Comunicarea Politica Intre Traditie Si Actualitate
Comunicarea politică între tradiție și actualitate
Introducere
Toate definițiile date comunicării umane, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin sau de orientările în care se înscriu, pun accent pe un anume aspect: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. Nici un fel de activitate, de la banalele preocupări ale rutinei cotidiene, pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic și până la activitățile complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților, culturilor, nu poate fi concepută în afara procesului de comunicare. J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Hoomen definesc comunicarea „un proces prin care un emițător transmite informații receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte”. Comunicarea este așadar, principala formă de manifestare a interacțiunii psihosociale, deoarece toate efectele relațiilor interpersonale (perceptive, simpatice sau funcționale) sunt vehiculate prin comunicare. Elementul primordial al mesajului este atragerea atenției receptorului asupra unui lucru oarecare, mai precis, asupra obiectului de referință și asupra caracteristicilor lui. Din modul de receptare a acestor caracteristici apar, la un moment al analizei și al desfășurării operaționale a comunicării, situațiile de criză și atunci abordăm procesul comunicării din mai multe perspective: comunicarea – generatoare de criză; relevarea unor noi posibilități comunicaționale și a unor soluții noi în comunicare; comunicarea – privită ca element esențial în gestionarea crizelor și ca manifestare a dorinței de putere.
Comunicarea și politica sunt cosubstanțiale. Raporturile de comunicare sunt inseparabile de raporturile de putere, care depind, prin forma și conținutul lor, de puterea materială sau de cea simbolică, acumulate de instituțiile politice și de agenții angajați în aceste raporturi. Comunicarea politică are drept specific manifestarea unei tensiuni între cooperare și conflict. Discursul politic permite găsirea acordului dar, același tip de discurs promovează conflictul și dominarea. Fie că se dorește persuadarea sau convingerea, negocierea sau intimidarea, recursul la limbajul politic și la diferite modalități de comunicare politică, reprezintă o alternativă la violența fizică. Spațiul public are un caracter conflictual, dar în perimetrul său se negociază compromisul: diferențele se echilibrează, reprezentarea celor care nu sunt la putere devine mai lesnicioasă, cei care sunt la putere își reglează discursul.
Ceea ce este dominant în comunicarea politică este cuvântul, scris sau vorbit. În societate, orice problemă poate deveni politică. Politica evoluează în dinamica mizelor economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice. Activitatea politică are în atenție emergența problemelor colective, formularea întrebărilor adresate autorităților publice, elaborarea de soluții, conflictul dintre aceste proiecte și modul lor de reglementare. În fiecare din aceste procese se găsește implicată comunicarea iar contribuția ei la activitatea politică este omniprezentă, fie că este vorba de socializare și participare, de elaborarea agendei, de mobilizare sau de negociere. Comunicarea impregnează toată activitatea politică în masura în care aproape toate comportamentele de acest tip implică recursul la o formă oarecare de comunicare. Specificul raporturilor și al activităților politice contemporane îl constituie criza de credință, de convingere politică, ceea ce obligă oamenii politici, după cum afirma Gabriel Thoveron, să investească tot mai mult în comunicare: „de îndată ce apare vreo dificultate între ei și aceia care îi mandatează, aceasta este numaidecât considerată o <<problemă de comunicare>> – de a-i convinge pe cetățeni de temeiul actelor ori deciziilor lor“. Caracterizată prin ambiguitate conceptuală, prin ubicuitatea fenomenelor, comunicarea poate fi analizată mai eficient în relațiile ei cu politicul, prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung să fie practici politice. Viața politică actuală poate fi caracterizată ca un continuu efort de comunicare al actorilor politici pentru a-și legitima acțiunile, discuția fiind principala modalitate prin care se realizează participarea politică.
Observând și analizând marile transformãri din evoluția omenirii, numite de cãtre Alvin Toffler cele “trei valuri” – primul fiind revoluția agricolã, desfãșuratã în urmã cu zece mii de ani, al doilea val fiind revoluția industrialã sau perioada “coșului-de-fum” care aducea mari schimburi tehnologice și sociale începând pe la jumãtatea anilor 1950, iar al treilea val fiind perioada “noilor culmi de comandã” moment în care principala resursã este informația – vom înțelege necesitatea și importanța apariției și dezvoltãrii unor meserii, specializãri, domenii de activitate.
