Elita Politica Romaneasca Si Dezbaterile Legate de Acordarea Dreptului de Vot Femeilor

INTRODUCERE

„ Spre deosebire de supus, cetățeanul este un participant activ la

procesul de input- procesul prin care sunt luate deciziile politice”.

În condițiile în care democrația a ajuns să fie regimul politic cel mai popular, dezbaterile centrate pe problema cetățeniei și a exercitării drepturilor fundamentale ale cetățeanului sunt mereu de actualitate : „exercitarea drepturilor electorale, ca și a altor drepturi cetățenești se poate materializa numai în cazul societăților democratice”. Ceea ce tindem însă să neglijam, într-o oarecare măsură, ține de cadrul istoric și circumstanțele specifice în limitele cărora au fost obținute aceste drepturi și libertăți. Cu alte cuvinte, tendința prezentului este de a uita încercările și efortul depus în sensul acordării și exercitării drepturilor cetățenești. Situația este cu atât mai evidentă și controversată în cazul unor drepturi ce au avut parte de îndelungate dezbateri de-a lungul timpului, atât pro cât și contra, și anume drepturile politice. Exercițiului democratic este validat de garanțiile materiale, politice și juridice acordate de stat pe baza cărora cetățenii își pot exercita liber și deplin dreptul lor suveran de a participa la conducere iar cele mai importante garanții juridice pentru exercitarea acestui drept sunt stabilite prin sistemul electoral, altfel spus prin intermediul drepturilor electorale. Acordarea treptată a accesului la drepturi politice pentru toate categoriile de cetățeni și înlăturarea oricărui criteriu discriminatoriu s-a dovedit a fi un adevărat proces revoluționar. Acest proces caracterizează și accesul femeilor la viața politică, prin intermediul exercitării drepturilor electorale.

Democrația, ca de altfel toate regimurile politice se bazează pe elite, cu diferența că  în cadrul unui regim democratic membrii elitei se recrutează în condiții de concurență și egalitate politică, mai ales în ceea ce privește capitolul de drepturi. Plecând de la această ipoteză, lucrarea de față își propune să analizeze modul în care elita politică românească a perceput acordarea dreptului de vot femeilor, cu precădere în perioada interbelică. Factor dominant al vieții politice, elita românescă, organizată în partide politice, ”reuniune de oameni care profesează aceeași doctrină politică”, a influențat din punct de vedere temporal, și nu numai, acordarea drepturilor politice femeilor, asumându-și în cadrul consultărilor electorale sarcina de  „intermediari necesari între cetățeni și instituții, selectând candidați, propunând programe de măsuri de soluționare a problemelor economice, sociale și politice la ordinea zilei”. Având ca bază textele Constituțiilor României, „este aproape imposibil de imaginat o societate structurată politic care să fie lipsită de o dimensiune constituțională”, voi încerca să urmăresc evoluția constituțională a dreptului de vot, proiectele inițiate de liderii principalelor partide politice în acest sens, dezbaterile și divergențele de opinii, toate reflectate în presa vremii. Referitor la perioada studiată, 1918- 1938, alegerea ei nu este deloc întâmplătoare, făurirea statului național unitar și conturarea cadrului social-economic al dezvoltării României moderne reprezentând momentul cel mai „democratic” în direcția abordării extinderii drepturilor politice, și implicit al dreptului de vot, fără a omite și subaprecia toate tentativele anterioare în acest sens. In ciuda catalogării Constituției de la 1866 drept o constituție liberală, din păcate sistemul electoral nu putea fi apreciat în același fel, abia odată cu introducerea votului universal „ România trece de la etapa liberală la cea democratică „. Oricât de liberale ar fi fost celelalte prevederi ale sale, simpla absență a sufragiului universal era suficientă pentru neîncadrarea ei în linia constituțiilor occidentale cu adevărat democrate. Mai mult decât atât, mutațiile din viața politică de după Unire au determinat importante schimbări și în ceea ce privește sistemul partizan din România, lucru care a afectat și evoluția constituțională a țării. Referitor la aceste tentative premergătoare anului 1918, trebuie subliniat faptul că tocmai acestea sunt cele care au pregătit terenul pentru înfăptuirile viitoare, ele având, așadar, o importanță semnificativă în conturarea circumstanțelor care au favorizat extinderea sufragiului universal și la femei. Analiza se oprește în 1938, cu precizarea că demersurile în vederea obținerii drepturilor politice depline vor continua până în momentul atingerii obiectivelor, după al doilea război mondial.

Înainte de a inventaria percepția elitei politice românești cu privire la includerea femeilor în viața politică românească prin intermediul extinderii sufragiului universal, sunt necesare o serie de precizări introductive, menite a facilita analiza ce constituie subiectul acestei lucrări. De asemenea, motivarea alegerii surselor pe baza cărora este construită lucrarea nu face decât să ofere o justificare în plus argumentațiilor dezvoltate pe parcursul analizei. Intenția de a surprinde cât mai exact pozițiile din epocă a dus la selecționarea atentă a materialelor folosite, atât pentru a avea o viziune de ansamblu a societății românești în ceea ce privește funcționarea mecanismului electoral, nu numai a claselor conducătoare, cât și pentru a evidenția specificul cadrului politic interbelic. Așadar, au fost consultate o varietate de surse documentare, de la cele care conțineau afirmarea directă a opiniilor personale ale autorilor în cauză- dezbateri parlamentare, programe de partid, articole de ziar, tot felul de publicații literare și broșuri- până la cele care doar redau în linii mari și catologau, în același timp, părerile contemporanilor vis-a-vis de subiectele de actualitate sau chiar priveau cu un spirit destul de critic societatea românescă interbelică. Întregul demers este construit, astfel, pe un număr de lucrări fundamentale care au creionat în paginile lor dimensiunile și amploarea ce au caracterizat dezbaterile vizând implicațiile presupuse de introducerea sufragiului feminin. La toate acestea se adaugă actele pur normative, textele Constituțiilor române promulgate în perioada studiată și o serie de decrete-legi, menite a aduce unele modificări constituționale.

După 1918, într-o perioadă dominată de febra introducerii votului universal, a lărgirii participării cetățenilor la viața politică, fiecare cetățean ( e adevărat că doar de gen masculin) era nerăbdător să își facă publice credințele politice, ceea ce a avut ca rezultat apariția a numeroase și diversificate declarații referitoare la cursul politic pe care ar trebui să îl urmeze țara. Deși “cu excepția cazului când există argumente puternice în favoarea contrariului în circumstanțe speciale, protejate de lege, orice adult supus legilor statului ar trebui să fie considerat suficient de competent pentru a lua parte la procesul democratic de guvernare a acelui stat”, acest lucru nu echivalează cu existența unei competențe general valabile în a face judecăți de valoare în ceea ce privește deciziile politice. Acesta este un lucru important, de care trebuie ținut seama în redactarea unei lucrări, în sensul că face dificilă alegerea surselor bibliografice, ușurința de a cita tot ceea ce s-a scris despre un subiect anume, fie că este vorba de o perspectivă academică sau nu, fiind de multe ori preferată căutarii în detaliu a referințelor perioadei studiate. Axarea materialului folosit pe acele documente aparținând segmentului investigat devine mai mult decât necesară. Formația intelectuală a autorilor citați este extrem de importantă în formularea principiilor împărtășite de cei în cauză. Fie că a fost vorba de simpli oameni politici, de istorici, juriști sau filosofi, toată pleiada de elită a țării s-a pronunțat cu privire la problemele ținând de vastul domeniul politic și, mai ales, cu privire la un subiect atât de controversat precum pășirea femeii pe scena politică, o sferă de acțiune exclusiv masculină, cel puțin până în acel moment.

Odată precizată natura surselor bilbliografice, precizarea aspectelor metodologice întregește conturarea dimensiunilor perspectivei din care s-a încercat abordarea acestei teme. Putând fi privită atât din perspectiva științei politice, a istoriei, dar mai ales din cea a dreptului constituțional, abordarea merge dincolo de aceste domenii, referirea la noțiuni ținând de mentalitatea și psihologia poporului român găsindu-și locul printre rândurile lucrării. Cu toate acestea, trebuie subliniat că baza este pur constituțională, încadrarea subiectului în limitele actelor normative și contextualizarea acestora din urmă fiind o condiție necesară, fară de care întregul demers și-ar pierde toată consistența. Așadar, documentele oficiale reprezintă ”pilonii” lucrării, la al căror nivel a fost reglementat statutul politic al femeii române, prezentarea stipulațiilor acestora fiind realizată prin simpla redare a conținutului lor normativ, interpretarea constituțională rezumându-se la validarea sau contestarea venită din partea elitei politice. O parte importană a lucrării este rezervată, astfel, poziției luate de elita politică și intelectuală, poziție inventariată la nivel de discurs politic, proiecte de guvernare sau opere literare, în cazul segmentului cultural. De asemenea, un loc important revine și presei interbelice, canalul de comunicare între societatea civilă și elita politică, poziția sa față de lărgirea corpului electoral fiind un factor important de influențare a opiniei publice, în virtutea faptului că, de multe ori, cuvântul tipărit al ziarului era echivalentul celui legal.

Analizând viziunea politico-intelectuală a celor considerați a constitui elita românescă interbelică, voi incerca să pun în evidență particularitățile acelei epoci, particularități care au influențat desfășurarea acțiunilor de factură politică, și la nivel mai restrâns, funcționarea mecanismului electoral. Operațiunile electorale reprezintă, prin ele însele, o chestiune destul de problematică pentru că nu reflectă doar stabilirea unui rezultat în urma unei alegeri, ci mai ales reflectă forma politică pe care o îmbracă statul în momentul respectiv. Acesta este unul din motivele ce dau consistență tentativelor de încardare a importanței unei teme precum dreptul de vot feminin pentru peisajul politic românesc. Lucrarea își propune, astfel, să investigheze o problematică centrală în cadrul procesului de modernizare a statului român, cu alte cuvinte, etapele evoluției statutului politic al femeii române, totul relaționat cu gândirea politică interbelică.

Fiind vorba despre dreptul de vot, un drept a cărui exercitare are efecte profunde asupra sistemului politic în ansamblu, lucrarea nu putea să nu abordeze și felul în care acordarea drepturilor politice femeilor a influențat direcția urmată de politica românească și, de asemenea, măsura în care această politică a contribuit la ulterioara evoluție politică a României. Pornind de la afirmația conform căreia cetățeanul este „ omul capabil să ia parte într-un fel la conducerea sistemul său politic „, iar democrația este ”o societate în care cetățenii obișnuiți exercită un grad relativ înalt de control asupra liderilor „ , perspectiva elitei politice românești asupra includerii femeilor în rândul cetățenilor țării în adevăratul sens al cuvântului de cetățenie politică, mi se pare extrem de importantă în contextul evoluției situației politice din România. Numai cunoașterea și inventarierea opiniilor contradictorii ale factorilor de decizie români face comprehensibilă includerea tardivă a femeilor în rândul cetățenilor cu drept de vot și totodată situația actuală ce caracterizează statutul femeii române. Lăsând la o parte concepțiile potrivit cărora „ feminismul nu conține nimic pozitiv, el e construit ca o reacție, ca or de încardare a importanței unei teme precum dreptul de vot feminin pentru peisajul politic românesc. Lucrarea își propune, astfel, să investigheze o problematică centrală în cadrul procesului de modernizare a statului român, cu alte cuvinte, etapele evoluției statutului politic al femeii române, totul relaționat cu gândirea politică interbelică.

Fiind vorba despre dreptul de vot, un drept a cărui exercitare are efecte profunde asupra sistemului politic în ansamblu, lucrarea nu putea să nu abordeze și felul în care acordarea drepturilor politice femeilor a influențat direcția urmată de politica românească și, de asemenea, măsura în care această politică a contribuit la ulterioara evoluție politică a României. Pornind de la afirmația conform căreia cetățeanul este „ omul capabil să ia parte într-un fel la conducerea sistemul său politic „, iar democrația este ”o societate în care cetățenii obișnuiți exercită un grad relativ înalt de control asupra liderilor „ , perspectiva elitei politice românești asupra includerii femeilor în rândul cetățenilor țării în adevăratul sens al cuvântului de cetățenie politică, mi se pare extrem de importantă în contextul evoluției situației politice din România. Numai cunoașterea și inventarierea opiniilor contradictorii ale factorilor de decizie români face comprehensibilă includerea tardivă a femeilor în rândul cetățenilor cu drept de vot și totodată situația actuală ce caracterizează statutul femeii române. Lăsând la o parte concepțiile potrivit cărora „ feminismul nu conține nimic pozitiv, el e construit ca o reacție, ca o replică” și cu mențiunea că lucrarea de față este departe de a se vrea un demers pur feminist, consider utilă și interesantă o trecere în revistă a dezbaterilor de idei referitoare la acest subiect, mai ales ținând cont de faptul că, așa cum afirma și Take Ionescu „ noi legiferăm astăzi pentru România mică, dar legiferam cu ochii la România de mâine „, acțiunile politice din trecut au influențat sistemul politic actual .

Întreaga analiza este construită pe o serie de concepte cheie ale științei politice, care deși nu sunt vădit evidențiate, subiectul lucrării nefiind centrat în special pe unul dintre ele, au menirea de a ajuta la reliefarea temei centrale, percepția în epocă a femeii ca cetățean politic. Este vorba de egalitate, participare și reprezentare, toate având în comun atributul de politic și fiecare cu implicațiile și consecințele proprii pe scena politică, situația socială și culturală, cadrul legal și climatul politic nefiind decât o parte a problemei. Astfel, conformitatea socială și nivelul competenței subiective vis-a-vis de exercitarea drepturilor politice își pun din plin amprenta asupra accesului femeilor la viața politică românească. .

Maniera în care forțele politice românești au știut să trateze această problematică și adaptarea acțiunilor întreprinse în acest sens la realitățile curente scot în evidență preocuparea permanentă a clasei conducătoare de a controla electoratul și a-l atrage de partea sa. Soluțiile găsite nu aveau decât un singur scop, păstrarea privilegiilor și puterii, obiectivul principal al partidelor nemaifiind redat de simplul concept de reprezentare, obținerea și controlul puterii devenind miza centrală. O dovada a felului în care interesul individual este pus în fața celui general.

„Cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv. Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, pușii sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale “. Așadar, toți cetățenii români au dreptul de a vota, cu condiția îndeplinirii vârstei minime și a aptitudinilor intelectuale și morale necesare. Prevederile acestui articol stipulează normele constituționale în limitele cărora cetățenii României își pot exercita unul dintre drepturile lor fundamentale, și anume dreptul de vot, un drept electoral exclusiv politic. Însă, această situație definește doar situația actuală, un prezent dominat de votul universal, «    baza care legitimează puterea «. Până în momentul în care s-a ajuns la cadrul constituțional care să acorde tuturor cetățenilor, pe baza unor criterii ce țin doar de vârstă, cetățenie și exercițiul unor drepturi civile și cetățenești, dreptul de vot cu valoare universală, a fost nevoie de parcurgerea unui lung și sinuos traseu, caracteristic oricărui stat aflat pe drumul democratizării. România nu face excepție de la regulă, discuțiile cu privire la includerea femeilor printre beneficiarii drepturilor politice fiind legate de drumul spre democrație al românilor. La un nivel mai general, egalitatea între sexe a fost percepută în epocă ca o parte a procesului de modernizare, nu ca o consecință directă a proceselor sociale, politice și economice interne, ci reprezentând mai degrabă o parte din programul de dezvoltare socială și culturală a societații românești. Elitele politice și intelectuale care au îmbrătișat tendințele modernizatoare au sprijinit cultura marii mase a populației, caracterizată de modele patriarhale ale poziției sociale a femeii. De asemenea, procesul de extindere a sufragiului universal și la femei, procesul emancipării politice a femeilor altfel spus, a fost în cazul multor state europene ajutat de revoluțiile naționale, în sensul că problema națională s-a identificat cu libertatea politică a femeilor

Problema introducerii votului universal este prin ea însăși destul de interesantă sub aspectul dezbaterilor și controverselor iscate de-a lungul timpului, fiind chiar calificată de unii autori drept „ dezbaterea majoră a secolului XX „. Subiectul ia amploare, însă, odată cu intrarea pe scena politica a cerințelor și respectiv, tentativelor de extindere a sufragiului universal și la femei. Trebuie menționat faptul că înlăturarea femeilor de la exercitarea dreptului de vot a avut o mare arie de răspândire în trecut, arie care s-a restrâns cu timpul, până la a fi total eradicată. Restricțiile formulate în ceea ce privește acordarea dreptului de vot femeilor nu au vizat doar cazului românesc, ci sunt specifice și altor state, cu deosebirea că în primul caz revendicările și-au văzut atins obiectivul mai târziu sau mult mai târziu în comparație cu țările occidentale. Avem, astfel, de-a face în cazul României cu un proces întârziat, a cărui desfășurare a fost condiționată de politica parlamentară și de o serie întreagă de factori interni, care, în ciuda unor progrese, au reușit să îngreuneze finalizarea sa. În acest sens, premiera mondială aparține Noii Zeelande care le-a permis femeilor să se apropie de urne în 1893, urmată de Australia în 1902, Finlanda 1906, Norvegia 1913, Anglia 1918, Germania 1919, SUA 1920. Numai în intervalul 1917-1921, 22 de state au acordat drept de vot femeilor, pentru ca pe parcursul anilor 30 extinderea sufragiului să cuprindă Europa meridională și orientală. Interesant este faptul că Franța, unul din primele state care au acordat votul universal pentru bărbați , va primi femeile în viața politică abia în 1945.

În ceea ce privește spațiul românesc, problema votului universal care să cuprindă și femeile a fost pusă în discuție de cercurile politice din România odată cu dezbaterile legate de adoptarea Constituției din 1866, meritul revenindu-i lui Ion Heliade Rădulescu: „mai târziu, femeile ca soațe sau consorți, iar nu supuse bărbaților, vor fi chemate la vot, pentru că încă de astăzi multe mame econoame…multe soții înțelepte…sunt mai demne de cât niște bărbați risipitori și vițioși…alți timpi însă pe atunci, alte gesturi și alte costume” . Subiectul a continuat sa fie îndelung dezbătut până la izbucnirea primului război mondial, fară să se ajungă la vreun rezultat concret. Însă, dacă până la reforma constituțională adusă de sfârșitul primului război mondial, votul feminin nu a avut nici măcar o singură oportunitate de punere în aplicare, rămânând la faza teoretică de discuții și propuneri datorate existenței sistemului de vot cenzitar, perioada interbelică a adus în prim plan o serie de modificări. În modificările constituționale din 1917, vor fi incluse și reformele mult așteptate, iar legea ce desființa sistemul electoral cenzitar și proclama votul universal, egal, direct și secret a fost promulgată la 29 noiembrie 1918: „ sufragiul universal a fost precum pământul, dat de frică, să nu fie luat cu sila” .

Anul 1918- anul introducerii votului universal reprezintă un pas înainte în demersul a cărui baze s-au pus la 1866 deoarece, cu toate limitele ei, printre care cea mai mare era, bineânțeles, neacordarea dreptului de vot femeilor, reforma electorală din 1918 prin introducerea dreptului de vot universal a influențat evoluția ulterioară a procesului electoral : „ voturile se dau pentru speranțe, iar nu pentru realizări; pentru făgăduieli, iar nu pentru fapte împlinite; pentru viitor, iar nu pentru trecut” . Astfel, abia în 1929 femeile primesc dreptul de a alege și de fi alese în alegerile locale, cu precizarea că legislația avea în vedere doar anumite categorii de femei. Cu toate restricțiile sale, legea organizării adiminstrației locale din anul 1929 poate fi interpretată ca un succes practic al procesului emancipării politice al femeilor din perioada interbelică, proces care se bucurase până atunci doar de unele realizări la nivel teoretic. Dreptul de vot feminin pentru parlament este obținut în urma adoptării Constituției din 1938 și a legii electorale din anul următor. Interesant este faptul că acest drept a fost obținut pe fondul unor măsuri restrictive, măsuri care au anulat caracterul universal al votului, permițând, așadar, accesul limitat al femeilor la exercitarea drepturilor politice. În această situație, proclamarea drepturilor politice echivala cu o iluzie, în sensul că acestea erau anulate de practicile regimului autoritar, lucru valabil atât pentru femei cât și pentru bărbați.

Având mai mult o bază formală, schimbările de după 1918 nu au reușit inițial decât să realizeze egalitatea pe plan civil între cele 2 sexe, însă și aceasta de o manieră pur declarativă. Femeile au început să se bucure de drepturi politice depline abia după adoptarea Constituției din 1948: „Femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieții de Stat, economic, social, cultural, politic și de drept privat.” . Acest lucru nu evidențiază decât faptul că întregul demers pentru obținerea drepturilor politice trebuie să înceapă printr-o serie de acțiuni menite să înlăture vechile mentalități înrădăcinate în societatea românească. Tocmai aceste preconcepții care au dominat spațiul românesc sunt în mare măsură „responsabile” pentru modul în care elita politică românească a perceput extinderea sufragiului universal la femei. Includerea târzie a femeilor în rândul cetățenilor cu drepturi politice depline poartă, așadar, amprenta unei concepții vădit discriminatorii, conform căreia calitățile fizice și spirituale ale femeii o fac inaptă de a se implica în probleme sociale și mai ales politice. Mai mult decât atât, insuccesul ce a însoțit întregul șir de încercări vizând modificarea legii electorale poate fi interpretat și din perspectiva existenței unei temeri a claselor conducătoare de a pune în aplicare reformele cerute de mase și, mai ales, de prezența anumitor categorii ale populației pe scena politică, în acest caz femeile. Explicația rezidă în faptul că neacordarea dreptului de vot tuturor cetățenilor oferea cadrul perfect pentru desfășurarea unei activități menite să urmărească interesele elitei politice și în nici un caz cel al maselor. În consecință, se poate afirma faptul că linia urmată de principalele partide politice din perioada interbelică în direcția extinderii drepturilor politice poate fi trasată în principal în funcție de aceste interese politice aflate în joc în momentul respectiv. Evident e faptul că ceea a făcut să evolueze concepția despre partide politice a fost extinderea dreptului de vot. Dovadă stau programele Partidului Național Liberal, partidul care a dominat scena vieții politice românești în perioada 1918-1938. Deși nu au vizat în mod expres reformarea legislației electorale cu privire la femei, liberalii nu și-au ascuns intențiile, ba mai mult le-au identificat cu cele ale întregii țări „această lege care s-a studiat foarte mult, nu a fost studiată ca să fie mai bună, ci a fost studiată ca să punem de acord cu interesele politice ale partidului liberal (…) Adevărat, Partidul Liberal a pus legea electorală în acord cu interesele sale politice, însă știți din ce cauză, care este secretul? Pentru că a știut întotdeauna să identifice interesele sale cu interesele țării. Ori, acest secret îl are numai el și din nenorocire acest secret nu îl au celelalte partide și, neavându-l au în schimb necazul că nu-l au”. Calificați de către liberali drept „ categorie de meseriași ai politicei, adică oameni care culeg succese electorale pe urma promisiunilor celor mai fantastice”, tărăniștilor și implicit Partidului Național Țărănesc ii revine acordarea dreptului de vot femeilor în alegerile locale. Referitor la Partidul Conservator, liderii acestuia, mari moșieri doreau atenuarea reformelor în favoarea latifundiarilor, înainte de a le aplica, poziția lor față de o eventuală acordare a drepturilor politice femeilor poate fi dedusă din simpla atitudine conservatoare față de votul universal: „ e un interes superior ca sufragiul universal de la început să nu fie dezorientat prin decapitarea a tot ce-l poate introduce”. Drepturile politice pentru femei au fost susținute de reprezentanții Partidul Social Democrat, însă slaba popularitate de care a avut parte acest partid în perioada studiată nu l-a transformat într-un factor de decizie care să poată influența evoluția evenimentelor. Discuțiile asupra participării femeilor la luarea deciziilor cu caracter politic vor lua un cu totul alt contur odată cu intrarea pe scena politică a României a Partidului Comunist. Elitele politice comuniste, atât în cazul românesc cât și în întreaga Europă estică, și-au afirmat vădit sprijinul față de drepturile femeilor, inclusiv cele politice. Mai mult decât atât, au mers până acolo încât au încurajat femeile să fie mai active din punct de vedere politic: “Pentru înlesnirea propagandei socialiste se pot organiza în sânul secțiunilor cercuri feminine formate din membrele secțiilor. Pentru propaganda în rândul femeilor, cercurile își vor avea organizația autonomă și cu un comitet ales. Cercurile se pot constitui în uniuni alegându-și și comitetele centrale și organizându-și congrese având administrația și conducerea sub controlul comitetului executiv. Cercurile feminine pot întreprinde tot felul de acțiuni, precum și acțiuni politice dar numai în întelegere cu secțiunea locală. În Comitetul cercului feminin va fi un delegat al Comitetului secțiunii, iar în Comitetul Central un delegat al Comitetului Executiv. La congresele partidului va lua parte cu drept de vot câte un delegat al Comitetului Central feminin”. Situația liderilor comuniști este diferită de reprezentanții altor curente politice și din perspectiva practicilor și mecanismelor pe care și-au bazat politica de partid, manipularea maselor fiind un simplu exemplu, însă nu unul singular.

