Integrarea Europeana Si Efectele Monedei Euro Asupra Utilizatorilor
CAPITOLUL I
NECESITATEA INTEGRĂRII MONETARE EUROPENE
I.1. Etapele ale înfăptuirii Uniunii Monetare Europene
Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizație de integrare multilaterală, având posibilitatea de acțiune atât în domeniul economic, social și politic, cât și în domeniul drepturilor omului și al relațiilor externe ale celor 15 state membre
Jean Monnet, secretar adjunct al Societății Națiunilor, consideră după cel de-al doilea război mondial că pacea Europei trebuie susținută de o uniune economică. La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, propunea unirea celor două ramuri strategice – cărbunelui și oțelului – ale Franței și Germaniei. Pe baza acestei propuneri în aprilie 1951 a luat ființă Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului ( C.E.C.O) prin semnarea Tratatului de la Paris de către șase state: R.F.G., Franța, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.
Tratatul a intrat în vigoare în luna august 1952. Aceste șase țări își propuneau să-și unească eforturile în vederea scoaterii din criză a industriei carbonifere și a celei siderurgice prin crearea unei „piețe comune" a ramurilor respective. Cele șase țări membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului au trecut în 1957 la etapa a doua a integrării lor economice semnând tratatele de la Roma cu privire la Comunitatea Economică Europeană (C.E.E. sau Piața comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).
Potrivit tratatului de la Roma (1957) și a dispozițiilor adoptate ulterior de către instituțiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale și apoi a unei uniuni economice și monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulații a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulație a capitalurilor, serviciilor, forței de muncă și adoptarea monedei unice în teritoriul comunității. Într-o etapă viitoare se prevedea și realizarea uniunii politice a țărilor membre.
În concepția Tratatului de la Roma, uniunea economică și monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale și sociale ale țărilor membre și o convertibilitate reciprocă totală și ireversibilă a monedelor țărilor membre și apoi punerea în circulație a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică și monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că Uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susțină edificarea pieței unice și a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.
Comunitatea Economică Europeană a intrat în vigoare cu 1 ianuarie 1958 devenind cea mai reprezentativă grupare pentru integrarea economică. Din 1972 au aderat la C.E.E.: Marea Britanie, Danemarca si Irlanda prin semnarea Tratatului de la Bruxelles.
În 1973 a fost semnat la Paris un tratat de fuziune a celor trei comunități (C.E.C.O., EURATOM si C.E.E.) adoptându-se și denumirea oficială de Comunitatile Europene (C.E.). Aceasta a constituit a treia etapă de integrare economică.
În cadrul celei de a patra etape de integrare și alte țări au aderat la Piața Comuna: Grecia (la 1 ianuarie 1981), Spania si Portugalia (la 1 ianuarie 1986). După aderarea Angliei, Danemarcei si Portugaliei la C.E.E., celelalte 7 țări membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.): Norvegia, Suedia, Elveția, Austria, Finlanda, Liechtenstein și Islanda au negociat cu C.E.E. crearea unei zone de liber schimb.
Revizuirea generală a tratatelor comunitare s-a realizat prin Actul Unic European , ce a intrat in vigoare la 1 iunie 1987.
Cu 1 noiembrie 1993 prin semnarea Tratatului de Maastricht denumirea de C.E.E. se va schimba în Uniunea Europeană.
Din 1 ianuarie 1995 alte trei Țări din A.E.L.S.: Austria, Finlanda și Suedia au aderat la Uniunea Europeană, numărul membrilor acesteia ajungând la 15.
Uniunea economică și monetară s-a constituit mai târziu după lungi negocieri legate de unificarea reglementărilor fiscale și schimbarea unui mare număr de legi
Tratatul de la Roma, semnat în 1957, nu conținea referiri foarte precise cu privire la integrarea monetară. La vremea respectivă era în vigoare acordul de la Bretton-Woods și sistemul cursurilor fixe, iar țarile europene nu aveau încă monedele convertibile. Pentru derularea plaților externe statele din C.E.E. au trebuit să participe la Uniunea Europeană de Plăți, care a funcționat până în 1958 sub forma unei ințelegeri de cliring multilateral.
Uniunea Europeană de Plăți a fost urmată din anul 1958 de Acordul Monetar European care prevedea o înțelegere de restrângere a oscilațiilor cursurilor monedelor pâna la ± 0,75% în jurul parității metalice.
I.1.1. Sistemul Monetar European
La sfârșitul decadei anilor 60, “cei șase” erau pregătiți pentru relansarea procesului de integrare europană. Se discută tot mai mult, la nivelul organismelor comunitare, despre o nouă strategie care să urmărească aprofundarea procesului de integrare printr-un sistem monetar european. Drept rezultat, la 13 martie 1979 a intrat în vigoare oficial “Sistemul Monetar European”, considerat drept un prim pas spre formarea Uniunii Monetare Europene.
Ideia de a crea o Uniune Monetară Europeană o regăsim înaintea constituirii Comunității Economice Europene, fiind un obiectiv principal al Uniunii Europene de Plăți (1948), al Acordului Monetar European (1956) și al altor numeroase proiecte. Însă stabilitatea monetară de-a lungul anilor 1958-1966 aproape că a făcut să se uite subiectul Uniunii Monetare Europene. Dar după criza ce a urmat devalorizării lirei sterline în 1967, a început să se gândească tot mai mult la un sistem care să readucă stabilitatea monedelor Comunității. Aceasta a fost originea faimosului “șarpe monetar european” care, prin intermediul intervențiilor concertate pe piața monetară din partea băncilor centrale ale țărilor membre, urmărea să mențină o relație de paritate flexibilă.
I.1.1.1. Raportul Werner
În ceea ce privește integrarea monetară vest-europeană, trebuie amintit anul 1968, când primul ministru luxemburghez de atunci Werner, a propus un plan de acțiune care viza trecerea la cursuri de schimb fixe între țările CEE, o unitate de cont europeană și crearea unui Fond Monetar European. Reluând unele dintre aceste preucupări, la întălnirea la nivel înalt din decembrie 1969 ținută la Haga s-a lansat ideia unei uniuni monetare și economice europene. Propunerea avea în vedere două etape:
primă etapă tranzitorie, de 10 ani, care să urmărească armonizarea politicilor economice pe termen scurt și definirea comună a obiectivelor pe termen mediu;
a doua etapă, în care să se creeze un fond de rezervă european la care țările membre vor transfera rezervele lor monetare.
Deși propunerea a primit din partea țărilor membre acordul general asupra acestor obiective, au existat diferențe de opinie în cea ce privește etapa tranzitorie. Se poate vorbi de două școli de gândire economică cu privire la această teză, cu largi implicații în istoria integrării monetare europene:
așa numitele țări “eonomiste”(Germania și Olanda) considerau că armonizarea politicilor naționale reprezintă o preferință pentru o mai bună coordonare monetară, astfel, statele membre cu importante active în balanța de plăți s-ar fi văzut forțate să finanțeze în mod automat țările cu deficite, fără ca ultimile să fie capabile să-și disciplineze politicile lor economice și monetare;
grupul de țări “monetariste”(Belgia, Franța, Luxemburg) susțineau că programul de integrare monetară trebuia să impună suficientă presiune asupra guvernelor pentru a coordona politicile lor economice.
Un grup de specialiști condus de Werner a pregătit un raport prin care s-a realizat un compromis între aceste două poziții, ce a stat la baza viitoarei integrări monetare. Raportul Werner, prezentat în decembrie 1970 Consiliului Minesterial și Comisiei Executive, milita pentru instaurarea principiului unui progres paralel spre convergența politicilor economice și integrare monetară, venind cu o serie de propuneri concrete privind:
armonizarea politicilor fiscale și financiare;
restrângerea limitelor de fluctuație între monedele țărilor membre până se va ajunge la rate de schimb complet fixe, cu libertatea de mișcare a capitalului;
crearea unui Fond European de Cooperare Monetară care să gestioneze resursele de sprijin monetar pe termen scurt și mediu, eventual și rezervele valutare externe ale Comunităților Europene, constituite în fond comun.
În plus, față de obiectivul ultim al uniunii monetare, moneda unică, el propunea în mod explicit reîntărirea progresivă a coordonării politicilor economice ale țărilor membre și crearea unui organism comunitar însărcinat cu supervizarea acestora.
Caracterul prematur al Planului Wener a fost demonstrat prin eșecul său și prin dificultățile reale care au însoțit construcția monetară europeană în decursul deceniilor ulterioare. Însă nu trebuie pierdut din vedere nici contextul în care acest prim proiect de unificare monetară a fost conceput. În 1969, economia mondială era sub regimul ratelor de schimb instaurat cu 25 de ani înainte, în 1944, la Bretton Woods. Toate monedele europene fluctuau față de dolar în banda +/- 1%. Mobilitatea capitalului între țările membre ale UE era încă limitată. În plus, la aceasta s-au adăugat crizele monetare ale perioadei 1971-1973, care anunțau sfârșitul sistemului de la Bretton Woods, ce au dat o nouă lovitură Planului Werner.
I.1.1.2. Șarpele Monetar European
Un pivot de baza al sistemului de la Bretton Woods era paritatea declarată la FMI pentru monede în raport cu dolarul și marjele înguste de variație care trebuiau susținute de autoritățile monetare nationale. La începutul anilor, '70, sistemul european, presupunea ca ratele de schimb bilaterale sau ratele cross între două monede europene se pot modifica într-o marjă maximă de variație de două ori mai mare față de marja declarată față de dolar. Acordul Smithsonian, din decembrie 1971, care a majorat marja de variație admisă în cadrul Sistemului Monetar International de la +/-1% la +/-2,25%, a grabit crearea unui mecanism specific al țărilor europene. La aceste noi benzi de variatie, fiecare monedă europeană ar fi putut varia cu aproape 9% față de celelalte, acesta fiind un nivel de flexibilitate al cursului de schimb perceput ca incompatibil cu funcționarea pieței comune și îndeosebi cu cea PAC: cele șase țări membre CEE, prin Acordul de la Basle, au convenit imediat să plafoneze banda de variatie la +/-4,5% într-o banda de +/-2,25% față de un curs pivot al monedelor europene față de dolar. În momentul în care una din monedele europene participante la acest aranjament tindea să depaseasca limita de +/-2,25% față de cursul pivot, autoritatile monetare ale țării de emisiune a monedei erau nevoite să intervină pentru a-și "readuce" moneda în tunel; în cazul în care intervenția era imposibil de realizat, sau din alte considerente, țara respectivă putea solicita "realinierea cursului pivot la condițiile pieței" și se stabilea un nou curs pivot al monedei în cadrul sistemului. Prin această decizie s-a lansat un nou aranjament monetar european cunoscut sub numele de "șarpele în tunel", creându-se o zonă de stabilitate monetară europeană într-un climat monetar internațional tot mai volatil.
4,5% 2,25% dolar
2,25%
fluctuația monedelor europene.
Reprezentănd prima experiență de cooperare monetară între țările comunitare, “șarpele monetar european” urmărea ca, prin intermediul intervențiilor concrete pe piața valutară din partea băncilor centrale ale celor “nouă”, să se mențină o anumiete privind:
armonizarea politicilor fiscale și financiare;
restrângerea limitelor de fluctuație între monedele țărilor membre până se va ajunge la rate de schimb complet fixe, cu libertatea de mișcare a capitalului;
crearea unui Fond European de Cooperare Monetară care să gestioneze resursele de sprijin monetar pe termen scurt și mediu, eventual și rezervele valutare externe ale Comunităților Europene, constituite în fond comun.
În plus, față de obiectivul ultim al uniunii monetare, moneda unică, el propunea în mod explicit reîntărirea progresivă a coordonării politicilor economice ale țărilor membre și crearea unui organism comunitar însărcinat cu supervizarea acestora.
Caracterul prematur al Planului Wener a fost demonstrat prin eșecul său și prin dificultățile reale care au însoțit construcția monetară europeană în decursul deceniilor ulterioare. Însă nu trebuie pierdut din vedere nici contextul în care acest prim proiect de unificare monetară a fost conceput. În 1969, economia mondială era sub regimul ratelor de schimb instaurat cu 25 de ani înainte, în 1944, la Bretton Woods. Toate monedele europene fluctuau față de dolar în banda +/- 1%. Mobilitatea capitalului între țările membre ale UE era încă limitată. În plus, la aceasta s-au adăugat crizele monetare ale perioadei 1971-1973, care anunțau sfârșitul sistemului de la Bretton Woods, ce au dat o nouă lovitură Planului Werner.
I.1.1.2. Șarpele Monetar European
Un pivot de baza al sistemului de la Bretton Woods era paritatea declarată la FMI pentru monede în raport cu dolarul și marjele înguste de variație care trebuiau susținute de autoritățile monetare nationale. La începutul anilor, '70, sistemul european, presupunea ca ratele de schimb bilaterale sau ratele cross între două monede europene se pot modifica într-o marjă maximă de variație de două ori mai mare față de marja declarată față de dolar. Acordul Smithsonian, din decembrie 1971, care a majorat marja de variație admisă în cadrul Sistemului Monetar International de la +/-1% la +/-2,25%, a grabit crearea unui mecanism specific al țărilor europene. La aceste noi benzi de variatie, fiecare monedă europeană ar fi putut varia cu aproape 9% față de celelalte, acesta fiind un nivel de flexibilitate al cursului de schimb perceput ca incompatibil cu funcționarea pieței comune și îndeosebi cu cea PAC: cele șase țări membre CEE, prin Acordul de la Basle, au convenit imediat să plafoneze banda de variatie la +/-4,5% într-o banda de +/-2,25% față de un curs pivot al monedelor europene față de dolar. În momentul în care una din monedele europene participante la acest aranjament tindea să depaseasca limita de +/-2,25% față de cursul pivot, autoritatile monetare ale țării de emisiune a monedei erau nevoite să intervină pentru a-și "readuce" moneda în tunel; în cazul în care intervenția era imposibil de realizat, sau din alte considerente, țara respectivă putea solicita "realinierea cursului pivot la condițiile pieței" și se stabilea un nou curs pivot al monedei în cadrul sistemului. Prin această decizie s-a lansat un nou aranjament monetar european cunoscut sub numele de "șarpele în tunel", creându-se o zonă de stabilitate monetară europeană într-un climat monetar internațional tot mai volatil.
4,5% 2,25% dolar
2,25%
fluctuația monedelor europene.
Reprezentănd prima experiență de cooperare monetară între țările comunitare, “șarpele monetar european” urmărea ca, prin intermediul intervențiilor concrete pe piața valutară din partea băncilor centrale ale celor “nouă”, să se mențină o anumită relație de paritate flexibilă.
Șarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deținătorilor de dolari care au încercat să se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur pe piața liberă de la Londra. În aceste condiții, țările europene au eliminat obligația menținerii unei limite de fluctuație față de dolarul american, dar mențin același nivel de fluctuație între monedele europene (+/- 4,5%).
În decursul perioadei în care a funcționat, mecanismul „șarpelui” monetar a cunoscut perioade dificile. În iunie 1972, de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie n-a putut să mențină cursul monedei sale, datorită riscului de epuizare a rezervelor de schimb. Coroana daneză părăsește „șarpele monetar”, dar este reintegrată la finalul anului 1972.
În februarie 1973, Italia a abandonat acest sistem. Drept urmare, în martie 1973 s-a constituit “șarpele în afara tunelului” sau “șarpele în lac” prin care Germania, Franța, Danemarca și țările Benelux s-au hotărât să asigure o flotare comună a monedelor lor, menținând între ele limitele stabilite.
Șarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas fidele sistemului. Marca germană a fost reevaluată de 4 ori: guldenul olandez a făcut obiectul a două reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată. În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, țările europene încearcă o altă modalitate de asigurare a stabilității monetare, cu ajutorul unui nou sistem.
I.1.1.3. Sistemul Monetar European
Dificultățile „șarpelui monetar” au condus autoritățile monetare europene spre căutarea unei zone de stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, și cel de la Bremen din 6 – 7 iulie, același an, au trasat liniile unui nou Sistem Monetar European la care să participe toate monedele comunitare. Acestea au fost adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franța, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg și apoi Anglia.
Sistemul Monetar European a reprezentat marea surpriză în evoluția Sisemului Monetar Internațional. Contrar tuturor pronosticurilor și începuturilor sale îndoielnice, el s-a constituit într-un factor de stabilitate monetară în Europa. Prin aceasta, el a reprezentat o etapă spre Uniunea Economică și Monetară Europeană.
Obiectivul prioritar al Sistemului Monetar European a constat în “stabilirea diferitelor cursuri de schimb dintre monedele participante, cu scopul de a garanta o corectă funcționare a Pieței Comune, asigurănd o zonă geografică de stabilitate monetară printr-o convergență a politicilor statelor membre ”…
Funcționarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU și pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, față de ECU, precum și pe un mecanism de intervenții pe piața valutară. Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency Unit și era definit ca un coș sau o grupare de monede, reprezentând unitatea de cont a tuturor efectelor Sistemului Monetar European. La acest coș participă toate monedele din CEE, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul de stabilizare a schimburilor. Aceste monede participau cu ponderi diferite în funcție de puterea economiilor respectivelor țări.
Structura ECU în septembrie 1989
Criteriille alese pentru a determina participarea fiecărei monede la valoarea ECU au fost următoarele:
Media Produsului Intern Brut al fiecărei țări, pe durata unei perioade de cinci ani;
Participarea fiecărei țări la comerțul internațional pe durata unei perioade de cinci ani;
Cota relativă a fiecărei Bănci Centrale din țările membre ale Comunității la mecanismul de sprijin monetar pe termen scurt, prevăzut prin Fondul European de Cooperare Monetară.
Ponderea fiecărei monede era revizuită la fiecare cinci ani, ultima reformă având loc în 1994.
ECU era o monedă de cont pentru alte valute, dar se putea exprima în fiecare dintre monedele ce-o compuneau prin intermediul cursului de schimb definit oficial. Prin încrucișarea acestor valoari se obțineau cursurile de schimb centrale bilaterale dintre monedele integrate în Sistemul Monetar European.
Valoarea ECU exprimată într-una dintre monedele participante la sistem era egală cu suma produselor dintre participarea fiecărei monede la valoarea ECU și cursul de schimb central bilateral exprimat în raport cu respectiva valută.
În afara cotării oficiale a ECU în fiecare dintre monedele participante se determină după aceeași metodologie, și cursul de piață al acestora în respective unitate de cont, însă luând în calcul cursurile de schimb de piață.
Calculul cotării a ECU în pesete după valorile
de piață (după fixingul de la Madrid, 21.11.1989)
La fel se determină cotarea ECU într-o monedă necomunitară. În cazul cotării ECU în dolari SUA se luau în calcul cursurile de schimb la acea dată dintre dolar și monedele participante la Sistemul Monetar European.
Cotărea ECU în dolari(la 26.09.1990)
Cotarea oficială a ECU în fiecare monedă participantă la sistem era fixă, însă valoarea de piată a acestuia putea varia. Prin aceasta apărea o diferență între cotarea oficială a ECU și valoarea sa de piață în fiecare dintre monedele ce-l compuneau. Comisia Executivă publica în fiecare zi lucrătoare, la ora 14.30, contravaloarea ECU în diferite monede determinată pe baza evoluției pieței valutare. Diferența ce apărea zilnic între cotarea oficială a ECU în monedele ce-l compuneau și cea de piață se numea indicator de divergență. Acesta reflecta cu cât se deprecia sau se aprecia o monedă față de celelate monede ce compuneau ECU.
Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont, de către instituțiile comunitare în următoarele scopuri:
pentru stabilirea bugetului;
pentru exprimarea tarifelor vamale;
pentru stabilirea prelevărilor și a altor vărsăminte intracomunitare.
În operațiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private sau publice. În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcții, astfel:
monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
bază de calcul a parităților celorlalte monede;
bază de referință în mecanismul de intervenție și de credit;
instrument de reglare a soldurilor creditoare și debitoare, între autoritățile monetare.
Funcționarea SME a fost afectată de speculațiile care s-au manifestat în anii 1992 și 1993. Crizele pe care le-a cunoscut SME, au apărut cu atât mai spectaculoase, cu cât ele au urmat unei perioade lungi de funcționare relativ armonioasă a acestuia. După 1987, SME nu a simțit nevoia unei veritabile alinieri. Modificarea cursului pivot al lirei în 1990 nu a avut alt obiectiv decât de a permite monedei italiene trecerea de la bandă largă de fluctuație (+/-6%) la cea considerată normală(+/-2,25). Paralel, lira sterlină, peseta și escudo s-au reunit în mecanismul de schimb, astfel încât în 1992 numai drahma grecească se află în situația de flotare. SME părea că avea puterea de a se acomoda mobilității crescânde a capitalurilor în Europa, în ciuda absenței unei veritabile coordonări a politicilor monetare. Acesta era contextul în care au survenit, în iunie 1992, primele tensiuni în SME.
Rezultatul negativ al referendumului organizat de Danemarca în iunie 1992 în vederea ratificării Tratatului de la Maastricht, este considerat punctual de plecare a crizelor SME. “Nu”-ul danez a fost interpretat de către piețe drept primul semnal ce arăta că UEM nu reprezenta decât o eventualitate și nu o necesitate. Până atunci, totul concura la a percepe Uniunea Monetară drept un câștig. Grila parităților chiar traversase fără obstacole reunificarea germană, ce ar fi necesitat o reevaluare a mărcii. Cu toate acestea, în iulie 1992, când Bundesbank a ridicat ratele dobânzii pentru a răspunde la persistența tensiunilor inflaționiste din Germania, s-a sesizat că între economiile țărilor membre ale UE convergența nu era atât de pronunțată. În același timp, țări precum Franța, Marea Britanie și Italia s-au confruntat cu o rată scăzută de creștere și cu un nivel ridicat al șomajului. Lira italiană și lira sterlină britanică au fost primele monede confruntate cu speculații în cadrul SME. Ele au fost susținute o perioadă prin băncile centrale ale țărilor membre, care au intervenit pe piața de schimb. Însă, în urma accentuării valorilor speculative, autoritățile monetare și politice ale țărilor membre au renunțat la această politică. Italia a fost prima țară care a acceptat o devalorizare a monedei sale cu 7% la 13 septembrie 1992. Bundesbank a trecut la scăderea ratelor sale directoare ale dobănzii.
Sub presiunea speculațiilor, lira italiană și lira engleză renunță, în 16 septembrie la participarea la SME, în timp ce peseta spaniolă s-a devalorizat. S-a impus o creștere a intervenției bancilor centrale, o slăbire a controlului ratelor de schimb în Irlanda, Portugalia și Spania, apoi a doua devalorizare a pesetei și a escudului, pentru ca SME să supravețuiască în 1992.
La 30 ianuarie 1993, are loc devalorizarea pentru a doua oară, a pesetei și escudului. În iulie 1993, pentru a salva aparențele, liderii țărilor SME acceptă o lărgire a marjelor de fluctuație de la +/-2,25% la +/-15%. Deși acestă ultimă masură a eludat speculațiile, Europa monetară a cunoscut un regres. Grilele de parități în vigoare în iulie 1993 și mecanismul SME au fost păstrate, însă lărgirea noilor bande de fluctuație a făcut ca regimul de schimb din cadrul UE să fie mai aproape de flotarea controlată decât de un veritabil regim de schimb fixe.
Aceste crize ale SME au demonstrat pertinența triunghiului de incompatibilitate, faptul că într-un mediu caracterizat printr-o puternică mobilitate a capitalurilor era imposibil de a face viabil un regim cu rate de schimb fixe, în absența unei veritabile coordonări a politicilor monetare. Această constatare nu a fost fără consecințe asupra evoluției spre UEM. Unul dintre efectele crizelor speculative ale anilor 1992-1993 a fost de ordin psihologic. UEM și-a dovedit, într-o anumită măsură, credibilitatea, deși anumiți observatori nu au putut decât să vadă în aceasta sfârșitul procesului de integrare monetară în Europa. Crizele SME nu au afectat în mod direct avansul instituțional al UEM. Realinierea cursului de schimb realizată, impusă de evoluțiile economiilor țărilor în cauză, a reprezentat un serviciu pentru proiectul de uniune monetară, întrucât a permis accentuarea procesului de integrare, pe baza unei noi parități centrale mai bine adaptate situațiilor economice concrete.
I.1.1.4. Fondul European de Cooperare Monetară(FECOM)
Sistemul Monetar European obligă țările membre să intervină pe piață pentru a menține cursul de schimb al monedelor în cadrul unor limite de variație stabilite. Ce se întâmplă dacă, la un moment dat, o țară nu avea suficiente devize pentru a îndeplini această obligație?
Pentru a rezolva această problemă s-a creat un fond comun denumit Fondul European de Cooperare Monetară. Țările ale căror monede erau cuprinse în ECU au depus la FECOM 20% din rezervele lor în aur și 20% din rezervele lor în dolari. În schimbul acestor depuneri, FECOM a deschis la băncile centrale membre unele linii de credit pentru contravaloarea exprimată în ECU. Cantitatea de ECU creată de FECOM în schimbul celor 20% din rezervele de aur și devize depuse depinde de volumul rezervelor de aur și devize ale țărilor membre și de valorile lor de piață. În plus, existau alte mecanisme de credit și de sprijin financiar între țările participante, care puteau fi puse în acțiune în vederea reducerii tensiunilor monetare și anume:
Credite pe termen foarte scurt(restituibile până la 75 de zile) ce și le acordau băncile centrale între ele, în principu, fără limitarea volumului.
Credite pe termen scurt(restituibile, cu excepția reânnoirii, într-un termen de trei luni). Obiectivul lor era acela de a ajuta țările membre care întâmpinau dificultăți ale balanțelor de plăți.
Credite pe termen mediu erau acordate de către țările membre, cu obiectivul de a ajuta unul dintre parteneri în vederea rezolvării unor probleme grave ale balanței de plăți. Scadența lor oscila între doi și trei ani.
Mecanismul mobilizării de ECU constă, în principal, în posibilitatea Băncii Centrale ce participă la aceasta de a mobiliza dolari sau devize comunitare în schimbul conturilor de rezervă în ECU la FECOM, până la un anumit nivel stabilit, în funcție de suma din respectiva monedă comunitară care i-a fost alocată. Termen de scadență trei luni.
Intervenția băncilor centrale în cadrul SME se declanșa în momentul în care o monedă atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiția oficială. Acest nivel de intervenție a fost desemnat cu termenul de prag de divergență, sau semnal de alarmă. Funcționarea sistemului a fost afectată de speculațiile care s-au manifestat în anii 1992 și 1993. În septembrie 1992 lira italiană și lira sterlină părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul și peseta.
