celor proeminente precum deturnările și situațiile cu ostatici, reprezintă o sursă nesfârșită de stiri senzationale, capabile să atragă audiență masivă.

Comună la toate actele de terorism este amenințarea cu sau folosirea crimei, rănirii sau distrugerii, pentru a determina guvernele sau alte grupuri țintite, să satisfacă cerințele teroriștilor. Acest lucru se întamplă pentru că teroriștii încearcă să demonstreze credibilitatea amenințărilor lor prin acte spectaculoase de distrugere și atrocitate și se crede că presa ar cauza într-un fel acest lucru. În realitate este mult peste puterea chiar și a mass-mediei moderne, să creeze o mișcare teroristă sau un stat terorist. Oricum, relația dintre mass-media și terorism tinde să devină simbiotică. În sociologie termenul simbioză semnifică o relație reciprocă de dependență între diferite grupuri în interiorul unei comunități, când grupurile sunt diferite unul de celălalt și relațiile dintre ele sunt complementare.

Ar fi o prostie să negăm faptul că tehnologia modernă, comunicațiile, sateliții și rapida dezvoltare a televiziunii, au crescut potențialul de publicitate al terorismului. Un caz dramatic este masacrarea atleților israelieni de catre teroriștii Septembriei Negre, la Olimpiada de la Munchen. Se estimează că aceste evenimente au avut o audiență internațională de aproximativ cinci sute de milioane de telespectatori.

Atât timp cât mass-media există, teroriștii vor fi înfometați după ceea ce fostul premier al Marii Britaniei, Margaret Thatcher, numea „oxigenul publicității”. Și atâta timp cât teroriștii comit acte de violență, mass-media va continua să le difuzeze în scopul de a satisface dorința audiențelor pentru știri dramatice. În cazul incidentelor teroriste nerevendicate, sau eșuate în a fi revendicate, atenția presei asupra lor va continua până când îndoielile în legatură cu autorii lor vor dispărea. Avem aici drept exemplu bombardarea în 1996 a bazei americane din Dhahran sau de ce nu, incidentele din 11 septembrie 2001 de la New York, asupra cărora planează din ce în ce mai multe incertitudini în privința adevăraților autori. De altfel a început să se contureze o puternică inițiativă media în vederea aflării adevarului în acest caz cel puțin încețoșat.

Sociologul Michael Wieviorka afirmă că există patru relații distincte între mass-media și terorism. Prima dintre acestea este descrisă ca una de pură indiferență, în care teroriștii nu urmăresc publicitatea. Aceasta categorie este în totalitate nerealistă pentru că, chiar și pentru scopul de a crea teroare, făptașul apelează la un canal de comunicare pentru a-și transmite amenințarea. A doua relație mass-media terorism este cea de indiferență relativă. În cazul acesta făptașii de acte violente rămân indiferenți la ecoul acțiunilor lor nu din indiferență față de media ci pentru că deja posedă canale de comunicare prin care să iși transmită și să își explice poziția. Tipurile de canale care „deja există” sunt canale de presă legale și libere, transmițătoare radio, centre de exprimare a părerii libere precum universități, biserici, moschei, ș.a. Dar întrebarea care se pune este ce sunt aceste canale de comunicare care „deja există”, dacă nu media alternativă? O altă opțiune ar putea fi reprezentată de Internet, din ce în ce mai folosit în ultimul timp de teroriști. Cea de-a treia relație este strategia media de orientare, care se autoexplică în mare parte. Wieviorka a încercat să cuprindă în această categorie eforturile teroriștilor de a implica media în acțiune. Aceasta pare să fie singurul caz în care teroriștii și media sunt implicați într-o relație instrumentală. Cea de-a patra relație este așa numita totală întrerupere, în care este mai ușor de înțeleasă puterea de constrângere a mass-media. Aici autorul francez se referă la cazurile în care teroriștii vin și atacă organizațiile media, editurile, jurnaliștii, ca inamici ce trebuie pedepsiți și distruși. Angajatii mass-media au fost adeseori țintele favorite ale teroriștilor. Unii jurnalisti și editori au fost atacați în moduri ce au deranjat organizațiile teroriste. Dar astfel de atacuri nu înseamnă că relația teroriștilor cu media a devenit dintr-o dată irelevantă sau noninstrumentală.

Oricât de ostile le-ar fi anumite secțiuni din mass-media teroriștii sunt oricum dependenți de aceasta, iar terorizarea inamicilor media particulari o fac de obicei pe ascuns și cu grija de a sili restul să tacă sau să mențină o atitudine de neutralitate pasivă. Propriile organe de propagandă ale teroriștilor au de obicei o circulație limitată, dar ele servesc scopuri importante de menținere a ideologiei printre membrii și simpatizanți și în răspândirea ideilor spre alte potențiale grupări simpatizante. Ar fi o prostie să subestimăm importanța acestora ca și canale de propagandă, ca mijloace de propagare a fervorii teroriste și ca mijloace de explicare a noilor mijloace și tactici adopate de conducerea organizației. Este semnificant faptul că atunci când șefii grupărilor teroriste întemeiază infrastructuri teroriste peste hotare, producția de reviste, ziare și alte canale de propagandă devine în general un element cheie al activității lor.

În studierea relației dintre terorism și mass-media, cea mai folositoare abordare este să încerci să înțelegi viziunea teroriștilor în ceea ce privește problema comunicațiilor. Nu poate fi negat faptul că terorismul s-a dovedit destul de ineficient ca armă majoră de forțare a guvernelor sau de capturare a puterii politice, dar ca s-a dovedit extrem de eficient în crearea de publicitate în legatură cu o cauză politică și în extinderea amenințării teroriste pe o arie mult mai largă, în general în țările deschise și pluraliste din Vest. Când cineva spune terorism într-o țară democratică, același pare să spună și media. Datorită acestui lucru în general relația dintre terorism și media este considerată simbiotică. Adevărul este ca presa liberă nu reprezintă în nici un caz valorile teroriste. În general ea tinde să reflecte valorile fundamentale ale societății democratice. Dar organizațiile media, într-o o societate deschisă, se află într-o foarte accentuată competiție pentru audiență, fiind constant aflate sub presiunea de a fi primele care aduc știrile noi și care oferă mai multă informație și divertisment, înaintea rivalilor. Astfel o acțiune teroristă are atâta încarcatură emoțională, socială și politică încat nu poate fi ignorată. De aici rezultă că media este aproape nevoită să răpundă la propaganda teroristă în numele faptului că aceasta are o încărcătură dramatică ce prinde la public. Astfel, cum am arătat mai devreme, media se află într-un fel de relație simbiotică cu terorismul. Asta nu trebuie să lase de înteles idei precum aceea că mass-media ar fi astfel controlate de terorism. Înseamnă că aceștia vor încerca în continuu să manipuleze și să exploateze presa liberă în vederea atingerii propriilor scopuri. Înseamnă de asemenea ca profesioniștii media și publicul trebuie să fie constant în gardă împotriva acestor acțiuni subversive, cărora ar putea să le cada victime.

Teroriștii văd mass-media într-o societate liberă în termeni foarte cinici și oportunistici. Ei nu au altceva decât dispreț pentru valorile și atitudinile mediei democratice. De exemplu, ei văd în preocuparea mass-media pentru protecția vieții umane, ceva ipocrit și sentimental. Oricum, mulți lideri teroriști sunt preocupați de faptul eșuării atingerii țintei propuse în cazul unei publicități proaste. Astfel cele mai bine puse la punct și sofisticate organizații teroriste, cum ar fi Sinn Fein și Henri Batasuna, investesc timp considerabil și efort în propaganda de război, îndreptată direct atât asupra audienței domestice cât și a celei internaționale. În acest război de propagandă, teroriștii promovează dreptatea absolută și corectitudinea cauzei lor. De obicei această convingere este fundamentată pe o ideologie seculară. Credințe ca aceea a teroriștilor fundamentaliști pro-iranieni, cum că actele lor de violență ar fi dictate de Dumnezeu și că moartea în lupta împotriva infidelilor este calea cea mai sigură către Paradis, reprezintă o amenințare foarte întemeiată pentru oponenți. Această credință în dreptatea absolută a cauzei lor, caracterizează majoritatea organizațiilor teroriste.

Aceste credințe aduc în discuție câteva corolare importante. Primul este acela că teroriștii pot susține că datorită faptului că violența lor susține o cauză dreaptă, ei sunt luptători pentru libertate sau soldați ai eliberării ce luptă într-un război drept. Astfel ei neagă faptul că actele lor reprezintă lucruri abominabile. Al doilea corolar este acela conform căruia datorită faptului că teroriștii cred în corectitudinea prpriei cauze, ei văd în adversarii lor nu victime ci ființe ale răului, a căror opresiune trebuie să o suporte. În al treilea rând, datorită faptului că organizațiile teroriste cred în dreptatea lor în lupta cu forțele răului, ele nu pot tolera neutralitatea. Neutrii trebuie să fie ori de partea lor ori împotriva lor. Iar cine nu este de partea lor va fi considerat trădator, ce merită să moară.

Nu trebuie să le subestimăm organizațiilor teroriste capacitatea de a promova aceste iluzii în fața publicului, a politicienilor și a altor grupări influente. Această campanie de propagandă este de multe ori atât de eficientă încat substituie cu succes slăbiciunile militare și eșecurile organizației. Dacă guvernele, aflate în fața unor astfel de provocări sofisticate nu reușesc să le trateze cu eficiență și să le anihileze atât pe plan politic cât și psihologic, se vor afla la un pas de dezastru.

Cea mai frecventă tehnică teroristă pentru influențarea mass-media și pentru atingerea unui public mai mare, este crearea de incidente teroriste și crearea senzației, prin intermediul media, ca ei reprezintă o forță mult prea puternică împotriva căreia ar fi o prostie să încerci să reziști.

În folosirea televiziunii, a radioului și a presei scrise, teroriștii au de obicei patru obiective. Primul este centrarea propagandei pe fapta comisă și crearea de frică extremă în sânul grupului țintă. A doua este mobilizarea unui suport mai mare pentru cauza lor de-a lungul întregii populații și promovarea la nivel internațional a corectitudinii cauzei lor dar și a victoriei inevitabile. Se urmăreste apoi frustrarea guvernului și a forțelor de securitate, prin promovarea ideii că toate contramăsurile luate sunt ineficiente, deoarece acțiunea este foarte bine pusă la punct și nu poate fi oprită în nici un fel. Cel de-al patrelea obiectiv constă in mobilizarea și incitarea susținătorilor existenți sau potențiali și în încercarea de a crește numărul de recruți, de a strânge mai multe fonduri și a inspira atacuri viitoare.

Într-un studiu empiric despre tratarea în mass-media a deturnarii în Beirut a cursei aeriene TWA 847 dinspre Cairo spre Roma, Alex Schmid demonstrează cum teroriștii au reușit să folosească acest pseudoeveniment pentru a obține o publicitate vastă. Spre exemplu, Schmid observa că NBC, canalul TV american, a alocat nu mai putin de două treimi din timpul de știri acestui eveniment. Această largă expunere a subiectului a crescut prețul eliberării ostaticilor, în mare parte israelieni și americani, îngreunând foarte mult eforturile de rezistență în fața presiunii teroriștilor, ale guvernelor american și israelian.

2.4. Manipularea prin și de către media. Limbajul teroriștilor

Limbajul, prin care mass-media raportează și dezbate faptele organizațiilor teroriste, este extrem de important, deoarece el este cel care formează de obicei parametrii, liniile și discursul public. Frazeologia și terminologia folosite de teroriști și de oficialii guvernamentali sunt folosite de obicei pentru a crea un avantaj, media fiind astfel forțată să adopte discursul în mare parte așa cum e și care va deveni în general modul acceptat de exprimare a ideii către public. Mai mult, dacă organizațiile teroriste sau grupurile anti-teroriste pot face media să le accepte nomenclatura, acest lucru înseamnă că deja au câștigat o victorie importantă.

Majoritatea studiilor care s-au ocupat de relația dintre terorism și media s-au concentrat pe răspunsul pe care îl dă media la incidentele teroriste. Concluzia la care s-a ajuns este că relația dintre media și terorism este una simbiotică, adică implică un grad mare de complicitate. Studiile de dinainte s-au concentrat mai degraba pe aspectele politice, legale și psihologice ale acestei relații, ignorând alte metode de analiză.

În studiul lui de Graaf, Violence as Comunication, acesta argumentează că atunci când jurnaliștii intervievează surse, există o șansă foarte mare ca ei să adopte mare parte din limbajul surselor. Acest lucru înseamnă că atunci când un jrnalist folosește un terorist ca sursă, limbajul acestuia îl seduce de multe ori, determinându-l să îl adopte inconștient. Un exemplu al acestui fenomen este cazul răpirii și uciderii fostului premier italian Aldo Moro, atunci când editorul de la La Republica publica: „Au lovit inima statului”, care pare să fie o parafrazare directă a declarației Brigăzii Roșii: „…am condus atacul chiar în inima statului.” Este clar în acest caz că organizația teroristă a „mișcat” ziarul cu limbajul ei atrăgător, angrenant.

Media nu adoptă numai limbajul teroriștilor ci și nomenclatura guvernului. Majoritatea comentatorilor afirmă însă că media nu este sedusă de limbajul guvernelor, ci mai degrabă este intimidată de superioritatea informațională a acestora.

Jurnaliștii sunt forțați de multe ori să folosească cuvinte care par să indice o simpatie ieșită din comun pentru anumite cuvinte care de multe ori sunt neutre din punct de vedere semantic. Există câteva substantive neutre prin care poate fi descris un terorist, precum: terorist, soldat, luptător pentru libertate, criminal, toate obligandu-l pe jurnalist la o judecată morală înainte de a le folosi. Iata anumite exemple în acest sens de exprimare eufemistică din partea jurnaliștilor: criminalii sunt revoluționari în media, teroriștii-gherila, ucigașii-luptători pentru libertate, găștile-armate, elementul subversiv-eliberator, lunaticul-martir, mercenarul-soldat, amenințarea-avertisment, agresiunea-contraatac preventiv, asasinul-răzbunator, ș.a.

Odasua Alali afirma că rezultatul este acela că actul jurnaliștilor este un „amplificator retoric” pentru teroriști și guverne. Astfel indiferent ce terminologie adoptă media, aceasta devine rapid definiția primară a realității sociale. Să luăm spre exemplu cazul comentariului lui John Mold din secțiunea de „Scrisori” a ziarului The Australian: „… George Bush… (și) … gânditorii neo-conservatori precum Paul Wolfowitz, a cărui țintă pare să fie protejarea Israelului sub aspectul războiului împotriva terorismului. (…) Politica Bush/ Wolfowitz de prevenire a atacurilor împotriva pretinselor state tâlhare, începând cu Irakul, este o cale sigură spre războiul continuu care nu trebuie să ne implice pe noi. Singura noastră speranță pentru pacea mondială este ONU și suportul continuu și crescut pentru corp.” Este clar ca Mold nu este de acord cu politica curentă australiană. Oricum Mold nu are altă soluție decât să implice în discuție retorica anti-teroristă a guvernului american, ce vorbește despre state tâlhare și strategii de prevenire a atacurilor. Media, adoptând vocabularul antiterorist al Statelor Unite, i-a limitat lui Mold modul în care își poate exprima viziunea.

George Orwell și-a dedicat mare parte din cariera sa academică pentru a scoate în evidență amenințarea pe care o reprezintă pentru procesele cognitive ale individului ceea ce cu dispreț numește „stilul gazetăresc” sau „stilul oficial”. El argumentează că atunci când un individ devine un sclav al jargonului oficial, el devine până la un anumit punct manipulat, inoculat. Indivizii sunt predispuși să folosească „stilul oficial”, deși acesta poate fi cu ușurință înlocuit cu termeni mult mai preciși și bine gândiți. Oricum stilul oficial este în continuare folosit de către cetățeni în discuțiile publice fără nici un fel de înțelegere semantică a acestuia.

Folosirea „de-a gata” a anumitor termeni și idei rezultă într-o simplificare excesivă și stereotipizare a limbajului. Din aceasta perspectivă, una dintre funcțiile media este „pre-impachetarea” incidentelor teroriste în așa fel încât audiența să le asimileze mai ușor. De exemplu, termeni precum „terorist”, „act de teroare”, „fundamentalism” sau „amenințare”, reprezintă adevarați stâlpi de referință pentru public, permițându-i acestuia să-și structureze gândurile. Termenii ar fi altfel de neânțeles în complexitatea lor. Practic, prin simplificare, conceptele de negru (prin care am desemna de exemplu ceva negativ ca teroristul?) sau alb (antiteroristul?), sunt relativ ușor de descris, spre deosebire de gri (combinație între cele două) care este destul de dificil de descris în cuvinte. De aceea, în concluzie, cuvintele sunt mai mult decât pure simboluri ce conțin înțelesuri. Ele influențează gândirea și limitează ideile și conceptele ce pot fi transmise de la un individ la altul.

Media joacă un rol central în a-i spune publicului ce cuvinte vor fi judecate de societate ca fiind potrivite pentru orice discurs nou. Astfel, este de o importanță crucială, atât pentru teroriști cât și pentru agențiile statale, ca media să folosească limbajul lor pentru a descrie actele de violență politic motivată.