Vehemența cu care s-au împotrivit unii oamenii politici acordării sufragiului universal femeilor nu caracteriza întreg spectrul politic românesc, în sensul că au existat printre politicieni destui militanți care s-au solidarizat cu chestiunile legate de votul feminin .Astfel, în diferite împrejurări, în medii academice sau în parlament, o serie de bărbați s-au pronunțat pentru acordarea de drepturi femeilor, potrivit vremurilor respective. Deși puțini la număr, ei au contribuit din interiorul sistemului politic dar și din afară la amploarea luată de dezbateri, prin forța lor de persuasiune .

Elita politică românească a încercat să dirijeze jocul politic cât mai în conformitate cu propria viziune asupra dezvoltării țării însă “democrația nu pică din cer (…) terenul trebuie să fie fertil”. Astfel, nu trebuie uitat faptul că alături de atitudinea favorabilă sau nefavorabilă a politicienilor români față de extinderea drepturilor electorale la femei, o imporțantă deosebită în câștigarea acestor drepturilor l-a avut și rolul jucat de înseși reprezentantele acestei categorii. Astfel, întreaga dezbatere a fost centrată la un moment dat și pe dezinteresul femeilor de a se implica în viața politică, altfel spus competența subiectivă a femeilor era considerată mult inferioară celei a bărbaților: „femeile sunt de două ori minore în politică: au un singur loc pe listă, sunt, deci în categoria minoritarilor și sunt alese de partid, adică de bărbați, ca să figureze pe liste, deci dependente de ei”.

Luând în calcul faptul că în cele mai multe cazuri condiția de intelectual se identifica în spațiul românesc cu cea de om politic, merită menționată și atitudinea literar- culturală față de dreptul de vot feminin, atitudine care și-a adus din plin aportul la restricționarea accesului femeilor la viața politică: „unul dintre cele mai indiscutabile mituri ale culturii române este, cu siguranță, acela al excelenței absolute a intelectualității interbelice, ( căreia) i-a fost alăturată proclamarea excelenței sistemului politic din acea perioadă, chiar dacă intelectualii despre care a fost vorba ii erau mai degrabă ostili”. Astfel, primele scrieri pentru drepturile femeilor au aparținut bărbaților, cum era și firesc datorită poziției lor sociale și educației primite. Deschizător de drum este tot Ion Heliade Rădulescu care la 1837 scria “bărbați, nu vă plângeți de femeile voastre, că pricina nu este într-însele, ci în cei ce le-au crescut…”. Așadar, concepțiile politice care au dominat perioada interbelică s-au împletit cu cele culturale, în ciuda faptului că „ unii intelectuali români au avut opțiuni politice dezastruoase”.

Un loc important în demersul lărgirii categoriilor beneficiare de drepturi politice revine și presei interbelice, mijlocul prin care diversele puncte de vedere referitoare la acest subiect au fost făcute publice. Sub forma organelor de presă partizane, independente sau chiar feministe, presa interbelică a jucat de cele mai multe ori rolul de liant, cel puțin la nivel de comunicare, între elita politică și opoziție, a cărei instituționalizare era considerată de unii autori ca fiind una dintre cele mai mari și mai surprinzătoare descoperiri ale omenirii.

Astfel, maniera de abordare și tratare a problemei drepturilor politice, și în special a dreptului de vot feminin, permite identificarea mai multor atitudini aparținând reprezentanților spectrului politic vis-a-vis de poziția ce ar trebui ocupată de femei pe plan politic. În primul rând, au fost percepute atitudinile pro sau contra, favorabile sau nefavorabile extinderii sufragiului universal, acestea din urmă fiind cele mai vizibile. În cazul celor ce au înclinat spre aspectul negativ al problematicii, cel al contestării, aici încadrându-se în special oamenii de cultură români care nu au ezitat să își facă publice opiniile politice, includerea femeilor în rândul cetățenilor cu drept de a alege și de a fi aleși era văzută drept o greșeală fundamentală. Potrivit acestora, acordarea drepturilor politice pentru femei putea duce la periclitarea însăși a forței națiunii române. La polul opus, existau o serie de reprezentanți ai partidelor politice care considerau lărgirea categoriilor sociale pentru a beneficia de drepturi politice drept o condiție necesară în vederea dezvoltării societății și culturii române. Însă, și în acest caz opiniile erau împărțite, în sensul că se pleda, pe o parte, pentru drepturi depline, văzute ca o condiție a modernității iar, pe de altă parte, viitoarea acordare a acestor drepturi trebuia să se realizeze organic, fară a afecta fondul național. Deși era pentru o egalitate în drepturi, viziunea organică, o viziune predominant conservatoare, nu excludea însă principiul inferiorității, ci din contra adapta acordarea de drepturi acestui principiu. În ciuda numeroaselor dezbateri și controverse legate de acest subiect, trebuie menționat faptul că problema cetățeniei politice feminine nu a reprezentat pe tot parcursul perioadei interbelice unul din principalele obiective înscrise în programele de guvernare ale partidelor politice. Conjunctura politică internațională, în special urmările primului război mondial au făcut din extinderea drepturilor politice o problematică mai puțin importantă, comparativ cu unele subiecte cu tentă naționalistă. Aceasta poate fi una din explicațiile în virtutea cărora majoritatea oamenilor politici interbelici au adoptat o poziție indiferentă cu privire la acest subiect, dezinteresul elitei politice putând fi echivalat cu latura contestatară, desemnată de cei care au stopat repetatele tentative de introducere a femeilor în procesul decizional politic: „dacă am da drepturi politice femeilor nu ar ști ce să facă cu ele și și-ar putea face rău lor sau altora: așa că mai bine ne ferim de acest pericol”.

Modul în care elita politică românească a știut să trateze problemele care stau la baza oricărui început de drum spre democrație, exercitarea deplină a drepturilor fundamentale ale cetățenilor unui stat fiind numai un aspect al problematicii, a creionat în linii mari limitele în cadrul cărora s-a realizat dezvoltarea economică, socială, culturală și politică a României. Acesta este unul din motivele principale care dau sens inventarierii opiniilor și percepțiilor politice din epocă, deoarece numai având o imagine destul de nuanțată asupra gândirii politice interbelice ii putem, dacă nu justifica, cel puțin înțelege rațiunile care i-au călăuzit activitatea politică.

Sintetizând, lucrarea poate fi structurată pe 3 nivele principale: constituțional, politic și cultural-educativ, toate însumate redând parcursul politic al femeii în cadrul societății românești interbelice.

I. EVOLUȚIA CONSTITUȚIONALĂ A DREPTULUI DE VOT

PENTRU FEMEI

I.1 INTRODUCEREA VOTULUI UNIVERSAL. CONSTITUȚIA DIN 1923

“Votul universal este în adevăr temelia statului nostru național, însă nu când se practică în spiritul în care se practică acum. Acum el se practică

în spirit burghez, ca un schimb de servicii. Individul alegător dă votul,

iar cel care primește votul dă, în schimb un preț sau o promisiune. “

Universalitatea dreptului de vot a cunoscut în evoluția sa democratică trei etape importante : etapa votului universal pentru bărbați, etapa accesului femeilor la exercitarea dreptului de vot și, în fine, cea a scăderii vârstei minime necesare exercitării acestui drept. Referitor la etapa care face subiectul acestei teze, trebuie menționat că dreptul de vot feminin a fost primul și cel mai important dintre drepturile politice ce a avut parte de o intensă dezbatere vizând implementarea sa- lucru firesc ținând cont de faptul că votul reprezintă, în cele din urmă, sursa puterii în cadrul unui regim democratic. Neputându-i-se nega ponderea în cadrul corpului electoral, sufragiul feminin și exercitarea sa, odată garantate, au avut un cuvânt de spus în evoluția procesului electoral, și la scară mai largă, în ulterioara evoluție politică a statului. În aceste condiții, nu mai e nevoie de subliniat importanța pe care o reprezintă pentru știința politică o analiza a modului în care femeile au dobândit acces la drepturile politice.

Nu pot fi negate unele afirmații, potrivit cărora introducerea dreptului de vot pentru femei nu a echivalat cu o revoluționare a scenei politice, dominată până atunci de partea masculină a populației, însă acest lucru nu înseamnă că nu a fost percepută o anumită schimbare. Această schimbare s-a manifestat mai ales la nivel de organizație, de partid politic și s-a reflectat nu atât în modificarea cantitativă de aderenți, cât mai ales în ideologia îmbratișată de elita politică. Cu alte cuvinte, extinderea corpului electoral prin includerea femeilor s-a reflectat în interesele de partid și în programele întocmite pe baza acestor interese. După o perioadă în care dezbaterile privind cetățenia politică a femeii și-au găsit cu greu locul printre prevederile programelor de guvernare, dreptul de vot feminin va deveni, în ultimă instanță, element de atracție pentru partidele politice, aflate în competiția electorală.

În această situație, caracteristică oricărui stat aflat pe drumul democratizării și al garantării drepturilor fundamentale, se regăsește și spațiul românesc, care a avut parte de un sinuos proces de includere al femeilor în categoria cetățenilor cu drept de vot. Conjunctura în care s-a plasat viața politică românescă pe toată perioada interbelică explică, în mare parte, acordarea tardivă de drepturi politice și femeilor.

Fiind vorba, în acest punct al lucrării, de o perspectivă pur constituțională asupra subiectului tratat, o inventariere a legislației interbelice ce a vizat, în mod expres sau nu, și dreptul de vot pentru femei pare a fi lucrul cel mai indicat. Înainte de toate, pentru a încadra contextul dintre cele 2 războaie, trebuie menționat faptul că actele constituționale românești, atât cel de la 1866, cât și cele din 1923 și, respectiv, 1938, consacrau regimul guvernului reprezentativ.

Odată unificarea realizată, o problemă vitală referitoare la desăvarșirea regimului constituțional era reprezentată de modificarea sistemului electoral. În această direcție, s-au desfășurat dezbaterile din iulie 1917 privind modificarea Constituției din 1866. Exceptând articolul 19, ce viza proprietatea, au fost modificate și articolele 57 și 67, care reglementau sistemul electoral. Astfel, la articolul 57 se stipula : “ Adunarea Deputaților se compune din deputați aleși de cetățenii români majori, prin vot universal, egal, direct și obligatoriu și cu scrutin secret pe baza reprezentării proporționale “ iar în ceea ce privește articolul 67 : “ Senatul se compune din senatori aleși și senatori de drept. Legea electorală va fixa compunerea Senatului” . Următorul pas legislativ a fost promulgarea Decretului-lege din 16/29 decembrie care prevedea : “Toți cetățenii români majori vor alege prin vot obștesc, obligatoriu, egal, direct și secret, pe baza reprezentării proporționale, un număr de deputați proporțional cu populația”. Vârsta minimă pentru exercitarea dreptului de vot era de 21 de ani la Adunarea Deputaților și 40 la Senat. Se specifica expres că nu au drept de vot femeile, tinerii sub 21 de ani, militarii și magistrații. Introducerea votului universal venea în întâmpinarea dezideratelor exprimate și în hotărârile de unire ale Basarabiei și Transilvaniei cu România. Dovada stă în prevederile celor două documente. În Declarațiunea privind Unirea Basarabiei cu România se preciza : “ Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanți proporțional cu populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste și sate, orașe, zemstve și Parlament, se vor face pe baza votului universal, egal, secret și direct”. La rândul ei, Rezoluția privind Unirea Transilvaniei cu România, adoptată la 1 decembrie de Adunarea de la Alba Iulia, stipula la articolul 3 : “ Înfăptuirea desăvârșită a unui regim democratic pe toate terenele vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județ ori Parlament “.

După stabilirea primelor inițiative în sensul introducerii votului universal, trebuie precizat că acest tip de regim politic, fundamentat pe baze democratice, acorda o importanță considerabilă corpului electoral, în virtutea faptului că el e cel care are dreptul de a alege membrii viitoarei elite politice a statului. Mai mult decât o simplă putere de alegere, corpul electoral are și capacitatea de a influența direcția politicii duse de clasa conducătoare, căreia i s-a acordat votul de încredere. Toate aceste lucruri nu fac decât să reliefeze semnificația majoră pe care elita politică o acorda electoratului și problemelor pe care acesta le implică. Un aspect vital al problemei îl reprezintă componența corpului electoral și, mai ales, criteriile pe baza cărora se face selecția celor ce devin membri ai electoratului unui stat. Ținând cont de faptul că tocmai de cei ce formează corpul electoral și de felul în care aceștia știu să își exercite atribuțiile electorale depinde accederea sau păstrarea funcțiilor de conducere, nu e de mirare că dezbaterile legate de acordarea drepturilor politice au fost atât de tensionate pe scena politică românească. Extinderea sau restricționarea exercitării drepturilor reprezintă, așadar, o politică dusă de elita românescă în acord cu o serie de tactici și interese proprii. Sufragiul feminin nu poate fi o excepție de la regulă.

Urmând aceasta linie de gândire, elita politică conducătoare a țării, a propus, odată cu debutul societății românești pe calea democratizării în 1918, schimbarea obiceiurilor politice : “ timp de 40 de ani, partidele noastre politice au practicat fără excepție corupția… Noi toți suntem răspunzători pentru această situație, pentru că nu am făcut nimic că să oprim această monstruoasă tiranie și corupție a vieții noastre politice. Prin metodele pe care le-am folosit, am creat, susținut și dezvoltat atotcuprinzătoarea putere a oligarhiei”. Primii ani interbelici au reprezentat anii de extindere și adâncire ai democrației, una din perioadele cele mai favorabile încercărilor de abordare a problemei sufragiului universal pentru femei.

Ca urmare a procesului întârziat ce a caracterizat demersurile în favoarea extinderii dreptului de vot, este ușor de intuit că actele legislative din perioada interbelică nu au reglementat într-o maineră pozitivă statutul politic al femeilor, cel puțin în faza inițială a procesului. Cu toate acestea, cu fiecare lege adoptată s-a marcat un pas înainte în rezolvarea acestui deziderat. Principalul obiectiv de factură politică al anului 1918 a fost reprezentat de realizarea unificării teritoriilor românești la nivel constituțional, numai prin crearea unei baze legislative comune tuturor românilor putând fi abordate chestiuni ținând de exercitarea drepturilor fundamentale.

Astfel, în procesul de democratizare a vieții politice din România, un rol hotărâtor l-a avut decretul din noiembrie 1918, prin care s-a introdus, în conformitate cu noile reglementări constituționale, votul universal, egal, direct, secret și obligatoriu pentru toți bărbații de la 21 de ani în sus, fară deosebire de limbă, rasă sau naționalitate. Noua lege electorală, inspirată din cea belgiană, stipula reprezentarea proporțională, mai precis sistemul lui d’ Hondt. În pofida faptului că proiectul de reformă electorală din mai 1917 prevedea și acordarea dreptului de vot și eligibilitate a femeii pentru consiliile județene și comunale, promulgarea Decretului lege din anul următor nu a ținut cont de această prevedere, dreptul de vot revenind, astfel, doar bărbaților.

Reforma electorală, prin intermediul acordării votului universal și, trecând peste neajunsurile ei ca urmare a excluderii femeilor, a declanșat o adevărată efervescență în rândurile societății românești în anii de după sfârșitul primului război mondial Realizând deodată că părerea lor contează, cetățenii români căutau tot felul de forme de exprimare a credințelor lor politice, lucru sesizat și de Constantin- Dobrogeanu Gherea: “ întreaga manifestare a votului universal a fost un puternic protest împotriva sistemului politic detestabil de altă dată și o afirmare hotărâtă pentru o viață politică nouă”. În aceste condiții, s-a încercat exploatarea acestei situații în beneficiul femeilor, însă fară a se ajunge la vreun rezultat. Explicația insuccesului de care au avut parte tentativele în favoarea includerii femeilor în cadul cetățenilor români cu drept de vot rezidă în faptul că elita politică românescă a acționat din necesitate și nu pentru a satisface dorințele națiunii: “ Ion I. C. Brătianu a convenit la votul universal nu pentru a face pe placul democraților extremiști din partidul său, ci pentru că nu putea, după întregirea neamului, să găsescă națiunii române o altă ființă legală în afară de colegiile electorale țăranești “ .

Principiul votului universal, înscris în legislația din 1918, a fost consacrat de Constituția din 1923 și extins chiar prin intermediul articolelor 6, 61, 64 și 68 din Constituție. Noul act constituțional al României viza o arie mai extinsă în privința acordării dreptului de vot , mai exact cuprindea un articol ce reglementa statutul politic al femeilor. Articolul 6 stipula : “ Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiunile sub cari femeile pot avea exercițiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalități a celor doua sexe”. Cu toate acestea, această dispoziție referitoare la extinderea dreptului de vot și la femei nu și-a găsit însă nici o aplicare în procesul alegerilor parlamentare. Singura punere în practică a prevederilor acestei legi speciale a fost cu ocazia validării senatorilor de la universități. Constituția din 1923, creație a liberalilor și înscriindu-se, astfel, în tradiția liberală poate fi considerată un rezultat al idealurilor de la 1848, idealuri strâns legate de moștenirea franceză de la 1789. De-a lungul întregului text se poate identifica imaginea unei încercări de reconciliere națională în jurul împlinirii voințelor progresiste ale stângii liberale și ale populiștilor care se exprimaseră încă de la punerea în aplicarea a Constituției de la 1866 și se dezvoltaseră în favoarea dreptului universal la începutul secolului XX. Textul constituțional din 1923 prevedea dreptul de vot universal, direct, obligatoriu și secret pentru alegerile din Camera deputaților. Prin înseși stipulările sale, Noua Constituție trebuia să reprezinte satisfacerea revendicărilor democratice ale poporului, lucru pe care nu l-a realizat prin excluderea femeilor de la exercitarea drepturilor politice depline, statutul lor de cetățeni politici fiind reglementat în normele unor legi speciale.

Una din criticile aduse Constituției ii revine lui Nicolae Iorga : “ Noi am trăit cu o constituție formală, fară o adevărată constituție. Doua izvoare trebuie sau ar trebui să îl inspire pe legislator: trecutul nostru și spiritul maselor. Restul nu e decât ipocrizie” .

I.2 LEGEA UNIFICĂRII ADMINISTRATIVE DIN 1925

În conformitate cu prevederile Constituției din martie 1923, Constituție ce consfințea pe plan juridic intern unirea de la 1918, au fost adoptate și aplicate o serie de reforme de unificare. În ceea ce privește sistemul electoral, Partidul Național Liberal va elabora și promulga Legea pentru unificare administrativă a României, publicată în Monitorul Oficial la 14 iunie 1925. La articolul 7 se stipula : “ fiecare locuitor al țării, fără deosebire de sex sau naționalitate, trebuie să aparțină unei comune și să participe la sarcinile ei “. Articolul 156 preciza condițiile necesare pentru a avea calitatea de alegător : “ sunt alegători la comune și județ toți cetățenii români care, pe lângă celelalte condițiuni pe care trebuie să le îndeplinească alegătorii pentru Adunarea Deputaților, au vârsta de 21 de ani și domiciliul real de cel puțin un an în comuna sau județul unde urmează să-și exercite dreptul lor. Această condițiune nu se cere funcționarilor publici. Alegătorii domiciliați în capitala județului nu votează la alegerile județene, ei sunt însă eligibili în consiliile județene. Proprietarii de imobile din stațiunile climaterice și balneare pot să declare la primăriile respective în cursul lunii ianuarie a fiecărui an, înainte ca listele electorale să devină definitive, că înțeleg să exercite dreptul de alegător în acele comune chiar dacă nu au acolo domiciliul lor real. Sunt, de asemenea alegători și eligibili în consiliul județean, chiar dacă nu au domiciliul real în cuprinsul județului, cetățenii români care exercită acolo un comerț, o industrie, o profesiune sau sunt proprietari de imobile și au făcut în termenul arătat la articolul 3 declarațiunea voinței lor la primăria comunei din județ unde au intențiunea de a-și exercita dreptul lor de vot”. Legea continua la articolul 159, prevăzând : “ sunt eligibili în consiliile comunale și județene toți cetățenii români, care pe lângă condițiunile de a fi alegători, au vârsta de 25 de ani împliniți și știu a citi și scrie, precum și cei arătați în articolul 156, al. II și III ”. Consiliile comunale se compuneau din 3-5 consilieri aleși de către toți alegătorii comunali, cu vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu prin scrutin de lista și reprezentarea minorităților ; până la 2-5 consilieri de drept ; consilieri –femei cooptate în funcție de numărul locuitorilor ( articolul 17). Așadar, în privința drepturilor pentru femei, realizările au fost doar timide, actul legislativ din 1925 permițând cooptarea a 2-7 femei în consiliile orașelor. Dezideratul politic stipulat în programul Partidului Muncii încă din 1919 care prevedea “participarea la alegerile parlamentare, județene și comunale a tuturor cetățenilor români de 20 de ani împliniți prin vot universal direct, egal, secret și obligator cu reprezentare proporțională ”, își găsea în textul legii din 1925 doar împlinirea ultimei părți a dezideratului, și asta la o distanță de mai bine de 6 ani. Adoptarea legii de unificare a reprezentat a doua etapă a procesului de unificare a legislației electorale. Apărută în 1925, legea statua principiul statului național unitar și dădea, astfel, organelor administrative centrale și reprezentanților acesteia o mare putere și influență în treburile locale. Când a venit la putere în 1928, Partidul Național Țărănesc a încercat o parțială descentralizare, încercând să facă administrațiile comunale și județene mai receptive față de nevoile locale acordându-le autorităților acestora o putere de decizie deloc neglijabilă. Cu toate acestea, legea votată în 1929 nu a avut rezultatul așteptat, în principal datorită faptului că, pe de o parte, autoritățile locale nu dispuneau de experiența și mijloacele necesare pentru a reuși să facă un sistem învechit să opereze eficient și, pe de altă parte, nici nu și-au canalizat toate forțele pentru a schimba lucrurile.

