Mass Media Instrument de Mobilizare a Opiniei Publice

INTRODUCERE

De zece ani Republica Moldova se află în căutarea drumului său către valorile democratice, către civilizație și prosperitate economică. Guvernările din această perioadă au început să pună societatea pe făgașul eficienței sociale și economice, dar prea puțin le-a reușit. Din contra – creditele importate, luate de la structurile financiare internaționale, au fost folosite ineficient și de multe ori chiar greșit, iar ajutoarele oferite de guvernele altor țări nu au fost utilizate cu chibzuință. Incompetența, corupția, criminalitatea sunt acele flagele deosebit de periculoase, care generează alte zeci de probleme și canalizează societatea în hăul obscurantismului și dezordinii. Este subminată încrederea populației în reformele democratice, în viabilitatea obiectivelor democratice consfințite în Constituție. Rolul de asanator al societății și de element capabil să stopeze degradarea ei continuă revine presei. Presa însă, are nevoie și ea de pîrghii economice, politice și juridice capabile să o mențină pe linia verticalității.

Presa este elementul fundamental și locomotiva opiniei publice, care, la rîndul ei, este instrumentul ce măsoară succesul sau insuccesul unei guvernări.

Procesul de influențare asupra auditoriului structural poate fi divizat în două părți: informativ și analitic. Prima treaptă presupune apariția în presă a mesajelor cu un conținut major de informație utilă. Acest proces – sistematic și permanent – duce la apariția și formarea interesului publicului cititor față de evenimentul reflectat. Anume aici apar primele încercări ale procesului de influențare și manipulare a cititorului de către jurnalistică.

Punerea în circuit a mesajelor orientative și directive, cu un caracter sporit de analiză pozitivă și date operative, precum și cu caracter complex analitic reprezintă cea de-a doua treaptă, care duce la formarea atitudinii publicului cititor față de problema luată în discuție. Influențând fiecare persoană în parte, mass-media creează premise pentru formarea sau modificarea opiniei individuale, opiniei de grup, de colectiv și în fine – a opiniei publice. Opinia publică se manifestă ca o expresie, un răspuns de aprobare sau dezaprobare, indiferență sau negație vizavi de rezolvarea problemei luate în discuție, față de evoluția unui eveniment sau a unei situații din lumea înconjurătoare și, în ultimă instanță, reprezintă o formă de apreciere socială a unor colectivități sau grupuri a problemelor de interes general.

Efectul mass-media asupra opiniei publice se explică nu atît prin influență directă a conținutului asupra auditoriului sau prin starea publicului, cît prin relația: public – sistem mass-media – sistem social. Aceasta este o relație, în care satisfacerea necesităților indivizilor și grupurilor sociale în probleme de informare, precum și realizarea scopurilor acestora depinde, practic întru totul, de această interdependență. Cu alte cuvinte, cu cît interesul individului față de mass-media este mai mare, cu atît mai mare este și dependența sa de informațiile survenite prin intermediul mass-media. Ele influențează cunoștințele, sentimentele și comportamentul lui și, astfel, contribuie la crearea curentelor de opinii.

Dacă publicul este o realitate individualizată, care ia naștere din mulțime prin contact cu evenimentele-fapt sau evenimentele-informație, opinia publică este produsul unei anumite atitudini a publicului față de evenimentele și problemele de ordin general.

Principalele funcții ale presei în raport cu opinia publică sunt: formarea opiniilor individuale și de grup prin difuzarea știrilor; exprimarea și difuzarea opiniilor și prin aceasta – facilitarea curentelor de opinie publică, în general a fenomenelor de opinie publică; structurarea opiniilor și modificarea atitudinilor și comportamentelor; medierea influenței opiniei publice asupra vieții social-politice și exercitarea funcției de participare a opiniei publice la guvernarea societății, adoptarea deciziilor sau influențarea modului de rezolvare a treburilor publice printr-o atitudine critică, protestatară – în funcție de sistemul politic, care reprezintă o totalitate integrală, coordonată a instituțiilor politice etc.

Jurnalistica apare ca un mediator între realitățile din lumea înconjurătoare și populație. Ea se impune la început ca un producător de secvențe din realitate, de curente de opinii, iar apoi – ca un mijloc important de influențare și schimbare a comportamentelor individuale și chiar colective. Informația, împreună cu acțiunea de propagandă, care însoțește în mod obligatoriu procesul de informare, dă naștere curentelor de opinie publică, modifică direcția acestora. Propaganda bazîndu-se atît pe procesul de informare a populației, cît și pe cel de dezinformare.

Dezinformarea în presă este un fenomen vicios, care presupune relatarea incorectă a unui eveniment, prin omiterea sau adăugarea anumitor informații în conformitate cu opțiunile și simpatiile politice ale jurnalistului și cu scopul propus spre realizare. Acest fenomen a luat cote nemaivăzut de dezvoltate în secolul al XX-lea, fiind propagat în interiorul mass-media de anumite grupuri de indivizi sau persoane particulare, care urmăresc scopuri de defăimare, discreditare a unui partid, a unei întreprinderi sau de destabilizare a unei anumite situații din societate. Fuga după senzațional a făcut posibilă, ba chiar necesară, utilizarea tot mai frecventă a minciunii și a imposturii în presă, iar concurența dintre diferite mijloace de informare în masă, care au ca scop reflectarea realității unice, a dat naștere la un fenomen negativ – interpretarea tendențioasă a acestei realități. Interpretarea tendențioasă a realității dezinformează și dezechilibrează publicului. Fapt ce duce nemijlocit la formarea unei opinii publice neadecvate, greșite vizavi de realitatea înconjurătoare.

Lucrarea respectivă este un studiu dedicat problemei interdependenței mass-media – opinie publică. Este constituită din Introducere, două capitole și Încheiere. În Introducere se face o trecere în revistă a celor mai importante aspecte ce vor fi elucidate în lucrare, demonstîndu-se, totodată, actualitatea temei respective. Primul capitol este format din trei paragrafe și este dedicat problemelor de formare și modelare a opiniei publice prin intermediul presei. În capitolul II, constituit, la fel din trei paragrafe, este analizat fenomenul dezinformării în presă și rolul ei în formarea opiniei publice. Încheierea reprezintă concluziile autorului vizavi de problema analizată în lucrare.

I. Mass – media –instrument de mobilizare a opiniei publice

I.1 Aspecte istorice . De la spațiu public la opinia publică.

La temelia tuturor dezbaterilor referitoare la relația dintre politic și comunicare stă noțiunea de spațiu public. Într-accepție elementară și general admisă ,,spațiul public desemnează discutarea problemelor de interes public, discutare astfel organizată , încât actorii ei sunt obligați să folosească armele argumentației și să se plaseze–n perspectiva intereselor generale. Spațiul public este locul participării politice, înțeleasă ca expresie a intereselor și deliberării, al deciziilor și al controlului puterii”1.

Individul devine fundamentul societății și al statului, deoarece ultimele nu sunt altceva decît produsul unor decizii și ,,contracte “ prin care oamenii au cedat o parte din puterea și din drepturile lor ,,naturale” unor instituții și lideri cu misiuni și puteri bine definite. Acțiunile individului trebuie să izvorască dintr-o alegere personală, bazată pe evaluarea rațională a unei situații.

Egali, prin natură și prin exercițiul rațiunii, eliberați de tutela opresivă a instituțiilor și a credințelor care le limitau, oamenii au dreptul și obligația să participe la conducerea societății, la luarea deciziilor, la exercițiul puterii. Fiecare individ, în virtutea naturii sale raționale, are capacitatea de arbitraj: astfel, conștiința individuală este concepută de un tribunal intim, ca o instanță morală unde, prin exercitarea spiritului critic, sunt analizate diferitele fațete ale unei probleme.

După D. Ladriere , ,, în spațiul public se realizează formarea opiniei publice și a voinței publice, în mod , liber, conform, unor proceduri argumentative. Datorită diverselor contacte și interacțiuni sociale, se concretizează, în practica unor acte de comunicare, o asociație voluntară, care are ca scop obținerii reciproce, înțelegerea la care se ajunge printr-un tip precis de discuție, în care argumentele, în mod explicit bazat pe rațiune , sînt supuse criticii de către partenerii de dialog.

Primul loc public în care au fost dezbătute teme legate de interesul colectiv a fost agora din democrațiile Greciei Antice. Angora reunea un număr limitat de cetățeni și avea o finalitate în primul rând ,,figurativă”. Era un loc ,,al prezentării sinelui, unde fiecare încearcă să exceleze, prin cuvintele alese rostite în public, pentru a obține glorie’’.2

Habermas susține că, începând cu sec. XXVII-lea, în Europa apar noi locuri publice, expresia libertăți individuale: ele funcționează ca asocieri voluntare ale unor indivizi care doresc să discute, să schimbe idei, să accepte critica celorlanți, să ajungă la un anume consens.

În acest spațiu public modern va apărea un nou tip de consens, care nu numai vizează principii generale, ci probleme de interes comun, precis definite, consens care se obține cu greu și care nu durează decât perioade scurte de timp –expresia acestei noi forme este opinia publică.

In sec. XVII-XVIII-lea, opinia publică era cantonată în mediile politice active, acolo unde scriitori, filozofi, moraliști consacrau o mare parte din timpul și energia lor pentru a produce diverse evaluări ale fenomenelor politice și pentru a le comunica eventual în celelalte medii elevate ale societății.

Din această perspectivă opinia publică era o idiologie profesională, fiind opinia pe care o aveau asupra politicului grupuri sociale restrânse, a căror profesie era să producă opinii, cu scopul de a intra astfel în jocul politic, ei își transfigurau opiniilor lor de elite cultivate de opinii universale, atemporale, anonime, deci în valori politici.

Opinia publică ,,luminată produsă de o minoritate savantă, se deosebește de părerile confuze, necritice, spontane și adeseori superstițioase care caracterizau modul de evaluare a fenomenelor sociale și politice. Pentru a deveni opinia publică ,,legitimă, aceste expresii ale „vox populi’’ trebuiau filtrate, traduse, interpretate total prin dezbaterile elevate din saloanele și cluburile frecventate de elitele politice.

Creșterea cantitativă a publicului implicat în dezbateri și decizii , precum și complexificarea problemelor aflate în discuția publică numai permit ancorarea spațiului public exclusiv în locuri bine determinate (chiar dacă acestea continuă să existe și să reprezinte forumuri importante de dezbatere), amploarea vieții politice solicită un nou suport și nou mod de comunicare, acestea există și abia așteaptă să devină ,, noul “ spațiu public – este vorba de sistemul mass-media.

Intrare presei în acest joc va produce un efect de multiplicare a părerilor și a modurilor de abordare a unei probleme-prin intermediul ei, atitudini și concepți.

Variantele vor fi aduse în flux constant, în atenția publicului, vor fi evaluate, criticate, acceptate sau respinse. Această varietate a perspectivelor asupra unor teme de interes general nu va permite realizarea unei ,,opinii”, expresie intelectuală a unei ideale ,,voințe populare” sau chiar a unei utopice voințe ,,universale”. Opinia publică va reprezenta acum acea sumă de păreri prin care se exprimă interese deosebite și nu o dată opuse.

Într-o definiție sintetică, opinia publică ,,este un ansamblu de atitudini, exprimate de un număr semnificativ de indivizi, legătură cu o problemă de importanță generală”.

După B. Berelson, ea repct de multiplicare a părerilor și a modurilor de abordare a unei probleme-prin intermediul ei, atitudini și concepți.

Variantele vor fi aduse în flux constant, în atenția publicului, vor fi evaluate, criticate, acceptate sau respinse. Această varietate a perspectivelor asupra unor teme de interes general nu va permite realizarea unei ,,opinii”, expresie intelectuală a unei ideale ,,voințe populare” sau chiar a unei utopice voințe ,,universale”. Opinia publică va reprezenta acum acea sumă de păreri prin care se exprimă interese deosebite și nu o dată opuse.

Într-o definiție sintetică, opinia publică ,,este un ansamblu de atitudini, exprimate de un număr semnificativ de indivizi, legătură cu o problemă de importanță generală”.

După B. Berelson, ea reprezintă ,,răspunsul oamenilor (ceva ce poate însemna aprobare, dezaprobare, indiferență) la situații politice și sociale controversate, dar de interes general – precum relațiile internaționale, politica internă, alegerile, relațiile etnice”.

În actuala sa configurație, conceptul de opinie publică nu mai exprimă o unitate monolitică, de atitudine, ci din contra, o multitudine de abordări ale unei probleme de interes comun, din perspectiva tradițiilor culturale, a motivațiilor politice a presiunilor sociale și a reprezentărilor simbolice specifice fiecărui segment al colectivităților modern-eterogene, foarte numeroase, fără legături directe de comunicare între grupuri. Ceea ce înseamnă că ,,opinia publică” desemnează acele configurații și momente în care o anumită atitudine beneficiază de sprijinul conștient al unor segmente majoritare ale populației, astfel, ,, opinia publică nu are nevoie să fie unanimă, în schimb, ea trebuie să fie coerentă și omogenă.5

Opinia publică funcționează cu un termen de referințe și ca un argument care definește și justifică deciziile, strategiile și acțiunile clasei politice. De aceea, cunoașterea tendințelor opiniei publice, a modului în care ea construiește, precum și modalităților de influențare constituie o preocupare majoră a clasei politice și evident, a lumii științifice. Chiar dacă i se atribuie lui Machiaveli proprietatea în utilizarea acestei noțiuni, primele cercetări riguroase consacrate opiniei publice apar la începutul secolului trecut, G. Tarde (opinia și mulțimea – 1901), și N. Lipmann (opinia publică –1922); I Edvard Bernays (Cristalizarea opiniei publice-1923) publică textele de referință clasice ale acestui domeniu al cercetării, ele pun la bazele conceptuale ale studiului opiniei publice și permit dezvoltarea a numeroase modalități de abordare teoretică și de cercetare concretă.

După P. Champagne, la formarea opiniei publice au contribuit succesîndu-se și complectându-se în timp, diferiți actori: întâi lideri politici, în comunicare directă cu micul lor grup de susținători, apoi liderii și aparatele de partid, în comunicare, fie mediată de reprezentanți locali ai partidelor, fie directă, în timpul campaniilor electorale, cu ocazia unor mitinguri și marșuri politice, ulterior , între aceștia și public au apărut jurnaliști, care, pe de o parte transmiteau unor mase din ce în ce mai depărtate și mai eterogene mesajele clasei politice și, pe de alta, atrăgeau atenția reprezentanților puterii asupra stării de spirit, a nemulțămirilor, a intereselor, a problematicii sau a aspirației care caracterizau diferitele grupuri și pături sociale, în prezent, în acest joc comunicațional a mai apărut încă un actor: specialiști în sondaje.

Chiar dacă utilizarea generalizată și neritică a sondajelor a stârnit nemulțămirea unor sociologi și politologi, sondajele au dat un conținut precis și practic noțiunii de opinie publică, grație proceselor tehnologice (calculatoare) și ale științelor sociale (tehnici de eșantionare, tehnici de alcătuire a chestionarelor).

Opinia publică este integrată acum în mod aproape instantaneu, printr-o consultare politică ce vizează toți cetățănii.7

I.2 Perspectivă retorică și publicitară

Secolul al XX-lea, ca epocă a progresului etnic și social a modificat substanțial procesul de selectare, prelucrare și difuzare a informației. Cuvîntul scris oral , imaginea TV ajung în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și pătrund în cele mai diverse spre sociale în termini foarte restrînși. Structurile sociale din ce în ce mai complicate și tehnologice din ce în ce mai sofisticate solicită tot mai multă informație. Informația a devenit, după cum arată N.Naistbtt, ,, combustibilul societății contemporane”8

Ea este acea materie care asigură funcționarea diverselor sisteme, ba chiar și evoluția omeniri în genere. Activitatea socială a oamenilor este influențată și modificată , în bună parte, de procesul informațional-rezultat al activității mass-media. Influențând pozițiile de viață, opiniile , conștiințele și comportamentele individuale, mass-media contribuie la modificarea opiniei publice, conștiinței și comportamentului social, crearea noilor concepte sociale.

Mass-media, prin activitatea sa informare, de intrpretare a evenimentelor, crează anumite realități în care omul mai apoi își desfășoară activitatea sau asupra cărora influențează prin rezultatul activității sale. Mass-media programează emoții consumatorului de informație, gândurile, ba chiar și modul lui de percepere a lumii.

Raportul dintre presă și politic într-un stat modern e determinat de o dependență reciprocă a celor două sisteme, de libertățile și constrângerile unuia față de cellalte fiind concomitent în condițiile democrației. La etapa actuală se observă o creștere intensă a dependenței tuturor sferelor vieții de mass-media. Astfel , sistemul politic se află în avantaj față de presa constituind unul din instrumentele de realizare a scopurilor politice.

Actualul consumator de informație nu mai este produsul școlii sau al familiei, ci mai degrabă produsul mijloacelor de informare în masă, care îl influențiază și îl manipuliază uneori fără să vrea. Ba în cele mai multe cazuri îl face intenționat.9

Mass-media joacă un rol esențial în educația democratică a cetățenilor, ea prescrie și indică regulile politice, structurează și mediază înțelegerea proceselor decizionale și coordonează mișcările atacanților pe scena politică.

Mass-media ,,reflectă” structura organizațională existentă și exprimă tensiunea ori relațiile dintre centrele de putere, nu are o identitate proprie. Mijloacele de informare sunt funcții mimetice ale comunității, reprezentând nivelul de dezvoltare al acestora și constituie expresii vizibile ale eficacității comunicațonale.

Barnard Cohen a dezvoltat conceptul cum că presa nu le poate spune oamenilor ce să gândească, dar reușește extrem de bine să le pună la ce să se gândească .

McCombs și Shaw au confirmat pe plan empiric această sugestie teoretică, oamenii din presă oferă publicului structuri ierarhice și pun un accent deosebit asupra unor evenimente și persoane prin cantitatea de informați prezentate la un moment dat.

Teoria lui Cohen susținea că mass-media nu făcea altceva decât să structureze o realizare mult prea agresivă și atotcuprinzătoare ce nu poate fi evitată. Mass-media delimitează dezbaterile politice și stabilește care sunt temele care vor face pe alegători să meargă la vot. În acest sens, toate știrile sunt relevante pentru procesul electoral și nu numai discursurile politice și campaniile electorale în sine pot produce conștiința politică.

Receptorul de mesaje politice e considerat a fi supus presiunii informaționale fără a avea putere de decizie, el este dor punctul final al procesului comunicațional pentru care se optează, stabilirea agendei va fi realizată fie ca proces de multiplicare a agendei dezbaterilor politice, fie ca o expresie a avantajelor și recompenselor dorite de public.

Condiția principală pentru ca informațiile să aibă orice efect asupra publicului este aceea ca mesajele să fie receptate, fapt ce presupune existența unui canal de comunicare deschis și predispus schimbului informațional. După receptarea lor mesajele trebuie să fie bine înțelese, ceea ce înseamnă formularea lor într-un mod ușor de descifrat și accesibil pentru fiecare dintre participanții la procesul comunicării chiar dacă mesajele sunt inteligibile, receptorii nu au ce face cu acestea dacă nu sunt relevante pentru momentul și cadrul politic în care sunt exprimate. Pentru ca să aibă efect trebuie să vină într-o oarecare contradicție sau cel puțin să fie în discrepanță cu opiniile anterioare. Și în cele din urmă – mesajele trebuie să fie credibile. În contradicție cu teoria influenței limitate, se pot identifica o serie de elemente, de factori, ce modifică și alterează opinia publică.

Specialiștii și experții care își expun public opiniile reprezintă o altă sursă de influență, prin fluxul de credibilitate de care dispun și printr-un caracter propus non-partizan, specialiștii pot condiționa modul în care opinia publică ,,traduce” evenimentele.

Grupurile de interese , cele ce aparțin sferei nonguvernamentale și care fac apel la interesul public, influențiază în mare măsură formarea opiniilor. Nu în cele din urmă conducătorii de stat, principalii lideri de partid, reprezintă un stimulent, o condiționare a construirii pornirilor celorlalți.

Se poate afirma că circuitul comunicațional între cetățeni și sfera politică s-a dezvoltat odată cu apariția partidelor. Tot atunci s-a produs descoperirea de către noile elite politice a unui fapt pe cît de evident, pe atât de surprinzător, că masss-media poate exercita o influență semnificativă asupra opiniei publice. Conștientizarea în acest sens a realității vizând se bazează pe orice caz, pe potențialul acestora la nivel de difuzare, pe presupusa credibilitate și aparența lor eficacitate, care putea asigura partidelor mobilizarea atitudinilor participative ale cetățenilor și crearea curentelor de opinie favorabile.

Este firesc că în preocuparea pentru agregarea și articularea intereselor sale politice, partidele să pună cea mai mare miză pe răspândire propriilor canale de comunicare, văzând în ele o reală posibilitate pentru a-și asigura o majoră vizibilitate, a-și prezenta propria identitate politică.

