Integrarea Europeana, Proces Continuu Si Dinamic

CAPITOLUL I

Considerații introductive. Scurt istoric.

Suntem la sfârșit de secol, cu siguranță cel mai agitat pe care l-a cunoscut omenirea. Două evenimente majore marchează istoria Europei în acest moment: conflictul din fosta Iugoslavie și integrarea europeană. Dacă primul pare în acest moment depășit, cel de-al doilea este departe de a se fi încheiat, intrând într-o. fază nouă – introducerea monedei unice europene, EURO.

Primii pași concreți pe calea integrării economice a statelor vest-europene au fost făcuți la mai puțin de 10 ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial. Naționalismul extremist, cel care a declanșat cel mai devastator război purtat în Europa – dar nu numai – a fost învins, locul său fiind luat de o viziune mai lucidă asupra principiilor care trebuie să guverneze relațiile dintre state. În același timp însă, „cortina de fier" instaurată de fostul imperiu sovietic la încheierea celui de-al doilea război mondial a separat timp de aproape 50 de ani vestul și estul Europei, cu consecințe nefaste pentru dezvoltarea economică a statelor central și est-europene. Din păcate, răbufnirile totalitariste se mai manifestă și astăzi, când într-un stat vecin – Iugoslavia – un regim nedemocratic recurge la măsuri de forță împotriva propriilor cetățeni, acest lucru atrăgând după sine o ripostă, foarte discutată de altfel, a statelor democratice. Acestea însă nu vor opri evoluția normală, firească a lucrurilor pe continentul nostru, ducând către o unificare economică, monetară și chiar politică a tuturor statelor europene, într-un interval de timp îndelungat.

Hegemonia dolarului, o adevărată monedă universală a ultimilor 50 de ani, se apropie de sfârșit. Departe de a avea o "naștere" ușoară, moneda unică europeană EURO își va afirma identitatea în următorii ani pe scena internațională, ducând la o bipolarizare mondială, conform unor specialiști în probleme financiare. După un start greu, marcat de evenimente politice și economice nefaste, prognozele privind evoluția ulterioară a EURO sunt optimiste. În timp ce dezavantajele utilizării sale (costuri ridicate, pierderea unor venituri de către statele participante) sunt primele care apar, pe termen mediu și lung avantajele folosirii monedei unice vor fi preponderente, economiile țărilor participante având beneficii potențiale ridicate de pe urma participării la Uniunea Monetară. Pe măsură ce alte state europene vor fi atrase în acest proces, EURO va acoperi o zonă vastă, cu un potențial economic uriaș, lucru care va contribui la întărirea și stabilitatea sa.

Statele în tranziție din Europa Centrală și de Est sunt încă relativ departe de aceste transformări, însă, pe măsura continuării ferme a proceselor de reformă, distanța respectivă poate fi micșorată. Există însă și opinia destul de larg răspândită conform căreia distanța aceasta, departe de a se micșora, va crește, deoarece aceste state nu vor beneficia de avantajele conferite de utilizarea unei monede unice, care ar fi avut un impact pozitiv asupra reformelor economice în curs de desfășurare. Situația acestor state, departe de a fi identică, le plasează pe trepte diferite în cursa pentru aderare. Din păcate, locul României nu est.e în fruntea plutonului, nehotărârea factorilor de decizie punându-și amprenta negativă asupra derulării reformei în cei 10 ani de ranzitie. Obiectivul fundamental al acestor reforme va trebui să fie asigurarea condițiilor necesare în vederea aderării acestor state la Uniunea Europeană și, pe un termen mai lung, la Uniunea Economică și Monetară.

La scară mondială, procesul de integrare europeană este parte componentă a unui proces mai vast, de globalizare. Secolul următor, cu toate tendințele centrifuge manifestate din când în când, va aduce cu sine un nou sistem economic, în care granițele naționale sau continentale nu vor mai avea importanța pe care o au astăzi și, poate, o nouă monedă unică mondială. Timpul va confirma sau va infirma această previziune.

Capitolul II

Integrarea europeană,

proces continuu și dinamic

SECȚIUNEA I – Originile și evoluția Uniunii Europene.

1. PREGĂTIREA TERENULUI.

Ideea de unitate europeană, de Europă unită, este de dată relativ recentă, cu toate că termenul "Europa" , privit ca un concept geografic, poate fi descoperit începând cu secolul V Î.C. în lucrările istoricului grec Herodot. Astfel, începând cu perioada renascentistă a început să se cristalizeze un curent de opinie favorabil creării unei Europe Unite, vizibil mai cu seamă în lucrările unor autori cum ar fi Maximilien Sully (1559-1641), Emmannuel Kant (1724-1804), Jean Jacques Rousseau (1712-1768), contele de Saint-Simon (1760-1825) și alții. Insă, în timp ce pentru Sully aceasta reprezenta o uniune a suveranilor europeni, Kant înțelegea prin Europa Unită o uniune de state, iar Saint-Simon o uniune de popoare: În secolul XX, în special datorită celor două războaie mondiale, ideea unei Europe unite a început să capete consistență politică.

Prin distrugerea și discreditarea ordinii economice și politice antebelice și interbelice, cel de-al doilea război mondial – într-o mult mai mare măsură decât primul – a creat un climat fertil pentru noi abordări privind rezolvarea disputelor și cooperarea între statele Europei Occidentale. Cu toate acestea, ideea unității europene câștigase un sprijin relativ puternic în rândul intelectualilor europeni încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă acesta era lipsit de un larg suport. politic, ideile naționaliste și socialiste beneficiind de un mult. mai puternic sprijin popular.

În 1923, contele austriac Richard CoudenhoveKalergi a înființat o Uniune Pan-Europeană, al cărei congres s-a ținut peste trei ani, în 1926, rezultatele obținute de aceasta fiind însă mult sub așteptările fondatorilor. O propunere pentru înființarea unei Uniuni Federale a Statelor Europene a fost făcută în fața Ligii Națiunilor Unite de către ministrul de externe francez Aristide Briand, în 1929, păcătuind însă prin referiri mult prea vagi la condițiile politice de realizare. În plus, perioada interbelică se concretiza, în multe state vest-europene, printr-o recrudescență a ideilor naționaliste și fasciste. Cu toate că mișcările fasciste conțineau idei de pan-europenism, acesta se bazau însă pe antagonisme naționale și chiar rasiale.

În 1940, Jean Monnet, adesea privit ca fiind "părintele fondator" al Uniunii Europene, a elaborat un plan al unei uniuni franco-britanice, care includea un parlament comun și o cetățenie comună, plan sprijinit și de guvernul Marii Britanii, condus de Winston Churchill. În același timp, ideile referitoare la uniuni federale câștigau suport printre guvernele din exil ale țărilor aflate sub ocupație germană: un astfel de plan, convenit în 1943 între Belgia, Olanda și Luxemburg a condus la crearea uniunii vamale Benelux, în septembrie 1948.

În perioada care a urmat războiului, un sprijin în direcția cooperării europene a venit. din partea premierului britanic Winston Churchill: într-un discurs rostit la Zűrich în 1946, el a pledat în favoarea unei așa-numite "Uniune a Statelor Europene". Ceea ce înțelegea însă prin această uniune era mai degrabă o cooperare a statelor Europei continentale (în special a Franței și Germaniei), rolul Marii Britanii fiind doar unul de păstrare a echilibrului și de împiedicare a oricărui stat european de a deveni prea puternic, evitându-se în același timp participarea britanică în cadrul oricărui proiect de integrare europeană. Viitorul Marii Britanii era reprezentat, în viziunea sa, de consolidarea și adâncirea relațiilor cu Statele Unite și cu restul Imperiului. Un comitet al federaliștilor europeni (Comitetul Internațional al Mișcărilor pentru o Europă Unită) a organizat un congres, în mai 1948, la Haga. Datorită marii diversități de opinii, de puncte de vedere referitoare la procesul de integrare, congresul a fost un eșec total pentru cei mai înverșunați adepți ai integrării. Cei 750 de delegați reprezentînd 16 state, dintre care pot fi menționați: Winston Churchill, Anthony Eden {ministrul de externe britanic), Harold MacMillan, nu au căzut de acord cu oportunitatea creării unui parlament european având largi puteri, așa cum ar fi dorit federaliștii. În locul acestuia, negocierile câre au urmat congresului au condus la crearea, în 1949, a Consiliului Europei, a cărui structură instituțională cuprindea o Adunare Consultativă fără puteri legislative, ai cărei membrii erau numiți de către parlamentele statelor membre, și un Comitet al miniștrilor țărilor membre. Acest consiliu, precum marea majoritate a organizațiilor regionale și globale create în perioada aceasta, a reprezentat o formă de cooperare interguvernamentală. Opoziția cea mai puternică in calea creșterii importanței și puterii Consiliului a venit din partea Marii Britanii, care s-a opus oricărei măsuri care ar fi avut ca efect erodarea suveranității naționale.

2. FUNDAȚIILE UNIUNII. TRATATUL DE LA PARIS (1951)

Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.) a reprezentat prima formă majoră de integrare europeană. Una din motivațiile sale a fost și faptul că un război în Europa ar fi mult mai greu de început dacă instituții europene, având autoritate bine definită, ar controla industriile siderurgică și a cărbunelui. Cunoscută și sub numele de Planul Schuman, dupa Robert Schuman – ministrul de externe francez din acea perioadă, C. E. C.O. a fost înființată prin semnarea Tratatului de la Paris, în 1951, de către 6 state vest-europene: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, cu toate că a fost deschisă unei majorități mult mai largi de state.

Prevederile tratatului sunt foarte diverse, mergând de la reglementări ce permit un control substanțial asupra prețurilor, nivelului subvențiilor, practicilor de comerț discriminatorii și restrictive, stimulentelor pentru investiții, până la prevederi care favorizează libertatea comerțului și dezvoltarea unor piețe ale oțelului și cărbunelui mai competitive: Se poate afirma faptul că de-a lungul timpului, reglementarea acestor două instituții în cadrul C: E. C.O. a trecut prin diverse cicluri, in principal urmărind politica în domeniu a Franței. Planul Schuman a fost menit să servească atât interesele naționale ale statelor participante, cât și interese mai largi, de integrare europeană. Pentru Franța tratatul a reprezentat o oportunitate în a juca un rol important în cadrul dezvoltării Europei. Germaniei Federale, tratatul i-a acordat atât posibilitatea desfacerii produselor sale pe piețe mai mari, cât și o mai largă recunoaștere internațională. Tratatul nu a avut o importanță majoră în schimb pentru alte state, predominant agricole, în timp ce unele țări, între care se numără și Marea Britanie, se opuneau creării unor instituții supranaționale, declinându-și în consecință participarea.

Tratatul a intrat în vigoare în 1952, având termen de valabilitate 50 de sni. Instituțiile sale erau Consiliul de Miniștri, Adunarea Europeană, Curtea de Justiție și un Comitet Consultativ care reprezenta interesele producătorilor, muncitorilor și alte interese. Instituția supremă era Înalta Autoritate, având puteri de interzicere a subvențiilor și de impunere de sanctiuni. Conform primului președinte al C.E.C.O., Jean Monnet, prevederile tratatului erau revoluționare și constituiau, într-un mod, o "renunțare la suveranitate într-un domeniu limitat dar decisiv". El a văzut în acest tratat o locomotivă a integrării europene, deoarece ceea ce se făcuse în domeniul oțelului și cărbunelui putea fi înfăptuit cu succes și în alte domenii: Structura instituțională a C.E.C.O. a constituit un model pentru structura Comunității Economice Europene, înființată 5 ani mai târziu. La sfârșitul anului 2002, Tratatul de la Paris va expira, industriile respective intrând sub "aripa" mult mai largă și mai semnificativă economic a Tratatului de la Roma din 1957, care a înființat Comunitatea Economică Europeană, perntru o perioadă nelimitată de timp.

atât posibilitatea desfacerii produselor sale pe piețe mai mari, cât și o mai largă recunoaștere internațională. Tratatul nu a avut o importanță majoră în schimb pentru alte state, predominant agricole, în timp ce unele țări, între care se numără și Marea Britanie, se opuneau creării unor instituții supranaționale, declinându-și în consecință participarea.

Tratatul a intrat în vigoare în 1952, având termen de valabilitate 50 de sni. Instituțiile sale erau Consiliul de Miniștri, Adunarea Europeană, Curtea de Justiție și un Comitet Consultativ care reprezenta interesele producătorilor, muncitorilor și alte interese. Instituția supremă era Înalta Autoritate, având puteri de interzicere a subvențiilor și de impunere de sanctiuni. Conform primului președinte al C.E.C.O., Jean Monnet, prevederile tratatului erau revoluționare și constituiau, într-un mod, o "renunțare la suveranitate într-un domeniu limitat dar decisiv". El a văzut în acest tratat o locomotivă a integrării europene, deoarece ceea ce se făcuse în domeniul oțelului și cărbunelui putea fi înfăptuit cu succes și în alte domenii: Structura instituțională a C.E.C.O. a constituit un model pentru structura Comunității Economice Europene, înființată 5 ani mai târziu. La sfârșitul anului 2002, Tratatul de la Paris va expira, industriile respective intrând sub "aripa" mult mai largă și mai semnificativă economic a Tratatului de la Roma din 1957, care a înființat Comunitatea Economică Europeană, perntru o perioadă nelimitată de timp.

TRATATUL DE LA ROMA (1957)

Pe măsură ce economiile europene își reveneau de pe urma războiului, devenea tot mai evidentă lupta între Marea Britanie și Franța pentru cucerirea statutului de lider al Europei de Vest, fiecare având câte o opțiune proprie în ceea ce privea cooperarea economică și procesul de integrare europeană. Astfel, Marea Britanie punea accentul pe crearea de zone de comerț liber și nu pe înființarea unor uniuni vamale sau a altor forme mai profunde de integrare, precum Franța.

Distincția majoră între o zonă de comerț, liber și o uniune vamală o reprezintă prezența unui tarif vamal comun, în ultimul caz. Piața comună include în plus libertatea de mișcare a factorilor de producție: capital, muncă, tehnologii. Comunitatea economică încearcă să armonizeze sau să coordoneze politicile economice monetare, fiscale, bugetare, de transport, diferenta dintre un tratat de înființare a unei comunități economice și unul ce creează o uniune eco~omică fiind dată de numărul și importanț,a politicilor naționale integrate. O conferință a miniștrilor de externe ai C.E.C.O., în iunie 1955, a autorizat un comitet interguvernamental să studieze și să întocmească un raport cu privire la perspectivele unei piețe comune vest-europene și la utilizarea pașnică a energiei atomice: acest comitet, condus de belgianul Paul-Henri Spaak, a pus bazele creării Comunității Economice Europene, în 1957. În același an, a fost inființată și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), specializată în dezvoltarea pașnică a energiei atomice.