O altă lege inițiată de elita politică liberală , forța politică dominantă în perioada interbelică, a fost legea electorală, importantă pentru viitoarea configurație a sistemului electoral. Votat de parlament la 27 martie 1926, actul legislativ electoral a fost catalogat în epocă drept ”o lege inspirată din legea electorală italiană decretată de regimul fascist ce tocmai se născuse în 1923”. Astfel, principiile Constituției de la 1923 au fost puse în aplicare prin promulgarea acestei legi electorale, lege care, deși reproduce în principiile sale generale dispozițiile constituționale, prin modul de repartiție al mandatelor, aduce importante restricții în ceea ce privește exercitarea votului universal. Restrângerea votului, deși principiile sale de vot universal nu au fost încălcate, viza caracterul de egalitate al votului, acesta variind ca valoare, în funcție de modul în care apărea pe lista majorității sau a minorității. Cu alte cuvinte, legea dădea naștere , în mod artificial, unei majorități, falsificând, astfel, votul universal. Ca și celelalte proiecte de legi liberale care au reușit să fie legiferate în ciuda opoziției celorlalte partide politice, nici legea electorală din 1926 nu a avut parte de aprobarea din partea cercurilor politice non-liberale, cu precizarea că “această lege a fost dictată de împrejurări obiective; prin unirea celorlalte provincii românești cu Vechiul Regat, sistemul de două partide puternice, conservator și liberal, care se succedau la putere, se destrămase, deoarece la partidele tradiționale din Vechiul Regat s-au adăugat partide existente în noile provincii; acestea, cu timpul, vor fuziona cu partide din Vechiul Regat ( cu excepția Partidului Conservator care avea să dispară de pe scena politică ), dar până atunci, în acea perioadă de confruntări cu situații dificile de după război și adaptări la aceste situații, distribuirea pur proporțională a mandatelor ar fi creat dificultăți enorme în obținerea majorității în adunările legiuitoare și deci în formarea guvernelor, obligând la coaliții guvernamentale, improprii în acea perioadă: putere instabilă în împrejurări puțin stabile”. Considerân-se că încalca principiile constituționale, Constituția și, mai ales, principiul votului universal, această lege a fost combătută pe tot parcursul anilor interbelici. Motivul opoziției deriva din faptul că legea unificată din 1926 viza, de fapt, consolidarea puterii executive, fară a ține cont că ar leza, pe de o parte, principiul reprezentării proporționale a electoratului, reprezentare exercitată prin intermediul votului universal și, pe de altă parte, ar defavoriza partidele politice aflate în afara sferei de guvernare. Problema majoră, lăsând la o parte nerespectarea principiului drepturilor fundamentale cetățenești, era reprezentată de prima majoritară introdusă de acestă lege, pe baza căreia jumătate din mandate erau atribuite partidului care obținea în alegeri cel puțin 40% din totalul voturilor exprimate. Astfel, este mai mult decât evident că de această dată, elita politică românească, predominant liberală în cazul de față, a fost mult mai preocupată de propria poziție politică și de asigurarea unei stabilități pe plan politic decât de voința electoratului. De aici decurge și înverșunarea cu care a primit opoziția politică abrogarea legii și tentativele “totalitare” ale elitei liberale: “ Sunteți miopi dacă credeți că e posibil ca prin legea electorală să împiedicați dezvoltarea democratică care a început. Dacă veți închide ușile Parlamentului pentru democrație, domnilor deputați din majoritate, atunci este clar că partidele democrate se vor duce la stradă și vor chema pe popor acolo la luptă ”. Această declarație aparține deputatului Iacob Pistiner, cu mențiunea că legea electorală din 1926, a fost legea cea mai contestată de către Partidul Social-Democrat, ai cărui reprezentanți nu au încetat să ceară anularea ei pe tot parcursul perioadei interbelice. Pe aceeași linie de contestare a legii din 1926 se înscrie și poziția țărăniștilor, care, asociați cu membrii Partidului Național, au hotărât să ducă “ lupta cea mai dârză împotriva proiectului de lege electorală, pe care-l considera ca o declarațiune de război, făcută de guvernul liberal, țării legale ”. În acest context al dezbaterii legii electorale din 1926, reprezentantul țărănist Constantin Stere, referindu-se la problema electoratului român, afirma: “educația politică a maselor constituie o problemă de viață și de moarte pentru stat; educația politică se desăvârșește prin participarea lor la luptele politice, prin desăvârșirea largă a problemelor vieții de stat, prin posibilitatea dată celui mai umil cetățean de a lua conștient o hotărâre referitoare la marile probleme naționale” . Sintagma “ cel mai umil cetățean ” face trimitere la țăranul român în genere, însă se poate aplica destul de bine și la situația femeilor.

Scena politică românească a fost plină de contradicții la nivel de doctrină și aderarea la un deziderat sau altul. Un exemplu îl oferă chiar țărăniștii, care în pofida nemulțumirii față de prevederile stipulate în conținutul legii electorale din 1926, și recunoscând vădit încălcarea votului universal, vor suprima din programul Partidului Național Țărănist din același an partea referitoare la puterea legiuitoare, parte ce cuprindea și ideile privind dreptul de vot pentru femei. Nu este vorba de nici un fel de omisiune neintenționată, ci totul se înscrie pe aceeași linie de gândire caracteristică tuturor reprezentanților elitei politice românești, și anume adaptarea acțiunilor politice la propriile interese : “ Programul nostru trebuie examinat și adâncit în lumina noilor condiții ; și metodele trebuiesc ajustate în funcție de noul program și de noile condiții politice : ne îndeamnă, ne silește la aceasta, o întreită considerație : menirea noastră organică și istorică, noul echilibru ce se stabilește în economia mondială, nu avem în actualul plan- soluție la marile probleme ce ne stau în față “ .

Legea electorală din martie 1926 a constituit etapa finală în rezolvarea unificării legislative, în centrul activității politice, aflându-se tot Partidul Național Liberal. Deși multe din prevederile înscrise în Decretul electoral din noiembrie 1918 s-au regăsit în legea din 1926, au fost introduse și unele aspecte noi. În ciuda faptului că s-a vizat clar o reducere a partidelor politice, de la intrarea legii în vigoare și până la Constituția din 1938 realitatea a dovedit contrariul. Cea mai mare nemulțumire era dată de faptul că noile prevederi constituționale nu au echivalat cu un pas înainte în instituirea egalității politice dintre femei si bărbați, în ciuda stipulării anterioare din articolul 6 al Constituției din 1923, care prevedea acordarea de drepturi politice egale, prin intermediul votării unor legi speciale.

Rezistând contestărilor apărute imediat după adoptarea sa, legea electorală din 1926 a continuat să reglementeze cadrul de desfășurare al procesului electoral, în virtutea faptului că elita politică românească a preferat să exploateze avantajele asigurate de existența primei electorale decât să pună accent pe extinderea drepturilor politice, încălcându-și, astfel, promisiunile de revizuire a legislației electorale.

I.3 LEGILE ORGANIZĂRII ADMINISTRAȚIEI LOCALE DIN 1929 ȘI 1936

Abia prin legea din 1929 au fost înregistrate unele progrese în ceea ce privește acordarea de drepturi electorale pentru femei în alegerile locale. Legea administrativă din 3 august a acordat atât dreptul de vot, cât și de a fi alese în alegerile locale, anumitor categorii de femei. Pentru a se bucura de exercitarea drepturilor electorale în alegerile locale, în afara condițiilor general valabile pentru toți alegătorii, indiferent de sex, stabilite prin legea electorală și prin legea administrativă, femeia trebuia să îndeplinească una din următoarele condiții : ” să aibă cunoștințele ciclului inferior secundar, normal sau profesional; să fie funcționară la stat, județ sau comună; să fie văduvă de război; să fie decorată pentru activitatea din timpul războiului; la promulgarea legii să fi făcut parte din conducerea societăților cu personalitate juridică, cu scop de revendicări sociale, propagandă culturală sau de asistență socială ”. Legea prevedea caracterul obligatoriu al votului.

Prin intermediul actului legislativ din 1929 femeile au pășit pe scena politică, însă participarea lor la alegerile locale nu a avut rezultatele scontate deoarece s-a înregistrat o slabă participare la vot și, de asemenea, o reprezentare la fel de slabă în organele alese, inferioară celei obținute prin sistemul cooptării. Dacă în primul caz, o mare parte a vinei se datorează mentalităților specifice societății românești, în cel de-al doilea caz nu mai poate fi vorba de așa ceva, în prim plan aflându-se partidele politice, care nu au arătat un interes deosebit în promovarea femeilor pe listele electorale. Cu toate acestea, nu se poate nega progresul făcut de promulgarea acestei legi, cu consecințe benefice pentru evoluția constituțională viitoare a drepturilor politice, în ciuda slabelor efecte de început. Femeile au început să se obișnuiască cu practicile electorale iar partidele au devenit din ce în ce mai interesate în atragerea electoratului feminin.

Astfel, legea din 1929 a constituit un prim pas în lărgirea votului universal, acordând drept de vot unor categorii de femei prin articolul 374, ele devenind și eligibile (articolul 375), situație menținută și de legea administrativă din 27 martie 1936. La articolul 4 al acestei legi se stipula : “ Orice cetățean al țării trebuie să fie membru al unei comune și să contribuie la sarcinile ei. Sunt membri ai comunei, fară deosebire de vârstă, sex, naționalitate sau confesiune, toți acei care au domiciliul efectiv în comună de cel puțin 1 an și au plătit, ei sau părinții lor ( pentru minori) în acest timp impozitele cuvenite comune “. Capitolul I al legii, capitol dedicat reglementării statutului alegătorului român, preciza : “ Sunt alegători membrii comunei care îndeplinesc următoarele condițiuni :a) să fie cetățeni români; b) să fie majori; c) să nu intre în unul din cazurile de incapacitate sau nedemnitate prevăzute de legea electorală. Pentru alegerile administrative sunt alegători și femeile” , condițiile fiind aceleași ca și în 1929.

I.4 CONSTITUȚIA DIN 1938 ȘI LEGEA ELECTORALĂ DIN 1939

Constituția din 1938 este “extrem de semnificativă pentru dinamica imaginarului politic și a reflecției constituționale autohtone în măsura în care mutațiile care survin la nivelul configurării catalogului de drepturi și în spațiul atribuțiilor etatice determină o soluție de continuitate în raport cu ceea ce fusese, timp de șapte decenii, de la 1866, cadrul natural de evoluție al actorilor instituționali și al cetățenilor români deopotrivă ”. Actul constituțional adoptat la 24 februarie 1938, nu “un contract de drepturi și îndatoriri încheiat între rege și țară, ci o cartă acordată țării de către rege ”, a adus, printre altele, și importante schimbări la nivel normativ în direcția restrângerii caracterului universal și democratic al votului, care și până la adoptarea acestei noii legi fundamentale, avusese unele limitări în ceea ce privește exercitarea drepturilor politice de către cetățeni. Mai exact, regimul electoral instituit de actul constituțional din 1938, respectiv de adoptarea legii electorale din anul următor, schimba în întregime structura electoratului. Limita de vârstă pentru alegători a fost ridicată de la 21 la 30 de ani, ceea ce a însemnat excluderea tineretului din viața politică a țării ( articolul 61): “Adunarea Deputaților se compune din deputați aleși de cetățeni români, cari au vârsta de 30 de ani împliniți și practică efectiv o îndeletnicire intrând în vreuna din următoarele trei categorii: agricultura și munca manuală; comerțul și industria; ocupațiuni intelectuale; alegerea se face cu vot secret, obligatoriu și exprimat prin scrutin uninominal, pe circumscripții care să asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorului. Legea electorală va fixa circumscripțiile și va statornici, după normele mai sus impuse, condițiunile cerute pentru a fi alegător, pentru bărbați și femei, incapacitățile, decăderile, incompatibilitățile, procedura votării și garanțiile libertății alegerilor, precum și numărul deputaților. Durata mandatului este de 6 ani ” . În cadrul articolului 63 se stipula: “ Senatul se compune din senatori numiți de Rege, din senatori de drept și din senatori aleși cu vot obligatoriu, secret și exprimat prin scrutin uninominal de membrii corpurilor constituite în Stat, în număr și condițiunile, pentru alegătorii și eligibilii, bărbați și femei, ce se vor stabili prin legea electorală”. Prin intermediul Constituției din 1938, s-a introdus în România sistemul corporatist ce funcționa în Italia, corpul electoral fiind împărțit în trei categorii în funcție de îndeletniciri. Astfel, Constituția din 1938 și legea electorală din 1939 admit sufragiul profesional: “cetățeanul nu mai este privit decât ca factor de muncă productivă. Constituțiunea nu ii mai recunoaște dreptul de a participa la conducerea țării, decât dacă justifica practica efectivă a unei îndeletniciri productive, precum și ținând seama de caracterul creator al națiunii române”. Pentru a fi membru al corpului electoral desemnat să aleagă Adunarea Deputaților, cetățeanul trebuia să facă dovada unei profesii și a faptului că trăiește de pe urma acestei profesii. În consecință, participarea la procesul de luare a deciziilor politice era garantată doar celor ce munceau, elementelor producătoare. De asemenea, electoratul trebuia să aibă un anumit nivel de educație, să știe să scrie și să citească. Alături de aceste prevederi, trebuie menționat că actul fundamental din 1938 admitea pentru prima dată în țara noastră sufragiul feminin în alegerile pentru Parlament. Pe ansamblu, putem afirma că, deși prin prevederile sale, noua Constituție a afectat negativ caracterul universal al dreptului de vot, a avut și unele reglementări pozitive, în sensul că femeile au primit drept de vot în aceleași condiții cu bărbații. La acest drept de vot, se adăuga și dreptul de a fi eligibile, dar numai la Senat, lucru care nu modifica deloc caracterul de instrument al regalității atribuit Camerei Superioare. Astfel, textul Constituției stipula la articolul 4 : “În ceea ce le privește pe femei, alegătoare la ambele adunări și eligibile numai pentru Senat, aceste drepturi le-au fost acordate atât ca o complectare a capacității lor juridice, cât și pentru a le da posibilitatea de a contribui și ele la conducerea treburilor publice ” . Articolele 10 și 11 precizau condițiile necesare pentru a intra în categoria alegătorilor sau a celor ce puteau fi aleși. Astfel, în prevederile articolului 10 se menționa că “pentru a fi eligibili în Senat bărbații și femeile trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cetățeni români, să aibă vârsta de 40 de ani împliniți, să aibă exercițiul drepturilor civile și să fie înscriși în listele electorale pentru categoria de îndeletniciri pe care trebuie să o reprezinte, să aibă domiciliul în România ”. Articolul 11 : “au drept de vot pentru alegerea senatorilor cetățenii români, bărbați și femei, care întrunesc următoarele condiții: au vârsta de 30 de ani, sunt știutori de carte, nu intră în nici unul din cazurile de incapacitate sau nedemnitate prevăzute de legea de față, sunt membri în organele de conducere a corpurilor constituite în Senat din cele 3 categorii de îndeletniciri prevăzute la articolul 5 din prezenta lege ”. Legea din 1938 nu mai consemna funcționarea consiliilor județene a delegației permanente a Consiliului și nici a Consiliului de Prefectură. Decretul lege din 21 septembrie 1940 a reînființat doar consiliul de prefectură.

Privite în ansamblu, prevederile legii electorale au avut un caracter restrictiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de vot, anulând universalitatea sa, singura noutate fiind reprezentată de includerea femeilor în procesul electoral. Însă, trebuie menționat că acordarea acestei concesii femeilor nu a fost deloc o favoare în sensul recunoașterii în mod just a statutului politic al femeii și al lărgirii, în acest mod, a democrației române, ci a fost mai mult o manevră politică cu scopul obținerii acceptării legitimității noul regim politic de către opinia publică. Așa se explică faptul că femeile au primit drept de a alege și de a fi alese, însă în cadrul unui organism politic lipsit de funcțiile și autoritatea cuvenite.

Rezumând, în cadrul constituțional stipulat de Constituțiile din 1866 și 1923, femeile nu au avut parte de exercitarea drepturilor politice. Deși în ambele cazuri nu s-au acordat drepturi femeilor, situația din 1866 este puțin diferită de cea din 1923, în sensul că statutul femeilor putea fi reglementat prin articolele 5, 6, 59 și 61, precum și prin articolele 57 și 67, articole modificate de Camerele de revizuire din 1917, în virtutea faptului că aceste prevederi foloseau expresia de cetățean român, expresie în limitele căreia se încadrau, la rigoare, și femeile, nu doar bărbații. Doar o interpretare restrictivă a textului Constituției a lipsit femeile de drepturile lor . Astfel, dacă actul de la 1866 nu stipula în mod expres cetățenia politică a femeilor, cel din 1923 a introdus un articol special prin care populației feminine i-a fost interzisă accederea la drepturi politice. Abia în 1938, sufragiul femeilor va fi recunoscut, femeia devenind electoare pentru Adunarea Deputaților, dar și eligibilă în cazul Senatului. În pofida acestei realizări, evoluția legislației electorale a cunoscut o perioadă de stagnare pe tot parcursul regimului personal al regelui Carol al II-lea, Constituția promulgată de el restrângând caracterul universal și democratic al sistemului electoral : “remodelarea corpului electoral, prin impunerea exigenței științei de carte și practicării efective a unei profesiuni, conduce, natural, la impunerea unor practici prin care strategiile tradiționale de captare a votului sunt anulate” .

II. ELITA POLITICĂ ȘI DREPTUL DE VOT FEMININ

II.1 POZIȚIA PARTIDELOR POLITICE REFLECTATĂ ÎN MEMORII, PROIECTE, PROGRAME DE GUVERNARE

“Istoria modernă a României este istoria ascensiunii și competiției unor segmente sociale dominante, ce concurează pentru a se impune într-un context socio-economic pe care acestea, de la început, îl recunosc și acuză ca fiind înapoiat”. Acest citat reliefează destul de clar rațiunile în virtutea cărora o analiză a gândirii elitei politice românești prezintă importanță pentru înțelegerea actualului sistem politic, mai ales dacă se au în vedere probleme fundamentale, cum e cazul drepturilor politice și exercitarea lor. Deși s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, ca urmare a schimbărilor produse după sfârșitul primului război mondial, perioada interbelică a fost una de căutari, menite să asigure dominația elitelor în plan politic, și nu numai. Poziția cercurilor conducătoare, cât și a celor care aspirau la putere, în ambele cazuri fiind vorba de forțe grupate în organizații partizane, a fost făcută publică prin intermediul a numeroase proiecte, memorii sau programe de guvernare. Indiferent de demersul ideologic și forma sub care au apărut, inițiativele politice au avut la bază același principiu și anume faptul că toate partidele politice au înțeles necesitatea adoptării unei atitudini determinante și proprii, care să le asigure o identitate distinctă pe scena vieții politice. Această identitate partizană, caracteristică fiecărui partid în parte, s-a conturat pe baza ideilor la care au aderat elitele politice, idei ce vizau problemele de bază ale statului român. În această direcție, se poate afirma că tranformările produse la nivelul sistemului electoral românesc își găsesc un oarecare echivalent în schimbările structurale ale partidelor politice: „viața politică s-a bazat deci pe un nou scenariu al partidelor politice, pe noi poli de tensiune ai arenei politice, pe o nouă atmosferă și noi metode de acțiune, propagandă, de elaborare a jocurilor de ordin tactic și strategic” . Într-un moment în care evoluția spre democrație a țării era văzută drept calea “ de urmat”, partidele politice nu au avut altă soluție decât să se adapteze noului curent. În acest sens, vechile partide și-au modificat programele pentru a include noi revendicări, cu un scop bine determinat, atragerea electoratului. Schimbările au mers până într-acolo încât unele partide și-au “înnoit” și titulatura pentru a face și mai credibilă ruperea cu trecutul. Este cazul Partidului Conservator, condus de Alexandru Marghiloman, care va deveni Partidul Conservator Progresist. Așa cum se poate deduce și din noua titulatură, partidul prezenta programe politice democratice “progresiste”, cuprinzând o serie de reforme bine gândite, considerate a întrece prin “ temperamentul lor pe cele democratice”. Cu toată aspirația lor spre democrație, se găsesc destule încercări din partea consevatorilor de a lovi în caracterul egal al votului sau de a spori caracterul ponderator al Senatului. Partidul Conservator- Democrat, sub șefia lui Take Ionescu, va apărea și el sub un nou nume, acela de Partidul Democrat-Radical. Dacă pentru unele partide anii de după sfârșitul primului război mondial au însemnat schimbări doar la nivel programatic, lucru reflectat și în noua titulatură, pentru socialiști anul 1918 reprezintă anul regrupării forțelor. Fiind conștienți de noua situație în care se găsea țara, mișcarea socialistă s-a angajat în efortul general de reconstrucție istorică. Însușindu-și atributul de agent modernizator al țării, elita politică românească, prin acțiunile sale, a avut un efect paradoxal asupra evoluției procesului politic, cu precădere asupra sistemului electoral: “ nici un partid politic nu a fost- și nici nu putea fi după 1918- împotriva votului universal” . Situația ia un cu totul alt aspect când este vorba despre acordarea drepturilor politice femeilor: “ oare regimul electoral atât de mult agitat în decursul timpului, azi când în fine avem formula votului universal, capăta-va el liniștea dorită a unui repaus bine meritat? Într-adevăr, ce poate fi mai absolut, mai complect decât votul universal? Cu toate acestea, nu e tocmai așa; femenismul politic se afirmă tot mai puternic(…) pretinde că votul universal e numai atunci când va înceta de a face deosebire de sexe, altfel el va fi numai votul unora, dar nu votul tuturor”. Plecând de la ipoteza conform căreia “agenții istorici care înfăptuiesc transformarea societății sunt prea preocupați de consolidarea politică a pozițiilor nou cucerite pentru a mai face loc altor parteneri sociali”, trebuie menționat faptul că atitudinea dominantă în epocă cu privire la cetățenia politică a femeii a fost una mai mult negativă decât pozitivă, dovada stând în soluționarea târzie a problematicii. De altfel, parcursul reformei electorale a fost unul destul de îndelungat, de la dezbaterile de după primul război mondial și până la legea administrației din 1926, pentru a aminti doar prima realizare a revendicărilor, respectiv acordarea dreptului de vot femeilor la comune. Acest lucru nu înseamnă însă absența manifestărilor favorabile dreptului de vot feminin.