Astãzi, când tehnologia modernã, accesul la computer permit unui public tot mai larg o informare diversificatã și rapidã, rolul informației reprezintã o condiție a dezvoltãrii umane și a societãții în general. Tot mai frecvent în aceastã lume informaționalã, în aceastã lume mãcinatã de “foamea de a ști” sunt utilizați termeni precum: “comunicare”, “mass-media”, “zvon”, “dezinformare”, “intoxicare”, “manipulare”, “feed-back”, sau construcții de genul: “comunicare eficientã”, “comunicare de masã”, “comunicare indirectã”, “comunicare orizontalã”, “comunicare gestualã”, “comunicare plasticã”, “comunicare politicã” etc. Deși termenul de comunicare pentru unii este nou, pentru alții pare nou, procesul propriu-zis de comunicare este la fel de vechi ca și omenirea însãși, dar permanent într-o continuã schimbare, perfecționare.
Nu numai transmiterea gândurilor, ideilor, sentimentelor i-a preocupat pe oameni din cele mai îndepãrtate timpuri, ci și modul în care acestea sunt transmise.
În ultimele decenii, științele comunicãrii umane cunosc o dezvoltare explozivã acordând o deosebitã atenție tehnicilor, formelor de comunicare, mediilor de transmitere a informațiilor, precum și mijloacelor de persuasiune, de manipulare prin intermediul comunicãrii.
CAPITOLUL I
Considerații generale privind comunicarea
1. Definiția comunicării și elementele sale
În toate definițiile care au fost date comunicării, persistă câteva elemente cu rol definitoriu în înțelegerea și percepția conceptului, dintre care amintim: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; comunicarea este un atribut al speciei umane; nici un fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic și până la activitățile complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare.
În literatura de specialitate definițiile sunt numeroase și diferite. În general putem considera că există comunicare când un sistem, o sursă influențează stările sau acțiunile altui sistem, ținta și receptorul alegând dintre semnalele care se exclud pe acelea care, transmise prin canal, leagă sursa cu receptorul.
Comunicarea a devenit un concept universal și atotcuprinzător pentru că “totul comunică” și se comunică, într-un proces ireversibil. Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenței umane înca din antichitate. În fapt, însăși etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul “comunicare” provine din limba latină “communis” care înseamnă “a pune de acord”, “a fi în legatură cu” sau “a fi în relație”, deși termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de “a transmite și celorlalți”, “a împărtăși ceva celorlați”. Deși termenul este de origine latină, primele preocupări pentru comunicare le-au avut grecii. Pentru aceștia, arta cuvântului, măiestria de a-ți construi discursul și de a-l exprima în agora era o condiție indispensabilă statutului de cetățean (trebuie însă să avem în vedere faptul ca accesul la funcțiile publice ale cetății era accesibil oricărui cetățean grec doar prin tragere la sorți). Mai mult, legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetățenilor de a se reprezenta pe ei înșiși în fața instanțelor de judecată, textul lui Platon “Apărarea lui Socrate” fiind un exemplu în acest sens.
Elemente concrete de teorie a comunicării apar însă prima dată în lucrarea lui Corax din Siracuza, “Arta retoricii”, în secolul VI î.Hr. Platon și Aristotel vor continua aceste preocupări, instituționalizând comunicarea ca disciplină de studiu, alături de filosofie sau matematică, în Lyceeum și în Academia Greacă.
Romanii vor prelua de la greci aceaste preocupări (ca de fapt în toate domeniile de activitate), dezvoltându-le și elaborând în jurul anului 100 î.Hr. primul model al sistemului de comunicare.
Evul Mediu, odată cu dezvoltarea Bisericii și a creșterii rolului său în viața oamenilor, odată cu dezvoltarea drumurilor comerciale și cu cristalizarea primelor formațiuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicării. Putem vorbi chiar de o instituționalizare a acestei activități, în sensul că în toate statele existau pe lângă liderul autohton indivizi instruiți care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea legilor. Mai mult, putem chiar vorbi de existența unui sistem comun de semne și simboluri pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu pentru Europa, de folosirea cu preponderență a limbii slave în zona răsăriteană, ca limbă de circulație, ca sistem comun de semne și simboluri, și a limbii latine pentru zona apuseană.
Un rol important în extinderea comunicării l-a avut și dezvoltarea drumurilor comerciale; acestea au facilitat crearea poștei ca principal sistem de comunicare, începând cu secolul XIV.
Epoca modernă a reprezentat boom-ul dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei. Progresul tehnico-științific a favorizat apariția telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând comunicarea nu atât între indivizi, cât mai cu seamă între comunități; de asemenea, a determinat crearea de noi sisteme și modalități de comunicare.