Să luăm astfel cazul concret al lui Osama Ben Laden. Publicul mass-media a devenit familiar cu acest nume o dată cu marile atentate teroriste și cu o serie de termeni și sintagme mai puțin folosite anterior. De exemplu „cel mai căutat om de pe planetă” este o expresie intrată în vocabularul mass-media în săptămânile ce au urmat fatidicei zile de 11 septembrie 2001. Datorită mass-media, sintagma este asociată în acest moment, oriunde pe mapamond, cu persoana miliardarului de origine saudită, liderul rețelei teroriste Al-Qaeda. Între timp acesta a devenit grație media, „una dintre cele mai influente persoane din lume”, după cum titrează saptamanalul american Time, în ediția sa de luni, 19 aprilie 2004. În lista pubilicată de prestigioasa revistă, sauditul se află în tovarășia președinților Statelor Unite ale Americii, Chinei și al Federatiei ruse, George W. Bush, Hu Jintao și Vladimir Putin. Aceștia sunt, afirmă jurnalistii de la Time, oamenii ale căror acțiuni afectează masiv destinele popoarelor pe care le conduc, dar și pe ale celorlalți locuitori ai globului. Nu este vorba doar de celebritate născută din putere, ci și de „leadership” politic, acea capacitate de a conduce oameni prin impunerea voinței personale, cu scopul atingerii unei viziuni pentru îndeplinirea căreia individul respectiv este dispus să-și asume riscuri.

De aceste calități a dat dovadă Ben Laden, iar principalul instrument de care s-a folosit în promovarea imaginii sale publice a fost mass-media, prin intermediul căreia ideile și faptele sale au facut înconjurul lumii. Una dintre frazele principale pe care le foloseste rețeaua Al-Qaeda în războiul psihologic împotriva Statelor Unite și a aliaților lor este cea prin care încearcă să-i ralieze pe musulmani la cauza Jidahului – „susținerea războiului împotriva necredincioșilor”. În acest mod rețeaua nu acționează numai ca organizație teroristă ci și cu scopul de a folosi media ca principal mijloc de propagare a terorii, cu scopul de a șoca publicul și de a-l înstrăina de autoritățile legitime ale unui stat. Avem de a face cu un calcul strategic, un raționament care trădează o atenție deosebită acordată de Ben Laden și organizația sa acțiunii și influenței presei internaționale.

La 15 aprilie 2004, postul de televiziune Al Arabiya din Dubai, a difuzat o înregistrare sonoră atribuita lui Bin Laden, în care acesta propune „pace” țărilor europene și se angajează să „nu-i agreseze pe musulmani”. Autorul mesajului a justificat atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid, soldate cu moartea a 191 de persoane, fără a le revendica însă ca fiind comise de Al-Qaeda. Serviciile de informații americane au confirmat ulterior ca vocea îi aparținea lui Ben Laden.

O altă tentativă de manipulare din partea sauditului este documentul intitulat Declarația de Război. Acesta a fost transmis prin fax mai multor ziare de limbă arabă editate la Londra. A fost redactat în Afganistan, unde Ben Laden s-a mutat în iunie 1996, părăsind Sudanul. Conține mesaje precum: „Să luptăm împotriva americanilor care ocupă Locurile Sfinte, să-i expulzam pe necredincioși din Peninsula Araba”, apel pentru a „elibera pământul pe care a calcat Profetul”. Textul face referire inclusiv la victoria mujahedinilor afghani împotriva trupelor sovietice, care ar constitui un model pentru înfrângerea americanilor: „În timp ce mujahedinii intonau „Allah Akbar” (Dumnezeu este cel mai mare), mitul superputerii sovietice a fost înlăturat. (…) Timp de zece ani acești tineri au luptat în Afganistan și s-au rugat lui Allah ca, atât timp cât vor trăi, să continue să lupte împotriva voastră (a americanilor), până ce, prin voia lui Allah, veți fi expulzați, înfrânți și umiliți.” Oricum acest apel s-a bucurat de mai mare atentție în rândul agențiilor de informații decât în mass-media internațională. Cu toate acestea declarația marchează începutul virulentei campanii mediatice antiamericane a sauditului.

Una alt exemplu edificator privin limbajul ca tehnică de manipulare prin media este înființarea Frontului Islamic Mondial, în 1998, ce pare să fi însemnat oficializarea colaborării dintre grupuri cu aspirații similare și inamici comuni și a fost făcut tocmai pentru a atrage atenția asupra acestui lucru (deși, în mod normal ar fi trebuit să rămână un secret bine păstrat). Prin publicitarea alianței însă eforturile lui Ben Laden au capatat anvergură.

Și Simona Ștefănescu consideră că termeni precum „terorism”, „atentat terorist” sau „terorist”au fară nici o îndoială o conotație negativă, implicând înțelesul de acțiuni criminale, impardonabile. Prin conținutul lor ei se deosebesc de termeni precum „acțiune de gherilă”, „luptători pentru libertate/ eliberare” sau „membru al rezistenței” care, deși pot fi forma lingvistică pentru același tip de acțiuni criminale, capătă dintr-o dată o valoare pozitivă, percepută de public ca atare. Mass-media sunt de obicei primele instituții sociale care dau termenul sau definesc o acțiune ca fiind teroristă sau nu. De obicei ele transmit informații referitoare la aceste acțiuni înaintea instituțiilor statale. Media au astfel capacitatea de a eticheta un astfel de act politic, putând chiar să-i inducă opiniei publice o atitudine pozitivă sau negativă asupra acestuia. În mod normal însă mass-media se situează de partea poziției oficiale. Există însă și excepții de la această regulă în funcție de societatea în care se petrec astfel de acte, de guvernul statului respectiv, de libertatea mass-media și de capacitatea lor de a fi obiective și responsabile.

2.5. Efecte negative sau neprevăzute ale mediatizării acțiunilor teroriste

În democrații nici un mesaj nu are un statut privilegiat. El trebuie să înfrunte criticile și concurența. În aceste regimuri mass-media propun ceva publicului, pe când în cele autoritare dispun. Astfel se explică în mare parte de ce democrațiile sunt mai interesante pentru teroriști ca zone de acțiune decât regimurile autoritare.

Jean-Luc Marret consideră că uneori strategiile mediatice adoptate de organizațiile teroriste au efecte variabile sau total opuse celor scontate. Aceste eșecuri sunt chiar mai profunde, din punct de vedere terorist, decât o lipsă de promovare mediatică sau decât un tratament televizat nesatisfăcător. Astfel, asasinarea unui diplomat german la Paris în 1938 a fost astfel, pentru regimul nazist, pretextul invocat pentru programul „Nopți de cristal”.

Un alt exemplu edificator este o deturnare aeriană, care la fel ca și o criză internațională, poate reuni o populație galvanizată în jurul unui guvern și poate chiar să dea naștere unei noi națiuni. Supunând atenției cetățenilor evenimente oarecare sau îndepărtate, televiziunea poate indirect să evoce participarea lor în cursul evenimentelor. Prezentarea televizată în 1988 a deturnarii unui avion kuweitian, cu numeroși cetățeni kuweitieni la bord, i-a oferit poporului o excelentă ocazie să realizeze care îi sunt interesele colective și să-și demonstreze sprijinul pentru guvern.

Presa este liberă în alegerea modului de a trata informația și mai mult decât teroriștii însuși, ea este cea cara fabrică imaginea terorismului. Nu trebuie sa cădem în capcana de a vedea o legătură automată, ca de la cauză la efect, între acțiunea teroristă și mass-media. Un motiv este faptul că până și într-o democrație statul poate încerca să frâneze difuzarea informației (de exemplu, împiedicând camerele de filmat să se apropie de locul atentatului). Un exemplu este cazul din 1995 al difuzării de imagini cu un vagon distrus, care a avut un imact negativ asupra audienței. Acest lucru a determinat autoritățile franceze ca, în decembrie 1996, în circumstanțe identice, să prefere să nu arate nimic și să țină media departe de locul consumării dramei.

Terorismul le pune multe probleme mediilor de informare. Ele nu știu uneori să răspundă la întrebări precum: „trebuie spus tot?”, „trebuie arătat tot?”, „cum trebuie prezentate lucrurile pentru a evita crearea de propagandă?”, ș.a. Cu toate acestea de multe ori presa din statele de drept este clar că servește interesele teroriste. Simbioza aceasta este cu atât mai evidentă cu cât unele medii de informare caută tot mai mult interesul brut, neținând cont de considerente morale, în dorința lor tot mai mare de a depăși concurența. Arătând în fiecare zi fotografiile ostaticilor occidentali deținuți la Beirut, canalele de televiziune franceze reaminteau zilnic, în același timp cu indignarea și acțiunea lor, faptul că teroriștii erau puternici și nepedepsiti. De asemnea retransmiterea în lanț a atentatului cu bomba de la Jocurile Olimpice de la Atlanta acorda o publicitate enormă acestei acțiuni. Pentru numai câțiva dolari cheltuiți cu fabricarea unei bombe artizanale, teroriștii arătau timp de mai multe zile lumii incapacitatea Statelor Unite de a-și asigura securitatea internă. Astfel media acordă terorismului ceea ce nu i-ar acorda niciodată unei organizații comerciale – publicitate gratuită. Deși acest atentat era aproape imposibil de contracarat, impresia lăsată publicului de autoritățile americane a fost cea de incapacitate. La rândul lor, experții mobilizați de coloșii de presă construiesc realitatea terorismului, interpretându-l și câștigându-și pâinea din asta, ceea ce nu predispune la ignorare sau acțiuni de liniștire. Teroriștii, pentru a apărea mereu în media trebuie să respecte și ei anumite canoane de aparență și discurs. Presa poate de asemenea să inducă o imagine greșită, denunțând ca misșcari teroriste anumite organizații care nu sunt așa și tratându-le pe altele care chiar sunt ca pe niște adevărate mișcări de eliberare.

Marile manifestări transmise de televiziune în lumea întreagă sunt tribune perfecte pentru acțiunile teroriste. Este inevitabil ca marile evenimente cu caracter mondial, așa cum sunt Jocurile Olimpice, cupele mondiale de fotbal sau cvasimondiale, întâlnirile politice la vârf, concertele rock, etc., să exercite o atracție foarte mare pentru teroriști. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă luarea de ostatici în timpul Jocurilor Oloimpice de la Munchen din 1972: acțiunea unui comando a fost filmată în direct, crescând astfel în lume numarul emisiunilor televizate pe problema palestiniană. Este posibil ca, fără aceste acțiuni televizate, astăzi să nu existe o „problemă palestiniană”, ci doar niște simplii refugiați anonimi și neinteresanți.

Mass-media produce de multe ori un „spectacol terorist”. Acoperirea mediatică a deturnării unui avion pe aeroportul din Beirut a fost astfel spectaculoasă și totodată suprarealistă. Camerele de televiziune filmau ostatecii foarte destinși și teroriștii uneori cu fața descoperită, venind să vorbească cu ziariștii. De asemenea orice acțiune de salvare filmată poate deveni echivalentul unui film de acțiune bun.

În urma atentatului cu bombă de la Jocurile Olimpice de la Atlanta, mediile de informare au prezentat o persoană mai întâi ca pe un erou care evitase un carnagiu dispersând oamenii care se aflau în jurul bombei gata să explodeze, iar mai apoi ca pe un vinovat, aflat în căutare de notorietate. Astefel mass-media îi răpea acestui om unul dintre lucrurile fundamentale pe care le posedă individul într-o societate democratică – prezumția de nevinovăție. Mediile influente din toată țara au făcut să circule numele și portretul așa zisului vinovat, pe când anumite elemente indicau clar nevinovăția sa. Astfel atentatul fusese revendicat prin telefon chiar în timp ce presupusul vinovat se afla la locul faptei. Spre disperarea lui a fost hăituit de presă iar ancheta s-a făcut în direct: „În cursa lor nebună pentru a-și promova imaginea, FBI și presa m-au distrus, practic și pe mama mea”.

Cu toate acestea mass-media nu este niciodată la dispoziția terorismului. Aici se află principala scuză. „De fapt, insistând asupra evoluțiilor în curs, ea contribuie cu adevărat la a accelera, de exemplu, spre o violență dezlănțuită și oarbă care este preludiul epuizării unor grupuri teroriste, dar nu este dominată de acestea.”

Galvanizând uneori consensul social și sprijinul pentru guvern, ea poate totodată să contribuie la a precipita căderea unui guvern. Efectele informațiilor sunt astfel variabile și insesizabile, dar tentația de folosi mass-media este imensă, atât din partea teroriștilor cât și a statului.

Traterea terorismului de către mass-media le provoacă fără îndoială consumatorilor de informație momente de compasiune, de fraternitate sau de solidaritate. Această „suferință la distanță”, retransmisă de catre mijloacele de comunicare în masă, îl poate face să vibreze pe fiecare individ. Dar acest rezultat nu este niciodată asigurat. Consumatorii de informație nu sunt pasivi, dimpotrivă, se protejează și pot să prefere indiferența, sau chiar dezinteresul, acest mecanism de apărare, această inhibiție protectoare, între angoasa și neputință.

Mijloacelor de informare în masă le este aproape imposibil să propună discursuri despre terorism într-adevar independente de schemele de interpretare, trasate de puterea politică. Mediile de informare pot avea o orientare editorială opusă în mod explicit fenomenelor de violență, iar acest lucru face parte din jocul democrației. În schimb, tentațiile pot să survină atunci când perspectivele discursive nu sunt explicitate. Întrucât faptul de a adopta o schemă dominantă de interpretare, trasată de puterea politică, readuce în discuție rolul mass-media în spațiul public.

2.6. Mass-media și terorismul – cum poate fi ruptă această conexiune periculoasă?

Mass-media, Internetul și telecomunicațiile mobile sunt în centrul acestui „război” și sunt folosite în toate stadiile activităților teroriste. Nici o cale de a lupta împotriva terorismului nu pare a fi perfectă. Riscăm să ne amenințăm noi înșine libertățile și drepturile civile, a caror limitare merge mâna în mână cu măsurile antiteroriste. Viața „normală” este afectată de măsurile sporite de securitate luate de guverne pentru a lupta împotriva acestui flagel. Uneori, grupurile teroriste se înfrâng singure, prin crearea de resentimente chiar în rândul celor pe care mizau să-i câștige de partea lor. Gruparea Al-Zarqawi, probabil, nu câștigă prea mulți fani atacându-i chiar pe musulmanii din Bagdad. Teroriștii se pot înfrânge singuri și dacă își stabilesc țeluri prea ambițioase, plănuiesc prea multe atacuri, vor întări hotărârea guvernelor de a-i lichida.

Această temă preocupă din ce în ce mai mult grupurile de jurnaliști, sociologi și psihologi din întreaga lume. Se încearcă găsirea unei căi prin care media să rămână dedicată adevăratelor ei scopuri profesionale, fără a deveni o unealata a terorii sau o rotiță în mașinăria guvernelor. Au avut loc multe discuții despre cum ar trebui presa să informeze publicul în legatură cu actele de violență sau teroriste sau despre cum să informeze societatea despre orice în general. Se pune problema dacă mass-media se comportă corect în astfel de situații și dacă modul în care mass-media răspunde acțiunilor teroriste este cel corect. Ce trebuie comunicat publicului și ce nu? Violența abundentă la televizor a determinat de multă vreme proteste din partea societății civile. Mulți s-au arătat mulțumiți cu ideea introducerii cenzurii în televiziune. Însă ceea ce nu este foarte clar este ce înseamnă cenzura în acest caz. Paradoxul aici este că selecția filmelor artistice și a programelor nu se face intuitiv sau în concordanță cu gusturile conducerii postului de televiziune, ci ca rezultat al studiilor de audiență. Situația este ceva de genul: nu vrem sa vedem ceva dar iubim acest ceva.

Știrile sunt de exemplu unul dintre lucrurile ce nu pot fi reglementate. Nu luăm în considerare pseudoevenimentele și procesele de sortare a știrilor în ordinea importanței, pe de o parte în funcție de cerințele consumatorilor și pe de alta impuse acestora. De altfel, într-o situație în care are loc un act terorist, un canal de televiziune nesupus cenzurii nu îl poate ignora, deoarece acest eveniment are o importanta și însemnătate mare pentru societate. Este o chemare care necesită un raspuns. Dacă societatea este una civilă (sau daca tinde spre așa ceva) un răspuns social la un astfel de act se impune de la sine. Asta presupune și că mass-media să nu ascundă de societate acele informații necesare acesteia pentru a-și formula un răspuns la actul de violență. Există și curente de opinii care susțin că mass-media nu ia parte la conflicte, în care sunt implicați doar teroriștii și oficialii. Presa este doar a treia parte care arată conflictul, fară a încerca să iși asume funcții suplimentare decât aceea de informare a publicului.

Acoperirea evenimentelor de către presă se face în diferite moduri. În țările occidentale, luate de obicei drept etalon, aceste abordări sunt extrem de variate. Astfel, în timpul atacurilor de la World Trade Center, din 11 septembrie 2001, televiziunea americană s-a rezumat la relatarea foarte generală a evenimentelor. Pe de alta parte, după tragedia de la Madrid, jurnaliștii au relatat detaliat efectele teribile ale exploziei, incluzând imagini cu corpurile mutilate ale morților.

Motivațiile pot fi și ele diferite, iar caracteristicile audienței trebuie luate de asemenea în calcul. Oameni din țări diferite reacționează diferit la ceea ce văd la televizor. În Japonia, spre exemplu, abundența de violență la televizor nu pare să aibă efecte asupra psihicului populației (nivelul violenței în Japonia este foarte scazut), pe când în Statele Unite oamenii par să fie foarte sensibili și încrezători în ceea ce vad la televizor.