Aceste două comunități au urmat modelul structural al C.E.C.O., având un Consiliu de Miniștri, o Comisie (Înalta Autoritate, în cazul C.E.C.O.), un Parlament (Adunare) și o Curte de Justiție. Principala diferență a constat în faptul că tratatele de la Roma au reprezentat abordări mai interguvernamentale decât cel de la Paris. Tratarul de fuziune din 1965 (intrat în vigoare în 1967) a creat un singur Consiliu și o singură Comisie pentru toate cele trei comunități. Prevederile de politică economică ale Tratatului de la Roma de creare a C.E.E. au reflectat influența atât a principiilor comerțului liber, cât. și a credinței în faptul că problemele economice nu pot fi rezolvate doar de forțele pieței.Această din urmă influență s-a materializat în crearea Băncii Europene de Investiții, a Fondului Social European și a Politici Agricole Comune. Astfel, obiectivele principale ale tratatului pot fi sintetizate astfel:

îndepărtarea tuturor tarifelor și restricțiilor cantitative în calea exporturilor și importurilor între statele membre;

mișcarea liberă a bunurilor, serviciilor, forței de muncă și capitalurilor;

un tarif vamal si o politică comercială comune în relațiile cu țările terte;

o piață comună și o apropiere progresivă a politicilor economice ale statelor membre;

politici comune în domeniul transporturilor și agriculturii.

Prin Tratatul de Fuziune din 1967, structura instituțională a Comunităților a devenit una singură, reprezentată de un Consiliu, o Comisie,un Parlament și o Curte de Justitie. Aceasta nu a însemnat în fapt o fuziune a tratatetor, ci a instituțiilor. De exemplu, în probleme legate de oțel si cărbune, legalitatea acțiunilor Comisiei este măsurată prin prisma prevederilor Tratatului de la Pairis. Unii analiști au conmparat Tratatul de la Roma cu o constituție. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că el constituie documentul fondator al Comunității Europene. Mai târziu, Curtea Europeană de Justiție a desemnat tratatul ca fiind "carta constituțională a Comunității''. Spre deosebire de Tratatul asupra cărbunelui si oțelului, Tratatul de la Roma este mult mai deschis, fiind un tratat cadru. El a furnizat cadrul în care a fost construită Comunitatea Europeană.

Asociatia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.).

La sfârșitul anilor '50, fragmentarea economiei europene a devenit tot mai evidentă prin crearea unor alte organizații economice. Multe din țările traditional nepartenere ale Europei de Vest, conduse de Marea Britanie, au înființat, în 1959, Asociația Europeană a Liberului Schimb. Initial, din aceasta făceau parte 8 state: Austria, Danemarca, Islanda, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Suedia și Elveția. Obiectivele sale erau mult mai limitate decât cele ale C.E.E.: comertul liber doar cu produse industriale, spre deosebire de Tratatul de la Roma care extindea libertatea comerțului și în servicii, agricultură, transporturi, capital, forță de muncă. S-a creat o singură instituție, Consiliul A.E.L.S. Deciziile fiind luate prin unanimitate, princilpalul suveranității naționale nu suferea nici o încălcare.

Europa se vedea astfel divizată, în timpul celui de-al șaptelea deceniu, în trei grupări majore: Comunitatea Economică Europeană, A.E.L.S. și Consiliul pentru Asistență Economică Reciprocă (C.A.E.R.), care cuprindea țările din est și sud-est aflate sub dominație sovietică, creat în 1949. De-a lungul anilor '60 însă, unele state membre ale A.E.L.S. au depus cereri de aderare la C.E.E. în 1901 Irlanda, Danemarca și Marea Britanie, reînoite în 1967; în 1962 Norvegia, a cărei cerere a fost reînnoită în 1967.În ianuarie 1972 au fost semnate acordurile de aderare ale Marii. Britanii, Irlandei, Norvegiei și Danemarcei. În același an însă un referendum organizat în Norvegia a determinat retragerea sa. Astfel, în ianuarie 1973, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie au devenit membri ai C.E.E.

3. ADÂNCIREA PROCESULUI DE INTEGRARE

O serie de factori au condus, de-a lungul anilor '70 și la începutul deceniului următor, la încetinirea integrării europene. Astfel, recesiunea econmică prelungită, determinată și de cele două crize petroliere din această perioadă (1973-1974 și 1979-1980), ca și primirea de noi membri, precum și faptul că reforma constituțională putea fi blocată de dreptul de veto al oricărui stat membru, și-a pus amprenta asupra continuării procesului de integrare.

Cu toate acestea, în perioada respectivă pot fi menționate și unele realizări notabile. Astfel, în 1975 a fost creat Fondul de Dezvoltare Europeană Regională. Mai înainte, în 1970, statele membre ale C.E.E. au înaintat un sistem de cooperare politică europeană, în esență un forum pentru consultări interguvernamentale în probleme de politică externă. În 1974 ia ființă Consiliul European care întrunea șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre, la propunerea președintelui Giscard d'Estaing.

În ianuarie 1973, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie au devenit membre depline ale C.E.E. Norvegia, în urma unui referendum national a rămas în continuare în afara C.E.E. Respingerea aderării de către populație a avut ca principal motiv prevederile politicii comune în domeniul pescuitului, care ar fi deschis într-un mod inacceptabil apele teritoriale ale Norvegiei pescarilor de pe continent sau din Marea Britanie și Irlanda.

Planul Werner, elaborat în 1972, prevedea crearea unei uniuni economice și monetare până în 1980. De asemenea, măsuri mai ample de integrare cuprindea și raportul Tindemans din 1975, care susținea adaptarea unor măsuri precum cetățenie europeană, alegerea prin vot direct a Parlamentului European. Cu toate acestea, majoritatea propunerilor de reformă ale acestei perioade au eșuat deoarece au fost considerate ca fiind prea radicale pentru momentul respectiv. Reforma privind alegerea directă a Parlamentului European a reușit însă, în iunie 1979 având loc primele alegeri.

Câștigarea alegerilor, în unele state, în 1984, de către partide de dreapta, orientate către piață, a crescut posibilitatea ca programul privind Piata Unică Europeană să fie adoptat. Un alt factor pozitiv în direcția integrării 1-a constituit raportul dintre președintele francez Francois Mitterand și cancelarul german Helmut Kohl, care a asigurat un climat politic favorabil continuării integrării. De asemenea, numirea lui Jacques Delors la președenția Comisiei Europene, în 1984, a fost. un alt factor care a dinamizat procesul de .integrare.

Implicațiile instituționale și politice ale programului Pieței Unice Europene (P.U.E.) nu s-au bucurat de o apreciere unanimă în rândul guvernelor statelor membre. Un oponent apreciabil a fost premierul britanic Margaret Thatcher, care a atacat ideea unui "suprastat" european. Aceasta s-a opus cu tărie unor politici care ar fi diminuat suveranitatea națională sau care ar fi condus la o intervenție guvernamentală sporită. De asemenea, opoziția sa s-a manifestat în legătură cu ideea unei monede unice europene, a unei politici externe și de securitate comune, precum și ideii de "Cartă Socială".

Spațiul economic European (S.E.E.)

Extinderea relațiilor dintre Comunitatea Europeană (devenită din 1984 Uniunea Europeană) și cele 7 state care au rămas membre ale A.E.L.S. (Austria, Irlanda, Islanda. Lichtenstein, Elveția, Norvegia și Suedia) a reprezentat un lung proces de .negocieri, intensificate în special începând cu mijlocul anilor '80. În 1991, tratatul asupra creării Spațiului Economic European a fost semnat de cele două grupări de state. În general, acest tratat aplică legislația Uniunii Europene în domeniul mișcării libere a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor, dar exclude integrarea politicilor agricole, fiscale și de pescuit. Țările membre ale A.E.L.S. păstrându-și controlul asupra politicilor vamale, monetare și externe. De asemenea, o politică de securitate comună este exclusă din acest acord.

O serie de politici ale U.E., cum ar fi legislația privind concurența, subvențiile guvernamentale, monopoluri de stat, protecția consumatorului, dreptul de proprietate intelectuală vor fi totuși adoptate de țările A.E.L.S. Scopul acestei integrări a fost, acela de a crea condiții de concurență egale în U.E. și A.E.L.S. În același cadru se înscrie și acordul statelor A.E.L.S. de a contribui, datorită relativei lor bogății, la crearea unui "fond de coeziune" special menit să ajute statele cele mai sărace ale U.E.

Structura institutională a S.E.E. include un Consiliu, un Comitet Unit al S.E.E., o Curte de Justiție, un Comitet Consultativ (asemănător Comitetului Economic și Social al U.E., o Comisie Parlamentară și o Autoritate de Supraveghere (similară Comisiei U.E.).

În decembrie 1991, Curtea de Justiție a U.E. a formulat o opinie conform căreia Curțile S.E.E. nu ar fi compatibile cu -Tratatul de la Roma. Ingrijorarea Curții provenea din limitarea supremației sale în calitatea de arbitru final al legislației Uniunii. Acestr fapt a. condus la .crearea unui acord revizuit asupra S.E.E., încheiat în 1992 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. Noul acord a creat un "Comitet de legătură" constituit din reprezentanți ai U.E. și ai A.E.L.S., pentru cazuri de jurisprudență diferită. Acest comitet nu va avea puteri judecătorești: va media conflictele potențiale dintre Curțile A.E. și A.E.L.S., dar nu va exercita nici un fel de control asupra lor.

Acordul revizuit asupra S.E.E. urma să fie ratificat atât de Parlamentul European, cât și de popoarele, țărilor. membre ale U.E. și A.E.L.S. Elveția a fost singurul stat care a respins acest tratat în urma unui referendum din decembrie 1992. Negocierile ulterioare, din 1993, au produs un acord revizuit și mai mult, care a trecut de etapele menționate necesare adoptării și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

SECȚIUNEA II – Tratatul Uniunii Europene

În ciuda obiecțiilor premierului britanic Margaret Thatcher, Consiliul European din decembrie 1989. care a avut loc 1a Strasburg a pus bazele unei conferințe interguvernamentale asupra Uniunii Economice și Monetare (U.E.M.). În iunie 1990, la Dublin, Consiliul European a înființat o conferintă interguvernamentală paralelă asupra uniunii politice. Rezultatele celor două C.I.G. care au început în decembrie 1990 la Roma au format bazele negocierilor asupra uniunii politice și monetare din decembrie 1991, la Consiliul European de la Maastricht. La acest Consiliu a fost convenit tratatul asupra U.E., semnat în februarie 1992.

Tratatul Uniunii Europene (cunoscut și sub denumirea de Tratatul de la Maastricht) este de o importanță crucială în procesul integrării europene. Structura sa cuprinde 7 capitole, 17 protocoale și 33 de declarații. Cele mai. importante protocoale fac referire la politica socială, aspecte operaționale asupra U.E.M. și asupra coeziunii economice și sociale. Declarațiile acoperă o gamă largă de subiecte, începând cu rolul parlamentelor naționale în cadrul U.E. și terminând cu dreptul de acces la informație.

Cele 7 capitole au următoarea structură:

Cap. I: Articolele A-F. Prevederi comune:

Art. A și B stabilesc obiectivele uniunii;

Art. C, D, E – structura instituțională și atribuțiile principalelor instituții;

Art. F obligă U.E. să respecte identitatea națională a statelor membre și drepturile fundamentale ale omului.

Cap. II: Articolele G (G1-G86). Prevederi care amendează Tratatul C.E.E. Termenul de Comunitate Europeană îl înlocuiește pe cel de Comunitate Economică Europeană. Include prevederi asupra cetățeniei europene, responsabilităților politice ale Comunității, politicii economice și monetare. Cap. III: Articolele H (H1-H21). Prevederi referitoare la C.E.C.O.

Cap. IV: Articolele I (I1-I29). Prevederi legate de EURATOM.

Cap. V: Articolele J (J1 -J11). Reglementarea politicii externe și de securitate comune.

Cap VI: Articolele K (K1-K9). Prevederile privind cooperarea și domeniul justiției și afacerilor interne (migrație clandestină, terorism, droguri, criminalitate, etc.)

Cap. VII: Articolele L-S. Prevederi finale, referitoare la diverse măsuri instituționale și legale. Articolul O stabilește faptul că orice stat european depune o cerere de aderare la U.E.

Termenul de Uniune, stabilit în articolu: A.E.L.S., este destul de vag descris. Uniunea aceasta nu reprezintă o organizație distinctă. Nu are instituții proprii, cu excepția Consiliului European, nici nu înlocuiește Comunitatea Europeană (care cuprinde cele 3 comunități C.E.C.O., C.E.E. și EURATOM). Obiectivele sale, cuprinse în articolul B, sunt următoarele:

promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin înfiintarea unei uniuni economice și monetare, incluzând o monedă unică;

Afirmarea identității sale pe scena internațională, în particular prin implementarea unei politici externe și de securitate comune, inclusiv implementsrea în timp a unei politici de apărare comune;

Întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin introducerea unei cetățenii a Uniunii;

Dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul afacerilor interne și justiției;

Menținerea completă a „acquirs”-ului comunitar (tratatele Comunității, legislația, declarațile, rezoluțiile și acordurile internaționale) și construirea pe baza acestui.

Cele mai importante amendamente ale Tratatului de la Maastricht asupra Tratatului de la Roma privesc principiul subsidiaritătii și vintegrarea economică și monetară, o agendă concretă și detaliată referitoare la convergența economiilor naționale și crearea unei monede unice. Alte amendamente importante includ acordarea dreptului de a respinge numiri de membri în Comisia Europeană Parlamentului European, introducerea noțiunii de ,,cetățenie europeană", fondul de coeziune menit să ajute statele mai sărace ale Uniunii, un Protocol Social (la care Marea Britanie. nu a aderat), Gonstruirea de. rețele .t~anseuropene, oooperarea . in domeni~ul. eercetării tehnologice. Curtea Europeană de Justiție are puterea de a impune sancțiuni financiare statelor membre care nu respectă legislația Uniunii. Această legislație se extinde în domeniile protecției consumatorului, politicii industriale, energiei, turismului, trasnsportului și protecției mediului înoonjurător.

Principiul subsidiarității care încearcă o clarificare a granițelor între responsabilitățile naționale și cele ale Uniunii, este definit. în modul următor în cadrul tratatului:

"Comunitatea va acționa în limitele puterilor conferite prin acest tratat și conform obiectivelor sale. În domenii care nu țin de competența sa exclusivă, Comunitatea va acționa în concordanță cu principiul subsidiarității, doar dacă și atât timp cât obiectivele acțiunii propuse nu pot fi atinse într-un mod satisfăcător de statele membre: și pot f mai bine, îndeplinite de Comunitate." (Art. 3b)

Definirea exactă și conținutul principiului subsidiarității erau de o importanță crucială datorită efectelor-asupra distribuțiilor puterii la nivel regional, național și european. O interpretare comună este cea conform cărei deciziile ar trebui luate la cel mai scăzut nivel cu putință (local, regional sau național), atât timp cât lucrul acesta este posibil și nu există motive bine întemeiate de a se proceda altfel. Premierul britanic John Major a văzut în acest principiu un soi de pavază împotriva federalismului, dând posibilitatea guvernelor locale și naționale de a inteprinde acțiuni în domenii în care legile Comunității nu pot fi și nici nu ar trebui aplicate. Dar acest principiu a fost văzut și ca un pas pe. "calea federalizării, permițând împărțirea responsabilităților între diversele niveluri ale guvernării (local, național sau european).