Fondul European de Cooperare Monetară gestionat prin Banca Internaționlă de Plăți de la Basilea(BIPB) a fost entitatea responsabilă de crearea ECU public, care avea în principal, funcția de a servi drept unitate de cont în mecanismele Sistemului Monetar European. Acestă funcție a ECU, de simplă unitate de cont, a fost treptat lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare, precum și a politicii agrare comune. În paralel, ECU s-a utilizat cu o intensitate tot mai mare în operațiuni financiare private, operațiuni interbancare, în exprimarea unor certificate de depozit, obligațiuni, polițe de asigurări, cecuri de călătorie, carnete de credite, dând naștere astfel ECU-ului privat. Anumite întreprinderi multinaționale l-a utilizat în contabilizarea creanțelor și datoriilor reciproce ale unităților sale amplasate în diferite țări europene. Mai mult, ele au găsit să emită împrumuturi internaționale exprimate în ECU. Mai multe bănci din țările UE au acordat clienților lor credite în ECU. Însă utilizarea ECU-ului privat se confrunta cu unele dificultăți, deoarece nu exista un organism comunitar care să îndeplinească pentru ECU funcția de bancă centrală. ECU era utilizat decât în relațiile dintre țările membrele ale UE, în interiorul fiecărei țări fiind obligatorie utilizarea monedei naționale.
Avantajele folosirii ECU în activitățile economice al întreprinderilor erau numeroase dintre care amintim:
evitarea, în bună măsură, fluctuațiile cursurilor de schimb;
reducerea costurile, prin minimizarea riscurilor de schimb valutar; se facilitau operațiile de negociere pe piețele internaționale;
se elimină o parte din comisioanele bancare pentru schimbul de monede(ECU – monedă unică);
se simplifică politica prețurilor de transfer între filialele unei societăți etc.
Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu mecanismul „șarpelui valutar”, prin posibilitatea de realiniere a cursului și prin intervenția fondului FECOM, în susținerea cursurilor.
I.1.2. Raportul DELORS
Actul Unic European, deși nu face clar referință la Uniunea Monetară, repune problema pe ordinea de zi prin efectele sale asupra relansării Pieței Comune. S-a făcut o încercare, în special din partea Comisiei, de a prezenta UEM ca pe o continuare logică a programului de piață internă, iar cursurile de schimb ca pe un alt obstacol necesar a fi eliminat. La sfărșitul anilor ’80 SME era încă foarte stabilă, iar euforia europeană atingea apogeul; de aici graba unei hotărâri politice pentru noul stadiu de integrare atât timp cât condițiile rămâneau favorabile.
Uniunea monetară ar fi confirmarea finală și irevocabilă a realității unei piețe europene și economii europene unice. O monedă comună era văzută ca o modalitatea de a strânge laolaltă economiile naționale și, de asemenea, un mod de a accelera mersul către o unitate politică. Apoi a venit sfârșitul vechii împărțiri politice de pe continentul european, aducând și prăbușirea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est și dezintegrarea Uniunii Sovietice. A adus, de asemenea, unificarea Germaniei, care a acționat ca forță motrice puternică în direcția UEM. Schimbarea scenei politice europene cerea o comunitate mai puternică și, de asemenea, o comunitate care să ofere un cadru stabil și sigur pentru o Germanie mai largă.
Decizia de a liberaliza circulația capitalului a dat un impuls.
Astfel, un grup numit de Comisie și prezidat de Thomaso Padoa-Schioppa, responsabil al Băncii Italiei, remite în 1987 un raport care reia o teză a economistului R. Nundell: „triunghiul incompatibilităților” (se mai folosește și termenul „impossible quartet”). Acesta include liberul schimb, libera circulație a capitalului, cursurile de schimb fixe și autonomie monetară. Concluzia lui Thomaso Padoa-Schioppa a fost simplă și directă: din moment ce țările UE se hotărâse deja pentru primele trei obiective, prin piața internă, SME și decizia de a liberaliza circulația capitalului, autonomia monetară ar trebui să dispară, trecând treptat de la o coordonare efectivă a politicilor naționale la centralizarea politicii monetare la nivelul UE. Acesra este și principalul argument pe care s-a bazat mai târziu strategia comisiei.
În iunie 1988 Consiliul European de la Hanovra a creat “Comitetul pentru Studiul Uniunii Economice și Monetare”, sub patronajul președintelui Comisiei, d_nul Delors. Această decizie a fost luată la doar câteva luni după adoptarea directivei asupra liberalizării capitalului, ele fiind legate direct. Comitetul îi includea pe toți guvernanții sau președinții băncilor centrale ale CE, un membru adițional din partea Comisiei, plus un număr mic de experți independenți. Raportul său unanim a fost propus în Aprilie 1989 – Raportul Delors.
Raportul Delors se compune din trei capitole:
Dezvoltarea până în prezent a integrării economice și monetare;
Obiectivul final al Uniunii Economice și Monetare;
Etapele spre Uniunea Economică și Monetară;
În primul capitol sunt prezentate succesele în evoluția și funcționarea Sistemului Monetar European și a unității sale monetare – ECU, dintre care menționăm: convergența spre reducerea ratelor inflației în țările aderente; mai marea stabilitate a cursurilor de schimb, care, fără a distorsiona echilibrele economice fundamentale, a favorizat extinderea comerțului internațional.
Al doilea capitol al Raportului Delors reia definirea Uniunii Monetare, adoptată prin Raportul Werner cu aproape 20 ani în urmă:
convertibilitatea totală și ireversibilă a monedelor;
liberalizarea completă a pieței de capitaluri și de servicii financiare;
cursuri de schimb irevesibil fixe.
Pe baza acestei concepții privind Uniunea Monetară, Comitetul Delors a prezentat consecințele politicii economice pe care aceasta le-ar implica, în așa fel încât guvernele să fie pe deplin conștiente de restricțiile pe care trebuie să le accepte prin reafirmarea obiectivului integrării monetare. Acestea sunt:
convergența pe termen mediu a ratelor inflației din țările integrate în Sistemul Monetar European, în lipsa căreia nu ar fi posibilă fixarea unor cursuri de schimb fixe;
convergeța pe termen mediu a ratelor dobânzilor, ca rezultat al libertății de mișcare a capitalurilor și dispariția riscului valutar;
politici monetare ajustate la ritmul de creștere real al venitului în fiecare dintre țările membre;
trecerea la o politică monetară comună pentru toată Comunitatea;
eliminarea deficitelor monetare, cu condiția ca impactul monetar rezultat din finațarea acestora să fie compatibil cu obiectivele comune ale politicii monetare.
În etapa finală, Uniunea Economică și Monetară putea beneficia, în principiu, de diversitatea de monede ale căror cursuri de schimb să rămână fixe, însă raportul recomandă tranziția rapidă spre o monedă comună, ce reprezenta o cale unică de a asigura ireversibilitate acestui proces și, în plus, de a evita costurile de transformare a unei monede în altele. Comitetul s-a pronunțat pentru realizarea unei viitoare monede europene prin dezvoltarea ECU.
În ceea ce privește Uniunea Economică, Raportul Delores a considerat necesară fixarea caracteristicilor acesteia:
Piață Unică – în sensul că persoanele, bunurile și serviciile se pot deplasa în spațiul comunitar fară nici o restricție;
măsuri de protejare a concurenței, pentru a putea apăra produsele comunitare pe piața internă și a spori competivitatea acestora pe piața externă;
politici comunitare care să impulsioneze dezvoltarea regională și schimbările structurale impuse de realizarea Uniunii Economice și Monetare Europene;
realizarea unei anumite coordonări a politicilor macroeconomice ale țărilor membre, în special a regulilor și principiilor politicii bugetare.
Acceptarea cursurilor de schimb fixe obligă la o politică comună în toată Uniunea Europeană și aceasta implică o instituție care să mânuiască rezervele comunitare de devize în raporturile cu țările terțe. În acest sens, Raportul Delores a propus ca această instituție să fie formată dintr-un consiliu al Sistemului European al Băncilor Centrale(SEBC), care să fixeze orientările politicii monetare a Uniunii Europene. În acest sens, funcția pe care Raportul Delors o propunea SEBC era aceea a dezvoltării unei politici monetare comune în vederea realizării obiectivului principal, și anume menținerea stabilității prețurilor.
În capitolul al treilea al Raportului Delors sunt desemnate trei etape necesare ale procesului de realizare a Uniunii Economice și Monetare, deși nu a fost a fost precizat un calendar exact pentru trecerea de la etapă la alta.
Etapele spre Uniunea Economică și Monetară definite în Raportul Delors
În octombrie 1990, Consiliul European, întrunit la Roma, a ajuns la un acord asupra proiectului de orientare a Uniunii Economice și Monetare în etapa viitoare. În continuare, cu ocazia Consiliului European, întrunit în iunie 1991 la Luxemburg, a fost prezentat și aprobat proiectul Raportului Comitetului Delors. Cu acest prilej, dezbaterile și negocierile s-au concentrat, în principal, pe două documente: proiectul de tratat și proiectul de statut al Sistemului European al Băncilor Centrale. Rezultatul negocierilor s-a materializat în „Proiectul de Tratat asupra Uniunii” care, la 18 iunie 1991, a fost acceptat de toate statele membre. Prin aceasta s-a ajuns la un amplu consens în legătură cu cea mai mare parte a punctelor esențiale ale Uniunii Economice și Monetare. A existat, de asemenea, un acord majoritar asupra raportului publicat de Comisia Executivă în legatură cu avantajele și costurile Uniunii Economice și Monetare. Uniunea Economică este înțeleasă ca o piață unică, care să permită o creștere economică echilibrată, în timp ce Uniunea Monetară este definită prin existența unei monede comune puternice și stabile.
În legătură cu perioada de tranziție, Consiliul de la Roma a realizat un consens între cei care doreau o tranziție lungă(4-5 ani) și partizanii unei perioade scurte(1-3 ani) și a fost fixată data de 1 ianuarie 1994, după ratificarea la Maastricht, ca punct de trecere la a doua etapă.
Condițiile trecerii de la prima la a doua fază au făcut, de asemenea, obiectul unor ample dezbateri. Unele țări au propus o schimbare de etapă în mod automat, în timp ce altele au preferat îndeplinirea unor condiții obiective, care deja fuseseră stabilite la Roma, în particular cele cu privire la convergență. O altă categorie de divergență se referea la însăși concepția Uniunii Economice și Monetare. Unele state membre aspirau pentru o politică monetară unică și indivizibilă, pe când altele reclamau un anumit grad de descentralizare a competențelor. În fine, disputa a avut în vedere și modalitățile de reîntărire a rolului ECU pe parcursul fazei tranzitorii, pentru a deveni mai puternic și stabil și prin aceasta, să se poată transforma, în cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare, în monedă unică. În această privință, au existat trei prouneri diferite:
prima a fost britanică(Planul Major, 1990), prin care se opina pentru o strategie a unor monede paralele, pe de o parte ECU puternic definit ca o monedă abstractă, care niciodată nu s-ar devaloriza, iar pe de alta, monedele țărilor membre;
a doua a fost spaniolă(Planul Solchaga, 1991), prin care se propunea un ECU coș puternic, bazat pe definirea de atunci, la care să se ajungă prin reîntărirea sa, în așa fel încât niciodată să nu se poată devaloriza față de oricare altă monedă comunitară;
a treia propunere, care a fost reținută drept soluție de compromis, a fost aceea a Comisiei Executive și consta în păstrarea ECU în structura actuală.
Negocierele între delegațiile guvernelor respective s-au defașurat pe tot parcursul anului 1991. La reuniunea șefilor de stat și guvern de la Madrid, care a avut loc între 8-10 decembrie 1991, s-a ajuns la un consens în legătură cu aspectele esențiale ale monedei unice și instituțiilor sale și ale organizării politice și militare a Uniunii Europene.
I.1.3. Tratatul Uniunii Europene
La trei ani și jumătate după intrarea în vigoare, la 1 iulie 1987, a Actului unic european, procesul evolutiv al construcției comunitare a fost relansat, prin adoptarea de texte care, după ce au luat o formă juridică și au fuzionat cu dispozițiile privind Uniunea politică și la Uniunea economcă și monetară, s-au concretizat într-un tratat privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea europeană a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Schimbările anunțate de acest tratat vor reprezenta crearea unei Uniuni Europene cu o monedă unică, o politică economică externă și de securitate comună, cu un progresiv transfer de suveranitate din partea statelor membre, care vor renunța la dreptul lor de veto într-un mare număr de cazuri, urmând a se supune deciziilor luate prin majoritatea calificată și ratificate prin Parlamentul European.
Momentele mai importante în istoria Uniunii Economice și Monetare și care au culminat cu întâlnirea de la Maastricht sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Acordul de la Maastricht reprezintă un moment important în constituirea Uniunii Economice și Monetare, prin care s-a stabilit ca, cel tîrziu în 1999, Uniunea Europeană să dispună de o monedă unică.
Obiectivele Uniunii stipulate în Tratat sunt:
promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, prin stabilirea unei uniuni economice și monetare, cu o monedă unică;
punerea în practică a unei politici externe și de securitate comune, cu definirea în timp a unei politici de apărare comună. Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional unic, format din instituțiile comunitare și Consiliul European;
tratatul asupra Uniunii Europene abordează nu numai domeniile economic, monetar, politic, ci și cultura, învățământul și socialul. Conceptul de “dialog social”, care fusese introdus de Actul Unic European, a fost definit potrivit Reglementărilor în vigoare. Se consideră că prin “aceste texte s-a înregistrat un progres evident către o politică socială europeană, dar Europa se află încă departe de uniunea socială”.
Obiectivele Uniunii sunt prevăzute a fi atinse potrivit condițiilor și ritmurilor stipulate de Tratat, cu respectarea principiului subsidiarității, așa cum a fost el definit potrivit Tratatului instituind Comunitatea Europeana.
Acest acord prevede că trecerea la UEM se va face în trei faze.
Faza I (începută deja la 1 iulie 1990) durează până la 31 decembrie 1993 și constă în liberalizarea mișcărilor de capital, întărirea coeziunilor economice și sociale, dezvoltarea mijloacelor fondurilor structurale europene. Libera circulație a capitalurilor, realizată printr-o serie de directive și regulamente comunitare, semnifică, în concret că orice rezident comunitar, particular sau întreprindere, poate investi în bunuri fizice sau pe piețele financiare, colecta capitaluri pe aceste piețe, plasa propriile lichidități sau împrumuta de la orice „stabiliment de credit” din orice țară membră. O mișcare de capital în Europa poate fi definită ca un transfer de valori rezultând dintr-o tranzacție autonomă dintr-un stat în altul sau, în interiorul unui stat, un transfer la un non-rezident.
Faza a II-a (1ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998), perioada de tranziție spre UEM, cuprinde: întărirea convergenței economiilor europene prin respectarea criteriilor de convergență pentru participarea la a treia fază; crearea Institutului Monetar European, cu sediul la Frankfurt, prefigurând viitoarea Bancă Centrală Europeană; interzicerea finanțării monetare a deficitelor publice; asigurarea, de către fiecare țară, a independenței Băncii centrale față de puterea politică, inclusiv prin modificarea statutelor.
Faza a III-a, desăvârșirea Uniunii Monetare, însemna trecerea la moneda unică. În decembrie 1995, la Consiliul european de la Madrid, țările comunitare se pun de acord asupra scenariului de trecere la moneda unică și asupra numelui acesteia: EURO. Deși ECU era potrivit din punctul de vedere al Franței, Germania a cerut schimbarea din două motive: unul, serios, și anume că ECU era deja compromis în ochii piețelor financiare și a cetățenilor după crizele financiare din 1993, iar celălalt că ECU seamănă, în germană cu „ein kuh” („o vacă”).
După Consiliul de la Dublin (decembrie 1996) unde se adoptă proiectul rezoluției asupra „Pactului de stabilitate și creștere”, ce prevede grele sancțiuni pentru țările din zona EURO care vor cunoaște deficite excesive dincolo de limita de 3% din PIB (depozite nou remunerate până la 0,5% din PIB ca sancțiuni), la 5 aprilie 1997, la Noordwijk-Olanda se adoptă calendarul EURO. Dar pentru a vedea când se intră în EURO, trebuie să știm ce țări satisfac condițiile pentru a o face.
Ziua de 1 mai 1999 a fost marcată de intrarea în vigoare a tratatului de la Amsterdam, care modifică tratatul asupra Uniunii europene. Prin tratatul de la Amstedam, Uniunea europeană este, într-o anumită măsură, transformată. Noi sarcini îi sunt încredințate, rolul cetățeanului este subliniat, iar caracterul democratic al instituțiilor este întărit. Deși construcția comunitară s-a dezvoltat, în sens istoric, în jurul obiectivelor economice, accentul este pus, de acum înainte, pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interior, cât și restul lumii.
Geneza acestui tratat începe în iunie 1994 odată cu convocarea unui grup de reflecție. După o Conferință interguvernamentală, ce a durat mai mult de un an, tratatul de la Amsterdam avea să fie finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 și semnat la 2 octombrie.
Necesitatea adopdării acestui tratat rezidă din faptul că, deși el urmează altor două mari modificări privind competențele și instituțiile Uniunii, din 1986 – Actul unic european și 1992 – Tratatul de la Maastricht, trebuiau, încă, date răspunsuri numeroaselor probleme care au rămas deschise. Acestea priveau rolul și drepturile cetățenilor europeni, eficacitatea și caracterul democratic al instituțiilor europene, ca și responsabilitățile internaționale ale Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a tratatelor institutive, deși ele au fost modificate de tratatul de la Maastricht.
Tratatul vizează realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, integrarea acquis-ului Schengen.
UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ
I.1.4. Acquis-ul comunitar în domeniul Uniunii
Economice și Monetare
Temeiul juridic pentru funcționarea Uniunii Economice și Monetare este constituit de Tratatul instituind Comunitatea Europeana, Partea I, Titlul VI “Politica economică și monetară”, precum și de protocoalele la acest tratat privind procedura deficitului bugetar excesiv și privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (republicate, cu modificarile și completările aduse prin Tratatul de la Amsterdam, (J.O.C.E. nr. C 340, 10.11.1997, pp. 173-308). O serie de dispoziții ale acestora vor fi modificate și completate prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa (J.O.C.E. nr. C 80, 10.03.2001, pp. 3-87). Expresie a consensului economic dintre statele membre ale Uniunii Europene, euro a devenit factorul decisiv al integrarii europene.
Obiectivele introducerii monedei unice, precum și avantajele derivate, izvorăsc din dorința europeană de a constitui Uniunea Economică și Monetară. În acest sens: ,,Activitățile statelor membre și ale Comisiei Europene trebuie să includă (…) adoptarea unei politici economice bazate pe o cooperare strânsă a politicilor economice ale statele membre, pe piața internă și pe stabilirea unor obiective comune, care trebuie realizate în concordanță cu principiul unei economii de piață deschise și concurențiale. (…) aceste măsuri vor include fixarea ireversibilă a ratelor de schimb urmarind introducerea unei monede unice, ECU, și stabilirea și desfășurarea unor politici monetare și de schimb unice, al caror principal scop va fi sprijinirea stabilității prețurilor(…).’’
Unul din obiectivele Uniunii Europene, este promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea spațiului fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin crearea unei uniuni economice și monetare (UEM) incluzând, în viitor, o monedă unică. În privința cadrului instituțional de realizare a obiectivelor propuse, tratatul arată care sunt acestea, incluzând și acele instituții legate de realizarea și functionarea UEM: Sistemul European al Băncilor Centrale și Banca Centrală Europeană. Aceste doua instituții asigură coerența și continuitate acțiunilor întreprinse în vederea îndeplinirii obiectivelor sale, respectând și dezvoltând acquis-ul comunitar.
Principiile care stau la baza realizării Uniunii Economice și Monetare și care constituie o componentă principală a obiectivelor Uniunii sunt:
Sistemul economiei de piață sau al concurenței este liber acolo unde piețele sunt deschise;
Stabilitatea monetară este garantată de o dezvoltare ritmică a economiei;
Existența unui nivel înalt de ocupare a forței de muncă și a stabilității sociale;
Finanțe publice puternice și sanătoase în toate statele membre;
Libertatea deplină a mișcarii capitalurilor și o perfecta integrare a pieței financiare;
Stabilitate irevocabilă în ceea ce privește cursul de schimb, și în final, o moneda unică.
Uniunea economică se corelează indispensabil cu Uniunea monetară.
Politica monetară trebuie să însemne încredere și stabilitate. Există un cerc virtuos al încrederii în monedă – populația este dispusă să economisească, investițiile cresc, economia are o creștere stabilă neinflaționistă. Pentru aceasta, una din condițiile existenței zonei euro este disciplina bugetară strictă. Orice modificare operată în domeniul economic trebuie obligatoriu operată și în domeniul financiar.
Politica economică și financiară este guvernată de principiul subsidiarității care prevede ca statele membre pastrează responsabilitatea politicilor lor economice și financiare, considerate însă a fi probleme de interes comun. De aceea, ele sunt numai coordonate la nivelul Uniunii în conformitate cu orientările politicilor economice și financiare ale statelor membre și ale Uniunii. Acestea sunt adoptate la nivel comunitar, fiind transmise statelor membre sub forma orientărilor generale.
Uniunea Economică și Monetară este considerată o uniune politico- monetară.
Introducerea monedei unice reprezintă o decizie politică luată la nivelul Uniunii și ea este condiționată de îndeplinirea unor criterii polititice și economice.
Reușita introducerii euro constituie o reformă majoră care necesită îndeplinirea unor condiții care să vizeze atât politica monetara, cât și reformele structurale. Dezvoltarea economiei fiecarui stat membru și a comunităților, în general, este controlată sistematic prin intermediul convergenței economice, în funcție de orientările stabilite. Dacă în cadrul procedurilor de urmărire multilaterală se stabilește că politica economică a unuia dintre statele membre se depărtează de orientarile generale convenite sau amenință să pună în pericol buna funcționare a Uniunii Economice și Monetare, Consiliul UE poate adresa o recomandare statului membru, recomandare care poate fi exprimată public. Procedurile supravegherii și formulării recomandărilor au drept scop chiar pe acela de a garanta o politică economică și monetară a statelor membre care să fie compatibilă
cu obiectivele Uniunii Economice și Monetare.
Dispozițiile cu privire la respectarea disciplinei bugetare în statele membre constituie unul din elementele esențiale ale acestei UEM. Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede obligația pentru fiecare stat membru de a evita deficitul bugetar excesiv. Acesta definește totodată, preocupările la nivel de principiu ale unei politici bugetare stabile, interzicând băncilor centrale să acorde credite autorităților publice. Tratatul stabileste și responsabilitatea proprie a fiecărui stat pentru datoria publică, definind criteriile care permit determinarea existenței unui deficit bugetar excesiv și valorile de referință menținute în conexiune cu aceste criterii, precum și aplicarea unor sancțiuni statelor care și-au încalcat obligațiile.
În privința politicii monetare și de schimb, aceasta este condusă într-o manieră uniformă la nivelul Uniunii Monetare de către Banca Centrală Europeana.
I.1.5. Criteriile de Convergență
Tratatul de la Maastricht (art. 109) a stabilit că toate țările ce doresc să particpe la a treia fază a UEM vor trebui “să atingă un grad ridicat de convergență durabilă” evaluat după următoarele patru criterii:
Realizarea unui grad ridicat de stabilitate a prețurilor; inflația (evaluată pe baza evoluției prețurilor bunurilor de consum) atinsă într-un stat membru, într-o perioadă de un an înaintea examinării situației sale, să nu depășească cu mai mult de 1,5% pe aceea a celor trei țări membre care vor avea cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor;
Caracterul suportabil al situației finantelor publice; respectarea acestui criteriu este apreciată pornind de la două valori de referință; deficitul public prevăzut sau efectiv nu trebuie să fie mai mare de 3% din PIB al respectivei țări și datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB;
Respectarea marjelor normale de fluctuații prevăzute prin mecanismul ratelor de schimb al SME cel puțin timp doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu aceea a unui alt stat membru;
Caracterul durabil al convergenței atinse de către respectiva țară membră în condițiile participării sale la mecanismul cursurilor de schimb ale SME, reflectate prin nivelurile ratei dobânzii pe termen lung; în practică, o țară este considerată că îndeplinește acest criteriu atunci când în anul precedent examinării situației sale, rata nominală a dobânzii pe termen lung nu depășește cu mai mult de 2% media ratelor dobânzilor din cele trei țări membre cu cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor.
Stabilitatea prețurilor este considerată drept o condiție care permite țărilor membre de a beneficia de avantajele pieței unice. Raportul Emerson estima că inflația diminuează eficacitatea piețelor și, drept urmare, este defavorabilă creșterii economice și utilizarea forței de muncă. Argumentul cel mai important este acela că stabilitatea prețurilor este o condiție a stabilității cursului de schimb.
Situația finanțelor publice, cel de-al doilea criteriu de convergență, este de obicei considerată ca de nesuportat dacă ea antreneză inflație și creșterea ratelor dobânzilor. Din caracterul inflaționist al deficitelor publice rezultă stimularea cererii. Presiunea pe care acestea o exercită asupra ratelor dobânzii rezultă din orientarea economiilor spre finanțarea acestor deficite, statele lipsind piețele financiare de importante capitaluri, cea ce antrenează creșterea ratelor dobânzii, care afectează dezvoltarea investițiilor private. Constrângerile impuse prin cel de-al doilea criteriu completează astfel pe acelea ale primului criteriu. Se are în vedere atât asigurarea eficacității pieței interne(prin stabilitatea prețurilor), cât și aceea a spațiului financiar europen(ratele dobânzilor ne mai fiind ținute artificial la un nivel ridicat).
Cel de-al treilea criteriu urmărește să verifice dacă condițiile de stabilitate a ratelor de schimb sunt îndeplinite în momentul deciderii adoptării monedei unice.
Al patrulea criteriu îndeplinește același rol; prin convergența ratelor dobânzii(ce sunt sensibile la anticipațiile inflaționiste și la variația ratelor de schimb) se verifică caracterul durabil al convergenței atinse.
În momentul întâlnirii la nivel înalt de la Maastricht, în decembrie 1991, numai trei țări, Danemarca, Franța și Luxemburg, satisfăceau toate aceste criterii. Chiar Germania, care trebuia să facă față consecințelor unificării, avea un deficit bugetar excesiv(în sensul criteriilor). Posibilitatea prevăzută prin tratat de a trece la UEM înaintea datei de 1 ianuarie 1999 nu putea fi realizată.