Oamenii vorbesc des de adaptarea la teroare sau de a deveni obișnuit cu războiul. Astfel, un format neutru al știrilor despre terorism ar transforma actele acestuia de violență în ceva obisnuit. A vedea media ca pe ceva acomodat cu terorismul ar putea rezulta din privitul acesteia ca sistem, ce selectează știri pentru a le difuza. Dar pot oare oamenii vreodată să devină acomodați cu așa ceva? Fenomenul de adapatare la durere este bine cunoscut în psihofiziologie. Dar ce este cu gândurile? Cum putem oare să vorbim despre acomodarea noastră la terorism ca despre o experiență? În final, chiar dacă omul devine obisnuit cu anumite lucruri, acest lucru nu il opreste sa lupte în continuare cu injustiția, prin revoluție și inovație. Și acesta este unul dintre lucrurile care ne separă de animale. Nu putem rămâne tăcuți în legatură cu anumite lucruri, chiar dacă ele sunt dureroase.

Alexander Alekseev, de la Rosbalt Information Agency, ne prezintă un paradox. Pe 9 mai când a pornit televizorul pentru a vedea detalii în legatură cu tragedia din Cecenia, a vazut înregistrarea în direct a unui concert rock în Moscova, la care toata lumea se simtea bine însuflețită de figurile populare ale interpreților. Aceste imagini l-au șocat inițial pe Alexander prin nepotrivirea clară cu momentul. S-ar putea crede că teroriștii nu sunt capabili să le strice oamenilor weekendurile. Prin lipsa de atenție a indivizilor față de ceea ce s-a întâmplat, față de victimele teroriștilor, totul s-a transformat într-un ritual insensibil, mediat de televiziune.

Faptul că mass-media nu a tratat corect ceea ce s-a întamplat pe 9 mai a dat naștere multor dispute în Rusia. Michael Rreshetnikov, rector la Institutul Est-European de Psihoanaliza, crede că aceasta a fost intenția teroriștilor, de a provoca o reacție șchiopătată a mss-media și că pentru a învinge terorismul societatea trebuie să-și activeze potențialul ascuns.

Jurnaliștii vor trebui să învețe să lucreze cu astfel de evenimente. Este clar că acest lucru presupune un stres foarte mare pentru ei având în vedere consecințele posibile ale modului în care ei acoperă astfel de întâmplări. Și totuși întrebarea care se pune este cum poate fi combătut acest stres și în același timp cum poate fi evitată devenirea media o uneltă în mâna teroriștilor? Este clar că jurnaliștii și experții din acest domeniu trebuie să lucreze împreună pentru a găsi o soluție.

Se vorbește din ce în ce mai mult de nevoia apariției unui model comportamental alternativ la terorism. Atât timp cât nu există un astfel de model, media va continua să-i ajute pe teroriști, oricât de mult ar încerca să se opună acestui lucru. Este clar că în spatele terorismului de cele mai multe ori se ascund minți remarcabile. De aceea minți nu mai puțin competente ar trebui să ia parte și la dezvoltarea unei strategii antiteroriste, incluzând în aceasta și mass-media. Societatea are nevoie de un set nou de idei astfel încât informațiile referitoare la actele de terorism, care să o mobilizeze în loc să o distrugă. Căile negative de a rezolva problema (limite, interdicții, bombardamente) trebuie lăsate de o parte. În locul acestora trebuie căutate rezoluții pozitive, care, este clar, sunt mult mai dificil de găsit. Dar numai după ce le vom găsi, prezentările media referitoare la actele de terorism nu vor mai fi „spălare de creier în două direcții”.

Problema modului în care mass-media se raportează la terorism nu este una nouă. În anii ’20, când terorismul irlandez lovea Statul Irlandez Liber pe cale de a se naște și o dată cu campaniile cu bombe făcute de IRA în Marea Britanie în anii ’30, guvernele implicate în aceste probleme au restricționat modul de prezentare a evenimentelor de către media, pentru a nu ațâța publicul sau a-l panica și pentru a nu permite teroriștilor să se folosească de mass-media ce de un forum. Astăzi, însă cu Al-Jazeera și cu alte media arabe ce servesc drept agenți ai teroriștilor, aceste probleme sunt mult mai acute, mai ales că mulți jurnaliști din presa vestică preferă să păcătuiască încă oferindu-le teroriștilor o platformă.

Guvernul irlandez a interzis în trecut folosirea termenului de „bombă” în ziare. Acest lucru a dat naștere unor glume destul de hazlii referitoare la eufemismele folosite pentru a descrie o deflagrație. Atât irlandezii cât și britanicii, le-au restricționat de-a lungul timpului accesul teroriștilor la media.

În Spania, monarhie democratică, lucrurile sunt și mai radicale. Nu le este permis baștilor și teroriștilor să folosească media pe post de forum public. Ziarele pot fi închise dacă publică comunicate teroriste. În 2003, cotidianul basc Egin a fost închis și câțiva dintre conducătorii săi arestați pentru colaborare cu organizația separatistă ETA.

În ceea ce priveste poziția pe care trebuie să o ia jurnaliștii față de acțiunile teroriste trebuie precizat un lucru: obiectivitate înseamnă acuratețe, nu neutralitate. Jurnaliștii care nu ia măsuri împotriva terorismului, care vrea să-i distrugă nu numai pe ei, ci și familiile și societățile din care provin, nu sunt jurnaliști adevărați, ci dactilografi. Libertatea limbajului nu trebuie să includă și libertatea incitării la violență.

Leonard Weinberg profesor vorbește despre cauzele și efectele terorismului. Teoria lui este că „mișcarea“ teroristă este produsul unei generații, iar fenomenul va înceta o dată ce actuala generație iși va pierde interesul față de acest „proiect“. Mass-media, Internetul și telecomunicațiile mobile sunt în centrul acestui „război” și sunt folosite în toate stadiile activităților teroriste. Nici o cale de a lupta împotriva terorismului nu pare a fi perfectă. Riscăm să ne amenințăm noi înșine libertățile și drepturile civile, a caror limitare merge mână în mână cu măsurile antiteroriste. Viața „normală” este afectată de măsurile sporite de securitate luate de guverne. Uneori, grupurile teroriste se înfrâng singure, prin crearea de resentimente chiar în rândul celor pe care mizau să-i câștige de partea lor. Gruparea Al-Zarqawi, probabil, nu câștigă prea mulți fani atacându-i chiar pe musulmanii din Bagdad. Teroriștii se pot înfrânge singuri și dacă își stabilesc țeluri prea ambițioase, plănuiesc prea multe atacuri, vor întări hotărârea guvernelor de a-i lichida. Al-Qaeda este fenomenul unei generații, un fenomen care se va stinge o data ce actuala generație de activiști își va pierde interesul față de acest proiect. Terorismul este o tactică, nu o ideologie. Așa că, în viitor, grupuri cu o astfel de agendă vor apela la terorism pentru o vreme pentru a-și impune interesele. Este de amintit că IRA a abandonat metodele violente de luptă după mai bine de 25 de ani.

Sociologul Anton Carpinschi este de parere că, sintetic vorbind, combaterea terorismului prin solidaritatea activă a statelor și cetățenilor lumii este calea cea mai bună. Această solidaritate înseamnă izolarea teroriștilor prin înlăturarea cauzelor terorismului. Aceasta presupune, însă, un lung și chinuitor efort moral de civilizare continuă a speciei umane, de asumare și depășire a limitei, de toleranță religioasă și acceptare a diferențelor culturale. Este un efort de autodepășire poate prea greu pentru specia umană.

Problema măsurilor împotriva terorismului este una care ține de "alonja" fiecărui factor implicat în reprimarea acestui fenomen. Există o paletă a opțiunilor radicale, vechea lege a talionului, alta care consideră pedeapsa expiatorie ca fiind depășită și inadecvată în lumea contemporană. Trebuie identificate cauzele profunde, ale extirpării "tumorilor" sociale și naționale și anihilate rapid și fără cruțare elementele agresive, maligne. Pe scurt, dacă acceptăm că terorismul este o excrescență aberantă, un cancer al societății și lumii în care trăim, șansa de a limita extinderea lui spre zonele vitale este aceea de a-i depista cauzele, agenții patogeni și de a interveni ferm și punctual acolo unde răul originează și se manifestă.

Lumea în criză, media în conflict

Terorismul multimedia

Radu Tudor, editorialistul de la Ziua este de părere că în ultima perioadă, asistăm la un spectacol macabru, al decapitării unor cetățeni străini aflați pe teritoriul Irakului, americani cu precădere dar și italieni și francezi, aceștia din urmă, cetățeni ai unei țări care s-a opus din răsputeri declanșării războiului din Irak. Ceea ce demostrează că răpitorii nu au nici o legatură cu o presupusă cauză irakiană. Așa cum nici teroriștii nu au nici o legatură cu religia islamică, deși organizează atentate și ucid în numele acesteia. Tragedia uciderii unui om cu sânge rece, provocând o imensă suferință familieir acestuia, dar și o puternică emoție opiniei publice internaționale, este amplificată de un post de televiziune din Qatar. Se numește Al-Jazeera și a devenit faimos pentru faptul că mediatizează toate masacrele fundamentaliștilor din Irak. A devenit o goarnă televizată a terorismului islamic. Face practic o propagandă absolut deșanțată terorismului. Amplificând o latură a acestuia, pe care mizează atunci când vrea să-și atingă scopurile.

Mediatizarea, prozelitismul fundamentalist, extremist și terorist, este și ea o acțiune la fel de criminală ca și actul terorist în sine. Asta face Al-Jazeera, încurajând prin politica ei apariția unor noi teroriști sângeroși, care să devină vedete de televiziune atunci când răpesc și ucid în chip monstruos un cetățean occidental, un creștin nevinovat. Religia nu pare însă un criteriu al uciderii în masă practicată în Irak de teroriști. Ei ucid la fel de mult și musulmani nevinovați, atunci când fanaticii se detonează în mașini capcană. Aceste curente fundamentaliste, cu efecte criminale, sunt subiectul preferat al televiziunii din Qatar.

Nici o altă televiziune arabă, deși sunt cu sutele, nu are înclinația evidentă de a face o publicitate deșănțată terorismului. Imaginile zilnice de la Al-Jazeera îndeamnă la continuarea unor astfel de acțiuni, încurajează criminalitatea, răpirile și atentatele teroriste. Irakul a devenit un rai al nebunilor, unde se decapitează zilnic oameni nevinovați și unde morții se numară cu zecile când sar în aer mașini la Bagdad, Najaf, Kirkuk și alte orase. Nu poate fi nici o întâmplare faptul că Al-Jazeera este prima și singura televiziune care deține și transmite imagini îngrozitoare. Indiferent de numele organizației, de numărul acestora, Al-Jazeera se află în legatură directă cu teroriștii. Și mai mult, face un show TV din fiecare crimă odioasă. Ce face televiziunea din Qatar, are aceeași semnificație ca și actul terrorist în sine. Din punct de vedere juridic, este o asociere la crimă. Și atunci? De ce trebuie tolerat acest lucru? Pentru că este invocată libertatea de expresie? Dar Al-Jazeera nu este mass-media! Este o formă disimulată de propagandă teroristă în lumea islamică. Prin acest canal iși transmit Al-Qaeda sau Abu Musab al Zarqawi mesajele de continuare a asasinatelor în masă. Nimic nu le-a scăpat acestor „teroriști de presă” de la Al-Jazeera. Orice execuție, orice răpire – ei au caseta în câteva ore. Întamplare? De cate ori sa fi fost vorba de așa ceva? De zeci de ori? De fiecare dată când un grup de teroriști decapitau un nevinovat, prin preajmă se afla, cu totul întâmplator, un așa-zis jurnalist de la Al-Jazeera, care să filmeze. Sau să preia repede caseta execuției și apoi să o transmită "la bază". Este destul de clar că televiziunea din Qatar are legături directe cu organizațiile teroriste într-un mod planificat și bine pus la punct. Și le amplifică acestora dimensiunea și amenințarea printr-o acțiune mediatică concertată. Casetele audio și video cu Osama Ben Laden și Ayman al Zawahiri, căpeteniile Al-Qaeda, sunt și ele un alt exemplu. Întotdeauna, terorismul a mizat pe intimidarea populației și a factorilor politici, pe răspandirea violenței imaginilor o dată cu revendicările.

Nimic în lume nu justifică existența unei astfel de televiziuni, portavoce și portimagine a terorismului. Serviciile secrete ar trebui să identifice clar sursele de răspândire a terorismului în lume și să le suprime. Prozelitismul și propaganda teroristă constituie și ele o amenințare foarte gravă. Ele sunt precursoarele unor atentate în care mor oameni nevinovați. Teroriștii din Orientul Mijociu își popularizează acțiunile prin Al-Jazeera, cecenii răspândesc imagini înfiorătoare pe site-ul lor de Internet, în timp ce ucid sute de copii nevinovați. Imagini cutremurătoare circulă pe adresele de e-mail cu decapitări. Finanțarea unor astfel de acte se îndreaptă și spre răspândirea imaginilor. Avem de a face cu un terorism multimedia. Este necesar să înceapă de undeva curățenia și în acest domeniu.

A invada spatiul altcuiva prin intermediul media, neținând cont dacă este o națiune sau un sat dintr-o zonă izolată, este o practică veche. Înseamnă să răpești mințile oamenilor și să le inoculezi, făcându-i să creadă ca ceea ce vrei tu este chiar ceea ce cred ei că au nevoie, cu intenția premeditată de a le modifica atitudinea. Este vorba de ceea ce face adesea radioul și televiziunea, cât și restul mass-media, cu scopul de a arăta instabilitatea guvernelor și de a transmite ideologii, un adevarat „terorism media”. Dar nu este nimic nou, decât o acțiune caracterizată prin războaiele moderne, numite „reci” și „calde”. Această invazie reală apare de obicei împachetată într-o retorică seducătoare și în zorzoanele unui cal troian modern.

De la triumful revoluției din 1959, diferite guverne din S.U.A. au folosit campanii radio sistematice bazate pe folosirea distorsionată a informațiilor prin stații declarate deschis inamice ale Cubei, sau mascate comercial într-o o lume a anunțurilor, frivolităților și câștigurilor. Programele furnizate de radio înainte de aprilie 1961 împotriva arhipelagului cubanez au fost folosite să creeze confuzie, în timpul invaziei mercenare în Golful Porcilor, organizate, finanțate și de către guvernul Kennedy. Radioul a fost folosit pentru a difuza toate tipurile de minciuni și de a crea un climat de disperare și în același timp un suport psihologic grupurilor de invadatori, care au ajuns să creadă propriile lor minciuni, până la un asemenea nivel că între timp ei au fost luați prizonieri unul după altul. Până la oprirea suportului și finanțării stațiilor radio care difuzau din teritoriul Americii de Nord și alte țări apropiate, au trecut câțiva ani. Administrația americană a decis ulterior să-și dezvăluie practicile diversioniste oficiale. Astfel, programe precum „Vocea Americii”, au fost special concepute pentru a fi difuzate pe parcursul întregii zile. Postul care difuza emisiunea se numea Radio Marti, nume ce este o ofensă la adresa marelui erou național al independenței cubaneze. Au răplătit stația cu resurse materiale și tehnologice abundente, venite în principal din banii contribuabililor. Acestora li s-a spus că asemenea costuri sunt o investiție în favoarea democrației reprezentative și a securității nord americane.

Începând cu scandalurile de corupție, preferințele conducerii și lipsa de abilități a celui prost numit Radio Marti, eșuarea larg cunoscută a părinților moderni ai propagandei este evidentă acum, în principal din cauza lipsei de credibilitate și a apropierii de evenimentele de zi cu zi care sunt tratate sărăcăcios când sunt ascultate la întamplare. Nu este necesar să reiau o întrega teorie a comunicatiei pentru a realiza că mass-media au subestimat în repetate rânduri opinia oamenilor în legătură cu arta informării.

Declarațiile cancelarului mexican din 26 februarie 2002 la Miami au fost destinate clar unei audiente externe. Domnul Castanada, citez ANSA, a spus: „Ușile ambasadei mexicane din Havana le sunt deschise tuturor cetățenilor cubanezi, în același fel în care și Mexicul le este.” Radio Marti a transmis imediat declarația, repetând-o de opt ori ziua următoare. Inițiativa a fost și de aceasta dată menită să încurajeze revolta „celor disperați să scape de comunism”. Faptele următoare, au demonstrat că modul în care media transmite informațiile este independent de așteptările audienței și că este vorba de o intruziune în viața acesteia.

Un alt exemplu al deformării produse de media este problema Jihadului. Mohammad Asadi crede că cei care o controlează sunt interesați de impunerea sensului peiorativ al acestui termen. De altfel, de fiecare dată când un atentat terorist are loc, primii suspecți prezentați de media sunt musulmanii. Imaginea creată astfel de acești „teroriști media”, pseudojurnaliști, dă naștere unei adevărate culturi a urii. De exemplu, cuvântul „jihad” tradus nu înseamnă „război sfânt” așa cum oamenii din media traduc frecvent. În textul Coranului, expresia „război sfânt” nu poate fi găsită. Acestea sunt cuvinte inventate de oameni care vor în mod deliberat să impună o anumită imagine deformată a islamului. „Jihad” înseamnă cu adevarat „luptă”. Islamul nu permite decât un război defensiv și nu unul ofensiv. În caz de razboi, atacul trebuie direcționat împotriva acelora care au atacat și numai ca o extensie a agresării inițiale comise de aceștia. Chiar dacă inamicii islamului ucid civili muslimi, acestora nu li se permite saă ucidă la rândul lor civili ai acestora. Numai aceia care atacă trebuie atacați. Iar dacă cei cu care muslinii luptă cer pace, aceștia sunt obligați de Coran să o accepte.