Abordând fenomenul politic conjugal șa cotidian, mass-media se confruntă astfel cu necesitatea definirii precise propriului lor în mediatizarea evenimentelor și fenomenelor social-politice. Pentru a-i transmite un mesaj coerent și riguros și ai oferi cheile necesare pentru descifrarea fenomenelor constitutive ale actualității , în perspectiva dezvoltării lor , pentru a-l înarma cu date obiective și puncte de vedere consistente ce ar releva eficiența dezbaterilor publice care constituie o componentă esențială a democrației, mass-media trebuie să demonstreze capacitatea unei pătrunderi analitice a tuturor variabilelor și a întregii complexități și realități.13

În sensul clasic al teoriei democrației, mass-media este menită să difuzeze și să răspândească informații despre problemele publice și politice, să informeze corect și la timp cetățenii, care, la rândul lor, vor influența procesul decizional la nivelul societății. În general, standardele normative, de factură democratică, sunt cele ce impun modul de funcționare a mass-media este menită să difuzeze și să răspândească informații despre problemele publice și politice, să informeze corect și la timp cetățenii, care, la rândul lor, vor influența procesul decizional la nivelul societății. În general standardele normative, de factură democratică, sunt cele ce impun modul de funcționare a mass-media în societățile democratice.13

supravegherea evenimentelor cotidiene care pot influența existența cetățenilor, dar și formarea unor false evenimente pentru sporirea audienței;

identificarea principalelor probleme socio-politice;

crearea unei platforme de dezbatere, pentru realizarea unei piețe libere a ideilor , pentru exprimarea purtătorului de cuvânt, a liderilor de opinie, a formatorilor publice mai ales de multe ori accesul la mijloacele de comunicare este extrem de dificil pentru minorități și grupurile marginalizate;

transmiterea diverselor elemente ale discursului politic;

analiza activității oficialităților, a instituțiilor și a altor agenții publice, pentru a le face răspunzătoare pentru actele lor;

Stimularea activismului cetățenesc, pentru depășirea apatiei în comportament și pentru a împiedica înțelegerea superficială a proceselor politice, pe baza unor prejudecăți ce funcționează pe criterii emoționale sau simpliste;

Autonomia editorială, ce pune tentativelor de a vexa libertatea presei;

Respectul față de public;

Un alt motiv major pentru instuționalizarea mass-media, pentru transformarea acesteia dintr-o putere civică –expresie lărgită a libertății individuale de exprimare, într-o putere idiologică este chiar apariția formelor democrației de masă.

Democratizarea și noile funcții demografice deținute de cetățenii, cît și extinderea influenței electoratului în ansamblul său ca urmare a extinderii dreptului la vot, alegerea prin vot direct a reprezentanților publici, alegerile în general ca formă de exprimare a voinței politice-au făcut ca sfera politică să fie dependentă de accesibilitate în rândul unor mase extinse de alegători, permițând simultan delegarea atribuții asupra presei.

Concepția liberală despre democrație aparținând lui Madison și urmașilor lui, cu predelecția evidente pentru democrație directă, se face vinovată de întărirea rolului mass-media în procesul electoral, unde relevante ajung să fie opiniile celorlalți, a majorității câștigătoare.

Termenul de dictatură a majorității și presiunea constantă a opiniilor de grup personale sunt expresii ale procesului despre care vorbim. În această concepție dacă nu ești cu tabăra învingătoare , nu participi la viața decizională a comunității.

Referire constantă la opinia publică și utilizarea autorității acesteia au devenit la rândul lor moduri de modelare a proceselor decizionale, reprezentanții celor aleși stau sub dictatura si sub amenințarea modificării structurilor electorale care i-au adus la putere. Astfel , democratizarea politicii a sporit și puterea mijloacelor de informare. Opinia publică și câștigarea aderenței acesteia devine sigura rațiune de a fi a politicului, unde mass-media, ca unic instrument de comunicare rapid, eficient și permisiv, ajunge să fie un factor determinat și autosuficient. Mijloace de informare, trebuie, au datoria să organizeze și să mobilizeze opinia publică în favoarea democrației, dar mai ales în favoarea celor aflați la putere, a grupurilor de interese, a autorităților în general.

Prin judecățile de valoare pe care le emite, prin interpretarea faptelor și punerea lor în anumite contexte, prin desemnarea știrilor cu valoare negativă într-o anumită direcție idiologică mass-media induce steriotipuri electorali și prejudecăți sociale greu de depășit prin alte mijloace informaționale în acele societăți în care standardele mass-media modulează existența publică a membrilor respectivelor societăți, politicul nici nu poate decât să urmeze linia trasă de mijloacele de informare.

După Cătălin Zamfir, aflăm că mass-media este termen consacrat mai întâi în limba engleză referitor la mijloacele de comunicare în masă, seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe larg , eterogene și dispersate geografic. Într-o perspectivă instituțională, mass-media sunt considerate instituții sociale, atât culturale cît și economice. Primul astfel de mijloc de comunicare în ordine istorică este tiparul mobil, apărut în mijlocul secolului al XV-lea. Se consideră însă că de mass-media putem vorbi abia de la mijlocul secolului al XIX-lea, adică din momentul în care mass-media au avut o audiență suficient de largă și eterogenă. Ziarele și cărțile publicate înaintea acestei perioade se adresau exclusiv unor elite. În deceniul al patrulea al secolului trecut, prin apariția fenomenului ,,penny press’’, ieftinirea presei, audiența s-a mărit în mod deosebit, dar mai ales și-a schimbat structura, devenind o audiență de masă, ieftinirea presei, inclusiv a cărților, este principala cauză a acestui fenomen, dar trebuie să luăm în calcul, în același timp, și schimbarea de orientare, publicațiile adresându-se de acum încolo, în primul rând, oamenilor obișnuiți. Dezvoltarea cea mai semnificativă s-a produs însă în acest secol, prin apariția mass-mediei electronice. Prima jumătate de secol a fost marcată de apariția cinematografului și a radiodifuziunii, iar a doua de extinderea la nivel de masă a televiziunii. Aceste trei tipuri de mass-media vor determina, datorită impactului lor uriaș asupra societății, și a începutul cercetărilor asupra mass-mediei nu a fost determinat atît de mărimea audienței noilor mass-medii, este adevărul mult mai mare decît a celor din secolul trecut, cît mai ales datorită influenței lor indiscutabile asupra vieții sociale. Este semnificativ astfel faptul că nici o formațiune politică, mișcare socială sau culturală nu mai poate câștiga astăzi aderența unor segmente largi de populație fără a utiliza mass-media, la fel cum funcționarea economiilor moderne nu mai poate fi concepută în afara orietărilor consumului prin mass-media sau cum generarea și difuzarea culturii în societate în general nu se mai face independent de acest tip de instituții culturale. Este demn de remarcat și faptul că radio și televiziunea sînt singurele mijloace care pot capta atenția națională. Socilogia în mass-media, domeniul de cercetare în sociologie care urmărește să analizeze modul în care mass-media funcționează în societate, precum și efectele sociale ale comunicării prin intermediul acestor mijloace.

În istoria cercetărilor s-au conturat două perspective complementare una pune accentul pe comunicare, cealaltă pe mijloace. Prima pleacă de la distincția între mai multe tipuri de comunicare, de cele mai multe ori trei: comunicare intrapersonală, comunicare de masă, comunicare interpersonală. Aceasta din urmă se referă la comunicarea realizată prin intermediul unor mijloace, adresându-se unei audiențe largi și de regulă eterogene. Comunicarea de masă presupune comunicatori profesioniști, specializați în transmiterea mesajelor prin intermediul diferitelor mesaje, ca și un sistem de control al comunicării, dat fiind că aceasta se realizează prin intermediul unor instituții care funcționează în baza unor norme.

Cea mai cunoscută schemă de analiză a comunicării de masă este propusă de Herold D. Lasswell. Ea stabilește cinci direcții de analiză în funcție de cinci întrebări privitoare la procesul comunicațional.

Cine ?

Ce spune ?

Pe ce canal ?

Cui ?

Cu ce efect ?

În ultimele decenii s-au conturat si elaborat mai multe tipuri de abordări, teorii privitoare la mass-media. Există însă două paradigme generale, care sunt practic prezente în toate cercetările. Prima poate fi numită mass-media puternică și considerată ca mass-media are efecte, în general negative, deosebit de puternice, intervenind activ asupra structurilor și mecanismelor vieții sociale, ele fiind active în raport cu individul sau societatea, iar structurile social-relativ pasive la influențele masss-mediei. A doua paradigmă mass-media slabă considerată ca influență în societate este relativ mică, ele sînt subordonate și nu supraordonate societății, nu determină opțiunile și comportamentele indivizilor ci se orientează după acestea, în fine, rolul lor nu numai că nu este negativ, dar poate să fie chiar terapeutic în anumite circumstanțe. Un exemplu tipic de problemă abordată din perspectiva celor două paradigme violenței . În primul caz se consideră că violența este promovată prin mass-madia, că ea afectiază negativ socialzarea copilului, care poate vedea pînă la 14. 000 de morți violente la TV, numai în copilărie, și deci în general putem spune că mass-media contribuie la creșterea numărului com portamentelor deviante, în special a delicvenței, sub toate formele ei. În a doua perspectivă se consideră că mass-media nu manipuliază individul, ci că acesta utilizează așa cum dorește mass-media .

Violența este cerută, căci astfel nu ar fi prezentă în programare, ea există în mass-media pentru că există în societate. Cei care urmăresc acest tip de programe sînt predispuși la violență și nu devin eventuali delicvenți datorită televiziunii. Mai mult, violența prezentată prin mass-media poate avea o funcție terapeutică. În aceeași manieră ne putem raporta și la alte probleme cum ar fi socializarea sexuală timpurie a copiilor, promovarea unor inegalități între sexe, inactivismul promovat de mass-media, ca și rolul pe care ele îl joacă, în general, în societate.

Mass-media fiind considerată o putere de stat, fie un subsistem subordonat celorlalte puteri. Cele două paradigme s-au conturat în istoria cercetărilor, în perioade diferite, pornind de la probleme deosebite. În perioada interbelică s-a conturat prima paradigmă, care a corespuns într-o oarecare măsură.14

Șocului produs de noile mesaje, dar și contextul social care a generat fenomene de masă, considerate de multe ori și ca efecte ale utilizării.

Astfel propaganda, nazistă la radio ca și propaganda de război în perioada 1939-1945 dusă de către ambele tabere de front filmate au avut efecte sociale majore. Mobilizarea ca formarea unei anumite atitudini la scara națională au fost deziderate, în general, eficient îndeplinite de către mass-madia în perioada interbelică. Puterea mass-media a fost probată chiar și în privința efectelor lor negative. Cel mai cunoscut exemplu este emisiunea radiofonică ,,Războiului lumilor”, realizată în 1938 de Orson Wells care a creat o panică națională fără precedent în SUA. A doua paradigmă s-a conturat după al doilea război mondial, când noile cercetări au arătat că influența mass-mediei în societate este mult mai mică decât s-a considerat inițial. Și în favoarea acestei paradigme au existat numeroase argumente dintre care amintim slaba eficiență a propagandei anticomuniste desfășurată prin mass-media în anii 1950 în SUA, când cercetările au arătat că programele nu au reușit să convingă și nici măcar să popularizeze personalități politice care sau afirmat în această mișcare, dar și cazurile destul de numeroase ale victoriilor electorale ale unor personalități sau forțe politice împotriva cărora au militat majoritatea. Mass-media au constituit argumentele puternice în acest sens.

Cele mai semnificative cercetări care au probat activismul recepției programelor mass-madia au fost cele realizate în deceniul al cincilea de Lazarfeld, Berleson și Gaudet, privitoare la comportamentul de vot, în baza cărora Lazarfeld și Katz au formulat legea comunicării în două trepte care demonstrează influența semnificativă a liderului de opinie în receptarea programelor difuzate prin mass-media. Lider care filtrează, prelucrează și chiar interpretează mesajele furnizate de mass-media. În anii 1970, prin dezvoltarea foarte puternică a sistemelor private de televiziune, prin diversificarea acestora, ca și prin apariția industriei video, rolul televiziunii în viața socială a fost din nou resimțit foarte puternic, ceea ce a dus la o revigorare în planul cercetărilor. Mass-media s-a focalizat și asupra altor probleme semnificative în plan politic, socio-economic sau cultural. S-au studiat astfel efectele, în general negative, produse de mass-media asupra organizării vieții politice, cum ar fi susținera propagandei politice după modelul,,star- system’’, grija deosebită a politicienilor pentru aspectele exterioare vizibile, dar lipsite de importanță, cultul general pentru imagine, fie a politicianului, fie a partidului, a unei organizații, sau a întregii societăți, cult care face să fie neglijate, de regulă, tocmai problemele societății majore.

În această direcție, unii cercetători consideră că mass-media, joacă astăzi rolul de ,,agendă a realității”, ele dictând ordinea priorității problemelor sociale, prin interesul pe care îl arată față de acesta. Se poate astfel deturna sensul real al evenimentelor, moartea unui star-rok să fie prezentată ca un eveniment social major ce un conflict militar sau descoperirea unui medicament dă fie prezentate ca mai puțin, sau deloc, importante. În general, mass-media are tendința de a propune utopii și idealuri intangibile, de a crea falși eroi, neglijându-i astfel pe cei adevărați.

Studii importante s-au realizat și asupra proceselor de tratare a informației difuzată prin mass-media. Ele au arătat că mass-media opune o imagine a realității care este serios diferită de ceea ce există în realitate. Cel mai important factor care afectează imaginea realității difuzată de mass-media este principiul conflictului, în funcție de care este reconstruită imaginea difuzată prin mass-media lumea prezentă fiind mult mai conflictuală decît cea reală.

Prelucrarea imaginii se produce însă și în funcție de cerințele economice, idiologice și culturale ale diverselor organizații mass-media care sînt întotdeauna ale unor subsisteme sociale. Un fenomen de maxim interes îl reprezintă mediati zarea evenimentelor sociale. El constă în faptul că imaginea pe care o avem despre evenimentele sociale semnificative, trecute sau prezente, provine astăzi exclusiv, de la diferitele mass-mediei. El ridică însă și numeroase probleme, iscând totodată controverse foarte aprinse. Mai întâi, datorită faptului că există o condiționare idiologică în prezentarea evenimentului, chiar și într-o transmisie directă televizată, prin ceea ce se alege, prin cadrele utilizate, prin momentul ales pentru transmisie, prin comentariu. Astfel de critici, se exemplu, au fost aduse recent posturilor de televiziune TV5 din Franța și CNN din SUA pentru propagarea voalată făcută în transmisiile, ale Revoluției din România (1989) (preluată și difuzată în Europa de la TVR) și ale Războiului din Golf (1991). Pe de altă parte, transmisiile directe ale unor asemenea evenimente tind să fie organizate după principiul spectacolului și chiar evenimentul în sine să fie structurat după același model, deoarece agenții sociali nu pot face abstracție de prezența mass-media.

Un capitol distins al cercetărilor din mass-media se referă la modul în care cultura este difuzată sau generată prin mass-media, la intențiile funcționării mass-media asupra diferitelor componente ale culturii, la rolul lor în raport cu cultura populară, cu cea de masă de consum, sau cu cea savantă. În acest punct mass-media se întâlnește cu alte discipline sociologice cum ar fi sociologia culturii, sociologia artei .

I.3. Influența mesajului politic asupra opiniei publice

Opinia publică este produsul unei anumite atitudini a publicului față de evenimentele și problemele de ordin general. Însă opinia publică nu poate fi concepută ca o simplă sumă a opiniilor particulare din simplu motiv că acestea din urmă rezultă din particularități personale ale individului, particularități, ce determină să reacționeze întru-un mod dacă ar fi cazul să facem o clasificare, o sistematizare a opiniilor unei colectivități, aici am observa că avem de a face cu două tipuri de opinii care se contrapun. Într-un caz opiniile sunt distribuite în grup haotic, la întâmplare, fiecare individ reacționând de sine stătător, independent. În alt caz opiniile particulare se acordă între ele și se sumează sub influența unui principiu sau interes comun. Modul, în care se trece de la o structură la alta sau de la absența organizării la organizare, de la starea de opinii particulare la starea de opinie publică, reflectează mecanismele psiho-sociale, care duc la formarea opiniei publice. Procesul de formare a opiniei publice nu exclude confruntarea părerilor și opiniilor individuale. Până a ajunge la un numitor relativ comun au loc discuții serioase, uneori chiar ciocniri. Jurnalistica, prin activitatea sa de informare și analiză a proceselor sociale, contribuie la lichidarea neînțelegerilor, influențând și catalizând gruparea opiniilor individuale, care în fine, duce la formarea opiniei de masă. Opinia publică însă se formează doar atunci, când există o cantitate de interese suficiente ca să facă minoritatea să accepte opinia majorității. Aici jurnalisticii îi revine un rol primordial. Grație potențialului său analitic ea expune și mobilizează acea sumă de interese, ce ar fi îndeajuns ca să influențeze minoritatea, ca ea să-și abandoneze pozițiile anterioare și să împărtășească punctul de vedere al majorității. Deci mass -media sunt un participanți activi de formare a majorității și a opiniei sale.

Una din sursele fundamentale de formare a opiniei publice la scară macrosocială o reprezintă informațiile și comentariile interpretative, oferite de mijloacele de comunicare în masă. Și acesta are loc din motivul că :

– pot oferi simultan aceeași sumă de știri unui public larg, alcătuit din oameni foarte dispersați, fără contacte directe între ei;

pot oferi acestora un centru comun de interese, subiecte de dezbateri simulare la un moment dat;

prin informațiile și comentariile puse la dispoziție pot genera reacții identice ale unui public foarte diferit;

Jurnalistica apare ca un mediator între realitățile din lumea înconjurătoare și populație. Ea se impune la început ca un producător de secvențe din realitate, de curente de opinii, ca un mijloc important de influențare și shimbare a comportamentelor individuale și chiar colective. Informația, împreună cu acțiunea de propagandă, care însoțește în mod obligatoriu procesul de informare dă naștere curentelor de opinie publică, modifică direcția acestora.

Personalități publice pot fi clasificate în funcție de exercițiul și competența apologică ori oratorică. Din perspectiva calităților comunicative, imaginative sau patetice, de care dispun personagele politice aparțin unui grup verbal sau unui grup vizual de caracteristici .

Acanții politici care utilizează deprinderi expresive discursuri, interpretări, apeluri, întră în categoria stilului verbal, aparținând prin excelență retoricii politice. Figurile imaginative utilizează în principal, pentru constituirea mesajelor politice, fantasme și miturile colectivității căruia se adresează, folosind ca metode principiile publicații politice.

Publicitatea politică, apărută ca urmare a dezvoltării noilor tehnologii electronice și tehnologiilor de transmitere a informațiilor a reuși să extindă expunerea politică a indivizilor la maximum, accesibilitatea și penetrarea fiind mult mai ample, timpul petrecut în fața unor medii de informare în masă depășind timpul de expunere la formele tradiționale de captare a mesajelor politice. Aici trebuie spus că publicitatea negativă, spre deosebire de efectele discursive ale sarcasmului, critici sau iconici, influențează în dublu sens și imaginea celui care o utilizează. Distorsiunea realității și manipularea imaginilor ca arsenal politic devin eficiente mai ales atunci când sunt utilizate de un grup exterior, neimplicat în mod direct și numai dacă mediul de informare este neutru.

Influența conținutului politic al materialelor publicate în presă prin instrumente de modelare, de încadrare metafore, formulări speciale, expresii colocviale, exemple și descrieri cu putere imagistică, produce stabilirea unor legături și descrieri cu putere imagistică, produce stabilirea unor legături precondiționate în înțelegerea cititorilor, spectatorilor și conduce la influențarea modului de înțelegere a fenomenelor prezentate.

Profesionalizarea producției de știri și dominarea acesteia de către modalitățile standard reprezintă un alt mod de predeterminare a mesajelor. Conținutul subiectelor prezente este marcat de principalele slăbiciuni ale formării știrilor. Decizia cu privire la ce este și ce nu este o știre, ce eveniment și ce personaj politic devin subiecte de știre, depinde o schemă a programelor care, la rândul său, este marcată de prejudecăți fundamentale ale procesului de comunicare a evenimentelor politice:

personalizarea și transferul informațiilor despre sfera socială și de interes comun spre interesul particular al indivizilor;

fragmentarea care presupune incapacitatea prezentării fenomenului în ansamblu și limitarea acestuia la elementele simplificatoare și ușor inteligibile;

dramatizarea ce face ca toate evenimentele prezentate să fie concentrate asupra aspectului spectaculos, emoțional și ieșit din comun;

nivelarea ce presupune aducerea , la numitor comun, interpretativ, prin prisma sistemului social existent și în favoarea întrării convingerilor generale acceptate;

Contextualizarea este o altă funcție majoră prin care se exercită o constantă presiune interpretativă asupra evenimentelor. Punerea într-o anumit context a unui subiect și asocierea acestuia cu alte evenimente cu conotație negativă sau pozitivă conduc la deformarea totală a situației informative. Structurile retorice și de expresivitate ce însoțesc procesul contextualizării conduc la o accentuare a procesului amintit.