Tratatul trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 1993 în urma ratificării sale de către Parlamentele naționale și de către Parlamentul European, dar acest lucru nu a fost posibil. Opinia publică din statele membre nu era într-o foarte mare măsură pregătită pentru a aproba acest tratat, în parte datorită necunoașterii sale, dar și datorită opoziției ferme a celor îngrijorați de scopurile Uniunii Europene.

În Danemarca, referendumul organizat în iunie 1992 a respins, cu o strânsă majoritate (50,7%), tratatul. Referendumurile organizate în aceeași lună în Irlanda și în septembrie în Franța au avut un relativ succes, demonstrând însă încă o dată existența unei puternice opoziții (31% în Irlanda respectiv 49,3% în Franța). Unele concesii făcute Danemarcei (spre exemplu, neobligativitatea participării la o politică de apărare comună sau a înlocuirii cetățeniei daneze cu cea a U. E.) au determinat ca un al doilea referendum organizat în mai 1993 să se soldeze cu un rezultat favorabil: 56,8% au spus "da" ratificării.

In Marea Britanie, ratificarea a fost sprijinită de toate cele trei partide principale (liberalii și laburiștii Criticând chiar guvernul conservator pentru neacceptarea integrală a prevederilor tratatului). Totuși o opoziție înverșunată a venit din partea unui grup de conservatori "eurosceptici", al cărui purtător de cuvânt era fostul premier Margaret Thatcher. Guvernul conservator a ratificat tratatul în august 1993. Germania a ratificat tratatul câteva luni mai târziu în octombrie 1993. În final tratatul a intrat în vigoare în noiembrie 1993.

În continuare, iată câteva din drepturile de a se abține de la prevederile tratatului obținute de cîteva state membre:

Marea Britanie – Protocolul Social, moneda unică, Acordul Schegen;

Irlanda – Acordul Schengen;

Danemarca – Acordul Schengen, moneda unică, apărarea comună,cetățenia europeană, politica în domeniul justiției și afacerilor interne comună.

Datele referitoare la P.I.B. și populația statelor membre ale U.E., în momentul intrării în vigoare a tratatului, sunt prezentate în tabelul următor:

Sursa: Folsom, Ralph H. – "European Union Law", West. Publishing Co., USA, 1995, p. 32.

SECȚIUNEA III – Structura instituțională a Uniunii Europene.

Cadrul instituțional al Uniunii este determinat, în absența unei constituții propriu-zise, de tratatele existente asupra acesteia. Instituțiile U.E. au puterea de a acționa în limitele stabilite atât de Tratatul asupra Uniunii Europene, cât și de cele anterioare (Roma, Paris). În acest cadru coexistă atât instituții interguvernamentale, cât și instituții supranaționale. De exemplu, în timp ce Consiliul European este un organism interguvernamental, cuprinzând reprezentanți ministeriali din statele membre, Parlamentul : European, Curtea de Justiție sau Comisis Europeană sunt instituții supranaționale. Această structură duală reflectă conflictele existente și astăzi între adepții unei federalizări mai acentuate și abordării interguvernamentale a Uniunii;

Datorită numărului în creștere de .instituții, o clasificare a acestora este absolut necesară; criteriul utilizat va fi cel al bazelor pe care acestea

acționează și al rolurilor avute de acestea. Situația obținută este prezentată în tabelul următor:

Tab. 2 Principalele instituții ale U.E.

Sursa: Jones, Robert A. – "The Politics and Economics of the European Union", Edward Elgar Publishing Co, Cambridge, U.K., 1996

Comisia Europeană

Membrii acesteia sunt aleși pe baza competențelor lor având acordul comun al tuturor statelor membre. Independența lor trebuia să fie dincolo de orice dubii, neputând cere sau primi instrucțiuni de la vreun guvern sau altă instituție.

Prin intrarea Austriei, Finlandei și Suediei, în ianuarie 1995, numărul acestora a crescut de la 17 la 20. Germania, Spania, Franța, Italia și Marea Britanie au câte doi reprezentanți, în timp ce celelalte state câte unul. Aceștia sunt desemnați pe o perioadă de 5 ani: de guvernele statelor membre. Comisia dispune de o administrație proprie, concentrată în special la Bruxelles, dar și la Luxembourg. Această administrație are o armată de 15000 funcționari,aproximativ 25% dintre aceștia fiind translatori însărcinați cu difuzarea materialelor în cele 11 limbi oficiale comunitare.

Principalele atribuții ale Comisiei sunt:

propunerea de măsuri menite să conducă la dezvoltasrea politicilor comunitare. În 1994, a trimis peste 500 de propuneri și recomandări Consiliului U.E. Consiliul nu poate lua decizii legislative în absența unei propuneri venite din partea Comisiei. În acest scop, conlucrează cu o adevărată retea de comitete consultative, cuprinzând, reprezentanți ai intereselor sindicatelor, patronatelor, consumatorilor, numite de Comisie, și cu comitete de experți numite de guvernele țărilor membre. Acestea din urmă se întrunesc cu o mai mare regularitate decât comitetele consultative, având și o influență mai puternică asupra deciziilor Comisiei.

Punerea în aplicare a politicilor comunitare. Ea este cea care aplică Politica Agricolă Comună; de asemenea, se ocupă de administrarea fondurilor comunitare. Puterile sale în această direcție derivă din Tratatul de la Roma sau din cele conferite de Consiliu. Tratatul acordă direct unele puteri legislative Comisiei, în principal în aplicarea unui tarif vamal comun. Puterile conferite de consiliu sunt în domenii economice, specifice, cum ar fi agricultura sau integrarea, piețelor.

Supravegherea aplicării prevederilor tratatelor și ale deciziilor instituțiilor comunitare: Poate investiga posibile încălcări acestora din inițiativă proprie sau la cererea unor guverne, firme sau persoane. Poate impune sancțiuni sau poate recomanda Curții Europene de Justiție impunerea de sancțiuni către state, firme care au încălcat legislația comunitară. De asemenea are puterea de a bloca eventuala lărgire a Uniunii prin primire de noi state membre, dacă acestea nu satisfac conditiile cerute.

Inițierea de negocieri externe cu alte state sau organizații internaționale privind încheierea unor diverse acorduri. Reprezintă U.E. în relațiile sale cu O.M.C., O.E.C.D. și O.N.U.

Criticile aduse Comisiei vizează puterile mult prea mari pe care aceasta le deține, fiind un organism numit și nu ales, numărul mult prea mare de membri, având prea multe responsabilități și resurse insuficiente în atingerea tuturor obiectivelor. Aceste critici au dat naștere unor propuneri de reforme care vizează definerea mult mai precisă a atribuțiilor sale, reducerea numărului de membri (fiecare stat având dreptul la unul singur, posibilitatea alegerii comisarilor de către Parlamentul European sau de către președintele Comisiei pe baza nominalizărilor guvernelor statelor membre și aprobărilor Parlamentului și Consiliului.

Consiliul Uniunii Europene

Reprezintă o instituție interguvernamentalăcondusă din miniștrii statelor membre. Președinția este deținută prin roțație de către aceștia, pe o perioadă de șase luni. Denumit și Consiliul de Miniștri, este principalul organ decizional al U.E. Adoptă bugetul, împreună cu Parlamentul European. Este responsabil cu coordonarea politicilor economice ale statalor membre. Sediul Consiliului este la Bruxelles. În prezent, sunt peste 20 de consilii, deoarece compoziția ministerială a Consiliului depinde de natura problemei abordate. Consiliul care cuprinde miniștrii economieiși finanțelor este denumit ECOFIN, cel al miniștrilor de externe – Consiliul Afacerilor Generale. Întrunirile variază de la întâlniri lunare (exceptând luna august) până la întâlniri anuale au de două ori pe an, consiliile menționate mai sus (ECOFIN, Consiliul Afacerilor Generale, Consiliul Agriculturii) au întruniri lunare. Deciziile se iau prin următoarele metode:

Majoritatea simplă – fiecare stat având dreptul la un singur vot,numărul necesar de voturi este egal cu 8 (dintr-un total de 15). Este necesară în anumite măsuri legate de Politica Comercială Comună (măsuri anti-dumping și anti-subvenții), precum și în unele probleme procedurale minore.

Majoritatea calificată – fiecare stat primește un număr de voturi proporțional într-o slabă măsură cu mărimea populației. De la a patra lărgire a U.E. (Austria, Finlanda și Suedia în 1995), sunt necesare 26 de voturi din 87 pentru a bloca o propunere legislativă. În timp ce Luxembourgul deține 2 voturi (câte unul pentru fiecare 200000 de locuitori) Germania are 10 pentru 80 milioane de locuitori. Alături de Germania, Franța, Italia și Marea Britanie dispun fiecare de câte 10 voturi, Spania are 8 voturi, Belgia, Grecia, Olanda și Portugalia câte 5, Austria și Suedia câte 4, Finlanda, Danemarca și Irlanda câte 3.

Votul majoritar este o practică curentă în acvitatea Consiliului. În probleme privind politica externă și de .securitatea comună, justiție și afaceri interne, cele 62 de voturi necesare adoptării lor trebui să reprezinte interesele a cel puțin 10 state membre.

Unanimitate – folosită atât în problemele menționate mai sus, cât și în chestiuni financiare, constituțioriale sau de procedură legislativă.

Această metodă are dezavantajul că acordă fiecărui stat membru drept de veto. O posibilă soluție ar fi cea a înlocuirii unanimității cu "supermajoritatea" (guvernele care votează pentru vor trebui să reprezinte cel puțin 80% din populația Uniunii).

Schema de organizare a Consiliului cuprinde un Secretariat General având sediul la Bruxelles, care număra 2289 de functionari în 1997. Consiliul este asistat de un comitet al Reprezentanților permanenți, cunoscuți sub numele de COREPER, care cuprinde două grupuri: COREPER 1 specializat pe subiecte politice mai detaliate, tehnice și COREPER 2 care se ocupă de probleme generale.

Una din criticile majore aduse acticvității Consiului se referă la "secretomania" întrunirilor sale:. în 1994, ziarul "Financial Times" a cerut informații privind deciziile luate prin majoritate calificată începând cu 1989, dar i s-a răspuns că nu există asemenea înregistrări. În opinia apărătorilor regulei secretului, guvernele ar fi mult mai puțin doritoare să ia decizii știind că înregistrările voturilor ar fi publicate. O altă critică se aduce sistemului presedinției prin rotație, datorită potențialului său efect de amenințare a continuității politicilor adoptate. În această privință aranjamentele prevăd o conlucrare între fostul, actualul și viitorul președinte al Consiliului pentru a asigura continuitatea necesară. De asemenea, sistemul actual de rotație în ordine alfabetică ar putea fi schimbat prin unul care ar avea forma "stat mare în stat mic", permițând automat doar statelor mari să dețină președinția Consiliului.

Consiliul European

Decizia de a înființa un Consiliu care să reunească șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre a fost luată la summit-ul de lâ Paris din 1974; la propunerea președint,elui francez Valery Giscard d'Estaing. Prima întâlnire a Consiliului European a avut loc la Dublin în martie 1975. Multe decizii de importanță majoră privind viitorul Uniunii au fost luate de către acest Consiliu. Rolul său major este cel de a contura obiectivele Uniunii și de a-i conferi direcții strategice. Destul de vag de altfel, rolul său este stabilit în articolul D al Tratatului Uniunii Europene care mai stabilește componența sa și frecvența întâlnirilor.

Summit-urile Consiliului European au loc de două ori pe an, în iunie și în decembrie. De asemenea pot exista și întruniri speciale, excepționale. De regulă, întrunile au loc în capitala țării care deține președenția Consiliului. La aceste întruniri participă șefii de guverne și miniștrii de externe acompaniați de oficiali ai Comisiei și-ai Secretariatului Consiliului.. Consiliul European reprezintă un organism politic și nu unul legislativ, implementarea deciziilor sale fiind lăsată pe seama Comisiei și a Consiliului U.E.

În general, activitatea Consiliului European a fost încununată de succes. Întrunirile sale au facilitat dezvoltarea unor politici comune privind securitatea și afacerile externe, așteptându-se în continuare același lucru în ceea ce privește justiția și afacerile interne. Însă datorită rolului său major în luarea unor decizii strategice, unii critici susțin că a slăbit poziția Consiliului U.E, cu toate că întâlnirile sale sunt de departe mult prea. rare pentru a uzurpa poziția Consiliului. De asemenea, Parlamentul European nu are nici un fel de control asupra Consiliului European, aceasta în ciuda faptului că Tratatul U.E. cere Consiliului să remită un raport Parlamentului după fiecare întrunire, plus un raport anual asupra progreselor înregistrate de Uniune. De aici, teama unora ca abilitatea Consiliului European de a opera în afara Tratatului de la Roma să nu accentueze deficitul democratic al Uniunii.

Parlamentul European

Numit în tratatele inițiale Adunare, a fost constituit la început din membri numiți de guvernele naționale. Cu alte cuvinte, reprezentarea populară era indirectă, cu toate că aceștia făceau parte din parlamentele naționale. Termenul de Parlament a fost folosit pentru prima dată în 1962, înlocuindu-1 pe cel de Adunare.

Din 1979, membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot direct de către cetățenii statelor membre ale Uniunii. Articolul 138 al Tratatuiui C.E. stabilește un sistem electoral comun dar în practică acest lucru nu se întâmplă. Toate țările U.E., mai puțin Marea Britanie folosesc sistemul reprezentării proporționale, reprezentând însă diferent,e în drepturile de vot datele alegerilor și sistemele electorale. In urma celei de a patra lărgiri a U.E., numărul de membri a crescut la 626, din ianuarie 1995. Parlamentul European reprezintă un adevărat caleidoscop de orientări politice, grupate după criteriul doctrinei și nu după cel național. Spre exemplu există grupări socialiste, ale Partidului Popular European, grupul Liberal Democratic, verzii, grupul Stânga Unită, precum și membrii noi, aliaței. Alianțele sunt esențiale .pentru crearea unei majorități necesare trecerii unui proiect prin Parlament. De asemenea, mai exista o grupare antifederalistă, Națiunile Europei, precum și o grupare federalistă Uniunea pentru Europa formată din două grupări mai mici, "Forza Europa" și Alianța Democratică Europeană. În prezent, Parlamentul cuprinde peste 60 de partide făcând destul de dificil de realizat o minimă coeziune necesară.

Munca parlamentarilor se desfășoară, de regulă, in comisii existând 20 de astfel de comisii grupate pe diverse- probleme: (afaceri externe și securitate, agricultură, piscicultură și dezvoltare rurală, buget, control bugetar, politici industriale, energie, cercetări și tehnologie; drepturile omului, transport și turism, dezvoltare și cooperare, drepturile femeii; mediul și protecția consumatorului, și altele), trei subcomisii și o comisie temporară pe probleme de șomaj. Fiecare comisie răspundea de inițierea unor propuneri legislative, în plus, grupuri neoficiale de parlamentari, coalizate în jurul unor interese comune (piața internațională, sistemul monetar european, etc.) se formează în vederea adoptării urior amendamente legislative favorabile.