Islamul este religia păcii și a iertarii și considera terorismul ca fiind un act extrem , ceva interzis ,nepermis. În Coran se spune: “Allah nu vă oprește să faceți bine celor care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei și nu v-au alungat din căminele voastre și nici să fiți drepți cu ei , căci Allah îi iubețte pe cei drepți”(60:8).

Asadi susține că Profetul Muhammad le interzicea soldaților săi să ucidă femei sau copii și el îi sfătuia pe ei: „Nu fii exagerat , nu ucide copii nou născuți , nu trăda .” Și tot el spunea: „Cel care ucide pe cineva care a făcut o alianță cu musulmanii nu va simți parfumul Paradisului.” Crima este una din marile păcate. În dreptul Islamic și în alte texte islamice distrugerea caselor și proprietăților, incitarea la acte de violență, bombardarea și mutilarea oamenilor nevinovați sunt considerate acte interzise și blamabile de către musulmani și religia islamică . Musulmanii urmează religia pacii , a faptelor bune , a toleranței și a iertarii și marea majoritate nu au nimic în comun cu anumite evenimente violente care sunt asociate cu musulmanii. Dacă un musulman comite un act de terrorism acea persoană se face vinovată de încălcarea legilor islamice . Să luăm de exemlpu anumite cazuri edificatoare de omisiune din partea media. Astfel în timpul prezentării de către media a războiului din Afganistan nu s-a spus nimic despre dispariția a peste șase sute de prizonieri la sfârșitul lui noiembrie. De obicei, occidentalii au tendința să înțeleagă același lucru prin terorism fundamentalist sau terorism Islamic. Într-adevăr, fundamentaliștii folosesc Islamul pentru a găsi justificare pentru faptele lor, dar, la fel de bine cum asociem terorismul cu Islamul și arabii putem să asociem și nazismul cu poporul german. Fundamentaliștii nu fac altceva decât să interpreteze anumite pasaje și scrieri din Coran, astfel încât să corespundă scopurilor lor.

Contrar percepției generale fanatismul religios este numai rareori motivul actelor teroriste. Această confuzie este întreținută atât de tendința factorilor politici și mass-media de a pune etichete de extremism organizațiilor teroriste, cât și a grupurilor teroriste care își asumă în mod fals motivații religioase pentru dezvoltarea propriei baze de susținere. De exemplu există mulți specialiști care consideră că motivul real al terorismului Al-Qaeda nu este fanatismul islamic, dar propaganda acestui grup se folosește abil de fanatismul islamic pentru a justifica politica de teroare și pentru a amplifica efectele actului terorist.

3.2. Terorism, media, guvern

Este clar rolul și responsabilitatea pe care o au mass-media când se ocupă de atentatele teroriste este unul major. Trebuie ca ambele comunități, atât cea a presei cât și cea guvernamentală să ajungă la un compromis, cât și ca întreprindrea teroristă să fie înțeleasă, pentru a se putea dezvolta o strategie care să servească societatea în principal.

Raphael F. Perl este de părere că teroriștii, după cum se știe, trebuie să aibă publicitate într-un fel sau altul dacă vor să atraga atenția, să inspire frică și respect și să-i asigure cauzei lor o întelegere favorabiă. Guvernele de asemenea au nevoie de înțelegere publică, cooperare și loialitate în efortul lor de a limita răul pe care îl produce terorismul societății și pentru a-i prinde pe cei responsabili cu astfel de acte. Jurnaliștii au de obicei libertatea de a trata evenimentele fără constrângeri, în special din partea guvernelor.

Trei noi tendințe au apărut în ceea ce privește impactul relației dintre media, terorism și guverne. Acestea sunt: terorismul anonim, mai multe incidente teroriste violențe și atacuri teroriste asupra angajaților și instituțiilor media.

Există o serie de opțiuni, nu lipsite de costuri și riscuri, pentru a spori eficiența relației guvern/media în răspunsul pe care îl dă atentatelor teroriste și pentru a preveni ca mass-media să devină o unealtă în mâna acestora. Printre acestea amintim: finanțarea de exerciții de colaborare media/guvern; stabilirea unor centre de informare guvernamentale despre terorism; monitorizarea terorismului orientat împotriva media.

Mass-media și guvernele au interese comune în impiedicarea manipulării media de către teroriști, pentru a le promova cauzele și metodele. Dar cei care fac politica media și susținătorii regimurilor liberale nu vor să vadă terorismul sau antiterorismul erodând libertatea presei, unul dintre pilonii de bază ai societăților democratice. Aceasta este una dintre dilemele greu de rezolvat, cu care societățile vor mai avea încă multă vreme de luptat.

Comunicarea dintre media și guverne este unul dintre cele mai importante elemente în orice strategie de prevenire a cauzelor și strategiilor terorismului, principalul atentator la conservarea democrației. Media sunt cunoscute ca fiind forțe puternice ce intervin în confruntarea dintre terorism și guvernele democratice. Influența media asupra opiniei publice poate influența nu numai acțiunile guvernelor ci și grupurile implicate în actele teroriste. Din perspectiva teroriștilor, tratarea incidentelor produse de ei de către media este un element important ce contribuie la succesul acestora. În cazurile soldate cu luare de ostatici spre exemplu, media ar putea să reprezinte singurul mijloc prin care teroriștii știu cum decurg evenimentele și ce eforturi de recuperare a deținutilor se fac de către autorități. Guvernele pot folosi media pentru a mobiliza opinia intregii lumi împotriva grupului sau țării care comite actul terorist. Este clar că pentru terorism rolul media este critic. Se pune însă problema analizării acestui triplu raport în parte. Ce vor teroristii, ce vrea media și ce vor guvernele? Perspectivele din care fiecare dintre cei trei vede rolul media sunt radical diferite. Provocarea pentru guverne și comunitatea presei o reprezintă înțelegerea dinamicii intreprinderii teroriste și dezvoltarea unei opțiuni politice menită să servească guvernul, media și interesele sociale.

Ce vor teroriștii de la mass-media? Teroriștii au nevoie de publicitate, în general gratuită, pe care un astfel de grup nu și-ar putea-o permite altfel. Orice publicitate care însoțește un atac terorist alertează lumea că există o problemă care nu poate fi ignorată. Din perspectivă teroristă, un interviu needitat cu o figură majoră din lumea terorismului, difuzat pe un post de televiziune este o comoară inestimabilă. Este de amintit cazul din mai 1997, cand CNN a transmis un interviu cu recrutorul și finanțatorul teorist Osama Ben Laden. Pentru canalele de știri accesul la un material cu un terorist de asemnea notorietate este o poveste fierbinte, tratată de obicei ca atare.

Teroriștii caută cel puțin o înțelegere favorabilă a cauzei lor, dacă nu a actului comis în sine. Există mulți care poate nu sunt de acord cu acțiunile unei organizații teroriste, dar aderă la ideologia și scopurile ei. Autorii atentatelor cred că publicul trebuie ajutat să înțeleagă faptul că urmăresc o cauză dreaptă și că sunt nevoiți să folosească violența doar pentru ca acesta este singurul mijloc prin care pot învinge forțele inamice mult mai numeroase și puternice. Relațiile bune cu presa sunt astfel necesare și ele sunt de multe ori cultivate pe parcursul mai multor ani.

Organizațiile teroriste urmăresc de multe ori infiltrarea de personal simpatizant în structurile de conducere ale presei. De altfel în cazurile de luări de ostatici, teroriștii află prin intermediul media detalii în ceea ce privește identitatea, numărul și valoarea ostaticilor, cât și despre eforturile atât militare cât și politice care se fac de către guvern pentru rezolvarea crizei sau modul în care opinia publică percepe situația. Ei caută acea tratare a evenimentului de către media care să producă un deficit de imagine adversarilor. Ei vor ca media să amplifice panica, să răspândească frică, să cauzeze pierderi economice, precum și să determine populația să-și piardă încrederea în capacitatea guvernului de a-i proteja.

Ce vor liderii politici de la media? Guvernele caută înțelegerea, cooperarea, restrângerea si loialitatea media, în efortul lor de a limita răul pe care îl produce terorismul societăților și în acela de a-i prinde și pedepsi pe cei responsabili cu comiterea de atentate teroriste. Ele vor ca presa să acopere acțiunile lor și nu să se ocupe cu precădere de acțiunile teroriste.De asemenea urmăresc separarea, ruperea terorismului de media, pentru a le distruge ceea ce pentru ei reprezinta o platformă.

Reprezentanții guvernelor doresc ca media să-i prezinte pe teroriști drept criminali și să evite glorificarea lor de catre aceasta. În cazurile soldate cu luări de ostatici se dorește ca presa să ofere informații autorităților, atunci când reporterii au acces la locul răpirii. Ei caută ajutor în dispersarea tensiunii produse în rândul populației de atentatele teroriste si păstrarea calmului general. În timpul incidentelor ei încearcă să împiedice accesul teroriștilor la date din afară, pentru a nu știi ce eforturi se fac pentru rezolvarea crizei. Guvernele doresc ca media să nu prezinte nici un fel de indiciu referitor la planurile sau acțiunile antiteroriste ce se pregătesc, precum și ca după rezolvarea situației să nu dezvăluie detalii tehnice referitoare la tehnicile folosite și date confidențiale. Ei vor ca media să fie grijulie cu dezinformarea primită de la aliații teroriștilor. Anumite grupri au interesul de a dezinforma media, incluzând aici speculații spre exemplu despre cum un avion va fi deturnat sau cine va fi rsponsabil de acest lucru.

Membrii guvernelor doresc ca mass-media să-i informeze de fiecare dată când au informații că un act terorist este pe cale să se întâmple sau că indivizi izolați sunt implicați în acte de terorism.

Ce dorește media atunci cînd tratează incidentele teroriste? Jurnaliștii vor în general libertatea de a trata un eveniment fară restrângeri externe, fie că e vorba de sponsori, cei care furnizează publicitatea , editori sau guverne. Media dorește sa fie prima care prezintă povestea întotdeauna. „Știrile vechi nu sunt știri!” De asemnea acestea trebuie transmise cât mai repede și dramatic cu putință și dacă se poate și cu interviuri încorporate.

Majoritatea membrilor media își doresc să fie cât mai profesioniști și obiectivi cu putință și să nu dea crezare dezinformarilor, oricât de tentante și adevărate ar părea la prima vedere. Ei vor să își protejeze abilitatea de a opera cât mai sigur și liber cu putință în societate. Astfel își doresc protecție împotriva amenințărilor, hărțuirii sau al atacării lor în timpul operațiunilor dar și atunci cînd le este amenințată viața datorită tratării defavorabile a terorismului. Jurnaliștii doresc de asemenea sa protejeze dreptul societății de a știi și să joace un rol constructiv în rezolvarea situațiilor teroriste specifice.

3.3. Media în vizorul teroriștilor – cyberterorismul

Cyberterorismul este convergența terorismului cu spatiul cibernetic. Se înțelege prin el atacurile nelegale și amenințările contra computerelor, rețelelor și informațiilor înmagazinate în aceste sisteme, când sunt făcute cu intenția de intimidare ori dăunare a unui guvern ori a unei structuri sau organ, a personalului lor în vederea obținerii îndeplinirii revendicărilor pe care le fac.

Mai mult, pentru a califica un act ca fiind terorist, trebuie să fie caracterizat de violență împotriva persoanei sau proprietății care pot duce la moarte, daune cauzate de explozii, prăbușiri de avioane, contaminarea apelor sau severe pierderi economice. Atacurile contra unor infrastructuri sau sisteme pot fi calificate drept acte de terorism în funcție de impactul lor.

Cyberspațiul este în permanență sub asalt. Cyberspionii, hoții, sabotorii, hackerii, crackerii intră în sistemele computerizate, fură date personale, vând secrete , vandalizează site-urile de Internet, sabotează sisteme, contaminează cu viruși și viermi, fac tranzacții frauduloase, ș.a. Aceste atacuri sunt facilitate de creșterea posibilităților de folosire a sistemelor soft , a datelor de folosire care se află în site-urile răspândite pe web.

Atacurile cibernetice produc daune extreme. De exemplu, virusul “I love you”, s-a estimat că a produs pagube la 10 milioane de utilizatori. Unele atacuri au substrat politic sau social. Astfel în 1996, un hacker ce se asocia cu mișcarea Supremația Albilor a atacat providerul de Internet (ISP) din Massachusets, trimițând totodată mesaje rasiste. Hackerul a semnat atacul amenințând astfel:” Veți vedea adevăratul atac cibernetic. Vă promit.”

În 1998, un grup de hackeri spanioli a atacat Institutul de Comunicații Globale (IGC) provocând întreruperea ISP-ului și provocând daune persoanelor care nu-și mai puteau folosi e-mailul. Un alt exemplu este acțiunea unor gherile ale etnicilor tamili care au bombardat ambasada Sri Lankăi cu 800 de mesaje zilnic, timp de două săptămâni. Caracterizat de structurile informative ca fiind primul atac asupra sistemului informatic al unei țări, acesta conținea mesajul “Suntem tigrii negrii ai Internetului și vă vom întrerupe comunicațiile”.

În timpul conflictului din Kosovo, computerele NATO au fost atacate cu bombe mail de către hackeri care se opuneau bombardamentelor. Unii dintre acești atacatori erau chinezi și au reacționat când ambasada Chinei din Belgrad a fost lovită accidental de bombardamente. Unele atacuri sunt motivate de idei politice sau sociale sau pur și simplu de idei anarhiste cum sunt cele provocate de un grup numit Electrohippies. Însă până acum cyberterorismul nu a provocat daune comparabile cu cele ale terorismului clasic, dar în viitor trebuie acordată o atenție specială acestui fenomen. Pentru a înțelege potențialul amenințărilor cyberteroriste trebuie considerați doi factori: vulnerabilitatea țintelor și posibilii atacatori cu motivație și capacitate de a lansa atacuri informatice.

Multe din slăbiciunule sistemelor computerizate pot fi reparate dar nu eliminate. Chiar dacă tehnologia oferă o securitate bună, există posibilitatea folosirii unor intruși sau spioni. În opinia ministrului rus de interne Konstantin Machabeli compania națională ce deținea monopolul distribuției de gaz, Gazprom, a fost atacată de hackeri ce au colaborat cu o persoană din interior, și urmăreau prin intermediul unui “cal troian” să preia controlul asupra sistemului de control al companiei care este cea mai mare din lume, fiind cel mai mare furnizor pentru Europa vestică.

Dacă am vazut că sunt vulnerabile, analizand potențialul uman al organizațtiilor teroriste vom descoperi că pot exista teroriști ce au capacitatea intelectuală de a lansa astfel de atacuri, unii fiind plătiți în acest scop, dacă nu au o motivație legată de idealul organizației. Dar de cele mai multe ori atacurile teroriste în spațiul cibernetic urmăresc facilitarea unor acțiuni clasice. Astfel se pot obține informații secrete despre securitatea unor structuri, informații despre anumite tehnici secrete, despre amplasarea unor obiective. De asemenea prin tehnici de fraudare se pot obține bani pentru finanțarea unei acțiuni. Cu privire la natura atacurilor, am văzut că atacurile pot fi legate de acțiuni prin metode cibernetice: virusare, bruiajul mecanismelor electronice, dar există posibilitatea atacului fizic, distrugând suporturile fizice ale cyberspațiului.

3.4. Dezinformarea produsă de mass-media, un altfel de terorism?

În această lume hipermediatică în care trăim se vorbește din ce în ce mai mult despre dezinformare ca despre o problemă ce a pus stăpânire pe aproape toate domeniile de activitate și care cu greu mai poate fi controlată. Într-adevăr dezinformarea este o problemă la ordinea zilei, însă nu este specifică doar secolului XX. Acțiuni de dezinformare au avut loc în toate perioadele istorice cu scopul de a convinge și de a supune masele de oameni, cu scopul de a câștiga un război sau pentru a rezolva un conflict economic, politic, social sau de orice altă natură. Este necesar a înțelege geneza, mecanismele evoluției dezinformării, consecințele sale dezorganizatoare, paralizante, creatoare de confuzii și de derută și de a concepe strategiile, tactica și procedeele de contracarare a acestui fenomen extrem de nociv acum și în viitor. De asemenea este necesară precizarea că dezinformarea a fost o problemă a tuturor timpurilor, ea fiind prezentă în anumite regiuni ale lumii chiar înaintea apariției meseriei de jurnalist. Precizăm acest lucru deoarece, în secolul nostru, dezinformarea este cel mai adesea atribuită jurnaliștilor.

Înainte de a trece în revistă câteva din țările care au practicat dezinformarea în trecut și personalitățile care au câștigat și au păstrat puterea politică mințind și manipulând masele, este important a înțelege ce este, de fapt, dezinformarea. Dicționarul francez Larousse definește verbul „a dezinforma” în felul următor: „a difuza cu bună știință una sau mai multe informații false, dând o imagine deformată realității, în special prin intermediul mijloacelor și tehnicilor de informare în masă.” Această definiție evidențiază faptul că dezinformarea este intenționată întotdeauna și că ea este o problemă a secolului XX, deoarece în această perioadă istorică mijloacele mass-media s-au dezvoltat furtunos.

Lazăr Șăineanu susține că „a dezinforma” înseamnă „a informa greșit în mod intenționat, prin presă, radio și televiziune.” Într-o altă ediție a dicționarului Larousse, mai veche, din anul 1974, apare definiția dezinformării, încărcată de semnificații politice: „ignoranță în care e ținut publicul cu privire la o problemă extrem de gravă”. Dezinformare mai înseamnă și „o insuficiență de lămurire a opiniei publice asupra unor chestiuni importante.