Modul de îndeplinire de către statele U.E. a criteriilor de convergență stipulate în Tratatul de la Maastricht, pentru anul 1997, se prezintă astfel:
Comisia Europeană și Institutul Monetar European, pe baza rezultatelor din 1997 și a previziunilor(în special cele bugetare) pentru 1998, au analizat situația țărilor membre UE prin prisma criteriilor prevăzute în Tratatul de la Maastricht și au publicat fiecare câte un raport la 25 martie 1998, prin care se recomanda participarea a 11 țări la euro, respective Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franța, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda și Portugalia. Grecia nu îndeplinea aceste criterii, Suedia, mai puțin favorabilă pentru trecerea la euro, s-a exclus ea însăși, optând pentru a nu participa la mecanismul ratei de schimb al SME, iar Danemarca și Marea Britanie și-au exercitat dreptul ce le-a fost recunoscut, de a nu partcipa la UEM.
Analiza stării de convergență în cadrul UE arată că 14 țări, cu excepția Greciei, aveau rezultate satisfăcătoare în materie de inflație(cu rate mai mici de 2%) și dificit public. Criteriul datoriei publice era realizat de numai patru țări (Finlanda, Franța, Luxemburg și Marea Britanie). Pentru celelalte state acceptate să participe la uniunea monetară s-a estimat că raportul datorie publică/PIB evolua într-o direcție bună, cu tendința de apropiere de criteriul stabilit. Bilanțul a fost favorabil, de asemenea, în materie de stabilitate a ratei de schimb și de convergența a ratei dobânzii.
Rapoartele celor două instituții au fost examinate de către Consiliul Miniștrilor de Finanțe(ECOFIN), iar Parlamentul European și-a dat avizul său asupra listei țărilor participante la 1 mai 1998.
I.2. Efectele integrării europene asupra Sistemului Monetar Internațional
Sistemul monetar internațional reprezintă un ansamblu de mecanisme și de reguli care stabilesc relațiile dintre monede, permițând astfel dezvoltarea schimburilor comerciale între țări.
Rolul sistemului monetar internațional decurge din funcțiile sale principale, și anume:
asigurarea schimbului și a circulației monedelor;
furnizarea de lichidități monetare internaționale necesare tranzacțiilor internaționale;
ajustarea balanțelor de plăți în cazul unor dezechilibre între încasările și plățile înregistrate în acestea.
Modul în care sistemul monetar internațional (S.M.I.) îndeplinește aceste funcții a evoluat considerabil în contextul liberalizării și globalizării financiare care au determinat trecerea de la un S.M.I. reglat de state și băncile lor centrale la un S.M.I. reglat prin mecanismele pieței.
Sistemul monetar internațional a înregistrat mutații semnificative, mai ales în două domenii, și anume: în privința regimurilor de schimb și în domeniul lichidităților internaționale.
Prin prisma regimurilor de schimb, sistemul monetar internațional a evoluat considerabil în decursul timpului, trecând de la regimul cursurilor fixe la regimul cursurilor flotante. Principalele etape ale acestei evoluții sunt:
regimul etalonului aur care a stat la baza sistemului monetar internațional din secolul XIX și până la primul război mondial. În condițiile acestui sistem, cursurile de schimb nu puteau să se abată de la paritate decât în cadrul unei marje foarte înguste determinată de punctele de intrare și de ieșire ale aurului. Prin urmare, etalonul aur a asigurat stabilitatea cursurilor de schimb prin mecanismul punctelor aur (gold points). Puterea economică și monetară a Marii Britanii a făcut din lira sterlină o monedă internațională autentică, etalonul aur fiind de facto, în perioada 1880 – 1914, etalonul liră sterlină. Primul război mondial și inflația generată de finanțarea acestuia au dus la prăbușirea sistemului etalonului aur și au zdruncinat supremația lirei sterline;
sistemul etalonului de schimb – aur (gold echange standard) a fost instituționalizat la Conferința de la Genova (1922) organizată cu scopul de a reconstitui pe baze noi sistemul monetar internațional. În cadrul conferinței s-a propus țărilor să-și păstreze rezervele în aur și în devize convertibile în aur. În sistemul etalonului de schimb – aur s-au practicat cursurile fixe, dar convertibilitatea în aur nu mai era obligatorie. Monedele convertibile în aur (monedele emise de principalele puteri economice) au devenit instrumente de rezervă. Construcția monetară rezultată în urma Conferinței de la Genova nu a rezistat crizei mondiale din anii 1929 – 1933 datorită absenței cooperării între țările a căror monedă era convertibilă în aur, inexistenței unei instituții internaționale de reglare și control (așa cum va fi F.M.I. în sistemul de la Brettone Woods), protecționismului excesiv și devalorizărilor competitive.
sistemul monetar internațional de la Brettone Woods. Criza economică din anii 1929 – 1933, dezordinele monetare au determinat intensificarea preocupărilor pentru crearea unui cadru internațional de cooperare monetară. În acest scop s-a organizat la Brettone Woods (S.U.A.) Conferința monetară și financiară a Națiunilor Unite având ca obiective principale: revizuirea regulilor de funcționare a sistemului monetar internațional, instaurarea unui regim de schimb în măsură să asigure stabilitatea raporturilor de schimb dintre monede, crearea unei instituții internaționale de supraveghere a funcționării sistemului monetar internațional, eliminarea restricțiilor din relațiile economice internaționale și stimularea dezvoltării comerțului internațional.
Sistemul monetar internațional creat la Brettone Woods (care a fost de fapt un sistem monetar centrat pe dolarul american) a funcționat până la 15 august 1971 când președintele Nixon a adoptat decizia de suspendare a convertibilității în aur. În decembrie 1971, prin acordurile de la Washington, s-a adoptat sistemul cursurilor fixe cu marje de fluctuație de ± 2,25% în jurul parității definită în raport cu dolarul. În martie 1973 se trece la sistemul cursurilor flotante oficializate la conferința din ianuarie 1976 de la Kingstone (Jamaica) unde sunt adoptate trei decizii fundamentate:
demonetizarea aurului, astfel că monedele nu vor mai fi definite printr-o cantitate de aur;
libertatea alegerii regimului de schimb de fiecare țară; modificarea statutului F.M.I. astfel încât să permită creșterea rolului D.S.T., urmărindu-se ca acesta să devină principalul activ de rezervă, orientând astfel sistemul monetar internațional spre un sistem al etalonului D.S.T.
Trecerea la cursurile flotante asociată cu liberalizarea mișcărilor de capital a determinat o puternică volatilitate a cursurilor de schimb care accentuează instabilitatea sistemului financiar – monetar și crește riscul de sistem. În acest context s-a ridicat întrebarea dacă nu ar trebui să se revină la regimul cursurilor fixe care au ca principal avantaj de a oferi un cadru relativ stabil schimburilor comerciale. Conform „triunghiului incompatibilităților” , elaborat de economiștii J.M. Fleming și R.A. Mundell, nu se poate asigura simultan circulația liberă a capitalurilor, fixitatea ratelor de schimb și autonomia politicilor monetare. Aceste trei coordonate nu sunt compatibile decât două câte două, și anume:
în contextul cursurilor fixe dacă guvernele doresc să păstreze autonomia politicilor monetare, circulația capitalurilor trebuie să fie controlată și limitată. Această situație a corespuns sistemului de la Brettone Woods, în prima sa fază .
în contextul circulației libere a capitalurilor dacă guvernele doresc să păstreze autonomia politicii lor monetare, cursurile de schimb trebuie să fluctueze în mod liber; această situație este ilustrată de perioada 1973 – 1985.
în contextul circulației libere a capitalurilor dacă se practică cursurile de schimb fixe, este indispensabilă coordonarea politicilor monetare. Acest caz corespunde, aproximativ, situației actuale, caracterizată printr-o cooperare monetară destul de suplă destinată să stabilizeze cursurile de schimb.
Triunghiul incompatibilității
Mobilitatea capitalului
Rate de schimb fixe Politici monetare autonome
Ținând seama de triunghiul incompatibilităților și de practica actuală, și anume că, pe de o parte asistăm la o puternică mobilitate internațională a capitalurilor, iar pe de alta țările lumii nu sunt încă pregătite să abandoneze autonomia politicii lor monetare, rezultă că ideea unui regim generalizat de cursuri fixe este inaplicabilă.
Mai realiste sunt însă, propunerile conturate pe baza teoriei zonelor monetare „obiectiv” (target zone), și anume crearea unei zone „obiectiv” tripolară (dolarul american, yenul japonez și euro) care să constituie coloana vertebrală a sistemului monetar internațional. Revizuirea periodică a cursurilor pivot în funcție de diferența de inflație ar asigura o ancorare reală a celor trei devize și, prin urmare, o stabilitate reală a celorlalte devize care sunt legate de una din devizele principale. O zonă monetară „obiectiv” constă în încadrarea ratelor de schimb într-o marjă de fluctuație și reprezintă o formă de cooperare monetară în scopul asigurării stabilității cursului de schimb. În contextul internațional actual, caracterizat prin circulația liberă a capitalurilor care reprezintă „ancora teoretică” a sistemului monetar internațional, necesitatea de a asigura stabilitatea cursurilor de schimb implică, conform teoriei incompatibilităților, renunțarea la politici economice autonome și orientarea spre o formă de cooperare monetară (zonele monetare „obiectiv”, de exemplu).
Prin crearea unei zone monetare „obiectiv” între dolar, yen și euro se urmărește asigurarea stabilității monetare, dezvoltarea schimburilor internaționale și, în consecință, creșterea economică. Pe de altă parte, o astfel de zonă ar reduce volatilitatea ratelor de schimb, pe termen scurt, în condiții de credibilitate a autorităților monetare. Însă, crearea unei zone monetare „obiectiv” prezintă și anumite limite, printre care: nu incită la acțiuni antiinflaționiste pentru că diferența de inflație trebuie să fie compensată printr-o depreciere a monedei naționale; în cazul în care autoritățile monetare își pierd credibilitatea o astfel de zonă ar favoriza atacurile speculative etc.
În condițiile actuale, amploarea globalizării financiare, interconexiunea piețelor financiare, crizele recente ale sistemului financiar – monetar internațional (criza mexicană din anii 1994 – 1995 și, mai ales, criza asiatică 1997 – 1998) arată necesitatea coordonării internaționale în materie monetară.
Coordonarea internațională în concepția unor autori trebuie să fie dirijată, în primul rând, spre rata de schimb care este la originea interdependenței dintre națiuni și, în același timp, reprezintă unul din canalele principale de transmitere a efectelor politicii economice a unei țări asupra altora. De asemenea, coordonarea internațională poate să aibă în vedere și politicile monetare, întrucât acestea au un impact evident și direct asupra ratei de schimb. O astfel de coordonare este reflectată de Uniunea Monetară Europeană care rămâne, deocamdată, o construcție originală.
Tendința actuală ce se manifestă pe plan internațional este orientarea spre întărirea cooperării între marile blocuri monetare (dolar, euro, yen) în scopul asigurării stabilității sistemului monetar internațional, ceea ce înseamnă coordonarea deciziilor între S.U.A., Uniunea Europeană și Japonia cu privire la ratele de schimb și politicile monetare. În această perspectivă un rol determinant îl au băncile centrale independente, mai ales în contextul globalizării financiare care face ca deosebirile dintre politica monetară internă și cea externă să se atenueze.
În cele ce urmează avem în vedere principalele mutații produse în domeniul lichidităților internaționale. Așa cum am arătat, una din funcțiile principale ale sistemului monetar internațional este de a asigura economiei mondiale moneda necesară tranzacțiilor internaționale.
Lichiditățile internaționale sunt reprezentate de rezervele oficiale ale statelor (aur, devize, D.S.T.), utilizate de băncile centrale pentru a influența cursurile de schimb și pentru echilibrarea balanțelor de plăți externe și din resursele în valută ale băncilor, persoanelor juridice și fizice particulare.
Prin prisma rolului jucat de o monedă pe plan internațional, sistemul monetar internațional (S.M.I.) a înregistrat transformări semnificative, și anume: de la un S.M.I. centrat pe lira sterlină (în condițiile etalonului aur din perioada 1880 – 1914) la S.M.I. organizat prin acordurile de la Brettone – Woods în care rolul de monedă internațională era îndeplinit de dolarul american (perioada 19944 – 1971). Dezvoltarea puternică a Japoniei și Germaniei a făcut ca, începând cu anii 1975, yenul japonez și marca germană să devină monede internaționale concurente dolarului. Crearea monedei euro determină o altă mutație semnificativă astfel că rolul de monedă internațională este îndeplinit în prezent, în principal, de dolar, euro și yenul japonez.
Gradul de utilizare internațională a principalelor monede
a. date valabile la sfârșitul anului 1999
b. date valabile în august 1999
c. date valabile în anul 1995 pentru dolar și yen și în 2000 pentru euro
d. date pentru anul 2000
e. datoria pe termen lung în 1999
Sursa : Dominique Plihon, 2001, La mommaie et ses mecanismes
În concluzie, sistemul monetar internațional actual este un sistem tripolar asimetric în care dolarul continuă să dețină supremația. Ținând cont de puterea economică a țărilor din zona euro se ridică întrebarea dacă situația actuală ar putea fi răsturnată în favoarea monedei euro. Pentru ca euro să devină o monedă internațională de talia dolarului american trebuie să îndeplinească anumite criterii, și anume:
să fie utilizată în exprimarea tranzacțiilor internaționale pentru a deveni unitate de calcul. Pentru aceasta o importanță deosebită o are ponderea tranzacțiilor țărilor din zona euro în comerțul mondial;
euro să servească ca monedă – ancoră pentru alte monede;
să îndeplinească funcția de rezervă de valoare pe plan internațional și să dețină o pondere însemnată în rezervele băncilor centrale. Pentru aceasta, se impune ca Europa să fie o piață atractivă pentru investitorii internaționali. În contextual globalizării financiare un rol important îl are dezvoltarea piețelor financiare europene și în acest sens sunt necesare restructurări însemnate întrucât piețele financiare din zona euro prezintă anumite diferențieri care riscă să limiteze efectul unificării monetare.
Prin urmare, evoluția monedei euro depinde de rezultatele țărilor din zona euro, de eficacitatea și credibilitatea politicii monetare unice. O monedă euro puternică ar putea fi în măsură să contribuie la stabilitatea relativă a sistemului monetar internațional actual.
CAPITOLUL II
MONEDA EURO ȘI EFECTELE ACESTEIA ASUPRA UTILIZATORIOR
II.1. Moneda Euro – moneda unică
II.1.1. Scenariul trecerii la EURO
Deși istoria economică ne oferă multiple exemple de procese de unificare monetară ce au angajat mai multe țări sau entități politice distincte sau de reforme monetare ce au impus înlocuirea unei monede prin alta, nici o experiență trecută, nu a avut amploare și ambițiile UEM. Realizarea monedei unice europene este un proces original. În afară de faptul că nu are nici un veritabil precedent istoric, ea privește mai multe mii de bănci, zeci de milioane de firme și de gospodării familiale, multe miliarde de bilete de bancă și monede metalice.
În momentul când a fost redactat Tratatul asupra UE, la Maastricht, în 1992, care a dat proiectului monedei unice un calendar oficial, punctele de reper erau puține, iar necunoscutele multiple.
Mai mult, nu au fost puțini cei ce se întrebau asupra oportunității monedei unice(care atunci se numea ECU și va deveni EURO după decizia Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995). Renunțarea la monedele naționale antrenează o reală pierdere de suveranitate în materie de politici economice și este însoțită de dispariția unui simbol tradițional al puterii și unității statelor națiuni.
La 1 ianuarie 1999, EURO a devenit moneda unică a 11 din cele 15 țări ale Uniunii Europene: Franța, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Austria, Irlanda, Belgia, Olanda, Luxemburg. Celelalte patru nu participă la a treia fază a UEM din motive diferite (aceste țări se mai numesc și țări „out” spre deosebire de celelalte, care sunt denumite țări „in”): Marea Britanie și Danemarca nu au dorit să o facă (clauza de opting-out din Tratatul de la Maastricht), iar Grecia și Suedia nu au îndeplinit criteriile de convergență.
Pe data de 31 decembrie 1998, ora 13.30 s-au stabilit irevocabil ratele de conversie între monedele naționale și EURO.
Ratele de schimb in EURO a celor 12 monede europene sunt:
Multe dintre temerile formulate față de constrângerile ce urmau a fi generate de euro țineau de faptul că ultimii 25 ani au fost caracterizați printr-o puternică autonomie a politicilor monetare naționale și o mare varietate a cursurilor de schimb.
Trecerea la moneda unică implică trei categorii de constângeri: juridice, tehnice și psihologice.
Constrângerile juridice. Tratatul de la Maastricht a fost destul de imprecis în ceea ce privește modalităților exacte ale trecerii le euro. Astfel, Reglementarile in vigoare stipulau obligația Consiliului Minesterial al UE de a lua măsurile necesare introducerii “rapide” a unei monede unice după debutul Uniunii Monetare. Cei care au redactat acest document erau conștienți de dificultatea de a crea o monedă nouă chiar din prima zi a celei de-a treia faze a procesului de unificare monetară. Drept efect, tratatul conține dispoziții destul de constrângătoare privind demarajul acestei a treia faze. Decizia s-a luat în primul semestru al anului 1998 pe baza analizei unor indicatori macroeconomici cu privire la anul 1997, în funcție de care s-a apreciat respectarea de către țările candidate a criteriilor de convergență. UEM trebuie realizată cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Nu era realist de a se organiza, într-un interval de timp așa de scurt, o înlocuire generalizată a tuturor monedelor naționale prin EURO. Alegerea ratei de conversie dintre monedele naționale și euro trebuia să fie făcută în prima zi a celei de-a treia faze. În plus, Tratatul de la Maastricht impunea ca EURO să fie, de la începutul Uniunii Monetare, o monedă intreagă, prin opoziție cu moneda coș ce era repezentată de ECU. Sistemul European al Băncilor Centrale trebuia să promoveze o politică monetară comună pentru toată zona euro.
Constrângeri tehnice. Sunt circa 70 de miliarde de monede metalice și 12 miliarde de bilete de bancă care circulau în UE. Aceste cifre ne oferă o imagine a dificilei sarcini de înlocuire a monedelor naționale prin bilete și piese EURO. În acest sens, direcțiile naționale ale monedelor și IME au efectuat, încă din timpul fazei a doua a procesului de unificare monetară, operațiuni preparatorii. Se cunoștea, înainte de a începe faza a treia dimensiunea și grafica viitoarelor bilete de bancă. Înlocuirea completă a monedelor naționale nu va putea avea loc înainte de 1 iulie 2002.
Trebuia, de asemenea, să se țină cont, în elaborarea scenarului de trecere efectivă la EURO, de constrângerile venite din partea unor agenți aparținînd sectorului privat, în primul rând a băncilor. Acestea utilizează ghișee automate, automate de asistență a ghișeelor, ce funcționează toate în monedă națională. Acestea vor trebui să fie adaptate sau înlocuite, ceea ce impune o pregătire tehnică, precum teste, în special pe bază de eșantioane, a noilor bilete de bancă. Acestea au fost un alt argument în favoarea unei treceri treptate la EURO, mai ales atunci când este vorba de moneda efectivă.
Constrângeri psihologice. În timp ce constrăngerile tehnice au impus trecerea treptată la moneda efectivă EURO, nu la fel se prezintă situația în ceea ce privește constrângerile psihologice. Prima dintre ele se referă la credibilitatea schimbării regimului monetar, ce trebuia să se facă simțită încă de la demarajul UEM. Aceasta a contat, în principal, în fixarea irevocabilă a ratelor de schimb dintre monedele țărilor participante, celelalte condiții de existență a unei uniuni monetare(converibilitatea monedelor și perfecta mobilitate a capitalurilor) fiind deja satisfacute. A doua constrângere de natură psihologică, în virtutea căreia firmele și menajele vor putea să se familarizeze în mod progresiv cu moneda unică europeană, în particular, cu ratele de conversie dintre monedele naționale.
Trecerea efectivă la EURO este deci gradulată și este reglementată de mai multe principii.
Primul dintre aceste principii este de ordin juridic. În virtutea acestuia, euro reprezintă, începând cu demarajul Uniunii Monetare, moneda unică a țărilor participante. Monedele naționale, ce au rămas pentru un timp în circulație, au devenit subdeviziuni ale euro. Noua monedă a avut o existență legală, ea putând să fie efectiv utilizată ca mijloc de plată încă din prima zi de funcționare. Ratele de conversie, ce exprimă contravaloarea unui euro în diferite monede naționale, au fost fixate ireversibil.
Al doilea principiu ce reglementează trecerea la euro constă în existența unei “mase critice” de operațiuni, în particular cele ce țineau de bilanțul BCE și SEBC și de piața interbancară din cadrul UEM. Euro devine o monedă centrală a țărilor participante la uniunea monetară, iar Banca Centrală Europeană duce o politică monetară comună pentru aceste țări, prin reglarea lichidității bancare exprimate în euro.
Un al treilea principiu constă în absența obligației și interdicției privind utilizarea euro de către agenții nonfinanciari în timpul perioadei tranzitorii. Din momentul demarajului UEM, ei utilizează noua monedă numai dacă doresc, iar un stat membru nu poate să interzică conaționalilor săi să utilizeze euro. Nimeni nu poate fi constrâns și nici nu poate constrânge a accepta la plată euro. Perioada tranzitorie va lua sfârșit o dată cu introducerea de bilete de bancă și monede metalice euro. Se va trece atunci la înlocuirea completă și definitivă a monedelor naționale prin moneda europeană, care va avea un curs legal. Această înlocuire, se va desfășura conform calendarului stabilit în 1998.
Acest calendar cuprinde patru date cheie care jalonează trecerea la moneda unică. Prima, 1-3 mai 1998, când Consiliul European extraordinar întrunit la Bruxelles a desemnat statele participante la UEM, a anunțat ratele de schimb bilaterale între monedele lor și a numit membrii directoratului și președintele BCE. A doua, 1 ianuarie 1999, ce a marcat demarajul Uniunii Monetare și nașterea monedei europene. A treia, 1 ianuarie 2002, corespunde punerii în circulație de bilete de bancă și monede metalice în euro. A patra, 1 iulie 2002, retragerea definitivă a vechilor bilete de bancă și monede metalice naționale.
Scenariul trecerii la EUEO are consecințe diferite în funcție de categoriile de agenți economici. El permite agenților nonfinanciari(menajele și întreprinderi) să aleagă liber momentul în care activitatea lor se va exprima în moneda europeană. Însă el constrânge agenții financiari, în primul rând băncile, să utilizeze, în mod simultan, euro și monedele naționale, ceea ce grevează temporar costurile lor.
II.1.2. Avantajele monedei EURO
Din punct de vedere politic, cea mai mare realizare a UEM este angrenarea definitivă a Germaniei în construcția europeană; acesta este, cel puțin, punctul de vedere franco-italian. După reunificare, Germania a redevenit cea mai puternică țară a Europei și includerea sa în rândul economiilor europene este cel mai clar argument pentru imposibilitatea unei disidențe malefice pentru restul Europei.
Totuși, acest argument pare superflu pe lângă marile avantaje economice pe care EURO le aduce cu sine:
Evitarea necesității schimbării banilor și a cheltuielilor care îl însoțesc (comision bancar, spread între cursul de cumpărare / de vânzare, plata angajaților în gestionarea valutei), inclusiv celor datorate duratei necesare transferului bancar..
Eliminarea riscului valutar, prin eliminarea variabilităților cursurilor. Se vor optimiza astfel avantajele Pieței Comune: marea piață va fi handicapată dacă nu sunt eliminate riscurile instabilității ratei de schimb. S.M.E. lasă să subziste anticipările mai mult sau mai puțin destabilizante asupra cursului monedelor. Dispariția monedelor europene și circulația unei monede unice este evident cea mai bună garanție contra instabilității ratei de schimb. Economiștii definesc riscul valutar ca fiind pierderea monetară a unui partener într-un contract internațional, generată de variația defavorabilă a cursului valutar (de exemplu, pentru exportator reprezintă scăderea puterii de cumpărare a monedei în care este exprimată creanța). Protecția împotriva acestui risc, atât în interiorul contractului (clauza-aur, a temporizării, a prețului provizoriu etc.), cât și în afara lui (hedging valutar de către o bancă specializată, constituirea unei rețele de filiale în diferite țări și schimbarea sursei de aprovizionare etc.) este costisitoare și imperfectă, disponibilă în fapt doar pentru firmele mari.
Stabilitatea prețurilor prin unificarea condițiilor monetare, eliminându-se astfel ratele înalte ale dobânzilor care descurajează investițiile, prima de risc pe care piețele financiare o aplică asupra monedelor considerate insuficient de antiinflaționiste.
Efect pozitiv asupra tranzacțiilor și producerea de bogăție prin suprimarea atât a costurilor de tranzacție și conversie legate de utilizarea diferitelor monede, cât și cele privind acoperirea riscului valutar. Se va favoriza astfel fuziunea piețelor instrumentelor financiare, se vor stimula plasamentele în titluri exprimate în moneda unică, ceea ce înseamnă un mai mare număr de investiții productive și o mai bună protecție socială, micșorându-se rata șomajului (una dintre marile probleme ale țărilor Uniunii). Uniunea Monetară deschide investitorilor cel mai mare circuit financiar din lume, în care capitalurile pot acționa fără obstacole.
Simplificarea contabilității în interiorul firmelor.
Dispariția deficitelor externe naționale și a deprecierilor monetare naționale, echilibrul balanței de plăți încetând a mai fi o problemă națională de macrostabilizare, devenind o constrângere la nivel microeconomic. Moneda EURO suprimă constrângerea balanței de plăți așa cum se manifestă clasic: presiune asupra ratei de schimb sau epuizarea rezervelor. Or, această constrângere este cea care frânează politicile de expansiune ambițioase pentru a pune venitul unor regiuni la nivelul celorlalte. Uniunea Monetară devine astfel cel mai bun mijloc pentru corectarea disparităților de dezvoltare. Fiecare țară va putea să își dezechilibreze bugetul pentru a finanța programele de dezvoltare regională; va împrumuta de pe piețele financiare, la scară comunitară, și limita va fi aprecierea pe care o vor avea împrumutătorii asupra riscului pe care îl reprezintă.
Dar EURO mai oferă și o serie de avantaje economice indirecte. Acestea beneficii țin de modificările mai profunde în comportamentul piețelor financiare și al companiilor.