Dicționarele franceze dau explicații diferite termenului comunicare, dar sensul lor este convergent în a da termenului semnificația de “punere în comun”. În schimb, există trei semnificații, trei explicații date de Dicționarul Explicativ al Limbii Române pentru termenul comunicare:
1. înștiințare, aducere la cunoștiință;
2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectivități;
3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relații spirituale.
“Dicționarul enciclopedic vol. I A-C” oferă termenului “comunicare” o definiție deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:
“Comunicare =1. Înștiințare, știre, veste. (DR) Aducere la cunoștiința părților dintr-un proces a unor acte de procedură (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de la data comunicării. 2. Prezentare într-un cerc de specialiști, a unei lucrări științifice. 3. Sociologic: Mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”
Observăm, așadar că noțiunea de comunicare poate cuprinde un areal extins de problematici și referiri, modul de înțelegere depinzând de domeniul de referință și de disciplina în care operăm cu acest termen, complex, de “comunicare”.
Putem identifica, pe baza definițiilor de care am amintit, și câteva dintre particularitățile comunicării:
comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalți, în mediul în care evoluează;
în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea a relații spirituale.
“Dicționarul enciclopedic vol. I A-C” oferă termenului “comunicare” o definiție deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:
“Comunicare =1. Înștiințare, știre, veste. (DR) Aducere la cunoștiința părților dintr-un proces a unor acte de procedură (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de la data comunicării. 2. Prezentare într-un cerc de specialiști, a unei lucrări științifice. 3. Sociologic: Mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”
Observăm, așadar că noțiunea de comunicare poate cuprinde un areal extins de problematici și referiri, modul de înțelegere depinzând de domeniul de referință și de disciplina în care operăm cu acest termen, complex, de “comunicare”.
Putem identifica, pe baza definițiilor de care am amintit, și câteva dintre particularitățile comunicării:
comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalți, în mediul în care evoluează;
în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații;
orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acțiunile verbale și neverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte) și intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);
orice proces de comunicare se desfășoară într-un context, adică are loc într-un anume spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relație de strânsă interdependență;
procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare odată inițiată are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă persoanele implicate în proces;
procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată transmis un mesaj, el nu mai poate fi "oprit" în "drumul" lui către destinatar;
în situații de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sfera mai mare de cuprindere;
semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât și între receptorii aceluiași mesaj;
orice mesaj are un conținut manifest și unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ.
J.S.Van Cuilenburg, O Scholter, G.W.Noomen definesc comunicarea drept "un proces prin care un emițător transmite informații receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte". Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de un anume tip de relație dezvoltată de trinomul emițător-mesaj-receptor. Transmiterea mesajului se realizează într-un anume cod. Între mesaj și cod există o anumită discrepanță. Astfel, în vreme ce mesajul se caracterizează prin coerență, cursivitate, claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihică a Emițătorului, codul e fix, invariabil, abstract, redus la un număr destul de mic de semne. J.J.Van Cuilenberg, O.Scholten și G.W.Noomen realizează un "model fundamental al procesului de comunicare", în care comunicarea este explicată ca fiind un proces care, din unghiul științei comunicării dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, informație și un receptor.
Într-o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat astfel:
emițător informație canal informație receptor
Comunicarea nu se încheie odată cu preluarea sau receptarea informației. Informația poate exercita o influență efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o receptează. Procesul poartă numele de efect al comunicării. Prin urmare modelul elementar poate fi extins:
emițător informație canal informație receptor efect
alături de o altă reprezentare:
Pentru "citirea" acestuia, autorii menționați oferă urmatoarea explicație: "dacă un emițător dorește și transmite informația (x) unui receptor, informația trebuie să fie inteligibilă. Emițătorul trebuie să-și găsească cuvintele, să se exprime. Pentru a se face înțeles, oral sau în scris, el trebuie să-și codeze mesajul, să folosească coduri. Odată codat, mesajul este transpus în semnale (y) care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale și să-l interpreteze (x'). În fine, comunicarea poate fi îngreunată de un surplus nerelevant de informație (z) sau de zgomotul de fond (noise). Reușita în comunicare implică într-o măsură oarecare izomorfismul dintre (x) si (x'), receptorul acordă mesajului o semnificație (x') care e aceiași ca și pentru emițător (x-x'). Același model indică însă obstacolele ce pot interveni astfel încât izomorfismul să nu se realizeze: pot interveni erori de codare sau de decodare, precum și zgomotul de fond".