Jurnaliștii își exercită funcția primordială ca resurse de definire a evenimentelor, ei fiind primii care pot să pună pe o traiectorie intrpretativă un eveniment, un personaj politic , un mesaj trimis în corpul, acestea dobândind din start un anumit nivel de inteligibilitate, un grad anume de acceptabilitate și o determinantă ideologică.

Publicitatea politică:

Expansiunea logisticii mediatice în cadrul procesului politic a determinat proliferarea în societatea contemporană a fenomenului publicității politice, element esențial al acoperirii mediatice în cadrul campaniilor electorale. În mod tradițional denumirea de publicitate politică este atribuită unui anumit tip de propagandă electorală, bazat pe utilizarea metodelor și tehnicilor publicitare în perioada preelectorală. Mesajul propagandistic electoral al subiectului politic îi sunt imprimate astfel semnalele formale proprii publicații propriu-zise, inclusiv difuzarea prin mijloace de comunicare în masă, orientarea conținutului spre promovarea atitudinilor favorabile unei doctrine politice, unui partid sau candidat , unui program electoral, identificarea clară și explicită a mesajului drept o acțiune publicitară.

Experiența electorală a ultimilor ani în Republica Moldova a demonstrat evoluția rapidă a publicațiilor în presa, atât în cea scrisă cît și în cea electronică, cristalizându-se deja câteva forme principale de realizare a intervențiilor politico-publicitare:

spoturile informaționale ale partidelor sau ale candidaților cu o durată de 30-40 sec., cuprinzînd un text, imaginea sau prezntarea siglelor respective;

adresările directe ale formațiunelor politice sau ale candidaților către alegători. În acest caz se pedalează pe expunerea programului politic, un rol deosebit revenind sensibilizării cu audiovizualul;

buletinele de știri sau emisiunile informative speciale pentru reflectarea activității candidaților și a partidelor politice abordarea problemelor legate de campania electorală;

Informația ordinată privind organizarea alegerilor, explicarea particularităților procesului electoral (acest gen de spoturi publicitare sunt produse de obicei de către Comisia Electorală Centrală și sunt plasate gratis la toate posturile de radio și TV);

În cadrul unui regim totalitar cu o structură monopartidistă este imposibil de a recurge la o astfel de publicitate. Dar stabilirea unei noi relații dintre cetățeni și dimensiunea politică , afirmarea cu adevărat a mecanizmului competitiv poate asigura condiții pentru dezvoltarea publicității politice. E evident că publicitatea politică , poate să se manifeste plenar doar în condițiile unei societăți pluraliste.

Acum când publicitatea politică a devenit o armă a luptei politice, când formațiunele politice s-au lansat constant într-o confruntare acerbă pentru cucerirea puterii, în prim plan avansează problemele elaborării normelor , capabile să garanteze antrenarea echitabilă a subiectelor politici în competiție, să asigure accesul egal al acestora la mijloacele de informare în masă. Totodată aceasta este un indice foarte elocvent al recunoașterii centralității sistemului mass-media în societatea contemporană.

Publicitatea politică nu afectează în mod direct activitatea jurnaliștilor, instituțiile de presă vând spațiu său de timp candidaților, partidelor au organismelor politice, care își plasează aici mesajele lor concepute și elaborate de specialiști proprii. Astfel prin publicitate, un reprezentant politic cumpără controlul asupra comunicării. El asigură sprijinul unei instituții de presă , cel puțin pentru a-i difuza , într-un moment sau pe un spațiu dat , un mesaj țintă către un public mai mult sau mai puțin larg, fidel acelei publicații 16

În prezent în țările occidentale, ponderea publicațiilor politice a ajuns să reprezinte circa 70% din bugetul unei campanii electorale. Managerii posturilor și redacțiilor agreează publicitatea politică din trei motive:

– este sursă importantă de venituri;

difuzarea publicațiilor politice creează o impresie de echilibru și neutralitate, presa oferă astfel șanse egale partidelor, grupurilor, liderilor importanți, care pot plasa mesajele care le doresc, pe suporturile mediatice pe care le ale. Redacția nu poate interveni în aceste mesaje, deci nu poate fi acuzată de favorizarea sau defavorizarea unui candidat sau grupări politice;

Publicitatea politică este ușor de programat și paginat, spre deosebire de alte evenimente politice, care au durate imprevizibile, se desfășoară în momente neconvinabile, au conținut adeseori neclar, mesajele publicitare, în schimb, sunt predate la timp, au durată sau dimensiuni precise, nu întârzie producția și nu afectează grijile de programe sau precise, sumarele stabile ale instituției mass-media;

Publicitatea politică este opusă principiilor spațiilor public, bazat pe raționalitate, dezbatere, analiza lucidă, ea valorează afectivitatea, imaginile șocante, impresii trecătoare și pulsiuni de moment ale maselor. Publicitatea vinde o imagine atrăgătoare a unui om și a ideilor sale. Dar este rareori informativă. Astfel, publicitatea politică produce un dublu efect. Reducător –care acționează asupra conținutului mesajului, adică asupra imaginii omului politic și a ideilor sale, seducător- care acționează asupra cetățeanului și care aduce deformări și tendințe de influențare

Mesajul politic verbal-scris

Mesajul politic este un ansamblu de semnificații cu încărcătură politică, care pot fi transmise prin mijloace verbale, vizuale, grafice, tehnice. Mesajul electoral este acel mesaj care este parte a campaniilor electorale. Dacă un regim politic se bazează pe dictatură și violență, respectiv și mesajul va conține niște elemente corespunzătoare, de natură violentă. Elementul dominant al mesajului în regimul totalitar este idiologică regimului. Statul este întotdeauna subiectul comunicării. El dictează , el indică. Mesajul politic este construit conform ideologiei oficiale și este preponderent uniderecțional. Cetățeanul este un permanent receptor și împlinitor al mesajului. Nu are dreptul la replică, la propria sa opinie, deoarece statul este atotputernic ,atotștiutor.

În regimul democratic, mesajul politic se construiește conform unor norme și valori democratice, făcând comunicarea democratică, oferind drepturi egale atât statului cît și cetățenilor. G.Thoveron menționa:,, campaniile electorale sunt întotdeauna niște vârtejuri devoratoare de păduri transformate în hârtie”.17

Henri-Pierre Cathala în ,,Epoca dezinformării” crede că diversitatea reprezintă actul principal al presei scrise. Mai mult decît audiovizualul publicațiile au o posibilitate de retragere și critică mai serioasă, mai argumentată. În ziar sunt expuse modalități de prezentare, cum ar fi scurte informații de actualitate, reportaje aprofundate, cronici specializate, editoriale, comentarii, articole de popularizare care sunt oferite cititorului lansându-i posibilitatea de a alege ceea ce-l interesează, mai mult momentul când vrea să citească având oricând de a face pauză pentru a reflect.

Presa scrisă rămâne un domeniu în care predomină scrisul mult mai exigent decît imaginea, în special când este vorba de o relatarea sau analiză. Este mult mai ușor de a vorbi, de a convinge. Vigoarea devine necesară în presa scrisă deoarece gândirea este mai mult a argumentației decît a seducției, prin timbrul vocii, gest sau imagine. Scrisul este mai intelectual, mai rațional, audiovizualul mai afectiv.

Abordând discursul presei scrise în cadrul comunicării electorale, Camelia Baciu crede că în primul rând trebuie de avut în vedere faptul că mediatizarea prin presă spre deosebire de cea TV îl solicită într-o măsură mult mai redusă pe candidat, iar pe de altă parte creează o participare mai limitată a publicului la competiția electorală.

Mai mult decît la TV, presa scrisă își are publicul relativ stabil, cu consecințele de rigoare în contextul unei campanii electorale.

În contextul electoral, presa scrisă mai mult decît TV are posibilitatea să-și accentueze condiția de evaluator, comentator al evenimentelor și prin aceasta să devină unul dintre inițiatorii dezbaterilor electorale.

Dacă la TV este mai greu de distins condiția de evaluator , ea fiind generată într-un cadru interactiv, atunci în presa scrisă evaluarea se petrece la rece, fără să fie întreruptă sau controlată de prestația imediată a candidatului. În perioada electorală presa scrisă poate genera într-un mod specific circulația discursului electoral, în condițiile în care se reproșează adesea mediatizărea TV că distruge discursul inițial al actorului politic. Presa scrisă poate contribui la stabilizarea discursului politic și la fel producerea și semnalarea discursului inițial al candidatului.

Însăși logica de comunicare TV implică destabilizarea discursului electoral. G. Thoveron în ,,Comunicarea politică azi ” crede că asemenea mesajului scris în comunicarea electorală poate fi cartea politică. Cartea politică are o viață scurtă, legată de o actualitate pasageră. Ea rămâne un element important în arsenalul oamenilor politici. Vizează simpatizanți , dar este reflectată și în comentariu ziaristic, în interviuri. Important, consideră autorul, nu este să fie citită cartea, ci să se vorbească despre ea și ca autorul să-și atribuie în acest fel o dimensiune literară sau să pozeze în postură de idiolog. Mesajul scris, în opinia lui Thoveron, trebuie să fie lizibil. Anume aceasta va determina numărul de cititori ai acestui mesaj.

Limbajul mesajului politic are și el un rol semnificativ în ceea ce privește formarea opiniei publice.

Vorbirea rapidă este tendința politicianului care știe că timpul este scurt și vrea să transforme mesajul cu orice preț. Limbajul eficient alcătuit din fraze și cuvinte scurte este mai apropiat de scrierea adevărată.

Limbajul complicat îi poate crea celui care folosește o imagine de competență tehnocrată: vorbirea complicată impresionează. De ea se profită deseori pentru a ascunde lipsa de conținut.

Mesajul politic vizual

În general, în campaniile electorale sunt prezente două tipuri de mesaje vizuale:

1 imaginea statică ( afișe , placate, panouri);

2. imaginea dinamică(TV);

În opinia lui G. Thoveron, afișul se prezintă în fața publiculuii fără pealabil. Nu trebuie să cumpărăm ziare, nici să deschidem aparatul de radio, TV sau să desfacem scrisori. Prin afiș ne vorbește strada, el ne apare mereu în drum. Pentru a calcula eficacitatea afișului, trebuie să ținem cont de elementul- spațiu, adică numărul de panouri acoperite, și de elementul-timp, durata afișării. G. Thoveron consideră că de obicei, afișele electorale încearcă să ne invadeze mediul. Aceasta din cauza diversității mediului, locurilor unde pot fi întâlnite aceste afișe. Aceste locuri pot fi locurile de așteptare sau locurile de așteptare pentru șoferi. De asemenea printre cele mai eficiente modalități de a afișa imaginile electorale este lipirea afișelor pe transport. Esențial pentru afișele electorale este faptul că cei ce le văd nu dispun decît de câteva zecimi de secunde pentru a le atrage privirea ceea ce este cu atît mai puțin dificil, când pe aceleași perete mai sunt și alte afișe, concepute de asemenea pentru a seduce ochii. Limbajul afișului, ca și cel jurnalistic, nu este nici textul, nici imaginea, ci o îmbinare a celor două, acea scripto- imagine care integrează mesajul.

M. Joly18 consideră că pentru a înțelege mai bine ceea ce reprezintă concret mesajul trebuie să facem eforturi, să ne imaginăm ceea ce am putea vedea altfel în această imagine. Una din măsurile luate pentru a înțelege mai bine un mesaj vizual , este să aflăm pentru cine a fost făcut.

Pierre Bourdieu 19 insistă asupra faptului că televiziunea în goană după sporirea audienței, selectează cu precădere evenimentele de ordin senzațional, contribuind astfel la formarea unei reprezentări false asupra lumii actuale.

Imaginea lumii, așa cum apare ea de pe ecranul televizorului, se derulează ca o succesiune de povești aparent absurde, ce sfârșesc prin a semna unele cu altele, suite de evenimente care, apărute fără explicații, sunt sortite să dispară fără soluție. Televiziunea îți păstrează, în arsenalul de companie, un loc de primă importanță. Noua comunicare politică a luat ființă din conlucrarea dintre sondaje, publicitate și televiziune. Televiziunea e mijlocul cel mai folosit ca instrument de urmărire a campaniei.

Există trei modalități prin care omul politic poate face simțită prezența pe micul ecran:

În primul rând, prin programele obișnuite. Avantajul jurnalului televizat, al emisiunilor este că acestea au publicul lor, pe care omul politic nu are nevoie să-l atragă. El nu riscă să-și vadă popularitatea măsurată după numărul de telespectatori, ci beneficiază de succesul emisiunii.

O altă posibilitate constă în emisiunile oferite sau vândute partidelor ori candidaților, în care se exprimă liber, asumându-și răspundere pentru ceea ce spun, cu condiția de a respecta un cadru stabilit de postul gazdei, sau paginile de publicitate, plătită, în care mesajul politic este înserat prin anunțuri.

În cadrul emisiunilor interesante, mesajele publicitare politice sunt evitate de telespectatori din cauza insistenței de a convinge. De aici se simte nevoia de largă audiență.

3.Posturile TV programează emisiuni politice specifice, folosind din plin resursele limbajului audiovizual, propunându-și să pună în slujba publicului, nu în cea a formațiunilor politice.

Aceste emisiuni se vor obiective, în general sunt contradictorii, opul politic nu are control asupra sa și, de obicei, se urmărește să fie îndeajuns de spectaculoase pentru a atrage atenția publicului. Aici omul politic este pus în situații bizare , este nevoit să răspundă la întrebări dintre cele mai delicate. Uneori politicianul ia generalități . Timpul limitat drept argument pentru a se mărgini la ceva.

Alteori, el întinde vorba pentru a nu răspunde la toate întrebările propuse. Cei care au la dispoziție posibilitatea de a replica, deși e limitată. În urma unei astfel de emisiuni, când politicianul se străduiește să evite întrebările publicului. Nu face altceva decât să mai semene un pic de neîncredere și totodată să piardă marea parte a admiratorilor pe care nu este exclus că îi avea.

Deseori pretendenții la putere, datorită pregătirii neadecvate, în urma rostirii mesajeloe politice care supără auzul, pierd în fața alegătorilor. Oamenii sunt puși deseori în situații neplăcute, nemaiștiind astfel în ce să mai creadă și ce să mai creadă și dacă face să mai crezi pe cineva. O confruntare elementară este acea față în față, un politician împotriva altui politician. Este mai mult decât o dezbatere, este o adevărată luptă, un duiet în arena deschisă. Publicul este juriul, el numără punctele înscrise și trebuie să neglijeze conținutul argumentelor.

Adversarii nu caută să se convingă reciproc. Înterlocutorii lor sunt alegătorii. Oamenii politici nu le convine întotdeauna să participe la emisiuni pe care sau poate controla, se gândească la pericolul pe care îl prezintă, își pot juca întreaga carieră într-o emisiune din cauza frecvenților ,, non sensuri’’ pe care le dezvăluie pe nevrute. Pentru a compensa vidul de fond se șlefuiește forma , intervine regia – cum mass-media și în primul rând televiziunea există în principal pentru a ne distra, cum mesajele politice expuse sunt difuzate la concurență cu emisiunile de varietăți, filme de ficțiune, trebuie creat pentru a-și face lor printre toate aceste –schow-bis-ul politic. Noi devenim în acest fel spectatori, uneori amuzanți, alteori interesanți, dar încetăm să mai fim actori într-o epocă a dezideologiei și depolitizării. Asistăm la dezbateri politice , fără să participăm direct. Suntem hrăniți cu minciuni și le înghițim cu plăcere.

Nu credem că am ajuns la capătul istoriei , drumul acesta este însă lung , fără îndoială, presărat cu momente imprevizibile.

Lumea schimbă oamenii, dar și oamenii schimbă lumea, cu condiția ca ei să dorească aceasta.

Fiecare individ poate să înțeleagă mesajele care ni le servesc politicienii, să știe să găsească ceea ce ascund ei. În această eră a comunicării, toată lumea ar trebui să descopere resorturile publicațiilor, condițiile în care sondajele sunt viabile, limbajul TV, astfel încât oamenii politici și consilierii lor să găsească în fiecare din noi un interlocutor avizat. Căci atunci se vor strădui ca mesajele lor să fie agreabile, să le dea fond, să facă în așa fel ca să reflecte întocmai realitățile, problemele concrete și să propună sluții efective, încât campaniile politice să aducă la un schimb, la o comunicare, care să nu mai curgă în sens unic.

Ca orice alte evenimente, campaniile electorale pot avea efecte pozitive, cît și negative, în rezultatul formându-se opinia publică. Opinia publică se caracterizează printr-o anumită dinamică de timp . Ea poate să aibă anumite orientări în studiul inițial și altele în perioadele succesive de timp , de regulă, influențează ,, formată sau schimbată prin oferirea de informații selecționate și direcționare spre orientarea dorită și prin multiplicarea canalelor de difuzare a informației. Plasarea opiniei publice în domeniul teoriei politice sau altor forme ale conștiinței sociale est e evidentă. Astfel , Durent 8 privește opinia publică sub două aspecte. ,, În primul rând, ca o noțiune teoretică ce se referă la domeniul teoriei politice. În al doilea rând, ca o denumire pentru răspunsurile celor interogați, adică drept un criteriu convențional care atribuie opiniei unei persoane o importanță mai mult sau mai puțin egală cu opinia altor indivizi.’’

G. Bouthol21 afirmă că – nașterea și formarea opiniei publice reprezintă un proces dinamic, angajat în influența și comportamentul politic.

Prin urmare, controversele în jurul definiției opiniei publice nu au fost și nu sunt simple abstracții, ci efectul constatării că un asemenea fenomen social colectiv poate fi cunoscut și influențat pentru a corespunde anumitor scopuri.

O condiție necesară în determinarea și definirea conținutului opiniei publice este delimitarea sa de noțiuni apropiate, înrudite în fond.

În cristalizarea și stabilizarea opiniilor, în cuprinderea lor într-un sistem structurat, un rol important îl îndeplinesc nu numai schimbările de opinii, discuții le, convingerile personale și propaganda, ci și normele și tradițiile sociale care transmit mesajul unor structuri social mai ample, eterogene, apte să modifice și să coaguleze sentimentele, constituind un important liant al cristalizării opiniei publice.

P. Davison afirmă că ,,nu există o definiție general a opiniei publice. În ciuda deosebirilor de definire, cercetătorii opiniei publice sunt cel puțin de acord că opinia publică este o corelație de păreri individuale despre o problemă de interes public, ei consemnând și faptul că, de obicei, aceste păreri pot influența comportamentul individual, comportamentul și politica guvernamentală.”

Efecte asupra comportamentului electoral

Specialiștii enumără trei tipuri de efecte-cognitive, emotive și comportamentale.

De menționat că putem întrevedea o corelație directă între motivul urmării campaniei electorale și tipul efectului. În cazul comportamentului electoral este necesar de a corela natura efectelor cu modelele comportamentului electoral. De exemplu, dacă alegătorul și-a formulat decizia de vot sau este predispus să și formeze în conformitate cu imaginea liderului politic, nu putem provoca efecte decît prin propunerea unei imagini respective, în cazul când cetățeanul este predispus spre o analiză mai mult sau mai puțin rațională a situației electorale, mesajele ce doresc să vizeze comportamentele emotive în cel mai bun caz vor avea decît efecte limitate.

Natura efectelor depinde pe de o parte de calitatea și specificul mesajelor politice, pe de alta – de tipul alegătorului, de motivul necesar acțiunii electorale.22

Comunicarea politică în Republica Moldova

Problema comunicării este una din problemele esențiale cu care se confruntă astăzi Republica Moldova. Starea tranzitară în care ne aflăm, în care sistemul de valori suferă schimbări în care o mentalitate veche, o paradigmă veche de gândire se dezvoltă și cea nouă încă nu s-a cristalizat de un șir de lacune la nivel comunicațional. Aceasta este vizibil și la nivelul relațiilor dintre elita politică și mase, care de fapt sunt mai mult caracterizate printr-o pasivitate din partea unora și o indiferență din partea celorlalți.