Stabilitatea macroeconomică. Moneda EURO introduce un nou regim de inflație redusă și stabilitate macroeconomică pentru multe din țările din zona euro. Potrivit unor experți, acest lucru este garantat efectiv, deoarece zona EURO posedă acum cea mai independentă bancă centrală din lume: este vorba despre Banca Centrală Europeană. Băncile centrale “dirijează” rata inflației într-o țară folosind o varietate de instumente de politică monetară pentru a coborâ sau ridica nivelul general al cererii. Cu cât este mai independentă o bancă centrală, cu atăt este mai probabil ca ea să reziste în fața presiunilor politice ale guvernului său în sensul de a permite economiei să crească prea repede sau de a finanța unele cheltuieli publice excesive.
Rate reduse ale dobânzilor. În măsura în care EURO reduce inflația, el mai exercită și o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor.
Reforma structurală. Unii experți argumenteză că EURO încurajeză reforma structurală atăt de necesară în Europa. Pe scurt, țările care doresc să se califice pentru EURO trebuie să își ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergență stabilite în Tratatul asupra Uniunii Europene.
Statutul de monedă în care se păstrază rezervele. Liderii Uniunii Europene speră ca EURO va deveni o monedă în care să se plaseze pe scară largă rezervele internaționale. Monedele în care se plasează rezervele sunt folosite de băncile centrale, de guverne și de companiile private din întreaga lume ca un depozit pe termen lung al valorii și pentru a răspunde cerințelor lor financiare continue. Dolarul este în prezent cea mai importantă monedă în care se plasează rezervele, ele regăsindu-se în casele de bani al băncilor centrale și ale instituțiilor financiare majore. Deși Statele Unite sunt răspunzătoare pentru mai puțin de 20% din comerțul mondial, dolarul este folosit în aproximativ 83% din tranzacțiile care implică două devize externe și înglobează 63% din rezervele monetare oficiale din întreaga lume. Monedele în care se plasează rezervele sunt foarte solicitate și, prin urmare, beneficiază de pe urma acestei lichidităti ridicate și a costurilor extrem de reduse ale tranzacțiilor de pe piețele externe de schimb. Aceasta reprezintă un câștig de mai multe milioane de dolari, de exemplu pentru companiile din Statele Unite care convertesc în dolari veniturile obținute în străinătate.
Creșterea economică. Costurile reduse ale tranzacțiilor și riscul mai mic legat de rata de schimb, împreună cu transparența prețurilor și cu o modalitate unică de plată, au sporit marimea efectivă a piețelor de produse din zona EURO. Acum, zona EURO speră să profite de pe urma costurilor medii mai mici, de pe urma productivității mai ridicate și a competivității îmbunătățite, factori care sunt promiși de piața internă mare. Acest lucru este cu atât mai sigur, cu cât Banca Centrală Europeană aduce prețuri stabile și rate mai mici ale dobânzilor.
II.1.3. Dezavantajele monedei EURO
II.1.3.1. Abandonul de suveranitate
Prima problemă care trebuie analizată este aceea a abandonului de suveranitate. Intrarea în vigoare a EURO privează statele de privilegiul specific de a bate monedă: de acum înainte sunt prizoniere ale caietului de sarcini din pactul de stabilitate și creștere și ale criteriului de convergență, ca și puterii de decizie financiară a unei BCE total autonome. Existența unei monede unice gerată independent de politicile naționale implică alte abandonuri de suveranitate: în politica bugetară și fiscală, a gestiunii muncii etc. Dar poate că independența statelor în aceste domenii a fost deja redusă de evoluția economică mondială și de procesul de integrare europeană. Poate că statele vor fi interesate să încredințeze rezolvarea acestor probleme unor entități mai puternice decât ele însele. Apar semne și în direcția că popoarele însele țin la identitatea lor monetară: revoltele din ianuarie 2000 în Ecuador contra ideii de introducere a dolarului american ca monedă a țării.
II.1.3.2. Costuri social-economice
Alte posibile dezavantaje ale EURO sunt cele social-economice.
Între 1991 și 1993, în fosta RDG s-au pierdut 35% din posturi și 25% din producție în mare parte din cauza unificării monetare. În legătură cu reunificarea germană, au existat critici privind punctul de plecare al UEM, planul Delors: acesta a fost adoptat în aprilie 1989, cu șapte luni înainte de reunificarea germană. Criticii arată că eroarea a fost urmarea acestui proiect ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat și că, în absența oricărei strategii monetare în raport cu restul lumii, Tratatul de la Maastricht nu a făcut decât să favorizeze întărirea zonei mărcii germane care se formase în cursul deceniului precedent.
Dezavantajele social-economice înseamnă costuri. Din punct de vedere social, îndârjirea concurenței cauzată de introducerea EURO ar putea mări șomajul în țările membre ale Uniunii, care este și așa destul de mare. Trebuie avut în vedere și faptul că a fost respinsă propunerea de adoptare a ratei șomajului ca unul din criteriile de convergență. Totuși asistăm la o evoluție a politicii către însușirea criticilor aduse Comunității Europene că ar fi una din cauzele majore ale nivelului ridicat de șomaj, prin crearea unei piețe unice. În Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 iunie 1999, au fost introduse prevederi privind preocuparea pentru protecție socială și pentru crearea unui nivel ridicat de ocupare.
Din punct de vedere economic, costurile vor fi foarte ridicate pentru întreprinderi și administrația publică cu: schimbarea sistemelor informative, dubla afișare a prețurilor, materialele de popularizare, modificarea capitalului social, adoptarea terminalelor de plăți electronice etc. Efectul prețurilor psihologice (spre exemplu: 199 DM, în loc de 200) se va pierde. Se mai pune încă problema cine va trebui să plătească costurile de conversie datorate utilizării EURO: instituțiile financiare estimează că dacă un client dorește să aibă cecuri în monedă națională și în EURO (în perioade de tranziție), trebuie să plătească comisioane pentru amândouă, în timp ce asociațiile de consumatori susțin că clienții nu trebuie să plătească costul unei schimbări care le este impusă. O problemă este și refacerea (posibilă) a textelor legislative sau reglementare: de exemplu, în Franța, cuvântul „franc” figurează în 100 000 de texte și instrucțiuni.
Toate aceste costuri „economice” sunt de fapt de infrastructură economică. Pentru întreprinderi, de exemplu, se invocă mai multe categorii de probleme: trecerea la EURO a obligațiilor declarative (fiscalitate, cotizații sociale), tratarea datelor conținând cel puțin două exerciții, conversia fișierelor istorice, contractele colective de muncă.
Alte experiențe în materie de schimbare a monedei, la acest sfârșit de secol, s-au desfășurat bine. Britanicii, cei mai conservatori, s-au convertit rapid la sistemul decimal în 1971, când lira sterlină a ajuns să valoreze 100 de pence (în loc de 240 înainte). De asemenea, noile țări din fosta URSS au renunțat la rublă fără probleme și au înlocuit-o cu leul (Moldova), kroon (Estonia), iori (Georgia) etc. În 1994, în Brazilia realul a înlocuit cruzeiro la o rată de conversie de 2750 la 1.
II.1.3.3. Riscurile monedei EURO
În ciuda mărimii lor enorme, costurile legate de implementarea EURO sunt nesemnificative în comparație cu cele două riscuri continue, ale Uniunii Europene. Riscurile continue nu sunt costuri suportate o singură dată și care vor dispărea în curând. Mai de grabă ele vor amenința posibilitatea de susținere a EURO în deceniile care vor urma.
Șocurile economice. Șocurile economice sunt schimbări neașteptate în mediul macroeconomic al unei țări sau al unei regiuni care distrug balanța delicată a producției, consumului, investițiilor, cheltuileilor guvernamentale și comerțului. Cel mai amenințător tip de șoc economic pentru zona monedei unice este cel cunoscut ca un șoc asimetric, numit astfel deoarece aceste șocuri afectează țările în mod diferit. Ele pot fi cauzate de scăderi sau creșteri drastice ale cererii pentru bunuri primare și servicii într-o țară anume.
Înainte de introducerea EURO, țările din zona euro puteau manevra șocurile asimetrice în trei moduri principale: ajustarea ratelor dobânzilor, intervenția asupra ratei de schimb și ajustarea fiscală.
EURO însă face ca ajustările independente ale ratelor dobânzilor să fie imposibile, deoarece băncile naționale centrale din zona euro au predat autoritatea în domeniul politicii monetare Băncii Centrale Europene. Acum există un singur set de rate pe termen scurt ale dobânzilor pentru toți participanții la euro. Prin urmare, cu excepția cazurilor în care șocurile economice lovesc simultan toate cele 11 țări participante și cu o intensitate aproximativ egală, ajustările ratelor dobânzilor nu pot fi folosite pentru rezolvarea șocurilor economice.
A doua modalitate importantă prin care economiile își reveneau de pe urma șocurilor asimetrice era prin intermediul ajustărilor ratei de schimb. Moneda unică, elimină acest instrument de politică monetară aflat la îndemâna fiecărei țări, deoarece euro constitue acum monedă comună pentru 11 țări diferite. Prin urmare, monedele nu mai pot fi depreciate la nivel național.
O altă modalitate prin care economiile din zona EURO rezolvau problema șocurilor asimetrice înainte de introducerea euro era ajustarea politicii fiscale. Prin moneda unică, sau introdus reguli severe, participanții trebuie să adere la nou Pact de stabilitate și creștere, un acord care cere ca toate deficitele bugetare ale guvernelor din zona euro să fie mai mici de 3% din PIB.
Deci se pare că euro are trei impacturi esențiale asupra țărilor de a răspunde șocurilor asimetrice: interzice modificările independente ale ratelor dobânzilor, împiedică deprecierea monedelor naționale și restrânge capacitatea guvernelor de a cheltui pentru stabilizarea unei economii.
Discordia politică. Acest al doilea risc provine din faptul că integrarea politică europeană este încă în faza de început. Lipsa unui “guvern federal european”, unicat și puternic determină două amenințări semnificative pentru euro. Prima este aceea că guvernele membre pot deveni risipitoare din punct de vedere financiar, punând prin urmare în pericol viabilitatea unei monede unice. Cheltuielile zilnice ale celor 11 participanți la prima rundă nu sunt controlate direct de nicio autoritate unică. Prin urmare, națiunile neserioase pot depăși deficitele bugetare anuale precizate în Pactul de stabilitate și creștere fără a anunța. În acest mod, țările conservatoare și stabile din punct de vedere fiscal pot fi afectate de împrumuturi excesive ale celorlalte țări, deoarece solicitările excesive venite pe o piață de capital din partea unui debitor puternic ridică costul împrumuturilor pentru toți ceilalți care împrumută în euro, chiar dacă există în continuare rate naționale diferite ale dobănzilor. De asemenea, mai introduce riscul ca un guvern membru să devină insolvabil, un risc care ar descuraja piețele financiare și, prin urmare, ar destabiliza toate economiile din zona euro.
Urmărirea unei uniuni economice fără o puternică uniune politică este de asemenea riscantă deoarece tensiunile politice grave ar putea submina cooperare economică. Absența unei uniuni politice puternice introduce riscul ca problemele controversate, cum ar fi extinderea NATO, dezarmarea nucleară, războiul din IRAK sau dezacordurile referitoare la frontiere să scindeze Uniunea Europeană. Tensiunile regionale de acest gen ar putea afecta întâlnirile la care se discută politica economică europeană, ar putea dezbina piețele financiare, relansa naționalismul și ar putea pune sub semnul întrebării angajamentul zonei euro pentru stabilitate și creștere economică, evenimente care ar afecta credibilitatea pe termen lung a euro pentru toți participanții.
În ciuda unui pesimism general referitor la costurile și riscurile euro, s-ar părea că avantajele euro depășesc dezavantajele sale din punct de vedere al importanței. Deorece EURO a fost deja introdus, la urma urmelor. El nu mai reprezintă un simbol teoretic al unității. Euro și-a început în mod oficial existența de la data 1 ianuarie 1999, cu sprijinul și conducerea deplină din partea celor 11 șefi de stat, a mii de politicieni și sute de economiști proeminenți.
Nimeni nu știe dacă avantajele pe termen lung ale euro vor depăși riscurile implicate de șocurile economice și instabilitatea politică. Obiectivul pur politic, al unei Europe unite și integrate, a reprezentat forța conducătoare a creării euro încă de la început. Argumentele economice pro și contra nu au fost niciodată unicul punct de interes. Și, în orice caz, evaluarea efectelor economice nenumărate ale euro pe întreg continentul reprezintă o problemă de extimare brută. O analiză corectă de tip costuri-beneficii a euro nu ar fi completă chiar dacă ar fi mobilizate resurse enorme în acest scop.
Marele pariu pe care l-a pus Uniunea Europeană este acela că oportunitățile economice ale euro depășesc ca impotanță riscurile implicate de șocurile economice și discordia politică. Din păcate, acest este un pariu al cărui rezultat nu va fi stabilit decât la următoarea mare criză economică. Exact seriozitatea acestui pariu și implicațiile sale fac din Uniunea Economică și Monetară unul dintre cele mai interesante evenimente economice ale istoriei.
II.2. Efectele monedei EURO asupra utilizatorilor
II.2.1. Efectele EURO asupra mediilor de afaceri
Ratele de schimb ale euro dau tonul relațiilor comerciale cu zona euro, iar întreprinderile și investitorii din întreaga lume sunt nerăbdatori să afle dacă euro va fi mai puternic sau mai slab decât monedele naționale care l-au precedent. Atunci când euro este slab (cea ce înseamnă că este schimbat la nivele joase pentru monedele straine de genul dolarului), consumatorii plătesc prețuri joase pentru produsele importate din zona euro. Producătorii din afara Europei pot fi forțați să vândă la prețuri exagerate pe propriile lor piețe, în fața unei invazii de importuri europene ieftine. Atunci când euro este prea slab, el declanșeză inflația în zona euro și face ca împrumuturile externe obținute de firmele și guvernele europene să fie extrem de costisitoare. În schimb, dacă euro este puternic, au de suferit industriile axate pe export, care sunt atât de importante pentru creșterea economică europeană, deoarece țările care nu fac parte din zona euro trebuie să plătească mai mult pentru a cumpăra produsele exprimate în euro. În același timp, cresc importurile zonei euro, ceea ce duce la creșterea bruscă a producției pentru principalii parteneri comerciali din această regiune.
Ca toate celelalte monede, euro oscilează în timp. Dolarul american a scăzut în comparație cu yemenul japonez în cea mai mare parte din ultimii 30 de ani, înainte de a schimba cursul, în 1995. Între anii 1985 și 1998, un dolar american a echivalat cu cel mult 3,3 marci germane și cu cel puțin 1,4. Aceste variații nu sunt deloc accidentale. Înainte de orice altceva, puterea unei monede depinde de cerere și ofertă. Mai simplu spus, monedele cresc atunci când investitorii doresc să își plaseze banii în investiții exprimate în monedele respective. Cererea de investiții, la rândul ei, este legată direct de încrederea în emitenți. Pentru realizarea investițiillor în zona euro, investitorii analizează o serie de factori care determină cererea globală de investiții, precum și prognozele actuale pentru zona euro.
Stabilitatea politică, economică și fiscală generală. Mediile economice stabile reprezintă cadrul unor investiții excelente. Atunci când piețele financiare se tem că problemele bugetare, discordia politică sau tensiunile sociale încep să pună în pericol uniunea monetară, ele evită investițiile în zona monedei unice. Într-adevăr, fiecare informație care semnalizează instabilitatea și care intră pe piață erodează puțin valorile cotate ale euro. Deosebit de îngrijorătoare pentru zona euro sunt, în această privință, nivelul ridicat al șomajului(19% în Spania, 13% în Finlanda, 12% în Italia și peste 11% în zona euro ca intreg) și incertitudinea politică care înconjoară întregul proiect al monedei unice. În ciuda acestor riscuri, o analiză a ratei pe termen lung a dobânzilor arată că, în prezent, piețele au încredere în viabilitatea și succesul pe termen lung ale uniunii monetare, fapt care sugerează că euro va fi o monedă puternică.
O parte importantă din stabilitatea economică generală a zonei euro este capacitatea guvernelor din Uniunea Europeană de a-și echilibra balanțele. Susținătorii entuziaști ai euro afirmă că noua monedă va fi una puternică deoarece Pactul de stabilitate și creștere a făcut deja multe îmbunătățirea profilului fiscal al guvernelelor din Uniunea Europeană. Potrivit acestui pact, deficitele bugetare anuale sunt în mod oficial limitate la mai puțin de 3,0% din Produsul Intern Brut. Pentru moment, însă, prognozele fiscale pentru zona euro sunt de regulă sănătoase, sugerînd că euro va fi o monedă puternică.
Situația comerțului exterior. Un alt factor care determină în mod semnificativ stabilitatea economică și, astfel, puterea euro, se referă la situația comerțului exterior al zonei euro. Cu alte cuvinte, atunci când o țară importă mai mult decăt exportă, ea înregistrază un deficit în contul său curent. Piețele financiare consideră deficitele contului curent ca semne ale instabilității pe termen lung, tot astfel cum analiștii piețelor de valoari imobiliare consideră companiile puternic îndatorate ca fiind mai riscante decăt cele cu datorii mici.
În acest moment se pare că situația comerțului exterior al zonei euro înclină spre un euro puternic.
Estimări privind inflația. Nimeni nu dorește să investescă într-o monedă care este puțin probabil că își va păstra valoarea. Ca rezultat, toate celelalte condiții fiind constante, euro slăbește atunci când crește inflația pe termen lung în zona euro. Arhitecții euro susțin că aceasta tinde să devină o monedă puternică, deoarece Banca Centrală Europeană este cea mai independentă bancă centrală creată vreodată. Inflația în zona euro se ridică în prezent la un nivel sănătos, de 1,4%.
Estimări privind rata dobănzilor. Ratele ridicate ale dobânzilor din zona euro atrag investitorii care doresc să obțină venituri mari, care la rândul lor generează o cerere pentru activele exprimate în euro. Deși investitorii cântăresc cu grijă oportunitățile reprezentate de ratele ridicate ale dobânzilor în comparație cu instabilitatea economică, pe care de regulă acestea o determină, variațiile ratei dobănzilor cresc valoarea euro în comparație cu alte monede. De fapt, ratele ridicate ale dobănzilor din zona euro vor determina probabil un euro puternic.
La data introducerii euro, în ianuarie 1999, ratele dobânzilor pe termen scurt în zona euro erau relativ scăzute, în special deoarece Germania și Franța, țări care dețin peste jumătate din produsul intern brut din zona euro înregistrau creșteri modeste și aveau o inflație relativ scăzută. Convergența remarcabilă a ratelor pe termen lung, spre aproximativ 5 procente, arată că piețele financiare sunt convinse de faptul că mediul acesta, caracterizat printr-o inflație redusă și prin rate scăzute ale dobănzilor va fi unul de durată.
Statutul de monedă de rezervă. Ultimul factor major determinant pentru puterea euro este de asemenea și cel mai nesigur. El ține de potențialul euro de a deveni o importantă monedă internațională de păstrare a rezervelor. Dacă zona monedei unice rămâne într-adevăr sănătoasă și stabilă, atunci ratele de schimb ale euro vor înregistra un impuls suplimentar din partea modificării masive a cererii care rezultă din utilizarea euro ca o modalitate de păstrare pe termen lung a valorii în întreaga lume.
II.2.2. Efectele EURO asupra piețelor de capital.
O parte importantă a oricărui mediu de afaceri o constituie mărimea, scopul și complexitatea piețelor sale financiare. Și chiar și pe acest tărâm, puține sunt aspectele care nu sunt modificate de euro.
Pentru companiile aflate la început de drum, euro creează a doua piață de acțiuni din lume, ca mărime. La nivel tehnic, această transformare a fost relativ simplă. Acțiunile comercializate public la principalele burse din zonă euro au fost convertite în euro în prima zi de tranzacționare din anul 1999. Recalcularea valorilor s-a petrecut automat, deoarece piețele libere determină prețurile acțiunilor, iar participanții de pe piață au fost perfect capabili să aplice ratele oficiale de schimb ale euro pentru propriile lor ordine de cumpărare și vânzare. Conversia valorilor nominale ale acțiunilor obișnuite din bilanțurile companiilor reprezintă o modificare contabilă minoră care nu a afectat noile valori de comercializare.
În prezent, peisajul capitalului din zona euro rămâne împărțit și dispărat, ceea ce reprezintă o moștenire din vremurile în care existau cele 11 monede naționale și costurile tranzacțiilor aferente lor. Cele 28 de burse de schimb din zona euro, majoritatea tranzacțiilor se desfășoară în interiorul granițelor naționale, în timp ce, Statele Unite ale Americii și Japonia, piețele de capital sunt transnaționale. Familiile din zona euro sunt, de asemenea, extrem de reticente în privința riscului, drept mărturie stând parțial și faptul că numai aproximativ 5 % din persoanele din țări precum Germania dețin acțiuni. Europenii au tendința de a avea mai mult încredere în bancheri decât în agenții de bursă.
Se extimează însă, pe scară largă, că euro va duce la o tendință generală de expasiune, consolidare și diversificare, care va face piețele de capital europene mai competitive în comparație cu instituțiile similare americane și japoneze. Acest punct de vedere se bazează pe câteva argumente. În primul rând, prețurile și eliminarea riscului legat de rata de schimb probabil că îi vor impulsiona pe investitorii din zona euro să facă investiții de capital în alte țări din zona euro, într-o măsură nemaiîntâlnită. Mai simplu spus, nu a fost niciodată mai ușor și mai ieftin pentru europeni să cumpere titluri de valoare din străinătate. În al doilea rând, entuziaștii afirmă că avantajele economice fundamentale ale euro au propulsat zona monedei unice într-o eră economică de aur, de consolidare a sectorului privat de cheltuieli guvernamentale reduse, stabilitate monetară și creștere conomică ridicată. Pe scurt, ei afirmă că Europa se îndreaptă către un avânt economic de lungă durată și că investitorii vor cumpăra acțiuni cu un zel regăsit, pe măsură ce veniturile anuale vor crește. În al treilea rând, piețele de capital din zona euro au suportat mai multe feluri de constrângeri nenaturale, timp de mai multe decenii, deoarece fragmentarea piețelor de-a lungul granițelor naționale a dus lipsa bazei de investitori necesară pentru a face din inovațiile financiare inovații de succes. Într-adevăr, apariția în Statele Unite ale Americii a societăților de investiții în domeniul mobiliar, a instrumentelor derivate complexe, a capitalului de risc și chiar a fondurilor mutuale se datorază, cel puțin parțial pieței uriașe și nefragmentarea de investitori potențiali din această țară.
Rezultatul tuturor acestor fapte este că experții se așteaptă ca piețele de capital europene să înflorească în următoarea decadă. Bursele existente se vor consolida pe măsură ce volumul tranzacțiilor va crește și investitorii interni vor începe să aibă o perspectivă pan-eueopeană. Inovația financiară și costurile reduse ale tranzacțiilor pot determina familiile europene să își învingă aversiunea îndelungată față de burse. Deși este extrem de discutabil cât timp va dura până la apariția acestor transformări, bazele au fost deja puse. Bursele de valori din zona euro cotează acum acțiunile într-o monedă comună.
Alte aspecte majore ale euro asupra piețelor de capital se referă la regimurile ratei de schimb. În primul rând, investitorii, de la New Yorg până la Beijing, suportă acum un singur tip de risc legat de rata de schimb în majoritatea mediilor investiționale din zona euro – cel determinant de puterea sau slăbiciunea euro.
În al dolea rând, indiferent de stabilitatea euro , instituțiile din lumea întreagă au acum tendința de a aborda investițiile în Europa dintr-o perspectivă de sus în jos, și nu de jos în sus. Înainte de introducea euro, unul dintre principalii factori care determinau riscul de capital pentru un investitor străin era riscul monetar național. Euro face această abordare de sus în jos, deoarece zona euro are acum același nivel de risc al ratei de schimb.
În prezent, piețele de capital europene rămân puternic separate, cu o varietate de medii fiscale, proceduri de audit, reglementări contabile, cerințe legate de cotarea la bursă și baze de clienți.
II.2.3. Efectele EURO asupra piețelor de obligațiuni.
Dacă este adevărat că piețele de capital se confruntă cu mai multe modificări decât în orice alt moment din secolul XX, atunci în nici o altă parte nu sunt mai pronunțate efectele decât pe piețele de obligațiuni din zona euro. Chiar și modificările pe termen scurt sunt semnificative. Printre alte lucruri, reglementările Uniunii Europene solicită acum ca toate obligațiunile guvernamentale noi să fie emise în euro. Mai mult, guvernele din zona euro și-au recotat pachetele lor imense de obligațiuni publice nerescumpărate în euro. Peste noapte, euro a vindecat scindările induse de devize pe cele 11 piețe de datorii publice din zona euro, creând în mod instantaneu pe glob o piață de active exprimate în euro.
Obligațiile emise de alte părți decăt guvernele centrale au fost convertite treptat în euro, între anii 1999 și 2002. Acestă acțiune include emisiunile de datorii ale guvernelor statale și locale și cele ale companiilor. Până în anul 2002, însă, toate plățile dobânzilor și returnările împrumuturilor pentru obligațiunile noi și pentru cele existente, exprimate în una din cele 11 monede naționale trebuie să fie plătite în euro. Cel mai târziu până la acea dată, conversia totală a piețelor de titluri de împrumut din zona euro va fi încheiată. Este important să subliniem totuși că majoritatea acestor recotații publice și private se efectuează fără proceduri oficiale, fără întâlniri ale deținătorilor de obligațiuni sau documente de lucru. Legile Uniunii Europene afirmă că toate monedele naționale devin simple reprezentări ale euro de la 1 ianuarie 1999, la rate de schimb fixate în mod irevocabil. Ca rezultat, deținătorii de obligațiuni nu sunt în poziția de a obține sau pierde valoare în virtutea faptului că se reexprimă o datorie în euro și de regulă sunt solicitate proceduri speciale.
Introducerea euro nu schimbă faptul că Europa nu are un emitent central în euro de genul Trezoreriei americane, care servește drept centru de gravitate pentru piețele de obligațiuni. Europa nu are un guvern central emitent de creanțe și, prin urmare, nu are un echivalent al Trezoreriei din Statele Unite ale Americii.