Se disting mai multe forme ale comunicării în funcție de criteriul avut în vedere în analiza mecanismelor comunicaționale. Un prim criteriu luat în clasificarea formelor comunicării îl constituie modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului. Identificăm astfel, comunicarea directă, în situația în care mesajul este transmis uzitându-se mijloace primare – cuvânt, gest, mimică; și comunicarea indirectă, în situația în care se folosesc tehnici secundare – scriere, tipăritură, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice etc.
În cadrul comunicării indirecte distingem între:
comunicare imprimată (presă, revistă, carte, afiș, etc.);
comunicare înregistrată (film, disc, bandă magnetică etc.);
comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc.);
comunicare radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene).
În funcție de modul în care individul, sau indivizii, participă la procesul de comunicare identificăm urmatoarele forme ale comunicării:
comunicare intrapersonală (sau comunicarea cu sinele; realizată de fiecare individ în forul său interior);
comunicarea interpersonală (sau comunicare de grup; realizată între indivizi în cadrul grupului sau organizației din care fac parte; în această categorie intră și comunicarea desfașurată în cadrul organizației);
comunicarea de masă (este comunicarea realizată pentru publicul larg, de către instituții specializate și cu mijloace specifice);
Un alt criteriu îl reprezintă modul de realizare a procesului de comunicare, în funcție de relația existentă între indivizii din cadrul unei organizații; putem astfel identifica:
comunicare ascendentă (realizată de la nivelele inferioare ale unei organizații către cele superioare);
comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaționale se realizează de la nivelele superioare către cele inferioare);
comunicare orizontală (realizată între indivizi aflați pe poziții ierarhice similare sau între compartimentele unei organizații în cadrul relațiilor de colaborare ce se stabilesc între acestea).
Dacă ne referim la elementele comunicării, trebuie să amintim că, indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice:
existența a cel puțin doi parteneri (Emițător și Receptor) între care se stabilește o anumită relație;
capacitatea partenerilor de a emite și recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (de menționat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii “joacă” pe rând rolul de emițător și receptor);
existența unui canal de transmitere a mesajului.
Procesul de comunicare ia astfel naștere ca urmare a relației de interdependență ce există între elementele structurale enumerate mai sus. Altfel spus, această relație de interdependență ce se stabilește între elementele structurale face ca orice proces de comunicare să se desfășoare astfel: există cineva care inițiază comunicarea, Emitentul, și altcineva căruia îi este destinat mesajul, Destinatarul. Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum codificarea și decodificarea, presupune existența unor canale de transmitere, este influențat de dependența modului de recepționare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale Emitentului și Destinatarului, de contextul fizic și psihosocial în care are loc comunicarea.
Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul, canalele de comunicare, mediul comunicării, barierele comunicaționale.
Feed-backul este un mesaj specific prin care Emitentul primește de la Destinatar un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat.
Canalele de comunicare reprezintă "drumurile", "căile" urmate de mesaje. Există două tipuri de canale de comunicare:
1. canale formale, prestabilitate, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizație;
2. canale neformale stabilite pe relații de prietenie, preferințe, interes personal.
Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare: telefon, fax, calculator, telex, mijloace audio-video.
Mediul comunicării este influențat de modalitățile de comunicare; există mediu oral sau mediu scris.
Barierele reprezintă perturbațiile ce pot interveni în procesul de comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate încât între acestea și mesajul primit să existe diferențe vizibile. În procesul de comunicare, barieră reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau eficiența transferului de mesaj. În funcție de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi clasificate în bariere de limbaj, bariere de mediu, bariere datorate poziției emițătorului și receptorului, bariere de concepție.