Continuând acțiunile de dinaintea sfârșitului războiului, elita politică a fost nevoită să aducă în dezbatere modificări constituționale care vizau reactualizarea legislației în favoarea acordării drepturilor politice pentru femei. Încă din 1917, reforma electorală prezentată Adunării Deputaților prevedea dreptul de vot și eligibilitate al femeilor pentru consiliile județene și comunale, în virtutea înclinării acestora către acțiunile specifice acestor organe administrative. Oameni politici precum Nicolae Lupu, Grigore Trancu-Iași, Theodor Florescu împărtășeau această viziune, susținând chiar și dreptul de vot pentru Parlament. De exemplu, cel din urmă, a prezentat chiar Adunării o petiție în acest sens, petiție ce purta semnătura a 200 de femei. În ciuda acestor evidente eforturi, nu s-a ajuns la nici un rezultat concret, dezbaterile fiind reluate un an mai târziu, cu prilejul introducerii sufragiului universal.

Evenimentele ce au caracterizat anul 1918 și-au pus amprenta și asupra direcției urmate de politica românească, care se dorea în deplină concordanță cu evoluția social-politică modernizatoare a țării. La nivel pur normativ, decretele legi din anii 1918-1919 au fost urmarea modificării Constituției din 1917, cu precizarea că au reprezentat o lărgirea în sens democratic a acesteia. Lăsând la o parte atât restricțiile, ce decurg din chiar textele decretelor ( neacordarea dreptului de vot femeilor în ciuda Rezoluției de la Alba Iulia ce prevăzuse drepturi politice pentru ambele sexe), și mai ales abuzurile în aplicarea lor, trebuie recunoscut faptul că introducerea votului universal a făcut posibilă intrarea în spectrul politic a unei largi categorii sociale, un pas important în procesul de extindere a drepturilor politice la toate categoriile de cetățeni. Aceasta este perioada în care elita politică va întocmi numeroase proiecte de reformă, proiecte ce nu puteau ocoli și dezbaterea privind cetățenia politică a femeilor. Anul 1918 s-a caracterizat printr-un număr important de memorii adresate guvernului în numele tuturor femeilor române. O consecință a acestor memorii a reprezentat-o proiectul de inițiativă parlamentară, redactat și depus de Constantin Nacu, membru al majorității, la Senat, în care erau prevăzute drepturi civile integrale femeilor. Însă, datorită situației politice din țară, proiectul nu a fost luat în considerare. Aceeași soartă a avut și proiectul de lege electorală, emis de o Comisie parlamentară din Adunarea Constituantă, la inițiativa guvernului condus de Alexandru Vaida Voevod, proiect ce prevedea și dreptul de vot pentru femei. Următorul pas este dat de apariția decretului-lege din 22 mai 1919 ce prevedea: “ Femeile care se ocupă de operele de binefacere sau de asistență publică pot fi numite în comisiile interimare, întrucât vor avea vârsta de 21 ani împliniți”. Cu toate acestea, adoptarea legii electorale în august 1919 nu a adus nici un fel de modificare în privința statutului politic al femeilor, reprezentând din acest punct de vedere o încălcare a Rezoluției de la 1 decembrie 1918. Ignorând total problema drepturilor politice ale femeilor, cât și ale minorităților, legea a fost aspru criticată de apărătorii drepturilor cetățenești. Iosiv Jumanca cerea “ să înfăptuim aici drepturile femeii, nu la Constituantă, unde vor intra reprezentanți din Vechea Românie, care nu au nici o obligație față de hotărârile de la Alba Iulia și nu vor accepta dreptul de vot al femeilor” . Însă, în ciuda manifestărilor în favoarea extinderii dreptului de vot, elita politică din Transilvania, reprezentată prin Iuliu Maniu, a renunțat la acest deziderat pentru a se situa pe aceeași linie cu elita politică din Vechiul Regat, în virtutea realizării statului național unitar. La această rațiune de ordin național, s-a adăugat, însă, și realitatea socială care nu favoriza deloc situația. Starea predominant analfabetă ce caracteriza majoritatea femeilor a fost considerată drept un impediment în plus pentru neacordarea drepturilor politice : “ avem convingerea că în viața practică votarea femeilor și sistemul de votare proporțională e azi o imposibilitate pentru care noi răspunderea politică n-am putea lua. Noi trebuie să ținem seama de posibilități (…) Noi credem că și opinia publică e convinsă că în aceste câteva săptămâni nu putem să înfăptuim acele două cereri, pentru a căror executare momentană n-am făcut nici un angajament politic”. Cu alte cuvinte, deși nu se nega justețea revendicărilor sufragiului feminin, s-a preferat soluția cea mai simplă ce viza amânarea, problema urmând să fie reluată în momentul în care “ statul va fi deplin organizat” . Din aceeași perioadă, nu trebuie uitat nici proiectul de reformă administrativă din iulie 1921, propus de guvernul Averescu, printre prevederile sale numărându-se și dreptul de vot pentru femei la comună, câțiva parlamentarii fiind chiar favorabili acordării acestui drept și la județ.

Reprezentanții de elită ai spectrului politic ofereau opiniei publice o perspectivă destul de variată referitor la participarea femeii la procesul electoral. Conservatorul Take Ionescu era pentru emancipare civilă, dar nu și politică. Poziția conservatoare vis-a-vis de dreptul de vot feminin este exprimată cel mai bine de Alexandru Marghiloman, prim ministru în acea perioadă : “nici votul universal nu e o reformă, e un principiu. Parlamentul ales nu poate modifica Constituția, fiind necesară alegerea unei Constituante, dar nu prin vot universal”. Ion G. Duca susținea emanciparea integrală a femeii dar în nume propriu, nepronunțându-se în numele partidului din care făcea parte, respectiv Partidul Național Liberal. Liberalii, punând accent mai ales pe problemele de factură economică și neacordând o mare atenție diferențierii de drepturi dintre femei și bărbați, s-au ocupat mai mult de diferențele de clasă: “dacă votul universal pare așa de absurd, este pentru că presupune ca punct de plecare și legitimare a votului egal o egalitate care nu există (…) egalitatea nu trebuie luată ca mijloc și punct de plecare, ci ca scop și ca punct de ajungere; trebuie să știm că egalitatea nu e reală, ci trebuie să tindem către ea; prin urmare, trebuie ținut cont de acest caracter al votului universal și legiferarea trebuie să se facă în consecință”. De altfel, problema egalității dreptului de vot a avut parte de manifestări destul de paradoxale, un exemplu fiind oferit de un reprezentant al elitei politice liberale: “ decât arbitariul votului limitat sau al votului plural, mai de preferat e votul universal, egal; această formă nu e însă ideală; ea nu e deloc nici cea mai bună; evoluția pe care o putem prevede în modalitatea și forma votului universal trebuiește, în primul rând, căutată în sensul cel mai democratic și inspirat de principiul equității sociale, care respinge egalitatea și implică equivalența”. În categoria celor fară rezerve în acordarea cetățeniei politice femeilor intrau Grigore Trancu-Iași și Vasile Goldis, ambii militând pentru egalitatea completă a drepturilor celor două sexe. În ceea ce îl privește pe deputatul Trancu-Iași, acesta declara în Sfatul Țării- Chișinău : “ Vă vorbesc, fraților, în numele Partidului Muncei, care deși de curând înființat, totuș luptă cu îndârjire pentru realizarea punctelor din programul său. Baza, însă, a programului nostru e realizarea reformei agrare prin expropriere și votul universal egal, direct, secret și obligator”. În cadrul discuțiilor legate de înfăptuirea Unirii, Vasile Goldiș dădea glas dezideratului majorității neamului: “ Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, județe ori parlament”. Cel puțin ambiguă era poziția lui Iuliu Maniu. Dacă în 1918 susținea dreptul de vot feminin, un an mai târziu refuza să includă acest drept în prevederile unui proiect de reformă electorală al Partidului Național Român :” dar știe toata lumea că politica din România se face prin femei mai mult decât prin bărbați. Și prefer să fie făcută prin femei direct, căci au atunci și răspundere (…) părerea mea rămâne că votul femeilor este un act de dreptate generală și un act de îndreptățire specială față de condițiile cu totul particulare ale țarei noastre”.

În favoarea drepturilor politice fară nici o limitare de sex pleda și Partidul Socialist, partid ce și-a reluat activitatea imediat după Unirea din 1918. În primul rând, trebuie menționat faptul că o parte a elitei social-democrate a fost aleasă în 1918 să facă parte din Marele Sfat Național și din Consiliul Dirigent, elementul de noutate fiind reprezentat de Eleonora Lemeny-Rozvan, singura femeie prezentă în acest organism. Cu privire la drepturile politice ale femeilor, Partidul Social-Democrat, spre deosebire de majoritatea elitei politice românești, se pronunța în favoarea dreptului de vot feminin și al reprezentării proporționale, în virtutea respectării principiilor Rezoluției de Unire de la Alba Iulia. Noul program al partidului, “ adaptat vremurilor de după război”, a fost întocmit de Șerban Voinea și stipula referitor la exercitarea dreptului de vot: “vot universal pentru toate adunările reprezentative și administrative pentru toți locuitorii, fără deosebire de religie, neam sau sex, de la 18 ani în sus”. Susținerea înverșunată a dezideratului de includere a femeilor în cadrul electoratului românesc a mers până acolo încât, în condițiile amânării acestuia pe motivul că e de competența Adunării Constituante, socialiștii au ales să părăsească Consiliul Dirigent: “ partidul nostru n-a putut îngădui ca dreptul de vot al femeilor să fie nesocotit și, cu atât mai mult nu s-a putut învoi în alegerile pentru Constituantă (…).Noi am cerut ca alegerile să se facă pe temeiul așa-zisei reprezentări proporționale (…). Marele Sfat n-a primit propunerea noastră și de aceea tovarășii noștri din Consiliul Dirigent și-au dat abzicerea”. Acesta este numai un exemplu al felului în care socialiștii au înțeles problema extinderii drepturilor politice. De altfel, în toate programele sale electorale, Partidul Social-Democrat a vizat deziderate întocmite pe baza Rezoluției de la Alba Iulia, deziderate a căror punere în aplicare urma să ajute la modernizarea societății românești. Astfel, o cale spre modernizare și democratizare o reprezenta, în viziunea socialiștilor, și extinderea votului universal și asupra femeilor și a militarilor, precum și reducerea plafonului de vârstă al votanților de la 21 la 18 ani.

Anii care au urmat au stat tot sub semnul memoriile și petițiilor în acest sens, însă rezultatele au întârziat să apără. O nouă abordare a acestei problematici începe odată cu înființarea Partidului Comunist Român în 1921, care milita pentru recunoașterea capacitații politice a femeilor din România : “pentru înlesnirea propagandei socialiste se pot organiza în sânul secțiunilor cercuri feminine, formate din membrele secțiilor. Cercurile feminine pot întreprinde tot felul de acțiuni, precum și acțiuni politice, dar numai în înțelegere cu secțiunea locală; la Congresele partidului va lua parte cu drept de vot câte un delegat al Comitetului Central Feminin”.

Dezbaterile din preajma adoptării Constituției din 1923 sunt destule de “ bogate” sub aspectul manifestărilor referitoare la extinderea sufragiului universal la femei. Programul Partidului Țărănesc prevedea la articolul 9 egalitatea tuturor românilor în fața legii: “ bărbații și femeile au în principiu aceleași drepturi și datorii civice, fiind datori, fără deosebire a contribui, în măsura puterilor lor, la dările și sarcinile publice. Toate marginile capacității civile a femeilor sunt abrogate; diferența de credințe religioase și confesiuni sau de origine etnică nu constituie în România nici o piedică pentru exercitarea drepturilor civile și politice; nu există în statul român nici o deosebire de clasă” . Ca și țărăniștii, socialiștii au înclinat pentru eradicarea oricăror diferențe în acordarea drepturilor fundamentale, poziția partidului Social-Democrat față de proiectul Noii Constituții fiind afirmată de deputatul Iacob Pistiner: “Noua Constituție trebuie să prevadă drepturi pentru minoritatea națională, egalitate efectivă în drepturi între bărbați și femei, precum și o nouă reformă a învățământului” .Văzând în lipsa drepturilor pentru femei una din marile mirări ale viitorului, Mircea Djuvara înclina pentru acordarea dreptului de vot femeilor : “între suflet bărbătesc și suflet femeiesc e, desigur, o deosebire, dar tocmai pentru că e o deosebire, e necesară colaborarea, pentru că progresul nu naște din contactul unor individualități identice, ci tocmai din apropierea individualităților care-și au o originalitate așa de fundamental deosebită de a bărbaților, ca a femeii, noi să nu vrem să știm de dânsa și să nu o facem să contribuie la progresul comun? “. Pe aceeași linie de gândire, favorabilă drepturilor femeilor se situează și A. D. Xenopol. Bazându-și discursul pe principiul suveranității naționale, acesta susținea că “toți cetățenii sunt chemați, în mod natural și egal, să îndeplinească acestă funcție, dreptul de vot; nu se pot pune alte condiții decât acelea ale discernământului și ale sociabilității- vârstă, capacitate, moralitate” . Senatorul G. Grigorovici considera ca o constituție poate fi democrată doar dacă prevede și drepturi politice pentru femei: “Ce însemnătate ar avea pentru noi participarea femeilor la legiferare. Am observat adesea că sătencele noastre au mare interes pentru politică și mult bun simț și înțelegere pentru interesele lor reale. De multe ori, în propaganda mea electorală, femeile mi-au zis: dacă am avea noi drept electoral, am ști ce să facem; dar cei care se vând pentru rachiu nu știu ce să facă cu votul lor”. În acord cu tendințele modernizatoare, noua constituție ce urma să fie adoptată nu putea decât să prevadă introducerea celui mai larg sistem electoral. Această părere e împărtășită și de Romulus Boilă, care vedea în acordarea dreptului de vot femeilor respectarea unui principiu democratic: “Trebuie să acordăm votul universal și femeilor, satisfăcând astfel un deziderat al hotărârilor Adunării Naționale de la Alba Iulia, precum și cerințele de dreptate socială și de egalitate de drept ale cetățenilor” .

Dezbaterile de idei ante și post adoptării Constituției din 1923, legile electorale din 1926, respectiv 1929 nu au făcut decât să alimenteze și mai mult revendicările în direcția acordării drepturilor politice depline și înlăturării oricăror restricții. Plecând de la ipoteza că “ceea ce e drept pentru clasa muncitoare, nu poate fi nedrept pentru femei”, la câteva luni după adoptarea legii electorale din 1929, mai exact la 12 octombrie socialiștii, nemulțumiți de prevederile acesteia militau în continuare pentru “realizarea votului universal pentru bărbați și femei cu reprezentare proporțională” .

Anii 30, care au reprezentat debutul femeilor pe scena politică, debut stipulat prin legislația de la 1929, s-au caracterizat prin intensificarea demersurilor privind extinderea sufragiului. În acest sens, Virgil Madgearu afirma în 1932 că “trebuie schimbat din temelie întregul nostru edificiu cultural” pentru a face din alegatori “un element conștient nu numai de viața politică, dar pregătit să dezvolte activitatea sa economică”. În același an, deputatul Vasile Toncescu se pronunța și el pentru înfăptuirea democratizării țării : “ votul universal acordat tuturor cetățenilor, indiferent dacă sunt sau nu știutori de carte, astfel cum e acordat de Constituția noastră, indiferent de sex, astfel cum e tendința de a fi în constituțiile democratice, are caracteristica înscrisă în însăși titulatura lui de a fi universal, deci fără exclusivități. O bună procedură electorală pentru ca să îmbrace în adevărata haină votul universal trebuie în primul rând să asigure această caracteristica a lui, adică precum în votul universal nu sunt excluși cetățenii de la exercițiul dreptului de vot, tot astfel prin procedura electorală să nu fie excluși cetățenii de la dreptul de candidare, și de la putința de a fi aleși”. Drumul spre democrație a reprezentat, așadar, unul din factorii principali care au stat la baza acțiunilor politice întreprinse de elita politică, însă, nu trebuie omis nici faptul că adoptarea măsurilor ce au vizat organizarea statală și legislația electorală au fost influențate și de apariția pe scena politică a celor două extreme, respectiv extrema dreaptă- Liga Apărării Național Creștine și, ulterior Garda de fier- și extrema stângă- Partidul Comunist din România. Ideologia și proiectele de reformă ale acestora au marcat o nouă etapă în demersurile de extindere a drepturilor politice, etapă desfășurată mai ales odată cu debutul anilor 30, cu toate că viața politică din România s-a diversificat la nivel de formațiuni politice în anii 1921-1922, prin apariția acestor partide de extremă dreaptă și stângă.

Toate demersurile pro și contra introducerii femeilor în viața politică vor căpăta o oarecare finalitate prin promulgarea Constituției din 1938 și a legii electorale din anul următor, femeile obținând dreptul de vot, dar și calitatea de eligibilitate, chiar dacă doar pentru Senat.

II.2 DISCURSUL ELECTORAL AL LIDERULUI POLITIC

Nu se poate nega faptul că trăsătura esențială a vieții politice românești interbelice a fost reprezentată de procesul de democratizare, de extindere a cadrului de participare a cetățenilor la viața publică. Înfăptuirea Unirii, starea de spirit a populației din vechiul Regat, cât și receptivitatea elitei politice la noile condiții și exigențe ale cetățenilor, au influențat linia urmată de evoluția societății românești. Sfârșitul primului război mondial și noua direcție din politica românească au provocat și o deschidere, o reevaluare în tot ceea ce implică discursul politic, iar la scară mai largă, propaganda politică. Discursul electoral, parte componentă a discursului politic și purtător al mesajului ideologic, reprezintă un element important în conturarea imaginii politice, fie că e vorba de o formațiune politică, fie de un reprezentant singular al elitei politice. După 1918, discursul electoral a cunoscut o nouă interpretare din partea partidelor politice, o caracteristică esențială anilor interbelici constând în faptul că “partidele nu și-au combătut numai, cum ar fi fost firesc, principiile teoretice, ci și-au contestat reciproc legitimitatea, și-au tăgăduit chiar, mai mult sau mai puțin radical, dreptul la existență”. Toate partidele politice au cunoscut, la nivel de organizație, o permanentă luptă între diferite curente formate în jurul unor elemente de originalitate doctrinară sau a tacticilor de acțiune politică. Apariția acestor curente s-a datorat în mare parte existenței , în cadrul organizațiilor politice, a unor personalități politice dominante, sau considerate ca fiind dominante, în cadrul partidelor încorsetate de disciplina de partid. Personalitatea dominantă din cadrul unui partid politic își punea amprenta asupra politicii dusă de partid, reușind să influențeze de cele mai multe ori procesul decizional la scară largă. Ceea ce se pune în prim plan, prin intermediul unui discurs politic propriu, este rolul elitei în evoluția statului: “noua elită română și orice elită din lume trebuie să aibă la bază principiul selecției sociale; adică, în mod natural, să selecționeze din corpul națiunii, adică din marea masă sănătoasă a țărănimii și muncitorimii, permanent legată de pământ și de țară, o categorie de oameni cu anumite însușiri, pe care apoi și le cultivă; ea devine elită națională; aceasta trebuie să conducă o națiune” .

La fel ca și noua atitudine a elitei și noile configurații ale organizației de partid, și discursul politic, discursul electoral a trecut în aceasta perioadă printr-o fază de restructurare și adaptare la cerințele, așteptările și idealurile noului corp electoral, diferit de cel bazat pe vot cenzitar. Luând în calcul faptul că societatea democratică se traduce prin participarea tuturor cetățenilor la deciziile politice, problema adaptării la noile condiții ale statului a devenit principalul punct de pe agenda politică, înfăptuită de fiecare partid în parte. Unul din principalele efecte ale noii stări de lucruri, efect interceptat mai ales la nivel de discurs politic, constă în intensificarea promisiunilor electorale ale elitei politice române, o elită conștientă de importanța câstigării unui segment cât mai larg al electoratului: “vechile partide politice au acceptat votul obștesc pentru ca au nutrit convingerea că-l vor manipula, exercitând prin stăpânirea presei și a celorlalte mijloace de propagandă o influență covârșitoare asupra maselor, câștigându-le sufragiile”. Situația este cu atât mai evidentă începând cu deceniul al treilea al secolului trecut, perioadă caracterizată de adâncirea preocupării, din ce in ce mai vădită a partidelor politice în direcția captării electoratului, în special al celui feminin, recent lansat în viața politică. Realizând importanța atragerii segmentului feminin, partidele și-au intensificat acțiunile în acest sens, una din modalitățile folosite constând în a-și da “silința de a înființa secțiuni feminine” în cadrul organizației partizane. Astfel, alături de cei care contestau participarea femeilor la viața politică, se afirmă și o altă concepție, de asta dată favorabilă participării, cu condiția însă a înscrierii în partid, acesta fiind un alt motiv al apariției secțiunilor feminine în cadrul organizațiilor de partid : “ adevărata luptă politică a femeii trebuia concentrată către cucerirea drepturilor politice integrale, bazate pe recunoașterea valorii muncii feminine prin remunerarea egală cu a bărbaților”. Așadar, începând cu anul 1918 și ca urmare a schimbărilor aduse de înfăptuirea unificării, scena politică românească s-a bazat pe o nouă atmosferă politică și, mai ales, pe noi metode de acțiune și propagandă politică, toate menite a răspunde noului statut al alegătorul român: “alegătorul român vede lămurit că e o mare datorie pentru dânsul să-și manifeste drepturile politice” . Astfel, dezvoltarea de către politicieni a unor discursuri politice, discursuri bazate pe promisiuni deșarte- într-un cuvânt des utilizat în epocă, pe demagogie -a reprezentat o constantă în viața politică interbelică, cu atât mai mult cu cât se miza pe imaturitatea politică a celor care formau corpul electoral, mai ales dacă se avea în vedere segmentul feminin.