Sesiunile plenare al Parlamentul sunt ținute la Strasbourg, în timp ce întâlnirile pe comisii au loc în Bruxelles, iar secretariatul se află la Luxembourg:

Una din cele mai importante funcții ale Parlamentul European este cea legislativă. Aceasta nu cuprinde rolul de inițiator de legislație care stă în sarcina Comisiei. Rolul său legislativ se limitează la participarea la elaborarea directivelor și la pronunțarea asupra propunerilor legislative ale Comisiei U.E. Cu toate acestea, ca urmare a prevederilor Actului Unic European și a Tratatulului de la Maastricht, în momentul de față are puteri lărgite de a amenda și în unele cazuri de a se opune prin veto propunerilor Comisiei. Actul Unic European mai prevede și necesitatea ratificării acordurilor de asociere și acordurilor de aderare de către Parlamentul.

O altă funcție importantă este cea de control și supraveghere a activității Comisiei. Conform acestei funcții Parlamentul are posibilitatea de a modifica componența Comisiei printr-o moțiune de cenzură, în acest caz fiind necesară o majoritate de 213. Parlamentul European poate cere Curții de Conturi inițierea unor anchete speciale privind fondurile comunitare (acest lucru întâmplându-se pentru prima dată în primăvara anului 1999, soldându-se cu criza în care a intrat Comisia Europeană, acuzată de fraudă și slab management).

Funcția bugetară a Parlamentul European constă în dreptul de a propune modificări ale cheltuielilor bugetare și de a respinge bugetul propus de Comisie. Alături de Consiliul U.E., Parlamentul reprezintă autoritatea bugetară a Uniunii. Consiliul are ultimul cuvânt în ceea ce privește așa numitele cheltuieli "obligatorii" (cele care rezultă în mod direct din prevederile tratatelor, în special cele referitoare la politica agricolă comună), în timp ce decizia finală asupra celor "neobligatorii" (cheltuieli care nu sunt o consecință directă a prevederilor tratatelor, cum ar fi ajutoarele regionale sau legate de dezvoltarea cercetării tehnologiei) îi revine Parlamentul European:

Parlamentul European deține și funcția de cercetare a petițiilor cetățenilor Uniunii. Numește un "Ombudsman" care are rolul de a primi plângerile oricărui cetățean sau rezident al U.E. la adresa institutiilor comunitare, cu excepția Curții Europene de Justiție. Acesta este independent și poate fi înlocuit doar de C.E.J., din proprie inițiativră sau la propunerea unui membru al Parlamentul European. Nu în ultimul rând, Parlamentul European reprezintă un forum politic, care determină în ultimă instanță, armonizarea diverselor puncte de vedere naționale sau doctrinare sau lansarea unor noi iniațive politice. Actul Unic European din 1985 a fost consecință directă a proiectului Tratatului asupra Uniunii Europene. adoptat de Parlamentul Europei în 1984.

Curtea Europeană de Justiție

Curtea reprezintă instituția judiciară a Uniunii având ca principală sarcină asigurarea respectării legislației comunitare. În acest sens C.E.J. poate anula, la cererea unei persoane private, a unei instituții sau a unui stat național, hotărârile Consiliului sau ale Comisiei ce încalcă dreptul comunitar. Mai mult decât atât, are dreptul de a se pronunța asupra validității sau interpretării dispozițiilor dreptului comunitar sau de a-și exprima opinia asupra compatibilității acordurilor internaționale cu legislația comunitară.

Curtea Europeană de Justiție în componența sa câte un judecător din fiecare stat membru; numit pe o perioadă de 6 ani. La fiecare 3 ani are loc o înlocuire parțială a membrilor Curții. Președintele Curții este ales dintre judecătorii acesteia, pe o perioadă de 3 ani. Judecătorii sunt asistați de 9 avocați generali; 5 dintre aceștia provin din statele cele mai mari ale U.E restul participând la un sistem de alegere prin rotație. Sediul C.E.J. se află la Luxembourg.

Comitetul Economic și Social

Având sediul în Brussels, Comitetul reprezintă o adunare consultativă, alcătuită din reprezentați ai patronatelor, ai sindicatelar, ai agricultorilor și ai altor grupuri de interese. Membrii săi sunt nominalizați de guvernele statelor U. E. și aprobați de către Consiliu în urma unei consultări a Comisiei, pe o perioadă de 4 ani. Structura de conducere include un președinte, un secretar general și un secretariat ales de către membrii săi pe o perioadă de 2 ani. Principala realizare a Comitetului este implicarea sa în dezvoltarea Cartei Sociale; de asemenea, el reprezintă un forum de dezbateri între sindicate și reprezentanții patronatului, precum și un organ de consultare al Parlamentului European.

Curtea de Conturi

A fost înființată în 1975, sediul său fiind la Luxembourg. Este alcătultă ca și Curtea de Justiție, din 15 membri propuși de statele U.E. Aceștia aleg un președinte, pe o perioadă de 3 ani.

Curtea de Conturi are dreptul de a monitoriza activitățile financiare ale Comunității, celelalte instituții ale Comunității fiind obligate să pună la dispoziția sa toate documentele necesare. Datorită magnitudinii țelului propus, Curtea este criticată pentru dimensiunea sa redusă în raport cu acesta.

Banca Europeană de Investiții

Creată în 1958, în urma tratatului de la Roma și având sediul în Luxembourg, Banca Europeană de-Investiții reprezintă instituția financiară a Uniunii. Este autonomă, având propria personalitate juridică și structură adninistrativă, sepsrat de celelalte instituții comunitare. Este condusă de un consiliu al guvernatorilor, compus din miniștrii de finanțe ai statelor membre. Principalul său rol îl reprezintă finanțarea proiectelor de investiții care contribuie la "dezvoltarea echilibrată, integrarea și coeziuneâ economică și socială" a statelor membre. Dezvoltarea regiunilor defavorizate ale Uniunii este obiectivul principal al Băncii. Alte obiective cuprind dezvoltarea rețelelor transeuropene de transporturi și telecomunicații, realizarea politicilor economice ale U. E.: politica energetică, de protecție a mediului.

În afara instituțiilor mai sus menționate, schema instituțională a U.E. mai cuprinde un număr în continuă creștere de agenții specializate, marea majoritate a acestora fiind de dată recentă.

Cele mai importante dintre acestea sunt:

Institutul Monetar European (Frankfurt), creat în cadrul celei de-a doua faze a U.E.M., înlocuit în cea de-a treia fază de către Banca Centrală Europeană;

Europol (Haga), așa-numita "poliție europeană", cu rol de combatere a criminalității internaționale, a terorismului și traficului de droguri;

Agenția Europeană de Mediu (Copenhaga);

Ombudsman-ul European (Strasbourg);

Agenția pentru Armonizarea Pieței Interne (Alicante);

Agenția Europeană de Evaluare Medicală (Londra);

Agenția Europeană de Inspecție Veterinară (Dublin) – componentă a Comisiei, nu reprezintă un organism separat.

Capitolul III

Uniunea Economică și Monetară; moneda unică europeană

SECȚIUNEA I – Tratatul de la Roma și Planul Werner; șarpele monetar european

Fără îndoială pasul principal pe calea integrării europene 1-a constituit semnarea Tratatului de la Roma, în 1957, de către reprezentanții celor 6 state – Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxembourg – care au constituit Comunitatea Economică Europeană. Obiectivul principal îl constituia abolirea obstacolelor în calea liberei circulații a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor. Comitetul monetar, grupând reprezentanții băncilor centrale și a ministerelor de Finanțe, a constituit o primă etapă către o mai bună coordonare a politicilor monetare ale statelor membre. Tratatul nu a avut ca obiectiv stabilirea unei monede unice.

De la sfârșitul anilor '60, datorită crizelor sistemului monetar internațional a crescut nevoia unei mai mari stabilități monetare. În 1971, la 15 august, statele Unite au suspendat convertibilitatea dolarului în aur, acest lucru ducând la prăbușirea sistemului ratelor fixe de schimb stabilit prin acordul de la Bretton Woods din iulie 1944. În 1969, Comisia Europeană a propus Planul Barre, care prevedea o mai bună cooperare și asistență reciprocă în cazul crizelor financiare.

Prima încercare de constituire a unei uniuni monetare în Europa a constituit-o Raportul Werner, în 1970 (numit astfel după principalul său autor, prim-ministrul Luxembourgului). Obiectivele acestui plan erau următoarele:

convertibilitatea monedelor;

diminuarea fluctuațiilor cursurilor de schimb într-o marjă de 2,25%, cunoscută sub numele de "șarpe monetar"

liberalizarea mișcărilor de capital.

Totodată, raportul sugerează crearea unei autorității bugetare centralizate, nu a unei bănci centrale europene, iar moneda unică europeană rămâne o eventualitate.

Însă, la puțin timp de la aderarea lor la C. E. E., Irlanda și Marea Britanie au părăsit "șarpele monetar"; iar până în 1971 singurele state care au rămas în acest sistem au fost Belgia, Olanda, Luxembourg, Germania și Danemarca. Cu toate acestea eforturile în direcția creșterii cooperării monetare nu au încetat.

Evenimentele anilor '70 căderea. Sistemului Bretton-Woods deprecierea dolarului, șocurile petroliere au demonstrat incapacitatea dolarului de a stabili, prin el însuși; un sistem monetar european. Mările au răspuns acestor probleme cu politici economice independente. Germania a adoptat un control mai riguros al masei monetare, în vederea combaterii inflației. În schimb, Franța a adoptat o politică bugetară expansionistă, care a determinat-o să părăsească sistemul în 1976. Absența unei coordonări interguvernamentale a transformat. experiența șarpelui monetar într-un recul al integrării europene. Sistemul nu a reușit să producă stabilitatea preconizată a cursurilor de schimb. La "moartea" șarpelui, țările europene erau la fel de îndepărtate de perspectiva U.E.M. ca și în momentul planului Werner.

SECȚIUNEA II – Sistemul Monetar European

Sistemul Monetar European (S.M.E.), lansat în martie 1979, a apărut într-un moment de mare instabilitate pentru țările C.E.E. Diferența dintre ratele inflației din Italia și Marea Britanie față de cea înregistrată de Germania era de 15%, în 1975, menținându-se la cote ridicate până în 1980. Obiectivele creării S.M.E. erau diferite pentru țările participante. În timp ce Germania urmărea stabilizarea ratei de schimb a mărcii, în vederea favorizării exporturilor sale (deprecierea dolarului a condus la aprecierea mărcii nu doar față de dolar, ci și în raport cu celelalte monede europene); alte țări, cum ar fi Franța sau Italia, urmăreau o mai bună stăpânire a inflației.

Elementele componente ale S.M.E: au fost:

unitatea monetară europeană ECU (European Currency Unit);

mecanismul ratei de schimb

începând cu 1 ianuarie 1994, Institutul Monetar European (I.M.E.), care a înlocuit Fondul de Cooperare Monetară Europeană.

ECU

Unitatea monetară europeană ECU a fost creată în 1975, înlocuind așa numita "Unitate Europeană de Cont". Reprezintă o monedă obținută ca o medie ponderată a monedelor statelor membre ale C.E. Ponderea se face relativ la importanța diverselor economii în comerțul U.E.

Astfel, situația la 18.12.1990 era următoarea:

Tabelul l: Ponderea monedelor naționale în cadrul-ECU:

Sursa: Bosno, C; Dardac, Floricel, C – "Monedă, credit, bănci. Aplicații și studii de caz", E.D.P., București,:1997.

ECU, deși nu a circulat sub formă de numerar, a fost. folosită ca bază pentru calculul subvențiilor agricole în statele membre ale S.M.E., pentru aranjamentele interbancare, sau chiar în tranzacțiile interfirme. De asemenea, a reprezentat unitatea de măsură pentru bugetul comunitar, iar o serie de obligațiuni de stat au fost emise în țările C.E. Utilizarea sa cea mai frecventă este în domeniul relațiilor financiare (doar 1% din totalul tranzacțiilor comerciale sunt exprimate în ECU). În decembrie 1995, la summit-ul Consiliului European s-a optat pentru denumirea de "Euro" în locul ECU, aceasta fiind viitoarea monedă unică europeană.

Mecanismul Ratelor de Schimb (M.R.S.)

În formă și concept, acest mecanism este similar șarpelui monetar de la începutul anilor '70, permițând fluctuații limitate ale ratelor de schimb ale monedelor naționale în jurul parității centrale exprimate în raport cu ECU. A fost înființat în 1979, operând pe baza ajutorului reciproc și acțiunii colective ale băncilor centrale ale statelor membre. Această acțiune se manifestă prin vânzarea sau cumpărarea de valute; în scopul influențării evoluției propriei monede. În momentul declanșării crizei din vara anului 1992, M.R.S. avea 10 membri, ultimii intrați fiind Spania (1987), Marea Britanie (1990), Portugalia (1992). Grecia și Luxembourg au fost singurele state membre ale U.E. care nu au participat la acest mecanism.

Mecanismul de funcționare este următorul: se fixează o rată centrală ECU pentru fiecare monedă națională, pe baza căreia se calculează ratele de schimb între monedele naționale Când se atinge limita minimă sau maximă de fluctuație între 2 monede, banca țării cu moneda mai puternică cumpără moneda mai slabă și vinde din moneda sa. Același lucru îl efectuează și banca țării cu moneda mai slabă, dar în sens invers. Banda de fluctuație, stabilită în urma unor întruniri ale ECOFIN este de 2 tipuri: normală (îngustă), de 2,25% și largă, 6%; cea din urmă era privită ca având un caracter provizoriu. Marca germană și francul francez au pendulat în mod obișnuit în cadrul bandei înguste de 2,25%. Din 1990 în 1992, lira sterlină a evoluat în cadrul bandei largi, de 6%, datorită relativei sale slăbiciuni. De asemenea, în aceeași bandă s-au regăsit și peseta spaniolă și escudo portughez. Lira italiană a reușit să se mute din banda largă în cea normală în ianuarie 1990.

De regulă, intervențiile băncilor centrale se efectuau înainte ca monedele să atingă limita minimă sau maximă, pe baza calculării unor indicatori de divergență, care semnalau o îndepărtare periculoasă de medie. Astfel, când o monedă atinge 75% din ecartul maxim, țările implicate sunt obligate să intervină. O altă metodă folosită a fost cea a realinierii monedelor: între 1979 și 1991 au avut loc 12 astfel de realinieri, majoritatea în anii de început ai sistemului.