Astfel, deși Banca Centrală Europeană stabilește un set de rate pe termen scurt ale dobânzilor în întreaga zonă euro, persistă decalajele dintre ratele pe termen lung ale diferiților emitenți de datorii. Aceste decalaje sunt însă extrem de mici, ratele pe termen lung ale dobânzilor în toate țările din Uniunea Europeană au convers de o manieră remarcabilă înainte de Uniunea Economică și Monetară. Această convergență a ratelor pe termen lung ale dobănzilor a apărut ca urmare a criteriilor de convergență, care au dus la o convergență economică puternică a celor 11 participanțo la euro.
Convergența ratelor dobânzilor în zona euro.
Din punct de vedere al unui investitor, riscurile de credit ale diverselor guverne emitente nu mai sunt la fel de disparate cum obișnuiau să fie. În al doilea rând, o monedă unică alungă riscul ratei de schimb care obișnuia să diferențieze ratele dobânzilor din zona euro.
II.2.4. Efectele EURO asupra persoanelor fizice și juridice.
II.2.4.1. Consecințele pentru persoane fizice
EURO este primul proiect comunitar făcând apel la participarea generalizată a cetățenilor. Apariția monedei unice va schimba obiceiurile cotidiene ale oamenilor (scara de referință a valorii). Ea va pune capăt, în același timp, calculelor complicate pentru compararea prețurilor în Europa (vor fi mai mulți turiști, de exemplu, deoarece aceștia vor scăpa de cheltuielile de schimb). EURO va contribui la protejarea „drepturilor sociale câștigate” prin lupta contra deficitelor (deficitul public este considerat ca un „impozit pe tânăra generație”, așa cum inflația este asimilată unui impozit pe populația săracă).
Statele vor avea o gestiune mai riguroasă a bugetului, ceea ce în principiu reprezintă un avantaj pentru fiecare contribuabil. De asemenea, proiectul EURO va face Europa mai vizibilă pentru cetățean și consumatorii vor fi mai protejați, având în vedere că folosirea aceleiași monede va contribui la definirea noțiunii de consumator european.
În ceea ce privește activitățile economice ale particularilor, aceștia vor trebui să se obișnuiască cu moneda EURO destul de repede. Încă din ianuarie 1999, ordinele de bursă, de exemplu, sunt date în EURO.
II.2.4.2. Consecințele pentru persoane juridice
Fiecărei țări participante la EURO i s-a lăsat în grijă pregătirea pe plan național a acelei formidabile mașinării care să permită trecerea de la moneda națională la EURO pentru bănci, servicii, întreprinderi, administrații. Dar aceasta este o problemă de formă, cea ce interesează este analizarea îmbunătățirilor de fond de care se vor bucura întreprinderile după introducerea EURO.
Întreprinderile cele mai interesate de trecerea la EURO vor fi cele din sectorul financiar-bancar, cele transfrontaliere, cele importatoare sau exportatoare, care vor genera o mare parte din schimburi în EURO, filialele firmelor multinaționale.
Marile companii operând la scară europeană beneficiază, de pe urma introducerii Euro, de o reducere a multor costuri, în special în domeniul administrării fondurilor, efectuării de tranzacții internaționale și eliminării unei mari părți din riscul ratei de schimb. Dar impactul introducerii monedei unice este mult mai larg și afectează politica de personal, stabilirea prețurilor și strategia de marketing, precum și deciziile privind localizarea centrelor de producție și distribuție. Concurența din anumite sectoare va fi cu siguranță mai acerbă; datorită creșterii transparenței prețurilor, costurile la consumator pentru anumite produse pe anumite piețe se așteaptă să scadă.
Introducerea mondei unice prezintă cel puțin trei provocări majore pentru sector bancar:
pregătirea adecvată a personalului și trecerea la Euro în sistemele contabile și informaționale interne, începând cu 1.01.1999;
pregătirea clienților pentru a se simți în siguranță în ce privește Euro și a-l utiliza, daca doresc, începând cu 1.01.1999;
identificarea și utilizarea noilor oportunități strategice.
Băncile orientate către tranzacțiile internaționale beneficiază de oportunitatea de a intra mai rapid pe noi piețe. Ca rezultat, concurența în sectorul bancar se va accentua, oferind clienților noi oportunități de investiții și servicii mai bune la prețuri competitive.
Uniunea Economică și Monetară nu are efecte specifice, pozitive sau negative, asupra întreprinzătorilor particulari din zona Euro. Cea mai importantă schimbare în ce-i privește va consta, în termeni monetari, în înlocuirea monedei naționale cu Euro, în ce privește tranzacțiile efectuate, contabilitea interna și ținerea registrelor. Acest lucru se poate face de-a lungul perioadei de tranziție, cu 1.01.2002 ca dată limită pentru trecerea la contabilitatea în Euro.
Uniunea Economică și Monetară înseamnă pentru IMM-uri creșterea opțiunilor și oportunităților de afaceri. Multe dintre ele vor deveni mai puternice datorită:
dispariției riscului de rată de schimb de pe marile piețe europene. În trecut, aceste mici companii nu dispuneau de același nivel de acces la instrumentele financiare, ca și companiile mari, pentru a contracara fluctuațiile valutare;
concurenței crescânde din sectorul bancar și reducerii ratei dobânzii. Acest lucru va permite IMM-urilor să-și finanțeze operațiunile la un cost mai favorabil decât înainte;
tratării zonei Euro ca și cum ar fi o piață interna. IMM-urile dispun de posibilitatea vânzării produselor și serviciilor lor într-o zona mai largă, mai multor clienți potențiali.
Cu alte cuvinte, operațiunile de export deosebit de complicate devin operațiuni pe o piață internă. În acest proces, IMM-urile vor fi sprijinite să încorporeze soluțiile tehnice și inovative în planurile de afaceri strategice, pentru beneficiul întregii economii europene.
CAPITOLUL III
SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE ȘI OPERAȚIINILE ACESTUIA
III.3.1. Sistemul European al Băncilor Centrale.
Politica monetară (capitol introdus în Tratatul CEE la Maastricht) a statelor membre ale Uniunii Europene este condusă de Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.), format din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale.
Constituirea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) s-a realizat în trei etape, scopul final fiind realizarea Uniunii Monetare Europene. Prima etapă în realizarea uniunii monetare a constat în revizuirea Tratatului de constituire a Comunității Economice Europene, astfel încât să se stabilească structura instituțională necesară pentru implementarea politicii monetare de stabilitate a prețurilor. Tratatul înainte menționat s-a numit în continuare Tratatul de constituire a Uniunii Europene, fiind completat cu Protocolul asupra Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene și cu Statutul Institutului Monetar European.
Prin constituirea Institutului Monetar European (IME) și a Băncii Centrale Europene (BCE), s-a intrat în cea de-a doua etapă a unificării monetare. IME are ca principale atribuții întărirea cooperării între băncile centrale europene, coordonarea politicilor monetare precum și realizarea pregătirilor necesare pentru constituirea Sistemului European al Băncilor Centrale, în scopul implementării politicii monetare de stabilitate a prețurilor. În cadrul institutului s-a constituit și a funcționat un forum de consultare, care a contribuit la realizarea cadrului organizatoric și logistic de desfășurare a activității SEBC. În această etapă s-a hotărât ca moneda prin care se va realiza unitatea europeană să poarte denumirea de Euro. Ultima etapă a procesului de realizare a unității monetare a debutat prin fixarea irevocabilă a ratelor de schimb ale monedelor celor 11 state membre ce s-au implicat inițial în procesul amintit. Ulterior numărul statelor participante a crescut la 12, o dată cu implicarea în Eurosistem a Băncii Centrale a Greciei. Uniunea Europeană a adoptat o politică monetara de menținere a stabilității preturilor.
Obiectivul principal al S.E.B.C. este menținerea stabilității prețurilor, în timp ce misiunile sale fundamentale sunt definirea și punerea în practică a politicii monetare a Comunității; conducerea operațiilor de schimb; deținerea și girarea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre; promovarea bunei funcționări a sistemelor de plată (art. 106 din Tratatul de la Maastricht).
În realizarea obiectivului său principal, SEBC va acționa în concordanță cu principiile economiei de piață deschise, favorizându-se o distribuire eficientă a resurselor. Pentru desfășurarea operațiunilor pe piața deschisă s-a apelat la mai multe instrumente. Operațiunile pe piața deschisă sunt inițiate de Banca Centrală Europeană, care de asemenea decide asupra instrumentelor ce urmează să fie folosite și asupra termenelor și condițiilor de execuție a acestor operațiuni. Operațiunile pe piața deschisă se execută pe baza unor proceduri standard, rapide sau bilaterale. După scopul, regularitatea și procedura folosită, operațiunile pe piața deschisă se împart în patru categorii: operațiuni principale de refinanțare, cu o frecvență săptămânală, executate de băncile centrale naționale pe baza unor proceduri standard; operațiuni de refinanțare pe termen lung, cu o rată lunară; operațiuni de ajustare ce pot fi executate pe baze ad-hoc, cu scopul atât de a controla situația lichidităților de pe piață, cât și cu scopul de a coordona ratele dobânzilor, în special pentru aplanarea efectelor negative asupra acestor rate, ce ar putea fi cauzate de fluctuațiile neașteptate ale lichidităților; operațiuni structurale, executate de fiecare dată când Banca Centrală Europeană dorește ajustarea poziției structurale a Eurosistemului, vizavi de situația financiară periodică sau neperiodică.
Sistemul European al Băncilor Centrale cuprinde în compoziția sa Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale ale celor 15 țări membre ale Uniunii Europene. Obiectivul principal al Eurosistemului este menținerea stabilității prețului, obiectiv stabilit în concordanta cu Tratatul de constituire a Uniunii Europene, cu Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și cu statutul Băncii Centrale Europene. Sarcinile de bază ale Eurosistemului sunt definirea și implementarea politicilor monetare din zona Euro, desfășurarea de operațiuni de schimb extern, administrarea resurselor oficiale externe ale statelor membre și promovează operațiunile simple din sistemul de plăți.
Sistemul European de Bănci (SEB) are rol consultativ față de Comunitatea Europeană și de autoritățile naționale competente în acest domeniu, în principal în ceea ce privește legislația Comunității sau a națiunilor componente. De asemenea SEB, alături de băncile centrale naționale, are rolul de a colecta informația necesară în materie de statistică, fie de la autoritățile naționale competente, fie direct de la agenții economici.
Procesul de luare a deciziilor în Eurosistem este centralizat și se desfășoară în cadrul organizațiilor decizionale ale SEB, și anume în cadrul Consiliului de Conducere și în cadrul Consiliului de Administrație. Atâta vreme cât există state membre care nu au adoptat încă moneda Euro, este necesară existența unui al treilea organism de decizie, Consiliul General, format din membrii curenți ai celorlalte două consilii. Astfel, din Consiliul de Conducere fac parte toți membrii Consiliului de administrație precum și guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor membre, fără nici un fel de excepție. Printre principalele responsabilități ale Consiliului de Conducere se numără stabilirea liniilor directoare ale activității și luarea deciziilor necesare pentru a se asigura îndeplinirea optimă a sarcinilor încredințate Eurosistemului.
O altă responsabilitate a Consiliului de Conducere constă în stabilirea politicii monetare a zonei euro care include decizii referitoare la obiective monetare pe termen mediu, precum și la rate de interes major. O dată cu aceste sarcini ale Consiliului se impune stabilirea direcțiilor principale de implementare a lor. Consiliul de Administrație are în componența sa președintele, vicepreședintele, precum și alți patru membrii aleși dintre persoanele recunoscute pentru experiență profesională în domeniul monetar sau bancar. Aceștia sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre la recomandarea Consiliului Uniunii Europene, cu acordul Parlamentului European și al SEB.
Consiliul de Administrație se ocupă cu implementarea politicii monetare în concordanță cu deciziile Consiliului de Guvernare al SEB, iar făcând aceasta transmite băncilor centrale naționale instrucțiunile necesare. Consiliul General contribuie la rândul sau la funcția consultativă a SEB, la colectarea de informații statistice și la pregătirea rapoartelor anuale ale SEB. Alte funcții de mare importanță ale Consiliului General sunt stabilirea regulilor necesare pentru standardizarea contabilizării și a rapoartelor de operații care se desfășoară în cadrul băncilor naționale centrale; redactarea condițiilor de angajare a personalului SEB și pregătirile necesare pentru stabilirea unor rate de schimb fixe ale monedelor statelor membre față de EURO.
Eurosistemul este independent. Atunci când se desfășoară acțiuni interdependente în cadrul Eurosistemului, nici SEB, nici băncile centrale naționale (BCN), și nici membrii organismelor de conducere și decizie nu pot primi instrucțiuni din partea unui organism extern. Organismele și instituțiile Comunității Europene și guvernele statelor membre nu pot să exercite nici un fel de influență asupra membrilor segmentului decizional al SEB sau BCN, în îndeplinirea sarcinilor lor. Capitalul SEB se ridică la 50 de miliarde de EURO. Băncile Centrale Naționale sunt singurele bănci care au subscris la Banca Centrală Europeană.
Subscrierea capitalului se bazează pe o cheie de distribuție, stabilită pe baza procentelor din PIB și din populația Comunității Europene, deținute de statele membre. În plus, băncile centrale naționale ale statelor membre din zona Euro au furnizat Băncii Centrale Europene active în valoare de 40 de miliarde de Euro. Contribuția fiecărei bănci naționale a fost fixată proporțional cu partea sa din capitalul subscris al Băncii Centrale Europene. În schimb, fiecare bancă națională a fost creditată de Banca Centrală Europeană cu o sumă în Euro echivalentă cu contribuția sa. 15% din contribuții au fost făcute în aur, iar restul de 85% în USD și yeni japonezi.
Pentru a asigura aceste obiective, BCE (înființată la 1 ianuarie 1999, prin transformarea IME) și băncile centrale trebuie să fie independente de puterea politică. Art. 107 din Tratat dispune că nu vor putea solicita sau accepta instrucțiuni de la instituții sau organe comunitare, guverne ale statelor membre sau orice alt organism. Reciproc, acestea nu vor trebui să caute a influența membrii BCE sau băncilor centrale. Scăpate de presiunea politică, băncile se pot dedica stăpânirii inflației. Tratatul de la Maastricht a impus de asemenea ca toate statele semnatare să-și reformeze statutele băncilor centrale pentru a le face independente înainte de finalul fazei a doua a UEM.
III.3.2. Bănca Centrala Europenă
III.3.2.1. Responsabilitățile Băncii Centrale Europene
Banca Centrală Europeană reprezintă cea mai înaltă autoritate monetară din zona EURO și reprezintă paznicul monedei pe care o emite. Tratatul asupra Uniunii Europene afirmă fără nici un echivoc:”stabilitatea prețurilor sau controlul inflației”, reprezintă obiectivul cel mai important al instituției.
Inflația este probabil cea mai mare amenințare permanentă pentru stabilitatea și creșterea economică. Ea este definită ca o creștere continuă al nivelului general al prețurilor într-o țară și reduce valoarea(scăderea puterii de cumpărare) fiecărei bancnote sau monede aflate în circulație într-o economie. Efectele sale economice negative sunt la fel de serioase pe cât sunt de numeroase:
Inflația provoacă o confuzie în rândul cumpărătorilor. Confruntați cu prețurile în creștere rapidă, oamenii au probleme în a stabili ce putere de cumpărare le oferă de fapt salariile lor. Încrederea consumatorilor scade, transmițând unde de șoc în întreaga lume a afacerilor.
Inflația transmite semnale mixte investitorilor de toate tipurile.
Inflația crește rata efectivă a impozitului pe capital, deoarece activele sunt impozitate la valorile lor cotate la bursă.
Inflația are un puternic rol de semnalizator. Prețurile instabile transmit semnale piețelor din întraga lume, în sensul că guvernul țării respective nu este nici stabil și nici bine condus. Aceasta conduce în schimbul la incertitudine, retragerea capitalului, costuri mai mari ale capitalului împrumutat și la stagnarea economică.
La fel ca în cazul tuturor băncilor centrale, principalul mijloc prin care Banca Centrală Europeană controlează inflația este influențarea nivelului ratelor dobănzilor inter-bancare. Ratele mai ridicate ale dobânzilor conduc la creșterea costului împrumuturilor și, prin urmare, la scăderea consumului. Ele fac de asemenea să pară mai atractivă efectuarea de economii, îndemnând multe companii și mulți consumatori să își păstreze banii, mai degrabă decât să îi cheltuiască.
Lucrul cel mai important care trebuie reținut în legătură cu Banca Centrală Europeană, este acela că ea este răspunzătoare pentru stabilitatea prețurilor în întraga zonă a monedei unice.
Atunci când nivelurile prețurilor în 10 din cele 11 națiuni europene rămân stabile, în timp ce prețurile din cealaltă țară explodează, nivelul mediu al prețurilor în Europa nu se modifică foarte mult. Exact din acest motiv Tratatul asupra Uniunii Europene a creat criteriile de convergență, drept o condiție pentru intrarea în Uniunea Economică și Monetară.
Banca Centrală Europeană are și alte responsabilități în afară de apărarea nivelului general al prețurilor, deși ele sunt toate secundare. În primul rând, ea trebuie să sprijine politicile economice generale ala Uniunii Europene, cu condiția ca această sarcină să nu contravină cu datoria sa de menținere a stabilității prețurilor.
În al doilea rând, Banca Centrală Europeană este răspunzătoare de asigurarea respectării reglementărilor privind plătile în întreaga zonă euro. Dacă transferurile electronice între bănci, instituții financiare, firme și persoane individuale nu decurg ușor și sigur, integritatea euro este afecată. Managementul reglementărilor referitoare la plați constă în principal în supravegherea sistemului computerizat de plăți trans-frontaliere din Europa, sistem cunoscut sub numele de Sistemul trans-european automat de soluționarea globală a transferurilor exprese în timp util(TARGET – Trans-European Automated Real –rime Gross settlement Express Transfer system).
Banca Centrală Europeană este însărcinată cu protejarea rezervelor financiare din statele membre.
III.3.2.2. Independența Băncii Centrale Europene
Banca Centrală Europeană este considerată cea mai independentă bancă centrală creată vreodată. Independența în acest context semnifică ”imun la interesele și influența guvernelor”. Aceasta înseamnă că un căștig politic pe termen scurt este imposibil să joace un rol major în formularea politicii monetare în Europa.
Până acum, veștile au fost bune, deoarece nici o bancă centrală nu este mai independentă decât Banca Centrală Europană. Acest lucru rezultă din câteva fapte importante. În primul rând și cel mai important, statutul definitoriou al Bancii Centrale Europene, este lipsit de orice echivoc, afirmând: ”nici Banca Centrală Europeană, nici o altă bancă centrală, nici vreun membru din organismele de conducere nu vor căuta sau primi instrucțiuni de la instituțile sau organismele Comunității Europene, de la nici un guvern al vreunui stat membru sau de la vreun alt organism.
În al doilea rând, Băncii Centrale Europene îi este strict interzis să împrumute bani oricărui guvern din Uniunea Europeană. Acest lucru asigură că banca centrală este desprinsă de interesele financiare ale politicienilor aleși. Prin urmare, este imposibil pentru Banca Centrală Europeană să devină o mașină de fabricat bani, care tipărește euro pentru a finanța cheltuieli financiare excesive.
În al treilea rând, Banca Centrală Europeană nu este subiectul nici unui fel de restricții neobișnuite sau inhibatoare din partea guvernelor naționale. Cu alte cuvinte, Uniunii Europene i se solicită prin constituție să accepte politicile Băncii Centrale Europene, fără nici un fel de amestec, sau interferență temporară. Nu există nici un fel de veto împotriva Băncii Centrale Europene.
În al patrulea rând, statutul care definește independența Băncii Centrale Europene ar fi extrem de dificil de abrogat. Într-adevăr, statutul poate fi modificat numai printr-o revizuire a Tratatului însuși asupra Uniunii Europene, o acțiune care este nevoie de un consen între cele 15 țări membre ale Uniunii Europene.
III.3.2.3. Strategia Băncii Centrale Europene în domeniul politicii monetare.
A urmării stabilitatea prețurilor în Europa reprezintă un obiectiv nobil, dar extrem de neclar. Prin urmare, prima sarcină pentru banca centrală nou înființată este acea de a stabili ce politică monetară va fi abordată, respectiv condusă. Nu este suficient să spui că inflația este dăunătoare. Băncile centrale trebuie de asemenea să dispună de un set special de strategii economice care să le orienteze eforturile.
Vorbind la modul general, lumea industrializată avansată este caracterizată de două tipuri de strategii: urmărirea inflației și urmărirea cantității de monedă. În prezent, Banca Centrală Europeană aplică o combinație a acestor două.
Urmărirea cantității de monedă se referă la tehnica prin care oficialii de la bancă centrală estimează viitoarele presiuni inflaționiste, supraveghind actuala masă monetară dintr-o economie. Termenul monedă include aici mai mult decât bancnotele și monedele aflate în buzunarele oamenilor.
Bancherii de la instituțiile centrale consideră că masa monedară reprezintă un excelent indicator principal pentru inflație. Deoarece inflația este cel mai bine cunoscută drept “prea mulți bani care aleargă după pre puține produse”. Urmărind suma totală de bani în numerar, soldurile conturilor operabile prin cecuri, limitele cărților de credit și alte solduri similare, băncile centrale pot să își formeze o idee asupra eventualei creșteri sau descreșteri a consumului în viitorul apropiat. Dacă oferta de monedă pare să fie mai mare în comparație cu oferta de monedă stabilită în fiecare an de către Banca Centrală Europeană, atunci aceasta ridică ratele dobănzilor, pentru a descuraja împrumuturile și cheltuielile. Din păcate, Banca Centrală Europeană, nu are o istorie îndelungată și prin urmare, nu a stabilit încă o legătură matematică bună între oferta de monedă și rata inflației în Europa.
Banca Centrală Europeană mai examinează de asemenea îndeaproape nivelul prețurilor și face tot ce este necesar să îl păstreze în limitele prestabilite.
Banca Centrală Europeană definește o modificare a nivelurilor prețurilor ca o creștere de la un an la an a indicelui armonizat al prețului de consum, indicele official al costului vieții în Europa. Mai precis, Banca Centrală Europenă a anunțat că va lua toate măsurile necesare în planul politicii monetare pentru a asigura o rată a inflației în limita a 2% sau chiar mai puțin. Datorită mărimii, complexității și diversității Uniunii Europene, consiliul guvernator al Băncii Centrale Europene examinează și o serie de alți indicatori, astfel încât să poată realiza o evaluare pe o bază largă a perspectivelor evoluțiilor prețurilor și a riscurilor la adresa stabilității prețurilor. Astfel, strategia Băncii Centrale Europene în domeniul politicii monetare este de fapt una flexibilă, care are trei piloni de susținere:
controlul ofertei de monedă euro;
monitorizarea directă a ratelor inflației din zona euro;
examinarea altor indicatori referitori la prețuri;
Banca Centrală Europeană folosește o serie de instrumente specifice de politică pentru a controla oferta de monedă euro. Aceste instrumente constau în:
Un necesar minim de rezervă, reprezintă unealta fundamentală a politicii monetare a Băncii Centrale Europene, deoarece ea cere băncilor să depoziteze o anumită sumă de bani în conturile Băncii Centrale Europene, unde aceste sume nu pot fi atinse. Aceste sume sunt numite, sugestiv, banii băncii centrale. Într-o manieră foarte directă, deci, necesitatea constituirii rezervei minime ține în afara circulației o sumă de bani și, astfel reduce oferta de moneda euro. Banca Centrală Europeană plătește băncilor o mică sumă ca dobăndă pentru rezervele minime deținute în seifurile sale, dar banii băncilor centrale nu pot fi împrumutați sub nici un fel de altă formă.
Tranzacții de reachiziție pe termen scurt. Banca Centrală Europeană are de fapt două tipuri principale de operațiuni de refinanțare. O dată pe săptămână, ea se angajeză în tranzacții de reachizție pe termen scurt, cu un termen de răscumpărare de două săptămăni. Acestea sunt cunoscute sub numele de operațiuni principale de refinanțare. O dată pe lună Banca Centrală Europeană oferă refinanțare pe termen lung, cu alte cuvinte acorduri de reachiziție cu un termen de răscumpărare de trei luni. Toate tranzațiile de reachiziție ale Sistemului European al Băncilor Centrale sunt realizate pe baza pieței libere.
Facilitatea împrumutului marginal, este un fel de împrumut “de urgență” pe care Banca Centrală Europeană îl oferă oricărei bănci care are nevoie de lichiditate peste noapte. Dacă o bancă datorează bani unei alteia, dar nu are bani lichizi pentru a achita efectele de plată, ea poate retrage o sumă nelimitată de bani sub formă de împrumut deschis peste noapte, fără a fi implicate nici un fel de achiziții. Dobânda practicată de către Banca Centrală European pentru un împrumut de urgență este de 3,5% , față de 4% pentru a împrumuta bani de la o bancă la alta.
Facilitatea depozitului pe termen scurt. Opus facilității împrumutului, aceasta permite băncilor să depoziteze peste noapte la Banca Centrală Europeană, la cerere, o sumă nelimitată de bani, în eventualitatea în care dispun de lichidități mai mari decăt au nevoie. Banca Centrală Europeană plătește o rată mică a dobănzii(1%) la aceste depozite și servește pentru bănci drept ultima opțiune pentru investirea banilor atunci când nu sunt disponibile alte opțiuni pe termen lung.
Banca Centrală Europeană, ca toate celelalte bănci centrale, joacă un rol important și pe piețele externe de schimb. Două sunt motivele principale pentru acest lucru. Primul motiv, și nu în mod surprinzător, este acela că ratele de schimb ale euro au impact asupra stabilității prețurilor în Europa. Dacă euro se depreciază rapid în raport cu dolarul american, bunurile europene devin dintr-o dată mai ieftine pentru americani. Creșterea destul de bruscă a cererii care rezultă de aici poate finalmente să încingă economiile europene, deoarece ele se grăbesc să onoreze comenzile numeroase la export. În schimb, aceasta poate duce la o creștere a nivelului general al prețurilor în Europa, în special deoarece exporturile formează o parte atât de mare din Produsul Intern Brut al Europei.
Al doilea motiv principal pentru implicarea Băncii Centrale Europene pe piețele de schimb euro este acela că Banca Centrală Europeană se străduiește de asemenea să sprijine politicile economice generale al Comunității, astfel încât obiectivul său principal, acela de asigurare a stabilității prețurilor, să nu fie amenințat. În această privință, este bine cunoscut că ratele de schimb reprezintă o determinantă crucială a competitivității industriale. Dacă ele sunt oscilante, creșterea economică începe să se erodeze. La fel de important, ratele de schimb ale euro afecteză direct prețul bunurilor și serviciilor vândute peste graniță ca și costul importurilor în zona euro. Dacă valoarea euro crește, multe industrii europene devin mai puțin competitive și pot ajunge să ceară un preț exagerat pe piețele lor.