Trebuie să deosebim dezinformarea care se referă exclusiv la procesul comunicațional, de acțiunile de care sînt produse de organizații teroriste, militare, paramilitare sau specializate, elemente componente ale unor strategii. Acțiunile presupun existența unor comanditari, a unor specialiști, a unor intermediari între aceștea și a unor relee. Dezinformarea poate să fie o componentă a propagandei. Din perspectiva consecinților sale sociale, dezinformarea se aseamănă cu un alt fenomen social, zvonul. Acesta din urmă, spre deosebire de dezinformare nu are un caracter deliberat și nu presupune în mod obligatoriu circulația unor informații false, ci doar dificil de verificat . Zvonul poate fi produs însă de o acțiune de dezinformare. Țintele dezinformării pot fi grupuri sau segmente ale societății , cît și indivizii, întotdeauna lideri, care pot influența decizional și acționa grupurile în care se află. Desfășurată prin mass –media, ea are cele mai eficiente rezultate în plan social. Efectele ei depind , pe de o parte, de caracteristicile țintelor, iar pe de altă parte de posibilitatea sau imposibilitatea de a verifica informațiile vehiculate.

Chambers Twentieth Century Dictionary publicat la Londra în 1972 definește imparțial dezinformarea ca „deliberate leakage of misleading information” („scurgere deliberată de informații care induc în eroare ”). Ea este considerată în prezent ca fiind un fel de mesaj mai mult sau mai puțin explicit, un fel de comunicare de un tip special între dezinformator și ținta sa. Poate lua forma unei declarații, a unui gest semnificativ sau a adoptării unei anumite atitudini. Dezinformatorul poate fi un inamic, un neutru cu anumită putere de influențare, un prieten cu convingeri șovăielnice sau orice persoană. Uneori omul este obligat să schimbe realitatea cu bune intenții care, de cele mai multe ori, nu pot fi mărturisite. Aici nu poate fi vorba de dezinformare în sensul real al cuvântului deoarece ea urmărește un scop respectabil, acela de a proteja un secret necesar. Pentru a se numi dezinformare, trebuie să existe alegerea deliberată, intenția de manipulare sau de exercitare a influenței. Mesajul falsificat nu este decât unealta cu care se caută ca un subiect selecționat să acționeze în sensul dorit. Se dezinformează mai puțin pentru a convinge, cît pentru a conduce către un țel care de regulă, este ascuns. Se acționează pentru a forța alegerea unei anumite direcții de către o persoană morală sau fizică fără însă a i se permite libera apreciere.

Dezinformarea este forma psihologică a subversiunii. Ea vizează destabilizarea unui stat sau a unei societăți, subminarea capacității sale de rezistență, fără a fi necesară punerea în acțiune a forțelor armate. Cele două forme de luptă, cea fizică și cea psihică, se completează reciproc.

Dezinformarea poate fi dictată de o necesitate, având în vedere amploarea mizei și pericolul unei confruntări deschise. Poate fi de asemenea o acțiune premeditată pentru a obține succesul cu minim de forțe deoarece dezinformatorul crede că influențarea cunoștințelor este mai puțin riscantă decât violența fizică. Dezinformarea poate deveni însă o obișnuință fatală pentru o societate care se vrea închisă, secretă și care astfel poate pierde pe nesimțite contactul cu realitatea (de exemplu Germania nazistă). Dezinformarea desfășurată permanent și sistematic constituie o redutabilă forță de distrugere.

Ea nu se rezumă numai la falsificare cunoștințelor, ci se dovedește a fi și o puternică pârghie de acționare psihologică, de conducere a indivizilor, de dirijare a opiniilor și ideilor, a stărilor sufletești și a comportamentelor umane. Nu există nici măcar un singur conflict politic, social, economic sau militar în istoria omenirii care să nu fi făcut apel la propagandă în mod deschis sau pe ascuns, la intoxicare sau la tentative de influențare a moralului și deciziilor adversarului prin înșelăciune, amăgire, diversiune sau intimidare.

În istorie, prima atestare a fenomenului dezinformării, este în cartea lui Sun Țî, Arta războiului, scrisă în urmă cu 2500 de ani. Sun Țî a trăit în China Regatelor luptătoare. De origine din regatul Ch’I, ar fi trecut în serviciul regelui din Wu, comandîndu-i armatele cu succes. Lucrarea care îi este atribuită, este cunoscută în Japonia încă din secolul VIII. La ora actuală, această carte este înscrisă în programa școlilor militare ruse, așa cum o atestă generalul Walters în memoriile sale intitulate Servicii secrete. Cartea Arta războiului prezintă geneza și modul în care a fost concepută, înțeleasă și practicată dezinformarea la începuturile ei.

Mult mai târziu, după înlăturarea absolutismului și proclamarea republicii în Anglia, 1649, sunt atestate acțiuni de dezinformare ale lui Oliver Cromwell (1599-1658). Acesta, atacat dur și frecvent de presă, a introdus o lege nouă contra gazetelor defăimătoare și a cărților cu conținut critic față de puterea politică. După restaurarea dinastiei Stuarților, în1660, Parlamentul a emis o lege prin care interzicea tipăriturile contra credinței creștine și a puterii politice. Aceste exemple sunt neînsemnate comparativ cu dezinformarea practicată de statele totalitare în timpul celor două războaie mondiale. În mediul sovietic, în anii ’20, dezinformarea desemna un arsenal de mijloace cunoscute sau oculte destinate influențării guvernelor străine, discreditării opozanților politici, în special emigranți, subminării încrederii între aliații ostili Uniunii Sovietice și falsificării aprecierilor adversarilor privind realitatea.

Sovieticii, deși au făcut din dezinformare un mijloc privilegiat de acțiune politică, ei nu dețin și exclusivitatea. Dezinformarea a fost o armă de luptă și pentru fasciști și naziști. Mussolini a preluat de la ruși metodele de dezinformare (atent studiate în prealabil) și le-a introdus în Italia unde s-au dovedit foarte utile. Surprinzătoare sunt și metodele de dezinformare prin presă în timpul regimului fascist. Mussolini nega în totalitate existența cenzurii în presă, deși prin metodele întreprinse obliga ziarele să susțină doar politica partidului. El spunea că „cea mai liberă presă din întreaga lume este cea italiană(…). Jurnalistul italian e liber pentru că servește o singură cauză, un singur regim.”

În Germania nazistă dezinformarea prin propagandă politică și manipulare a atins apogeul. Adolf Hitler era un geniu al propagandei. El începuse să practice această artă încă din 1919, când a fost angajat ca ofițer responsabil cu educația politică, în cadrul Regimentului I de pușcași din Bavaria. Ajuns la putere, el dezinforma prin discursuri înflăcărate, ocolind orice obstacol, atacuri violente la adresa guvernului republican, critici, insulte și proliferări de amenințări nemaiauzite. În cartea sa de căpătâi Mein Kampf , Hitler spunea că propaganda „trebuie să se adreseze maselor” și că ea „trebuie să se concentreze doar asupra câtorva puncte care să fie repetate la nesfârșit”. „Propaganda nu are nimic comun cu adevărul” mai scrie Hitler evidențiind aspectul eronat al propagandei politice. Astfel identifică dezinformarea prin propagandă cu minciuna.

Despre metodele de propagandă utilizate de naziști, scrie în 1939 sociologul german Serge Tchakhotine, în cartea Violul mulțimilor prin propaganda politică, carte imediat interzisă de autorități. El consideră că „mulțimea gândește din instinct. Făcând apel la impulsurile care vizează conservarea individului (impulsuri agresive, impulsuri alimentare), precum și la cele care asigură conservarea speciei (impulsul sexual, impulsul matern sau patern), propaganda nazistă creează o stare de oboseală mintală propice pentru dezinformare și supunerea voinței.”

Pe timpul celor două războaie mondiale nici francezii, englezii și americanii nu s-au lăsat până nu și-au pus la punct servicii specializate în dezinformare. Serviciile secrete britanice au folosit cu predilecție difuzarea informațiilor false, uneori cu concursul unor personalități de prim rang și interceptările radio. Britanicii au avut multe operațiuni de descurajare și de intoxicare, punând în joc o imaginație deosebit de bogată, care nu a dat niciodată greș. În Franța, încă din 1915, a fost creată în cadrul Marelui Cartier General, o unitate însărcinată cu pregătirea și răspândirea în Germania și Alsacia de informații false sau de ediții în întregime fabricate ale ziarelor locale germane (Hansi și Tonnelat, 1992). În perioada interbelică, serviciile secrete militare franceze s-au preocupat, cu precădere, de culegerea de informații și de contraspionaj.

Este evident că Puterea, din orice epocă și de pe orice meridian, a fost preocupată de controlarea comunicării, fie ea directă, mediată sau mediatică. Serviciile secrete și strămoșii lor mai puțin „instituționalizați” au menirea de a supraveghea sferele comunicării internaționale (de la trasul cu urechea până la deschiderea scrisorilor sau interceptarea convorbirilor telefonice).

Comunicarea mediatică și dezinformarea prin intermediul mass-media sunt foarte greu de controlat, deoarece mesajele ating publicuri diverse, în momente diferite ale vieții. Ele acționează asupra indivizilor în mod cumulativ și imprevizibil, ceea ce face ca efectele lor sa fie inegale și diferite de la caz la caz.

Înmulțirea cazurilor de dezinformare și avântul pe care-l încearcă acest fenomen în ultimii ani se datorează mai multor factori cum ar fi universalizarea surselor de cunoaștere, democrația, dezvoltarea explozivă a mijloacelor de informare în masă sau suprainformarea. Epoca contemporană este marcată de numeroase deschideri către informație. Individul își poate satisface dorința de a ști, beneficiind de o mai bună apropiere de surse, până de curând, puțin cunoscute. În țările occidentale toți cetățenii au posibilitatea să se informeze deoarece dispun de mijloace adecvate dar și datorită faptului că primesc o educație care îi pregătește să obțină o mare cantitate și varietate de cunoștințe. Adesea aflat în fața imensului val de informații, individul nu știe ce să aleagă și se lasă influențat de tendințele de masă.

Regimul democratic, regim ales și nu impus, dă posibilitate cetățeanului să-și hotărască viitorul și să joace un rol activ în viața social-politică. Obligația lui constă în a decide în mod individual; însă tot democrația este cea care dă posibilitate partidelor și liderilor politici să facă propagandă pentru influențarea maselor. Astfel individul este tentat să urmeze opiniile politice ale semenilor săi, opinii formate corect sau incorect, în urma propagandei. De asemenea democrația a oferit mijloacelor mass-media libertate totală de exprimare, favorizând dezinformarea. Cetățeanul nu mai trebuie să se zbată pentru a cunoaște noutățile care îi sunt „servite calde” de mass-media. Dacă vrea să-și formeze o opinie ar trebui să facă un efort de căutare și de triere a informațiilor, însă comoditatea practică a sistemului mass-media nu-l incită să depună acest efort.

Mijloacele de informare în masă permit nu numai influențarea unui număr mare de indivizi, ci și difuzarea unor știri proaspete din cele mai diferite domenii și arii geografice. Această rapiditate este un extraordinar mijloc de seducție a maselor. Totodată, rapiditatea plătește tribut superficialității în materie de control al surselor și ușurinței în aprecierile făcute asupra evenimentelor. În plus, ea produce creșterea considerabilă a numărului de informații fie și numai pentru a satisface cererile unui public devenit exigent, antrenând astfel riscul suprainformării. Publicul pare că a devenit sensibil la plăcerea simultană produsă de un anumit ritual al informării și caracterul surprinzător al știrii care i se transmite. Veridicitatea și importanța faptelor trec (cu unele excepții) pe plan secundar, în timp ce o anumită dramatizare a subiectului, oricare ar fi acesta, focalizează imediat atenția.

Combaterea terorismului

4.1. Concepția de combatere a terorismului

Din diverse motive, legate de însăși natura terorismului „instabil, clandestin relativ imprevizibil), democrațiile par slab dotate pentru a face față amenințării, la toate palierele acționale (poliție, forțe de securitate, justiție, putere politică, relații interstatale, diplomație sau organizații internaționle), deoarece fenomenul terorist crează tensiuni și antagonisme în cadrul instituțiilor democratice și tendințe de schimbare a celor mai importante principii ale funcționării democrației, începând cu cel al separării puterii și terminând cu cel al prezervării libertăților fundamentale.

Acțiunile teroriste s-au soldat, uneori, cu o întărire a poziției statului în dauna societății civile, așa cum s-a întâmplat în Italia, la începutul anilor 1980.

O analiză serioasă a antiterorimului trebuie să identifice decalajul posibil dintre ținta teoretică a antiterorismului – grupările și fracțiunile teroriste și efectele sale reale, cu repercursiuni în domeniul social. Mai concert, în primul caz trebuie subliniată necesitatea stabilirii unor limite acționale legale care să nu permită nici unui stat să devină agresor sau stindardul unei cruciade antiteroriste justificate sau nejustificate. Astfel, Irakul, țară vinovată de agresiunea contra Kuweit în 1991 și acuzată de sponsorizarea terorismului internațional, a suferit numeroase lovituri aeriene, acțiuni de represalii economice și politice pentru care S.U.A. nu a prezentat niciodată justificări clare sau probe materiale.

De asemenea, Libia a fost acuzată ani de-a rândul că sponsorizează terorismul, dar, de aici până la bombardarea capitalei, Tripoli, de către aviația americană sau interzicerea zborurilor civile libiene este o distanță apreciabilă.

În ceea ce privește efectele secundare ale măsurilor antitoreriste este absolut necesar să „plătim prețul democrației” deoarece orice compromis sau derapare spre măsuri indiscrimatorii de limitare a drepturilor și libertățolor fundamentale ale oamenilor vă duce la potențarea terorismului și la realizarea scopului ultim ale acestuia și anume, lichidarea democrației parlamentare în favoarea unui regim „ de mână forte”.

Eforturile de ținere sub control a terorismului pot fi clasificate în conformitate cu trei definiții:

1. Antiterorismul – cuprinde toate măsurile luate pentru a preveni apariția terorismului sau a unui anumit act terorist. Aceste măsuri presupun evaluarea pericolului, întărirea obiectivelor de apărat, protecția personală și siguranța acțiunilor.

2. Contraterorismul – este răspunsul la o acțiune teroristă care a avut loc. Cuprinde riposta tactică, investigarea crimei și structura de conducere a acțiunilor de urgență care dirijează riposta la o acțiune teroristă aflată în curs de desfășurare, cum este luarea de ostatici sau răpirea.

3. Combaterea (sau contracararea) terorismului – este un termen generic folosit pentru a descrie totalitatea măsurilor antiteroriste și contrateroriste. Acestea sunt reprezentate de acțiunile întreprinse de către guverne pentru a contracara pericolul, incluzând măsurile speciale inițiate de structurile militare, de organele de ordine și de profesioniștii pe linie de pază și protecție pentru reducerea probabilității unui atac împotriva unui anumit obiectiv. Asemenea măsuri mai cuprind și acțiunile întreprinse ca ripostă la un anumit eveniment, mergând de la folosirea unei echipe tactice într-o situație de luare de ostatici, până la bombardarea teritoriului unei țări care patronează o anumită acțiune sau un anumit grup.

Indivizii din infrastructura terorismului nu gândesc la fel ca majoritatea oamenilor. Teroriștii sunt atașați în mod fanatic de cauza lor și adesea, cred în mod cinstit că pentru atingerea scopurilor propuse sunt justificate orice metode și mijloace, inclusiv uciderea bătrânilor, a femeilor, a copiilor și chiar a noilor născuți.

Din aceste motive cei ce organizează lupta antiteroristă trebuie să învețe să gândească așa cum gândește un terorist. Aceste persoane trebuie să înțeleagă că teroristul dorește să ucidă oameni nevinovați, că el este pe deplin devotat cauzei sale și chiar acceptă să moară pentru „măreața cauză”. Organizatorul luptei trebuie să se transpună în mintea celor care amenință să cunoască tactica teroriștilor, modul cum au fost instruiți și schemele de acțiune ale acestora.

Trebuie să încercăm, așadar să fim cu un pas înainte de orice acțiune pe care adversarul ar putea să o planifice.

Majoritatea programelor guvernamentale elaborate în diverse țări pentru combaterea terorismului cuprind cel puțin patru obiective: prevenirea, descurajarea, reacția și previziunea.

Prevenirea – se realizează prin inițiative internaționale și prin diplomație. Toate țările ar trebui să fie de acord că terorismul este un fenomen antisocial extrem de nociv, și ar trebui să se unească pentru a-l combate. Acest lucru, însă, nu este posibil deoarece, ceea ce pentru unii înseamnă „terorist” pentru alții însemnă „luptător de libertate”.

Descurajarea – se realizează prin întărirea obiectivelor potențiale de a deveni țintă. Deși este imposibil să se asigure o intimidare totală prin protecția obiectivelor, acest efort trebuie continuat, mai ales atunci când este vorba de instalații cele mai expuse.

Reacția – la o acțiune teroristă este un element central al politicii oricărui guvern, atât în sfera organelor militare cât și a celor de ordine și securitate sau echipe de salvare a ostaticilor. Cele mai multe unități contrateroriste sunt: SAS-Serviciul Âaerian Special(Anglia), GSG-9 (Germania), Forțele Speciale Franceze.

Previziunea – sau prevenirea acțiunilor și evenimentele teroriste se realizează prin întărirea măsurilor informative și contrainformative. Multe țări au făcut progrese importante în activitatea de informații și contrainformații antiteroriste, o parte dintre acestea elaborând un sistem de schimb de date utile pentru combaterea terorismului.