De modul în care elita politică a știut să se adapteze condițiilor ce au caracterizat perioada interbelică, a depins ulterioara dezvoltare a țării, în sensul că electoratul și-a exercitat drepturile politice pe baza acțiunilor întreprinse de clasa conducătoare. Bazându-se pe votul universal și, mai ales, conștientizându-și drepturile și datoriile politice, corpul electoral, mergând pe calea schimbării și dornic de desăvârșirea democratizării, a dat votul său de încredere noilor formațiuni politice : “ Lumea era sătulă de vechile partide și de vechii politicieni. Pretutindeni se dorea o schimbare, o reînnoire” . Aceasta este explicația succesului de care s-au bucurat partidele nou apărute pe spectrul politic, însă trebuie menționat că a fost vorba doar de o perioadă relativ scurtă, care nu a putut influența în mod considerabil viața politică. Aplicată la problema sufragiului feminin, această analiză nu face decât să evidențieze faptul că lupta pentru putere din interiorul sistemului politic a influențat tentativele de modificare a legislației electorale în beneficiul femeilor. Partidul Social- Democrat, transformat în Partidul Socialist, nu a jucat un rol politic determinant în viața politică interbelică, nereușind să-și pună în aplicare propriul proiect de democratizare. Semnificativă în acest sens este și activitatea politică a partidului Liga Poporului, întregul succes de care a avut parte revenindu-i liderului politic al organizației, generalul Alexandru Averescu. Dorind să înfăptuiască “ România cea nouă”, partidul și-a înscris în programul de guvernare toate ideile democratice, formulate, în primul rând pentru a atrage sprijinul majorității electoratului, fie el de sex feminin sau masculin. Un exemplu mai mult decât elocvent al influenței discursului politic în atragerea electoratului este chiar politica dusă de Averescu, politică promovată prin intermediul unui discurs politic bine gândit : “În toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zăriseră coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, alții – cei care făcuseră războiul – povesteau că trăiseră cu el în tranșee. Printre țărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile – numai de la el se aștepta minunea unui trai lipsit de griji și de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural și fel de fel de legende începuseră să-și facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc. Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, și demobilizații au adus-o în sate cum ar fi adus orice altă boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că, ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile, și izbutise mai totdeauna să facă față până și situațiilor disperate. S-au obișnuit astfel soldații să vadă în el “salvatorul” și au început, încetul cu încetul, să încerce protecția lui nu numai pentru nevoile de pe front, dar și pentru cele de acasă” .

Într-o situație asemănătoare poate fi încadrat și liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea- Codreanu, ale cărui discursuri au fost interpretate ca fiind suficient de vagi pentru ca oricine să-și poată însuși promisiunea ca pe o dorință îndeplinită : „ Să ne unim cu toții, bărbați și femei, să ne croim nouă și neamului nostru altă soartă. Se apropie ceasul de înviere și mântuire românească. Cel ce va crede, cel ce va lupta și suferi, va fi răsplătit și binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi bat la porțile noastre ! O lume cu sufletul sterp și uscat moare și alta se naște : a acelora cu sufletul plin de credință. În lumea aceasta nouă, fiecare își va avea locul său, nu după școală, nu după știință, ci în primul rând după credința și caracterul său” .

Un partid care s-a bucurat de o poziție diferită de cele menționate până acum, este Partidul Țărănesc, diferența constând în faptul că spre deosebire de alte partide “va ocupa un loc important și va juca un rol original în cadrul sistemului partidist al României interbelice” și că lui i se datorează primul pas în direcția schimbării statutului politic al femeilor. Liderul țărănist Iuliu Maniu, fiind un pion important în dezbaterile privind extinderea drepturilor politice la femei, a exercitat o influență remarcabilă în rândurile elitei politice din Vechiul Regat.

În condițiile în care partidele nou apărute nu au avut o pondere importantă în procesul decizional politic, sarcina dirijării vieții politice a rămas în mâinile partidelor istorice. Prin dispariția conservatorilor de pe eșichierul politic, datorată “inaptitudinii partidului de a se apleca la cerințele politicii noi “, Partidul Național Liberal a întruchipat forța politică dominantă pe parcursul anilor interbelici. Realizatoare a reformei electorale și agrare, elita politică interbelică, deși apărându-și propriile interese, a conștientizat și ea necesitatea adaptării la cerințele noului sistem politic de după 1918. Criticați de opoziție tocmai din cauza prevederilor stipulate în legislația electorală “liberalii avuseseră naivitatea să creadă că votul universal și împroprietărirea aveau să le asigure fără osteneală o popularitate de decenii și nu înțeleseseră adevărul psihologic elementar că în politică nu se poate clădi nimic pe recunoștință”, liberalii au știut însă să împletească interesele proprii cu cele naționale, cel puțin la nivel de discurs politic.

S-a afirmat de nenumărate ori că revendicările referitoare la extinderea sufragiului universal și la femei au fost urmarea răspândirii ideilor revoluției franceze, însă “ la noi marile principii ale revoluției franceze ca și toată utopia democrată n-au fost luate de nimeni în serios; cei care au afectat mai multă sinceritate față de ele, n-au reușit să fie decât cațavenci.; vorbește toată lumea, într-o conspirație generală, de ele, dar nici unul nu ia pe celălalt în serios; si așa se întâmplă cu orice utopii; se îneacă la noi într-un discredit categoric, fie că e luat susținătorul ei în mod manifest în râs, fie că se afectează doar față de ea o credință și un respect care în fond, e clar pentru toți, lipsește”. Acesta poate fi una din explicațiile includerii tardive a femeilor în categoria celor cu drept de vot. Vina pentru situația politică ce a caracterizat România interbelică și neîmplinirile ei, stă, însă, în societatea românească în ansamblu, nu doar în elita românească : “ în loc de a ne prezenta în lupta cea nouă ca individualități puternice, diferențiate după aptitudini, ne prezentăm slabi și cu aptitudini la fel; suntem toți meșteri de gură și răi de faptă” . Departe de a fi o copie fidelă a statelor din Occident, mai ales în domeniul drepturilor fundamentale, spațiul românesc a trebuit să treacă în primul rând de bariera propriei realități, pentru ca numai apoi să încerce punerea în aplicare a mecanismelor democratice, care triumfaseră deja în Occident : “ politica se face cu realitate. Cine vrea în adevăr să rezolve ceva în așezarea noastră, trebue să se lămurească odată că activitatea noastră politică trebue să pornească de la realitățile românești”.

II.3 PRESA–FACTOR DE INFLUENȚĂ AL PROCESULUI ELECTORAL

Întreaga manifestare ridicată de problematica dreptului de vot, problematică dezbătuta atât de elita politică și intelectuală românească, cât și de societatea civila, și-a găsit oglindirea în presa interbelică. Neputând lipsi într-o epocă dominată de dezbateri libere, presa a devenit expresia tuturor ideilor politice, indiferent de legitimarea politică a celui ce le vehicula, contribuind astfel la derularea procesului politic: “a vorbi de presă, de libertatea ei, și mai ales de rolul covârșitor pe care l-a dobândit în stat, consider că e a vorbi de una din cele mai delicate și importante probleme ale dreptului public modern”. Așadar, publicistica românească a avut un rol deosebit în exprimarea opiniilor politice, în realizarea și cultivarea unei anumite stări de spirit, dând glas părerilor și pozițiilor formulate de cercurile sociale și politice, situație clar conștientizată de reprezentanții elitei politice : “Sunt un aderent neclintit al constituționalismului parlamentar. Ultimele evenimente, în special prăbușirea regimului carlist, caracterizat prin abolirea parlamentarismului, dovedesc mai mult ca orice că mai ales în România este absolut necesară discutarea în public a problemelor și a soluțiilor, precum și critica literară a actelor de administrație. Imensa imoralitate și revoltătoarele abuzuri care au cuprins în ultimii ani viața publică a României, se pot atribui, în primul rând, lipsei vieții parlamentare și corolarilor ei: libertatea de presă și de întrunire, mijloacele unui serios control “ . Fie că a fost vorba de organe de presă partizane, servind interesele proprii ale unui partid sau altul, fie că au fost publicații neutre din punct de vedere politic, presa românească interbelică s-a pronunțat asupra problemelor societății românești în ansamblu. Cu toate acestea, politica a fost de departe cel mai disputat domeniu, mai ales ținând cont de faptul că prin intermediul publicațiilor românesti se conturau raporturile dintre guvernanți și guvernați. Dincolo de unele interese sau poziția luată față de anumite acțiuni ținând de problema reformelor democratice, trebuie recunoscut faptul că ziarele au constituit un important instrument de încurajare a forțelor românești.

Presa a cunoscut un avânt considerabil în perioada interbelică, fiind un domeniu în care s-au manifestat toate categoriile sociale, indiferent de naționalitate. Bucurându-se de o largă accesibilitate, pentru un public la fel de larg, nu e de mirare de ce presa politică a devenit atât de prezentă în societatea românească după 1918. Astfel, milioanele de români, în virtutea calității lor de alegători, au reprezentat ținta politicienilor, fiind de-a dreptul bombardați cu tot felul de articole și informații politice. Presa pătrundea puternic și în lumea satelor, unde se afla marea majoritate a corpului electoral, motiv pentru care elita politică a început o adevărată activitate de promovare a programelor și credințelor politice : “ trebuie pătruns în masa rurală, ori fără ziare nu se poate” . Pe lângă ușoara accesibilitate, mecanismul ziaristic mai avea pentru cei interesați marele avantaj de a reprezenta un substitut al legii, în condițiile în care educația electoratului se reducea la absolvirea a 3-4 clase în cele mai multe cazuri. Motive suficiente pentru a înțelege de ce reprezentanții scenei politice interbelice au ajuns să fie “tributari presei, sclavii ziarului”, așa cum aprecia un specialist în domeniu, ziaristul Eugen Filloti.

Condițiile în care se găsea țara după 1918 au favorizat dezvoltarea publicisticii românești: “ în România, presa era factorul cel mai sesizant al epocii înnoitoare pe care românii o trăiau după Unire”, latura sa politică fiind destul de bogată sub aspectul publicațiilor apărute în perioada interbelică. Deși multe dintre ele aveau un caracter efemer, toate vizau educarea și influențarea opiniei publice, valorificarea sau popularizarea activității partidelor politice sau a liderilor acestora, prin popularizarea programelor și a manifestelor electorale, a listelor de candidați, a discursurilor politice, toate pentru atragerea electoratului. Un lucru ce merită amintit e faptul că specificitatea ziarelor politice consta într-o nelipsită rubrică rezervată acuzelor aduse opoziției, atacurile vizând mai mult personalitățile politice decât programele acestora: “Coloanele ziarelor politice și, în special coloanele ziarelor de partid, sunt pline de atacuri cari nu au nici măcar meritul pamfletului, ci de multe ori sunt pur și simplu calomnii sau trivialități, pe cari oamenii civilizați nu și le-ar putea spune în față. Presa care se adresează mulțimii este, astfel, mult mai puțin decentă și mai puțin civilizată decât conversația între 4 ochi sau în cerc restrâns și între oameni cunoscuți “. De obicei, fiecare partid edita un ziar oficial în capitală și câte unul în fiecare județ, la care se adăugau edițiile speciale, a căror apariție se rezuma la perioada campaniilor electorale. Alături de presa de partid, existau și ziarele independente, însă numai cu numele căci de cele mai multe ori înclinau în favoarea unei anumite organizații partizane. Mai mult decât, unele ziare de mare tiraj erau conduse de etnici minoritari, mai ales evrei, ceea ce a dus la perceperea presei românești drept “ o presă minoritară”, ca o statistică merită precizat că pe întreg parcursul anilor interbelici publicațiile minoritare au reprezentat 22% din totalul periodicelor tipărite în România. Statutul politic al minoritarilor nefiind într-o situație mai favorabilă decât cel al femeilor, pare justificabilă susținerea exercițiului drepturilor politice de care a dat dovada presa din anii interbelici. Dacă la nivel organizatoric, publicațiile românești aveau o singură caracteristică principală, specificul minoritar, în ceea ce privește panorama oferită, aceasta era destul de variată, atât la nivel de limbă de expresie, profil, orientare, cât și la nivel de aspect grafic. Dintre ziarele politice publicate în perioada interbelică se disting : “ Viitorul “ și L’ Independence Roumanie – publicații liberale, Dreptatea și Țărănismul- Partidul Țărănesc, Partidul Poporului cu Îndreptarea, Neamul Românesc și Aurora, editate de Nicolae Iorga și, respectiv, Nicolae Lupu. Ca ziare independente, perioada interbelică a fost dominată de Universul, Dimineața, Adevărul și Curentul. Anii interbelici au înregistrat, de asemenea, o creștere a ziariștilor, distingându-se printre ei personalități de marcă de diferite naționalități, care au jucat un rol important în viața social-politică și culturală a societății românești.

Presa a reprezentat, nu o singură dată, un adevărat factor de echilibru al vieții românești, ceea ce nu înseamnă că au lipsit atacurile la adresa elitei politice și a modului său de realizare a cadrului democratic. Mecanism de exprimare publică a opiniilor politice, peisajul publicistic român a fost, nu o dată, folosit de intelectuali și oameni politici pentru a-și promova propriile idei privind fenomenul românesc: “ presa e o școală populară de educație, și că atât valorează politica unei țări cât valorează presa ei “. Dovada stau numeroasele reviste literare, Gândirea sau Viața Românească fiind doar două dintre ele, care, deși cu specific pur literar, nu s-au oprit din a trata și probleme de factură politică. Unul din editorii Gândirii, în persoana lui Nichifor Crainic, și-a afirmat vădit ambiția de a pune bazele propriului sistem politic, care să promoveze punctul său de vedere privind tradiția. Pentru a-i rezuma teoriile, este suficient de amintit că pentru el democrația era mai mult un sinonim al iubirii de oameni în sens evanghelic decât constituțional.

Un lucru ce a caracterizat întreg spectrul politic are în centru său tocmai rolul esențial al presei românești și anume faptul că prin intermediul acesteia au fost aduse la cunoștiința opiniei publice și promovate toate ideile politice împărtașite de elita politică și intelectuală. Alături de Monitorul Oficial, organele de presă partizane au fost dat viață, prin intermediul tiparului, directivelor politice. O scurtă inventariere este necesară, cu precizarea că analiza s-a oprit strict asupra subiectul tratat, fiind trecute în revistă doar prevederile ce vizau reforma electorală și dreptul de vot pentru femei. Astfel, Decretul –lege privind reforma electorală din 14/27 noiembrie 1918 stipula la articolul 1 : “ Toți cetățenii majori vor alege prin vot obștesc obligator, egal, direct și secret și pe baza reprezentării proporționale un număr de deputați proporțional cu populația” . Tot în Monitorul Oficial apare Decretul –lege privitor la modificarea decretului-lege pentru reforma electorală din 2 aprilie 1920, la articolul 4 menționându-se că: “ toți cetățenii români de la vârsta de 40 de ani împliniți vor alege pe circumscripțiile electorale stabilite la articolul 2 prin vot obligatoriu, egal, direct și secret, câte un senator la fiecare număr de 100.000 de locuitori și la fracțiunea superioară numărului de 60.000 de locuitori, fără ca un județ să aibă mai puțin de 2 senatori”.

În Actul de constituire al Ligii Poporului din 3/16 aprilie 1918, la articolul 3 se cerea “reforma electorală, prin vot universal, direct, secret și obligatoriu, cu reprezentarea minorităților, întrucât aceasta nu va stânjeni manifestarea liberă a individualităților politice”. La un interval de câteva luni, prin intermediul aceluiași organ de presă, Liga se pronunța în problema drepturilor femeii, fiind pentru “emanciparea femeilor, punându-le pe același picior cu bărbații din punct de vedere al drepturilor civile și al admisibilității în funcțiunile publice; admiterea lor în consiliile comunale cu vot deliberativ în chestiunile de solidarizare socială” .

În aceeași direcție, cotidianul consevatorilor prezenta societății programul acestora: “ Pentru a asocia toate clasele la conducerea Țării, ultimul guvern conservator s-a legat prin cea dintâi declarație a lui să înfăptuiască sufragiul universal, fără alt temperament decât acordarea unui vot îndoit acelui alegător, țăran sau orășean, care are sarcina de familie de cel puțin 2 copii”. Referitor la drepturile politice pentru femei se specifica că “ neparticiparea, până în prezent, a femeilor la viața politică nu e un motiv suficient ca să le excludem și de astă dată. Ele au arătat în ceasurile grele, pe lângă caldul lor patriotism, atâta simț de organizare că e drept să le concedem deocamdată electoratul deplin pentru comuna și consiliul județean “. La rândul lor, socialiștii își făceau publice opiniile politice în rândurile publicației proprii: “ votul universal pentru toate Adunările reprezentative și administrative pentru toți locuitorii, fără deosebire de religie, neam sau sex, de la 18 ani în sus “ . Partidul ce a reprezentat forța politică dominantă a perioadei interbelice, Partidul Național Liberal, a avut ca instrument de manifestare ziarul “Viitorul” . La sfârșitul anului 1918, consemna : “Totodată, Partidul Național Liberal e mândru că cele 2 mari reforme constituționale: votul obștesc și exproprierea a 2 milioane de hectare din proprietatea mare particulară, se înfăptuiesc ca temelii ale României Mari. El a fost cel dintâi partid de guvernământ care le-a propus ani de zile, el a luptat ca să învingă toate piedicile și toate dușmăniile și ca să le înscrie în Constituție”. Trei ani mai târziu, liberalii își continuau politica democratică pe aceeași direcție : “ Partidul Național Liberal, prin care s-au înfăptuit toate reformele democrate de până acum, va lupta pentru desăvârșirea democratizării izvorâtă din expropriere și din vot obștesc”. Latura democrată a elitei politice și-a pus și ea amprenta asupra spectrului publicistico-politic: “Noi înțelegem și azi, ca și mai înainte, democrația nu numai ca dreptul poporului de a lua parte la cârmuirea țării sale, dar și ca datoria celor chemați de a-l pregăti pentru această sarcină, de a-l lumina pentru el, în loc de a-l întuneca pentru ei” . Partidul Conservator-Democrat viza ca obiectiv principal al politicii interne, instituirea sufragiului universal pentru toți cetățenii țării: “ În ordinea constituțională, menținerea sufragiului universal, cu votul direct și secret și cu reprezentarea proporțională și alcătuirea unui Senat, care să iasă tot din votul universal, dar consultat în alt chip, sunt principiile esențiale ale Partidului Democrat” .

Formațiuni mai mici, de factură naționalistă și-au înscris dezideratele politice în același mod ca și cei care erau la guvernare. De exemplu, Partidul Național era pentru “desăvărșirea unității naționale, prin realizarea ei în toate instituțiile de stat”. În ceea ce privește Partidul Național Român, printre prevederile programului său se număra și realizarea reformei electorale : “Partidul Național Român cere o lege unitară de reformă electorală pe baza votului obștesc, egal, secret, obligatoriu cu reprezentarea proporțională. Conducerea principiilor de la Alba-Iulia, Partidul Național Român pretinde ca dreptul de vot să se acorde în măsură egală și femeilor. Partidul pretinde ca reforma electorala să fie rezolvată nu numai pe cale legislativă și odată cu reforma administrativă, urmând ca ea să fie executată după legiferarea reformei administrative și după o nouă orânduire sau transformare a județelor de azi “ . Susținători ai extinderii dreptului de vot, țărăniștii vedeau în actul constituțional al României baza normativă a realizării democratizării țării : “ Constituția va trebui să cuprindă toate garanțiile drepturilor și libertăților cetățenești, precum și mijloacele de apărare legală împotriva oricărui abuz de putere” . Revenind la mișcarea socialistă, reprezentanții acesteia militau în 1927 pentru: ” Drept de vot pentru toți cetățenii de la 20 de ani în sus, fără deosebire de neam, religie sau sex”.

Pe tot parcursul etapei interbelice, presa a reprezentat, așadar, un important instrument de control asupra activității guvernamentale, un instrument de combatere a abuzurilor și ilegalităților ce au caracterizat manevrele politice ale elitei. Aceeași remarcă ii revine și în ceea ce privește domeniul educației civice a poporului, mai ales prin intermediul articolelor semnate de personalitățile cultural-politice ale societății. Nivelul educației și culturii politice de care dădea dovada electoratul român, cu precădere cel feminin, a permis clasei politice să își pună în aplicare o serie numeroasă de tactici de influențare a celor chemați la urne, publicațiile românești fiind în acest sens una din principalele modalități la care s-a recurs pentru atragerea voturilor. Presa a constituit, astfel, locul de întâlnire și confruntare a ideilor politice vehiculate de elită, ajungând pe bună dreptate să își merite statutul de a patra poziție în stat : “presa e cel mai puternic mijloc de difuzare și infiltrație a ideilor, a opiniilor, a curentelor de gândire; nici un altul nu poate fi atât de util, dar și atât de primejdios”.

Implicarea presei românești în problemele politice ale țării nu a echivalat doar cu educație politică și principii democratice. În condițiile în care statutul presei românești nu era reglementat la nivel constituțional, neexistând o lege a presei, practica calomniei și a șantajului politic nu a ocolit peisajul publicistic, efectele fiind resimțite în ceea ce privește dezinformarea și dezorientarea societății: “Cu toată solidaritatea mea profesională și tocmai în folosul prestigiului presei, din instinct de conservare al instituției însăși, trebuie să spun deschis că o nouă lege a presei, care să limiteze anumite abuzuri și să reglementeze calitatea de ziarist, devine indispensabilă. Nimeni și nici o societate omenească nu poate avea numai drepturi fără răspunderi. Și trebuie să adaug cu toată sinceritatea că stabilirea prin legi a responsabilității ziaristicii nu e, cum s-a creat atmosfera la noi, o măsură antidemocratică. Din contra, apărarea cinstei și onoarei cetățenești e o datorie sacră a regimurilor democrate” .Însă, deși contestată uneori ca fiind expresia demagogiei, un lucru nu i se poate nega presei românești, și anume rolul pozitiv avut la nivel de societate : faptul că a contribuit în mod deosebit la educarea și informarea poporului, la dezvoltarea unor curente de opinie prin participarea efectivă la dezbaterile de idei din perioada interbelică, dezbateri absolut necesare într-o țară ce se vrea îndreptată pe făgașul democratic.

III. FEMEIA- PARTE A ELECTORATULUI ROMÂN

III.1 ROLUL ELITEI INTELECTUALE ÎN PROCESUL EXTINDERII DREPTULUI DE VOT

“ Intelectualii de mai peste tot locul, sunt într-o agitație revoluționară

din cauza sacrificiilor pe care trebuie să le facă. Poziția lor de clasă

a fost cea mai zdruncinat’ dupa război. În alte tăriînsa ei au, în orice

caz, un rol. Lumea în jurul lor se mișcă, și ei sunt în cele mai dese

cazuri conducătorii acestei lumi. Numai la noi intelectualii se agită

fără rost sau așteaptă cu brațele încrucișate pe piept. “

Constantin Rădulescu- Motru.