Pe 16 septembrie 1992, 12 ani de relativă stabilitate ai M.R.S. s-au încheiat. Operațiuni speculative și cheltuieli însemnate de fonduri ale, băncilor centrale au determinat o rapidă devalorizare unor monede. Astfel, peseta spaniolă s-a devalorizat cu 5% și cu 6% în noiembrie, alături de escudo-ul portughez; lira sterlină s-a depreciat cu 16%. La sfârșitul anului 1992, în cadrul M.R.S. au rămas doar marca germană, coroana daneză și francul belgian, fiind puternic legate de politica monetară a Germaniei.

În iulie 1993, presiuni speculative puternice au forțat alte 5 monede (peseta și escudo, firancul francez și cel belgian și coroana daneză). După o cădere puternică a francului francez în această perioadă, Consiliul a votat, creșterea bandei de fluctuație la 15%, la 2 august, pentru 8 monede (excepție făcând marca și guldenul). Astfel M.R.S. a rămas în picioare dar efectul său stabilizator asupra monedelor europene a fost drastic redus.

Cauzele acestei crize au fost numeroase. Una dintre acestea, poate cea

mai importantă, a fost politica monetară a Germaniei. Germania, având cea mai puternică economie din cadrul statelor U.E., a avut în consecință și cea mai mare influență asupra evoluției M.R.S. Bundesbank, banca federală a Germaniei, a mentinut o politică monetară strânsă, cu o rată ridicată a dobânzii, în vederea menținerii sub control a ratei inflației. Aceasta a dus la o creștere a ratelor dobânzii și în celelalte state, pentru a preveni deprecierea celorlalte monede în raport cu marca germană. Efectele acestei politici globale au fost, conform euroscepticilor britanici, stagnarea economică, falimente și o creștere a șomajului. Banca centrală germană a adoptat o politică monetară restrictivă, îngrijorată mai curând de starea propriei economii (mai ales în urma reunificării și a posibilelor consecințe inflaționiste), în momentul în care alte state ar fi preferat o politică de relansare economică și de luptă contra șomajului. Euroscepticii au văzut în acest mod de funcționare a S.M.E. un autentic "deficit de democrație".

O altă cauză a crizelor din 1992-1993 a fost slaba cooperare a statelor, membre și maniera relativ inflexibilă în care a acționat mecanismul. În acest sens, s-a afirmat faptul că ratele de schimb ar trebui ajustate mai des. Un alt punct de vedere susține că însuși principiul de funcționare al M.R.S., centrat pe intervențiile guvernamentale în dauna forțelor pieței este fundamental greșit. În momentul de față, peste 2 mld. USD sunt tranzacționate zilnic pe piețele financiare internaționale, o cifră de aproape 3 ori mai mare decât rezervele oficiale ale primelor 10 națiuni industrializate ale lumii.

După adoptarea noilor bande de fluctuație (fl5%), la 2 august 1993, nu au mai existat devalorizări dramatice ale monedelor. Doar peseta spaniolă și escudo portughez au fost devalorizate cu 7%, respectiv 3,5%, în martie 1995. Propunerile de reformă a M.R.S. s-au axat. pe necesitatea prevenirii crizelor, în locul combaterii acestora, prin crearea unor noi mecanisme de luptă comună, și pe existența unei mai mari flexibilități operaționale.

Fondul de Cooperare Monetară Europeană (F.C.M.E.)

A fost înființat în 1973, în scopul facilitării operațiunilor valutare dintre statele S.M.E. Participanții au obligația de a depozita 20% din aurul lor și 20% din rezerva în dolari în scopul obținerii de ECU având aceeași valoare. Tratatul de la Maastricht a stabilit înlocuirea Fondului cu Institutul Monetar European, în cea de-a doua fază a Uniunii Economice și Monetare.

SECȚIUNEA III – Maastricht: drumul către o monedă unică

În iunie 1988, Summit-ul Consiliului European de la Hanovra a delegat președintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, responsabilitatea organizării unui comitet care urma să alcătuiască un plan vizând crearea U.E.M. Din acest comitet făceau parte 12 guvernatori ai băncilor centrale ale U.E., care trebuiau să stabilească un set de măsuri clare în direcția realizării U.E.M. Raportul comitetului, numit și Raportul Delors, a fost prezentat în aprilie 1989. Acest raport cuprindea trei etape necesare desăvârșirii U.E.M.:

în prima etapă, ce urma să se desfășoare până la 1 iulie 199, era prevăzută înlăturarea controlului schimburilor în scopul asigurării liberei circulații a capitalurilor în C.E. (unele țări precum Grecia, Spania, Irlanda și Portugalia beneficiau de o derogare de la această prevedere);

a doua etapă cuprindea o mai bună coordonare a politicilor economice și monetare și crearea Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) care urma să înlocuiască Comitetul guvernatorilor;

în cea de-a treia etapă, S.E.B.C. înlocuia băncile centrale Naționale iar paritățile de schimb erau fixate irevocabil.

Raportul nu recomanda explicit crearea unei monede unice, dar propunerea unui spațiu monetar în care paritățile ratelor de schimb erau fixate irevocabil nu erau foarte departe de aceasta. Opoziția britanicilor, care au văzut în aceste măsuri un masiv transfer de suveranitate, a determinat necesitatea ajungerii la un compromis. La întrunirea Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, s-a stabilit ca prima fază să înceapă la 1 iulie 1990, urmând ca fazele ulterioare să fie stabilite în urma unor conferințe interguvernamentale. Rezultatul conferinței interguvernamentale asupra U.E.M., împreună cu Raportul Delors, au format bazele acordurilor stabilite la Maastricht.

Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht, semnat la 7, februarie 1992, a fixat două date pentru introducerea monedei unice: cel mai devreme 31 decembrie 1997 și cel mai târziu 1 ianuarie 1999. De asemenea, a fixat o constituție pentru banca centrală a Uniunii și un set de criterii de convergență pentru economiile statelor membre. Constituirea U.E.M. a fost prevăzută să se desfășoare în trei faze:

a) Faza I (1 iulie 1990 = 31 decembrie 1993).

Elementele principale ale primei faze au fost stabilite înaintea T.U.E., în cadrul Raportului Delors. Această fază cuprinde eliminarea completă a tuturor restricțiilor în calea mișcării libere a capitalurilor, reducerea fluctuaițiilor ratelor de schimb și o și mare coordonare a politicilor economice și monetare.

Politicile economice ale statelor membre sunt un subiect de "atenție comună'', trebuind să fie coordonate în interiorul Consiliului U. E. Mările care vor intra în uniunea monetară vor trebui să îndeplinească criteriile de convergență monetară și bugetară.

b) Faza a-II-a (1994-1997 sau 1994-1999).

În această fază este creat Institutul Monetar European (I.W. E.), în cadrul căruia guvernatorii băncilor centrale se reunesc pentru a asigura tranziția către Banca Centrală Europeană. I.E.M., având sediul la Frankfurt, își începe activitatea la 1 ianuarie 1994. Responsabilitățile I.E.M. sunt următoarele: întărirea coordonării între băncile centrale ale statelor membre, a cooperării în cadrul politicilor monetare, supravegherea funcționării S.M.E., facilitarea folosirii ECU (ulterior EURO).

Doar statele care îndeplinesc criteriile de convergență vor intra în faza a treia. Acest lucru se stabilește pe baza rapoertelor Comisiei și ale I.M. E., urmate de votul prin majoritate calificată a Consiliului U.E. Parlamentul European, împreună cu Consiliul, vor înainta recomandările mai departe, către Consiliul European.

c) Faza a-III-a (1997)

Această fază include stabilirea unei rate irevocabile de schimb și adoptarea unei monede unite: Consiliul va putea impune sancțiuni statelor care nu respectă criteriile prevăzute.

Banca Centrală Europeană, creată la 1 iulie 1998, înlocuiește I.M.E. și fomează, împreună cu băncile centrale naționale, Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.). Acest sistem este bazat pe modelul german, în care Bundesbank decide politica monetară urmată de băncile centrale ale landurilor. B.C.E. va fi independentă și nu va primi ordine de la instituțiile U.E. sau de la guvernele statelor membre. Obiectivul principal al S.E.B.C. va fi menținerea stabilității prețurilor, el va defini și implementa politica monetară în cadrul Uniunii, va executa operațiile de schimb valutar și operațiile sistemului de plăți, va păstra rezervele în valută străină ale statelor membre.

Criterii de convergență:

l. Inflație scăzută: rata inflației nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5% media primelor trei state cu cele mai bune performanțe în sensul stabilității prețurilor, în anul anterior examinării.

Acest criteriu implică o înaltă convergență a politicilor monetare. Este importantă convergența ratelor inflației în interiorul unei Uniuni monetare, deoarece statele cu inflație ridicată vor suferi o pierdere de competitivitate comparativ cu cele având inflația scăzută, care nu va mai putea fi corijată printr-o devalorizare.

2. Rate ale dobânzii pe termen lung scăzute: nu vor trebui să depășească cu mai mult de 2% media primelor 3 state având inflația cea mai redusă. Acest criteriu cuprinde, două puncte esențiale: rata dobânzii, care. este determinată de legile cererii și ofertei, și rata anticipată a inflației. Când un credit va fi rambursat peste, să zicem, 3 ani, mult mai importantă decât rata actuală a inflației va fi rata anticipată a acesteia, inclusă în rata pe termen lung a dobânzii. În consecință, convergența ratelor dobânzii pe termen lung este legată de convergența ratelor anticipate ale inflației.

3. Criteriile bugetare de convergență:

un deficit bugetar care să nu depășească 3% din P.I.B.

o datorie publică mai mică sau cel mult egală cu 60% din P.I.B.

Aceste criterii sunt strâns legate de criteriile monetare. Deficitul public este compus din deficitul primar și serviciul datoriei. Un stat al cărui deficit crește va trebui să se împrumute. În momentul rambursării, va trebui să obțină un excedent primar, prin reducerea cheltuielilor și creșterea impozitelor . Dacă acest lucru nu este întreprins, datoria va crește progresiv și odată cu ea și rambursările anuale. Un serviciu al datoriei publice ridicat este inevitabil asociat cu o rată a dobânzii ridicată.

4. Stabilitatea cursului de schimb: moneda unei țări membre trebuie să fi respectat limitele normale de fluctuație ale Mecanismului Ratelor de Schimb fără să fie devalorizată din proprie inițiativă cu cel puțin 2 ani înaintea examinării cererii de aderare la U.E.M..

Realizarea acestui criteriu ridică o problemă dificilă. O devalorizare prea deasă ar eroda credibilitatea S.M.E., care ar începe să semene cu regimul cursurilor flotante. Dar, în cazul în care monedele nu se devalorizează, apare problema divergenței ratelor inflației și a ratelor reale de schimb, care ar incita piața la lansarea unor atacuri speculative. Soluția optimă o reprezintă coordonarea politicilor economice.

Conform părerii unor analiști2, criteriile de convergență au mai degrabă rațiuni politice decât economice, în sensul de a demonstra angajamentul ferm al statelor pe cale "curățeniei fiscale", și de a conferi dreptul de a participa la U.E.M. unui grup select de țări. De regulă țările cele mai sărace (Grecia, Portugalia sau Spania) vor face cele mai grele și mai impopulare eforturi necesare îndeplinirii criteriilor de convergență. Dar aceste măsuri nu sunt apanajul exclusiv al țărilor cele mai sărace: spre exemplu, programul de austeritate introdus de guvernul francez în 1995 s-a lovit de o puternică rezistență în cadrul sectorului public, manifestată: prin demonstrații și greve.

La data semnării Tratatului de la Maastricht., doar Franța și Luxembourg îndeplineau criteriile de convergență. În 1995, nu a mai rămas decât Luxembourg, existând riscul unei Europe (în două viteze). Această Europă riscă să se construiască și în detrimentul statelor central și est-europene aflate în tranziție deoarece, pe de o parte, ele vor trebui să treacă prin această tranziție dificilă și prelungită fără a se bucura de avantajele monedei unice, iar pe de altă parte, nu vor beneficia de credibilitatea aferentă unei uniuni monetare și, în consecință, convergența cu rezultatele economice ale altor state va deveni și mai dificil de realizat.

La data de 1 ianuarie 1999, odată cu începutul fazei a treia a Uniunii Economice și Monetare, moneda unică europeană a intrat în circulație. Banca Centrală Europeană a anunțat următoarele rate oficiale de schimb ale celor 11 monede eropene față de EURO:

De asemenea, a fost stabilită și cotația pentru dolarul S.U.A.: 1 EURO=1,170 US$.

Monedele naționale vor circula în paralel cu EURO, până la implementarea acesteia ca monedă unică (cel mai târziu 1 iulie, 2002). Perioada în care bancnotele și monedele EURO vor circula în paralel cu monedele naționale nu va fi mai mare de 6 luni, începând cu l ianuarie 2002.

Iată în continuare calendarul evenimentelor premergătoare trecerii la moneda unică – EURO5:

decembrie 1995 – adaptarea scenariului de trecere la moneda unică, inclusiv data finalizării acestui proces (1 iulie 2002) și numele noii monede

31 decembrie 1996 – specificarea cadrului organizațional, regulamentar și logistic pentru Banca Centrală Europeană pentru funcționarea în etapa a-III-a.

Pregătirea legislației pentru B.C.E./S.E.B.C. și pentru noua monedă.

Începutul anului 1998 – Decizia cu privire la statele participante: Austria, Irlanda, Olanda, Finlanda, Belgia, Luxembourg, Spania, Portugalia, Germania, Italia, Franța; Grecia nu a reușit îndeplinirea criteriilor de convergență, iar Marea Britanie, Suedia și Danemarca au refuzat deocamdată introducerea monedei unice.

Numirea Consiliului Executiv -al- B.C.E., stabilirea datei de introducere a bancnotelor și monedelor EURO, începerea producției noilor bancnote și monede

1 ianuarie 1999 – Fixarea irevocabilă a ratelor de schimb și intrarea în vigoare a legislației privitoare la introducerea EURO

1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002 – Schimbul in EURO al valutelor statelor membre folosind cursurile fixe, irevocabile.

Monitorizarea impactului schimbărilor asupra sistemului financiar și bancar.

Cel târziu 1 ianuarie 2002 – Intrarea în circulație a bancnotelor și monedelor EURO și retragerea bancnotelor și monedelor nalionale.

Cel târziu 1 iulie 2002 – Finalizarea schimbârilor necesare în administrație.

Anularea circulației legale a monedelor nationale

SECȚIUNEA IV – Avantajele și dezavantajele monedei unice

Vreme de mulți ani, dezbaterile politice și economice pe tema existenței unei Piețe Unice Europene, a unei Uniuni Economice și Monetare duse între susținătorii acestei idei și adversarii săi au separat opinia publică. Fiecare din cele două tabere a pus în evidență avantajele, respectiv dezavantajele acestei Uniuni, inclusiv cele ce vor decurge din crearea unei monede unice care să înlocuiască treptat monedele naționale prezente, căutând să minimalizeze, într-un anumit mod, influențele negative, respectiv pe cele pozitive pe care această Uniune le-ar putea avea asupra economiilor naționale ale statelor membre. De aceea, o trecere în revistă obiectivă și lucidă a tuturur acestor efecte ale existenței unei monede unice, care să pună în evidență atât aspectele sale pozitive, cât și pe cele mai puțin pozitive este în mod absolut necesară.