Deși structura sau paradigma veche s-a manifestat la nivelul tuturor păturilor sociale și unele reminiscențe le atestăm și acuma, întreaga societate reprezentând o structură eterogenă , totuși microsocietatea politică a fost mai mobilă în ceea ce privește adaptare la noua structură, formându-și niște abilități destul de efective la nivel comunicațional, deși mentalitatea politică nu a avansat cu mult înaintea celei de masă. Totuși mobilitatea politică rămâne a fi o particularitate destul de importantă , dacă acceptăm acest termen și cu sensul de activ și productiv

În concepția lui Dahrendorf fiecare societate reprezintă o deschidere pasivă –unii sunt la putere, dar cei mei mulți sunt în afara puterii, unii dispun de informații hotărâtoare, celor mai mulți le lipsește aceste informații. În prima categorie , de deschidere activă spre informațiile publice, se scriu miniștri, deputații, conducătorii partidelor politice, ai sindicatelor și ai asociaților profesionale. Din categoria a doua , definită printr-o deschidere pasivi, fac parte cei care nu sunt implicații în luarea deciziilor politice decît prin participarea la vot , la alegeri.

Referindu-ne la cazul Republicii Moldova, atestăm și o deschidere total pasivă, adică existența unei pături sociale care nu participă la alegeri și la viața politică.

Esențial pentru procesul de democratizare este ca fiecare dintre părți să fie informată, să știe ce animă cealaltă jumătate, să coordoneze acțiunile conform unor interese comune. În societatea noastră lipsește contactul dintre cele două , de fapt trei părți, nemaivorbind despre dezvoltare acestor relații la nivel comunicațional. Elita politică posedă un limbaj destul de mascat, astfel încât, deși mentalitatea este una, etalarea ei se face în moduri diferite, aceasta creând obstacolul comunicațional care ascunde în sine niște interese personale sau de grup și inactivitatea politicienilor, nemaivorbind despre eficiența lor atâta timp cît ei nici nu activează.

II. Mass-media mijloc de dezinformare a opiniei publice II.1 Aspecte istorice ale fenomenului dezinformării.

În această lume hipermediatică în care trăim se vorbește din ce în ce mai mult despre dezinformare ca despre o problemă ce a pus stăpânire pe aproape toate domeniile de activitate și care cu greu mai poate fi controlată. Într-adevăr dezinformarea este o problemă la ordinea zilei, însă nu este specifică doar secolului XX. Acțiuni de dezinformare au avut loc în toate perioadele istorice cu scopul de a convinge și de a supune masele de oameni, cu scopul de a câștiga un război sau pentru a rezolva un conflict economic, politic, social sau de orice altă natură. Este necesar a înțelege geneza, mecanismele evoluției dezinformării, consecințele sale dezorganizatoare, paralizante, creatoare de confuzii și de derută, și de a concepe strategiile, tactica și procedeele de contracarare a acestui fenomen extrem de nociv acum și în viitor. De asemenea este necesară precizarea că dezinformarea a fost o problemă a tuturor timpurilor, ea fiind prezentă în anumite regiuni ale lumii chiar înaintea apariției meseriei de jurnalist. Precizăm acest lucru deoarece, în secolul nostru, dezinformarea este cel mai adesea atribuită jurnaliștilor.

Înainte de a trece în revistă câteva din țările care au practicat dezinformarea în trecut și personalitățile care au câștigat și au păstrat puterea politică mințind și manipulând masele, este important a înțelege ce este, de fapt, dezinformarea. Dicționarul francez Larousse definește verbul „a dezinforma” în felul următor: „a difuza cu bună știință una sau mai multe informații false, dând o imagine deformată realității, în special prin intermediul mijloacelor și tehnicilor de informare în masă.” Această definiție evidențiază faptul că dezinformarea este intenționată întotdeauna și că ea este o problemă a secolului XX, deoarece în această perioadă istorică mijloacele mass-media s-au dezvoltat furtunos.

Lazăr Șăineanu în „Dicționarul universal al limbii române” scrie că „a dezinforma” înseamnă „a informa greșit în mod intenționat, prin presă, radio și televiziune. Într-o altă ediție a dicționarului Larousse , mai veche, din anul 1974, pare definiția dezinformării, încărcată de semnificații politice: „ignoranță în care e ținut publicul cu privire la o problemă extrem de gravă”.1 Dezinformare mai înseamnă și „o insuficiență de lămurire a opiniei publice asupra unor chestiuni importante Catălin Zamfir în ’’Dicționarul de sociologie’’ scrie că orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vechiculate cu scopul de a determina la receptori anumite atitudini, reacții acțiuni, dorite de un anumit agent social. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat dezinformatorul, el poate fi o instituție, o organizație. Trebuie să deosebim care se referă exclusiv la procesul comunicațiomal, de acțiunile de care sînt produse de organizații militare, paramilitare sau specializate, elemente componente ale unor strategii. Acțiunile presupun existența unor comanditari, a unor specialiști, a unor intermediar între aceștea și a unor relee.D.poate să fie o componentă a propagandei , doar pe d.. Din perspectiva consecinților sale sociale, d. Se aseamănă cu un alt fenomen social, zvonul. Acesta din urmă, spre deosebire de d. Nu are un caracter deliberat și nu presupune în mod obligatoriu circulația unor informații false, ci doar dificil de verificat . Zvonul poate fi produs însă de o acțiune de d. Țintele d. Pot fi grupuri sau segmente ale societății , cît și indivizii, întotdeauna lideri, care pot influența decizional și acționa grupurile în care se află. D. Desfășurată prin mass -media are cele mai eficiente rezultate în plan social. Efectele d. Depind , pe de o parte , de caracteristicile țintelor, iar pe de altă parte de posibilitatea sau imposibilitatea de a verifica informațiile vehiculare.

V. comunicare, persuasiune, propagandă, sociologia mass – media, zvon. Utilizare a tehnicilor de informare, în special de informare în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a travesti faptele” definește dicționarul Grand Robert dezinformarea.

La ora actuală, cuvântul „dezinformare” a devenit absolut banal și face obiectul unui anumit număr de definiții diverse, dar convergente. Unii cercetători înțeleg acest fenomen, al dezinformării, într-un sens sau foarte larg sau foarte restrâns. Unii merg până la a o echivala cu „minciună” sau cu „orice informație falsă”.

Pierre Debray-Ritzen, profesor universitar francez, consideră dezinformarea o „tehnică permițând furnizarea de informații general eronate unor terți, determinîndu-I să comită acte colective sau să difuzeze judecăți dorite de dezinformatori”.

În cartea sa „Anchetă asupra KGB” John Baron definește dezinformarea ca o „propagare conștientă și deliberată a faptelor și opiniilor eronate”.

În prefața lucrării lui Pierre Nord „Intoxicarea”, G.Veraldi indică într-o frază scopul dezinformării:„crearea unei realități false atât de convingătoare încât adversarul să o considere justă”.

Chambers Twentieth Century Dictionary publicat la Londra în 1972 definește imparțial dezinformarea ca „deliberate leakage of misleading information” („scurgere deliberată de informații care induc în eroare ”).

Specialistul ceh în dezinformare, L. Bitman, arată că dezinformarea constituie „unul dintre aspectele măsurilor active și cuprinde „scăparea” organizată a informațiilor false”.

Desigur această definiție se referă la acțiunile de influențare desfășurate în timpul războiului pentru slăbirea inamicului din interior. Accentul este pus pe ansamblul mijloacelor utilizate, însă, cu predilecție, pe ascundere, disimulare și acțiune din interior.

O definiție completă a dezinformării o dă Henri-Pierre Cathala în cartea sa „Epoca dezinformării” :„Dezinformarea reprezintă ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenționat pentru a reuși „manipularea” perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăți, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândurile sau chiar de a le subjuga. Presupune disimularea surselor și scopurilor reale, precum și intenția de a face rău, printr-o reprezentare deformată sau printr-o interpretare tendențioasă a realității. Este o formă de agresiune care caută să treacă neobservată. Se înscrie în rândul acțiunilor psihologice subversive.”

Dezinformarea este considerată în prezent ca fiind un fel de mesaj mai mult sau mai puțin explicit, un fel de comunicare de un tip special între dezinformator și ținta sa. Poate lua forma unei declarații, a unui gest semnificativ sau a adoptării unei anumite atitudini. Dezinformatorul poate fi un inamic, un neutru cu anumită putere de influențare, un prieten cu convingeri șovăielnice sau orice persoană. Uneori omul este obligat să schimbe realitatea cu bune intenții care, de cele mai multe ori, nu pot fi mărturisite. Aici nu poate fi vorba de dezinformare în sensul real al cuvântului deoarece ea urmărește un scop respectabil, acela de a proteja un secret necesar. Pentru a se numi dezinformare, trebuie să existe alegerea deliberată, intenția de manipulare sau de exercitare a influenței. Mesajul falsificat nu este decât unealta cu care se caută ca un subiect selecționat să acționeze în sensul dorit. Se dezinformează mai puțin pentru a convinge, cît pentru a conduce către un țel care de regulă, este ascuns. Se acționează pentru a forța alegerea unei anumite direcții de către o persoană morală sau fizică fără însă a i se permite libera apreciere.

Dezinformarea este „forma psihologică a subversiunii. Ea vizează de stabilizarea unui stat sau a unei societăți, subminarea capacității sale de rezistență, fără a fi necesară punerea în acțiune a forțelor armate.(…) Cele două forme de luptă, cea fizică și cea psihică, se completează reciproc…” ³

Dezinformarea poate fi dictată de o necesitate, având în vedere amploarea mizei și pericolul unei confruntări deschise. Poate fi de asemenea o acțiune premeditată pentru a obține succesul cu minim de forțe deoarece dezinformatorul

crede că influențarea cunoștințelor este mai puțin riscantă decât violența fizică. Dezinformarea poate deveni însă o obișnuință fatală pentru o societate care se vrea închisă, secretă și care astfel poate pierde pe nesimțite contactul cu realitatea.(de exemplu Germania nazistă) Dezinformarea desfășurată permanent și sistematic constituie o redutabilă forță de distrugere.

Dezinformarea nu se rezumă numai la falsificare cunoștințelor, ea se dovedește a fi și o puternică pârghie de acționare psihologică, de conducere a indivizilor, de dirijare a opiniilor și ideilor, a stărilor sufletești și a comportamentelor umane. Nu există nici măcar un singur conflict politic, social, economic sau militar în istoria omenirii care să nu fi făcut apel la propagandă în mod deschis sau pe ascuns, la intoxicare sau la tentative de influențare a moralului și deciziilor adversarului prin înșelăciune, amăgire, diversiune sau intimidare.

În istorie, prima atestare a fenomenului dezinformării, este în cartea lui Sun Țî, „Arta războiului”, scrisă în urmă cu 2500 de ani. Sun Țî a trăit în China Regatelor luptătoare. De origine din regatul Ch’I, ar fi trecut în serviciul regelui din Wu, comandîndu-i armatele cu succes. Lucrarea care îi este atribuită, este cunoscută în Japonia încă din secolul VIII. Mao Tze-Dun s-a inspirat din ea, fără nici o îndoială. La ora actuală, această carte este înscrisă în programa școlilor militare ruse, așa cum o atestă generalul Walters în memoriile sale intitulate “Servicii secrete”. Cartea “Arta războiului” prezintă geneza și modul în care a fost concepută, înțeleasă și practicată dezinformarea la începuturile ei.

Mult mai târziu, după înlăturarea absolutismului și proclamarea republicii în Anglia ,1649, sunt atestate acțiuni de dezinformare ale lui Oliver Cromwell, 1599-1658. „Acesta, atacat dur și frecvent de presă, a introdus o lege nouă contra gazetelor defăimătoare și a cărților cu conținut critic față de puterea politică. După restaurarea dinastiei Stuarților , 1660, Parlamentul a emis o lege prin care interzicea tipăriturile contra credinței creștine și a puterii politice.” – Marian Petcu – „Puterea și cultura”

Aceste exemple sunt neînsemnate comparativ cu dezinformarea practicată de statele totalitare în timpul celor două războaie mondiale. În mediul sovietic, în anii 20, dezinformarea desemna un arsenal de mijloace cunoscute sau oculte destinate influențării guvernelor străine, discreditării opozanților politici, în special emigranți, subminării încrederii între aliații ostili Uniunii Sovietice și falsificării aprecierilor adversarilor privind realitatea.

„Dezinformarea este o tradiție începută de Lenin” susține John Barron. Pentru Lenin, dezinformarea statelor capitaliste era scopul principal. El considera că trebuie să se recurgă la manevre speciale care pot grăbi victoria împotriva Rusiei împotriva Occidentului, cum ar fi „exprimarea dorinței (…) de a stabili imediat relații diplomatice cu statele capitaliste pe baza neamestecului total în afacerile lor interne.” Ca urmare, ei „vor fi chiar încântați și ne vor deschide larg ușile; prin acestea vor intra rapid emisarii Kominternului și organele de anchetă ale partidului, sub acoperirea de reprezentanți diplomatici, comerciali sau culturali.(…) Ne vor trimite credite care vor sluji la susținerea partidelor comuniste din țările lor .Ne vor furniza materialele și tehnologiile care ne lipsesc și ne vor reconstrui industria militară de care avem nevoie pentru a lansa, apoi, atacuri victorioase împotriva furnizorilor noștri. Astfel spus, se vor strădui întotdeauna să-și pregătească propria sinucidere” spunea Lenin într-un memoriu adresat lui Cicerin, comisar însărcinat cu Afacerile Externe.

Sovieticii, deși au făcut din dezinformare un mijloc privilegiat de acțiune politică, ei nu dețin și exclusivitatea. Dezinformarea a fost armă de luptă și pentru fasciști și naziști. Mussolini a preluat de la ruși metodele de dezinformare (atent studiate în prealabil) și le-a introdus în Italia unde s-au dovedit foarte utile. Surprinzătoare sunt și metodele de dezinformare prin presă în timpul regimului fascist. Mussolini nega în totalitate existența cenzurii în presă, deși prin metodele întreprinse obliga ziarele să susțină doar politica partidului. El spunea că „cea mai liberă presă din întreaga lume este cea italiană(…). Jurnalistul italian e liber pentru că servește o singură cauză, un singur regim.”

În Germania nazistă dezinformarea prin propaganda politică și manipulare a atins apogeul. Adolf Hitler era un geniu al propagandei. El începuse să practice această artă încă din 1919, când a fost angajat ca ofițer responsabil cu educația politică, în cadrul Regimentului I de pușcași din Bavaria. Ajuns la putere, el dezinforma prin discursuri înflăcărate, ocolind orice obstacol, atacuri violente la adresa guvernului republican, critici, insulte și proliferări de amenințări nemaiauzite. În cartea sa de căpătâi „Mein Kampf” Hitler spunea că propaganda „trebuie să se adreseze maselor” și că ea „trebuie să se concentreze doar asupra câtorva puncte care să fie repetate la nesfârșit”. „Propaganda nu are nimic comun cu adevărul” mai scrie Hitler evidențiind aspectul eronat al propagandei politice. Astfel identifică dezinformarea prin propagandă cu minciuna.

Despre metodele de propagandă utilizate de naziști, scrie în 1939 sociologul german Serge Tchakhotine, în cartea „Violul mulțimilor prin propaganda politică”, carte imediat interzisă de autorități. El consideră că „mulțimea gândește din instinct. Făcând apel la impulsurile care vizează conservarea individului (impulsuri agresive, impulsuri alimentare), precum și la cele care asigură conservarea speciei (impulsul sexual, impulsul matern sau patern), propaganda nazistă creează o stare de oboseală mintală propice pentru dezinformare și supunerea voinței.”

Pe timpul celor două războaie mondiale nici francezii, englezii și americanii nu s-au lăsat până nu și-au pus la punct servicii specializate în dezinformare. „Serviciile secrete” britanice au folosit cu predilecție difuzarea informațiilor false, uneori cu concursul unor personalități de prim rang și interceptările radio. Britanicii au avut multe operațiuni de „descurajare” și de intoxicare, punând în joc o imaginație deosebit de bogată, care nu a dat niciodată greș. În Franța, încă din 1915, a fost creată în cadrul Marelui Cartier General, o unitate însărcinată cu pregătirea și răspândirea în Germania și Alsacia de informații false sau de ediții în întregime fabricate ale ziarelor locale germane (Hansi și Tonnelat, 1992). În perioada interbelică, serviciile secrete militare franceze s-au preocupat, cu precădere, de culegerea de informații și de contraspionaj.

Este evident că Puterea, din orice epocă și de pe orice meridian, a fost preocupată de controlarea comunicării, fie ea directă, mediată sau mediatică. Serviciile secrete și strămoșii lor mai puțin „instituționalizați” au menirea de a supraveghea sferele comunicării internaționale (de la trasul cu urechea până la deschiderea scrisorilor sau interceptarea convorbirilor telefonice).

Comunicarea mediatică și dezinformarea prin intermediul mass-media sunt foarte greu de controlat, deoarece mesajele ating publicuri diverse, în momente diferite ale vieții. Ele acționează asupra indivizilor în mod cumulativ și imprevizibil, ceea ce face ca efectele lor sa fie inegale și diferite de la caz la caz.

Înmulțirea cazurilor de dezinformare și avântul pe care-l încearcă acest fenomen în ultimii ani se datorează mai multor factori cum ar fi universalizarea surselor de cunoaștere, democrația, dezvoltarea explozivă a mijloacelor de informare în masă sau suprainformarea. Epoca contemporană este marcată de numeroase deschideri către informație. Individul își poate satisface dorința de a ști, beneficiind de o mai bună apropiere de sursele, până de curând, puțin cunoscute. În țările occidentale toți cetățenii au posibilitatea să se informeze deoarece dispun de mijloace adecvate dar și datorită faptului că primesc o educație care îi pregătește să obțină o mare cantitate și varietate de cunoștințe. Adesea aflat în fața imensului val de informații, individul nu știe ce să aleagă și se lasă influențat de tendințele de masă.

Regimul democratic, regim ales și nu impus, dă posibilitate cetățeanului să-și hotărască viitorul și să joace un rol activ în viața social-politică. Obligația lui constă în a decide în mod individual; însă tot democrația este cea care dă posibilitate partidelor și liderilor politici să facă propagandă pentru influențarea maselor. Astfel individul este tentat să urmeze opiniile politice ale semenilor săi, opinii formate corect sau incorect, în urma propagandei. De asemenea democrația a oferit mijloacelor mass-media libertate totală de exprimare, favorizând dezinformarea. Cetățeanul nu mai trebuie să se zbată pentru a cunoaște noutățile care îi sunt „servite calde” de mass-media. Dacă vrea să-și formeze o opinie ar trebui să facă un efort de căutare și de triere a informațiilor, însă comoditatea practică a sistemului mass-media nu-l incită să depună acest efort.

Mijloacele de informare în masă permit nu numai influențarea unui număr mare de indivizi, ci și difuzarea unor știri proaspete din cele mai diferite domenii și arii geografice. Această rapiditate este un extraordinar mijloc de seducție a maselor. Totodată, rapiditatea plătește tribut superficialității în materie de control al surselor și ușurinței în aprecierile făcute asupra evenimentelor. În plus, ea produce creșterea considerabilă a numărului de informații fie și numai pentru a satisface cererile unui public devenit exigent, antrenând astfel riscul suprainformării. Publicul pare că a devenit sensibil la plăcerea simultană produsă de un anumit ritual al informării și caracterul surprinzător al știrii care i se transmite. Veridicitatea și importanța faptelor trec (cu unele excepții) pe plan secundar, în timp ce o anumită dramatizare a subiectului, oricare ar fi acesta, focalizează imediat atenția.

II.2 Patogenii fenomenului dezinformării în presă

În ultimii ani a devenit banală sublinierea importanței mijloacelor de informare în masă, a creșterii numărului de aparate și procedee tehnice de informare posibile precum și a ariei performanțelor pe care le ating. Primele trei locuri în ceea ce privește informarea dar și dezinformarea sunt deținute în prezent de radio, televiziune și presa scrisă.

Radioul a fost unul din primele suporturi de masă pentru propagandă și dezinformare. În timpul celui de-al II război mondial propaganda prin radio (informații, cântece, scenete radiofonice etc. ) a fost un mijloc foarte eficient de ridicare a moralului oamenilor. Rezistența psihică a populațiilor din cele două tabere era un factor esențial. Propaganda sonoră extrem de importantă se făcea în timpul campaniilor electorale sau chiar pe front, de exemplu în timpul războiului civil spaniol sau chinez și, mai de curând, în timpul războiului din Vietnam.

Importanța radioului a înregistrat o creștere considerabilă odată cu apariția receptoarelor portative, performante și ușoare. În acest fel, publicul a putut fi influențat permanent, la orice oră și în orice loc.

Dezinformarea la radio se poate realiza prin diferite procedee: prin emisiuni în care invitații vorbesc foarte repede, neașteptându-și rândul, ceea ce face imposibilă identificarea lor și a mesajelor, prin reclame și clipuri publicitare, prin emisiuni nedocumentate în prealabil sau prin cenzurarea informației. La nivel local s-a constatat o aglomerare de emisiuni în frecvență modulată, emisiuni care, de multe ori, sunt puternic marcate de propagandă și ideologie, sau mai bine zis de dezinformare. Ceea ce limitează efectele nefaste ale acestor emisiuni este raza lor scurtă de acțiune și faptul că se bruiază reciproc.