Privită în ansamblu, societatea românească de după înfăptuirea Unirii poate fi caracterizată drept una a contrastelor, situație vizibilă cu precădere în segmentul dominat de viața politică. În pofida acțiunilor “modernizatoare” întreprinse de elita românescă, spectrul politic și, mai ales aspectele ce implică funcționarea sistemului electoral, nu au avut parte pe tot parcursul perioadei interbelice de efecte concrete ale democratizării, în sensul că deciziile politice erau departe de a exprima ” voința sinceră și întreagă a țării”. Dacă la nivel de practică, vizibilitatea eforturilor politice a fost destul de scăzută, nivelul teoretic se bucura de o activitate mai bogată, în pofida afirmațiilor potrivit cărora „cultura românescă nu e determinată specific încă, ci abia e pe cale de determinare, (cred că ) nu există specific încă nici un tip de intelectual particular român; aceasta, fără îndoială, nu înseamnă că nu avem ici și colo individualități eminente, intelectuali eminenți ; voiesc să spun că nu avem un tip colectiv, comun de intelectual român”. Un rol important în acest sens revine elitei intelectuale românești , care a dat dovada de un înalt grad de implicare, atât în educația civică a poporului, cât și în viața politică: “ Elitele creatoare ale României moderne sunt singurele care au dreptul la succesiunea clasei țărănești,(..) Țăranii au apărat pământul și neamul. Intelectualii apără drepturile spiritualității noastre, autonomia ei, valorile ei universale, omenești. Misiunea istorică a unui popor este verificată de două lucruri : 1) de puterea cu care știe să-si apere pământul, libertatea și drepturile ; 2) și de vigoarea cu care crează valori. Clasele sau grupurile care împlinesc aceste funcții esențiale sunt singurele care se pot numi grupuri vitale, fără de care o națiune riscă să dispară din istorie”. Fiecare reprezentant al intelectualității interbelice și-a înțeles propriul rol, rol pe care trebuia să îl joace în viața politică românescă, în concordanță cu ideologia politică împărtașită și cu momentul temporal în care trebuia să și-l exercite. Astfel, dacă unii și-au legat dezideratele de clasa țărănescă, alții s-au îndreptat spre muncitorime : “ intelectualii au stat totdeauna în serviciul claselor care întrupau interesele generale precumpănitoare ale societății într-o fază determinată a evoluției sociale : în epoca feudală ei se adunau în jurul castelului senioral, precum mai târziu luptau pentru ideile marii revoluții franceze, împotriva feudalismului. Tot așa în faza actuală istorică, intelectualii nu-și pot îndeplini misiunea decât în rândurile muncitorimii. Dar pentru a fi la înălțimea acestei misiuni, intelectualii din România trebuie să-și dea seama de caracterul specific al muncitorimii țărănești”. Indiferent de clasa asupra căreia și-a îndreptat atenția, elita intelectuală a militat, în marea sa majoritate, pentru drepturi si libertăți garantate pentru toți cetățenii țării, o excepție destul de controversată în epocă, exceptând cazul femeilor, fiind reprezentată de problema drepturilor pentru minorități, cu precădere evrei.

Schimbările care au avut loc în spațiul românesc sunt legate de apariția unei confruntări dintre ideile politice și o neobișnuită, neașteptată politizare a vieții intelectuale. Dezbaterile ideologice privind viitorul României au fost transpuse în perioada interbelică în termeni politici. S-a acordat o mare importanță dezbaterilor din perspectiva literar-culturală a principalelor chestiuni de politică românească, faptul că era vorba despre reprezentanți de marcă ai culturii românești contribuind la legitimarea și acceptarea respectivelor idei politice de către opinia publică. Trebuie precizat faptul că “traiectoria spirituală și politică a intelectualilor era determinată de propriile atitudini și concepte “. După momentul 1918, atât oamenii politici, cât și numeroși intelectuali, înregimentați sau nu politic, s-au implicat direct în dezbaterile politice și teoretice asupra direcțiilor, căilor și dezvoltării României : “ De câte ori ar fi trebuit să facă acest neam revoluție dacă s-ar fi luat după noi, după intelectuali, cari ne aprindem la orice discurs și credem în sinceritatea fiecărui creator care plânge de grija țării? ” .

Intelectualitatea, categorie integrantă a elitei dominante și bucurându-se de un statut în plină afirmare, va încerca de-a lungul întregului proces de edificare al statului să fie un echivalent al clasei politice, cel puțin sub aspect pur declarativ al discursului politic. Majoritatea lipsiți de o adevărată legitimare politică, reprezentanții elitei intelectuale nu au văzut în acest lucru un impediment în exprimarea opiniilor politice, ci din contra l-au exploatat în beneficiul lor, făcând din neutralitatea politică un principiu de bază. Cu toate acestea, este bine cunoscut faptul că mari personalități ale vieții cultural-științifice au intrat în Parlament, având un important rol pe scena politică românească, nume ca Nicolae Iorga, Constantin Stere, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Ștefan Zeletin, Constantin Rădulescu-Motru sau Mihail Manoilescu fiind doar o mică parte din elita românească ce a îmbinat cultura cu politica. Realizarea Unirii, schimbarea regimului țării la nivel constituțional au determinat atragerea spre viața politică a unor largi categorii de intelectuali. Dacă pentru elitele de la 1848 accentul cădea pe popor, intelectualitatea română de după primul război mondial descoperă masele, mulțimile asupra cărora sunt destul de vizibile efectele perioadei de război recent încheiate. La 1848 și în perioada imediat următoare- perioadă în care nu putea fi vorba de o adevărată revendicare a dreptului de vot feminin în condițiile în care nici măcar întreaga populație masculină nu beneficia de acest privilegiu, în virtutea votului cenzitar, iar minorități precum cea evreiască erau lipsite cu totul de drepturi- percepția femeii ca cetățean politic era aproape inexistentă. Reprezentant de marcă al perioadei, pentru Eminescu, adevăratele probleme ale femeilor nu erau legate de dobândirea drepturilor politice, ori de îmbunătățirea și lărgirea admiterii lor în învățământul mediu sau superior, ci pur și simplu de a-și apăra dreptul la viață în fața unui sistem caracterizat de scopuri diferite de cele ale supușilor săi . După 1918, felul în care autorii români raportează individul la mulțime este esențial pentru înțelegerea viziunii lor cultural-politice. Trebuie precizat că accentul cade pe o viziune progresistă a culturii române. Referitor la chestiunea progresistă a drepturilor politice, “votul universal n-a fost primit dintr-o dată, din contra el întâlnea dușmănie peste tot”. Vizibil influențați de Occident, reprezentanții elitei intelectuale pledează pentru o cultură universalistă, umanistă și deschisă spre democrație : “ într-un anumit fel, viitorul va merge de la sine spre o proiecție democratică “, în pofida faptului că trecutul și prezentul “ nedemocratic” nu constituie, în concepția unora, un punct de plecare: “Imoralitatea clasei conducătoare românești care deține “putere” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia națională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit țărănimea, că s-a introdus politicianismul în administrație și învățământ, că s-au deznaționalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea după marea victorie finală – să fie iertate. (…). Dar piloții orbi stau surâzători la cârmă, ca și când nimic nu s-ar întâmpla. Și acești oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt uneori cumsecade, sunt uneori oameni de bună credință și cu bunăvoință; numai că, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul instinct care contează în ceasul de față – instinctul statal – nu văd șuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietul claselor care se sting, burghezia și meseriile care dispar, lăsând locul altor neamuri. (…) Democrația de la război încoace, a izbutit să zădărnicească orice încercare de redeșteptare națională. Prin piloții orbi de la cârma țării, democrația ne-a adus astăzi acolo unde suntem. Democrația a zdrobit definitiv instinctul statal al cârmuitorilor noștri. Că s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor, puțin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic de la 1918 încoace, n-a știut și nu știe ce înseamnă un stat. Și asta e destul că să începi să plângi” . La polul opus se află cei care văd în trecutul istoric baza democratizării viitoare a României, aici încadrându-se mai cu seamă acei reprezentanți ai elitei care au avut un cuvânt de spus în luarea deciziilor politice trecute : “Sunteți, domnilor, reprezentanții unui popor care este mândru și poate fi mândru de trecutul său, și care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeți rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiți cât de modești pentru persoana dvs., nu fiți modești pentru poporul pe care îl reprezentați”. De altfel, oricât de diversificate ar fi fost problemele dezbătute și răspunsurile găsite, elita intelectuală interbelică și-a bazat opiniile pe două surse principale, surse care au reprezentat caracteristica esențială a vieții cultural-politice pe parcursul întregii perioade interbelice. Tocmai aceste surse sunt mijlocele prin intermediul cărora trebuie inventariată percepția oamenilor de cultură asupra extinderii drepturilor politice și asupra femeii. Astfel, se pot discerne două mari grupări de intelectuali: pe de o parte, europeniștii, care vedeau modernizarea României în strânsă relație cu calea urmată de Occident și, pe de altă parte, tradiționaliștii, în viziunea cărora tradiția constituia fundamentul evoluției ulterioare. Reprezentanți de marcă ai primei categorii, Garabet Ibrăileanu și Mihail Ralea au valorificat marile principii ale liberalismului- libertate și drepturi, aceleași pentru toți cetățenii țării- pledând, în consecință, pentru înfăptuirea reformei electorale și agrare.

Indiferent de fundamentul pe care își bazau teoriile și vizând mai mult probleme ce țineau de organizarea statală, decât de cele ale populației, intelectualii au căutat să își impună propriul proiect național, angajându-se într-o adevărată polemică privind parcursul pe care trebuia sa îl ia dezvoltarea țării și totodată subestimând condiționarea materială a procesului de modernizare : “Perioada interbelică s-a caracterizat, astfel, și prin apariția unui “ fenomen intelectual de cristalizare în spațiul reflecției purtând asupra legitimității și dezirabilității ordinii constituționale, întemeiate pe pluralism politic, separație a puterilor în stat și libertatea participării politice”. Îmbinarea domeniului cultural cu politicul a dus la apariția în cadrul societății civile a unei stării de confuzie “politică”, obiectivele culturale ajungând să coincidă cu cele politice, și chiar să le domine: “ nu există diferențe între membrii clasei politice care acționează și cultural, dar pot exista între oamenii de cultură nerecrutați politic și politiceni” . Astfel, având un mare rol în dezvoltarea culturii interbelice, în creionarea cadrului favorabil dezbaterilor de idei și ,mai ales, în antrenarea unei pături largi a populației în manifestarea opțiunilor și dezideratelor politice, elita intelectuală și-a pus amprenta și asupra derulării procesului electoral, neputând omite tratarea unui subiect precum extinderea drepturilor politice și pentru femei. Constantin Dobrogeanu Gherea era conștient de poziția pe care trebuia să o adopte intelectualitatea română, pe aceeași linie urmată de elita politică, și ținând cont de necesitatea adaptării la noile condiții create după sfârșitul primul război mondial, condiții care făceau inevitabilă abordarea chestiunilor legate de extinderea dreptului de vot : “pentru a participa de acum înainte la treburile politice ale țării, aceste partide vor trebui să se adapteze noilor condiții create de votul universal “, plecând de la ipoteza conform căreia ”după războiul de întregire a neamului, afară de votul universal, nici un alt sistem de vot nu ar fi putut păstra corpului electoral caracterul național; cu orișice alt sistem, viitorul statului român ar fi fost amenințat; votul universal, în România întregită, nu e un sistem oarecare care se poate discuta și înlocui după voie, ci e singurul sistem care dă statului român posibilitatea să fie un stat național”. Adeziunea elitei intelectuale la făurirea proiectului național, fie că acesta viza un proces democratic sau nu, a avut și unele excepții, în sensul că au existat mulți intelectuali interbelici, care, nu numai că au ignorat evenimentele de pe scena politică, dar nici nu se identificau cu ele sau în cel mai rău caz, le considerau total insignifiante : “Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească, în gura mare, că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări”. Eliade merge mai departe și cataloghează statul român drept “țara lui bacșiș- bacșiș” : “ nu am arătat până acum decât inconștiență politică, țigănie electorală și conștiințe care se cumpără ieftin”, un motiv în plus pentru a înțelege starea de lucruri ce a caracterizat perioada interbelică.

În condițiile în care schimbările produse în urma primului război mondial au adus în prim plan o largă viziune democratică bazată pe conștientizarea politică a tuturor categoriilor sociale, și mai ales a electoratului, problema sufragiului feminin și-a găsit și ea loc, deși unul destul de timid, în dezbaterile și operele literare ale vremii: „Emanciparea politică a femeii, discutată de mult, rezolvată de 100 de ani, timid, în câteva țări mai însemnate, începe să devină un fapt care se generalizează., egalizarea politică a femeii e cea mai mare revoluție socială și morală de la creștinism încoace”. Considerându-se exponenți ai modernizării, intelectualii români nu puteau să nu dezbată și ei, la rândul lor, problemele de ordin politic cu care se confrunta în acel moment societatea românească : “ Fiecare intelectual, în măsura în care e intelectual, trebuie să ia parte la această operă de modelare nouă a sufletului românesc, și cu atât mai mult artistul, acest receptacol de fiecare clipă. De aceea, cred încă în măsura istorică, veche, a scriitorului ; și dacă m-ați întreba care e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, în același timp și o formulă literară, eu v-aș răspunde cu vechiul meu crez : e ideea națională”. În concepția majorității elitei intelectuale concluzia e aceeași : exercițiul drepturile politice este un drept fundamental al cetățeanului în cadrul unei democrații, însă polemica apare în momentul definirii celor ce pot intra în categoria de cetățeni politici ai unui stat. Pentru a avea o imagine completă asupra viziunii statale a intelectualilor interbelici, trebuie precizat că pentru unii autori români, conceptul de democrație nu era sinonim cu acordarea de drepturi politice tuturor cetățenilor: “nu trebuie confundat corpul electoral cu națiunea (…), poți fi membru al națiunii fără să fii membru al corpului electoral” . Un exemplu elocvent este pledoaria lui Constantin Argetoianu: “ Să nu credeți că fac teorii de aristocrat. Sunt un democrat: înțeleg, însă, prin democrație, guvernarea țării prin fii ei cei mai buni, sub controlul tuturor. Dreptul de control cât de larg, cât de serios, cât de sever. Drept de hotărâre, însă, nu pot recunoaște oricărui, nechemat. Drept de hotărâre în stat nu se poate recunoaște decât pe baza calităților individuale”. Deși calitățile individuale au fost considerate drept un element important în procesul accederii la cetățenia politică, acest criteriu nu este, însă, valabil și în cazul femeilor, acțiunile întreprinse de către acestea fiind cu totul ignorate, tocmai în virtutea inexistenței vreunei calități individuale, potrivite domeniului politic : “ Feminismul decurge din lipsa de feminitate. Încercarea- ridiculă în pretențiile ei și generatoare de milă în lipsa ei de mijloace- de a expropria pe bărbat din funcțiunile lui politic- sociale, în beneficiul femeilor, nu a fost niciodată întreprinsă de femei propriu-zise; ci, în chip normal, de biete ființe aruncate, printr-o lipsă sau alta în afară de putința acțiunilor lor firești, scoase, printr-o deformațiune sau alta de sub raza de valabilitate a legilor lor firești” . Dacă o parte a elitei nega exercitarea general valabilă a drepturilor politice într-un sistem democratic, unii merg mai departe și contestă însăși democrația : “democrația pune în imposibilitate pe omul politic de a-și face datoria către neam. Omul politic de cea mai mare bunăvoință devine în democrație sclavul partizanilor săi, întrucât ori le satisface poftele personale, ori acestea ii distrug gruparea. Omul politic trăiește sub tirania și permanenta amenințare a agentului electoral “, un agent electoral considerat total lipsit de capacitatea de a-și exercita drepturile fundamentale: “mulțimea e incompetentă să aleagă elita națională, să distingă între miile de candidați ce-i solicită votul, pe patrioții fără prihană, pe cei care și-au făcut din neam tribuna activității lor politice “. Pe aceeași linie de idei, dar cu o viziune proprie asupra cadrului constituțional cel mai propice reglementării raporturilor dintre femei și bărbați, dar și a raportului acestora cu statul, se situează Nae Ionescu : “Constituția nu trebuie să fie deci o normă, ci totalitatea formelor firești. Azi, mentalitatea juridică trebuie să fie înlocuită cu mentalitatea organică. De la statul juridic până la statul organic este tot atâta distanță cât este de la Renaștere până astăzi”. În concepția sa, omul, oricare ar fi el, n-are câtuși de puțin drepturi, ci doar îndatoriri, datoria fiecărui individ, femeie sau bărbat, fiind reductibilă la funcția pe care o are de îndeplinit în cadrul organismului social.

Așa cum am afirmat deja adoptarea Constituției din 1923 a avut parte de numeroase aprecieri, pro sau contra, venite din spectrul elitei politice, aprecieri ce au vizat insuficiența prevederilor sale. Situația este similară și în cazul elitei intelectuale, prevederile înscrise în actul constituțional din martie 1923 concordând sau nu cu idealul național intelectual. Poziția lui Zeletin în acest sens poate fi rezumată la afirmația : “ De la tratatul de la Adrianopol și până azi, Constituția noastră din martie 1923 rămâne cel mai revoluționar act din istoria noastră politică. Dacă i se poate face o imputare, aceasta e numai că ea nu ne-a dat o concepție neoliberală limpede lipsită de orice echivoc.(…) Noua noastră Constituție nu e opera unui cap logic, de gânditor consecvent ; ea a izvorât dintr-un spirit de compromisuri ce are groază de extreme și de aceea șovaiește să spună lucrurile pe față “. Raportul dintre rolul jucat de elite și exercitarea drepturilor cetățenești fundamentale în limitele unei democrații este explicitat de legionarul Vasile Cotigă în una din aparițiile sale publicistice, reproducerea integrală a articolului fiind justificată de necesitatea suprinderii cât mai exacte a credințelor politice din epocă : “Din triada democrată, specific regimului democratic e principiul egalității. Revoluționarii și mistica democratică au făcut din acest drept o dogmă, dogma egalității. De la egalitatea de drepturi civile și politice s-a ajuns la o egalitate naturală. Ori, egalitatea naturală nu-i cunoscută nici de natură, nici de societate. În natură domină varietatea, inegalitatea ; în societate se afirmă elitele. Cel care comandă e superior celui comandat, dar nu fiindcă l-a ales, ci fiindcă alegerea lui a scos la iveală o inegalitate naturală. Egalitatea în drepturi civile trebuie admisă, egalitatea politică trebuie admisă, dar cu anumite rezerve, iar egalitatea naturală trebuie respinsă ca fiind contrară naturii. Principiul libertății face să se nască și să activeze elitele; declanșează circulația elitelor. Numai să nu se opună egalitatea democrată! Căci democrația e a numărului, nu a meritului. Democrația nu poate selecționa elitele. În regimul democrat, selecționarea elitelor se face prin vot universal și obligatoriu, prin bani și prin nepotism, despre care Ampere  spunea că-i tot atât de vechi ca și piramidele din Egipt. Poporul, condus de demagogi, cică își alege elitele sale ! Inexact și periculos. Dovadă că elitele democrate sunt ceea ce are o societate mai schilod, mai pipernicit, mai de aruncat la gunoi. Elitele nu pot fi selecționate decât de aceia care le cunosc, adică tot de elite. Numai atunci vor asista la o ascensiune binemeritată a elitelor “. Relația elite-societate, surprinsă din această perspectivă, este mai mult decât concludentă‚ în încercarea de a încadra femeia în spațiul politic românesc.

Deși condițiile speciale care au caracterizat întreaga perioadă interbelică sunt, în mare, responsabile pentru situația politică a țării, incluzând aici și ponderea participării cetățenilor la sistemul electoral, nu trebuie uitat că România nu a fost singurul stat care a fost nevoit să treacă prin acest proces, mai mult sau mai puțin îndelungat : „dacă dezvoltarea poporului nostru a cunoscut, timp de veacuri, chiar din momentul înființării celor dintâi formațiuni politice și până astăzi, o serie de împrejurări necunoscute altor popoare, care ii imprimă o sumă de elemente specifice, totuși, în linii mari, el a urmat o cale care nu constituie nici un fel de excepție”. Mai devreme sau mai târziu, și statul român, avea să se confrunte cu problemele ridicate de drumul spre democrație: “Egalizarea politică a femeii, realizată aiurea pe o scară așa de intensă, se va face și la noi cu o siguranță matematică, conform legii cunoscute că tot ceea ce se realizează în Europa pe tărâmul politic, se introduce fatal și la noi” . Însă, în derularea acestui proces, nu trebuie omis specificul țării, cel care a influențat momentul temporal al acordării dreptului de vot femeilor : În ce privește țara noastră, e clar că nu putem întoarce istoria îndărat. Principiile moderne trebuiesc păstrate neatinse, dar aplicarea lor trebuie să se întemeieze pe studiul special al fiecărui „ram al vieții noastre publice", ca să despartă în mod critic principiul general care predomină în fiecare „ram" (domeniu de viață socială). Apoi urmează să se studieze elementele țării noastre, asupra cărora trebuie să se aplice acel principiu, pentru a afla calea intelectuală a realizării practice”

Luând în considerare afirmația potrivit căreia : „ Femeia a fost întotdeauna subiectul principal, sau cel puțin episodic, al celei mai mari părți din literatură”, trebuie precizat că poziția elitei intelectuale vis-a-vis de problema participării femeilor la viața politică, poziție reflectată în operele lor literare, poate fi mai bine inventariată în funcție de două dimensiuni cu rol primordial în conturarea atributului de cetățean politic al femeii. În primul rând este vorba de dimensiunea etic- culturală, în cadrul căreia se înscriu toți cei care au legat rolul social și politic jucat de femei de calitățile lor înnăscute și, pe de altă parte, latura economică, aparținând celor care nu au surprins decât dependența economică a femeii față de bărbat, atitudinea lor față de exercitarea drepturilor politice, considerate la rândul lor un atribut specific masculin, putând fi ușor dedusă.

În cadrul procesului de modernizare, început de statul român după 1918, implicarea și aportul intelectualității s-au dovedit a fi indispensabile, cu atât mai mult după primul război mondial, într-un moment în care domeniul științific și cultural nu puteau rămâne străine de problemele sociale, atât de importante în cadrul desfășurării procesului de modernizare.

III.2 EDUCAȚIE, CULTURĂ, COMPETENȚĂ – O TRIADĂ POLITICĂ NECESARĂ FUNCȚIONĂRII MECANISMULUI ELECTORAL

Fundamentarea democrației, singurul regim politic ce asigură exercitarea drepturilor omului, necesită un cadru cultural-politic specific care să garanteze anumite norme de comportament, un anumit nivel de cunoaștere și educație politică. Temelia cultural-politică a unei societăți influențează modul în care respectiva societate înțelege să trateze o problemă ca exercitarea drepturilor politice. Ținând cont de faptul că încearcă “să releve ce sunt și ce rol joacă în societate sistemele politice, valorile și principiile politice, sistemele regimurilor politice, comportamentele, mentalitatea și stilul politic” , devine mult mai evidentă importanța pe care o are cultura politică în conturarea regimului politic, și la scară mai restrânsă a celui electoral . Cultura politică poate influența evoluția și îmbunătățirea sistemului politic și mult mai important poate ajuta la conștientizarea necesității de a acționa atât în favoarea implementării anumitor obiective politice, cât și în ceea ce privește ulterioara punere în practică a acestor obiective.