2. Conceptul, tipologia comunicării
Mihai Dinu afirma, referindu-se la tipologia comunicării: „conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale și tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii și controverse”. În încercarea de a comenta efortul de formulare a unei definiții a comunicării, pentru început se poate menționa recurgerea la explicația etimologică a cuvântului care, în limba română, a deschis perspectiva înțelegerii unor semnificații și a unor
interpretări de finețe și profunzime. Astfel, originea cuvântului se găsește în verbul latin „comunico, -are”, care, la rândul său se presupune a proveni din adjectivul „munis, -e”, cu sensul de „care își face datoria, îndatoritor, serviabil”; cuvântul include deci ideea unei atitudini de deschidere, interes și bunăvoință față de celălalt/ceilalți. Conform punctului de vedere al specialiștilor în domeniu, cuvântul a intrat în limba română mai întâi cu forma „cuminecare”, sens ecleziastic, cultural, și anume acela de „a împărtăși, a face ceva să devină prin luarea de cunoștință un bun comun, a deveni părtaș la ceva, a unifica”. Ulterior, limba română a preluat și sensul laic al cuvântului dat de neologismul „comunicare”, dublet etimologic ce definește, pe lângă numeroase alte semnificații, baza organizării existenței sociale determinate de modul de realizare a raporturilor interumane. Sensurile precum și relația existentă între aceste două cuvinte ce au pornit dintr-un străvechi trunchi comun trezesc interesul filosofului Constantin Noica; astfel, în „Rostirea filosofică românească”, acesta nota: „… cuminecarea este de ceva, comunicarea este în sânul a ceva, întru ceva. Comunicarea trebuie să fie, și în orice caz, tinde să fie fără rest; cuminecarea nu se petrece decât dacă există un rest, și cu atât mai bine cu cât zona de rest e mai mare. Comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificații și înțelesuri; cuminecarea e de subînțelesuri”. La rândul său, Corneliu Mircea, reia această problemă realizând o interpretare interesantă a celor două sensuri care nu apar „ca divergente, ci dimpotrivă convergente” spre sensul unic de la care au pornit: „Cuminecarea”, consideră autorul menționat, „pornește ca și comunicarea, de la făpturile aflate în plină împărtășire și dezvăluire de sine, de la (cel puțin) două entități ale ființei, care își părăsesc ținutul limitat și se deschid înspre adevărul lor, dăruind și primind deopotrivă … Acesta ar fi momentul fundamental, momentul „princeps”, care transformă, definește și întemeiază ființele comunicante, împingându-le într-o nouă, mai
adevărată și mai profundă realitate a lor …”. Dar „… ființa umană nu se termină și nu sfârșește cu cele două ființe pentru că [ea] se împărtășește fără contenire din ființa tuturor făpturilor lumii … De aceea există și va exista „un rest” ce se va completa mereu, cu fiecare nou act comunicant pentru a rămâne neacoperit mereu, îndemnând ființele să comunice, să se cuminice”. Este important de subliniat că, în lumina acestei interpretări, este evidențiat faptul că sensul originar al cuvântului implică simultan două direcții: o direcție îndreptată spre un plan orizontal, semnificând necesitatea existenței unei mijlociri a relațiilor între ființele umane din cadrul unor comunități în scopul organizării sale sociale etc., și o direcție orientată pe verticală, sugerând aspirația acelorași ființe spre un plan superior cerințelor existenței imediate, necesitatea unei comunicări spirituale între ele.
Cu certitudine, existența societății umane nu poate fi concepută în afara comunicării, de care este, de altfel, dependentă. Este și motivul pentru care, datorită rolului său major, existențial definirea comunicării s-a impus ca o necesitate, suscitând interesul cercetătorilor care au propus diverse rezolvări, unele extrem de simple – comunicarea considerată ca transmitere și schimb de informații, altele de o mare amploare punând în lumină imensa complexitate a actului comunicării. Astfel, în acest sens comun, „a comunica” înseamnă „a face cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiința, a spune (despre oameni, comunități sociale, etc.) a se pune în legătură, în contact cu; a vorbi cu; a fi în legătură cu, în contact cu, a duce la …”. La rândul său, Webster definește în dicționarul său termenul de comunicare ca fiind un act/situație de transmitere; un mesaj verbal sau scris; un schimb de informații; un sistem de comunicare; un proces prin care se realizează un schimb de sensuri între indivizi cu ajutorul unui sistem comun de simboluri”.
Există însă și cercetători a aspectelor legate de comunicare ce evită punerea în discuție a problemei privind definirea procesului; unul dintre aceștia este Norman Sigband care manifestă multă prudență față de posibilitatea realizării unei definiri exhaustive a comunicării. „O definiție corespunzătoare a comunicării ar fi utilă … dar o asemenea definiție practic nu există. Comunicarea implică atât de multe elemente – de la funcție până la structură – încât chiar o definiție care ar include aspecte motivaționale, organizaționale, abilități de exprimare scrisă și orală a emițătorului și receptorului, nu ar putea circumscrie întreaga sa amploare”, consideră autorul.