Crearea unei monede. unice europene prezintă, indiscutabil, .două mari avantaje: pe de o parte, scăderea costurilor tranzacționale determinate de schimbarea diferitelor monede naționale și, pe de altă parte, eliminarea incertitudinii provenită din riscurile acestor schimbări. Avantajele generale ale monedei unice vor fi următoarele:

scăder ea costurilor tranzactionale

diminuarea incertitudinii care afectează rentabilitatea tranzacțiilor internaționale;

scăderea costului capitalului;

îmbunătățirea repartizării capitalului;

utilizarea mai eficientă a rezervelor monetare comune;

reducerea pierderilor datorate ratelor diferite ale inflației în țările membre ale U.E.M.;

îmbunătățirea gestiunii macroeconomice și a cooperării;

îmbunătățirea stabilizării macroeconomice în statele membre ale Uniunii.

Costurile menționate mai sus, cele tranzacționale precum și costul capitalului, au efecte într -un mod direct la nivel microeconomic, asupra sectorului privat. În timp ce calculele agregate, la nivel macroeconomic, sunt făcute cu scopul de a studia impactul acestei măsuri asupra economiei în general eficiența- acestor schimbări va fi vizibilă în mod clar în soldurile costurilor și profiturilor fiecărei firme. Pentru întreprinderile implicate în comerțul internațional va exista un sold între costurile acestor schimbări care vor fi suportate prin impozite și taxe și reducerea costurilor tranzacționale ce va decurge din schimbările respective. Trebuie să menționăm aici faptul că costurile schimbărilor nu afectează firmele decât o singură dată, în timp ce reducerea costurilor tranzacționale va avea efecte benefice de-a lungul întregii activități a firmei desfășurate după momentul adoptării monedei unice EURO. Problema se pune însă într-un mod diferit pentru firmele care nu sunt direct implicate în, comertul internațional, aceastea neavând de-a face cu costuri tranzacționale determinate de schimbarea diferitelor monede naționale. Rămâne în sarcina guvernelor naționale să studieze problema suportării costurilor acestor schimbări într-un mod diferit de firmele care operează în mediul internațional și cele care își desfășoară activitatea strict pe piața internă.

Trecerea la o monedă unică aduce și alte avantaje în afară de cele ale scăderii costurilor tranzacționale.

O uniune monetară va asigura convergența diferitelor rate ale dobânzii existente în cadrul statelor componente, pe termen mediu, în consecință diminuându-se costurile capitalului prin scăderea primelor de risc ale țărilor care au cunoscut anterior rate ridicate ale inflației. Riscurile asociate unor firme particulare sau unor state, reflectate prin diferitele "rating-uri ale acestora și prin ratele reale ale dobânzii plătite de către acestea se vor diminua, ca urmare a convergenței ratelor naționale ale înflației. Acest fapt va determina și o mai eficientă repartizare a capitalurilor în circulație.

În plan macroeconomic, unul din avantajele cele mai rapid vizibile va fi dat de rolul mult mai important care va fi jucat de rezervele unui sistem, bancar central unic, spre deosebire de rolul jucat de rezervele stabilite pentru 12 monede diferite.

Trebuie notat faptul că, la fel ca în cazul oricărei măsuri de reformă economică, efectele negative sunt cele care apar cel mai devreme, în timp ce efectele pozitive apar pe termen mediu și lung. În cazul monedei unice EURO, costurile acestor reforme vor fi vizibile în plan imediat, în timp ce beneficiile potențiale se vor lăsa mai mult așteptate. De asemenea costurile creării monedei unice sunt perfect cuantificabile, în timp ce avantajele acesteia sunt mai dificil de măsurat, această măsurare prezentând un anumit grad de incertitudine. Factorii politici, confruntați cu existența unor costuri reale legate de crearea Uniunii Monetare au avut mari dificultăți în a-și convinge electoratele de validitatea avantajelor ulterioare. Chestiunea s-a complicat și mai mult datorită faptului că aceste costuri tranzacționale și avantaje ale monedei unice nu sunt împărțite într-o manieră egală între statele participante.

Problema estimării principalelor avantaje ale unei monede unice și ale unei uniuni monetare în general rezidă în faptul căeste dificil să le dist.ingem clar de cele ce provin din alte aspeete ale integrării economice. Reușita unei integrări monetare reclamă un anumit grad de coordonare a politicilor macroeconomice. Este unanim recunoscut faptul că dacă țările cooperează între ele, vor avea împreună rezultate mai bune decât în cazul contrar al necooperării. Ne întâlnim, în cazul cooperării internaționale cu o problemă similară cu "dilema deținutului": dacă toți acceptă să coopereze ei vor obține rezultatul optim dar dacă unii refuză această cooperare, cea mai bună strategie va fi cea a promovării interesului propriu, chiar dacă rezultatele obținute în acest caz vor fi inferioare celor determinate de strategia cooperării globale. Iată de ce statele membre ale U.E.M. vor obține rezultate mai bune, prin coordonarea politicilor proprii decât prin acționarea pe căi diferite. Uniunea Monetară va ajuta la stabilizarea politicilor în interiorul statelor membre datorită faptului că ea va face automat un transfer al resurselor în domeniile care cunosc dificultăți, deficitele balanțelor interne de plăți fiind astfel combătute. De asemenea, va avea loc astfel o dezvoltare mai rapidă a zonelor rămase în urmă, șomajul fiind combătut .mai ușor în cadrul acestor zone.

Nu în ultimul rând, monedă unică prezintă avantajul unei facilitări a comparației prețurilor în diferite țări. Firmele, în cazul existenței mai multor monede naționale, pot cere prețuri diferite pentru același produs vândut în mai multe țări, în funcție de elasticitatea cererii la preț. Această putere monopolistă exercitată de anumite firme conduce la o pierdere a consumatorului. Când toate bunurile și serviciile vor fi exprimate în aceeași monedă nimeni nu va mai trebui să facă calcule de conversie a prețurilor, facilitându-se astfel comparația acestora. Moneda unică va conduce astfel la o mai bună satisfacere a consumatorilor. și la o întărire a concurenței în cadrul U.E.M..

Studii mai recente demonstrează clar existența unor avantaje ale Uniunii Monetare și pentru țările în tranziție din centrul și estul Europei. Astfel, o creștere a nivelului P.I.B. cu 1% în zona EURO va atrage după sine o creștere cu 0,6% a exporturilor țărilor Europei Centrale și de Est, această creștere a exporturilor având un efect de multiplicare asupra creșterii P.I.B. cu 1,5%. Însă în același timp, va avea și un efect negativ asupra acestor economii: efectul de "deturnare de comerț" în interiorul zonei EURO, care va atrage după sine o scădere a P.I.B. în Europa Centrală și de Est. Totuși în timp ce efectul deturnării de comerț de manifestă o singură dată, ca stoc, primul efect, cel pozitiv, se manifestă ca flux.

La fel de i mportantă ca și prezentarea avantajelor monedei unice rămâne prezentarea dezavantajelor acesteia. Aceste dezavantaje se grupează în două categorii: cele suportate în timpul perioadei de tranziție la Uniunea Monetară (costurile tranziției) și cele ce vor apărea după ce Uniunea Monetară a luat ființă.

Costurile tranziției sunt umătoarele:

deflație;

costuri ale schimbărilor;

pierderea veniturilor provenite din dreptul de a emite monedă.

Costurile inerente existenței uniunii monetare sunt:

pierderea suveranității;

creșterea costurilor necesare ajustării la "șocuri";

ritmuri de creștere economică mai slabe.

Costurile schimbărilor sunt relativ minore: schimbarea sistemelor informatice și contabile, în principal. Cu toate acestea, pentru unele întreprinderi, aceste costuri vor putea fi considerabile. Ele vor putea fi transferate asupra clienților, cu efecte inflaționiste însă. Datorită faptului că avantajele nu vor fi percepute decât în momentul încheierii procesului, acestea nefiind neapărat obținute de cei care suportă costurile acestuia, se pune problema redistribuirii lor între protagoniștii acestor schimbări.

Costurile cele mai importante ale monedei unice sunt de natură macroeconomică. Două dintre ele sunt legate indisolubil de procesul de tranziție. Primul decurge din faptul că, deoarece unul din criteriile aderării este realizarea unei rate scăzute a inflației, țările care înregistrază rate ridicate vor fi nevoite să întreprindă dificile și dureroase restructurări economice. Acest proces nu este simetric în sensul obligării statelor cu rate scăzute ale inflații să adopte politici mai inflaționiste, în vederea convergenței, la rata medie. Țările cu o inflație puternică au la dispoziție mai. multe mijloace de realizare a obiectivului de diminuare a acesteia. Ideal ar fi realizarea unei creșteri a ofertei agregate, însă acest lucru va necesita timp. Un alt mijloc ar fi cel oferit de utilizarea pârghiei fiscalității, acest lucru ducând însă la scăderea nivelului de trai al populației.

O a doua problemă macroeconomicâ se pune în cazul unor state cum ar fi Spania sau Italia, în care tranziția la U.E.M. va semnifica pierderea unor venituri ce decurgeau din dreptul de a bate monedă. Datorită faptului că în timpul perioadei de tranziție se impune existența unei politici bugetare austere, pierderea acestor venituri va avea în mod clar un efect defavorabil asupra cheltuielilor publice. O creștere a fiscalității directe și indirecte ar putea rezolva această problemă, având în plus și un puternic caracter deflaționist.

Pe plan național, guvernele statelor membre se vor vedea confruntate nu numai cu pierderea controlului politicilor monetare proprii în favoarea S.E.B.C., dar vor suferi limitări serioase și ale politicilor fiscale. Acest inconvenient nu apare în cazul în care obiectivele politice ale Uniunii Economice și Monetare coincid cu obiectivele statelor membre în particular. In plus, tranziția le-ar putea permite atingerea obiectivelor proprii într-un timp mai redus și cu costuri mai mici decât în cazul în care nu ar adera. În asemenea condiții, participarea la o suveranitate comună ar putea oferi avantaje pe care statele membre nu le-ar putea obține prin ele însele.

În concluzie, putem spune că pe termen scurt dezavantajele sunt cele care vor fi vizibile și cuantificabile, în timp ce avantajele vor apărea pe termen mediu și lung. Timpul va demonstra dacă înființarea uniunii economice și monetare este un pas bun în direcția creșterii prosperității statelor europene membre ale acesteia sau dacă, așa cum susțin euroscepticii, aceasta nu va- reprezenta decât un pas in plus în direcția creării unei birocrații și centralizări sufocante.

SECȚIUNEA V – EURO – primii pași.

După un start impresionant la începutul anului 1999, EURO s-a aflat în continuare pe un trend în permanență descrescător. Astfel, de la o rată de schimb de 1,17 USD/EURO la 1 ianuarie 1999 s-a ajuns la o rată de 1,04 la jumătatea lunii iunie. Nimic nu mai lasă să se creadă că moneda unică europeană va fi acel rival de temut al dolarului american pe piața mondială. EURO este însă o monedă mult prea tânără, existând o experiență scăzută legată de existența unei monede unice europene, pentru a putea afirma cu certitudine faptul că viitorul nu-i va demonstra enormul potențial pe care îl are.

O serie de factori politici și economici au contribuit la situația actuală în care se găsește moneda unică europeană. În primul rând, un factor politic de prim rang a fost disputa dintre fostul ministru de finanțe Oskar Lafontaine și Banca Centrală Europeană, care a determinat o instabilitate a pieței. Lafontaine, trimițând semnale clar populiste s-a îndepărtat de ideea existenței unor finanțe publice sănătoase și a pus sub semnul întrebării independența B.C.E. Asemenea atacuri au avut. un impact dezastruos asupra EURO. După demisia sa piața reacționat cu satisfacție și rata de schimb și-a revenit.

O altă problemă politică a acestei perioade a fost criza Comisiei Europene. După cum se știe, Curtea de Conturi a inițiat un raport în care a acuzat o serie de membri ai Comisiei de management slab sau chiar fraudă. Raportul acesta a determinat o adevărată criză "guvernamentală" europeană, soldată și ea cu o cădere a EURO.

Al treilea factor politic care a influențat evoluția monedei a fost, fără îndoială, războiul din Iugoslavia. Acesta a afectat întregul continent punând sub semnul întrebării stabilitatea sa. Deși acest război a avut loc în afara granițelor U. E., consecințele sale se manifestă și la nivelul celor 15 state membre, mai ales pe plan bugetar. Cu atât mai mult, soluționarea pașnică a acestui conflict ar avea efecte pozitive atât la nivel regional, în rândul țărilor vecine și a Iugoslaviei însăși, cât și la nivel continental.

Pe lângă factorii politici mai sus menționați se manifestă și o serie de factori economici. În acest moment, comparativ cu economia S.U.A. Europa apare ca fiind mai puțin atractivă, acest fapt reflectându-se și în cursul de schimb al EURO. În timp ce rata de creștere economică prognozată pentru 1999 în S.U.A. este de 3,2%, în Europa aceasta este de 2,1%.

Un alt factor economic este cel determinat de diferențele între ratele dobânzilor practicate pe cele două mari piețe. În S.U.A., aceste rate sunt simțitor mai ridicate decât cele din Europa (4,5% rata de rescont, în timp ce rata de referință în zona EURO este de 2,5%). Obligațiunile guvernamentale pe 10 ani au o rată de 4% în zona EURO în timp ce obligațiunile americane au o rată de 5,13%. Diferențele în trendurile economice și cele din zona ratelor dobânzii ne conduc la concluzia conforrm căreia slăbirea EURO reprezintă de fapt o întărire a dolarului.

Mulți specialiști în economie anticipează o îmbunătățire a condițiilor economice în zona EURO, acest lucru ducând și la o creștere a cursului monedei. Anticipațiile privind evoluția EURO în următoarele 12 luni prevăd o stabilizare a sa în jurul parității de 1,15 USD. În plus o monedă slabă conduce paradoxal, la o creștere economică datorită scăderii prețurilor relative ale mărfurilor produse, în zona sa, de aici exporturile crescând și importurile scăzând. O altă anticipare se referă la o scădere în rata de creștere economică a S.U.A. acestea nemaiputând continua pentru multă vreme să-și joace rolul de "locomotivă economică", un rol asumat în timpul crizei financiare asiatice.

În prezent 292 milioane de cetățeni locuiesc în cele 11 state ale zonei EURO, mai mult decât în S.U.A. (270 milioane) sau Japonia (127 milioane): P.I:B. total al respectivelor state se ridică la 5750 miliarde EURO; reprezentând, 76% din P.N.B. al S.U.A. (7600 miliarde EUR,O) și fiind dublu față de cel al Japoniei (3300 miliarde EURO).