Unul dintre aspectele importante ale vastului domeniu denumit cultură politică e reprezentat de cultura maselor, nivelul de cunoaștere politică atins de femei fiind cu precădere inventariat în lucrarea de față, cu menițiunea că detaliile generale nu pot fi evitate în încercarea de a surprinde cât mai bine specificitatea cadrului cultural-politic românesc. Nu este ușor de realizat acest lucru pentru că o analiză a culturii politice trebuie întotdeauna pusă în relație cu o serie de factori specifici precum progresul politic și civic, standardul de viață și climatul spiritual, fiecare în parte cu trăsături caracteristice epocii și în ansamblu reprezentând rațiunile ce au condiționat, printre multe altele, momentul ales pentru extinderea dreptului de vot și la femei. Pentru decalajul dintre obținerea cetățeniei politice a femeilor române, “trebuie… să recunoaștem că în orice democrație este un decalaj între teorie și realitate; putem totuși spune că nicăieri acest decalaj nu a fost mai profund ca în România, țara care n-a cunoscut o democrație reală; suveranitatea populară nu a fost decât cu numele și dreptul electoral nu avea nimic dintr-un regim reprezentativ; s-a luptat prea puțin pentru libertate, pentru a putea fi interese… educația politică lipsea; existau multe principii, dar nu se realiza un progres; abuzuri și rea credință a guvernanților, indolență și neputință a guvernanților, poporul român nu înțelese valoarea principiilor înscrise în Constituție și nu-și integra cu adevărat sensul virtuților democratice… “ , și situația din alte țări occidentale este responsabil și faptul că orice cultură politică are un specific național, purtând amprenta istoriei și mentalității poporului care a creat-o. Este vorba de ani și ani de evenimente istorice, la care se adăugă specificitatea genului uman : “ Suntem siliți să concludem că natura umana este nespus de maleabilă și la condiții sociale contrastante răspunde în chipuri exact inverse. Diferențele dintre indivizi aparținători la sisteme diferite de cultură, ca și diferențele dintre indivizi dinăuntrul aceleiași culturi, sunt aproape în întregime diferențe de învățare și condiționare socială, dobândite îndeosebi în copilărie, iar forma acestor învățari și condiționări depinde de cultura respectivă. Diferențele dintre sexe sunt în primul rând de aceasta natură, cu alte cuvinte ele sunt creații și tipare culturale și sociale, la care fiecare generație de băieți și fete e educată să se conformeze “. Însă, cultura nu înseamnă doar trecut, tradiție ci și înnoire, schimbare, valori esențiale în procesul de democratizare, de lărgire a limitelor sufragiului universal. Cu toate că au existat voci care au afirmat că “fiecare din noi este în situația lui Adam; sau poate condiția noastră este și mai nenorocită, fiindcă nu avem nimic înapoi, pentru a avea regrete; totul trebuie început, absolut totul; noi n-avem de lucrat decât cu viitorul; adamismul în cultură nu înseamnă altceva decât că fiecare problemă de viață spirituală, istorică și politică se pune pentru întâia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine și un stil incomparabil; cultura românească este o cultura adamică, fiindcă tot ce se naște în ea n-are precedent; misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală, deși noi știm că trecutul României este un timp fără istorie” , tradiția e supusă unor provocări ce au tendința de a intra în sistemul cultural și politic existent. Tradiția este doar o fațetă când vine vorba de cultura și politica unui stat, schimbarea este reversul medaliei. În numele ei, se încearcă convingerea societății că o anumită valoare trebuie înlocuită cu o alta, însă pentru a avea efectul scontat e nevoie de o multitudine de factori : organizații cu sedii în toate zonele țării, militanți de presă, mijloace de comunicare în masă, de fapt de un întreg arsenal propagandistic. Modificarea structurii corpului electoral necesită, astfel, o cât mai largă cunoaștere politică la toate palierele societății pentru că “puterea electoratului provine nu numai din faptul că validează o formulă de guvernare, dar și pentru că legitimează organizarea unui spațiu de comunicare electorală; chiar dacă nu participă direct la schimbul discursiv din campanie, electoratul e rațiunea de a fi a comunicării electorale, fiind de aceea îndrituit “ să primească” cât mai multă vizibilitate ( informație și cunoaștere) despre manifestarea politicului într-un asemenea context ” . Dovadă a inexistenței acestui lucru stau opțiunile destul de contradictorii ale electoratului, ca urmare a faptul că majoritatea cetățenilor nu aveau o cultură politică, un discernământ autentic. Votarea s-a bazat pe o anumită stare de spirit sau în dorința de schimbare a sistemului politic: “ în realitate, alegerea unui candidat, a unui partid sau șef al executivului e numai rareori bazată pe cunoașterea și aprobarea integrală a unui program, care la rândul său nu reușește nici să cuprindă, nici să prevadă toate politicile publice care urmează a fi puse în practică”.

Toate aceste precizări introductive nu au decât menirea de a întrezări rolul politic al femeii într-o societate românească dominată de un spațiu cultural-politic propriu. Fără îndoială, întregul demers ce a vizat statutul politic al femeilor române se încadrează perfect în acest peisaj dominat de cultură, educație, competență. Educația politică a alegătorului, a corpului electoral e determinată în mod direct de pregătirea culturală a cetățeanului și, implicit, de nivelul științei de carte. În România interbelică, nivelul științei de carte era diferit în funcție de stadiul de dezvoltare social-economică a provinciilor istorice, un motiv în plus pentru a accentua inițiativele de culturalizare : „generații întregi neamul acesta a fost în dureroasa situație de a-și găsi în analfabetism un loc de scăpare a firii sale naționale.

Trebuie menționat faptul că acționând în perimetrul cultural –politic, se acționează și asupra obiectivelor fixate într-un moment sau altul, fiecare pas făcut în sfera credințelor, fie ele pur culturale sau politice, contează în atingerea scopului principal. Referitor la cultura politică, aceasta prin funcțiile sale de cunoaștere și conștientizare sporește, pe de o parte, libertatea politică a indivizilor și, pe de altă parte, competența lor politică. De obicei, avem tendința să vedem și să judecăm lucrurile doar la suprafață, însă problematica este mult mai adâncă. Indiferența cu care a fost tratată extinderea sufragiului universal și, respectiv, modificarea corpului electoral prin includerea femeilor, a fost pusă pe seama relei voințe de care a dat dovadă clasa conducătoare română. Aceasta este una din concluziile pe care le putem trage la prima vedere, însă în spatele acesteia se ascund o serie de factori ce nu trebuie neluați în seamă în analiza subiectului. Inventarierea acestor factori nu reprezintă o încercare de a “ scuza” acțiunile politice, ci de a înțelege că, în ciuda erorii și a negativității care le-au caracterizat, au avut argumente pe care s-au bazat. Aceste argumente invocate de reprezentanții spectrului politic au fost centrate pe cele 3 elemente-cheie ce fac subiectul acestui subcapitol al lucrării. Chiar dacă ele erau reprezentative pentru întreaga populație a României interbelice- “celula românească nu rezistă unui travaliu filosofic abstract, unei munci științifice riguroase; s-a discutat îndeajuns, pe vremuri, acest destin trist al “celulei românești “ , ele deveneau parcă mult mai vizibile în cazul femeilor. Așadar, incultura și condiția însăși de femeie erau în principal responsabile de locul și importanța femeilor în societate, la acest nivel urmând să se înceapă demersurile de schimbare : “să ii creăm condiții mai bune de dezvoltare și pe urmă să vedem ce se poate spune despre ea .Dacă unii erau în favoarea acordării de drepturi depline femeilor, alții nu numai că respingeau această posibilitate, ci susțineau chiar că drepturile politice pentru femei nu ar fi nici în beneficiul societății, nici al româncelor deoarece s-ar putea ajunge la “slăbirea vieții de familie, iar prin recunoașterea drepturilor politice s-ar fi ajuns la perturbări de natură socială în pătura țărănească” . Debutul femeii pe scena politică ar fi avut ca rezultat apariția unor dezechilibre în organizarea vieții politice doar datorită naturii sale firești : “ femeile fiind ori reacționare prin legăturile cu elitele sociale, ori revoluționare n-au sentimentul măsurii și al ordinii “. Primordială era considerată educația, nu cetățenia politică, dorindu-se mai întâi atingerea unui anumit nivel de cultură, ca mijloc de pregătire pentru viitoarea emancipare politică, unii lideri politici susținând ideea conform căreia nu trebuia să se acorde drepturi politice tuturor femeilor în același timp, ci mai întâi celor care au un anumit nivel de cultură și studii universitare. În această direcție, au fost întemeiate așezăminte de educație, asistență și ocrotire a femeilor române. La aceste argumentații culturale se adăugă cele potrivit cărora femeile nu acordau destulă atenție mecanismului electoral și, mai ales, nu cereau în mod expres dreptul de vot, femeia neputându-se bucura de drepturi politice în virtutea faptului că nu satisfăcea stagiul militar : “ dacă ea nu poate fi soldat și nu este supusă recrutării”. Un alt motiv al stăruinței de a nu egaliza statutul politic al femeilor cu cel al bărbaților poate fi regăsit în raportul numeric dintre cele 2 tabere, urmările nefaste ale războiului făcând din reprezentantele feminine populația majoritară a țării.

Implicarea elitei politice în procesul de educare și culturalizare politică a poporului român, a femeilor în cazul de față, considerate total incapabile la nivel politic – “femeia prin însăși organizațiunea ei fizică și intelectuală, e o ființă slabă, imbecilă, neînzestrată de natură cu aptitudinile cerute pentru exercițiul drepturilor politice” – s-a datorat în mare faptului că aceasta a conștientizat esențialitatea atingerii unui anumit prag de cultură, vital în dezvoltarea și eficientizarea regimului politic românesc: “culturalizarea maselor e un imperativ al transformării intervenite în dinamica noastră socială, pe urma reformelor- agrară și vot universal- care au schimbat și linia desfășurării luptelor politice și mentalitatea indivizilor; violența în raporturile partidelor, nepregătirea conducătorilor, impuși de valul unei democrații, îndoielnică și ca obârșie și ca tendințe, crizele economice, agrare, industriale, pe care firesc trebuie să le răzbim, deosebirile de viață între noile provincii, în sfârșit atitudinea dârză a claselor, îmboldite de gama melodramatică a unei demagogii ieftine, toate aceste elemente, intensificate în manifestarea lor obștească de ascuțirea stărilor sufletești, pricinuită de criza războinică,

impun o clarificare a conștiinței maselor “. Fiecare tip de cultură este într-o anumită relație cu o anumită structură politică. Astfel, cultura politică joacă un rol de esențial în capacitatea unui stat de a respecta și garanta drepturile fundamentale ale cetățenilor ei, fie ei bărbați sau femei, mai ales dacă luăm în considerare faptul că “în dezvoltarea culturii umane femeile au avut cel puțin atâta rost cât au avut și bărbații “. În același fel în care cultura și educația politică a cetățenilor își pune amprenta asupra structurii politice, principiul fondator al respectivei structuri, în cazul vizat una democratică, este în conexiune cu exercitarea drepturilor politice : “principiul democratic este cu atât mai bine realizat cu cât regimul votului universal este mai larg, cu cât excluderile de la acest drept sunt mai puțin numeroase ; realizarea integrală a principiului democratic nu e, deci, decât în funcție de realizarea votului universal “ . Conștientizând acest lucru “neamul nostru nu a visat nicicând numai Unirea, ci și progresul, intrarea în veac; ele au constituit țelurile sale supreme, care s-au întregit reciproc“.

Clasa politică și-a îndreptat acțiunile spre latura educativă a societății, însă mai ales din perspectiva în care aceasta reprezenta un mijloc important de dezvoltare a elitelor, deoarece “ socoteau că împreuna cu fii și fiicele țăranilor români vor putea cuceri direct orașele și fortărețele culturale; școlile de toate nivelurile reprezentau calea către dobândirea cetățeniei depline și, odată cu aceasta, către dobândirea unui statut social mai înalt, a unui nivel de viață mai ridicat și unei puteri mai mari”. Deși au militau pentru ridicarea nivelului de educație și cultură și chiar au inițiat proiecte în aceste sens, actorii de elită ai scenei politice românești nu au pus interesele națiunii pe primul loc, uitându-le pe cele personale, sau dacă au făcut-o a fost doar la nivel pur declarativ :” în faza actuală de pregătire a conștiinței electorale a maselor, partidele politice, chiar și cele mai bine intenționate, nu pot cuceri puterea decât prin demagogie, și nu se pot abține la putere decât prin dictatură, uitând de înțelepciunea proverbului < cine seamănă vânt, culege furtună> “ .

Paradoxal este faptul că s-au găsit întotdeauna voci care să recunoască dreptul femeilor de a deveni cetățeni deplini, însă s-a amânat cât s-a putut acordarea acestui privilegiu : “de la un capăt la altul al Europei sunt țeri în care femeile votează ; experiența votului femeii s-a făcut și țerile acestea nu sunt mai nenorocite decât înainte; votul femeilor a contribuit poate pe alocuri să îmbunătățească condițiile vieții politice și oarecum să înnobileze condițiile luptelor politice; numai o anumită obișnuință cu gluma la noi și o anumită deprindere, tot așa de rea, de a evita lucrurile serioase, pe care gluma tinde a le acoperi, a făcut să nu ne ocupăm până acum serios de această chestiune de dreptate, care se așează printre cele d’întâiu”. De asemenea, se poate afirma că intenția de amânare a finalizării demersurilor de lărgire a sufragiului universal avea în spate anumite calcule electorale făcute de elita politică : “fiecare partid se temea că masa aceasta de voturi noi introdusă în viața politică să nu strice interesele sale particulare; la noi, liberalii au introdus în Constituție, drepturi egale pentru bărbați și femei dar… când se va crede oportun; averscanii… erau într-un echilibru atât de nestabil încât nici prin gând nu le trecea să-și mai încurce socotelile, destul de încurcate și fără asta, prin introducerea unor factori noi cu rezultate imprevizibile pentru interesul partidului lor “ Surprinzător sau nu, această situație nu s-a oprit însă aici pentru că dreptul de vot și participarea politică a femeilor au fost de multe ori ridiculizate, și chiar de personalități care se pretindeau a fi oameni politici și culturali de elită ai țării, explicația neputând fi găsită decât în mentalitatea românească, alimentată de aspecte religioase și culturale învechite.

Sistemul politic românesc interbelic a fost reprezentat printr-o democrație parlamentară în formă, cu precizarea că acest sistem a funcționat într-un mod ce reflecta atât condițiile sociale și economice specifice țării, cât și întreaga sa evoluție din secolul trecut: “veacul al XIX-lea s-a însărcinat să înregistreze toate etapele și peripețiile emancipării politice a poporului român, încheiată și împlinită deodată cu sfârșitul marelui război ” . Într-o societate democratică toți cetățenii trebuie să aibă șanse egale de a lua parte la deciziile politice, la viața politică în genere : “cea dintâi condiție de realizare a unui stat național e că acei care au ajuns la plenitudinea doctrinei naționaliste să-și făurească un aparat constituțional capabil să asigure libertatea de manifestare politică a cetățenilor; e un imperativ care emană din constituția internă a individului; într-o formă intuitivă, toți indivizii componenți ai unui neam au viziunea mărimii și misiunii lor în lume și atunci nu pot fi reduși la rolul de simpli executanți ai unei conduceri care se găsește mult deasupra lor și care nu se interesează de gândurile mult deasupra lor și care nu se interesează de gândurile și de vrerea lor. Consultarea poporului nu e o concesie ce se face pentru a-i da iluzia că și el participă la guvernarea ei, ci un act indispensabil pentru încorporarea poporului în stat ” . Nu trebuie uitat faptul că participarea politică a cetățenilor nu se reduce la prezența la vot, cu toate că acest lucru reprezintă „un indicator expres al competenței sociale, calității de cetățean a persoanelor”. Nerecunoscându-li-se nici măcar dreptul de vot, femeile nu s-au putut bucura timp îndelungat de nici un fel de participare politică pe scena politică românescă. Neacordarea drepturilor politice atâta timp a avut oarecare efecte asupra percepției femeilor referitor la propria implicare în actul electoral. Ca urmare, a fost înregistrată o participare destul de slabă a femeilor la debutul lor electoral, presa lansând numeroase zvonuri, care nu au făcut decât să mărească nehotărârea femeilor de a participa la vot. Este adevărat că factorii conjuncturali au influențat mult acest lucru- “suprasolicitarea demagogică a celor ce voiau să acapareze, cu orice preț, corpul electoral, promisiunile irealizabile ce se făceau , cu inima ușoară, la fiecare pas, calomnierea nerușinată a adversarilor, fără nici o teamă de sancțiuni, negarea brutală a evidenței fără nici o grijă de inevitabila dezmințire a faptelor au pricinuit alterări îngrijorătoare ale sufletului maselor ; au alimentat curentele subversive, au ațâțat urele de clasă și, mai ales, au provocat o descurajare și o dezorientare profundă a părții celei mai bune a corpului electoral (…) ; după cele ce se aud din întrunirile publice, după cele ce se citesc prin ziarele de partid și chiar din cele independente, lumea noastră politică se împarte în trei mari categorii: în hoți, imbecili, și trădători ; și fiindcă unii sau alții din cei azvârliți în aceste grozave categorii trebuie, neapărat, să vină la putere, lumea nu poate să mai aibă încredere în autorități „- însă evidența rămâne : multe femei nu și-au exercitat dreptul atât de mult revendicat. Încă o dovadă a felului în care se manifesta mentalitatea românească, ceea ce s-a publicat în ziarele românești nefiind decât însumarea opiniilor cetățenilor cu privire la acest subiect. Atâta insistență asupra lipsei competenței politice le-a făcut pe unele dintre femei chiar să ajungă să creadă, într-o oarecare măsură, acest lucru : “ votul obștesc dat unor mase nepregătite din punct de vedere intelectual și tehnic a produs triumful incompetenței și al demagogiei”. De altfel, dezbaterile ce au vizat momentul cel mai potrivit pentru includerea femeilor în sistemul politic nu au ajuns niciodată la un consens total și nici nu ar fi putut ajunge, în condițiile credințelor atât de diversificate împărtășite de elita politică românească, votul fiind acordat : “prea curând, fiindcă masele noastre încă nu erau pregătite pentru exercițiul drepturilor cetățenești și prea târziu, fiindcă ar fi fost o datorie de acum 20-30 de ani de a pune în funcțiune votul universal, pentru ca după război el să fi putut să radieze o conștiință cetățenească (…) s-au sacrificat concepțiile unei elite de gândire de dragul unei democrații prost înțeleasă și detestabil aplicată ; democrația de azi cere numai voturi, indiferent de naționalitate și câștigarea lor însemnează concesii de toate felurile… “

Trebuie precizat că în domeniul educației România se dovedise a fi mult mai avansată și mai deschisă decât alte state europene, școala primară era obligatorie pentru toți copiii, indiferent de gen, iar educația în școlile de stat era gratuită . Ideea dominantă era aceea a educației pentru viitoare mame și soții, cultura și educația erau considerate cele 2 arme care puteau sprijini includerea femeilor în societate. Responsabilitatea pentru emanciparea femeii ar fi revenit într-o măsură copleșitoare bărbaților- în România de început de secol era evident necesar să se lupte cu teama că emanciparea femeii va determina distrugerea familiei și implicit a societății, emanciparea era văzuta ca o încercare de schimbare a ecourilor tradiționale dintre femei și bărbați. Femeile treceau printr-un proces dublu de includere și excludere socială. Accesul la educație era extins după independență, însă era prevăzută tendința de a nu încuraja femeile să studiez, ci mai mult să se concentreze asupra carierei de viitoare soții și mame. În virtutea faptului că acordarea dreptului de vot femeilor echivala cu lărgirea considerabilă a drepturilor democratice, problema drepturilor pentru femei era considerată o problemă importantă, dar nu a prezentului, ci a viitorului. Lărgirea drepturilor și adâncirea democrației erau, ca de altfel toate problemele vitale ale societății românești, percepute în mod diferit, pe baza propriilor opțiuni politice, lucru care a contribuit din plin la tergiversarea acțiunilor politice, respectiv electorale. Dacă o parte a elitei considera că schimbarea “nu se putea în nici un caz produce fără de o hotărâtă încorporare a noastră în cultura și în civilizația europeană”, alții nu vedeau decât efectele negative ale occidentalizării : “se face la noi o politică abstractă și năroadă, gândită de un cap de papagal pentru cetatea cucilor din nouri ; că se risipesc cu inconștiență îndobitocită în occidentalism, minunatele energii ale unei rase harnice, cinstite, cuviincioase, bogate în ignorate adâncuri sufletești ; că creierul de maimuță al unei “cea dintâi generație de ghete”, a creat pentru gospodăria acestor energii un stat caraghios, trândav, incoerent, parazitar și paralizant, sărăcind prin pretenții înfumurate de mahalagiu parvenit o țară dăruită de Dumnezeu cu toate bunurile pământești ; că, mentalitate de slugi proaste, am băgat țara și sufletul ei slugă la dârloagă, am renunțat la demnitatea noastră de oameni ai lui Dumnezeu cel puțin ca oricare alții, am încrucișat cultura noastră reală, veche de o mie de ani, puternică în adâncimea ei, cu tot felul de civilizații lipsite, față de noi, de orice conaturalitate, creând astfel oribile corcituri sterpe și ridicole “ .

Interesant este faptul că aspectele negative ce au caracterizat politica dusă de elita românească au fost identificate și în cazul luptei femeilor pentru obținerea și implementarea statutului lor de cetățeni cu drepturi politice depline : “drepturile politice au fost și sunt considerate ca mijloc suveran pentru înălțarea socială și pentru satisfacerea intereselor materiale ale votantului însuși; ele însemnă putere și pe putere pune mâna cine poate ; drepturile politice au dat pe față nu numai nepregătirea femeilor, dar și graba lor de a se servi de aceleași mijloace politice pentru a pune mâna pe putere, ca și bărbații: intriga și corupția electorală”. Acuzațiile merg mai departe susținându-se că “ femeile nu s-au interesat de feminism și drepturi politice decât atunci când au văzut folosul practic și personal imediat; iar atunci nu au mai ținut seama decât de interesul și ambiția lor personală de a fi <în frunte> “ . Astfel, pentru a păstra linia imparțialității trebuie precizat că statutul de care s-au bucurat femeile române pe tot parcursul perioadei interbelice se datorează, printre altele, și insuficientelor eforturi depuse în lupta pentru emancipare de chiar cele în principal vizate.

Pe ansamblu, concluzia, însă, nu poate fi decât una singură: încercările de negare și amânare a pășirii femeilor pe scena politică nu pot dura la nesfârșit și realitatea românească a dovedit acest lucru -“veleitățile de stăpânire ale femeilor? nimeni nu ar putea avea, la urma urmelor, dreptul să le nege sau să le dușmănească, căci nu ar însemna decât să ne facem iluzii; stăpânirea aceasta a fost întotdeauna un fapt”- în ciuda afirmațiilor potrivit cărora “ea e mai slabă astăzi, de când femeile au încercat să o exercite direct, la egalitate cu bărbații, și evident au fost înfrânte; ceea ce și explică, de altfel, lipsa oricărei femei ca element hotărâtor de declanșare a acțiunii, în toate marile prefaceri actuale” .

CONCLUZII

“Istoria femeilor oferă o nouă perspectivă asupra trecutului,

ale cărei consecințe încep acum să se întrevadă “.