O maximă latinească spune că „repetiția este mama învățării”. Ei bine, această maximă poate fi atribuită cu succes radioului. Cercetătorii au explicat că un cuvânt, cu cât este mai des difuzat la radio, cu atât este mai repede reținut de ascultători. Dacă înlocuim cuvântul cu o reclamă sau cu un citat politic putem explica de ce, în ultimul timp, spațiul radiofonic este invadat de reclame publicitare. Radioascultătorii rețin rapid reclamele care se repetă de mai multe ori într-o zi și încep chiar să creadă că un produs sau altul sunt eficiente când, de fapt, multe dintre produsele cărora li se face reclamă sunt ineficiente. Uneori reclamele produc o adevărată psihoză în rândul ascultătorilor care cumpără produse în valoare de milioane de dolari. De foarte multe ori clienții, sub efectul reclamelor în avalanșă, cumpără lucruri de care, odată ajunși acasă, își dau seama că nu aveau nevoie. „În SUA, nemulțumirea cumpărătorilor puși în asemenea situații de reclamele radio și TV, a ajuns la un moment dat explozivă. Ei au dat în judecată guvernul pentru faptul că permite cascadele de reclame care îi fac să cumpere produse ce nu le sunt necesare”.4

O altă modalitate de dezinformare prin radio este cea rezultată din propaganda așa-zisă „albă” ce utilizează materiale provenite din surse oficiale, cu noutăți culturale, artistice, aparent inofensive. Aceste materiale pun în evidență stilul de viață al unor personalități considerate exemplare pentru viața culturală, sportivă sau muzicală, însă fără a aduce în prim plan elementele care ar pune în discuție performanțele spațiului social din care provin personalitățile respective.

„Cercetările au relevat o eficiență mai mare a propagandei albe în rândul tineretului prin transmiterea unor emisiuni radiofonice de muzică tânără (pop, rock etc.) în alternanță cu scurte buletine de știri. Pe fondul perceptiv pozitiv creat de contextul muzical, remanența mesajelor din știri este deosebit de mare, deoarece propaganda se realizează neostentativ și creează impresia unui dialog între egali”.

Pentru a evidenția efectele dezorganizatoare și nocive ale dezinformării, voi prezenta un caz de dezinformare prin radio, devenit celebru în SUA. În seara de Halloween (31 octombrie) a anului 1938, în SUA un program de radio ce transmitea muzică spaniolă a fost întrerupt de un buletin de știri în cadrul căruia se anunța observarea unor explozii neobișnuite pe planeta Marte.

„Pramul a continuat. Ceva mai târziu, din nou o întrerupere, pentru a transmite în direct, un reportaj dintr-o micuță localitate din statul New Jersey, unde un „cilindru uriaș” a lovit pămîntul „cu o forță teribilă”. Se pare că în acel moment, circa un milion de americani ascultau emisiunea. Curiozitatea a fost înlocuită treptat de teamă atunci cînd reporterul, și el speriat, a început să descrie cum (…) „din interiorul „mașinăriei” apar niște „creaturi uriașe, sclipitoare, cu tentacule imense și cu ochi ca de șarpe”. Sute de mii de oameni au intrat în panică și mulți dintre ei și-au părăsit locuințele pentru a scăpa de invazia „marțienilor””.De fapt totul era o glumă realizată de un grup de actori de la Mercury Theatre. Interesant a fost modul cum au reacționat oamenii. Auzind acele „reportaje” înfricoșătoare, foarte mulți dintre ascultători au căutat să vadă cum se comportă cei împreunpă cu care audiau emisiunea. Cum toți erau îngrijorați și speriați, orice îndoială a dispărut. „Ne-am sărutat unii pe alții pentru că ne așteptam să murim dintr-o clipă în alta”, își amintea un ascultător. Foarte puțini au fost cetățenii care nu au crezut în ceea ce auzeau la radio și au încercat să afle amănunte de la alte posturi radio. Negăsind alte știri referitoare la „eveniment” au fost derutați, fapt ce demonstrează că existența unei singure surse de informare poate amplifica la maximum efectele dezinformării.

Publicitatea, propaganda și manipularea sunt prezente și în cadrul emisiunilor televizate. Televiziunea a devenit terenul unei tenace și perfide lupte de influență, care nu pare să se sfârșească prea curând. Cel mai adesea în timpul campaniilor electorale, personalitățile politice încearcă să convingă și să influențeze masele. Pentru a întări credibilitatea mesajului și pentru a-i masca caracterul mincinos, politicienii scot în evidență alte aspecte cum ar fi: protejarea ființelor slabe, solidaritatea cu cei aflați în mizerie și cu cei înfometați, lupta pentru apărarea păcii sau a libertății sau grija pentru mediul înconjurător. De asemenea în campaniile electorale se pune accent pe reușitele personalităților în meseria de bază și nu pe reușita în activitatea politică. Telespectatorii sunt convinși să aleagă un candidat care are o imagine publică atent realizată de specialiști în domeniu, dar care, poate, nu vor reuși să-și țină promisiunile făcute electoratului. De multe ori, programele electorale sunt irealizabile și conțin informații false, iar oamenii simpli care speră într-o viață mai bună nu sunt capabili să separe adevărul de minciună.

Există multe exemple de dezinformare televizată prin intermediul imaginilor. Oamenii văd o realitate „creată” de jurnaliști sau de anumite părți ale conducerii statului, realitatea care de fapt este falsă sau incompletă. Jurnaliștii au posibilitatea de a truca imaginile, filmele documentare, excluzând anumite persoane sau arătând doar unele aspecte ale problemei analizate.

În 1979 Papa Ioan Paul al II-lea (polonezul Karol Vojtyla) a vizitat Polonia. Televiziunea polonă, controlată de regimul comunist, a difuzat doar trei dintre momentele vizitei: sosirea, vizita la Auschwitz și ceremonia plecării. Pe micul ecran, Papa nu a fost văzut decât înconjurat de arbori, călugărițe sau coruri, când, în realitate, la întâlnirile sale cu populația au participat sute de mii de oameni.

În 1990 Televiziunea Română Liberă a transmis repetate rânduri , imagini de la o manifestație anticomunistă maraton (40 de zile în Piața Universității), selectând pentru difuzare acele secvențe în care apăreau persoane cu un aspect necivilizat. Efectul a fost că, pentru acei telespectatori care nu au avut prilejul să vadă cu ochii lor mulțimea celor câteva mii de protestatari dintre care mulți studenți și alți cetățeni respectabili, manifestanții nu erau decât niște golani.

În sistemele totalitare, principiul esențial de informare în televiziunea de stat (unica existentă) avea două directive: „Ce trebuie să știe poporul” și „Ce trebuie să nu știe poporul”. Înainte de anul 1989 și Televiziunea Română era ghidată după același principiu. Referitor la ceea ce se petrecea în țară, televiziunea (ca de altfel și ziarele și radioul) era obligată să prezinte doar „mărețele realizări”. Mai mult, modul de prezentare cuprindea, uneori, exagerări și minciuni absurde. Suprafața raportată ca recoltată depășea suprafața arabilă a țării, inaugurarea unor noi obiective industriale se făcea cu multe luni înainte de finalizare dar pentru a fi bifate în planul de învestiții, nu existau bolnavi de SIDA, handicapați sau case de copii orfani pentru că așa cerea conducerea. În perioada comunistă toate emisiunile erau cenzurate, transformate, controlate de la Centru, iar de publicitate nici nu putea fi vorba.

În prezent, nu există televiziune care să nu difuzeze spoturi publicitare. Între emisiuni, în timpul acestora sau în timpul filmelor artistice sau serialelor, publicitatea ocupă un timp de emisie din ce în ce mai mare. În unele țări cum ar fi Franța sau SUA, publicitatea nu mai este doar o pauză, așa cum afirmă specialiștii, ci este deja un fenomen deranjant. S-a constatat că din ce în ce mai mulți telespectatori consideră publicitatea supărătoare. După Cătălin Zamfir publicitatea este ansamblu de tehnici de comunicare în masă cu scopul de a informa publicul despre calitățile unor produse sau servicii și de a-l influența în sensul achiziționării acestor produse și al acceptării respectivelor servicii. Deși publicitatea ca fenomen social, a apărut în societățile preindustriale, abia odată cu dezvoltarea economiei capitaliste, cu disparițiația contactului direct dintre producător și cumpărător, se poate vorbi de publicitate. în sensul actual al termenului. Publicitatea este indespensabilă în orice sistem economic. Ea este dezirabilă numai în condițiile reale ale produselor și serviciilor. Analiza sociologică a publicității are în vedere scopul acestei acțiuni de influență a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor de achiziționare de mărfuri și de recurgere la anumite servicii. Așa numita formulă AID – atenție, interes, dorință, achiziție. Tehnicile de publicitate se bazează pe producerea unui șoc psihic, în care sînt utilizate reclame comercile florescente mobile, afișate în culori percutante, slogane comerciale. Adesea pentru incitarea la cumpărarea anumitor bunuri, în acțiunile publicitare se face apel la pulsiunile și dorințele neconștientizate ale oamenilor, ajungându-se la ceea ce ziaristul și sociologul american Vance Packard denunță într-o lucrare publicată în 1957că „persuasiune clandestină” . În acest sens s-a dezbătut aprins și se discută și în prezent despre manipularea prin „pub invisible”. Semnalul de alarmă a fost tras în urma unui experiment desfășurat la New Jersey în 1956 : în timpul rulării filmului Picnic s-au proiectat imagini ultrarapide –1 / 3000 de secundă conținând sloganul Consumați Coca-cola!. Fără a conștientiza percepția mesajului spectatorii, după terminarea spectacolului de cinema, s-au îndreptat într-o mare număr spre barul din apropiere unde au consumat cu precădere Coca –cola, deși aveau la dispoziție la același preț și alte băuturi răcoritoare. Experimentul a durat șase săptămâni și vânzarea de Coca –cola a înregistrat creșteri substanțiale. Alte experimente de condiționare subliminară făcute în SUA , Marea Britanie sau Franța, în cadrul emisiunilor radio sau TV. Au condus la rezultate contradictorii. Oficial, utilizarea condiționării subliminale în publicitate a fost interzisă , ceea ce nu înseamnă că s-a eliminat efectiv posibilitatea de ase practica această modalitate de manipulare a consumatorilor. În publicitate dispunem de trei modalități –cuvinte , imagini, numere. Făcând bilanțul cercetărilor privind utilizarea numerelor în publicitate, psihosociologul francez David Victoroff aprecia că în acest domeniu numărul constituie un element la fel de important ca și imaginea. Studierea limbajului publicitar ,alegerea argumentelor pentru publicitate, investigarea sociologică empirică a canalului publicitar ca și și studiul efectelor sociale ale publicității constituie principalele direcții de cercetare sociologică a publicității. V comunicare, influență socială, public. Publicitatea urmărește să ne îndrume preferința spre un produs sau altul, să ne determine să cumpărăm un detergent care curăță mai alb ca spuma laptelui, în loc de altul care lasă rufele strălucitoare sau vaporoase. Detergentul poate avea succes, deși noi știm prea bine că aceste produse pot fi lesne înlocuite între ele fără ca operațiunea noastră să aibă consecințe prea grave. În alte cazuri, produsele cărora li se face publicitate nici măcar nu sunt eficiente, dar repetarea clipului publicitar te convinge să le încerci. Populația mai are o variantă conform căreia li se face publicitate doar produselor care nu se cumpără pentru că nu sunt bune.

În presa scrisă dezinformarea cunoaște dimensiuni diferite față de celelalte

mijloace de informare în masă. Cea dintâi preocupare a ziaristului o constituie informația, considerată ca fiind o materie primă ce trebuie prelucrată și vândută. Dezinformarea provine din faptul că, în prezent, ziaristul preferă să preia informația de la agențiile de presă, fără o verificare serioasă. În astfel de cazuri, el nu mai este un descoperitor de fapte, ci un simplu ecou, mai mult sau mai puțin deformant De fapt, ar trebui să-și verifice și să-și citeze sursele și să propună o evaluare critică a informației, ceea ce nu se întâmplă decât foarte rar .Un ziarist posesor al unei informații trebuie să-i verifice exactitatea. Acest lucru însă nu este întotdeauna ușor și ziaristul este tentat să-și bazeze autenticitatea informației pe buna reputație a sursei. Deci, de multe ori dezinformarea provine de la sursă. Formule con sacrate precum „aflăm de la surse autorizate….” sunt suficiente pentru a introduce în circuitul informațional orice nerozie și pentru a induce în eroare cititorii.

În unele cazuri, dezinformarea este rezultatul zvonurilor, al documentelor false sau chiar al minciunilor, publicate în ziare sau la transmise prin intermediul televiziunii și radioului.

Documentele false, pentru a deveni credibile, cer o pregătire atentă și o fabricare impecabilă ce nu poate fi lăsată pe seama improvizației. Unele state dispun de laboratoare specializate care permit fabricarea unor falsuri foarte elaborate, pentru a masca înșelătoria. Fabricarea falsurilor a devenit o artă în ultimii ani. Este necesară utilizarea unei hârtii adecvate, a unei ștampile conforme cu originalul oficial și folosirea unor cerneluri a căror origine să nu descopere proveniența falsului. În ceea ce privește redactarea documentelor false, este necesar să se respecte forma, stilul și limbajul specific administrației sau personalității în cauză, ținându-se cont chiar și de formulele de politețe sau paginarea documentelor. Difuzarea falsurilor cere, deasemenea, precauții serioase. Falsificatorii au nevoie de intermediari, nevinovați sau complici , care să asigure trimiterea sau publicarea documentelor. Niciodată un document fals nu va fi publicat de autorul însuși sau de un apropiat al acestuia. În general, folosirea falsurilor are o eficacitate reală deoarece, pentru a dovedi înșelăciunea, este necesar, accesul la documentul original, precum și timp pentru a-l analiza. Până când victima este în măsură să-și demonstreze buna credință, mii de oameni au văzut falsul în ziare sau la televizor, răul s-a produs, și este nevoie de timp pentru a se rezolva situația de conflict creată.

Mult rău pot face personalităților, vedetelor și oamenilor publici și zvonurile și insinuările calomnioase răspândite de mass-media. Apariția zvonurilor este legată de situații sociale tensionate (război, luptă pentru putere sau revoluție ), având consecințe favorabile anumitor forțe ostile intereselor populației (învrăjbiri, destabilizare, teroare).

Pentru a circula zvonurile nu au nevoie de adevăr. În lipsa adevărului sau corespunzând pe de-a întregul realității, este suficient ca informația să se transmită fără încetare din om în om și zvonul își deapănă firul după o logică proprie. Zvonul se răspândește „ca o epidemie”, după cum se exprima Lydia Flem, fiind, în fond, o creație colectivă. Chiar dacă unele zvonuri au o sursă de lansare bine sau adesea rău intenționată, prin retransmisii succesive se pune amprenta personalității coporatorilor pe conținutul lor.

Zvonul a fost definit ca „o informație care suferă asemenea deformări în cursul procesului de transmitere încât nu poate constitui în nici un caz bază valabilă pentru a determina convingerile sau comportamentele noastre.” (G. Allport și L. Postam).

Lansarea zvonurilor nu se face la întâmplare, ci ținându-se seama de așteptările grupurilor umane față de situația problematică pe care o traversează. Plecând de la aceste date ale situației, se lansează un mesaj cît mai apropiat de ceea ce ar dori să afle populația în acel moment, indiferent cît de departe de adevăr este conținutul enunțului respectiv.

Răspândirea zvonurilor cere o adevărată artă căci trebuie ocolite afirmațiile tranșante. Esențial este ca publicul să se îndoiască de o persoană sau de un eveniment și să tragă singur concluzii. Zvonurile sunt răspândite în medii considerate propice, iar difuzarea lor se face către mai multe ținte de-o dată, în așa fel încât ivirea zvonului din mai multe izvoare să conducă la confirmarea lui. Întreaga operațiune de lansare a zvonurilor se bazează pe două proverbe simple, însă perfect operante: „Nu iese fum fără foc” și „Gura lumii doar pământul o astupă.”

Minciuna, numită mai elegant „dezinformare” este forma cea mai brutală

de manipulare a oamenilor, dar este, totodată, cea mai vulnerabilă, existând riscul ca realitatea să o infirme. Minciuna, confundată adesea cu eroarea, se opune realității și are o atracție deosebită pentru publicul larg. În presa scrisă se minte în diverse feluri: 1) prin amestecarea faptelor, a opiniilor sau a persoanelor; 2) prin includerea unei minciuni într-un noian de informații; 3) prin introducerea în texte a citatelor aproximative sau trunchiate; 4) prin comparații nejustificate sau 5) prin omisiune, adică neglijând unele informații și prezentând doar unele aspecte ale problemei.

Tehnica omisiunii este o formă de minciună utilizată și de televiziune. Aparent este mai puțin ostentativă. Cel care ascunde o parte a realității susține că nu minte, odată ce nu afirmă nimic fals. Dacă informația omisă este foarte importantă pentru destinatarul ei, iar acesta nu are acces la alte surse de informare, atunci omisiunea poate fi calificată ca minciună.

„Un tip de omisiune a practicat Televiziunea Română înainte de alegerile din 1996, când dezinformarea avea drept justificare „nonimplicarea în scandaluri”. Știrile difuzate masiv de postul național aparțineau categoriei de știri nonconflictuale (în care nu se întâmplă nimic neplăcut).Știrile conflictuale, dacă erau prezente , se refereau mai frecvent la actorii sociali ( muncitori, minori etc.) și nu la actorii politici ( partide, lideri, președinte).În schimb, presa scrisă prezenta cazuri de corupție în care erau implicați oameni de afaceri ce susțineau partidul aflat la putere. Știrile din presa scrisă ( citită de 20% dintre oameni ) nu au apărut niciodată la televiziunea națională (privită de 85% dintre români). Când televiziunea omite astfel de evenimente, guvernanții sunt „spălați de păcate” în ochii majorității populației.”( A. Bondrea „Sociologia opiniei publice „)

„Adesea este dificil să se răspundă unei minciuni. Dezmințirea, chiar dacă este întotdeauna necesară, nu este suficientă. După ce și-a lansat contra adevărul, mincinosul, mai ales dacă se poate prezenta ca fiind un simplu transmițător a unei informații venite de aiurea, nu are altceva de făcut decât să tacă și să aștepte .Minciuna reprezintă, practic, un proces cu trei personaje. În afara mincinosului mai există cele două „victime” ale procedeului: cea despre care se minte și care încearcă fără prea mari șanse de izbândă să facă dovada bunei sale credințe și cea care recepționează minciuna, fără a avea posibilitatea de a o verifica.”(H.-P. Cathala –„Epoca dezinformării”)

Mecanizme de realizare a dezinformării

Dezinformarea prin propagandă

După Georges Henein, în „Petite Encyclopedie Politique”, propaganda este „ acțiunea de convingere prin instigare, ce tinde să înlocuiască rațiunea cu impresionabilitatea, ștergând linia de demarcație între adevăr și fals. ”Un alt sens al cuvântului „propagandă” este acela de „propagare a culturii din unghi părtini. ”Acest unghi partinic nu trebuie confundat cu artizanatul politic, deoarece zona partinicului definește aria unor interese de grup (civice sau profesionale) care intră în relații cu alte grupuri, afirmându-și deschis identitatea. Scopul propagandei este, categoric, trezirea unor motivații favorabile și formarea convingerilor în sensul valorilor pe care le susține grupul respectiv, care face propagandă .Dacă valorile grupului nu sunt corecte, dar se încearcă prezentarea lor sub o altă formă, are loc dezinformarea.

În universul informațional în expansiune în care trăim, propaganda cumulează, progresiv, un nou rol acela de a propaga criterii de selecție competentă a valorilor purtătoare de etos și generatoare de personalitate.

„ Există numeroase puncte comune între propagandă și dezinformare.