De fapt, arhitecții euro consideră că stabilitatea ratei de schimb și problema competitivității sunt atât de importante, încât ele implică și alte părți în procesul politicii ratei de schimb, în afară de Banca Centrală Europeană. Cea mai importantă dintre acestea este Consiliul miniștrilor economiei și finanțelor din Uniunea Europeană, numit de regulă ECOFIN. ECOFIN reprezintă în esență debușeul final prin care fiecare națiune din Uniunea Europeană influențează politicile economice europene. Atunci când se întrunește ECOFIN, el discută obiectivele generale ale politicii ratei de schimb și le prezintă Băncii Centrale Europene. ECOFIN poate decide, de exemplu, că ar trebui să i se permită euro să fie schimbat numai în anumite limite predefinite în raport cu anumite devize est europene, cum ar fi zlotul polonez etc. Deciziile ECOFIN se bazează pe votul majoritar ponderat, deși numai cei 11 participanți actuali votează în problemele legate de euro.
ECOFIN poate stabili regimuri generale ale ratei de schimb a euro, dar îi este absolut interzis să ia decizii concrete în privința unor intervenții pe termen scurt. Numai Sistemul European al Băncilor Centrale intervine direct pe piețele externe de schimb. Aceasta poate încerca să modifice valoarea ratei de schimb a euro, valoare pe care o consideră prea ridicată sau prea scăzută, vânzând sau cumpărând mari cantități de monedă, folosind active donate de băncile centrale naționale atunci când a fost creată Banca Centrală Europeană. Dar Sistemul European al Băncilor Centrale face acest lucru fără nici un fel de influență din exterior. ECOFIN, poate emite doar sugestii și politici cu caracter general referitoare la ratele de schimb.
Capitolul IV
România și Integrarea Monetară
IV. 1. Relațiile dintre România și Uniunea Europeană
România are legături tradiționale cu Uniunea Europeană, fiind prima și singura țară din Europa de Est care, încă din anii '70, a avut un cadru juridic bine definit în relațiile cu UE, iar în 1980 a procedat la recunoașterea de facto a acestei grupări economice prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România-CEE. Totodată, o serie de factori obiectivi fac din UE principalul partener comercial al României, respectiv: apropierea geografică, complementaritatea și potențialul economic, precum și evoluția în timp a cadrului juridic.
După 1990, România a semnat cu Comunitatea Europeană un acord de comerț și cooperare comercială, înlocuit mai târziu de Acordul European de Asociere. Aceasta este baza juridică a relațiilor României cu Uniunea Europeană.
România a depus cerere de aderare la Uniunea Europeană în iunie 1995 și a fost acceptată ca stat candidat, la Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997. Deschiderea negocierilor cu România a avut loc în urma deciziei luată de Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999. Aici s-a hotarât ca singurul criteriu care trebuie îndeplinit înaintea începerii negocierilor este criteriul politic.
Criteriile economice, legislative și administrative devin necesare abia în momentul aderării. În esență, aderarea la Uniunea Europeană constă în adoptarea, aplicarea și dezvoltarea acquis-ului comunitar care reprezintă întreaga legislație primară și derivată ca și ansamblul politicilor și instituțiilor create pentru a asigura aplicarea și dezvoltarea corespunzătoare și continuă a acestei legislații.
Acquis-ul comunitar este grupat în 31 de capitole deschise succesiv negocierii, care cuprind de la libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, trec prin politica industrială, cultura și audio-vizual pentru a ajunge la uniunea vamală și controlul financiar.
Negocierile cu Romănia sunt demarate pe 15 februarie 2000. Negocierile determină condițiile de integrare a fiecărui stat candidat. La aderarea în Uniune, statele trebuie să adopte acquis-ul, respectiv legislația construită pe baza tratatelor fondatoare ale Uniunii, tratatul de la Roma, Maastricht și Amsterdam. Negocierile se concentrează pe termenii în care candidatul va adopta, implementa și exercita acquis-ul, și, în special, eventualele aranjamente de tranziție, care vor fi strict delimitate în timp și condiții de aplicabilitate. În condițiile unor aranjamente similare anterioare, unor state membre proaspăt intrate în Uniune le-au fost acordate răgazuri (stabilite cu exactitate în cursul negocierilor) până la respectarea, în întregime, a prevederilor anumitor legi și reglementări.
Documentele de poziție sunt documente oficiale ale României. Prin intermediul lor, România își prezintă – în Cadrul Conferinței interguvernamentale pentru aderarea la Uniunea Europeană – poziția față de fiecare din cele 31 de capitole de negociere în care este împărțit, pentru rațiuni metodologice, acquis-ul comunitar.
Documentelor de poziție ale României li se răspunde de către Uniunea Europeană (prin organismul său cel mai reprezentativ: Consiliul Uniunii Europene) prin poziții comune.
Poziția Romăniei poate fi acceptată sau i se poate cere să și-o modifice în anumite privințe. În acest ultim caz, rămâne ca România să adopte și să transmită Uniunii Europene un nou document de poziție în acel capitol, modificat în funcție de solicitările primite și de interesele și posibilitațile proprii.
În 1997, Consiliul a stabilit o procedură de derulare a negocierilor. Sesiunile au loc la nivel de miniștri sau adjuncți, respectiv reprezentanți permanenți, în numele statelor membre, și ambasadori sau negociatori șefi, în numele statelor candidate. În cursul negocierilor, fiecare candidat este apreciat în funcție de propriile merite. Ritmul negocierilor va fi dictat de gradul de pregătire al statului candidat și de complexitatea subiectului. Din aceste motive, este imposibil de apreciat durata procesului de negociere pentru fiecare candidat în parte. Comisia propune poziții comune de negociere pentru UE, la fiecare capitol de competență Comunitară. Presedinția Consiliului, în stransă legatură cu Statele Membre și Comisia, face propuneri pentru capitolele care acoperă Politica Externă și de Securitate Comună și cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne. Pozițiile de negociere sunt aprobate în unanimitate de catre statele membre. Rezultatele negocierilor sunt încorporate în proiectul tratatului de aderare. Acesta este supus spre aprobare Consiliului și apoi Parlamentului European. După semnare, tratatul de aderare este supus spre ratificare statelor membre și statului candidat. În anumite cazuri, acest lucru se face prin referendum. Tratatul intră în vigoare, iar statul candidat devine stat membru, la data aderării.
Capitolele de negociere au rezultat ca urmare a divizării (din rațiuni metodologice) a acquis-ului comunitar, care reprezintă ansamblul de drepturi și obligații comune ce unesc Statele Membre în cadrul Uniunii Europene. Cele 31 de capitole constituie cadrul de negociere dintre statele candidate și Uniunea Europeană. În momentul în care se ajunge la o poziție comună între statul candidat și Uniunea Europeană, capitolul respectiv se consideră inchis provizoriu.
Închiderea provizorie a capitolului de negociere reprezintă o confirmare a faptului că angajamentele făcute de statul candidat cu privire la aproximarea legislației în domeniu sunt considerate realizabile. De asemenea, un criteriu de o importanță similară în închiderea provizorie a capitolului respectiv este evaluarea capacității administrative și instituționale de a aplica legislația, în forma agreată. Până acum, nu au existat solicitari (din partea Comisiei Europene) de a redeschide capitole de negociere. Închiderea tuturor celor 31 de capitole constituie adoptarea acquis-ului comunitar de catre statul candidat, îndeplinind astfel unul dintre criteriile de aderare.
În cazul României, Comisia Europeană a elaborat un raport de țară pentru anul 2002, prezentat la Bruxelles, în care consideră că este îndeplinit în continuare criteriul politic (evoluții pozitive în domeniul sistemului de protecție a copilului, dezincriminarea homosexualității, consolidarea drepturilor minorităților naționale, strategia națională privind îmbunătățirea situației minorității romă). Comisia subliniază necesitatea implementării consecvente în viitor a activităților de îmbunătățire a situației copiilor instituționalizați și a minorității romă, precum și realizarea demilitarizării poliției și a asigurării independenței puterii judecătorești.
Din punct de vedere economic se apreciază că România a facut progrese semnificative în direcția creării unei economii de piață funcționale și, deși pe termen mediu nu va putea face față presiunilor concurențiale de pe Piața Unică, a luat măsurile care îi vor permite dobândire în viitor a acestei capacități în condițiile în care se va menține pe calea actualelor reforme economice. Romănia a înregistrat progrese în direcția stabilizării macroeconomice dar se mențin unele dezechilibre economice mai ales în privința ratei inflației, deficitului contului curent. De asemenea, trebuie acordată o atenție sporită și implementării programului convenit cu FMI, stabilirii disciplinei fiscale și creării fundamentelor juridice și instituționale ale unei economii de piață funcționale.
În ceea ce privește transpunerea acquis-ului, dintre aspectele deficitare au fost consemnate: cele patru libertăți ale Pieței Interne, agricultura, energia, audio-vizualului și telecomunicațiilor. Politica comercială apare într-o lumină mai degrabă nefavorabilă, datorită deselor recurgeri la măsuri ce încalcă angajamentele asumate anterior în cadrul Acordului European. Aspectele pozitive subliniate sunt: dreptul societăților comerciale, concurența, impozitarea, pescuit, IMM, transporturi și uniunea vamală. O mențiune aparte este facută vis-a-vis de performanțele României ca Presedinție în exercițiu a OSCE. Într-o lumină negativă apare capacitatea administrației publice de a implementa acquis-ul transpus și de a gestiona fondurile comunitare.
Acest Raport constituie o recunoastere implicită a faptului că în condițiile în care ritmul reformelor economice și al pregătirii pentru aderare va continua să fie unul susținut, data de 1 ianuarie 2007 poate fi apreciată ca fiind fezabilă și realistă pentru momentul aderarii la UE. De asemenea, scenariul care pare să fie agreat de Comisie în această fază se suprapune, în linii generale, cu programul/calendarul asumat recent de Guvern, care prevede: 2002 – deschiderea tuturor capitolelor; 2004 – finalizarea negocierilor.
La Consiliul European întrunit la Copenhaga, în perioada 12-13 decembrie 2002, România a primit confirmarea unui deziderat așteptat îndelung: aderarea la Uniunea Europeană în 2007. Țara noastră va intra de acum într-o nouă etapă, care impune reforme susținute și respectarea tuturor angajamentelor față de partenerii europeni.
În declarația politică semnată de țările membre și de cele candidate, configurând viitoarea Uniune Europeană a celor 25 și intitulată "O singură Europă", se exprimă sprijinul deplin față de procesul de extindere continuu și ireversibil, însușindu-și drept obiectiv comun primirea în 2007 a României și a Bulgariei.
Documentul politic subliniază că negocierile cu cele două țări vor continua pe baza acelorași principii care le-au ghidat și până acum, iar rezultatele obținute până în acest moment nu vor fi puse sub semnul întrebării.
“Deci, este vorba de includerea noastră în acest proces cu un răgaz de patru ani de zile în ceea ce privește finalizarea lui. Într-un fel, noi ne-am dorit foarte mult acest lucru să se întâmple, chiar mai devreme, dar trebuie să fim conștienți că este un drum foarte greu și că depinde în mult mai mare măsură de noi, decât de partenerii nostri europeni, să reușim reformele și performanțele care să facă posibilă integrarea noastrã în Uniunea Europeană în anul 2007”.
Programul detaliat adoptat la Copenhaga stabilește prioritățile României pe termen scurt, mediu și până la aderare, pe criterii politice, economice și pe capitolele acquis-ului comunitar – agricultura, dezvoltarea rurală, infrastructura de transport și de mediu, coeziunea și construcții instituționale.
Ministrul integrării europene, Hildegard Puwak, a precizat că în “road-map” se face referire la alocare suplimentară, cu 20-30-40%, a fondurilor de care România beneficiază anual, din 2000 pânã în 2006. Aceasta înseamnă, practic, între 2004 și 2006, un plus de circa 800 de milioane de euro, ajungând în anul 2006 la o asistență financiară nerambursabilă pe cele trei fonduri de preaderare, PHARE, ISPA și SAPARD, de peste un miliard de euro. La acestea se adaugă însă și asistența pe care România o obține prin cele 16 programe comunitare la care participă.
Pe data de 16 aprilie 2003 la Atena a avut loc summitul de semnarea tratatului de aderare a celor 10 state care vor adera la UEM, începând cu 2004, România a fost invitată să accelere reformale economice, crearea unei piețe funcționale pentru atingerea termenului de 01 ianuarie 2007.
IV.2. România în procesul de adoptare a acquis-ului comunitar în domeniul Uniunii Economice și Monetare
În cadrul Conferinței interguvernamentale pentru aderarea la Uniunea Europeană – România, din 28 iunie 2002, au fost deschise și închise provizoriu negocierile la capitolul 11 “Uniunea Economică și Monetară”. În prezent, este în curs de desfăsurare procesul de elaborare a documentului de informații suplimentare la acest capitol, care va include calendarul de implementare a angajamentelor privind statutul Băncii Naționale a României și interzicerea finanțării directe și a accesului privilegiat al statului la resursele instituțiilor financiare.
Pentru aderarea la Uniunea Economică și Monetară, obiectivul intermediar pentru România îl constituie îndeplinirea cerințelor Tratatului de la Maastricht care prevăd obținerea unor rezultate concrete în ceea ce privește deficitele/excedentele bugetare, datoria publică, inflația, ratele dobânzii și ratele de schimb.
România s-a angajat să adopte acquis-ul comunitar până la data propusă pentru aderarea la Uniunea Europeană, care este 1 ianuarie 2007. În privința armonizării prevederilor referitoare la independența băncii centrale, eliminarea finanțării directe a deficitelor temporare ale Trezoreriei de către Banca Națională a României și a accesului privilegiat al instituțiilor publice la resursele instituțiilor financiare, care în momentul de față nu sunt încă pe deplin armonizate cu legislația europeană, termenul limită pentru armonizare stabilit de către România este anul 2004. Până la sfârșitul anului 2004 vor fi adoptate, conform calendarului convenit, toate modificările legislative menite să facă Banca Națională a României și sistemul bancar compatibile cu criteriile Uniunii Europene.
Aceste obiective vor fi realizate prin amendamentele care urmează să fie aduse, până în 2004, pachetului de legi bancare în vigoare.
Adoptarea deplină a acquis comunitar presupune direcționarea rolului primordial al băncii centrale către un singur obiectiv, care privește stabilitatea prețurilor în concordanță atât cu prevederile Tratatului, cât și cu Statutul Bancii Centrale Europene.
IV.2.1 Politica economică și fiscală
Prioritățile politicii economice pentru România în următorii ani vizează în mod ferm menținerea stabilității macroeconomice ca element fundamental al garantării creșterii economice și menținerea economiei pe un trend crescător pe termen mediu și lung.
România a elaborat și transmis la 1 octombrie 2001 prima variantă a Programului Economic de Preaderare (PEP), document care vizează continuarea măsurilor pe linia îndeplinirii criteriilor economice de aderare la UE, precum și crearea premiselor pentru participarea României la Uniunea Economică și Monetară, în calitate de țară cu derogare de la moneda unică euro.
În perioada iunie – august 2002 au fost întreprinse acțiuni pentru îmbunatățirea și definitivarea editiei 2002 a Programului Economic de Preaderare. Astfel, în luna iunie a fost organizat un seminar cu tema “Concluzii preliminare privind conținutul Programului Economic de Preaderare 2002”, destinat dezbaterii variantelor preliminare ale principalelor capitole și stabilirii modalităților de finalizare a ediției 2002. În iulie 2002, Programul Economic de Preaderare 2002 a fost aprobat de Comitetul interministerial pentru armonizarea strategiilor, programelor și planurilor de acțiune sectorială și regională și prezentat apoi în cadrul Consiliului Economic și Social. Forma actualizată pe baza observațiilor a fost înaintată și aprobată în cadrul sedinței Guvernului României din 25 iulie 2002, fiind apoi transmisă Comisiei Europene la data de 15 august 2002.
PEP 2002 reprezintă o actualizare și o completare a PEP 2001, elaborată în
principal pe baza „Planului de acțiuni pentru anii 2002 și 2003 al Programului de guvernare” și în stransă corelare cu Programul Național de Aderare a României la UE. S-au avut în vedere propunerile, de ordin conceptual și metodologic, ale Comisiei Europene, axate în principal pe prezentarea datelor într-un set de tabele standardizate, pe utilizarea, în mod similar, a ipotezelor privind mediul internațional, precum și pe abordarea unor aspecte noi, tratate în prezent numai în programele de stabilitate și convergența ale statelor member UE (ex. analiza impactului evoluțiilor ciclice asupra bugetului, tendințele pe termen lung ale finanțelor publice).
Totodată, s-au luat în considerare recomandările specifice făcute României și privind, în esență, prezentarea mai detaliată a unor aspecte precum: problematica mediului de afaceri, influența reducerii inflației asupra veniturilor fiscale, calendarul de aplicare a măsurilor de reforma propuse.
Evoluțiile și politicile macroeconomice s-au îmbunătățit în perioada 2001-2002, iar întărirea politicii fiscale combinată cu un program ambițios de ajustare a prețurilor la energie au consolidat performanța favorabilă. În consecință, după o creștere puternică a PIB de 5,3 procente în 2001, creșterea economică pentru 2002 este de 4.5 procente, favorizată în principal de exporturi și investiții, consolidând tendința favorabilă din 2000.
Presiunile inflaționiste s-au diminuat, iar rata inflației la 12 luni s-a redus semnificativ de la 41 procente în 2000 la 30 procente în 2001 și 17,8 procente la sfârșitul lui decembrie 2002 (mult sub ținta din program). Deficitul de cont curent a fost redus sub 6 procente în 2001 și este 4,5 procente la sfârșitul lui decembrie 2002 (de asemenea mult sub ținta din program).
Creșterea rezervelor internaționale a fost semnificativ mai puternică decât s-a estimat initial, iar nivelul rezervelor de la sfârșitul lui decembrie 2002 exprimat în acoperire importuri a fost deja atins în august, ajungând la 4 luni de importuri potențiale. Politica fiscală prudentă a dat rezultate și deficitul fiscal a fost redus constant de la 4,0 procente din PIB în 2000 la un nivel anticipat la mai puțin de 2 procente în 2002. România și-a îmbunătățit credibilitatea pe piețele financiare internaționale.
Performanța bună înregistrată în domeniul macroeconomic și în implementarea reformelor specifice economiei de piață a determinat toate agențiile importante de rating să îmbunătațească, de trei ori pe parcursului anului trecut, calificativul aferent riscului suveran al Romăniei. În acest context, țara a accesat piețele în condiții avantajoase, în timp ce spread-urile la bond-urile în valută au continuat să se reducă în mod semnificativ.
Întreaga strategie economică trebuie văzută în contextul obiectivului de accelerare a procesului de integrare în economia UE și de aderare până în 2007.
Autoritățile române văd perspectiva economică în viitorul apropiat ca fiind în general favorabilă, iar implementarea în continuare a politicilor economice vizează asigurarea pe termen lung a sustentabilității și obiectivelor strategice ale țării, prezentate în Programul Economic de Pre-Aderare (PEP). Creșterea economică este proiectată să atingă în medie 5 procente anual în perioada 2003-2005, în timp ce inflația este prevazută să scadă la 13 procente în 2003 și să înregistreze sub 10 procente până în 2004. Un deficit fiscal de 2,65 procente în 2003 va sprijini tendința de dezinflatie.
În vederea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea Economică și Monetară, Guvernul României este, în principal, cel care trebuie să ia măsuri de implementare a acțiunilor și măsurilor necesare dezvoltării economice și creării unui cadru favorabil unei economii concurențiale viabile, care să facă față cerințelor și standardelor europene. În același timp, toate celelalte instituții subordonate Guvernului sunt în măsură să contribuie la efortul de dezvoltare economică durabilă pe termen lung a economiei românesti.
Autoritățile sunt hotărâte să continue consolidarea fiscală, care va rămâne în centrul strategiei economice pentru următorii ani. Autoritățile sunt conștiente că bugetul trebuie să asigure costuri fiscale substanțiale aferente integrării în NATO și UE, și în același timp să mențină o poziție fiscală sustenabilă pe termen mediu. În acest context, bugetul pe 2003 a fost adoptat de parlament cu obiectivul de deficit în concordanță cu angajamentul de consolidare fiscală și continuarea eforturilor de dezinflație și limitarea deficitului de cont curent. Bugetul este orientat către consolidare fiscală și ar putea crea premisele de creștere a cheltuielilor de capital și de îmbunătățire a sistemului de protecție socială. În același timp, bugetul redă angajamentul de a menține ratele existente ale impozitului pe venit și o politică salarială prudentă, concomitent cu reducerea numărului de salariați din sectorul bugetar în ansamblu.
În domeniul politicii fiscale, un obiectiv esențial este consolidarea stabilizării macro-economice prin controlul deficitului bugetar. În vederea îndeplinirii angajamentelor asumate în documentul de poziție, Ministerul Finanțelor Publice a elaborat un proiect al legii privind finanțele publice, care a fost dezbătut și aprobat de Parlament. Pentru anul 2002, Ministerul Finanțelor Publice a propus și un mod nou de prezentare a proiectului de buget, bazat pe reguli și principii noi circumscrise următoarelor scopuri:
realizarea previziunilor multianuale ale veniturilor și cheltuielilor bugetare;
extinderea finanțării pe baza de programe;
restructurarea cheltuielilor bugetare în raport cu posibilitățile și reformele pe domenii de activitate.
În vederea îmbunătățirii capacității Ministerului Finantelor Publice de a administra resursele financiare ale statului, a fost elaborata documentația necesară înființării Unității de Management a Trezoreriei Statului.
În scopul îmbunătățirii colectării veniturilor bugetare a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare, care vizează în principal o transparență totală în ceea ce privește acordarea de înlesniri la plată de catre creditorii bugetari prin stabilirea de criterii clare de performanță economico-financiară și de disciplină fiscală. Înlesnirile la plată se vor acorda pe baza unui punctaj rezultat din analiza criteriilor de performanță economico-financiară și de disciplină fiscală, iar numarul de luni de eșalonare la plată a obligațiilor bugetare, care include și perioada de grație, se determină în funcție de raportul procentual dintre totalul obligațiilor bugetare și cifra de afaceri pe baza unei convenții încheiate între debitori și creditorii bugetari respectivi. Aplicarea prevederilor acestei Ordonanțe va contribui la realizarea veniturilor bugetare, respectiv încadrarea în deficitul bugetar prin accelerarea încasărilor, și la fluidizarea activității economicofinanciare a agenților economici care deși sunt viabili din punct de vedere economic întâmpină greutăți în achitarea obligațiilor bugetare restante.
În domeniul consolidării reformei sistemului impozitelor și taxelor, măsurile luate se referă la reducerea ratei impozitului pe profit de la 38% la 25% și o deducere de 10% din profitul reinvestit și la utilizarea ratei unice a TVA de 19% și reducerea numarului de activități exceptate de la plata TVA .
Revizuirea legislației privind regimul accizelor prin aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 158/2001 se înscrie pe linia noilor principii ale politicii fiscale privind simplificarea legislatiei existente, crearea unui climat economic favorabil pentru toți agenții economici producători sau importatori de produse supuse accizelor, asigurarea unor venituri constante la bugetul de stat și apropierea legislației naționale de acquis-ul comunitar în domeniu.
Gestionarea corecta a politicii financiare – prin aprofundarea și accelerarea coerentă a reformei fiscale, creșterea eficienței și transparenței utilizării resurselor publice pe baza de proiecte și programe viabile și stabilirea unui sistem coerent de priorități în cadrul acestora – este una din garanțiile asigurării dezvoltării economico-sociale durabile.
Începând cu anul 2001, România participă la Dialogul de politici economice cu țările candidate, instituit de Consiliul ECOFIN și Comisia Europeana. Acest cadru pregăteste, printre altele, statele candidate în vederea participării la Uniunea Economica și Monetară prin familiarizarea și aplicarea efectivă a unor proceduri specifice de supraveghere economică multilaterală executate periodic de statele membre ale Uniunii Economice și Monetare.
În vederea îmbunătățirii colectării impozitelor, autoritățile române au acționat pentru reglementarea procedurilor administrative în domeniul înregistrării, declarării și colectării impozitului pe venit prin extinderea sistemului de înregistrari fiscale în vederea includerii plătitorilor individuali de taxe și prin informatizarea administrării impozitului pe venit. Tot în privința notificării fiscale, ca urmare a primei notificări fiscale oficiale transmise de România la 30 martie 2001 în cadrul Procedurii de Supraveghere Bugetară în perioada de pre-aderare și evaluării acesteia de catre Eurostat, au fost identificate punctele slabe în ceea ce privește datele sectorului guvernamental, și anume: lipsa datelor în bază cu privire la impozite, taxe și contribuții sociale, precum și neincluderea în notificare a datelor privind operațiunile Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB). A doua notificare fiscală a fost transmisă de România la Eurostat în data de 1 aprilie 2002. Notificarea s-a facut cu consultarea experților Eurostat, aducându-se îmbunătățiri majore, respectiv prezentarea datelor ajustate în baza accrual în ceea ce privește datoriile, impozitele, taxele și contribuțiile sociale, precum și includerea în notificare a datelor privind creditele neperformante preluate de AVAB.
Responsabilitatea în ceea ce privește implementarea politicii fiscale a Uniunii Europene în România aparține, în primul rând, Ministerului Finanțelor Publice și Guvernului României. Ministerul este cel care trebuie să propună îmbunatățirea cadrului legal în domeniu, iar Guvernul cel care trebuie să aprobe măsurile ce urmează a fi luate. În privința notificarii fiscale, institutiile responsabile sunt Ministerul Finanțelor Publice, Institutul National de Statistică și Studii Economice și Banca Națională a României. Institutul National de Statistică și Studii Economice este instituția responsabilă pentru elaborarea conturilor naționale și pentru calcularea PIB.
Autoritățile vor ramâne vigilente și vor fi gata să ia orice măsuri corective, dacă ținta fiscală va fi în pericol. De asemenea, autoritățile sunt hotărâte să implemeneteze reforma în administrația fiscală, care a fost inițiată în conformitate cu concluziile misiunilor de asistență tehnica FAD. Un departament separat de administrare fiscală a fost inființat în cadrul Ministerului Finanțelor Publice și, de curând, a fost aprobată legislația pentru înființarea unei agenții comune pentru colectarea, controlul și aplicarea contribuțiilor la asigurări sociale, începând cu 1 ianuarie 2004, în cadrul Ministerului Finanțelor Publice.