Poziția oficială a majorității statelor civilizate privind terorismul și reacția la acțiunile teroriste sunt relativ apropiate, în teorie, după cum urmează:

– Orice guvern trebuie să se opună terorismului intern și internațional și să fie pregătit să acționeze în cooperare cu alte țări sau de unul singur atunci când este cazul, pentru a preveni sau reprima acțiunile teroriste.

– Autoritățile oricărui stat trebuie să considere că practica terorismului de către orice persoană sau grup este un potențial la adresa securității naționale și, în consecință se va opune terorismului uzând pentru acesta de toate mijloacele legale disponibile.

– Statele care practică terorismul sau îl sprijină activ vor suporta consecințele. Dacă există probe că un stat organizează sau intenționează să execute o acțiune teroristă, comunitate internațională va lua măsuri de protejare a cetățenilor, a priorităților și interesele acestora, indiferent de țară de proveniență.

– Guvernele tuturor țărilor nu vor teroriști nici o concesie. Nu se vor plăti răscumpărări, nu se vor elibera deținuți, nu se va schimba politica și nici nu va cădea de acord cu alte acțiuni care ar putea încuraja noi manifeste teroriste. În același timp, fiecare guvern va folosi toate mijloacele disponibile pentru a asigura recuperarea în siguranță a cetățenilor reținuți ca ostatici de către teroriști.

– Toate statele vor acționa într-o manieră hotărâtoare împotriva teroriștilor, fără a renunța la libertățile de bază și fără a pune în pericol principiile democratice, încurajând și alte guverne să adopte o poziție similară.

Există trei nivele de combatere a terorismului. Primul nivel este cel politic și diplomatic. Al doilea nivel abordează problema dintr-o perspectivă strategică și se referă la măsurile antiteroriste luate pentru a face față pericolului. Al treilea nivel este cel tactic și cuprinde antiteroriste cât și contrateroriste.

În toate aceste momente este foarte important ca atunci când se elaborează măsuri strategice și tactici de răspuns la acțiunile teroriste să fie evaluat riguros pericolul asupra forțelor proprii, să se cunoască tactica de bază folosită de teroriști și tendințele curente în aplicarea acestei tactici.

Terorismul este o problemă dinamică ce se transformă mereu. Pe măsură ce se schimbă grupurile și principalii combatanți apar mutații și în tactica și acțiunile de lucru ale teroriștilor.

4.2. Antiterorismul, esenta prevenirii terorismului

Acțiunea teroristă hotărâtă întreprinsă de un stat democratic presupune luarea de măsuri drastice și eficiente a facțiunilor teroriste, a conducătorilor acestora, a rețelelor de sprijin logistic, în paralel cu izolarea „operativilor” de masa de susținători activi sau pasivi din rândul populației.

În toate cazurile sau situațiile aceste măsuri trebuie să aibă un caracter strict temporar să împiedice desfășurarea în continuare a unei vieții politice sănătoase, liberal democratice. Totodată ele nu trebuie să afecteze participarea cetățenilor la viața publică, dezbaterile libere, dreptul la opinie, posibilitatea tuturor cetățenilor de a participa activ și deschis la reformele democratice practicate la orice palier social, inclusiv în domeniul legislativ. 47

Un astfel de demers antiterorist trebuie să-i convingă pe eventualii agresori că nu se va permite sub nici o formă ca ei să aibă vreun beneficiu direct sau indirect, rezultat dintr-o acțiune sau activitate extremist teroristă.

Pentru a fi eficient un astfel de demers antiterorist presupune coordonarea unitară și coerentă a două paliere acționale diferite, și nume: nivelul operativ care presupune acțiuni polițieniști și paramilitare de anvergură care să împiedice diseminarea violenței teroriste și să asigure destructurarea facțiunilor extremist teroriste active, iar pe de altă parte, lansarea unor mesaje politice clare, dublate de proiectarea unei campanii psihologice de anvergură, care să permită obținerea sprijinului popular în lupta contraterorismului, acesta reprezentând baza determinată a oricărui demers întreprins de nu guvern democratic.

După stabilirea măsurilor necesare și naturii demersului antiterorist la nivel de instituții fundamentale ale statului urmează analiza palierului operativ nivel la care acționează instituțiile naționale cu atribuții la această linie.

Măsurile antiteroriste operative includ strângerea de informații, analizarea vulnerabilității unor potențiale ținte teroriste și acțiunile preventive. În acest scop forțele antitero trebuie să țină cont de următoarele:

– Participarea la dezvoltarea și completarea unei bănci de date specializate la care să aibă acces toate instituțiile interesate sau specifice prin lege.

– Elaborarea de planuri generale și particulare – pe obiective – de protejareși asigurare antitero.

– Practica de controale, supravegheri, etc. în locurile cu vulnerabilitate crescută la atacurile teroriste. Analiza factorilor de risc, propunerea de soluții, etc.

– Cooperarea cu celelalte instituții însărcinate cu apărarea siguranței naționale, în vederea protejării personalului, potențial amenințat de teroriști.

Măsurile de prevenire a eventualelor atacuri teroriste pot fi vizibile deoarece ele au un rol descurajat asupra teroriștilor. Aceștia își pierd certitudinea că pot realiza „secvențele atacului”-supraveghere, planificare, executare, retragere.

Măsurile de protecție vizibile și agresive, componentă „la vedere” a forțelor de securitate, îi pot convinge pe eventualii agresori că ținta este bine protejată și nu au șanse de succes. Dacă teroriști nu sunt convinși că pot reuși, ei nu se vor lansa în acțiune.

Orice organizație teroristă tipică este puțin numeroasă dar structurată pe celule de acțiune independente sau semiindependente din punct de vedere operativ, preocupate obsesiv de securitatea lor. Din acest motiv teroriștii profesioniști își dezvoltă „acoperirii” sofisticate și sisteme complicate antidetecție și antiinfiltrare, fiind maieștrii în cameleonismul și în „scufundarea” lor în mediul urban sau suburban.

Capacitatea logistică tot mai puternică le permite să-și schimbe radical rapid bazele de acțiune dintr-un oraș într-altul , dintr-o regiune în alta, sau dintr-o țară în alta la cel mai neânsemnat semnal de pericol.

În acest context este normal ca poliția să reprezinte o „agenție de informații” importantă în prevenirea și combaterea terorismului deoarece ea este prezentată, prin natura atribuțiilor, pe străzii, în cartierele și localurile rău famate sau în zonele rezidențiale, în apropierea școlilor cluburilor, băncilor penetrând, practic, toate compartimentele viții sociale.

În ceea ce privește colaborarea internațională există deja structuri specializate după cum urmează48.

INTERPOL – este organizația internațională în domeniul aplicării legislației creată în 1923, în prezent având circa 150 de state membre. Aceasta asigură transmiterea de informații vitale solicitate de autoritățile cu competență în aplicarea (impunerea) legislației din întreaga lume. Ulterior, eforturile Interpolului s-au concretizat în acordul statelor membre de formare a unei unități speciale în cadrul Interpolului care să se ocupe cu informațiile privind activitatea teroristă, să analizeze și să evalueze datele disponibile conexate grupurilor teroriste. Această unitate antiteroristă cu localizarea la centrul de comandă al Interpolului din Franța a devenit operațională în 1986 și este condusă de către un agent FBI desemnat de secretarul general al Interpolului.

Grupul TREVI – (Terorism, Radicalism, Extremism, Violență Internațională) – a fost desemnat în 1976 la Luxemburg. Din 1986 SUA activ ca observator, la ședințele trimestriale TREVI privind măsurile specifice combaterii terorismului prin cooperare și inițiere conjugată la nivel internațional.

Grupul de lucru Quantico (QWG) – a luat ființă în 1979 din inițiativa FBI din Quantico (Statul Virginia). Tematica întâlnirilor cuprinde o problematică variată privind terorismul, coordonarea investigațiilor și schimbul de informații precum și elaborarea de documentare asupra fenomenului terorist și respectiv, asupra măsurilor antiteroriste.

Grupul de Lucru Italo – American (IAWG) – în cadrul acestuia funcționează subgrupul pentru terorism ale cărui întâlniri au loc anual și alternativ între Washington și Roma, finalizându-se în înțelegerile formale și inițiative pentru anul care urmează.

Asociatia Internationala a Șefilor de Politie (IAPC) – IACP are în ultimii ani, rol de conducător în lupta împotriva terorismului internațional.

STUDIU DE CAZ

5. 11 septembrie 2001 și mass-media

„Dacă cererile nu ne vor fi satisfăcute, data viitoare vom lovi mai precis, iar World Trade Center va continua să fie una dintre țintele noastre în Statele Unite.”

Nidal Ayyad, militant islamist, februarie 1993

5.1. Originea atentatelor de la 11 septembrie 2001: producțiile islamiste

Evenimentele din septembrie 2001 nu pot fi pe deplin înțelese doar printr-o analiză tehnică. Originea lor este îndepărtată – crearea Arabiei Saudite și legitimarea familiei domnitoare saudite printr-o interpretare sectară a islamului – wahhabism sau sprijinul acordat de americani și saudiți combatanțolor musulmani (printre care și Bin Laden) contra trupelor sovietice.

Islamismul a evoluat într-adevăr de la revoluția șiită din Iran până astăzi: marile mișcări islamiste sunt pe cale de integrare și normalizare) de exemplu în Turcia, Iran sau Egipt). Dimpotrivă, mișcările transnaționale sunite (ale căror organozații gravitează în jurul lui Ben Laden) sunt în continuă creștere în privința capacității de mobilizare, chiar dacă programul lor sau fundamentul doctrinar este destul de sărac. Această radicalizare pare să aibă mai degrabă loc în vremuri de război sau în state „slăbite”, a căror existență este pusă sub semnul întrebării, precum Afganistanul sau Pakistanul.

„Islamul vagabond”, cum a fost numită diaspora împrăștiată prin lume și mai ales în Europa. Este rețeaua comunitară transnațională, în care proliferează fundamentalismul. Atentatele din New York arată ca astăzi grupările teroriste sunt răspândite în mai multe țări, folosindu-se de populațiile emigrate sau de diaspore, în general liniștite, ca de o „plapumă protectoare”, cu toate beneficiile oferite acesteia de către democrațiile vestice.

Fundamentalismul este divizat în două curente, care au încercat de câteva ori să se apropie în ultimii ani, tocmai datorită lui Ben Laden. Acestea sunt frații musulmani (inspirați doctrinar de gânditorul arab Sayed Qtob) și salafismul „strămoșii noștrii” (care pretinde că revine la o lectură ultrariguroasă, puritană, a Islamului).

În anii ’80-’90, a avut loc într-adevăr ascensiunea grupărilor islamice cu motivație mai degrabă religioasă și protestatară, decât politică. Majoritatea societăților musulmane s-au reislamizat în acest deceniu. Acțiunile statale s-au tradus adesea prin creșterea influenței anumitor grupuri religioase organizate, în dauna unei religiozități mai spontane și populare. Asociația „Ulema”-urilor algeriene a cauționat moral statul algerian, întărindu-se și ea în același timp. Țările arabe, până atunci mai degrabă laice, cu excepția Algeriei, Egiptului și Turciei, n-au laicizat societățile lor, ci dimpotrivă, au încercat să recupereze sfera religioasă în propriul avantaj. În Algeria sau în Egipt, slăbirea statelor a favorizat ascensiunea formelor religioase radicale. Tendințele spre elaborarea unei societăți islamice au înlocuit puțin câte puțin aspirațiile de formare a unor state națiuni raționale și moderne.

5.2. 11 septembrie, mediatizare și consecințe

Evenimentele care au avut loc pe 11 septembrie 2001 în Statele Unite au făcut obiectul unei uriașe desfășurări mediatice. Din acest punct de vedere, al ecolului mediatic, autorii crimelor au obținut cel mai mare succes din istoria terorismului. Cu o investiție de câteva mii de dolari (500 000?), aceste atentate au dus la cheltuirea mai multor miliarde pentru prezentarea lor în presă. O asemenea publicitate, după părerea lui Marret, cu efecte desigur negative în democrațiile reprezentative din America de Nord și Europa, va face noi prozeliți în rândul elementelor fundamentaliste din comunitățile musulmane, în întrega lume. Paradoxul este acela că, deși presa, analiștii și opinia publică vorbesc despre Al-Qaida ca despre o organizație constituită formal și organizată ca atare, iar despre Ben Laden ce despre șeful său. Nu există deocamdată dovezi că ea nu este altceva decât o vagă structură informală.

Întrebat cu privire la 11 septembrie de Giovanna Borradori, filozoful Jurgen Habermas descrie evenimentul în cuvinte vii, făcând apel la imaginea unor avioane pline de pasageri și încarcate cu combustibil care devin proiectile vii. Dar șocul acestui eveniment constă, după parerea lui, în special în noutatea și în surpriza pe care o provoacă: teroriștii sinucigași nu pot fi trași la răspundere, obiectivul distrus are o deosebită putere simbolică și întreaga lume este martorul direct al acestei atrocități prin intermediul media. Pentru Statele Unite este vorba de o palmă uriașă și neașteptată, iar faptul că sursa ei nu poate fi identificată și că în cazul unei identificări, aceasta nu vizează un stat căruia să i se poată declara razboi a dat naștere unor reacții exagerate atât în rândul cetățenilor al caror naționalism virulent se pronunță în varii moduri, cât și la nivelul statului care declară razboi terorismului în general fără a putea prin aceasta identifica vreun dușman precis.

Întrebat de aceași autoare, filozoful Jaques Derrida pe de altă parte, adopta o poziție mai putin echidistantă, poziție încă prezentă în opinia publică franceză. Este vorba despre ideea ca Statele Unite sunt cele care au creat cadrul în care un eveniment precum 11 septembrie se înscrie, dând dovadă prin aceasta de o paradoxală predispoziție către o auto-imunitate sinucigașă. Eveniment major, atât prin gravitatea lui cât și prin panica pe care a produs-o, inserând tot prin intermediul mass-media în conștiinta cetățenilor americani convingerea că ce e mai rău urmeaza abia să vina, 11 septembrie a încetat să mai fie o simplă dată, devenind numele celei mai îngrozitoare spaime a oricui, spaima de un necunoscut agresiv care poate lovi oricând și nu poate fi prevenit. Această spaimă poate fi înscrisă sub numele de teroare, o tensiune permanentă vizând viitorul incert și este efectul dorit al oricărui act terorist, desfășurat împotriva unei forțe în fața căreia nu are nici o șansă și pe care o destabilizează inserând teroarea în inima populației civile.

Atentatul de la World Trade Center ne aduce aminte că una dintre principalele scopuri ale terorismului este căutarea de noi ținte, din ce în ce mai simbolice, la fel ca și căutarea de noi metode de atac. Trebuie însă să înțelegem ce înseamnă această noutate, deoarece orice grupare teroristă păstrează în rezervă mai multe planuri de acțiune în așteptare. Se pare că Al-Qaeda ar fi fixat în ultimii ani peste 150 de ținte în diverse locuri ale lumii. Trebuie să reamintim că WTC însuși mai fusese lovit în 1993 și că, în anii ’80 FBI găsise documente ce indicau deja intenția grupărilor islamiste de a distruge aceste imobile. De asemenea, grupările de extremă dreapta americane preconizaseră în mod public, la sfârșitul anilor ’90, folosirea antraxului.

Cu siguranță, una dintre marile întrebări care se pun la începutul secolului XXI este aceea de ce nu au putut fi prevenite atacurile de la 11 septembrie 2001. Există multe declarații oficiale în legătură cu acest eveniment, care nu se potrivesc cu faptele cunoscute, care se contrazic între ele, fapt care ne duce cu gândul la manipulare și mușamalizare. Lămuririle care vin de la Washington, clarifică foarte puțin aceste mistere.

Ziarele din toată țara au cerut investigarea „minciunilor lui Bush” în legătură cu motivele invadării Irakului. Mulți oameni au fost de acord cu ideea unui război împotriva unei țări arabe dintr-un loc îndepărtat, în special după ceea ce s-a întâmplat pe 11 septembrie. Acest lucru a venit ca o reacție viscerală, instinctuală, de răzbunare. Sunt foarte puțini aceia care susțin ideea unei complicități a administrației americane împotriva propriilor cetățeni. Această criză i-a servit administrației americane ca pretext pentru un razboi fară sfârșit, împotriva unor țări potențial nevinovate. A reprezentat de asemenea un pretext pentru investirea de bani în noi tehnologi militare și crearea de constrângeri ce afectează întreaga populație americană.

Iată care este povestea oficială, prezentată de toată presa americană, după părerea multora victimă a dezinformării. În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, patru avioane de pasageri americane au fost deturnate de către nouăsprezece teroriști arabi, înarmați cu cuttere. Piloții din rândul acestor teroriști au preluat controlul asupra avioanelor și le-au schimbat cursul spre ținte din New York și Washington D.C. Două dintre avioane au fost prăbușite intenționat în turnurile gemene de la World Trade Center, cauzând explozii, care au topit structurile de oțel, ceea ce a dus la prăbușirea completă a clădirilor. Un al treilea avion a fost prăbușit în Pentagon. Pasagerii celui de-al patrulea avion s-au revoltat împotriva atacatorilor și au cauzat prăbușirea avionului în Pennsylvania. Acesta a fost un atac planificat și subvenționat de Ossama Ben Laden, cunoscut drept liderul de la Al- Qaida. Oamenii au acceptat în general această versiune ca pe cea adevărată.