Dacă și celelalte 4 state membre ale U.E. – Danemarca, Grecia, Marea Britanie și Suedia – vor intra în Uniunea Monetară, datele vor fi și mai expresive: 376 milioane de locuitori, P.N.B. total = 7500 miliarde EURO, cu puțin sub cel al S.U.A. Este cu atât mai evident faptul că o lărgire a zonei EURO incluzând statele din centrul și estul Europei ar conduce la o creștere a "greutății" economice și demografice a EURO. Acest fapt. se poate produce însă într-o perioadă mai îndelungată de timp.

În sfârșit, o monedă poate reuși doar dacă există încredere în ea și în instituțiile responsabile, precum Banca Centrală Europeană. Politica B.C.E. este de a justifica această încredere prin stabilizarea EURO, nu neapărat prin întărirea sa. Va trece, bineînțeles, timp până când EURO va fi acceptat deplin de investitori și bănci centrale, stabilitatea investițiilor acestora fiind asigurată de stabilitatea monedei. Astfel, pe termen lung, puterea noii monede va deriva din stabilitatea sa.

Capitolul IV

Integrarea țărilor asociate din centrul și estul

Europei în Uniunea Europeană

SECȚIUNEA I – Extinderea Uniunii Europene către Est; acordurile de asociere ale țărilor est-europene la U.E.

Până în 1990, relațiile U.E. cu țările din fostul bloc socialist se aflau la un nivel destul de redus, datorită diferențelor ideologice ce aveau influențe și pe plan comercial, schimburile dintre cele două zone fiind scăzute. Din rândul țărilor socialiste, doar fosta Iugoslavie și România încheiaseră acorduri comerciale cu Uniunea. Dar, cu puțin timp înaintea căderii spectaculoase a marii majorități a regimurilor comuniste în toamna și iarna anului 1989, la summit-ul G7 de la Paris din iulie 1989, Comisia Europeană a primit responsabilitatea coordonării ajutorului occidental adresat Poloniei și Ungariei, cele mai avansate state pe calea reformelor în momentul respectiv. Acest ajutor a fost extins ulterior și la alte țări din regiune.

Motivația promovării unor relații comeiciale – și nu numai – bune cu țările central și est-europene este destul de evidentă: consecințele instabilității economice și politice a acestor state ar avea efecte negative și asupra economiilor U.E. Aceste relații, ducând la îmbunătățirea situației economice a fostelor țări socialiste ar putea asigura continuitatea reformelor și a democratizării acestor state. În același timp, aceste țări dispun de piețe largi, oferind nu comerț unit și de investiții și de comerț firmelor occidentale. Nu în ultimul rând, democratizarea acestor țări va conduce la o posibilă reducere a cheltuielilor de apărare ale țărilor U. E., banii respectivi putând fi investiți în proiecte de dezvoltare regională sau în alte proiecte.

Acordurile de asociere ale statelor central și est-europene la U.E., încheiate în perioada 1991-1993, conțin, spre deosebire de acordurile anterioare, condiții politice și economice explicite. Până în 1995 U.E. a semnat 10 astfel de acorduri – cu Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia; Slovenia și Bulgaria, având termen de valabilitate 10 ani. Elementele principale ale acestor acorduri sunt: promovarea unui comerț mai liber între semnatari, asistența financiară, cooperarea industrială și tehnico-științifică și dezvoltarea unui mecariism de dialog politic. Prevederile privind libertatea comerțului sunt mai favorabile statelor asociate deoarece U.E. își va reduce barierele în calea importurilor mai rapid decât acestea. Acest lucru este firesc, datorită diferenței mari de competitivitate între statele central și est-europene și statele membre ale Uniunii; o reducere concomitentă a acestor bariere ar fi determinat o cădere a economiilor în tranziție.

Negocierile acordurilor au fost deosebit de dure, în majoritatea cazurilor datorită disputelor existente pe plan economic. Astfel, conform unei opinii larg răspândite în rândul companiilor din U.E., costurile factoriale reduse, ca și standardele de mediu scăzute din statele în tranziție le vor acorda acestora avantaje competitive incorecte. Pe de altă parte, avantajele tehnologice deținute de firmele occidentale au determinat o teamă larg răspândită în rândul companiilor din Europa Centrală și de Est de o liberalizare accentuată a comerțului.

Datorită dificultăților majore pe diverse planuri – economic, social, politic – cu care se confruntșățările în tranziție din Europa Centrală și de Est, aderarea acestora va, reprezenta o adevărată "piatră de încercare" pentru viitorul Uniunii Europene, fiind cea mai dificilă lărgire a sa de până în prezent. În vederea surmontării acestor dificultăți, aceste țări și U.E. au elaborat o strategie pre-aderare, bazată în principal pe următoarele elementel:

1) relații structurale cu instituțiile U.E.;

bilaterale (comitete de asociere la nivel ministerial, sau, parlamentar)

multilaterale (participarea reprezentanților statelor asociate la reuniuni la nivel înalt sau de lucru ale U.E.)

dezvoltarea acordurilor de asociere, prin adaptarea lor la principiile tratamentului nediscriminatoriu al tuturor candidaților și asigurarea conformității lor cu alte tratate multilaterale la care ambele părți sunt semnatare;

asistență financiară prin programele PHARE și TACIS, care reprezintă 70% din asistența tehnică către statele central și est-europene. PHARE ("Poland and Hungary Aid for Economic Restructuring) și-a păstrat numele inițial, chiar dacă astăzi include 12 state.

Programele cuprind asistență tehnică, investiții pentru dezvoltarea infrastructurii și ajutor umanitar și de urgență. În afara acestor două programe mai există alte programe pe domenii specifice precum TEMPUS (Trans-European Mobility Programme for University Studies), OUVERTURE (cooperare inter-regională) și programe pentru dezvoltarea democrației, cuprinse în PHARE și TACIS (Technical Assistence to the Commonwealth of Independent States)

4) pregătirea pentru integrarea în Piața Unică a U.E. prin îndeplinirea prevederilor din "Carta Albă" elaborată de comisia Europeană. În acest scop, instituțiile comunitare prezintă țărilor candidate legislația din domeniul Pieței Unice, la care trebuie să se raporteze strategiile nationale de aderare.

Acordurile de aderare, numite și Acorduri Europene, conțin prevederi referitoare la câteva mari domenii: dialogul politic, libera circulație a, mărfurilor și a forței de muncă, regulile de concurență, armonizarea legislațiilor, cooperarea economică, financiară, culturală, crearea instituțiilor necesare înfăptuirii aderării. Unul din cele mai importante obiective ale acordurilor de asociere este acela de constituire a unei zone de comerț liber între U.E. și țările est-europene asociate. Acest obiectiv este prevăzut să se realizeze într-o perioadă de maximum 10 ani, prin eliminarea treptată a restricțiilor tarifare și netarifare în etape diferite atât pentru statele semnatare ale acordurilor – mai rapid pentru U.E. și mai lent de către statele est-europene – cât și pentru grupe sau subgrupe de produse.

Trebuie menționat aici, însă, faptul că, în; cazul așa numitelor "produse sensibile" (oțel, cărbune, textile) care dețineau o pondere substanțială în cadrul exporturilor statelor est-europene către U.E., eliminarea unor bariere se făcea în mod simultan (restricțiile cantitative în cazul produselor textile) sau la intervale de timp foarte apropiate. În cazul altor produse industriale, U.E. își menținea dreptul de a aplica, în limita unei perioade de 5 ani, anumite restricții tarifare, aceasta în timp ce exporturile de produse agricole est-europene în Uniune erau puternic îngrădite în continuare, deși acordurile prevedeau continuarea negocierilor. Având în vedere faptul că în marea majoritate a cazurilor, țările est-europene sunt mari exportatoare de produse agricole, acest fapt a constituit. un clar dezavantaj pentru ele.

Prevederile referitoare la regulile de origine au constituit un alt obstacol potențial în calea exporturilor statelor est-europene către U.E. Astfel ele prevăd obligația ca 60% din conținutul produselor exportate de țările est-europene în Uniune să provină din țara respectivă. Aceste prevederi au fost considerate chiar și de unii analiști occidentali ca fiind mult prea restrictive. În prezent, autoritățile Uniunii au agreat cumularea unor zone geografice din Europa Centrală și de Est, astfel încât regulile de origine se aplică pentru toate cele 6 state asociate.

Toate statele est-europene, în afară de Ungaria, și-au asumat obligația eliminării imediate a taxelor vamale pentru unele produse industriale mai puțin sensibile, volumul importurilor din Uniune care beneficiază de acest regim variind de la țară la țară (25% pentru România, 27% pentru Polonia, 20-25% pentru Bulgaria) Ungaria beneficiind de o perioadă de grație de 2 ani de la intrarea în vigoare a acordului.

Din cadrul celor 6 state est-europene asociate luate în considerare (Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia și Ungaria), România este singurul stat care și-a asumat obligația eliminării complete și imediate a restricțiilor cantitative la importul de produse industriale. Pentru Ungaria, acordul prevede o eliminare graduală în 9 ani, începând cu 1 ianuarie 1995 (mai puțin la oțel, unde se prevede eliminarea imediată), iar Polonia și Cehia și-au menținut restricțiile la unele produse (autoturisme vechi și produse petroliere, în cazul Poloniei, respectiv uraniu și deșeuri în cazul Cehiei).

De asemenea, România este singurul stat care și-a asumat obligația eliminării imediate a restricțiilor cantitative la importul de produse agricole, restul țărilor propunându-și o eliminare progresivă a acestora.

Toate aceste lucruri au dus la o îngrijorare larg răspândită în rândul analiștilor economici referitoare la efectele pe termen lung ale instituirii acestei zone de comerț liber între Uniune și statele asociate. Astfel asimetria favorabilă celor din urmă, existentă într-o primă fază se va putea transforma într-o asimetrie defavorabilă lor, sub aspectul echilibrului balanței comerciale dintre cele două părți. Mai mult, prin constituirea acestei zone, relațiile comerciale ale statelor est.-europene cu alți parteneri tradiționali (S.U.A., Japonia) vor fi puternic afectate, datorită efectului de "deturnare de comerț" care apar în cazul formării unei zone de comerț liber.

Consecintele acordurilor de asociere sunt încă dificil de evaluat. Totuși, pe termen scurt se pare că efectele negative sunt preponderente – creșterea importurilor din statele U.E. nu a fost. însoțită de o creștere în aceeași măsură a exporturilor către acestea. Din acest motiv, deficitul balanței comerciale al statelor asociate se poate agrava în continuare în folosul statelor U.E. În perioada 1.989-19932, U.E. a acumulat un deficit de 205 miliarde Ecu în relațiile cu țările nemembre, obținând în același timp surplusuri importante în relațiile cu statele asociate din centrul și estul Europei.

SECȚIUNEA II – Strategia economică a României pe termen mediu

Strategia Economică a României pe Termen Mediu a fost elaborată în cursul anului 1999, în paralel cu elaborarea programului ultimului guvern, urmând a fi perfecționată pe parcursul următorilor ani.

Documentul este împărțit în trei părți. Partea A cuprinde un set principal de măsuri necesare în vederea obținerii unei stabilizări durabile până la sfârșitul anului 2000. Partea B prezintă elementele pe baza cărora a fost pregătită partea A, incluzând toate elementele acesteia, dar acoperind un domeniu mai vast de reforme și un număr semnificativ de măsuri care acompaniază politicile de bază. Partea C este dedicată unui exercițiu de estimare a costurilor implicate de aplicarea măsurilor de reformă prevăzute în părțile A și B. Trebuie menționat faptul că această cuantificare reprezintă o primă estimare realizată pe baza informațiilor furnizate de ministerele de resort și alte instituții.

Iată în continuare sinteza principalelor măsuri de politică macroeconomică și domeniile vizate de acestea:

SECȚIUNEA III – Bulgaria și moneda unică europeană

Reofrma mondială bulgară. Paritatea leva nouă/d.m. = 1/1

Începând cu 1991 Bulgaria a încercat fără succes să ajungă la o macrostabilitate economică. Inflația a fost influențată în mare măsură de lipsa de disciplină financiară în ceea ce privește băncile și inteprinderile proprietate a statului. Trecând printr-o perioadă de puternică și devastatoare criză în 1996, la începutul anului 1997 Bordul Monetar, instituit de fondul Monetar Internațional, a fost fost recunoscut ca cea mai bună metodă pentru stabilizarea crizei din Bulgaria. Bordul a fost introdus în iulie 1997, după aprobarea de către Parlament a noii Legi Bancare. Această înțelegere permite ca moneda bulgară (leva) să abă o paritate egală (1:1) cu marca germană.

Prin Bordul Monetar, Bulgaria a reușit în timp să reducă inflația. Ratele de schimb valutar stabilite, precum și stabilizarea economică realizată au contribuit la remarcabile reduceri în ceea ce privește indicele de inflație la prețurile bunurilor de consum și ale altor produse.

În cele 12 luni de la instituirea Bordului monetar, inflația a fost de numai 18,19% ceea ce reprezintă cel mai rapid ritm de reducere a inflației în compaarație cu alte țări cărora li s-a instituit un regim monetar similar.

Efectul stabilizator al Bordului Monetar împreună cu măsurile de reformă efectuate în 1997 și 1998, au determinat îmbunătățiri considerabile în privința condițiilor financiare și structurii sistemului bancar.

Începând cu Ianuarie 2002, EURO va deveni monedă unică europeană și va lua locul mărcii germane. În conformitate cu Legea Bancară, Bulgaria va trebui să instituie o concordanță între Leva bulgară și EURO în cadrul Bordului Monetar astfel încât rata de schimb oficială a levei să fie determinată prin aplicarea la cursul de schimb oficial leva-marcă germană, a ratei de schimb oficial marcă-EURO. În fapt prin fixarea ireversibilă a levei față de marca germană, Bulgaria a ajuns să îndeplinească ondițiile cerute pentru a 3-lea stagiu economic și monetar al U.E., chiar anterior obținerii calității de membru al Uniunii. Chiar dacă Bulgaria nu îndeplinește în mod direct criteriilede convergență stabilite prin summit-ul de la Maastricht, datorită convertibilității levei bulgare, s-a reușit obținerea și menținerea unei stabilități economice de durată în orice caz menținerea stabilității monetare instituite prin Bordul Monetar este posibilă numai cu îndeplinirea condițiilor referitoare la restructurarea și privatizarea sectorului bancar și industrial.

Profunzimea și rapiditatea reformelor structurale având ca scop implementarea unei economii de piață competitive sunt principalele provocări cărora Bulgaria și trebuie să la facă față și Guvernul crede că disciplină financiară impusă de către Bordul Monetar, va determina îndeplinirea acestora.