Pe termen scurt, obiectivele urmărite de România sunt menținerea funcționarii adecvate a politicilor, asigurarea unui cadru economic stabil, funcțional și predictibil și realizarea obiectivelor de politică economică în vederea creării condițiilor de bază necesare menținerii și accelerării tendinței de creștere economică înregistrată de România în ultimii ani. Pentru aceasta sunt avute în vedere:
Monitorizarea Strategiei naționale de dezvoltare economică a României pe termen mediu și evaluarea rezultatelor implementarii sale;
Realizarea macrostabilizării consolidate și asigurarea creșterii economice;
Optimizarea substanțială a coordonatelor mediului de afaceri prin ajustare structurală, privatizare și stimularea întreprinderilor mici si mijlocii;
Atragerea unui volum sporit de investiții străine și creșterea exporturilor;
Promovarea unui set de politici compatibile cu mecanismele Uniunii Europene;
Realizarea unui management performant al datoriei publice externe;
Alinierea deplină la sistemul european de conturi SEC 95.
În vederea întăririi capacității instituționale a băncii centrale, BNR îsi propune realizarea, cu sprijinul UE, a unor proiecte care vizează:
Crearea unui sistem de raportare a datelor statistice pentru balanța de plăți, care să respecte criteriile Fondului Monetar Internațional, Eurostat și Băncii Centrale Europene, și asigurarea infrastructurii necesare implementării acestuia;
Elaborarea unui studiu privind introducerea monedei euro;
Optimizarea managementului strategic al rezervelor valutare.
Pe termen mediu, dezinflația susținută va constitui în perioada 2003-2004 unul din obiectivele principale ale programelor economice românesti, politica monetară urmând să se consacre cu prioritate acestuia.
Un obiectiv important al politicii monetare îl constituie și remonetizarea economiei românești prin metode neinflaționiste. Atingerea acestui obiectiv este însă în mare măsură dependentă de progresele pe care le va înregistra economia în ansamblu, creșterea economică și refacerea încrederii în moneda națională fiind condiții esențiale ale declanșării acestui proces.
De asemenea, se are în vedere:
Urmărirea evoluției ansamblului de politici promovat, prin prisma monitorizării stricte a poziției bugetare, a menținerii creșterii economice reale și durabile și a convergenței graduale a indicatorilor economici către criteriile de la Maastricht;
Pregătirea în vederea realizării obiectivelor Pactului de Creștere și Stabilitate; Creșterea reală și durabilă a PIB prin asigurarea creșterii economice și realizarea unei macrostabilizări consolidate;
Finanțarea neinflaționista a deficitului bugetar, în principal prin atragerea de surse externe;
Îmbunatățirea disciplinei fiscal-bugetare și crearea condițiilor necesare absorbției fluctuațiilor ciclice normale, concomitent cu menținerea sub control a deficitului bugetar;
Armonizarea deplină a statisticilor de prețuri cu normele UE.
IV.2.2. Politica monetară
Legislația națională care guvernează domeniul politicii monetare și a cursului de schimb respectă, în mare măsura, cerințele UEM.
În prezent, Banca Națională a României funcționează conform Reglementarilor in vigoare privind Statutul BNR, intrată în vigoare la 1 iulie 1998. Această lege preia o parte importantă a acquis-ului comunitar în domeniul politicii monetare și a cursului de schimb.
În conformitate cu Statutul său: “Banca Națională a României este banca centrală a statului român, având personalitate juridică”
Banca Națională a României este condusă de un consiliu de administrație alcătuit din nouă membri, numiți de Parlament, la propunerea comisiilor de specialitate ale celor două Camere: un președinte – guvernatorul BNR, un vicepreședinte – primul viceguvernator și șapte membri, din care doi sunt viceguvernatori și ceilalti cinci nu sunt angajați ai BNR. Conducerea executivă a BNR se exercită de guvernator, prim-viceguvernator și cei doi viceguvernatori.
Banca Națională a României prezintă Parlamentului un raport anual care cuprinde: principalele evoluții economice, financiare, monetare și valutare, politica monetară în anul precedent și orientările pentru anul următor, reglementarea și supravegherea prudențială, activitățile BNR, bilanțul anual și contul de profit și pierderi.
România s-a angajat că până la data de 31 decembrie 2004 să modifice Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României pentru a garanta deplină independența a băncii centrale și a defini drept obiectiv fundamental al acesteia asigurarea stabilității prețurilor, în conformitate cu prevederile Tratatului privind Uniunea Europeană și Protocolului privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și Băncii Centrale Europene. Modificările acestor acte normative vizează:
Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR stipulează că “obiectivul fundamental al BNR este asigurarea stabilității monedei naționale, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor”. Această prevedere, deși evidențiază cele două obiective majore ale politicii actuale a BNR, și anume, stabilitatea prețurilor și stabilitatea monedei naționale, urmează a fi amendată în sensul definirii explicite – în conformitate cu prevederile Tratatului – a asigurării stabilității prețurilor ca obiectiv fundamental.
Facilitatea privind creditarea pe termen scurt, în cadrul unor limite specificate, a deficitelor temporare din contul Trezoreriei statului de către BNR va fi eliminată.
Totodată, deși BNR nu participă în calitate de cumpărator pe piața primară, articolele, care nu interzic explicit creditarea directă a MFP sau cumpărarea directă de titluri de către BNR, vor fi modificate, incluzându-se prevederi legale explicite cu privire la interzicerea achiziționării directe de titluri de stat pe piața primară de către banca centrală.
În vederea eliminării posibilitătii accesului privilegiat al instituțiilor publice la resursele instituțiilor financiare, Ordonanța nr. 39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului pentru garantarea depozitelor în sistemul bancar va fi modificată în vederea eliminării priorității titlurilor de stat în structura portofoliului de titluri al Fondului. Odată cu această modificare se va avea în vedere eliminarea din textul articolului 14 (2) al Ordonanței nr. 39/1996 a prevederii conform căreia Fondul poate împrumuta de la BNR, realizându-se astfel armonizarea prevederilor Ordonanței cu prevederile Legii nr. 101/1998 referitoare la accesul exclusiv al băncilor comerciale la creditarea de către banca centrală.
Pentru a transpune integral legislația comunitară în ceea ce privește participarea la Sistemul European al Băncilor Centrale, România va finaliza ajustarea cadrului legal specific acestui domeniu până cel mai târziu la 31 decembrie 2006.
Obiectivul fundamental al politicii monetare va trebui să fie cel al susținerii creșterii economice durabile în condițiile reducerii ratei inflației până la un nivel de sub 10% în anul 2004.
În ultimii doi ani, inflația s-a situat pe un trend constant descrescător, constituind un semnal pozitiv, de natură să conducă la recâștigarea încrederii populației în moneda națională.
La sfârșitul anului 2002 inflația a fost de 17,8%, nivel inferior celui realizat atât în decembrie 2001(30,3%), cât și în anul 2000(40,7%)
De astfel, în anul 2002, trendul descendent al inflației a cunoscut o consolidare remarcabilă, rata inflației fiind cea mai redusă dupa anul 1990.
Această tendința de reducere graduală a inflației este reflectată și de evoluția ratei medii lunare a inflației înregistrată în intervalul 2000 – 2002, la 2,2,% în 2000, la 2,2% în 2001 și 1,4% în 2002. Trebuie menționat că în anul 2002 au fost luni când rata inflația s-a situat sub 1%.
54,8
Rata inflației
40,7 40,7
30,3
prognoză 2003-2005
17,8
14,0
9,0
7,0
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Sursa : Institutul Național de Statistică
În cursul anului 2002, fundamentarea deciziilor de politică monetară avut ca principale repere declinul aproape continuu al ratei anuale a inflației, creșterea susținută a producției industriale (pe primele șase luni ale anului 2002 comparativ cu anul 2001), scăderea ratei dobânzii la titlurile de stat, precum și întărirea monedei euro față de dolarul american pe piețele internaționale.
Aprecierea euro față de dolarul american cu începere din aprilie 2002 a determinat deprecierea mai accentuată a leului față de moneda europeană. Cumpărările efectuate de BNR pe piața valutară au impiedicat o apreciere reală excesivă a monedei naționale față de dolarul american; cu toate acestea, în lunile iunie și iulie leul s-a apreciat chiar și în termeni nominali față de moneda americană.
Privită din perspectiva nivelului real – ex-post – al ratei dobânzii pe termen scurt (care s-a menținut înalt), precum și a evoluției cursului de schimb al leului, atitudinea politicii monetare din acest interval a fost prudentă. În pofida reducerii ratei rezervelor minime obligatorii, la nivelul de 22 la sută începând cu 1 aprilie 2002, controlul lichidității s-a caracterizat printr-o relativă fermitate, principala influență adversă fiind exercitată de injectiile monetare generate de intervențiile Băncii Naționale a României pe piața valutară; contracararea efectului ofertei excedentare de devize ce a persistat pe această piață (în lunile aprilie, iunie și iulie 2002) a necesitat achiziționarea netă de catre banca centrală a unui volum de 765,4 milioane USD; la sfârsitul lunii mai 2003, rezerva valutară a BNR a atins astfel 5.28 miliarde euro).
Băncile au continuat să utilizeze relativ frecvent facilitatea de depozit pusă la dispoziție de banca centrală; facilitatea de credit nu a fost apelată în acest interval.
Un progres semnificativ a fost înregistrat și din perspectiva instrumentelor de politică monetară, prin intrarea în vigoare, începând cu 24 august 2002, a Regulamentului nr.6/2002 (MO nr. 566, din 1.08.2002) privind regimul rezervelor minime obligatorii.
Adoptarea noului Regulament a avut în vedere continuarea armonizării instrumentarului politicii monetare a Băncii Naționale a României cu cel al Băncii Centrale Europene, precum și reconsiderarea funcțiilor mecanismului rezervelor minime obligatorii în cadrul politicii monetare conduse de Banca Națională a României. S-a urmărit astfel glisarea spre un mix de funcții, care să permită estomparea volatilității ratelor dobănzilor și, implicit, să contribuie la activarea canalului dobănzilor al mecanismului de transmisie a politicii monetare.
Totodată, pe fondul unei politici monetare prudente, se va urmări remonetizarea economiei naționale prin metode neinflaționiste.
În aceste condiții, cursul de schimb al monedei naționale va continua să fie determinat de raportul cerere-ofertă de pe piața valutară, iar dinamica acestuia va înregistra, în scopul menținerii competitivității exporturilor românești și al asigurării echilibrului extern, o depreciere care se va situa la cel mult nivelul ratei anuale a inflației.
Creșterea credibilității externe se va realiza prin sporirea rezervei valutare a statului care la finele anului 2004 va fi superioară celei actuale cu circa 2,5-2,8 miliarde dolari, ceea ce va permite îmbunătățirea cotației de risc a țării și extinderea accesului României pe piața privată de capital.
Progresele înregistrate în cursul anului precedent pe linia consolidării sistemului bancar romănesc au fost confirmate și de evoluția din primele șapte luni ale anului 2002 a principalilor indicatori economico-financiari și de prudența bancară. În acest sens, principalii indicatori ce definesc starea de sănătate a sistemului bancar românesc au fost influențați pozitiv de trendul ascendent al nivelului de capitalizare, respectiv de creșterea capitalului social cu 3.368,9 miliarde lei in iulie 2002, comparativ cu decembrie 2001. Cel puțin doi factori au determinat acest trend:
finalizarea, la 31 mai 2002, a celei de a doua etape de majorare a capitalului social minim/fondurilor proprii ale societăților bancare (la echivalentul de aproximativ 8 mil. euro);
majorarea capitalului social al unor bănci în procesul de consolidare a poziției lor financiare. În acest context, valorile înregistrate de indicatorii de solvabilitate la finele lunii iulie 2002 (respectiv, 27,3% în cazul ratei de solvabilitate 1, și 25,1% în cazul ratei de solvabilitate 2) au continuat să se situeze atăt peste dublul cotei minime reglementate (12%, respectiv 8%) cât și peste pragul considerat de metodologia BNR pentru băncile bine capitalizate (15%, respectiv 10%).
Progrese importante s-au înregistrat și în evoluția indicatorilor care definesc calitatea portofoliului de credite. Astfel, la finele primului semestru 2002, volumul creditelor neperformante (clasificate în categoriile "indoielnic" și "pierdere") a reprezentat la finele primelor șapte luni din anul 2002, 1,8% din totalul creditelor clasificate, comparativ cu 2,5% în decembrie 2001. În aceeași perioadă de timp, ponderea creditelor "restante" și "îndoielnice" în volumul total de credite s-a situat la valori subunitare (0,7% la finele lunii iulie 2002). Aceeași traiectorie au avut-o și creanțele restante și îndoielnice considerate la valoare netă, care au prezentat, pe întreaga perioadă de referință, fluctuații nesemnificative la valori subunitare (0,3% atât în volumul activului agregat, cât și în cel al surselor atrase și împrumutate).
Analiza structurii plasamentelor relevă, pentru primele șapte luni ale anului 2002, o revigorare a activității de creditare începută încă din ultima parte a anului precedent. Astfel, ponderea creditului în activul agregat a crescut de la 32 la aproximativ 34%. În acest context, volumul creditelor neguvernamentale a înregistrat o creștere reală cu 12% în primele șapte luni ale acestui an; în acest interval luna aprilie s-a detașat cu cea mai mare creștere, respectiv 6%.
Creditul neguvernamental în valută a crescut mai rapid decât creditul în lei (33,7% față de 9,7 în termini reali, în perioada ianuarie – septembrie 2002), amplificând riscul valutar. Pentru a descuraja aceasta tendință, BNR a decis diferențierea nivelului rezervelor obligatorii:
18% în lei(de la 22%)
25% în valută(de la 22%)
Prin această măsură se eliberează în sistem peste 1000 miliarde lei pentru creditare.
În procesul extinderii ariei de autorizare, reglementare și supraveghere prudențială a BNR asupra cooperativelor de credit, a fost adoptată Legea nr. 200/2002 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 97/2000 (MO nr. 300/8.05.2002) privind organizațiile cooperatiste de credit; în același timp, noua lege aduce și unele modificări și completări acestei ordonante.
Totodată, în vederea promovării unui sistem eficient și modern de transfer de fonduri aferent organizațiilor cooperatiste de credit, Banca Natională a României a emis Normele nr. 7/2002 (MO nr. 452/27.06.2002) privind transferurile de fonduri în cadrul unei rețele cooperatiste de credit. Respectivele norme reglementează cadrul general de desfășurare a transferurilor de fonduri și a decontării pe baza brută a acestora prin sistemul de transfer de fonduri organizat în cadrul unei rețele cooperatiste de credit. Prin intrarea în vigoare, începând cu 24 august 2002, a Regulamentului nr. 6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii, se extinde sfera de aplicabilitate a acestuia și asupra caselor centrale ale cooperativelor de credit. Se creează astfel condiții egale concurențiale între instituțiile de credit, conform recomandărilor din directivele europene.
Un alt pas în direcția preluării acquis-ului a fost definitivarea Normei BNR nr.
8/01.07.2002 privind elaborarea situațiilor financiare consolidate de catre instituțiile de credit. Această normă urmărește îndeplinirea obiectivului general de asimilare deplină a prevederilor Directivei nr. 83/349/CEE privind conturile consolidate și ale celor ale Directivei nr. 86/635/CEE privind conturile anuale și conturile consolidate ale băncilor și ale altor instituții financiare și are un caracter exclusiv contabil. Norma se aplică grupurilor a căror societate consolidantă este o bancă persoană juridică română, autorizată să funcționeze conform prevederilor Legii bancare nr. 58/1998, cu modificarile și completările ulterioare, sau o casă centrală a cooperativelor de credit, care își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit, aprobată prin Legea nr. 200/2002.
Sectorul bancar s-a întărit considerabil, iar legislația bancară este acum la un nivel ridicat de aliniere la standardele internaționale. În prezent sunt numai trei banci de stat, iar ponderea lor în total active nete se va diminua semnificativ odata cu privatizarea BCR. De asemenea, ponderea instituțiilor bancare internaționale a crescut constant, astfel încât 32 de bănci străine și sucursale ale băncilor straine în România reprezintă peste jumatate din activele totale nete ale sectorului bancar și trei cincimi din credite.
Referitor la sectorul asigurărilor, a fost completat și perfecționat cadrul legislativ. În acest sens, au fost elaborate o serie de acte normative, cum ar fi:
Normele nr. 3/2002 (MO nr.327/16.05.2002) – privind constituirea, utilizarea și gestionarea Fondului de Protejare a Asiguraților;
Normele nr. 4/2002 (MO nr.359/29.05.2002) – privind acoperirea riscurilor de catastrofe naturale;
Normele nr. 5/2002 (MO nr.467/1.04.2002) – privind aprobarea listei oficiale cuprinzând persoanele juridice autorizate în evaluarea activelor societăților de asigurare agreate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, conform prevederilor Normelor nr. 2/2002;
Normele nr.6/2002 (MO nr.554/9.07.2002) privind limita minimă a capitalului social vărsat, respectiv a fondului de rezervă libera vărsat al asiguratorilor.
Normele privind măsurile prudențiale pentru practicarea asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule în afara teritoriului României (Carte Verde) ;
Normele privind autorizarea societăților mutuale de asigurări.
În perioada iunie – august 2002, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a acordat autorizații de constituire pentru o societate de asigurare și opt brokeri de asigurare și autorizații de funcționare pentru alți doi brokeri de asigurare. Totodată, în vederea întăririi capacității administrative, în această perioadă, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și-a îmbunătățit și definitivat propria structură organizatorică și de personal, care să îi permită îndeplinirea cu eficiență a funcțiilor sale.
În domeniul pieței de capital, prioritatile stabilite pe termen scurt și mediu vizează dezvoltarea celor două piețe reglementate, BVB și RASDAQ, prin implementarea noilor prevederi din pachetul legislativ privind piața de capital.
Un obiectiv central al politicii monetare îl reprezintă asigurarea treptată a convergenței nominale și a convergenței reale cu țările membre ale UE.
Convergența nominală constă în îndeplinirea criteriilor de la Maastricht privind:
inflația
cursul de schimb
sustenabilitatea poziției fiscale
dobânzile la obligațiunile pe termen lung;
Convergența reală constă în apropierea veniturilor pe cap de locuitor;
O măsură de politică monetară capabilă să stimuleze atât convergența nominală, cât și convergența reală este aprecierea în termeni reali a monedei naționale.
Totusi, pentru a încuraja convergența economică și integrarea în UE, precum și pentru a armoniza practicile de comert exterior și competitivitatea cu cele existente în UE, Banca Națională a României a făcut demersurile pregătitoare pentru a înlocui actualul curs valutar bazat pe un coș euro/dolar SUA cu un curs de referință lei/euro – introdus cu 01.03.2003, ceea ce reprezinta un alt pas important pe calea integrării în UE.
În acelasi timp, banca centrală acordă mai multă atenție problemei aprecierii reale a cursului de schimb, în condițiile în care politicile fiscală și monetară strănse au condus recent la un exces de oferta valutara. Mai mult, s-au facut pași pentru diminuarea expansiunii rapide a creditului în valută. În octombrie, BNR a facut o diferențiere a ratelor rezervelor minime obligatorii în lei și în valută, acestea fiind stabilite la 18, respective la 25 de procente (față de nivelul comun inițial de 22 de procente) și a continuat să exercite o supraveghere atentă asupra celor mai activi împrumutători. Noul regulament privind clasificarea creditelor și constituirea provizioanelor, care intră în funcțiune în ianuarie 2003, va încuraja băncile comerciale să își monitorizeze cu atenție portofoliile, cu scopul de a recalcula riscul de credit ca urmare a expansiunii rapide a creditului. Introducerea politicii de țintire completă a inflației este prevăzută pentru 2004, când inflația se va situa la sub 10 procente, și vor fi întrunite condițiile tehnice și legislative.
IV.2.3. Moneda Euro – monedă de referință
Exporturile României au depășit anul trecut toate așteptările, însumând 13,8 miliarde de dolari. Cu un spor de 21,8 % față de 2001, exporturile au rămas motorul creșterii economice estimate la peste 4,7 % din PIB. Anul acesta exporturile ar putea depăsi 15 miliarde de dolari. Dinamica spectaculoasă din 2002 a beneficiat din plin de deprecierea cu 25,2% a leului față de euro-valută în care se deruleaza cea mai mare parte a exporturilor românești, conjunctura externă umflând încasările exportatorilor români.
Și importurile au urcat la o valoare record de 17,8 miliarde de dolari, însă ritmul anual de creștere (14,8%) a rămas inferior celui înregistrat de exporturi. Acesta a permis reducerea cu 180 milioane de dolari a deficitului comercial în prețuri FOB/ CIF.
Uniunea Europeană este cel mai important partener comercial al României, concentrând peste 60% din comerțul exterior românesc.
Ponderea exporturilor către țările UE în totalul exporturilor României a fost în anul 2002 de 70,8%, iar cea a importurilor de 58,3%, în comparație cu 67,8% la export și 53,3% la import în anul 2002.
În perioada 1.I.2003-28.II.2003 exporturile FOB au fost de 2594,8 milioane dolari SUA, din care 69,2% pentru Uniunea Europeană.
În perioada 1.I-28.II 2003 importurile CIF au însumat 3071,6 milioane dolari SUA, din care 56,0% pentru Uniunea Europeană.
De mai mult timp exportatorii români au solicitat trecerea de la dolar, ca valută de referință, la euro; trecerea la euro ca valută de referință este un obiectiv major al politicii monetare din țara noastră. Procesul este motivat în aceeași măsură atât de perspectiva integrării europene cât și de structura tranzacțiilor în devize libere și, mai ales, tendința de modificare a acesteia în favoarea euro.
Pe data de 5 februarie 2003 – Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a decis ca începând cu luna martie 2003 să se treacă la stabilirea în euro cursul de referință al leului. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a anunțat, că “această măsură reprezintă un pas important în procesul de aderare a României în UE. Pe termen scurt în primele luni trecerea la referința euro implică numai schimbări tehnice, cadrul general al politicii monetare și financiare a Băncii Naționale rămânând neschimbat și anume flexibilitatea controlată a cursului de schimb.” Practic, cursul leului va fi stabilit direct, în funcție de cererea și oferta de euro de pe piața valutară, în timp ce cursul leu/dolar va rezulta indirect, în funcție de paritatea dolar/euro de pe piața internațională.
Intrarea euro nu va fi însă doar o formalitate. Mai întai, dacă va reuși să ia locul dolarului în percepția populației, inflația ar putea fi realimentată dacă deprecierea puternică a leului față de euro (25% in 2002) va continua și anul acesta. Apoi, anul macroeconomic glorios din 2002 nu mai arată la fel de bine în euro.
Acesta nu înseamnă că banca centrală va renunța să se uite la dolar. Dacă până la 3 martie, cursul de referinta al leului este calculat prin raportare la un coș implicit compus în proporție de 60% din euro și 40% dolar, din 3 martie leul va fi evaluat în funcție de un coș în care ponderea euro va crește probabil, la 75% în timp ce dolarul va rămâne cu 25%.
Schimbarea îi face pe oameni să înceapă să gândească în euro. Multe companii o fac deja și nu numai cele care au operațiuni în moneda europeană. De asemenea, este de așteptat să fie din ce în ce mai multe salarii indexate la euro în loc de dolar. La prima vedere, raportarea directă a leului la euro nu înseamna mare lucru. Însă privită prin prisma euro, și economia romaneasca arată altfel. De exemplu, exprimată în euro, creșterea economică puternică de anul trecut se transforma în scadere, din cauza întăririi semnificative a monedei unice față de dolar. De asemenea, saltul de 20% înregistrat de exporturi, care au beneficiari din plin de aceasta tendinta, ar fi în euro de numai 13%. Nu în ultimul rând, salariul mediu net, sensibil majorat în dolari anul trecut, măsurat în euro a scazut.
Statisticile oficiale vor continua să fie ținute în dolari, însă tendința va fi ca raportarea la euro să căștige tot mai mult teren, mai ales când va fi vorba de compararea performanțelor cu țările din UE.
CAPITOLUL V.
Studiu de caz.
V.1. Evoluția monedei Euro și efectele acesteia asupra utilizatorilor.
Lansată în ianuarie 1999, moneda unică europeană a început pe poziții de superioritate față de dolar. A pornit de la o paritate de 1,16 dolari(adică 1 euro este egal 1,16 dolari), apoi în vara lui 2000, a scăzut la 0,82, iar la sfârșitul lunii octombrie 2002 era de 0,98. Cauzele: “mobilitatea” scăzută a Europei și insuficientele reforme economice structurale la data adoptării Euro.
O altă cauză a căderii Euro până la minimul de 0,82 de cenți pare să fi fost o supraevaluare a activelor economiilor naționale din Europa – inclusive cele imobiliare – declarate de către fiecare Minister de Finanțe în anii premergători, când fiecare țară “se batea” pentru un raport cât mai bun al monedei proprii înainte de “închețarea ratelor” de schimb.
La sfârșitul anului 2001, moneda Euro s-a stabilizat la o cotație în jurul a 90 de cenți și stabilitatea aparentă a pieței valutare mondiale a indus tuturor percepția că aceasta ar fi un prag de echilibru pe termen lung.
După evenimentele din 11 septembrie 2001 care au zguduit aproape întreaga lume, economia americană a intrat într-un derapaj serios. Acestea au dus la apariția unor probleme economice severe în multe dintre marile companii americane. Din nefericire, o parte dintre ele a crezut de cuviință să declare și să înscrie în bilanțurile contabile realizări mai mari decât cele reale. Descoperite, falsurile au determinat o scădere a încrederii investitorilor internaționali și chiar indigeni în mediul de afaceri american.
Derapajul în care a intrat economia americană a fost confirmată de prețul acțiunilor de la Bursa din New York(care reprezintă barometrul economiei americane), unde prețul acțiunilor a înregistrat la început un declin ușor, declin care s-a accentuat o dată cu trecerea timpului. Șocul economiei americane a fost atât de puternic încât indicii bursieri refuză să mai crească după această dată pentru a confirma în acest fel relansarea sectoarelor economice lovite de recesiune. Mai mult, deficitul contului curent al Statelor Unite a devenit destul de mare și poate avea un efect chiar periculos asupra monedei americane.