J.Ellul (1962) înglobează în termenul de „propagande”( în limba franceză, la plural) „acțiunea psihologică îndreptată în special asupra cetățenilor într-un scop educativ și războiul psihologic dus împotriva inamicului exterior pentru a-l face să se îndoiască în privința valorilor pe care le susține.”(H.-P.Cathala-„Epoca dezinformării”)

După Cătălin Zamfir propaganda – este activitate de transmitere , promovare sau răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe pozițiile unei anumite grupări sociale și idiologii, în scopul influențării, schimbării , formării unor concepții, opinii, convingeri sau comportamente. Propaganda se realizează astfel încât să conducă la realizarea scopurilor și intereselor grupului pe care îl servește , neegzistând o propagandă neutrală valoric sau obiectivă. Cel mai adesea propaganda se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid , al unui grup social al unui regim de guvernare și urmărește realizarea unor scopuri de manipulare . Există însă și forme de propagandă diferențiate după conținut și prin raportarea la profilul grupării sociale care o inițiază , urmărind realizarea unor scopuri persuasive. Când se constituie ca sistem propaganda dispune de – o structură instuțuională specializată, o idiologie și o tablă de valori aflate în corespondență cu interesele și obiectivele grupării sociale pe care o reprezintă , mijloace și metode de transmitere a mesajelor. Structura instituțională include aparatul de conducere ierarhică, precum și centre de organizare, studii, proiectare și difuziune ale mesajelor. Ideologia, tabla de valori, ca și interesele și obiectivele sînt luate ca referință pentru programarea și realizarea propagandei. În sociologia propagandei o atenție deosebită este acordată mijloacelor și metodelor de transmitere. În acest sens au fost consacrate mai multe metode de propagandă. Una constă intr-o astfel de organizare a mesajelor încât să provoace trăiri și adeziuni afective mai ales de tip emoțional. Mai întâi se indică consecințele negative ale unei opțiuni personale provocate de o agenție anume pentru a declanșa reacția afectivă negativă față de aceasta și apoi se prezintă o alternativă diferită care ar avea numai efecte pozitive. Accentul nu este pus pe argumentarea logică sau prezentarea de fapte relevate, ci pe cele personalizate și care dispun de potențierea descoperirii unei surprize de către receptor. Îndemnurile directe, lozincile, apelurile zgomotoase la urmarea unei căi sînt înlocuite de o astfel de selecție și prezentare a faptelor care provoacă opțiunea personală pentru acea cale prezentată ca cea mai bună dintre cele posibile. În felul acesta se lasă impresia autonomiei personale în luarea deciziei . Propaganda bazată pe comunicarea persuasivă presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a discursului, mai ales prin utilizarea unor cuvinte saturate emoțional și care se bazează pe persuabilitatea membrilor audienței. O distincție importantă se face între propagandă tactică și propagandă strategică . Atitudine, comunicare, difuziune, idiologie, influență socială, manipulare, mass-media, persuasiune. Informații care au o profundă rezonanță afectivă. Propaganda faptelor este centrată pe transmiterea de fapte cît mai concrete, saturate de amănunte elevate pentru persoanele ale căror opțiuni ar urma să fie modificate. Accentul nu este pus pe fapte general, ci pe cele personalizate. Toată lumea este astăzi de acord în privința distincției ce se face între propaganda deschisă, aceea care se vrea explicită, neascunzându-și nici obiectivele și nici originea, și așa-zisa propagandă „neagră” care își disimulează sursa, înșeală în privința intențiilor și, la nevoie, face negoț ilicit cu mesajele sale. Aceasta din urmă nu este altceva decât dezinformarea în acțiune. Și mai există o diferență fundamentală între propaganda deschisă și dezinformare :în timp ce prima caută să convingă, să-și ralieze conștiințele, chiar dacă uneori modul său de exprimare este la limita licitului, cea de-a doua își propune destructurarea grupărilor de idei, dezorganizarea gândirii și influențarea indivizilor.

În mare parte dezinformarea prin propagandă vizează opiniile oamenilor, încercând să valorifice anumite idei în detrimentul altora sau să înfrumusețeze evenimentele dându-le o prezentare favorabilă.

O formă de propagandă este cea exercitată cu ocazia întrunirilor de masă, a mitingurilor și a marilor acțiuni audio-vizuale. Mulțimea este tratată ca un tot unitar, ceea ce permite antrenarea tuturor persoanelor, inclusiv a celor ezitante.

Există tendința de a crede aceleași idei ca și aproapele tău, de a face aceleași gesturi și de a te autoconvinge, văzând mulți susținători ai unei idei sau a unei personalități.

Un alt fel de dezinformare poate fi realizată prin propaganda „evanghelică” vehiculată de către preoți și misionari sau de către colopotorii de zvonuri tendențioase. Această formă de propagandă înregistrează în prezent un oarecare succes prin intermediul poștei, al transmiterii orale sau a telefonului.

„ Autopropaganda, datorată pe plan politic mai ales lui Mao Tze-Dun, se practică în grupuri restrânse în care fiecare participant este invitat să se exprime cu toată spontaneitatea. În realitate, în cadrul grupului respectiv sunt prezenți observatori discreți care dirijează dezbaterea către o temă niciodată pierdută din vedere. Concluziile ce se degajă în final sunt cu atât mai ferme cu cît par a fi fost elaborate în deplină libertate de gândire.”(V. Volkoff-„Dezinformarea armă de război).

În ceea ce privește propaganda politică, Jean-Marie Domenach a descris foarte bine în cartea sa „Propaganda politică”(1950) caracteristicile sale externe și interne. „Din punct de vedere extern, ea trebuie să se adreseze simultan individului și masei, să utilizeze toate mijloacele tehnice disponibile (presă, radio, televiziune, afișe, broșuri, cinematograf), să fie continuă și îndelungată pentru a provoca adeziunea și acțiunea receptorului. Din punct de vedere intern, ea trebuie mai ales să răspundă principiului simplificării (dușmanul unic), al îngroșării (exagerarea faptelor) și al orchestrării (repetarea mesajelor)” Propaganda politică prin mass-media nu este apanajul regimurilor totalitare. „În 1991, Războiul din Golf a demonstrat cu prisosință că democrațiile occidentale au fost adevărate maestre în arta manipulării indivizilor. Armata americană (dar și cea franceză) a reușit să condiționeze opinia publică, prezentând trupele irakiene ca pe o a patra armată a lumii, dramatizând excesiv deciziile și disimulând realitatea distrugerilor ocazionate de anumite intervenții aeriene.”(Jean-Claude Bertrand-„O introducere în presa scrisă și vorbită”-pag.189) În acest caz este greu de trasat o linie între propagandă și dezinformare, amândouă completându-se pentru a crea o imagine deformată asupra realității.

Dezinformare prin manipulare

În termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anume situație socială este creată „premeditat” pentru a influența relațiile și comportamentul persoanelor manipulate în sensul dorit de manipulator. Manipulare acțiune de a determina un actor social să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingeri raționale , prin manipulare nu se urmărește înțelegere mai corectă și mai profundă a situației, ci inculcarea unei înțelegeri convinabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cît și la apelul la palierele emoționale no-raționale. Intențiile reale ale celui care transmite mesajele rămân insesizabile primitorului acestuia. Din punct de vedere politic manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup , puteri, ci prin cele idiolgice , prin inducere în eroare.

Din acest motiv, recurgerea la manipulare în situații de divirgență de interese devine tot mai frecvent în societatea actuală, manipularea, reprezentând un instrument mai puternic decât utilizarea forței. H. Marcuse este autorul unei analize a manipulării considerată a fi un instrument esența al societății industriale de masă . El evidențiază formele particulare pe care manipularea le ia in diferitele sfere ale vieții sociale, începând cu manipularea politică și sfârșind cu cea economică orientată spre stimularea artificială a supraconsumului și a consumului compensatoriu. Idiologie, influență, îndoctrinare, persuasiune.

Profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford, din California, a clasificat manipulările în mici, medii și mari, utilizând drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate de manipulator într-o anumită situație.

„Manipulările mici sunt cele obținute prin modificări minore ale situației sociale. Ele pot avea efecte surprinzător de grave și de ample la nivelul întregii societăți. De exemplu, în 1992, în România, televiziunea națională a prezentat mai multe zile la rând informații oficiale privind o iminentă criză de pine, din cauza lipsei de grâu. S-a indus astfel un sentiment de panică la nivelul întregii societății. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat ușurați aflând, tot de la televiziune, că guvernul a rezolvat situația prin acceptarea unor importuri masive de grâu. Abia mult mai târziu, în presă au început să apară materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica acele importuri masive, aducătoare de comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat, beneficiind de complicitatea guvernului. În realitate țăranii din România aveau suficient grâu pentru a satisface necesarul la nivel național, însă prețul de achiziție care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i determina să refuze comercializarea stocurilor în așteptarea unui preț mai bun.

Prețul grâului importat a fost de trei ori mai mare decât cel propus țăranilor, dar afacerea s-a derulat pentru încasarea respectivelor comisioane.”(A.Bondarenco-„Sociologia opiniei publice”).

Manipulările medii se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte care, uneori, depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai pentru că enorma putere de influență a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe dintre cazuri.

Revoluția română reprezintă un material faptic de excepție pentru identificarea a nenumărate tehnici de manipulare ce au funcționat perfect, începând cu războiul radioelectronic, continuând cu dezinformările în cascadă și sfârșind cu rolul decisiv al televiziunii în magnetizarea maselor. Toate acestea au fost menite să inducă o stare de neîncredere totală, de confuzie și de teroare în rândul populației.

Manipulările mari sunt reprezentate de influența întregii culturi în mijlocul căreia trăiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește, de subculturile cu care vine permanent în contact. Neglijând această permanentă și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne de manipulat.

Un exemplu de manipulare mare este controlul informațional în sistemele totalitare.

În mass-media există foarte multe mesaje manipulatoare, de publicarea cărora se face vinovat chiar ziaristul. Când cetățeanul trebuie să fie informat asupra unui eveniment, lui trebuie să i se vorbească despre eveniment, iar nu despre părerea sau atitudinea ziaristului vis-a-vis de evenimentul respectiv. Dacă ziaristul încalcă această regulă, atunci el influențează atitudinea cititorului care nu este prevenit și nici pregătit să analizeze vigilent și critic un punct de vedere care nu-i aparține.

Pentru ca influențarea făcută fără cunoștința cititorului să poată fi considerată manipulare mai este nevoie de o condiție: atitudinea transmisă să fie contrară intereselor celui care este ținta influenței.

Relatare despre un concurs de fumat („un aspirant la cartea recordurilor a fumat 45 de țigări deodată….”) care conține, strecurat „printre rînduri”, disprețul ziaristului pentru un asemenea record este un exemplu de influențare implicită, nedeclarată, care nu este considerată manipulare odată ce promovează o atitudine salutară, de combatere a fumatului.

Din punct de vedere al profesiei de jurnalist, procedeul rămâne, însă, incorect, cu atât mai mult cu cît pentru marea majoritate a cazurilor nu se poate ști care ar fi atitudinea cea mai favorabilă cititorului. Iar ziaristul nu este îndreptățit nici să stabilească ce înseamnă „bine” pentru cel căruia i se adresează și nici să impună acest „bine” cititorului.

Ce urmăresc ziariștii care se abat de la normele profesionale și încearcă să inducă cititorului atitudini fără a-l preveni? Există mai multe motive care determină conduita lor incorectă din punct de vedere profesional. O cauză este nivelul scăzut al pregătirii în domeniu. Unii dintre ziariștii tineri, atrași de domeniul presei după 1989, nu au studii de specialitate. Ei nu știu că atunci când redactează o știre, trebuie să-și stăpânească părerile personale despre cei implicați în eveniment. O altă cauză este presiunea mentalității cititorilor fideli ai ziarului care așteptă titluri și materiale incitate asupra unei situații. De asemenea, nevoia de senzațional a multor cititori, face ca în paginile ziarului să fie promovate preponderent știrile negative. Iată un exemplu: „Ministerul transporturilor desființează cinci trenuri rapide.” La prima vedere este o veste proastă, deci atractivă, în viziunea editorilor. Citind articolul, de altfel redactat corect, aflăm că Ministerul a decis, de fapt, nu desființarea unor trenuri, ci modificarea rutelor lor, cele cinci trasee desființate urmând a fi înlocuite cu alte cinci. Știrea proastă se vinde mult mai bine. Există chiar o expresie consacrată în lumea ziariștilor: „ good nes, no nes” (veștile bune nu sunt vești).

Alte motive pentru care jurnaliștii procedează cu premeditare la inocularea unor atitudini prin inermediul articolelor de informare pot fi de natură economică (promovarea intereselor unei firme ) sau politică ( favorizarea unui actor politic – denigrarea unui adversar). Nu este nevoie de un mare efort de analiză pentru a constata cât de diferite sunt informațiile despre un același eveniment politic, publicate de ziare ale unor partide aflate în opoziție unul față de celălalt.

În concluzie se poate spune că mijloacele de informare în masă sunt departe de a fi perfecte. Încă de la originile ei, presa s-a făcut vinovată de practici abuzive. Anumite publicații încălcau morala impusă ori provocau dezordine socială, ceea ce declanșa intervenția poliției și a tribunalelor. Modul în care sunt definite practicele abuzive depinde de cultura națională, de stadiul evoluției respectivei națiuni sau de regimul său politic. Situația diferă dacă este vorba de o țară comunistă sau de una liberală, de o țară anarhică sau de una postindustrială, musulmană ori budistă

II.3 Simbolistica mitului politic în formarea opiniei publice

O analiză adecvată a mitologiei difuze a omului modern ar umple volume întregi . Fiindcă laicizate, degradate, camuflate, miturile și imaginile mitice se întâlnesc pretutindeni nu trebuie decât să le recunoști.

Subiectul mai general care ne preocupă, cel al manifestărilor imaginarului, adică al miturilor, este una dintre cele mai nebuloase și mai interesante probleme din istoria umanității. Nu întâmplător Mircea Eliade afirma acum câteva decenii că „înțelegea mitului se va număra într-o zi printre cele mai folositoare descoperiri ale secolului xx’’. Iată -ne ajunși în secolul XXI , dar problematica mitului pare să nu-și fi găsit încă elucidarea totală.

Spre mijlocul secolului XXI, Ernest Casier a fost printre primii, care in celebra sa lucrare Mitul Statului, a abordat subiectul unui gen extrem de influent de mituri – miturile politice. Fără îndoială că puterea gândiri mitice s-a manifestat încă din preistorie, prelungindu-se și în contemporanietate, dar anume eminentul filosof neokantian german a avut meritul de a semnala de a încerca o teoretizare a ei. În aceeași ordine de idei , celebrul antropolog francez Claude Levi- Strauss scria ceva mai târziu – „ nimic nu seamănă mai bine cu gândirea mitică decât ideologia politică. În societățile noastre contemporane, această din urmă poate că a înlocuit-o pe cealaltă .” Într-adevăr, anume în societatea postindustrială lideri politici și creatori de imagini au exploatat la maximum puterea de seducție a miturilor , manipulând în scopuri politice imaginarul colectiv al maselor.

Miturile în general au fost supuse exagezei încă în antichitate de Homer, Platon, Aristotel, Euhemeros, Eschil, Pindar, Tucide, în perioada modernă reflecția asupra mitului și gândirii mitice fiind continuată de Giambattista Vico, Friedrich Schelling , Fredrich Nietzsche, iar în secolul XXI de o multitudine de oameni de știință de artă, filozofi, antropologi, etnologi, istorici ai religiilor, psihanaliști, lingviști, semiologi, cercetători literari, esteticieni, istorici, psihologi sociali, ca Ernest Cassirer, Sigmund Freud, Carl G. Jung, Georgees Sorel, Emile Durkheim , Bronislaw Malinowski, Lucian Blaga , Marcel Graule, Geores Dumezi , Alexei Losev , Mircea Eliade, Roland Barthes, Thomas A. ș. a

Cu toate acestea , s-a dovedit a fi dificilă elaborarea unei definiții care ar cuprinde și ar descrie mitul în întreaga sa bogăție și complexitate.

În ceea ce privește esența mitului politic, cele mai interesante radiografii ale fenomenului dat au venit rând pe rând, din spațiul anglofob, apoi de cel francofon și cea a istoricului francez Raul Girardet. În spațiul românesc, autoritatea incontestabilă în domeniul studierii imaginarului în general și a imaginarului politic în particular este deținută de Lucian Boia, care prin excelențele sale lucrări, a înviorat reflecția istorică achiziționat de pozitivism, de o mare importanță în tratarea acestei probleme sînt și lucrările lui Soein Antohi, ale lui Vladimer Tismăneanu și ale lui Andrei Pippidi. Din cuprinsul spațiului sclav trebuie să semnalăm, pe de o parte, contribuțiile cercetătoarei ruse Tatiana Evghenieva, recunoscută drept fondatoarea școlii rusești de mitologie politică, iar pe de altă parte, studiile în domeniu ale antropologului sîrb Ivan Colovic.

În studierea subiectului propus, ne-am sprijinit, pe lângă sursele teoretice deja enumerate și pe lângă cele prezente în bibliografie , atât pe materialele selectate din presa scrisă din Republica Moldova , cît și pe declarațiile politice și discursuri înregistrate de la posturi de televiziune și de la radio. Pentru a evidenția dinamica proceselor sociopolotice din spațiul românesc , au fost analizate și rezultatele din diferiți ani ale alegerilor parlamentare și prezidențiale din cele două state românești.

Verificând etimologia conceptului de mit , vom constata că acesta provine de la grecesc mytos ,ceea ce înseamnă poveste. Concepția tradițională despre mit , exprimată și promovat de antropologi , istoricii religiilor și al mitologiilor clasice , apare drept una relevantă , dar în același timp reducționistă. Un exemplu al unei astfel de abordări este cunoscuta definiție eliadescă “ Mitul povestește o istorie sacră , el relatează un eveniment care a avut loc în timpul premordial, timpul fabulos al începuturilor.” Astfel zis , mitul povestește cum , mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale , o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitate totală , Cosmosul , sau numai de un fragment – o insulă , o specie vegetală , o comportare umană , o instituție. Mitul e așa dar întotdeauna povestea unei “faceri”.

O altă extremă în abordarea mitului se naște în zorii secolului XXI , când valoarea semantică a conceptului de mit se vulgarizează considerabil, în primul rând datorită contribuției lui Nietzsche – proces semnalat și de Lucian Blaga ajungând să semnifice mistificare , iluzie , neadevăr , minciună , orice idee acuzat ireal îmbibată de o credință mistică sau orice idee care, dispuiată de orice valoare, și-a mai păstrat doar prețul unei facturi utile ori chiar inutile în economia vieții sau gospodăria cunoașterii utile. Într-o astfel de accepție inflaționară este folosit mitul în postmodernitate , mai ales în limbajul jurnalistic.

În dorința de a depăși această polarizare, ne alăturăm , definiției mitului formulate de Lucian Boia , care operează cu un concept mult mai puțin reducționist, integrând mitul și manifestări aparent dezacralizate sau laicizate ale limbajului, deci mitul este o construcție imaginară, povestire, reprezentare, sau urmărește înțelegerea esenței fenomenelor cosmice și sociale în funcție de valorile comunității și scopul asigurării acesteia, o definiție care accentuează caracterul constitutiv pe care au miturile în dezvoltarea grupurilor umane.

Paradoxal, dar explicabil în substanța mitului pare să nu existe nici o contradicție între imaginar și realitate. Prin urmare, a distinge, în cazul miturilor, între adevăr și neadevăr este un mod greșit de a pune probleme. Mitul este o structură și poate îngloba materialele adevărate sau fictive , sau adevărate și fictive în același timp. Important este că mitul dispune aceste materiale potrivit logicii imaginarului.

Eminentul mitologic român Victor Kernbach integrează mitul unui ansamblu de structuri gnoseologice și angajare în realitate , afirmând că pentru căi de acces către răspunsurile dorite de oameni și provocate de întrebări pe care natura omenească nu le poate evita aproape niciodată, superstiția, mitul, superstiția, mitul, speculația filozofică, cercetarea științific. Trebuie totuși să nu scăpăm din vederea faptului că atât filozofia, cât și știința au o importanță dimensiune mitică, fără de care existența lor n-ar putea fi concepută. Astfel, dintre acestea, mitul apare drept structura care oferă drept structura care oferă întotdeauna primele concepte, primele soluții și primele certitudini pentru etapa respectivă. În lumea alternativă a mitului, omul își descoperă toate certitudinile care i-au lipsit în lumea lui incertă, în care trăiește ca ființă agresată de cotidian. Este o idee ce reia pe care omul a creat-o pentru a rezolva probleme.

În urma cercetărilor noastre, ne-am asumat îndrăzneala de a formula propria definiție a mitului. Deci, considerăm că mitul este o structură imaginară esențială – proiecție a subiectivității asupra realității tangibile asupra subiectivității prin intermediul căreia oamenii justifică lumea înconjurătoare în toate manifestările ei și se raportează la ea.

Gilbert Durand a prezentat printre primii miturile ca pe niște structuri antropologice ale imaginarului intrinseci speciei umane în totalitatea sa. Același Durand a afirmat inițial că miturile sînt anistorice și invariabile în epoci și culturi diferite, concepție la care a revenit și pe care a nuanțat-o ulterior Claude Levi –Strauss a observat că miturile posedă o dublă structură, istorică și în același timp anistorică, ele având proprietatea de a se referi simultan la trecut, la prezent și la viitor și a se situa cu aceleași succes și în afara timpului istoric. Credem însă că dihotomia istorism – antiistorism în cazul structurilor mitice este inoperantă , putem fi depășită cu ușurință prin introducerea în ecuație a conceptului de mitologie sau mite . Deși universal și oarecum transistoric , imaginarul și structurile sale variază totuși în timp și în spațiu, după părerea noastră, în dependență de dinamica fenomenelor social-istorice dintr-o anumită etapă de dezvoltare a ei .