Observând toate aceste abordări, se poate afirma că studiul comunicării interumane este un fenomen complex, de o mare amplitudine care face anevoioasă o definire completă, cuprinzătoare. Totodată, procesul de comunicare apare ca fiind definit în moduri extrem de nuanțate, explicația fiind faptul că în cele mai multe cazuri comunicarea este privită dintr-o anumită perspectivă de cercetare: filosofică, sociologică, psihologică, pedagogică, de psihologie socială, a teoriei informației, lingvistică, etc.; aceasta oferă cu siguranță – pentru fiecare domeniu în parte – o viziune precisă, dar din păcate restrictivă asupra comunicării; pe de altă parte, o interpretare generală, oricât de generoasă, este fatalmente vagă și imprecisă. Un lucru este cert: trăim într-o societate dependentă de comunicare, proces ce se impune ca o necesitate a existenței societății, pe care, de altfel, o condiționează; încercând un demers de compatibilizare și sintetizare a diverselor definiții, evidențierea câtorva note definitorii ale acestui fenomen este posibilă și oportună: comunicarea presupune transmitere de informații, existente unui mesaj emis și primit prin utilizarea unor simboluri incluse, interrelație umană și influențare reciprocă, fiind în acest fel un proces complex și totodată de o mare amplitudine.
Pornind tot de la definirea comunicării, de la stabilirea naturii sale, pot fi evocate două aspecte importante: conținutul activității de comunicare și caracterul procesual al acestuia; fără îndoială, comunicarea interumană se desfășoară permanent și continuu, individul pornind de la propria sa experiență și de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, asimilând prin mesaje noi cunoștințe ce vor reprezenta un fundament pentru următoarele și așa mai departe, realizând astfel o înaintare în cunoaștere. R. Adler și G. Rodman aseamănă comunicarea cu „un film în derulare al cărui sens provine din desfășurarea unor serii de imagini aflate în interrelație”.
Preocupările intense privind comunicarea ce s-au manifestat cu precădere în ultimele decenii ale secolului nostru, lansează, între altele și ideea existenței mai multor tipuri de comunicare umană, fiecare dintre acestea definindu-se odată cu analizarea anumitor elemente ce le conferă specificitate. Astfel se face diferențierea între comunicarea intrapersonală (intracomunicarea), comunicarea interpersonală (intercomunicarea), comunicarea în grup și comunicarea la distanță.
Referindu-ne la comunicarea intrapersonală, putem spune că aceasta este considerată ca fiind acel proces de comunicare la nivelul sinelui prin care un mesaj este "comentat", argumentat de persoana care l-a perceput, care îi și răspunde, "vorbind" cu sine însăși. Acest proces are în vedere specificul individual al participanților la actul comunicării, concentrându-se asupra acelor atribute ce tind să influențeze capacitatea de comunicare a individului, acei factori situaționali ce produc răspunsul acestuia la stimuli, la realitatea înconjurătoare. Un determinant esențial în acest sens îl reprezintă "percepția", actul prin care se ia în considerare lumea înconjurătoare, ceea ce devine cunoscut sau nu individului, ceea ce acesta "este" în ultimă instanță. În contextul comunicării percepția presupune trei etape necesare: acces, conștientizare și interpretare; după aceea se poate decide răspunsul. Anumite caracteristici individuale (factori) ca nevoi, așteptări, cunoștințe anterioare, sentimente, valori, cât și dezvoltarea fizică senzorială pot influența capacitatea de percepție a individului; dar și acești factori sunt, la rândul lor, influențați de percepțiile individului de-a lungul timpului/la un moment dat. Deci percepția individului se realizează în concordanță cu propria sa imagine asupra realității, determinată de anumiți factori, a căror cunoaștere ne poate ajuta la înțelegerea comportamentului perceptual al acestuia și în consecință la o comunicare mai eficientă. Dar, pe lângă factorii interni menționați, perceperea decurgând din însăși caracteristicile faptului perceput poate fi influențată și de alți factori precum intensitatea, mișcarea, dimensiunea, așezarea, repetarea, contrastul, apropierea în timp și spațiu etc. Există de asemenea și factori contextuali ce pot influența capacitatea de percepție a individului; aceștia includ cultura în care funcționează individul, sistemul social, relațiile între indivizi cât și statutul individului. Condițiile fizice ale contextului trebuie de asemenea luate în considerare. Imaginea despre sine este de asemenea considerată de cercetătorii în domeniu, ca G. Murphy, sau anterior C. H. Colley, ca una dintre cele mai importante influențe asupra percepției și ca urmare a comportamentului individului. Acesta acționează și