Sunt, potrivit cercetărilot ulterioare și întrebări care nu își găsesc răspuns. Doctorul în filozofie Walter E. Davis afirmă că există surse care conțin informații detaliate și analize ce ne duc cu gândul dincolo de fapte, așa cum le știm. Există dovezi că serviciile de securitate americane știau de dinainte că există un plan de atac asupra unor obiective majore din S.U.A și faptul că avioane comerciale vor fi folosite pe post de bombe. De asemenea știau și data aproximativă a atentatelor, dar și-au anulat investigațiile în acest sens. De asemenea și serviciile de informații din țările occidentale bănuiau că vor avea astfel de atacuri pe teritoriul Statelor Unite încă din 1995. Planul era cunoscut sub numele de „proiectul Bojinca”. Toate acestea erau cunoscute atât de FBI cât și de CIA și erau descrise în documentele procesului din New York al lui Ramzi Yousef și Abdul Murad, acuzați de implicare în atentatul cu bombe de la World Trade Center din 1993. Cu șapte sau opt săptămâni înainte de 11 septembrie, toate structurile de securitate americane au fost avertizate de iminența atacurilor.

De asemenea, în 1997, state precum Rusia, Franța, Israel, Filipine și Egipt, au avertizat S.U.A. de posibilitatea atacurilor. De asemenea avertismente au venit și din partea media. CBS a dezvăluit că într-o ședință cu securitatea din 6 august 2001, președintele Bush a fost avertizat că Ben Laden s-ar putea să plănuiască deturnarea unor avioane americane, însă nu a acționat în nici un fel în acest sens.

Davis susține ca există dovezi clare că în dimineața zilei de 11 septembrie, toate avioanele US Air Force, au fost reținute la sol din motive necunoscute. Baza aeriană Andrews este o uriașă instalație militară aflată la o distanță de aproximativ 10 mile de Pentagon. Pe 11 septembrie erau acolo două escadrile întregi de avioane de vânătoare a căror misiune era protejarea Washingtonului. Nici măcar unul din aceste avioane nu a decolat de la sol…

Presa scrisă americană a tratat evenimentele din septembrie 2001 ca pe ceva extrem de șocant și dezgustător. Din momentul în care primul avion s-a prăbușit în WTC la ora 836, americanii au știut că lumea se schimbase. Atacurile din 11 septembrie au fost prima agresiune majoră de pe teritoriul Statelor Unite, în ultimii 60 de ani și relatările ziarelor despre efectul lor au cuprins fiecare latură a societății.

Aceste atacuri au reprezentat subiectul principal pentru presa din întreaga lume. Situl NewspaperARCHIVE.com, cea mai mare bază de ziare online, a strâns o arhivă gratuită ce conține mii de articole originale referitoare la aceste atacuri. Ea cuprinde atat informații atât despre construcția WTC, cât și despre distrugerea sa.

Atentatele din 11 septembrie au reprezentat o noutate în ceea ce privește numărul de victime: peste cinci mii de morți instantaneu și alte zeci de mii datorită efectelor panicii (sinucideri, crize cardiace, supradoze accidentale de medicamente, asasinate asupra persoanelor asimilate teroriștilor din punct de vedere etnic, ș.a.) sau recesiunea economică produsă ( în particular în țările în curs de dezvoltare o scădere economică înseamnă într-adevăr accentuarea malnutriției sau probleme pentru finanțarea dezvoltării).

În rest, aceste acțiuni nu au fost altceva decât ceva nou realizat din lucruri vechi. Pilotarea avioanelor de către teroriști nu este o premieră. În anii ’80 un Beoing 747 deturnat în Orientul Apropiat a fost pilotat de un terorist. La fel, au mai existat deturnări făcute doar cu ajutorul unor săbii, așa cum este cazul celor practicate de Armata Roșie Japoneză în anii ’70.

Tactica unei operațiuni Al-Qaeda este hotărâtă în mod autonom, de către cei care operează în acel loc, fiind în același timp dirijată de cineva din conducerea organizației. Potrivit mărturiilor celor arestați după atentatele din 1993 contra World Trade Center sau ambasadei americane din Nairobi, se pare că în unele cazuri, existase o veritabilă diviziune a muncii: supravegherea și colectarea informațiilor despre țintele alese (caracteristici, număr de persoane, pază); valorificarea acestora de către cel care asigura direcția celulei (în cazul 11 septembrie se pare că acesta ar fi fost Mohamed Atta) care concepea modalitățile precise de acțiune; faza operațională (transportarea de arme sau explozibili la locul acțiunii și executarea propriuzisă a atentatului).

A fost nevoiede o planificare operațională îndelungată, deci o perioadă de pregătire relativ lungă. Acest lucru este dovedit de analiza statistică a atentatelor atribuite în general organizației Al Qaida.

Filozoful francez  Andre Glucksmann crede că evenimentele tragice din 11 septembrie 2001 ne-au obligat să înțelegem că suntem cu toții niște potențiale jertfe. În acel măcel fără egal în istoria lumii și-au pierdut viața persoane de diferite naționalități, iar singura lor vină a fost aceea că erau oameni pașnici într-o societate cu adevărat liberă. Cu alte cuvinte terorismul a devenit un pericol la nivel mondial și ne amenință pe toți, indiferent de naționalitate și credință. Evenimentele din 11 septembrie pot fi considerate drept un semnal al declanșării unui nou război mondial. Teroriștii din zilele noastre au înțeles că pot omorî zeci, sute, mii sau chiar zeci de mii de oameni – cifre impresionante pe care le găsiți în statisticile oricărui război.

Glucksmann compară terorismul din zilele noastre cu ciuma descrisă de Tucidide în Istoria războiului Peloponeziac. Ciuma a transformat Atena într-un pustiu presărat de cadavre, dar ciuma mai însemnă la autorul grec și o boală a spiritului, a sufletului. O ciumă "intelectuală" a zilelor noastre poate fi numită alianța ciudată și nefirească îndreptată împotriva americanilor cu scopul de a-i vedea înfrânți. Sau o alianță cu Putin, cel care practică în Cecenia o teroare la nivel de stat. La fel și alianța cu conducătorii actuali ai Chinei, care au cotropit Tibetul. Toate aceste alianțe sunt murdare și degradante. Există două mari modele literare ale ciumei care definesc în mod simbolic o anume patologie. Un model de ciumă este descris de Albert Camus. Altul, descris de Tucidide și Lucrețiu, este modelul care poate fi privit ca o epidemie universală.  Terorismul din zilele noastre are tocmai această forță distructivă îngrozitoare, pentru că nu este "declanșat" de un război sau altul și nici nu este "alimentat" de anumite conflicte. Cel mai periculos în această situație este să cazi pradă panicii sau să negi că acest pericol ucigător există cu adevărat și că el nu poate fi circumscris între frontierele unei anumite țări. În esență este vorba despre o luptă între civilizație și teroare. Dacă nu vom reuși să stopăm invazia acestei ciume, noi toți, bogați și săraci, vom fi distruși în cele din urmă. Cu terorismul trebuie să luptăm pe toate fronturile: atât în plan economic, militar, cât și ideologic. Mai ales trebuie să înțelegem că e obligatoriu să combatem terorismul în plan ideologic, pentru că acolo se ascund rădăcinile lui. În balanța acestei confruntări rezidă chiar viitorul nostru, viitorul societății libere și al omenirii în general.

5.3. Consecințe ale atentatului sin 11 septembrie. Rolul mass-media in rezolvarea conflictului din Afganistan

Confruntați cu o lume necunoscută, în care au descoperit ostilitatea, americanii încearcă să găsească răspunsuri la întrebările majore, neliniștitoare pe care și le pun, în presă, în cărți, pe Internet sau la școală. Talibani, Afghanistan, Pakistan, Ben Laden, reprezintă țări și nume de care până acum nu auziseră, dar care au devenit în prezent subiecte principale în conversații. Președintele George W. Bush a fost primul care a trebuit să se pună la punct cu aceste noțiuni, știut fiind că, în timpul campaniei electorale, el credea că talibanii sunt un grup rock, iar numele președintelui Pakistanului îi era complet necunoscut. În prezent însă, vânzările de cărți despre Afghanistan și harți ale acestei țări au crescut notabil. Profesorii sunt puși și ei, uneori, în dificultate de întrebările copiilor, văzându-se obligați să se documenteze asupra acestui subiect pentru a le putea răspunde. “Aceste evenimente i-au trezit pe oameni”, a declarat Robert Goldman, profesor de drept internațional la American University din Washington. “Este clar că acest lucru a schimbat percepția americanilor despre o parte a lumii pe care până acum au ignorat-o, schimbându-le maniera de a judeca unele probleme internaționale”, a adăugat el.

Atentatul de 11 septembrie a însemnat debutul unei noi etape în evoluția relațiilor internaționale, etapă cunoscută sub denumirea de „Războiul împotriva terorismului” sau „Cruciada împotriva terorismului”. Încă din momentul impactului primei aeronave cu clădirea nordică a World Trade Center presa americană și cea internațională a relatat cu lux de amănunte desfășurarea evenimentelor. Ambii protagoniști ai încleștării (SUA și forțele talibane) au încercat să sensibilizeze opinia publică prin prezentarea adversarului ca fiind principalul vinovat de violența excesivă ce caracterizează conflictul. Ambii pozează în victime, ambii cheamă la formarea de alianțe pentru lupta împotriva dușmanului și nu în ultimul rând ambii doresc să le fie recunoscută și acceptată justețea și legitimitatea propriilor acțiuni.

Cum se produc aceste informări ale maselor, cum se pun în practică aceste strategii de luptă? Bineînțeles, prin intermediul mijloacelor de informare, prin presa scrisă (cotidiene, publicații de specialitate ), prin intermediul audio-vizualului (reportaje televizate, interviuri acordate de cei direct implicați precum și opinii culese din rândul cetățenilor de rând) etc.

În vederea evidențierii pericolului pe care regimul taliban îl reprezintă atât pentru SUA cât și pentru întreaga lume occidentală s-a purtat o puternică campanie de defăimare a regimului taliban și a rețelei de terorism condusă de Oussama bin Laden prin înfățișarea de imagini pline de cruzime (execuții publice, torturi,), precum și prin evidențierea caracterului terorist al grupărilor ce își desfășoară activitatea sub îndrumarea și finanțarea regimului de la Kabul. De asemenea, reluarea în mod repetat a imaginii impactului celor două avioane cu turnurile World Trade Center a întărit în conștiința opiniei publice necesitatea luării unor masuri urgente pentru pedepsirea vinovaților.

Difuzarea pe principalele canale de știri a informațiilor cu privire la malițiozitatea personajului negativ central, Oussama bin Laden, ca de exemplu satisfacția sugerată de caseta video în care își exprimă mulțumirea și totodată uimirea față de urmările atentatului care au depășit și cele mai optimiste așteptări ale teroristului, se dorește a fi un motiv în plus de coagulare a opiniei publice internaționale în jurul ideii de justificare a răspunsului militar american și totodată o invitație adresată comunității internaționale de a se alătura efortului de stopare a fenomenului terorist.

SUA poartă acest război al informației pe mai multe nivele încercând mobilizarea mai multor categorii de consumatori de informație. Prin reliefarea atrocităților de care se fac vinovați reprezentanții regimului de la Kabul se are în vedere sensibilizarea militanților pentru drepturile omului, iar prin acordarea unui larg spațiu distrugerii statuilor budiste se urmărește compromiterea talibanilor în ochii iubitorilor de frumos prin evidențierea disprețului pe care aceștia îl manifestă față de artă și de spiritualitate.

Intervenția în Afghanistan se dorea a fi o acțiune desfășurată în numele democrației și libertății. Cum motivează protagoniștii ei aceasta? Prin acuzarea talibanilor de aplicarea unor tratamente inumane propriilor cetățeni, prin reliefarea terorii în care trăiesc afghanii (milițiile care patrulează în orașe, oameni bătuți în plină stradă, repetarea obsedantă a femeilor cu văl), prin blamarea interzicerii accesului publicului afghan la informație etc.

Dar ce face SUA pentru protejarea imaginii sale atât în relația cu proprii cetățeni cât și în relația cu comunitatea internațională, în special cu lumea musulmană? Bastion al democrației și al libertății individuale America și-a creat imaginea unui spațiu în care valorile umane stau la loc de cinste și unde fiecare cetățean are datoria de a apăra aceste valori. Atentatele de la 11 septembrie au reprezentat un afront adus valorilor susmenționate atrăgând după sine inevitabilitatea unui răspuns pe măsură din partea autorităților americane. Totuși, având experiența unor intervenții militare anterioare, costisitoare și eșuate din anumite puncte de vedere, oficialii americani au dorit obținerea sprijinului popular în vederea declanșării unui conflict armat în Afghanistan. Astfel, prin declarații motivatoare, menite a susține hotărârea administrației americane de a-i pedepsi pe vinovații atentatului, președintele Bush a recurs la amenințări nu numai în ceea ce-i privește pe talibani, ci și alte rețele teroriste care amenință securitatea SUA. Războiul din Afghanistan reprezintă începutul războiului împotriva terorismului, a declarat, pe 27 ianuarie, președintele american, George W. Bush, citat de Mediafax. "Exista si alți teroriști care amenința America și pe prietenii noștri și există și alte națiuni care îi susțin", a avertizat Bush, prezent la Fort Campbell pentru a-i saluta pe militarii forțelor speciale aeropurtate americane. "Națiunea noastră nu va fi niciodată în siguranță atât timp cât amenințările nu vor fi eliminate din întreaga lume, chiar dacă aceasta va dura ani. Vom lupta contra acestui rău și vom învinge", a precizat Bush.

Roadele acestor luări de poziție nu au întârziat să apară. Astfel, majoritatea zdrobitoare a americanilor a susținut loviturile aeriene americano-britanice în Afghanistan, chiar dacă mulți dintre ei au considerat că acesta ar putea fi începutul unui război de lungă durată, atestă rezultatele unui sondaj de opinie. Potrivit acestui sondaj comandat de cotidianul “Washington Post” și “ABC News”, 94% din persoanele interogate au susțiut atacurile și maniera în care președintele George W. Bush a tratat criza. Opt americani din zece au susținut trimiterea de trupe în Afghanistan pentru a-l ucide sau captura pe Ossama Ben Laden. Peste 80% din cetățenii SUA se așteaptau ca aceste atacuri să fie doar începutul unui lung război, jumătate din aceștia considerând că această operațiune a făcut să crească riscurile unor noi acțiuni teroriste în SUA.

Conștienți că spiritul izolaționalist ce a caracterizat politica SUA în anii ce au urmat primului război mondial nu s-a stins încă definitiv, administrația de la Casa Albă a încercat o cosmetizare a conflictului evitând oglindirea încleștării dintre cei doi actori ca pe una având caracteristicile unui război împotriva unei alte națiuni, în speță Afghanistanul. Pentru aceasta, în paralel cu bombardamentele asupra taberelor de antrenament ale teroriștilor Al-Qaeda atât organismele internaționale cât și trupele dislocate în zonă au oferit asistență umanitară populației civile. Astfel, s-au parașutat alimente, s-au pus bazele a ceea ce s-a vrut a fi un viitor regim democratic iar sub egida ONU s-au înființat și susținut financiar tabere de refugiați.

În vederea desfășurării operațiunilor din Afghanistan SUA, având alături pe deja tradiționalul aliat britanic, SUA a informat, a cerut și a obținut sprijinul unei mari părți a comunității internaționale. Astfel, președintele american George W. Bush a avertizat Uniunea Europeană despre atacul american în Afghanistan prin intermediul lui Javier Solana, reprezentantul UE pentru politica externă. Acesta a transmis mesajul guvernului belgian, țara care asigură președinția rotativă a UE ; Italia se află “de partea SUA”, ca și de partea tuturor celor care luptă împotriva terorismului, a reafirmat premierul italian Silvio Berlusconi, adăugând că țara sa se află în stare de alertă și a fost constituită o celula de criză, formată din înalți funcționari ai Ministerului Apărării, de Interne și de Externe ; Germania “susține fără rețineri atacul american împotriva obiectivelor teroriștilor din Afghanistan”, a declarat cancelarul Gerhard Schroeder, precizând, totodată, că “președintele american George W. Bush l-a informat prin telefon, duminică, despre iminența unui atac”; Președintele rus Vladimir Putin a fost prevenit de omologul său american, George W. Bush, despre lansarea operațiunii militare antiteroriste în Afghanistan, cu 30 de minute înainte de declanșarea acesteia. Liderul de la Kremlin i-a convocat pe ministrul apărării, Serghei Ivanov, pe șeful Statului Major, Anatoli Kvasnin, și seful serviciilor de securitate, Nikolai Patruscev, ca urmare a intervenției miliare a SUA în Afghanistan ; Președintele francez Jacques Chirac a anunțat duminică seara, într-un discurs televizat, că “forțele franceze vor participa la operațiunile militare declanșate de SUA împotriva regimului taliban de la Kabul care susține teroriștii” ; Israelul a fost informat de iminenta unui atac american asupra Afghanistanului duminică seara cu o oră înainte, ministrul de externe al acestei țări, Shimon Peres, declarând la scurt timp după declanșarea acțiunii că țara sa susține “curajoasa decizie a președintelui George W. Bush”.

Cu unele dificultăți SUA s-a bucurat și de sprijinul unor țări de orientare islamică. Astfel, președintele pakistanez Pervez Musharraf a reafirmat sprijinul său pentru campania militară americană în Afghanistan “oricât va dura aceasta”, declarând totodată că țara sa va coopera cu Statele Unite pentru prinderea și judecarea autorilor și instigatorilor atentatelor petrecute în America.