La 1 ianuarie 2002, data introducerii bancnotelor și monedelor euro, cotația a fost de 0,9 dolari pentru un euro, la 11 februarie 2002 euro a scăzut la 0,85 dolari pentru ca la 16 iunie 2002 euro să depășească pentru prima dată, pe piața valutară moneda americană, înregistrând cea mai mare cotație de la lansare, adică de 1,008 dolari pentru euro. De asemenea, la mijlocul lunii august 2002 dolarul american a atins unul din cele mai scăzute nivele din luna august față de euro, dolarul coborând din nou sub pragul de 0,99, ajungând la 0,9865. În luna iulie 2002, piețele bursiere mondiale au cunoscut cele mai mari scăderi ale indicilor bursieri. Cea mai dramatică scădere a cunoscut-o însă indicele NASDAQ, care a ajuns la cel mai jos nivel din ultimii cinci ani. Reculul bursei americane a fost resimțit și pe piețele financiare europene din Londra, Frankfurt pe Main, Milano, Amsterdam, Zurich și Madrid, unde avut scăderi ale dolarului american de până la 3,5%.
Perturbațiile bursei americane au antrenat și piețele de capital din Europa Centrală și de Est, precum și economiile acestor țări. Ca urmare, previziunile creșterii PIB în 2002 au fost reconsiderate prin scăderi semnificative față de anul 2001. Astfel, în România PIP va scade de la 5,3% la 4,5%, în Bulgaria de la 4,5% la 4%, în Letonia de la 7% la 4,5% etc.
În general, dinamismul unei economii se bazează în principal pe consum, care este determinat la rândul său de creșterea nivelului de trai. Această situație este valabilă atunci când inflația este ținută sub control. Într-o oarecare măsură, acest lucru se întămplă și în țările din Europa Centrală și de Est, unde rata inflației este cuprinsă, în general, între 3 și 7%. Excepție face România, iar rezultatele vorbesc de la sine. În România, nu toate prețurile se stabilesc după legile economiei de piață, adică în funcție de cerere și ofertă. Mai există încă monopolul prețurilor la unele produse și servicii(petrol, gaze, electricitate, telefoane, ect.) din care cauză inflația este cea mai mare din zonă. Cu toate măsurile luate de dezinflație, la sfârșitul anului 2002, inflația a fost de 17,8 față de 30,3 în 2001, dar departe de ținta de o inflație cu o singură cifră. În acest sens trebuie reliefată acțiunea Guvernului și Băncii Naționale de a micșora dobănzile bancare la depozitele în lei și valută, ceea ce va atrage reducerea dobănzilor la plasamente ce se vor efectua în principal în investiții pentru a revigora producția. Toate aceste măsuri au fost luate în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, dar și pentru a-și indeplini unul din obiectivele impuse de FMI pentru acordarea următoarelor tranșe de împrumut din acordul stand-by.
În competiția dintre euro și dolar, trebuie subliniată și evaluarea implicațiilor acestui fenomen asupra economiei românești. Raportul dintre dolar euro are implicații directe asupra procesului de apreciere sau depreciere a monedei naționale românești, deoarece cursul acesteia se stabilește în funcție de coșul valutar care acum este format din cele două monede.
Dacă mare parte din creșterea valorii euro este considerată reală, apărută în urma fenomenelor evidențiate mai sus, este la fel de adevarat că un segment al creșterii este artificial, datorat speculațiilor valutare practicate de casele de schimb în scopul câștigului imediat, fapt absolut normal și perfect legal. Totuși, cea mai mare parte a presiunii asupra unei monede provine din sistemul bancar.Toți agenții economici din cele 12 state ce folosesc euro cer prin contracte partenerilor români ca plata să le fie făcută în euro. Agenții economici români care importă vin la bancile lor și cer euro pentru a-și plăti obligațiile contractuale. Băncile, la rândul lor, încearcă să se descurce și cumpară moneda de la alte bănci, oferind un preț mai mare cu căt nevoia le este mai mare. Ponderea operațiunilor efectuate de casele de schimb valutar nebancare nu este mai mare de 10, cel mult 15% din totalul tranzacțiilor valutare, restul îl fac bancile comerciale. Tot ele, raportând zilnic către BNR date privind tranzacțiile valutare determină stabilirea unui curs mediu pentru ziua următoare. Între euro și dolar funcționează până la urma regulile economiei de piață: cererea și oferta. Evenimentele din SUA au fost doar conjunctura favorabilă consolidării poziției euro, dar însăși apariția acestei monede era menita să creeze concurența reală dolarului.
La sfărșitul lunii ianuarie 2003, euro și-a revenit spectaculos la 1,08, cel mai înalt nivel față de dolar de după octombrie 1999. Analiștii, unii oficiali ai BNR consideră că asistăm la o revenire a euro la normalitate. Nu euro s-a apreciat, ci dolarul s-a depreciat. Cauzele fenomenului sunt puse pe seama recesiunii economiei americane și a tensiunilor crescânde legate de criza irakiană. În astfel de vremuri de restriște dolarul s-a contractat, iar euro a devenit “monedă de refugiu”, sunt de părere reprezentanții ai unor bănci straine. Și asta pentru că, din punct de vedere geopolitic, euro este mai puțin expus decăt dolarul.
Daca la începutul conflictului din Golf euro a coborat până la 1,0498 dolari, de Ziua Muncii a urcat la 1,1138 – 1,1270 dolari, iar pe 29 mai a urcat la 1,19.
Căderea dolarului este pusă de analiști pe seama indicatorilor economici americani (indicele activității din sectorul industrial a scăzut în aprilie la 45,4%), cât și a nivelului scăzut al dobânzilor practicate (1,25%, cel mai scăzut nivel al ultimilor 40 de ani), care nu mai prezintă interes pentru marii investitori. Aceștia au început să își retragă masiv fondurile de pe piețele americane de capital, îndreptându-le către Europa, acolo unde nivelul dobănzilor (2,5%) este mai atractiv(din mai 2003 2%). Cu toate acestea, speranțele președintelui Rezervei Federale, Alan Greenspan, privind o revenire a economiei americane în semestrul al doilea al acestui an, se pare că sunt îndreptătite, având în vedere creșterea de 20 de puncte a indicelui de încredere a consumatorilor americani, indice ajuns la 81 de puncte, față de prognozele care indicau un nivel de 70 de puncte.
Luna mai a marcat atingerea nivelului record din toamna anului 2001. Dar care este explicația acestei creșteri rapide în raport cu dolarul?. În mod surprinzător, evoluțiile de piață monetară nu pot fi corelate cu modificările statistice importante, schimbări ale politicilor monetare sau evenimente la nivel geopolitic, care să justifice saltul monedei europene. Nimic nu indică reluarea creșterii economice în zona euro. Ba chiar din contră, ultimile date furnizate de Eurostat arată o deteriorare a climatului economic, spectrul unei recesiuni de durată fiind mai actuală ca niciodată.
Cea mai mare economie europeană și a treia la nivel mondial, Germania, este în recesiune, iar partenerii săi din UE nu se simt nici ei mai bine. În primul trimestru al acestui an, creșterea economică din zona euro a fost nulă. Economia germană, care reprezintă o treime din totalul întregii zone, a scăzut cu 0,2%, după ce în trimestrul patru din 2002 a regresat cu 0,02%. Belgia și Olanda au încheiat și ele cu pierderi primele trei luni ale anului, la fel ca și Italia. În Franța economia este deocamdată în stagnare. Pentru următoarele șase luni este prognozată stagnarea economică pentru cele 12 state din regiune.
Din păcate, europenii nu au la dispoziție instrumentele necesare care să asigure relansarea economică. Cheltuielile bugetare suplimentare nu pot fi luate în calcul. Deficitele impuse prin Pactul de stabilitate elimină din start această opțiune. Deficitul bugetar va depăși în medie cu 2,5% în acest an, iar Franța și Germania vor depăși, din nou plafonul de 3% din PIB. Astfel crește presiunea, determinând Banca Centrală Europeană de a micșora nivelul dobănzilor directoare la 2%.
Rata anuală a inflației ajunsă la 2,1% în aprilie se apropie de obiectivul propus 2%. Efectul reducerilor succesive pe care le-a făcut banca din luna decembrie 2002, însumănd 0,75%, au fost anulate practic de aprecierea puternică a monedei unice. Nu se poate evalua impactul pe care îl va avea o nouă reducere a dobânzilor asupra economiei reale, însă economiștii consideră că o asemenea decizie este de natură a crește încrederea investițiilor.
Pe cealaltă parte a Atlanticului, scăderea dolarului este considerată o binefacere pentru competitivitatea produselor americane pe piețele externe. Și cu cât dolarul coboară mai mult, cu atât mai bine pentru economia SUA. Această părere este împărtășită și de oficialitățile americane, deoarece un dolar slab este echivalent cu o reducere de taxe pentru exportatori, fără ca acest lucru să afecteze încasările bugetare. De astfel deprecierea dolarului vine în sprijinul administrației Bush, în efortul de reducere a taxelor și impozitelor. Pe de altă parte, se scumpesc importurile, ceea ce stimulează consumul de produse autohtone. Dolarul s-a depreciat da la începutul anului trecut, față de un coș format din principalele valute, cu 8%, iar față de euro, mult mai mult. Dar pentru ca efectele să fie mai puternice, este nevoie de o devalorizare și mai mare în viitor. Teama de o creștere a inflației nu este întemeiată, SUA fiind mai degrabă amenințată de dezinflație, prețurile scăzând în aprilie de 0,3%. Pentru micșorarea deficitului imens cu care se confruntă în prezent SUA, păstrarea în continuare a unui dolar mai slab este cea mai bună soluție.
Euro are toate șansele să-și continue creșterea, cel puțin atât timp cât nu intervine o înțelegere între Rezerva Federală și Banca Centrală Europeană, pentru temperarea evoluției raportului dintre cele două valute,
Puțini sunt cei care s-au așteptat, inclusiv în România, la o creștere exagerată a euro și la depreciere atât de mare a dolarului în raport cu celelate valute. Analiștii economici sunt de părere că asistăm acum nu neapărat la o apreciere a euro, ci pur și simplu la o depreciere a dolarului față de toate valutele, între care și euro. Unii chiar au rezerve că actualul curs al dolarului ar fi cel realist, considerând că ar pute fi și alte influențe.
În mod evident, creșterea euro îi avantajează pe exportatori cu contracte externe în euro(care reprezintă cam 70 % din total) și pentru care multe din prețurile interne sunt legate de dolar. În cazul acestora, costurile sunt ceva mai mici, iar profitul ceva mai mare. Cei cu contracte în dolari (circa 30% din total) sunt dezavantajati.
Exemplu 1:
La 01.07.2002, un exportator livrează partenerului de afaceri marfă de 100.000 Euro cu termen de decontare 15.08.2002.
La momentul încasării contravaloarea mărfii livrate,exportatorul are o pierdere de 75,4 milioane, ca urmare a cursului de schimb nefavorabil.
Exemplu 2:
La 01.04.2003, un exportator livrează partenerului de afaceri marfă de 100.000 EURO cu termen de decontare 30.05.2003.
La momentul încasării contravaloarea mărfii livrate,exportatorul are un profit de 187,3 milioane, ca urmare a cursului de schimb favorabil.
La importuri situația e inversă: 70% sunt dezavantajați plătind mai mulți lei pentru euro, iar restul sunt în câștig, importurile în dolari sunt mai ieftine. De precizat că circa 65% din schimburile comerciale ale României se desfășoară cu țările ale Uniunii Europene , grosul exporturilor și importurilor derulându-se în acestă zonă. Cei mai avantajați în actuala conjuctură sunt așadar exportatorii în zona euro. În mod logic, agenții economici care au afaceri pe baza unor contracte în euro vor lua, la nevoie, și credite în euro(altfel ar plăti nejustificat comisioane bancare de schimb valutar). La fel cei cu contracte în dolari vor apela la împrumuturi în dolari.
Pentru populație, cine a contactat credite în euro acestea sunt scumpe. Faptul că mulți nu au luat credite în lei, ci în euro, pentru care au plătit o dobândă mai mică, a fost o falsă problemă. După cum se știe, într-o etapă foarte scurtă leul s-a depreciat în raport cu euro cu peste 20%. Dacă la aceasta se adaugă și dobănda de circa 11% costurile sunt incredibile.
Exemplu credite in euro
Din analiza creditului în Euro, este evident că apar niște costuri suplimentare pentru clienți care au încheiat contracte în euro, cu plata în lei la scadență.
Cine a împrumutat în dolari are însă costuri mai mici.
Din analiza creditului în USD, rezultă costuri mai mici ca urmare a deprecierii dolarului. În cazul recuperării de creanțe situația e răsturnată – cine are de încasat euro e fericit și nu același lucru se întămplă când ai de încasat dolari.
Aprecierea euro și deprecierea dolarului produc surprize inclusiv în leasing și asigurări. Este evident că apar niște costuri suplimentare pentru clienți care au încheiat contracte în euro, cu plata în lei la scadență. În ceea ce privește importatorul auto situația e mai simplă. Înainte de a-ți aduce o mașină aceasta pretinde fie un avans(iar la livrarea mașinii va calcula restul de plată la cursul euro al zilei respective), fie banii jos. Deci acesta nu pierde, ci doar clientul.
Exemplu: O persoană fizică contracteză la 01.06.2002 o asigurare de raspundere civilă auto în valoare de 1.389 Euro și o asigurare auto pentru avarii în valoare de 496 Euro,pe un an de zile. Achită 20% din valoare asigurată și o rată fixă de 125 Euro pe lună:
O altă influeță negativă este resimțită la nivelul clienților care au luat împrumuturi în euro, sub cele două forme – credite sau leasing. Aprecierea euro echivalează cu o creștere destul de mare a costurilor în această privință. Cine a intrat, să spunem, într-un contract de leasing la mijlocul anului trecut(pentru care dobânda nu e foarte mică – 10, 12 și chiar 14%) în astfel de condiții ale aprecierii euro vorbim de 20% dobândă.
Aprecierea euro poate genera și unele tendințe inflaționiste. Este adevărat că mărfurile din spațiul Uniunii Europene vin la prețuri care țin cont de aprecierea euro. Deci cumpărătorul român va lua astfel de produse din import la prețuri mai mari. În luna ianuarie euro s-a apreciat în raport cu leul cu circa 2,7%, ceea ce reprezintă cam dublu inflației așteptate pentru prima luna a acestui an. Apoi sunt o serie de accize legate de euro, la benzină, în special, la niște mărfuri care pot antrena modificări de prețuri după ele, în lanț.
V.2. Măsuri de siguranță privind acoperirea riscului valutar.
În condițiile actuale ale României, pe fondul aprecierii euro și deprecierea dolarului, primii afectați sunt cei care au de făcut plați în valută ( importatorii, cei care au angajat credite sau linii de credite în valută, etc.). Pentru aceștia, previziunile privind fluxurile financiare se pot face doar în valută. O creștere a cursului valutar va conduce, inevitabil, la apariția unor dereglaje financiare cu consecinte evident negative (diminuarea lichidității, pierderi din cursul valutar, etc.). Pe de altă parte, în cazul unor plăti în valută, majoritatea folosesc diferite improvizații care atrag la rândul lor, pe lângă riscul valutar, și pe cel comercial – în special pierderea unor parteneri datorită creșterii prețului.
Mediul de afaceri prezintă numeroase riscuri, iar abilitatea intreprinzătorilor de a izola și analiza aceste riscuri determină în ultima instanță succesul său eșecul în afaceri. Fară îndoială, unele riscuri sunt inevitabile, în schimb multe dintre ele pot fi controlate.
În ultimii ani, în toate țările avansate s-a înregistrat o dezvoltare explozivă a proiectelor de controlare a riscurilor. O mare varietate de instrumente au fost introduse sau revizuite pentru a răspunde cerințelor managementului controlării riscului. Printre acestea, cele mai des folosite sunt contractele futures și opțiunile. Aceste contracte se încheie în cadrul unei burse reglementate. La noi în țară o astfel de bursă este Bursa Monetar-Financiară și de Mărfuri Sibiu ( BMFMS ). Cel mai important avantaj al compensarii riscului în piața futures este posibilitatea de a stabili un anumit preț pentru valute cu mult înainte ca plațile să fie făcute. Aceasta strategie de protejare, prin contracte futures, împotriva modificarilor nefavorabile ale prețurilor din piața cash, poartă denumirea de hedging.
Un lucru esențial este faptul ca piața futures dă posibilitatea hedgerilor să transfere riscul lor asupra celor ce sunt dispusi să-l preia , și aceștia sunt speculatorii.
Hedging pentru exportator.
În 01 iulie 2002, un exportator livrază pertenerului extern marfă în valoare de 100.000 Euro, cu termen de încasare la 15 august. Prin hedging, el poate bloca prețul Euro din august și să se protejeze împotriva unei eventuale deprecieri a monedei unice europene față de leu. Cursul de schimb din 01 iulie 2002 al monedei Euro este de 33.098 lei, iar prețul futures la contractele cu scadență în 15 august este de 34.200 lei. Exportatorul își acoperă riscul la Euro pe care îl va primi vânzând printr-o agenție de brokeraj a Bursei de marfuri Sibiu, 100 de contracte ROL/EURO cu scadență în luna august la prețul de 34.200, valoarea unui contract fiind de 1000 Euro. Pentru un contract el trebuie sa dețină în cont 60.000.000(600.000 lei pentru fiecare contract).
Costurile operațiunii:4.500.000 lei, din care:
1.000.000 lei comisioane plătite agenției de brokeraj, adică 10.000 lei pe contract vândut și cumpărat;
dobânda pe 2 luni la marjele imobilizate: 35% dobânda, depozitul de 60.000.000 lei ar fi adus 3.500.000 lei.
În comparație cu rezultatul operațiunii, costurile sunt remarcabil de mici. Avantajul operațiunii de hedging este că exportatorul și-a putut calcula suma de încasat în lei, fiind sigur asupra prețului de vânzare al Euro. În absența operațiunii, pierderea sa din schimbul valutar s-ar cifra la 75.400.000 lei. Chiar dacă în 15 august cursul oficial ar fi fost peste 34.200 și ar fi pierdut o sumă în piața futures, pierderea ar fi fost acoperită, în același mod ca mai sus, de vânzarea la pret mai bun a Euro încasați de la partenerul extern.
Ca regulă generală, hedgingul exportatorului trebuie să pornească de la un preț al valutei egal sau mai mare cu cel rezultat din calculele sale de rentabilitate.
Hedging pentru importator.
Hedgingul poate fi de folos, de asemenea, importatorilor de mărfuri. Ei importă marfa, o plătesc în valută, iar prin vănzarea ei încasează lei care vor fi schimbați în valută pentru continuarea activității. Dar intervalul de timp dintre plata mărfii către partenerul extern și vănzarea și încasarea ei la intern poate aduce mari surprize din punct de vedere al schimbului valutar. Aceste surprize pot veni atât din partea pieței interbancare interne, cât și din schimbarea parității internaționale a valutelor.
Un importator care avea de efectuat o plată în dolari la sfârșitul lunii octombrie 2002. Aceasta înseamnă că la 31 octombrie el va cumpăra de pe piața interbancară 100.000 USD, cu care va achita valoarea importului. Întrebarea este: la ce curs va cumpăra acești dolari? Dar de răspunsul la ea depinde dacă în bilanțul firmei vor apare pierderi sau venituri din schimbul valutar, deoarece produsele importate se vor vinde în lei., la un pret care să acopere costul în valută, plus un profit.
Singura modalitate prin care se poate bloca efectiv cursul valutar la care vor fi cumpărați cei 100.000 de dolari este cumpărarea unui număr de contracte futures care să acopere exact suma în cauză. Importatorul ia legătura cu o societate de brokeraj a BMFMS și dă ordin de cumpărare a 100 de contracte ROL/USD(valoarea unui contract este de 1000 USD), cu scadență la 31 octombrie 2002. Ordinul a fost executat la prețul de 33.400 lei pe un dolar. Din acest moment, importatorul are siguranța că dolarii vor fi cumpărați la scadență cu 33.400 și poate să-și vadă liniștiți de activitatea de distribuție.
Sfărșitul acțiunii de protecție împotriva cursului valutar nefavorabil a avut loc la 31 octombrie 2002, când cursul valutar oficial leu/dolar comunicat de BNR a fost de 33.524 lei. La aceasta dată au avut loc și scadența facturii externe și scadența contractelor futures. Importatorul a cumpărat de pe piața interbancară 100.000 USD cu un preț în jur de 33.524 lei pentru un dolar și a plătit factura externă. Achiziționarea dolarilor l-a costat 3.352,4 milioane lei. În același timp, contractele cumpărate la 33.400 lei sunt vândute în ziua de scadență de Casa de Compensație cu 33524 lei, rezultând un câștig de 12.400.000 lei, pe care l-ar fi pierdut din cursul nefavorabil din ziua cumpărării valutei de pe piața valutară pentru a plăti importul efectuat.
Costurile operațiunii de heging sunt următoarele:
comisioanele agenției: 5.000 x 100 contracte x 2 = 1.000.000 lei
marjele depuse: 400.000x 100 contracte = 40.000.000 lei care ca depozit la bancă ar fi fructificat cu maxim 7% ar fi adus 233.333 lei.
Deși, costurile totale ale operațiunii s-au ridicat la 1.233.333 lei cu care s-a acoperit un risc care la scadență s-a dovedit că a avut o valoare de 12,4 milioane lei. Dacă cursul de schimb va fi sub 33.400 lei, importatorul va pierde pe piața futures, dar va cumpăra mai ieftin cei 100.000 USD, de pe piața interbancară. Dacă nu s-ar fi folosit contractele futures, expunerea din cursul valutar ar fi produs fie diferențe nefavorabile de curs valutar, fie pierderea avantajului concurențial, dacă acele diferențe ar fi acoperite de prețuri mai mari ale produselor distribuite.
Hedgingul este o strategie destinată să protejeze agentul economic împotriva riscului de evoluție a prețurilor într-o direcție nefavorabilă. Aproape oricine caută protecție împotriva schimbărilor nedorite de preț de pe piața spot, poate utiliza piețele futures pentru acoperirea riscului / hedging – producătorii agricoli, exportatorii, importatorii, băncile, SVM-urile , societățile de asigurare, managerii de portofoliu, investitorii de pe piața de capital.
Riscul prețului există în orice domeniu, cu efecte pozitive sau negative. Întrebarea este dacă un agent economic este dispus să renunțe la posibilele efecte pozitive pentru o contracarare sigura a celor negative. Modificările costurilor afectează direct prețurile de consum. Fluctuațiile afectează în măsuri diferite fiecare sector al economiei. Operațiunile de hedging în piețele futures reduc impactul acestor schimbări nedorite ale prețurilor.
O economie stabilă se bazează pe prețuri stabile, gestionate atent cu instrumente corespunzatoare.
LISTĂ DE ABREVIERI
AELS – Asociația Europeană a Liberului Schimb (EFTA)
ACP – țările din Africa, Caraibe și Pacific
APEC – Asia Pacific Economic Cooperation
ASEAN – Asociația națiunilor din Asia de Sud – Est
A.U.E – Actul unic european
B.C.E. – Banca Centrală Europeană
B.C.N. – băncile centrale naționale
BMFMS – Bursa Monetar-Financiară și de Mărfuri Sibiu
C.A.E.R. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
C.E.C.A. – Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului
C.E.E. – Comunitatea Economică Europeană
C.E. – Comunitatea Economică
CIF – (engl. Cost, Insurance, Freight – cost, asigurare, navlu) reprezinta pretul la frontiera tarii importatoare, care cuprinde atat elementele componente ale pretului FOB cat si costul asigurarii si transportului international
ECU – European Currency Unit
E.R.M. – mecanismul cursurilor de schimb
EURATOM – Comunitatea europeană a energiei atomice
FAD – Departamentul de Afaceri Fiscale
FECOM – Fondul European de Cooperare Monetară
F.M.I. – Fondul Monetar Internațional
FOB – (engl. Free on Board – liber la bord) reprezinta pretul la frontiera tarii exportatoare, care include valoarea marfii, toate cheltuielile de transport pana la punctul de imbarcare, precum si toate taxele pe care marfa trebuie sa le suporte pentru a fi incarcata la bord.
G.A.T.T. – Acordul General pentru Tarife și Comerț
I.G.C. – Conferința Interguvernamentală
I.M.E. – Institutul Monetar European
NAFTA – Asociația Nord-americană a Liberului Schimb
N.A.T.O. – Organizația Atlanticului de Nord
O.E.C.E. – Organizația Europeană a Cooperării Economice
PEP – Progamul Economic de Pre-Aderare
S.E.B.C. – Sistemul European al Băncilor Centrale
S.M.E. – Sistemul Monetar European
S.M.I. – Sistemul Monetar Internațional
U.E. – Uniunea europeană
U.E.M. – Uniunea economica și monetară
BIBLIOGRAFIE
Adevarul Economic nr.40/2002 și 46/2002
BASNO, CEZAR; DARDAC, NICOLAE; FLORICEL, CONSTANTIN „Integrarea monetară bancară europeană”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1996;
BRAN, PAUL „Relații financiare și monetare internaționale. Economia fenomenului mondo-financiar și monetar”, Editura Economică, București, 1996;
Centrul de informare al Comisiei Europene în România Calea Victoriei 88
CHRISTIAN, CHABOT, “EURO moneda Europeană”, Editura Teora, București 2000
DĂNILA, NICOLAE, “EURO – Bipolarizarea Monetară”, Editura Economică, București 1999.
DARDAC, NICOLAE; VAȘCU TEODORA „Monedă și Credit modulul 1 și 2” curs A.S.E. București
DOLTU, CLAUDIU „Sisteme monetare”, Editura Economică, București 1997;
FUREA, AUGUSTIN „Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami , Bucuresti 2001
GHEORGHE MANOLESCU „Moneda și ipostazele ei”.
ION, IGNAT “Uniunea Europeană de la Piața Comună la moneda unică” , Editura Economică, București 2002
N.PĂUN, A.C. PĂUN „Istoria construcției Europene”, Editura Fundația Studii Europene, Cluj 2000
SĂVOIU VASILE, “Sistemul European de Bănci Centrale”, Editura Colecția Națională, București 2000
Ziarul Financiar, 30.05.2003
Ziarul Financiar, 02.06.2003
www.Europa.eu.int/comm/Eurostat
www.euro.ecb.int
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Integrarea Europeana Si Efectele Monedei Euro Asupra Utilizatorilor (ID: 105741)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.