comunică cu scopul de a întreține această imagine sau de a o realize după dorința sa, asumându-și diferite roluri sociale sau profesionale ce îi oferă posibilitatea de a deveni ceea ce dorește. Înțelegând această imagine, putem înțelege mai bine și natura comunicativă a individului. Ca rezultat al individualității sale subiectul este motivate să vadă lucrurile așa cum și le dorește. În lipsa motivației sau a competenței lucrurile sunt percepute distorsionat; asemenea distorsiuni sunt: stereotipia, efectul de "nimb" (supradimensionarea unei unice “calități”, de regulă percepute ca urmare a primei luări de contact cu interlocutorul), polarizarea prin apelare la extreme sau apărarea perceptuală, care pot fi depășite fie printr-un efort susținut sau abilități sociale pozitive, fie prin dorința individului de a schimba modul de a se considera pe sine și pe ceilalți. Toate aceste abilități intrapersonale reprezintă fundamentul pe care vor fi construite relațiile în cadrul comunicării interpersonale, de grup sau pentru comunicarea la distanță. Abilitățile perceptuale, nevoile, așteptările, valorile, cât și imaginea despre sine trebuie corelate și rezolvate în sensul satisfacerii individuale pentru a se
putea spera într-o comunicare eficientă în cadrul unor situații comunicative de nivel superior.
Comunicarea interpersonală este acel proces de comunicare între indivizi ce se găsesc față în față, așa cum este comunicarea didactică. S-a arătat importanța pe care caracteristicile personale, incluzând atitudinile, modul individual de a percepe lumea înconjurătoare, capacitatea de autoanaliză și autoconștientizarea individuală, le au în procesul de comunicare. Dar calitatea procesului de comunicare depinde în foarte mare măsură și de anumite caracteristici ale relației interpersonale, precum modul de interacțiune preferat de indivizi, modul de corelare cu cei din jur, precum și calitatea relației dintre interlocutori. Într-o comunicare interpersonală indivizii sunt atrași dintr-un număr de motive, desigur fiecare cu limitele sale: similitudinea intereselor, ideilor, preocupărilor etc.; complementaritatea; câștigul net; competența; afinitate reciprocă; expunerea despre sine, frecvența interacțiunii. Indiferent de fundamentul lor, aceste interacțiuni se desfășoară potrivit unor etape, cu caracter secvențial, deși nu toate reușesc să atingă o fază finală.
3. Comunicarea de masă. Concept și tipologie
În limbajul curent, utilizarea cuvântului "comunicare" nu se lovește de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor se gândesc la "a aduce la cunoștință" sau la "a informa". Faptul este evidențiat de orice dicționar explicativ unde, în general, sunt menționate trei semnificații, parțial suprapuse ale cuvântului comunicare: 1. înștiințare, aducere la cunoștință; 2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv; 3. prezentare sau ocazie care furnizează schimbul de idei sau relații spirituale.
Simplitatea aparentă nu elimină necesitatea de a defini mai exact semnificațiile științifice ale termenului "comunicare". Comunicarea este un proces care, din unghiul științei comunicării dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, informație și un receptor. Într-o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat astfel:
emițător informație canal informație receptor
Din această schemă se poate înțelege că procesul comunicării presupune mai mult decât un participant; anume, pe lângă emițător (sau emitent), unul sau mai mulți potențiali receptori. Esența procesului este deplasarea, transferul sau transmiterea informației de la un participant la celălalt. Acesta este cazul dialogului între două persoane care, alternativ, joacă rolul de emițător și receptor. Alteori circulația informației poate avea loc în sens unic. Este cazul monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presă, radio sau televiziune. Putem spune că mass-media sunt predominant sisteme unidirecționale de comunicare.
Comunicarea nu se încheie odată cu preluarea sau receptarea informației. Informația poate exercita o influență efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o receptează. Procesul poartă numele de efect al comunicării. Prin urmare modelul elementar poate fi extins:
emițător informație canal informație receptor efect
Deci, pentru ca transferul de informație să devină comunicare, emitentul trebuie să aibă intenția de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, comunicarea devine un proces prin care un emițător transmite informația receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.
Conceptul de comunicare e strâns legat de cel de informație. În știința comunicării, "informația" în general e ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile. Cu alte cuvinte, informația trebuie considerată ca o combinație de semnale și simboluri. Purtătoare de informație, semnalele sunt în sine lipsite de semnificație. Ele pot purta însă semnificații care, datorită unor condiții sociale, pot fi decodate.