Sprijinul acordat poporului afghan în vederea sublinierii caracterului pur antiterorist al operațiunii a fost sugerat, cum am menționat anterior, și de implicarea ONU în acordarea de ajutor refugiaților. Înaltul Comisariat pentru Refugiați (HCR) a lansat la Geneva un apel pentru colectarea unui fond de 252 milioane de dolari pentru a se putea face față “situației de urgență din Afghanistan și din țările vecine”. Planul de urgență prezentat donatorilor a prevăzut construirea și întreținerea taberelor de refugiați, livrarea a peste 80.000 de corturi și a mai multor tone de materiale, între care sute de mii de truse de igienă personală. Acesta a fost cel mai important plan de urgență prezentat de la criza din Kosovo din 1999, când sute de mii de locuitori ai acestei provincii au părăsit zona de conflict. Criza din Afganistan s-a anunțat a fi încă de la început cu mult mai gravă decât cea precedentă, HCR estimând că numărul refugiaților putea ajunge la 1,5 milioane. Națiunile Unite au avut în vedere, în elaborarea planului, faptul că în Pakistan se vor refugia aproximativ un milion de afghani, 400.000 în Iran, 50.000 în Tadjikistan și alte 50.000 în Turkmenistan. De asemenea, Programul Alimentar Mondial (PAM) a anunțat inițierea unui pod aerian între Italia și Pakistan, două avioane plecând de la Brindisi cu o încărcătură de 50 de tone de biscuiți energizanți, destinați refugiaților de la Quetta. Alte avioane cu alimente au fost trimise către Iran și Turkmenistan, țări unde se află un mare număr de refugiați. ONU s-a implicat direct și în campania împotriva terorismului prin crearea unei Comisii antiteroriste și pregătirea unui plan de tranziție după înlăturarea talibanilor de la putere în Afghanistan. Sarcina Comisiei a fost de a se asigura că nici unul dintre cele 189 de state membre nu finanțează, susține și adăpostește teroriști, dar co-operează în lupta împotriva terorismului.

A existat și un puternic sprijin în plan politic pentru redresarea Afghanistanului. Astfel, comunitatea internațională a susținut instaurarea, după înlăturarea de la putere a talibanilor (fapt petrecut deja), unui guvern provizoriu în vederea organizării de alegeri libere.

În vederea sublinierii justeții și legitimității intervenției militare presa a redat imagini privind reluarea cursului normal al vieții în Afghanistan: filme la TV, meciuri de fotbal pe stadioanele care altă dată serveau execuțiilor publice etc. În această direcție trebuie menționată și inițiativa SUA de a finanța emisia unui post de radio, Radio Free Afghanistan, care avea să difuzeze 12 ore pe zi programe în limbile locale. Fondurile deblocate de președintele Bush, care s-au ridicat la 19,2 milioane de dolari, au permis Radio Free Europe/ Radio Liberty să emită în Afghanistan și să finanțeze instalarea unor noi transmițătoare în regiune. Pe de altă parte SUA a filtrat informațiile făcute publice privind desfășurarea conflictului armat: puține imagini cu morți, prizonieri, lipsa știrilor privind civilii morți (în jur de 3000 din surse neoficiale).

Cum a ripostat Ben-Laden? Uneltele sale mediatice au fost slabe și puține la număr. A început prin a dezminți orice implicare în atacurile teroriste care au avut loc pe 11 septembrie în SUA. “Statele Unite mă arată cu degetul, dar afirm categoric faptul că nu eu am făcut-o”, spunea miliardarului saudit. “Cei care au făcut-o au făcut-o în interesul lor personal”, afirma Ben Laden, adăugând că le-a spus deja talibanilor că nu are mijloacele necesare de a organiza atentate teroriste de o asemenea anvergură, pentru că i-au fost impuse restricții la contactele cu lumea exterioară de către mullahul Omar, liderul suprem al talibanilor. “Trăiesc în Afghanistan. Sunt un adept al mullahului Omar, care nu permite ca cineva să participe la astfel de activități”, se arată în declarație.

Ulterior, a devenit violent din punct de vedere verbal proferând amenințări, adesea puerile, la adresa coaliției internaționale ce se contura. “Credem că Allah s-a folosit de războiul nostru sfânt din Afghanistan pentru a distruge armata rusă și Uniunea Sovietică. Acum îi cerem lui Allah să ne folosească încă o dată pentru a distruge America, transformând-o în final doar într-o umbra a ceea ce a fost”, declara bin Laden în 1997, într-un interviu acordat cotidianului britanic “The Independent”. Miliardarul saudit a făcut apoi același gen de declarații, pentru cotidianul “Le Monde”, afirmând că este convins că “lupta împotriva Statelor Unite este mult mai simplă decât războiul împotriva Uniunii Sovietice pentru că unii dintre mujahedinii noștri care au luptat în Afghanistan au participat, de asemenea, la operațiunile împotriva americanilor în Somalia și au sfârșit prin a distruge moralul americanilor. Acest lucru ne-a convins ca americanii sunt niște tigrii de hârtie”.

Cea mai eficientă armă pe care Ben-Laden a avut-o împotriva americanilor a fost religia și rolul catalizator pe care aceasta o are printre musulmani. “Ridicați-vă și apărați-vă religia și pe frații din Afghanistan” împotriva “celei mai violente și feroce cruciade împotriva Islamului de la Mahomed până în prezent”,  a spus Ben Laden în cadrul unui discurs care a fost înregistrat pe o casetă video, transmisă, ca întotdeauna, de televiziunea Al-Jazeera, din Qatar. Ben-Laden a adăugat: “Islamul vă cheamă. Acest război este mai presus de toate un război religios.” Prin noul său mesaj, inamicul nrumărul unu al Statelor Unite a încercat să îi convingă pe musulmani că este de datoria lor să i se alăture împotriva a ceea ce a numit “cruciada” creștinilor, condusă de George W. Bush, împotriva Islamului. Purtând turbanul tradițional, o tunică militară de camuflaj și având lângă el un Kalasnikov, el a făcut des referiri la Coran, cu versete și citate din Mohamed, într-un efort evident de a defini clar conflictul din Afghanistan în termeni religioși, pentru a atinge coarda sensibila a credinței, la care nici un musulman nu poate rămâne indiferent. Potrivit presei americane, specialiști ai CIA au studiat cu mare atenție imaginile, temându-se că gesturile lui Ben Laden ar putea ascunde un semnal codificat pentru oamenii săi din Occident. Și Ben-Laden și-a luat măsuri de prevedere, acoperind rocile din spatele său cu o pânza de sac, pentru a evita deconspirarea ascunzătorii sale prin expunerea caracteristicilor geologice ale peretelui stâncos. Ca replică la acest nou discurs, Casa Albă a comentat sec că Ben Laden dovedește astfel “cât de mult este izolat de restul lumii”.

Declarațiile miliardarului saudit ce fac referire la succese pe plan militar ale forțelor talibane au fost imediat dezmințite de oficialii americani. Astfel, forțe loiale lui Osama Ben- Laden au anunțat că au capturat trei soldați din trupele speciale americane, prinși în zona de sud-vest a Afghanistanului, anunțul acestora, transmis de televiziunea Al-Jazeera, neputând fi confirmat de alte surse independente. Potrivit televiziunii respective, singura care a primit de la talibani autorizația de a transmite știri din Afghanistan, americanii au fost reținuți împreună cu doi cetățeni de origine afgană, în apropiere de granița cu Iranul, având asupra lor arme și harți cu bazele de teroriști ale lui Ben Laden. Anunțul arestării celor trei a venit la scurt timp după ce oficialii americani anunțaseră că forțe speciale ale Statelor Unite efectuează misiuni de recunoaștere în interiorul Afghanistanului. Pentagonul a refuzat însă să elucideze problema, afirmând că “nu este pregătit să dea un răspuns la fiecare raport care provine din Afghanistan”. Informația a fost dezmințită și de talibani, dar televiziunea Al-Jazeera afirma că speră să poată da publicitații în curând și fotografii pentru a susține informațiile prezentate.

Noul război al Americii în Orient a fost rezultatul unui mai vechi conflict între civilizații? Poate fi culpabilizat Islamul pentru actele teroriste din SUA? Sunt teroriștii niște slujitori fideli ai Coranului? Există riscul ca musulmanii și creștinii să nu mai poată trăi pe același Pământ? Sunt întrebări la care atât analiștii cât și societatea civilă încearcă, începând din 11 septembrie 2001, să le găsească răspunsuri.

Concluzii

Un lucru este destul de evident. Mass-media nu se află într-o poziție confortabilă atunci când trebuie să trateze terorismul. Este aprope imosibil pentru media sa vorbească de terorism fără a-i face totodată și publicitate. De asemenea de multe ori presa trebuie să urmeze linia discursivă trasată de conducerea politică. Se pune astfel întrebarea dacă mai este presa liberă în astfel de situații, ea care este câinele de pază al democrației și unul dintre stâlpii pe care se fundamentează societățile liberale.

Terorismul, în secolul XXI îmbracă multe forme și este foarte dificil de definit. Ceea ce pentru unii este un act de terorism abominabil, un gest criminal, pentru alții este o acțiune eroică săvârșită în scopul nobil de a-și apăra propria cultură și modul de viață Avem de a face acum nu numai cu un terorism propriuzis ci și cu terorism al limbajului, terorism mediatic sau terorism cibernetic. În fața unui asemenea subiect dificil, deficitul de reflecții asupra ideologiei și asupra mizelor terminologice pare complet, iar această stare de fapt nu favorizează construirea de discursuri mediatice autonome.

Jurnaliștii sunt orientați spre libertatea lor individuală. Pentru aceasta ei trebuie să fie formați a înfățișa mizele alegerilor semantice și ale raportului lor față de surse, atunci când se confruntă cu violențe teroriste. Astfel, posibilitatea de a vedea discursuri autonome constă în capacitatea pe care o au mass-media și implicit jurnașiștii, de a întreține un raport distant față de surse și față de evenimente.

Din păcate mitul jurnalistului autonom (de independență nu poate fi vorba încă) nu a fost încă atins. Deși multi ziariști sunt însuflețiți de romantismul profesiei și tind spre așa ceva, sunt înfrânați însă de politica editorială dictată în special de finanțatorii organizațiilor de presă. Din păcate chiar dacă o întreprindere mediatică lucrează ținând cont de cutume jurnalistice și de obiectivitate, ea nu are credibilitate dacă nu se bucură de putere financiară.

Atunci când vine vorba de tratarea terorismului întreprinderile media se află oarecum între ciocan și nicovală. Pe de o parte trebuie să se alinieze politicii și liniei discursive guvernamentale, iar pe de cealaltă trebuie să evite să reprezinte pentru teroriști ceea ce Margaret Thatcher numea pe bună drepate „oxigenul publicității.”

Există păreri care susțin că pentru a diminua flagelulul terorist mass-media ar trebui să ignore acțiunile acestuia. Însă atentatele, deturnarile de avione sau exploziile în mijlocul unei mulțimi, soldate de multe ori cu zeci și sute de victime, au o implicație socială, politică și chiar economică mult prea mare pentru a putea fi ignorate de media. Și cu siguranță terorismul nu ar dispărea pentru că este aproape imposibil ca acesta să fie vreodată eradicat. Ignorarea lui cu siguranță ar duce la o stare de fapt mult mai gravă. Să nu uităm faptul că nu este greu să filmezi un atentat terorist întâmplător, în timpul unui concert rock, unei olimpiade sau al unui mare meci de fotbal, ș.a. Ce ar putea face media într-o atare situație, să întrerupă difuzarea și să spună că nu s-a întâmplat nimic, deși acolo au fost prezenți zeci de mii de martori? Atentatul și-ar atinge oricum scopul iar publicitatea ar fi și ea sigur atinsă prin transmiterea prin viu grai a părerilor martotilor. De aici se ridică o altă întrebare. Ar mai avea cineva încredere întro media lovită de cecitate?

Există însă din păcate și o parte a media care se află într-o relație simbiotică cu terorismul. Această fcțiune îi ajută pe teroriști fie să-și promoveze ideologia, fie să-și atingă obiectivele sau în unele cazuri să scape nevătămați, dejucând eforturile pe care le fac autoritățile pentru a-i prinde. Un bun exemplu în acest sens este postul de televiziune arab Al-Jazeera, care oricât ar nega acest lucru, duce o politică colaboraționistă, de apropiere și expunere a doctrinelor teroriste și a mesajelor acestora. Întotdeauna atunci când are loc un atentat sau explodează o bombă primele imagini sunt difuzate de postul din Qatar, iar conducerea susține fie că imaginile au fost trimise anonim la redacție, fie că au fost filmate accidental de cameramanii sau corepondenții săi…

Implicațiile legate de tratarea evenimentelor de către mass-media nu se vor diminua, întrucât societățile occidentale, spre care tindem și noi, vor rămâne niște societăți mediatice. Posibilitatea de a vedea discursuri autonome constă în capacitatea pe care o au mass-media de a menține un raport distant față de surse și față de evenimente.

Autonomia discursului mediatic trece printr-o mai bună stăpânire mediatică a discursurilor celorlalți actori publici. Însă, perspectiva de a vedea mass-media dezvoltând un discurs autonom nu se poate baza, decât pe principalii acori implicați în comunicarea mediatică: jurnaliștii și cititorii. Este deci necesar și pentru noi, în calitate de cititori să reflectăm la astfel de problematici.

BIBLIOGRAFIE

Asadi, Mohamad – Koran: A Scientific Analysis, Lahore. IPU, 1992.

Arquila, J.; Ronfeld, D. – The advent of netwar. Analytic backround, Studies in Conflict & Terrorism, nr. 22, 1999

Baudrillard, Jean – A l’ombre de majorites silencieuses, Denoel-Gonthier, Paris, 1978

Behr, Edward – America de care ne temem, Editura Humanitas, București, 1999

Borradori, Giovanna – Le “concept” de 11 septembre, Dialogues a New York (octombre-decembre 2001), Galilee, Paris, 2004

Bourdieu, Pierre – Outline of a Theory of Practice, Cambridge University Press, Cambridge, 1977

Bruck, Peter A. – Crisis as Spectacle: Tabloid News and the Politcs of Outrage, 1990

Identities, Sage Publications, London, 1994

Chambers Twentieth Century Dictionary, Londra, 1972

Chesnais, J. C.– Histoire de la Violence en Occident de 1800 a Nos Jours, Laffont, Paris, 1981

Darwin, Charles – Calatorie in jurul lumii la bordul vasului Beagle, Barlow, Nora. London: London: Pilot Press, 1945

Dobry, M. – Sociologie des crises politiques, Paris, PFNSP, 1992

Farnen, R. F. – Terorism and mass-media: A systematic analysis of a symbiotic process, Terrorism, vol. 13, 1990

Ficeac, Bogdan – Tehnica manipulării, Editura Nemira, București, 1997

Garcin-Marrou, Isabelle – Media vs. Terorism, Tritonic, București, 2005

Gramsci, Antonio – State and Civil Society, International Publishers, New York, 1971

Hacker, Frederick J. – Terreur et terrorisme, Flamarion, Paris, 1976

Hewitt, Christopher – The Affectiveness of Anti-Terrorist Policies, Up of America, New York, 1984

Honderich, Ted – Violence for equality: Inquiries in Political Philosophy, Harmondsworth: Penguin, London, 1980

Huntington, Samuel – The Clash of Civilizations, Foreign Affairs, 1993

Kepel, G. – Le Prophete et le Pharaon: les mouvements islamistes dans l Egipte contemporaine, La Decouverte, Paris, 1984

Kieran, Matthew – Media Ethics, Routledge, London, 1998

Marret, Jean-Luc – Tehnicile terorismului, Editura Corint, Bucuresti, 2002

Mowlana, Hamid – The Role of the Media in the US-Iranian Conflict, Boulder, CO: Westview, 1984

Nacos, Brigette L. – From Bonn to Berlin, Columbia University Press, 1998

Odasua, Alali; Kenoye, Kelvin Eke – Media Coverage of Terrorism: Methods of Diffusion, Sage Publications, London, 1991

Orwell, George – Politics and the English Language, Harmondsworth: Penguin, London, 19687

Pross, Harry – Einfuhrung in Die Kommunikationswissenschaft, Kramer, Berlin, 1976

Raufer, Xavier –  Terrorisme, maintenant la France : la guerre des PC combatants, Garnier, Paris, 1982

Raymond, Aron – Peace and War, London, Weidenfeld and Nicolson, 1996

Romaskin, P. S. – Crimele de război ale imperialiștilor,

Roz , O. – Les evolutions de l islamisme, Bulettin du CAP, nr. 74, 200-2001

Schlesinger, Philip – Media, State and Nation. Political Violence and Collective Identities, Sage Publications, London, 1994

Schmid, Alex P.; Jongman, Albert J. – Political Terorism, North Holland Publishing, Amsterdam

Servier, Jean – Terorismul, Institutul European, Iasi, 2002

Stefănescu, Simona – Media si conflictele, Tritonic, Bucuresti, 2004

Șăineanu, Lazăr – Dicționar universal al limbii române, Ch.Litera, 1998

Tetu, Jean-Francois; Mouillaud, Maurice – Presa cotidiană, Tritonic, București, 2003

Tudor, Radu – Terorism multimedia, Ziua, vineri, 24 septembrie 2004

Wardlaw, Grant – Political Terrorism: Theory, Tactics, and Countermeasures, Cambridge University Press, Cambridge, Second Edition

Wieviorka, Michael; Wolton, Dominique – Terrorisme a la Une, Gallimard, Paris, 1987

Wieviorka, Michael – The Making of Terrorism, University of Chicago Press, Chicago, 1988

Wieviorka, Michael – Societes et terrorisme, Paris, Fayard, 1988

Weimann, Gabriel – Modern terrorism, the media and public opinion, Rothman S. The Mass Media, 1992

Williams, Robin – Violence and the Politics of Research, Plenum Press, London and New York, 1981