Primul război mondial nu a transformat România doar la nivel demografic, cultural, social sau teritorial, ci a afectat profund și domeniul politic , ca urmare a evenimentelor ce au marcat deceniul, de la războiul însuși, la înfăptuirea reformelor, modificarea numerică a populației și alipirea noilor teritorii. Trebuie luat în considerare faptul că România a reunit, după 1918, patru regiuni despărțite o perioadă îndelungată, o despărțire cu efecte durabile asupra factorilor demografici, culturali și chiar lingvistici. Diferențe majore au fost semnalate și la nivelul componenței sociale a populației și, mai ales, la nivel de elită a clasei conducătoare. Toate aceste aspecte au ridicat destule dificultăți în realizarea proiectului național, noul stat având de înfruntat o serie întreagă de bariere în încercarea de reglementare a principiilor și drepturilor sale fundamentale: “caracterul fragil, segmentat al acestui stat unificat a fost surprinzător pentru naționaliștii români, nepregătiți în perioada antebelică a naționalismului iredentist să facă față caracterului multinațional și divizat în regiuni al țării lor ”.

În spațiul românesc, procesul de democratizare, de implementare și lărgire a cetățeniei politice a fost unul destul de sinuos. Votul universal, cu toate implicațiile sale, s-a dovedit a fi, încă din momentul promulgării sale normative, un factor important în dirijarea vieții politice la toate palierele ei. Pilon al scenei politice, elita politică românească a fost în mod direct afectată. E incontestabil faptul că apariția marilor partide politice e strâns legată de introducerea și extinderea votului universal, cât și de evoluția democrată a regimului reprezentativ.

Fără îndoială, drepturile omului au fost întotdeauna strâns legate și, așa vor și rămâne, de tipul de societate care le reglementează, de regimurile politice și, nu în ultimul rând, de tiparele de dezvoltare care le anticipează, de tipul de democrație care le promovează. Acesta este motivul în virtutea căruia problematica dreptului de vot pentru femei trebuie abordată ținând cont de toate aceste aspecte.

Votul în sine este “ un act relativ simplu “, ceea ce îl înconjoară este cu adevărat problematic. Întregul proces ce a vizat acordarea dreptul de vot pentru femei e o dovadă mai mult decât concludentă. Din păcate, dificultățile nu se opresc odată cu obținerea lui, fiind o realitate faptul că “ în foarte multe țări dreptul la vot nu e nici permis, nici asigurat odată pentru totdeauna, ci e deseori revocat, exercitarea sa fiind expusă la abuzuri și la persecuție, iar traducerea sa în funcții publice manipulată prin mașinații și fraude “.

Dezbaterile privind acordarea dreptului de vot feminin, dezbateri ce au avut loc nu numai în cercurile politice, poartă amprenta a tot ceea ce a însemnat societatea românească interbelică, de la politică și economie, la cultură și mentalități. Unii au scos în față doar aspectele negative ale țării – “lipsurile României sunt așa de mari, că neantul nostru seamănă unei absențe monumentale; ar trebui biciuită aceasta țară până la convulsie, atacată în esența sa, pentru ca, având conștiința destinului său, să vrea să-l înfrângă; fără o mare prefacere, România mi se pare un superfluu geografic și o farsă istorică; a crea un fenomen original, politic și spiritual, este finalitatea istorică, dacă nu ultimă, a unei națiuni”, alții i-au apreciat realizările : avem o situație politică, în ordinea dreptului internațional, invidiată de multe alte neamuri europene”, ceea ce trebuie reținut este faptul că anii interbelici, prin evenimentele care i-au caracterizat au influențat dezvoltarea ulterioară a țării. Ceea ce trăim astăzi se datorează, în mare parte, acțiunilor politice trecute, răspunsul la o eventuală întrebare privind credințele actuale se poate afla în chiar trecutul istoric, apreciat sau nu : “lipsesc oamenii cuminți, firile cumpătate și care să opuie noilor doctrine credința lor în prefaceri mai puțin radicale, dar cu atât mai sănătoase, și grija lor față de adevăratele lipsuri ale așezământului nostru de stat – nerânduiala finanțelor, nepregătirea armatei, lipsa unei munci stăruitoare în toate domeniile producției, necinstea care se întinde în administrație; lipsuri pe care curentele “revoluționare” și făuritoare de o “nouă organizație de stat”, departe de a le îndrepta, nu pot decât să le agraveze și mai mult” . Important este faptul că întreaga societate interbelică, legitimată din punct de vedere politic sau nu, și-a manifestat opiniile referitoare la mecanismul vieții politice și a cursul pe care trebuia să îl urmeze țara pe cale democratizării. Element de bază al democrației, exercitarea drepturilor fundamentale s-a bucurat de o reală atenție din partea guvernanților, dar și a poporului. Între toate aceste agitații politice de după primul război mondial își găsește locul și dreptul de vot pentru femei, problematică ce a constituit tema acestei lucrări.

Responsabilă de „ mersul lucrurilor” în țară, elita politică românească a avut cel mai important rol în tratarea acestei chestiuni, în mâinile ei aflându-se posibilitatea de includere a femeilor în viața politică. De-a lungul întregii perioade dintre cele 2 războaie mondiale, au fost propuse spre reglementare numeroase proiecte și memorii, toate conținând și referiri la statutul politic al femeilor. Văzând în modificarea numerică a corpului electoral, prin includerea femeilor, atât beneficii cât și posibile lezări ale intereselor proprii reprezentanții principalelor partide politice au acționat în consecință. Fie că au militat în favoarea drepturilor politice egale cu cele ale bărbaților, fie că au perceput acest lucru ca total inacceptabil, oamenii politici români au încercat de fiecare dată să abordeze problema în concordanță cu credințele și ideile politice la care au aderat la momentul respectiv, fiind binecunoscute mutațiile politice ce au însoțit desfășurarea evenimentelor politice interbelice.

Alături de cei însărcinați „ oficial” să rezolve problemele cu care se confruntă statul, o contribuție deloc neglijabilă în ceea ce privește cursul luat de dezbaterile electorale revine unei alte părți de elită a societății noastre, cea intelectuală, cu precizarea că, în foarte multe cazuri, reprezentanții unei tabere sau alta au îmbinat în activitatea lor atât sfera politică, cât și cea intelectual-culturală. Considerându-se mai aproape de societatea civilă, de popor, pe care l-a invocat mereu în lucrările sale literare, elita intelectuală română și-a exprimat, în termeni cu totul diferiți de cei politici, viziunea sa specifică cu privire la viitorul democratic al țării, bazat pe existența drepturilor și libertăților fundamentale. Conștienți de importanța unui subiect precum intrarea femeilor în domeniul politic, oamenii de cultură români și-au luat rolul în serios și au încercat să „lumineze” poporul pentru a înțelege consecințele reglementării constituționale a acestui lucru: „în perioada de pregătire pentru primirea și realizarea acestei reforme (electorală), vor fi discuții, vor fi lupte; problema va fi capitală, vor fi prejudecăți de răsturnat, rezistențe de învins; atmosfera nu va putea să nu pătrundă și în literatură”. Asupra domeniul prin intermediul căruia și-a desfășurat activitatea intelectualitatea română, centrat pe cultură și educație, au planat cele mai multe argumentații pro sau contra modificării statutului politic al femeilor. Nivelul de cultură al femeilor române și consecințele acțiunilor feminine, în urma unei eventuale participări la luarea deciziilor, asupra derulării evenimentelor politice au constituit motivul central în jurul căruia s-au purtat discuțiile pe această temă. Impedimente de ordin educațional, la care s-au adăugat cele bazate pe reala competență subiectivă a naturii feminine, au fost scoase în prim plan pentru a masca atitudinea nefavorabilă a elitei politice cu privire la modificarea dimensiunilor corpului electoral și tentativele de amânare cât mai îndelungată a rezolvării acestei probleme pe considerentul că „reforma drepturilor politice pentru femei nu era decât o modă care va trece de îndată ce va trece și epoca care a creat-o” . Nelegitimitatea revendicărilor de lărgire a sufragiului universal și la femei nu a fost niciodată contestată, pur și simplu în viziunea reprezentanților politici epoca respectivă nu deținea condițiile necesare implementării acestui drept pentru femei, chiar dacă s-ar fi dorit acest lucru. Acesta este motivul pentru care s-a dorit ca sfera activităților feminine să nu aibă nici o tangență cu politica, femeia având destule calități, calități care nu puteau fi însă valorificate în perimetrul politic : „încercarea noastră conceptual- analitică de a despica realitățile după liniile lor firești, de a le grupa și sistematiza pentru a le cunoaște, se dovedește a fi o penibilă trudă pe lângă îndemânarea instinctivă, de animal aproape, cu care o femeie, mai mult jucându-se, fixează elementele esențiale ale unei situații, precizează punctele nevralgice, ignorează într-o problemă tot ceea ce e lipsit de relevanță; pe aceasta linie, deci, a vieții și mai departe a răsfrângerii vieții, a reprezentării ei simbolice și nu pe cea a cunoașterii și acțiunii analitic-discursive trebuie să se miște activitatea feminină-dacă vrea să fie rodnică; pe linia feminității, adică, și nu a feminismului “ .

Viziunea elitei politico-intelectuale, alimentată de vechi prejudecați și credințe religioase, a fost transmisă la nivel de societate civilă prin intermediul unor discursuri electorale riguros elaborate și prin intermediul presei românești, care s-a dovedit a fi pe tot parcursul perioadei interbelice un adjutant de marcă al propagandei electorale, fiind mai mult vocea clasei conducătoare decât cea a poporului.

Ținând cont de faptul că într-un regim democratic nici nu ar trebui să se pună problema universalității dreptului de vot, el fiind lucrul cel mai firesc al însăși existenței democrației, pare destul de incomprehensibilă greutatea cu care statul român s-a aliniat acestui principiu. O analiză asupra acestui lucru relevă, însă, complexitatea factorilor care și-au adus aportul la instalarea unei anumite situații politice pe tot parcursul anilor interbelici. Obținând dreptul de a alege și de a fi eligibile, chiar dacă doar pentru Senat, abia prin stipulațiile constituționale pe care s-a bazat regimul lui Carol al II-lea, femeile au avut de parcurs un îndelungat drum spre cetățenia politică. Drept răsplată, când nimeni nu a mai putut parlamenta, ca urmare a instalării comunismului, femeile s-au putut bucura de drepturi politice depline. Paradoxal sau nu, după ani de revendicări și piedici, în 1948, când votul nu mai reprezenta decât o manifestare formală a voinței personale, femeile și-au făcut cu adevărat debutul pe scena politică, având acces total la putere, în condițiile în care se putea vorbi atunci de controlul puterii.

Viitorul nu poate fi întrevăzut decât în corelație cu trecutul și bazându-ne pe prezent, însă în ceea ce privește tema acestei lucrări nu trebuie omis faptul că „femeia provoacă alte sentimente și e zugrăvită altfel de la o epocă la alta” .

Succesiunea cauzală a faptelor și nu tratarea la suprafață a evenimentelor trebuie să stea la baza unei analize de această factură. Suntem obișnuiți să identificăm un singur responsabil pentru felul în care s-a desfășurat o acțiune sau alta, însă realitatea este mult mai complexă. În cazul de față, vina nu poate fi pusă doar pe seama relei credințe a elitei politice românești, ci trebuie luați în calcul toți factorii care au contribuit la conturarea peisajului politic interbelic.

BIBLIOGRAFIE

SURSE PRIMARE

ACTE NORMATIVE

CONSTANTINESCU, Mihai, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Constituția României revizuită-comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004

HAMANGIU, Constantin , Codul general al României, Editura Leon Alcalay și Viața Românească, 1900-1942, București

MURARU, Ioan și Gheorghe IANCU, Constituțiile Române. Texte. Note. Prezentare comparativă, Editura Actami, București, 2000

DISCURSURI ȘI DEZBATERI PARLAMENTARE

Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Editura Humanitas, București, 1999

ABUREL, Toma, Reforma electorală, Biblioteca ziarului ” Armonia socială” no. 1, Tipografia “ Cultura poporului “, Galați, 1930

CĂLINESCU, Armand , Noul regim .Cuvântări 1938-1939, Monitorul Oficial și Imprimeriile statului. Imprimeria Națională, București, 1939

CARIANOPOL, Alexandru C., Reforma electorală și reprezentațiunea proporțională, Ramuri- Societate Anonimă, Craiova, 1917

DRĂGHICESCU, Dimitrie, Reforma electorală. Discurs rostit la Senat în ședința de la 15 decembrie 1925, Imprimeria statului, București, 1926

GAFENCU, Grigore, Însemnări politice 1929- 1933, Editura Humanitas, București, 1994

GOGA, Octavian , Discursuri, Tiparul Cartea Românească, București, 1942

GOLDIȘ, Vasile , Discurs rostit în preajma Unirii și la Asociațiunea Culturală ASTRA, Cultura Națională, București, 1928

HELIADE-RĂDULESCU, Ion, Votul universal și resvotul universal. Modificarea legii electorale în folosul intelectualilor, Ediția a 4-a, Tipografia profesională Dimitrie C. Ionescu, București, 1914

IORGA, Nicolae, Discurs la discuția generală a proiectului de Constituție, Tipografia Cultura Neamului Românesc, 1923

JUMANCA, Iosiv , Dezbaterile Adunării Naționale. Reprezentarea Națională. Rolul femeilor, Adevărul, an XXXII, nr. 10857, 8 august, 1919

MADGEARU, Virgil, Politica Partidului Național Țărănesc- Discurs ținut în cursul discuțiunii de răspuns la mesaj la Senat, 25 august 1932, București

PAVEL, Toader I., Condițiunea juridică a femeii, Tipografia Moderna Max Frankel, Brăila, 1902

STERE, Constantin , Anteproect de Constituție, Viața Românească,Tipografia Universală, București, 1922

TONCESCU, Vasile, Reforma electorală- Studiu juridic-politic,Tipografiile Române Unite, București, 1932

TRANCU-IAȘI, Grigore, Activitatea mea parlamentară iunie-octombrie, Tipografia Minerva, Brăila, 1919

POZIȚII DIN EPOCĂ

ARGETOIANU, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Ediție Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1996

IBIDEM, Îndrumări politice, Atelierele Adevărul, București, 1933

BEBEL, August , Femeile și socialismul, Editura Politică, București, 1963

BLAGA, Lucian, Trilogia culturii, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944

CIORAN, Emil , Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, București, 1990

IBIDEM, Singurătate și destin : publicistică 1931-1944, Editura Humanitas, București, 1991

DOBROGEANU- GHEREA, Constantin, Opere complete, vol. V, Editura Politică, București, 1976

GAFENCU, Grigore, Însemnări politice 1929- 1933, Editura Humanitas, București, 1991

HELIADE-RADULESCU, Ion, Curier de ambe sexe, Tipografia lui Heliade și asociații, București, 1864

IBRĂILEANU, Garabet , După războiu, Editura Viața Românească, Iași, 1921

IONESCU, Nae , Roza vânturilor, Editura “ Roza vânturilor”, București, 1990

IORGA, Nicolae Orizonturile mele- o viață de om așa cum a fost, Editura N. Stroilă, București, 1934

MADGEARU, Virgil, Țărănismul, Tipografia Reforma socială, București

MANOILESCU, Mihail , Memorii, Editura Enciclopedică, București, 1933

MĂRGINEANU, Nicolae , „Condiția umană”, Editura Științifică, București, 1973

IBIDEM, Sub semnul omeniei, Editura pentru Literatură, București, 1969

MIHALACHE, Ion, Adâncind Brazda, București, 1933

PĂTRĂȘCANU, Lucrețiu, Problemele de bază ale României, Editura de Stat, București, 1946

RĂDULESCU-MOTRU, Constantin, Ideologia statului român, Partidul Național Țărănesc, Biblioteca cetățenească, Editura “ Bucovina” I.E.Torouțiu, București, 199?,

IBIDEM, Sufletul neamului nostru- Calități bune și defecte, Editura Lumnen, București, 1943

SIMA, Horia , Doctrina Legionară, Editura Majadahonda, București, 1995

ZELEA-CODREANU, Corneliu, Pentru legionari, Editura Gardian, București,

1993

ZELETIN, Ștefan , Neoliberalismul, Editura Scripta, București, 1992

SURSE SECUNDARE

AGRIGOROAIEI, Ion, România interbelică, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001

ALMOND, Gabriel A. și Sidney VERBA, Cultura civică, Editura DU Style, București, 1996

BARBU, Daniel , Două note de arheologie constituțională românească, Polis vol. 3, no.2, București, 1996

BULEI, Ion , Sistemul politic al României moderne: Partidul Conservator, Editura Politică, București, 1987

BUCUR, Maria și Mihaela MIROIU, Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești, Editura Polirom, Iași, 2002

BURKE, Peter , Istorie și teorie socială, Editura Humanitas, București, 1999

CĂLINESCU, George, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, București, Editura Minerva, 1988

CÂNCEA, Paraschiva , Mișcarea pentru emanciparea femeii în România, Editura Politică, București, 1976

CHELCEA, Septimiu , Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele?, Editura economică, București, 2002

CHIMET, Iordan , Dreptul la memorie, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1992

CHOMBART DE LAUWE, Paul Henry, Cultură și politică, Editura Politică, București, 1983

COSMA, Ghizela, Femeile și politica în România- Evoluția dreptului de vot în perioada interbelică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002

CUTIȘTEANU, Stelian și Gheorghe IONIȚĂ, Electoratul din România în anii interbelici, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1981

DAHL, Robert, Despre democrație, Editura Institutul European, Iași, 2003

DIMA, Remus, Constantin Dobrescu- Argeș- Întemeietorul țărănismului, Fundația culturală Ghe. Marin Speteanu, București, 2001

DOGAN, Mattei , Sociologie politică-Opere alese, Editura Alternative, București, 1999

DRĂGAN, Ioan și Camelia BECIU, Ioana DRAGOMIRESCU, Valentina MARINESCU, Construcția simbolică a câmpului electoral, Institutul European, Iași, 1998

DRĂGHICESCU, Dimitrie, Partide politice și clase sociale, București, 1922

GHIȚĂ, Petre și Iorgu STOIAN, Politica culturii și cultivarea maselor, Editura Revistei “ Ideia”, București, 1928

DURANDIN, Catherine , Istoria Românilor, Institutul European, Iași, 1998

DUVERGER, Maurice, Les partis politiques, Librairies Armand Colin, Paris, 1976

IBIDEM, Institutions politiques et droit constitutionnel, Presses Universitaires de France, Paris, 1971

IBIDEM, The political role of women, Unesco, Paris, 1995

ELIADE, Mircea , Profetism românesc, Editura “Roza Vânturilor”, București, 1990

IBIDEM, Oceanografie, Editura Cultura Poporului, București, 1934

FOCȘENEANU, Eleodor, Istoria constituțională a României 1859-1991, București, Editura Humanitas, 1992

HOTTINEANU, Mihail , Un partid și un om, Scrisul Românesc, Craiova

IACOB, Gheorghe și Luminița IACOB, Modernizare-europenizare. România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea, Editura Al. I. Cuza, Iași,1995

IORDACHE, Anastasie , Parlamentul României în anii reformelor și ai primului război mondial 1907-1918, Editura Paidea, București, 2001

JURCA, Nicolae , Istoria social- democrației din România, Editura Științifică, București, 1994

LAZĂR, Marius , Paradoxuri ale modernizării- elemente pentru o sociologie a elitelor culturale române, editura Limes, Cluj- Napoca, 2002

LIVEZEANU, Irina ,Cultură și naționalism în România Mare 1918-1930, Editura Humanitas, București, 1998

LOVINESCU, Eugen, Istoria civilizației române moderne, Editura Minerva, București, 1992

IBIDEM, Titu Maiorescu și contemporanii lui, Ediția Zigu Ornea, București, 1974

MAMINA, Ion, Monarhia constituțională în România-Enciclopedie politică 1866-1938, Editura Enciclopedică, București, 2000

MAMINA Ion și Ion ALEXANDRESCU, Ion BULEI, Ioan SCURTU, Enciclopedia partidelor politice din România 1862-1994, Editura MediaPrint, București, 1994

MOCANU, Constantin și Ioan SCURTU, Doina SMÂRCEA, Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Editura Didactică și pedagogică, București, 1995

MORAR, Filon, Systemes electoraux et systemes de partis. La production electoral du systeme roumain de partis, Editura Universității din București, 2000

MUNGIU- PIPPIDI, Alina, Doctrine Politice- concepte universale și realități românești, Editura Polirom, Iași, 1998,

NEGULESCU Paul și George ALEXIANU, Tratat de drept public, Tomul I, Casa școalelor, București, 1942

NEGULESCU, Petre P. , Partide Politice, Editura Cultura Națională, București, 1926

IBIDEM, Editura Garamond, București, 1994

NISTOR, Ion , Istoria Basarabiei, Cartea moldovenească, Chișinău, 1991

NOICA, Constantin , Istoricitate și eternitate- repere pentru o istorie a culturii românești, Editura Jurnalul Literar, București, 1989

PASQUINO, Gianfranco, Curs de Știință Politică, Editura Institutul European, Iași, 2002

POPESCU, Eufrosina și Ioan SCURTU, Gheorghe Z. IONESCU, Doina SMÂRCEA, Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982,

PREDA, Cristian, Tranziție, liberalism și națiune, Editura Nemira, București, 2001

IBIDEM, Modernitatea politică și românismul, Editura Nemira, București, 1998

RADU, Sorin , Electoratul din România în anii democrației parlamentare ( 1917-1937), Institutul European, Iași, 2004

SAMOILĂ, Emanoil, Ziaristica-noțiuni elementare de gazetărie, Editura Atelierele Adevărul, București, 1932

SCURTU, Ioan, Viața politică din România.1918-1944, Editura Albatros, București, 1982

IBIDEM, Marea Unire în context european, Editura Academiei Române, București, 2003

IBIDEM, Din viața politică a României 1918-1926, Editura Litera, București, 1975

IBIDEM, Culegere de documente și materiale privind istoria României decembrie 1918- ianuarie 1922, Editura Universității din București, 1974

IBIDEM, Ion I. C. Brătianu, Editura Museion, București, 1992

SCURTU, Ioan și Ion BULEI, Democrația la români 1866-1938, Editura Humanitas, 1990

SCURTU, Ioan și Theodora STĂNESCU-STANCIU, Georgiana Margareta SCURTU , Istoria românilor între 1918-1940. Documente și materiale, Editura Universității din București, 2001

STAHL, Henry H., Cultura satelor cum trebuie înțeleasă, Editura Revistei “ Satul și Școala “, Cluj-Napoca, 1934

STANOMIR, Ioan , Constituție, Coroana și țară. Constituționalism și monarhie autoritară în intervalul 1938-1940, Studia Politica- Revista Română de Știință Politică, vol. III, nr. 1, 2003

STRATILESCU, Eleonora , Emanciparea economică, socială și politică a femeii, Atelierele Cartea Românească, București, 1933

VEIGA, Francisco, Istoria Gărzii de fier 1919-1941.Mistica ultranaționalismului

Editura Humanitas, București, 1995

VOLOVICI, Leon, The case of romanian intellectuals in the 30’s, Pergamon

Press, Oxford , 1991