Această variație a mitului însă nu este radicală, ci mai degrabă una care pune conținuturi relativ noi în niște conturi stabile și perene. Factori de natură spatio-temporală condiționează selectarea, din multitudinea de arhetipuri împrăștiate de toți oamenii, a unui anumit număr de structuri mitice, periferia cărora se schimbă, iar centrul rămâne invariabil, ceea ce face posibilă adoptarea de către un grup uman anumite variante de mit la un moment dat. Iată de ce o trăsătură esențiale a mitului pare să fie caracterul său motivat, orice mit având misiunea sa particulară de a acționa îndeosebi asupra unui categorii umane respective, deoarece orice categorie umană are nevoie de miturile pe care și le dorește inconștient.

Numărul acestor nuclee mitice fundamentele este relativ restrâns, putând ajunge la maximum la câteva zeci. Pentru moment însă, vom adopta delimitarea operată de Lucian Boia, care, studiind resorturile imaginarului, a identifica opt mari ansambluri arhetipale ce servesc drept ,, material de construcție’’ al miturilor și în jurul cărora se structurează și se articulează întreaga existență umană:

1 conștiința unei realități transcendente- credința într-o realitate de esență superioară care dirijează lumea materială.

2. dublu , moartea și viața de apoi – speranța în viața de dincolo de moarte.

3. alteritatea- uimirea și neliniștea în fața diversității lumii și , mai ales , a celuilalt.

4. unitatea –dorința de a asigura lumii și comunităților un maximum de coerență.

5. actualizarea originilor- încercarea de a face inteligibile originile, esența și sensul lumii și al istoriei.

6. descifrarea viitorului – strategiile vizând controlul destinului individual, al istoriei și al viitorului .

7. evadarea- refuzul istoriei și tentativa de a evada pentru a se refugia într-un timp invariabil și armonios.

8. lupta –dialectica înfruntării și sintezei tendințelor opuse.

Fără îndoială că, de cele mai des ori, structurile arhetipale nu se întâlnesc în stare pură. O trăsătură importantă a arhetipurilor este capacitatea lor de a se combina și de a crea mituri de o complexitate mai mare, posedând o enormă putere de persuasiune și de autosugestie. De exemplu, chiar și în cazul unor ideologii aparente secularizate și laicizate, mitul Salvatorului are legături evidente cu sacrul, prin chemarea la exterminare sau lipsirea de diverse a celuilalt, a străinilor și marginarilor- victime inocente care sînt culpabilitate pentru problemele întregii societăți, el poate asigura unitatea națiunii , în cele din urmă , fiind susceptibil, în calitate de lider revoluționar sau milenarist, să devină un nou fondator, el poate propune soluția ieșirii din istorie prin transpunerea în viață a profeției sale în privința evoluției istoriei.

Structurile mitice arhetipale au o multitudine de funcții , care din nou prea pot fi întâlnite în stare pură și care au tendința de a se combina și de a se întrepătrunde. Dintre aceste funcții le-am reținut pe cele mai relevante. Astfel, majoritatea savanților cad de acord asupra faptului că prima și cea mai importantă funcție a mitului este cea de a explica fenomenele necunoscute sau incomprehensibile cu care se confruntă conștiința umană. Un exemplu ar fi încercarea omului, în perioada de criză socială, politică, economică sau spirituală, de a conferi ordine și coerența lumii în care trăiește. Noi credem însă că această funcție este una pseudoexplicativă sau, mai bine zis, o funcție justificatoare, care are rol de echilibrare intelectuală.

O altă funcție mitică complexă și importantă aste cea de consolidare a coeziunii de grup sau sociale, care coexistă cu funcția pedagogică de a crea și de a reactualiza principii și reguli etice și morale de comportament. Pe de o parte, funcția coiezivă se află în raporturi foarte strânse cu proprietățile mobilizatoare ale mitului . Pe de altă parte, mobilizarea la acțiuni a oamenilor poate servi drept mijloc de compensare sau de eufemizare a frustărilor prezentului sau trecutului.

În fine, funcția cu cea mai mar relevanță în cazul miturilor politice este cea socio-politică, aflată într-o strânsă legătură cu funcție precedente. Această ultimă funcție are rolul de a legitima puterea unui regim politic sau a unei organizări sociale sau , dimpotrivă, de a o descredita.

Din perspectiva impactului pe care îl au asupra grupurilor sau mulțimilor omenești, deosebim două feluri de mituri și mitologi ce corespund celor două mari direcții în mitogeneză –miturile și mitologiile spontane și cele manipulate. În primul caz influența modelatoare pe care o exercită miturile asupra oamenilor este spontană, iar al doilea deliberată. Eficința miturilor manipulate crește în dependența de gradul lor de apropiere față de substanța miturilor spontane, adică în măsura în care răspund așteptărilor și aspirațiilor inconștiente ale oamenilor vizitați.

În contextul marii varietăți a miturilor, cele politice prezintă niște valențe speciale, deoarece ele ascund în spatele oricăror decizii sau acțiuni politice și în același timp , determină reacțiile umane care urmează acestor decizii și acțiuni. Astfel, miturile politice posedă – dacă e să operăm cu termen din gramatica teoretică – cal mai înalt grad de tranzitivitate. De fapt, nu credem că există sau am putea identifica mituri cu adevărat intranzitive. Fiecare mit politic se transformă inevitabil într-o acțiune, cu repercusiuni mai mici sau mai mari asupra altor persoane , căci după formula lui Aristotel , oamenii sînt niște zoo politikon , adică animale sociale și deci influențează reciproc. Departe de a încerca să operăm doar în termeni de cauza,i efect să evidențiem cauzalitatea circulară a miturilor în general și a miturilor politice în particular.

Miturile politice din spațiul românesc sînt special specifice în măsura în care exprimă frustrările și expectațiile inerente epocii de tranziție pe care o traversează cele două state românești. Confruntații cu grava criză economică tranzitară oamenii își găsesc de cele mai dese ori refugiul în mit ca într-o lume alternativă. În plus , se impune să menționăm că miturile politice contemporane din Republica Moldova și din România își trag rădăcinile atât din fondul național comun, cît și din moștenirile lor comuniste separate, lucru inevitabil pentru cele două state românești, care au trecut de mult și pentru scurt timp prin faza Unirii, dar și prin cît un regim totalitar de lungă durată , construit în baza uneia din cele mai puternice ideologii mitologizate sau mitologii milenarist ale secolului XX : mitologia secularizată a comunismului, care a încercat să remodeleze omul în întregime, conform principiilor idiolgice comuniste, pentru a-l controla și a face din el un om nou, robot docil, dependent, lipsit de inițiativa și totalmente devotat cauzei comuniste și cursului prescris de către Partid.

Pe parcursul ultimului deceniu, în cadrul proceselor și evoluțiilor social-politice atât din Republica Moldova, cât și din Româniaâ, au apărut și s-au manifestat toate cele patru constelații mitice principale care au fost evidențiate de istoricul francez Raoul Girardet: Consperația malefică, Salvatorul, Vârsta de aur, Unitatea poporului. Fiecare grup social sau etnic a apelat la miturile de care a avut nevoie pentru a-și liniști angoasele și a se hrăni din substanța echilibratoare a structurilor mitice , iar liderii politici de cele mai diverse orientări au avut destule ocazii de a adânci neliniștile și sau de a trezi speranțe tuturor cetățenilor sau a unei porțiuni din societate

, înlocuindu-le sau reactivându-se arhetipurile necesare pentru a obține rezultatul politic scontat sau încercând să contracareze și să dezactiveze arhetipurile potrivice.

Mitul Conspirației malefice pune în ecuație binomul identitate alteritate, unul din cele mai importante mai stabile și mai influente arhitipuri din istoria omenirii.

Principiul care funcționează la toate nivelurile –indivizi, grupuri, națiuni, civilizații, concretizând pe de o parte, supravalorizarea primului element și pe de altă parte, devalorizarea drastică a celui de –al doilea element.

Consecința cea mai directă a acestei operații este receptarea exacerbată a alterității. Odată trecută prin filtrul deformat al imaginarului, imaginea, străinului sau a marginalului capătă valențe neliniștitoare și provoacă emoții negative, teama și agresivitate. Trăsăturile reale de caracter ale acestuia devin mult prea puțin important față de cele imaginare. Astfel, celălalt este deseori dezumanizat și se transformă implicit în dușmanul nostru potențial sau real, perturbatorul ordinii și al coerenței din societatea noastră, cel care amenință să distrugă integritatea societății noastre sacre sau a teritoriului nostru sînt și pune în pericol poziția socială sau însăși existența și sănătatea psihofizică a noastră.

Această opoziție fundamentală prezintă în imaginarul colectiv al oamenilor a fost teoretizată și de istoricul și psihologul rus Boris Porsnev, care a evidențiat rolul esențial al acestei dihotomii în calitate de model de condiție, prin excelență, a realității naturale și sociale, o imagine a celuilalt, fiind astfel crucială în procesul de identificare culturală și socială a noastră. Astfel, pentru a parafraza o celebritate butadă de-a lui Voltaire, dacă n-ar exista, atunci ei ar trebui inventați. Încă din preistorie, dihotomia noi gerații a existat și continuă să existe latent în conștiința individuală și de grup , fiind exacerbată în situații de criză social- politică sau culturală.

Raoul Girardet identifica trei mitologeme specifice de conspiratorii- iezuiții , francmasonii și evreii. Atât în Republica Moldova cît și în România, proveniența, țapilor ispășitori a depins și depinde în continuare de orientarea social-politică a formațiunilor politice care lansează și vehiculează aceste mituri politice.

Într-o societate colectivistă precum este cea din republica Moldova, arhetipul alertații s-a impus mai ales la nivel de grupuri. Este notabil faptul că, de cele mai dese ori, trăsăturile și caracteristicile reale ale acestor grupuri au contat mult prea puțin față de cele imaginare și au fost practic înlocuite de acestea. Conspiratorii- anumecerații pentru a fi culpabilitate și învinuiți de toate toate relele și crimile cele mai mari s-au materializat și au devenit astfel încât se poate de real și adevărați în mințile oamenilor aparținând altor grupuri sociale, etnice, religioase . Astfel, minoritățile preponderent rusofone, care constituie aproximativ 35% din populația republicii, au atribuit, în mare lor majoritate, semnificații românofobe mitului Conspirației pe care l-au creat și l-au pus în circulație. În ultimul deceniu, aceste minorități etnice și-au revărsat frustările și și-au proiectat temerile imaginare asupra majorității românești și respectiv, asupra forțelor politice de dreapta și de centru-dreapta, care , tradițional , sînt percepute mai mult ca romănofile sau unioniste , și deci automat rusofone. În schimb , o susținere masivă a început să fie acordată partidelor de stânga și de extremă stângă , care , tradițional , în Republica Moldova posedă imaginea unor partide romănofobe și filoruse . Acest factor a avut de-a lungul ultimilor ani o influență foarte mare în evoluția proceselor politice din Republica Moldova și chiar a contribuit la o reorientare geostrategică spre est a republicii. Rezultatele de la alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din ultimii ani confirmă cu prisosință acest fapt, observându-se o tendință generală de creștere progresivă a direcției românofobe a votului minorității etnice.

Această demonizare și disprețuire a românilor moldoveni de către reprezentanții celorlalte etnii conlocuitoare își are originea încă din timpurile sovietice, când portretul imaginar al basarabeanului îl reprezenta ca pe un bun sălbatic, un aborigen ușor asimilabil, docil și ospitalier, muncitor și supus, iar imaginea mituzată a rusului-eliberator posedă valențe de civilzator. Destul de repede, imaginile sterotipizate respective s-au transformat în mitologeme dominante în conștiința colectivă a cetățenilor fostei URSS. Astfel, în perioada sovietică, majoritatea etnică română din fosta RSS Moldovenească s-a transformat, paradoxal, într-un marginal, perifiric, pe când minoritățile etnice rusofone deveniseră centru. Atitudinea devalorizată față de românii moldoveni s-a răspândit și asupra utilizării și a circulației limbii romane. De aici vine, pe de o parte, lipsa de dorință cvasitotală a minorității de a vorbi această limbă anormală, animalică și pe de altă parte, rușinea de pe timpuri a multor români moldoveni în a-și vorbi limba și tendința de a vorbi mai mult rusește, limba normalității, limba omenească.

În anul 1989-1991 însă, pentru o parte din români moldoveni, mitologemul alterității exacerbată a veneticilor a servit drept scut protector pentru afirmarea identității lor naționale sau drept mijloc de recuperare a ei. Încercările lor din acei ani de a înscrie în registru normalității identitatea lor etnico-lingvistică au fost întâmpinate cu ostilitate de către o mare parte a minorităților rusofone, care au simțit că-ți pierd poziția de privilegiați și de centru, fapt pe care nu l-au agreat și cărora au încercat să i se opună. Astfel au fost folosite pe larg mitul Consperației malefice a românilor și al iminenței amenințătoare a unirii Moldovei cu România. Această mitogeneză constă în inculcarea unor categorii de populație a imaginii mitizate a românului – dușman și ocupant, a moldoveanului – internaționalist și ospitalier. O asemenea atitudine continuă să fie promovată atât de partizanii moldovenismului militant, cît și de minoritățile rusofone, iar românii moldoveni să fie văzuți ca niște aborigeni disprețuiți. Astfel, recent am putut citi următoarele: Pentru a-și promova rezultativ politica în vederea accelerării lichidării Republicii Moldova, clasa politică, guvernele române susținute, într-un fel sau altul, de deferiți demnitari moldoveni deveniți neororomâni, au nimicit sfera informațională moldovenească, lipsind totalmente populația republicii de posibilitatea de a-și cultiva, păstra și dezvolta valorile național- culturale, credința statală moldovenească, substituind tot ce-i propriu moldoveanului, Moldovei cu noțiuni , idei , sloganuri, lozinci curat românești românomari.

În această ordine de idei, problema transnistreană, cea găgăuză și mai puțin, cea bulgară au apărut și s-au amplificat ca niște conflicte de ordin imagologic și în același timp, au fost manipulate ți exacerbate de către anumite forțe în scopuri politice, rămânând și astăzi o mărturie a consecințelor grave pe care le pot provoc astfel de manipulări în scopuri politice ale arhetipului alterității în anumite zone.

În România, lucrurile au decurs după un scenariu relativ diferit , comportând conținuturi diferite. Aceasta s-ar explica prin faptul că pentru majoritatea etnică română din România n-a existat problema identității naționale, raporturile dintre majoritate este minorități fiind în general mai puțin tensionate. Desigur, Partidul România Mare a căutat să identifice, conspiratorii în rândul străinilor pentru a transfera orice vină asupra țiganilor sau maghiarilor. La rândul său, uniunea Democratică a Maghiarilor din România și susținătorilor săi și-au imaginat și au identificat, bineînțeles, conspirația urzită de majoritatea românească împotriva minorității maghiare din România .

Mitul Salvatorului are drept punct de sprijin arhetipul sacralității în varianta sa mediană, arhetip care materializează dorința aproape, înnăscută, a oamenilor de a fi conduși spre fericire sau viitorul luminos dec către un lider carismatic. Raoul Giraret distinge patru mitologeme diferite de Salvator: Cincinnatus, Alexandru , Solon, și în fine Moise. Mitologemele date pot avea diverse variante și posedă proprietatea de a se combina, fiind rar identificabile în stare pură.

În Republica Moldova au circulat diferite mitologeme ale Salvatorului individual, de mai mare succes bucurându-se modelul legislatorului, cel al bătrânului retras care revine la putere –element ale căruia îi sun aplicabile personalității lui Petru Lucinschi, cel al tânărului cuceritor –care a împrumutat, rând pe rând, trăsăturile lui Ion Sturza și chipul lui Dumitru Braghiș, cei mai populari prim-miniștri din ultimul deceniu în Republica Moldova, dar și cel al profetului- mitologe care ne poate furniza o grijă de lectură a ascensiunii lui Vladimir Voronin. Astfel ultimii ani mitogemeza politică din Republica Moldova au înregistrat treapta de la un salvator al națiunii –Iurie Roșca. Fiecare Salvator și-a legitimat statul său de lider, apelând la prestigiul și valoarea evocatoare a diverselor personalități excepționale din trecutul îndepărtat, puterea de influență a cărora , decenii și secole după moartea lor , se menține sau chiar s-a amplificat.

Imaginea Salvatorului a lui Iurie Roșca s-a sprijinit pe figura profund mituzată a lui Ștefan cel Mare și pe prestigiul de poet național al lui Mihai Eminescu.

În timpul campaniei electorale prezidențiale din 1996, Petru Lucinschi a căpătat imaginea unui salvator catch-all, mizând în special pe autoreferențialitate. Lansând lozinca ce răspundea așteptărilor și aspirațiilor colective – ordine, stabilitate, bunăstare, el a avut mare succes, deoarece a beneficiat de îmbinarea trecutului său comunist. Vârsta de aur pentru mulți –care a atras o parte a populației autohtone nostalgice după comunism, o mare parte a populației de vârstă înaintată, populația rusofonă și cea de origine rusă cu nevoia de schimbare de la momentul respectiv. Strategia de autolegitimare prin mitologemul mandatului poporului –situație ce are alura chemării lui Ștefan cel Mare la tron de către popor în câmpul de la Dreptate a jucat și ea un rol important în crearea acestei imagini : Propunându-mi candidatura la funcția de Președinte, în condițiile extraordinar de grele în care se află țara, știu foarte bine că mi-am luat o sarcină gria și o răspunderi enormă. Am un singur scop –să opresc prăbușirea republicii noastre în prăpastie. M-au îndemnat și m-au sprijinit în luare acestei hotărâri experiența mea politică și de viață , propunerile și susținerea a sute de mii de cetățeni.

Vladimir Voronin s-a legitimat și continuă să legitimeze cu ajutorul imaginii personalității mitizate- având strânse legături cu mitul Vârstei de aur- a lui Lenin, doar îl avantajează pe liderul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova , sporindu -i capitalul simbolic și mărindu-i deci puterea politică. În același timp, imaginea sa de Salvator autoritar, justițiar incoruptibil și înțelept a fost modelată insistent și de o bună știință, pentru a răspunde așteptărilor mitice ale alegătorilor. Cârma statului se cere ales un politician influent și autoritar, care ar reuși să depășească situația de deznădejde, de fatalitate în lupta cu corupția și criminalitatea. Societate își dorește un om de stat, care prin amploarea potențialului său ar fi în stare să stârpească fără de legea. Fracțiunea parlamentară a Partidului Comuniștilor din Republica Moldova își exprimă ferma convinjera că un asemenea om demn ar fi conducătorul fracțiunii noastre, liderul Partidului Comuniștilor Vladimir Voronin la momentul țara are nevoie, ca de o gură de aer, de voință de înțelepciune și de cumpătarea lui.

Pe lângă reprezentările Salvatorului individual la care s-a apelat pe parcursul anilor în Republica Moldova, trebuie să menționăm și imaginile diverșilor Salvatori colectivi – națiunea, dictatura legii, care să fie transforme actualmente în binecunoscuta, dictatură a proletariatului și să ajungă, în cele din – din cauza majorității zdrobitoare pe care o deține PCRM . O oarecare tendință de evaluare spre autotaritarism în mitogeneză politică se observă și în România .

Dovadă ne sînt rezultatele alegerilor prezidențiale din noiembrie 2000. Astfel, în urma declaraților sale că va conduce țara cu mitraliera, liderul de extremă dreapta Corneliu Vadim Tudor a devenit contracandidatul –surpriză al lui Ion Iliescu în cel de-al doilea tur de scrutin. A învins Însă cel care a știut să exprime cel mai bine mitul Unității poporului , lansând lozinca – Aproape de oameni , împreună cu ei. Declarațiile autotaritariste ale lui Corneliu Vadim Tudor nu l-au ajutat, în cele din urmă, deoarece ele au avut efectul contrar, acela de a dezbina o parte din popor. Cu toate acestea, racolarea lui Ilie Ilașcu care după cei 9 ani de detenție ilegală în Transnistria, a căpătat alura de profet, la Partidul România Mare riscă să-i sporească chiar capitalul simbolic partidului lui Corneliu Vadim Tudor.

Alături de utopie și de milenarism, Vârsta de aur este una din cele mai importante strategii de refugiu în mit. Anume evadarea este arhetipul care cuprinde toate cele trei proiecte ale realității , care posedă cea mai mare putere de influență în situație de criză și la care apelează indivizii umani atunci când sînt dezamăgiți de realitatea tangibilă . Mitologia milenaristă a comunismului nemaiavînd statutul de ideologie de stat, iar utopia marxistă nemaifiind impusă întregii societății, o parte a populației celor două state romanești își înlătură frustările prezentului cu ajutorul mitului Vârstei de aur, evadând în trecut, spre puritatea și prestigiul originilor.