Bulgaria prin politica ei are ca principal scop alăturarea în U.E. În martie 1993, Bulgaria semnează convenția de asociere cu uniunea Europeană, iar doi ani mai târziu, în 1995, depune cererea pentru a fi acceptată ca membru cu drepturi egale în Uniunea Europeană. În calitatea de candidat-membru, Bulgaria se străduiește să sincronizeze pozițiile sale în politica externă cu cele ale U.E.. Politica externă a Bulgariei are ca scop integrarea totală a țării în structura europeană, cooperare și pace cu toți partenerii politici ai Bulgariei. O parte din politica activă a bulgariei în cadul relațiilor ei la peninsula Balcanică o reprezintă participarea Bulgariei în dialogurile multilaterale cu Grecia și România și în cele cu turcia și România. Ca o confirmare a politicii pro-integrare europene inițiate de administrația bulgară în ultimii ani, începând cu data de 10.IV.2001, orice cetățean purtător al unui pașaport bulgar beneficiază de psibilitatea de a călători liber în spațiul U.E. în condiții identice cu cele oferite cetățenilor membrii ai statelor Europei Centrale angajate în procesul de aderare la U.E.negocierile cu Unuinea, începute înanul 2000, vor lua sfârșit atunci când Bulgaria începe efectiv să aplice legislația europeană. Până atunci Bulgaria va urmării obținerea unui echilibru economic; creșteri economice prin folosirea rațională a mijloacelor oferite de Uniunea Europeană pentru diferitele prgrame în cadrul ei.

Capitolul V

Concluzii și recomandări privind procesul de integrare în Uniunea Europeană a statelor din centrul și estul Europei

Procesul de integrare europeană, departe de a se fi încheiat, se află întro o continuă dinamică, atât pe orizontală – prin asocierea celorlalte state omogene, nemembre ale U.E. la acest proces – cât și pe verticală, printr-o mai mare coordonare a politicilor naționale, o mai bună definire a obiectivelor și mijloacelor instituțiilor Comunitare. Acest proces început cu peste 45 de ani în urmă a intrat într-o nouă fază, prin apariția monedei EURO, care va înlocui treptat toate monedele naționale ale statelor participante la Uniunea Economică și Monetară. Din păcate, "copilăria" noii monede se dovedește a fi destul de dificilă, ea apărând într-un context politic și economic nu tocmai favorabil – atacurile fostului ministru de finanțe german Oskar Lafontaine la adresa Băncii Centrale Europene, conflictul din Iugoslavia, demisia Comisiei Europene și întărirea dolarului, toate acestea fiind analizate într-un capitol anterior.

Fără îndoială, problema principală care se pune în legătură cu lărgirea Uniunii Europene este legată de aderarea fostelor state socialiste din estul și centrul Europei, în momentul de față asociate la U.E. Chiar și în condițiile unei dezvoltări mai rapide a acestor țări, diferența dintre acestea și țările U.E. este, cu excepția câtorva cazuri notabile (Slovenia, Cehia, Ungaria) extrem de mare. Costurile aderării noilor state vor fi extrem de ridicate atât pentru Uniunea Europeană cât și pentru respectivele țări. Însă, aceste costuri vor putea fi cu mult mai ridicate în cazul neaderării, dacă estul Europei a intra într-un haos politic și economic, deoarece o atare situație ar degenera într-o nouă "cursă a înarmărilor", costisitoare pentru ambele părți.

Din rândul țărilor candidate, o serie de state între care se numără Cehia, Ungaria, Polonia, Slovenia au făcut cei mai hotărâți pași pe calea reformei economice și politice, acest fapt conducându-le mult mai aproape decât restul plutonului de îndeplinirea condițiilor necesare aderării. Nu este mai puțin adevărat faptul că aceleași țări au beneficiat cel mai mult de ajutorul Uniuni pentru realizarea acestor reforme, însă aici trebuie menționat atașamentul lor clar exprimat încă de la începutul tranziției la valorile economice și politicii promovate de către U.E., în timp ce în alte state, între care se află România, acest început a fost marcat de o periculoasă instabilitate (e suficient să amintim mineriadele din 1990-1991, răsturnarea prin violență în septembrie 1991 a unui guvern ales democratic, care a ridicat numeroase semne de întrebare cu privire la cursul reformelor în statele respective.

Toate statele candidate, dar în special cele aflate în „coada” plutonului vor trebui să facă pași hotărâți în continuare pe calea reformelor și liberalizării economice, în direcția privatizării și a restructurări întreprinderilor; în plus, se dovedește din ce în ce mai necesară închidere întreprinderilor cu pierderi, în vederea asigurării unei mai mari discipline financiare și apării scurgerilor de resurse naționale prin aceste adevărate găuri negre.

În România, măsurile adoptate nu au fost suficiente pentru a reduce pierderile financiare din economie, puternic concentrate într-un numă limitat de mari întreprinderi de stat. În 1996 totalul pierderilor din aceste întreprinderi, fără subvenții, reprezenta 8.7% din P.I.B., din care 80% era concentrate în 100 de mari întreprinderi. În prima jumătate a anului 1997 s-a reușit reducerea acestor pierderi la 5,7% din P.I.B., trendul păstrându-se și în 1998. Cu excepția notabilă a RENEL, cele mai mari întreprinderi cu pierderi sunt fie regii autonome din domeniul mineritului, transporturilor, radio-televiziunii, rafinării, agro-industriei, fie mari societăți comerciale precum Tractorul sau Roman.

În domeniul politicii monetare, principalul obiectiv al BNR, constituit prin noul statut al acestei instituții (Legea nr. 101/1998) îl constituie stabilitatea monedei naționale, în vederea asigurării stabilității prețurilor. Accentul va trebui pus, în acest scop, pe creșterea importanței instrumentelor indirecte de politică monetară, practic a celor flexibile, transparente și cu caracter de piață (operațiunile de Open-Market), urmărindu-se asigurarea compatibilității cu instrumentul folosit în U:E.

În vederea accelerării procesului de armonizare legislativă cu U.E., în domeniul politicii fiscale au fost adoptate următoarele măsuri2:

raționalizarea bazei pentru aplicarea TVA;

raționalizarea grilelor de impozit pentru salarii;

raționalizarea impozitării veniturilor persoanelor fizice;

creșterea accizelor la produse de lux precum tutunul, cafeaua și alcoolul.

Măsurile care vor fi luate în continuare vor trebui să aibă în vedere:

raționalizarea regimului scutirilor de TVA;

întărirea procedurilor de control;

adaptarea structurilor și nivelurilor accizelor, astfel încât acestea să corespundă principiului nediscriminării între produsele naționale și cele originare din țările membre ale U.E.;

pregătirea introducerii impozitului pe venitul global;

creșterea impozitului pe proprietate, atât în ceea ce privește rata de taxare, cât și ca bază impozabilă.

În ceea ce privește politica comnercială, negocierea și încheierea acordurilor de tip european (cel interimar și apoi de asociere la U.E., acordurile de comerț liber cu statele A.E.L.S., cu Cehia, Slovacia, Moldova, Turcia, aderarea României la CEFTA) a stabilit un cadru juridic nou, liberal, pentru schimburile comerciale ale României. Din cadrul acestora, cel mai important acord de .comerț liber este Acordul European de Asociere încheiat cu U. E., care a determinat orientarea prioritară a fluxurilor comerciale ale României către țările din Uniune. Comerțul cu U.E. a crescut de la 3,2 miliarde dolari în 1991 la 10, 7 miliarde aolari în 1997. Este de remarcat însă faptul că în această perioadă s-a înregistrat o tendință de deteriorare a structurii exporturilor, în sensul reducerii ponderii produselor cu o prelucrare mai scăzută. La importuri a avut loc o creștere a ponderii bunurilor industriale de larg consum, a produselor textile, pielărie, în condițiile în care în România există bază de materii prime pentru producerea acestora. Aceste tendințe au determinat o înrăutățire a raportului de schimb și a eficienței comerțului exterior.

Calitatea de membru U.E. va solicita mecanisme ferme de control la frontieră, importante în mod special pentru România având în vedere amplasarea sa strategică în regiune, la intersecția dintre Orientul Mijlociu, Peninsula Balcanică și Comunitatea Statelor Independente. România nu numai că va trebui să implementeze măsurile necesare pentru propria protecție împotriva fraudelor, dar va trebui să acționeze și ca o poartă de intrare pentru restul U.E. În același timp, o importanță deosebită va reveni aplicării unor măsuri privind respectarea cerințelor referitoare la calitatea și siguranța produselor, preluarea standardelor europene armonizate, protecția intereselor economice ale consumatorilor, acesta impunând noi obligații producătorilor, importatorilor și distribuitorilor.

Politica comercială trebuie să fie sprijinită de o politică a concurenței eficientă, această fiind nu numai un instrument important pentru restructurarea industrială, dar și un important mijloc de susținere a politicii de macrostabilizare, aducând beneficii importante populației în ansamblu. Politica concurenței devine principala forță de promovare a eficienței economice și de susținere a schimbărilor structurale; în acest scop, regulile concurenței vor trebui să fie armonizate cu legislația U.E., principiile lor trebuind să fie respectate nu numai pentru sprijinirea programului de stabiliizare, dar și pentru a evita posibilele reacții ale U.E. față de concurența neloială din partea unor întreprinderi din România.

Pe termen mediu, guvernul va trebui să urmărească aplicarea regulilor de concurență în domeniul înțelegerilor dintre agenții economici, abuzului de poziție dominantă și al controlului fuziunilor și achizițiilor. Totodată vor fi sporite obligațiile autorităților de concurență pe linia transparenței, rolului lor informațional și în elaborarea politicilor guvernamentale.

Pent.ru crearea unui mediu concurenț.ial, două direcț.ii de acțiune vor avea o relevanță deosebită:

transformarea regiilor autonome în societăți comerciale apte de a fi privatizate. Privatizarea, începută în 1998 cu telefonia, va continua în 1999 și 2000 cu energia electrică, gazele naturale și căile ferate. Conformitatea alinierii acestui proces la legislația U.E. este asigurată de prevederea legală conform căreia restructurarea regiilor de stat trebuie avizată de Consiliul Concurenței (autoritate independentă);

accelerarea privatizării, care va conduce la creșterea contribuției sectorului privat la formarea P.I.B. de la 64,4% în 1998 la 80,5% în 2000.

În domeniul bancar, obiectivele strategice ale guvernului pe termen mediu vor fi întărirea sectorului bancar în conformitate cu Directivele U.E. și creșterea eficienței acestuia. În vederea atingerii acestor obiective se vor impune următoarele 6 direcții de acțiune:

îmbunătățirea legislației bancare

întărirea supravegherii bancare

accelerarea privatizării bancare

sprijinirea restructurării interne a băncilor

consolidarea sectorului bancar;

creșterea eficienței sistemului interbancar de plăți.

Legislația existentă în domeniul asigurărilor și a pieței de capital va trebui armonizată, de asemenea cu cea din țările U.E., în paralel cu promovarea unei mai bune cooperări cu instituțiile similare din statele membre ale U.E. Armonizarea legislației din domeniul, muncii va, avea în vedere adoptării unor noi acte normative ce privesc salariile și flexibilitatea pieței muncii, aplicarea prevederilor din Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană în vederea condițiilor necesare dobândirii acquis-ului comunitar.

Politica guvernului în sectorul agricol va trebui să vizeze promovarea acțiunilor și instituțiilor care vor permite dezvoltarea unei agriculturi private performante, asemănătoare celei din U.E. În plus, este de așteptat ca sectorul să recâștige poziția sa de exportator net pentru unele produse. În vederea realizării acestor obiective pe termen mediu, politica va fi direcționată spre:

modernizarea sistemului de sprijinire a agriculturii, reforma prețurilor comerțului, a finanțării și a regimului subvențiilor;

perfecționarea legislativă și instituțională, inclusiv accelerarea implementării noii legislații în vederea asigurării liberei circulații a terenurilor;

accelerarea privatizării și lichidarea întreprinderilor neviabile, restructurarea activității de depozitare și comerciale a cerealelor, creșterea capacității de export.

În domeniul transporturilor, România se confrunta cu o nevoie acută de, investiții în scopul unei rapide și semnificative îmbunătățiri a infrastructurii, reabilitării și înlocuirii echipamentelor de transport, precum și în scopul dezvoltării unei culturi manageriale necesare pentru conducerea entităților rezultate în urma procesului de: 'restructurare' a societăților și regiilor autonome din transporturi.

Pentru atingerea nivelului cerut pentru dobândirea calității de membru al U.E. sunt necesare eforturi pe care statul român nu le poate susține singur, în etapa actuală.

În domeniul protecției mediului, prioritatea strategică pe termen mediu este crearea cadrului legislativ și instituțional necesar atingerii standardelor U.E., măsurile promovate trebuind să vizeze: perfecționarea legislației generale a mediului în scopul armonizării cu legislația U.E., asigurarea protecției și conservării mediului natural, protecția populației împotriva poluării industriale și a factorilor de risc, asigurarea unor condiții adecvate pentru transportul, importul și exportul de materiale chimice periculoase. Proiectele de dezvoltare vor fi realizate în conformitate cu criteriile de eligibilitate stabilite de forurile de la Bruxelles, ceea ce va presupune și specificarea contribuției externe.

O altă condiție pentru integrarea în U.E. și pentru accesul la fondurile structurale comunitare o reprezintă promovarea unei politici a dezvoltării regionale durabile, direcțiile de acțiune fiind axate pe îmbunătățirea cadrului legal, administrativ și bugetai în fiecare regiune, integrarea politicilor sectoriale în cadrul politicilor regionale, conducerea politicii sectoriale pe criterii regionale și implementarea unui sistem economic descentralizat. Deși România se află pe unul din ultimele locuri în plutonul țărilor est europene candidate la aderare, în special datorită structurii economice moștenite de la regimul comunist, dar și datorită derulării lente a reformelor în cei 10 ani de tranziție, acest fapt nu trebuie să ne descurajeze. Ceea ce trebuie făcut de guvernul României în continuare este aplicarea măsurilor de reformă enunțate anterior, demonstrând prin aceasta angajarea fermă și irevocabilă pe calea înfăptuirii unei economii de piață sănătoase; apte de a intra în rândul economiilor puternice din cadrul Uniunii Europene.

Bibliografie selectivă

1. Bal, Ana – "Economie în tranziție – Europa Centrală și de Est", Ed. Oscar Print, București, 1997

2. Bari, Ioan – "Economie Mondială", E.D.P., București, 1997

3. Brociner, Andrew – "L'Europe monetaire", Edition du Seuil, Paris, 1997

4. Dănilă, Nicolae – "EURO- Bipolarizarea monetară", Ed. Economică, București, 1999 .

5. Folsom, Ralph H – "European Union Law", West Publishing Co., St. Paul, USA, 1995

6. Harrop, Jeffrey – "Structural Funding and Employment in the European Union", Edward Elgar Publishing Co, UK, 1996

7. Jones, Robert A – "The Politics and Economic of the European Union", Edward Elgar Publishing Co, UK, 1996

8. Molle, Willem – "The Economics of European Integration", Ashgate Publishing Ltd, UK, 199 î

9. Riche, Pascal; Wiplosz, Charles – "L'Union Monetaire de 1'Europe", Editions du Seuil, Paris, 1993

10. **** – "Strategia economică a României pe termen mediu", București, 1998

11. **** – "Transition Report", B.E.R.D., 1995-1996

12. **** – Colecția revistei ,Capital", 1998-1999

13. **** – "L'Ecu, monnaie du succes europeen. Une strategie pour 1'ecu",

Ernst & Young, Paris, 1990