În Republica Moldova, mitul Vârstei de aur se manifestă în ultimii ani simultan în substanța a trei –nostalgicii după comunism tânjesc după resuscitarea URSS, eventual în cadrul Uniunii Rusia-Belarusi, alții, care s-au împotmolit într-un moldovenism încăpățînat, visează la renaștere glorioasei Moldove a lui Ștefan cel Mare sau la transformarea ei într-o anexă a Rusiei, în sfârșit, al treilea grup consideră România interbelică drept o Vârstă de aur, când națiunea era unită și țara era întreagă.

În 1990-1991 guvernarea Drug a promovat varianta românească a mitului Vârstei de aur , în anii 1994-1998 guvernele Sangeli și Ciubuc au vehiculat mitul Moldovei subordonate Rusiei.

Victoria relativă și cea detașată a comuniștilor în alegerile parlamentare anticipate din 1998 și respectiv, din 2001 se datorează insistenței cu care aceștia au propagat și au exploatat nostalgia unei părți a populației Republicii Moldova față de Uniunea Sovietică drept o Vârstă de Aur, epoca a prosperității și a lipsei de griji. În aceeași paradigmă s-a înscris și pledarea care urmează, cu profunda accente religioase, și care ne conferă o dată că idiologia comunistă este o formă de religie politică – Uniunea sovietică, cel mai mare proiect al secolului XX, n-a putut să dispară atât de rușinos și fără urmă, cum încearcă să ne convingă fariseii și fățarnicii din lume. Evanghelistul Lazăr a fost mort patru zile, iar din cuvântul lui Isus Hristos trupul lui a înviat. Până când nu este rostit ultimul Cuvânt, adevărat, renăscător sau distrugător, dispariția URSS e virtuală, după cum e virtuală astăzi și viața ei pe planetă . Și una, și cealaltă nu e definitivă, e reversibilă. Reîntoarcerea URSS este inevitabilă chestiune a unui viitor atât de îndepărtat. Uniune reîntoarsă lumii își va ocupa locul în această lume ca unul din centrele de forță care traduce ideea echității sociale.

În România , mitul perioadei comuniste ca Vârsta de aur este puțin utilizat, dat fiind faptul că, de regulă, această perioadă trezește majorității populații amintiri neplăcute despre lipsuri și limitarea drastică a multor libertății, în schim , mitul perioadei interbelice se bucură de o popularitate neegalată.

Mitul analizat mai sus, cel al Vârstei de aur, este inextricabil legat de mitul Unității poporului. Pentru a înțelege ce este poporul sau națiunea, trebuie să ne întrebăm care este teoria despre națiune la care a aderat spațiul românesc. Din cele două teorii principale despre națiune, cea contractual-civică, teoria lansată de Jean – Jacgue Rousseau și adoptată cu varietății în Franța , Marea Britanică , SUA și cea cultural –etnică , cea care a formulat concepția locuitorilor spațiului românesc despre națiune este predominant herderiana, deci cultural – etnică. Pe urmele lui Benedict Anderson , merită să evidențiem rolul esențial pe care l-a jucat și continuă să-l joace și în modelarea identității naționale a unor comunități ce doresc omogene.

În republica Moldova se disting actualmente trei mari mitologeme ale națiunii majoritare, care corespund celor trei direcții în mitogeneză politică ți tot atâtor potențiale orientări geostrategice ale Moldovei –în primul rând, mitologemul identității naționale a românului moldovean, promovat de către care aleg calea unirii cu România de Partidul Popular Creștin Democrat, în rândul al doilea, mitologemul identității naționale a moldoveanului, creat de moldovenii militanți, care proclamă existența a două etnii separate- moldovenii și românii –și optează pentru consolidarea statului moldovenesc independent, în al treilea rând, mitologemul vocației europene a românilor moldoveni, promovat de cei care se orientează spre regăsirea unității spațiului românesc în cadrul Uniunii Europene- soluția de mijloc, agreată de Oleg Serebrean ( Partidul Social Liberal), Valeriu Matei ( Partidul Forțelor Democratice), Mircea Snegur (Partidul Renașterii și Concelierii din Moldova), Valeriu Muravschii ( Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat) , Mircea Surdu (Paertidul Național Liberal).

Incapacitatea partidelor de centru, centru –dreapta și dreapta de a crea, cu mult înainte de alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001, un coerent și durabil mit al Unității poporului a contribuit la înfrângerea acestor forțe politice și la instalarea la putere a Partidului Comuniștilor. Creare după alegeri a Forului Democratic din Moldova , format din 7 partide extraparlamentare , este un reflex întârziat al mitului Unității poporului , care ar fi trebuit să treacă întâii de toate prin unitatea dreptei.

Intențiile deputaților comuniști de a introduce în școală studierea Istoriei Moldovei și a limbii moldoveneștii reiese din convingere lor intimă că există un popor moldovenesc distins și o limbă moldovenească distinctă și se prezintă vina mai palpabilă și să capete materialitate, dată fiind crearea echipei de savanți formați în perioada sovietică care se ocupă de elaborarea unui manual școlar de ,,Istoria Moldovei,,. Mitul respectiv a fost plenar ilustrat și confirmat oficial de alocuțiunea șefului statului cu ocazia aniversării a zecea a proclamării independenții Republicii Moldova. În acest discurs, liderul Partidului Comuniștilor a elogiat existența multiseculară a statului moldovenesc, invocîndu-I în calitate de părinți fondatori pe Bogdan I. Ștefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, care , evident, par să fi fondat că nu au întreținut relații deosebit de călduroase cu celelalte teritorii românești poate , anume astăzi trebuie să evocăm începuturile îndepărtate și legendare ale statalității moldovenești, să cinstim memoria marilor noștri înaintași –Bogdan I, Ștefan cel Mare, Dimitrie Cantemir.

Prin strădania și voința lor, numele Moldova și statul moldovenesc au învins rezistența secolelor, revenindu-ne ca moștenire nouă, cetățenia unui stat suveran și independent.

Repercusiunile unei astfel de poziții se pot dovedi dintere cele mai grave, de la redeschiderea intertitudinilor identitare ale romănilor din Republica Moldova pînă la producerea, atît în plan imaginar, cît și în planul realității, al unei sciziuni iremediabile între cele două maluri ale Prutului.

Proliferarea naționalizmului etnic a fost explicabilă ca o reacție defensivă în Republica Moldova , în care magoritatea romănă se simte lezată în dreptirile sale de către minoritățile rusofone. Dat fiind că în spațiul românesc se simte lezată în drepturile sale de minoritățile rusofone. Dat fiind faptul că în spațiul romănesc n-a fost consumată pînă la capăt faza statului – națiune , aceasta contribuie la apariția și persistența unui sentiment frustrant la reprezentații națiunii titulare din acest spațiu. Desigur, persistența naționalizmului etnic ar fi o piedică în calea unei autentice societăți democratice . Deci , în vederea instauririi unei astfel de societăți care s-ar inspira din principiile democrației liberale, ar fi dezirabil să se treacă de la naționalizm etnic la naționalizm civic, care este cea mai acceptabilă de patriotism.

În final , am dori să ilustrăm situația prezentă a societății din cele două state românești prin următorul citat din Gabriel Liiceanu, care merită să-l reproducem integral: “Omul nou ieșit din comunizm este asemeni celui eliberat după ani de detenție. El rătăcește în căutarea acelui adăpost care între timp a dispărut și ale cărui s-au șters din mintea lui. Descumpănit, neștiind încotr-o s-o apuce, el este tentat să se întoarcă la locul detenziei sale”. Aceste rânduri au fost scrise cu speranța că, citindu-le , cel eliberat va găsi puterea ca pe ruinele închisorii sale să-și ridice adăpostul libertății redobândite.

Atât populația Republicii Moldova , cît și cea a României vor continua să creeze și să vehiculeze mituri ca răspuns la crizele politice, economicei spirituale cu care se confruntă. Dinamica extraordinară a proceselor la crizele de demitizare și de remitizare care au loc în orice societate umană ne confirmă încă o dată nevoia de mituri a oamenilor este permanentă și că viața umană în afara imaginarului-gândirea indirectă, specifică omului- este imposibilă. Deloc întâmplătoare este în acest context remarca lui Victor Kernbach, care spune că ,,omul normal nu se poate elibera de fapt niciodată din starea de mit”, deoarece ,, miturile sînt forme spirituale recurente”. Pentru a preveni însă manipularea populației de către liderii politici și sombrarea ei în paseism, un rol decisiv în evoluția celor două state românești ar trebui să-l aibă intelectualii. Deși nu sînt nici dispensați de influența miturilor, acestea au datoria morală de a adopta o atitudine cu adevărat postmodernă, pe de o parte, denunțând miturile totalitare și educând un ochii mai lucid asupra realităților existente, iar, pe de altă parte, recunoscând importanța miturilor în viața oamenilor. Anume intelectualii trebuie să contribuie la decomunizarea autentică a populației celor două state românești și la instalarea în întreg spațiu românesc a unui climat sănătos de individualizm civic, compatibil cu valorile democrației liberale – o altă mitologie, dar care accentuează importanța universală a drpturilor omului. Mult mai numeroase decât în România, elitele din Republica Moldova au misiunea îndoit mai grea de a propaga miturile democratice și de a combate miturile totalitare. Tocmai de aceea mitul democratic al cetățianului puternic trebuie să înlocuiască mitul totalitar al statului puternic și al cetățianului servil și dependent, pentru că , în cele din urmă, să fie înlăturat sentimentul de neputință în fața mecanizmelor puterii și să fie încurajată participarea cetățănilor la viața publică. Numai astfel vom reuși să agungem la o autentică normalitate

ÎNCHEIERE

O societate poate funcționa optimal atunci, și numai atunci, când în cadrul ei coexistă mai multe sisteme. Și putem aprecia calitatea activității lor după relațiile ce sunt stabilite între ele. Atunci când fiecare sistem în parte își cunoaște funcțiile și obligațiile, le cunoaște și le onorează, respectând totodată funcțiile și obligațiile celorlalte sisteme, neviolându-le hotarele domeniilor de activitate, putem constata că o astfel de structură socială va rezista în timp și în spațiu. Astfel, sistemul politic, sistemul economic, sistemul cultural, sistemul informațional etc. sunt supuse unei interdependențe evidente. Cu timpul s-a format un cerc vicios între aceste domenii. Deosebit de pronunțat se conturează criza interdependenței dintre sistemul politic și cei informațional.

Activitatea mass-media nu poate să se desfășoare liber propriului făgaș dacă nu este susținută de anumite legi și acte normative adecvate, care ar asigura optimizarea circulației informației atât în interiorul țării (de la elita politică în mase și invers), cît și în exteriorul ei. Potențialul informațional al presei presupune nu doar capacitatea de reflectare a evenimentelor economice, politice, culturale, ci și forța de influență și de corectare a proceselor economice, politice și culturale prin crearea unei opinii publice anumite vizavi de acestea. În această ordine de idei putem menționa dubla funcție a mass-media:

crearea opiniei publice privitor atât la evenimentele interne, cît și la cele externe în cadrul hotarelor statului său;

crearea opiniei publice vizavi de evenimentele interne în afara limitelor statului său. Aici s-ar putea menționa rolul presei de creator al imaginii statului pe arena mondială.

Presa constituie una din verigile cele mai vechi și cu bogate tradiții ale sistemului informatoriu. Ea fiind și până în prezent un instrument de dirijare a vieții economice și social-politice. Presa poate direcționa cu succes percepțiile noastre atunci când noi dispunem de puține informații despre toate aspectele evenimentului relatat. Mai ales când mesajul corespunde cunoștințelor noastre precedente, care, la rândul lor, au fost acumulate din presă. Realitatea propriu-zisă, în asemenea cazuri, este înlocuită cu o realitate virtuală, creată de jurnaliști și impusă întregii societăți.

Chiar dacă presa nu modelează fiecare din opiniile noastre, ea modelează vizibilitatea de opinii, ea poate stabili limitele perceptuale, ea stabilește agenda de subiecte și probleme pentru noi și prin aceasta influențează, fie și indirect, opinia publică.

În acest context, jurnaliștii trebuie să fie conștienți de rolul lor de creator, de modelator al opiniei publice și să dea dovadă de o responsabilitate socială și morală deosebită. Realizarea materialului de presă trebuie să fie precedată de o întrebare: “E binevenit să scriu, să dau pe post o asemenea informație?”, iar difuzarea – de alta: “Am fost oare coerent din punct de vedere a logicii în afirmațiile făcute, am utilizat informații veridic depline și , la urmă, dar nu în ultimul rînd, am trecut prin propria-mi ființă această stare de lucruri sau aceste emoții?”. Răspunsul afirmativ este garantul informării obiective a populației, iar în rezultat – și a unei opinii publice adecvate, corecte.

Presa, spre regret, întotdeauna a fost și este ținta preferată a anumitor actori sociali, grupuri de presiune latentă, mișcări și partide politice. Aceștia, întru realizarea scopurile propuse, utilizează atât metode și procedee jurnalistice admisibile, cît și inadmisibile, precum dezinformarea. Dezinformarea promovată prin diversele ei forme a căpătat proporții uriașe actualmente, cauza fiind faptul că publicarea acestea își merită sacrificiile materiale plătite de presă “victimelor” lor. Deoarece, odată auzită, informația defăimătoare prinde rădăcini adânci în conștiința publicului, îi influențează cunoștințele, comportamentul, atitudinea, opinia individuală și opinia publică, în genere.

Dezinformarea prin intermediul presei este cauzată de mai mulți factori, între care:

Lipsa unei prese cu adevărat independente și imparțiale;

Angajarea din punct de vedere politic a jurnaliștilor. În acest caz ei devin mai toleranți față de anumite persoane publice sau politicieni;

Imunitatea scăzută a jurnaliștilor față de informațiile parvenite de la centrele de presă, sursele oficiale, etc.

Sarcini de producție exagerat de mari. Jurnaliștii nu dispun de timp pentru a ancheta informațiile pe teren, ca urmare, ei pun în circuitul informațional materiale realizate la telefon sau preluate de la agențiile de presă;

Lipsa unei baze tehnico-materiale satisfăcătoare și dependența economică a angajaților mass-media, etc.

Punerea în circulație a unei anumite informații orientative, precum și multiplicarea canalelor de difuzare a ei presupun formarea opiniei publice, precum și influențarea și schimbarea acestora. Există mai multe categorii de opinie: externă, internă, momentană, durabilă, intensă, slabă. Lucrătorii mass-media trebuie să țină cont de aceste laturi ale opiniei publice astfel, încât să poată contribui la crearea unei atitudini a publicului cititor față de anumite probleme de interes general și de o importanță socială primordială.

Atitudinea poate fi considerată ca o predispoziție generală de a lua o anumită poziție sau de a avea un anumit raționament, de a reacționa printr-un anumit tip de comportament, din care se va putea măsura intensitatea sau forța de convingere personală și de angajare într-o acțiune corespunzătoare. Astfel, atitudinea mai mult sau mai puțin stabilă, permanentă și statornică este predispoziția individului de a reacționa întru-un anumit mod față de un anumit obiect, subiect sau o anumită problemă. Lucrătorii mass-media, punând la dispoziția publicului cititor informații social-utile, actuale, veridice, complex-calitative, contribuie la formarea opiniei publice și tot lucrătorii mass-media sunt acei, care prin publicațiile analitice, ce iau în dezbatere fie o situație practică, fie o problemă de ordin teoretic, duc la crearea unei atitudini publice sociale. Atitudinea publică socială, la un moment dat, se transpune în acțiune, iar acțiunea constituie mecanismul de transformare a unei stări de lucruri din societate în alta. Așadar, nu de puține ori, o acțiune socială poate lua naștere grație activității presei.

Deci, presa este un factor de bază al evoluției societății. De aici, ei îi revine rolul de catalizator al proceselor sociale și chiar al transformărilor, ce au loc în lume în permanență.

Bibliografie

Anderson, Benedict. L’imaginer național. – London, 1983.

Accesul la informație în Republica Moldova CLP. – Chișinău, 1999.

Blumer, J.L. Democracy and the MM, 1990.

Banciu, Simion. Presa: câne de pază al democrației. Contribuția presei. Licorna, 1998

Bondrea, A. Sociologia opiniei publice și mass-media. – București, 1997

Boia, Lucian. Două secole de mitologie națională. – București, Humanitas, 1999.

Boia, Lucian. Istorie și mit în conștiința românească.. – București, Humanitas,2000.

Boia, Lucian. Miturile comunismului românesc. – București, Ed. Univ. din București,1995.

Boia, Lucian. Pentru o istorie a imaginarului. – București: Humanitas, 2000.

Cassirer, Ernest. Le mythe de l’Etat. – Gallimard, 1993.

Coman, Mihai. Întroducere în sistemul mass-media. – Iași, 1999.

Coval, D. Publicistica în vâltoarea vieții . Ch.: USM, CPC”Jurnalistica”. – Chișinău, 1990.

Cătălin, Zamfir. Dicționar de sociologie. – București, 1998.

Dicționar explicativ al limbii române. – București : Univers encyclopedic, 1996.

Dicționar de psihologie socială. – Bucureșt: Ed. Științifică și enciclopedică ,1981.

Drăgan, I. Paradigme ale comunicării de masă.- București: Casa de editură și presă “Șansa”, 1996.

Durand, Gilbert. Figuri mitice și chipuri ale operei. – București: Nemira, 1998.

Durang, Gilbert. Structurile antropologice ale imaginarului. București: Univers, 1977.

Dinu, M. Comunicarea. – București: Ed. Științifică, 1997.

Dogaru I., Dănișor D. Drepturile omului și libertățile politice. Chișinău: Ed. Zamolxe., 1998.

Doise, W., Deschamps J .Psihologie socială experimentală. – Iași: Polirom., 1999.

Eliade, Mircea. Aspecte ale mitului. București: Editura Univers, 1978

Escarfit, R. De la sociologia culturii la teoria comunicării. București: Ed. Științifică și enciclopedică, 1980.

Ficeac, B. Tehnici de manipulare. .București: Ed. Nemira, 1998. Gerrsth, J. La communication politique. Paris, 1992.

Giraret, Raoul. Mituri și mitologii politice. Iași: Institutul European, 1997.

Giovani, G. De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă. . București: Ed. Tehnică, 1989.

Joly, M. Analiza imaginii. – București, 1998.

Kane, John. Mass-media și democrația. – Iași , 2000.

Kay, Lawson. Omul și politica. – Chișinău, 1996.

Kernbach, Victor. Mit. Mitogeneză. Mitosferă. – București: Ed. Casa Școalelor, 1995.

Levi-Strauss, Claude. Antropologia structurală. – București: Ed. Politică, 1978.

Lull, James. Mass-media, comunicare, cultură. – Oradea, 1999.

Mass-media în societatea de tranziție. Realități și perspective. – București, 1997.

Malcoci, L Activitatea socială a tineretului și mijloacele de comunicare în masă. Ch.: USM, 1993.

Marin, C. Mass-media în Moldova: între partizanat politic și jurnalism liber. . // Vocea civică: Buletin informativ / IFES. – Ch., 1997. -Nr. 1 – 2.

Moraru, Victor. Mass-media vs Politica. – Ch., 2001.

Mass-media în Republica Moldova // Buletin analitic: Ch, 1996.

Mass-media în Republica Moldova // Buletin analitic: Ch., 199.

Mass-media și libertatea de exprimare. // Îndrumar: – Ch.: Tacis, 1997.

Novac, A. Sondarea opiniei publice. – București: Ed. Studențiască, 1996.

Poop, Doru. Manipularea opiniei publice. – Iași, 1997.

Pop, Doru. Mass-media și politica. – Iași, 1990.

Pipidi, Andrei. Despre statui și morminte. – Iași: Polirom, 2000.

Randall, D. Jurnalistul universal. Iași: Polorom, 1998.

Restia, A. Politologia informațională. – București, 1997.

Rezler, Andre. Mythe politiques modernes. – Paris, 1981.

Stepanov, Georgeta. Modalități de mediatizare a realității moldovenești. – Ch., 2001.

Stepanov, Georgeta. Potențialul politico-informațional al presei contemporane din Republica Moldova .Teză de doctor. – Ch., 2000.

.Stoicu, Andrei. Comunicarea politică: cum se vând idei și oameni. – Iași, 1999.

Tănase, Ruslan. Efectele mass-media asupra comportamentului electoral. Ch., 2001.

Tudor, Hery . Political myth. – London: Macmillan, 1972.

Thoveron, G. Comunicarea politică azi. București: Ed. Antet., 1995.

Vocea Civică: Buletin informativ / IFES . – Ch., 1996 – 1997.