Conceptul de informație presupune trei aspecte. În primul rând este vorba de aspectul sintactic al informației, de succesiunea impusă semnalelor grafice, auditive sau electrice. Succesiunea o impune emițătorul. În al doilea rând, este vorba de aspectul semantic al informației, de semnificația care le este acordată semnalelor pe baza convențiilor sociale. Semnificația nu are cum să fie identică pentru toți cei care participă la actul comunicativ. Este important să facem distincția dintre informația semantică intențională (informația pe care emițătorul vrea să o transmită) și informația semantică realizată (informația pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat). Un al treilea aspect al informației este aspectul pragmatic, ceea ce se întâmplă cu informația primită sau efectul acesteia asupra receptorului. Comunicarea porneșete de la emițător care intenționează să treansmită informația și care, pentru a-și atinge scopul, folosește coduri. Actul comunicării se încheie cu implicațiile pragmatice pentru receptor, etapa finală a transferului de informație.
3.1. Elementele comunicării de masă
Dată fiind importanța cu care sunt investite, comunicațiile de masă au fost studiate sub numeroase aspecte. Acest fapt l-a determinat pe Olivier Burgelin să sintetizeze eforturile înaintașilor în trei mari perspective.
Prima este cea a conținutului care distinge între diversele tipuri de mesaje cum sunt: informațiile, publicitatea, jocurile etc care urmărește găsirea sensului, a semnificației comunicării. În sprijinul acestor demersuri au fost elaborate metode foarte diferite de cercetare, cele mai importante fiind analiza de conținut și analiza structurală.
A doua perspectivă vizează ceea ce oamenii numesc „campanii”, adică tentativele publicitare, electorale sau alte tipuri care prin intermediul mass-media exercită presiuni asupra publicului, obținând modificări pe termen scurt ale comportamentelor celor expuși.
În al treilea rând ar fi perspectiva tehnico-scriptuală sau a „mediumului” lansată de McLuhan prin celebra formulă „mediumul este mesajul”.
Plecând de la considerentul că mass-media și opinia publică sunt inextricabil unite, vom abandona ultima perspectivă a mediumului, ocupându-ne mai mult de mesaj și de factorii sociali spre care acesta circulă, precum și de efectele pe care le produce. Toate acestea însă, nu înainte de a defini termanii cu care vom opera în continuare.
În primul rând, termenul de „comunicare în masă” desemnează de obicei o serie de tehnici și rețele de transmisie care permit punerea la dispoziția publicului a unui set de mesaje. Este folosit adesea ca sinonim pentru „mass-media” fiind adesa înlocuit și cu: mijloace de comunicare socială, mijloace și tehnici de difuziune colectivă, etc.
Conform dicționarului de sociologie coordonat de R. Boudon și F. Besnard comunicarea de masă este definită ca: „ansamblul de modalități”, rețele de transmisie, echipamente individuale și autonome „care permit punerea la dispoziția unui public larg a unei multitudini de mesaje indiferent de formă sau scop”.
Dicționarul de sociologie coordonat de C.Zamfir și L.Vlăsceanu definește comunicarea de masă ca „proces de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manieră codificată” în care același emițător dispune de posibilităție de transmitere a mesajului la un număr foarte mare de receptori potențiali. Tot în dicționarul de sociologie coordonat de C.Zamfir și L. Vlăsceanu mass-media este definită în următorii termeni: „seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate geografic”.
Definițiile citate mai sus ne ajută să înțelegem că cele două expresii „comunicare de masă și mass-media” nu sunt echivalente, deși confundarea lor a devenit un stereotip cotidian. Astfel, Petru Iluț și Ioan Rotariu înțeleg prin mass-media „un ansamblu de mijloace și tehnici care fac posibilă comunicarea în masă”, în timp ce aceasta din urmă este „un proces social complex, proces instituționalizat, organizat și reglementat în cadrul societății”.
Plecând de la aceste precizări terminologice vom înțelege prin comunicare de masă, la fel ca Ianovitz și Schultz, acele procedee prin care echipe de specialiști se servesc de invențiile tehnice, presă, radio, film, pentru a răspândi un conținut simbolic într-un public numeros, eterogen și dispersat geografic în scopul formării unei opinii publice.
Etimologic, cuvântul provine din latinescul „opinio” care derivă din „opinari” – a forma o părere, fiind „expresia unei aprecieri subiective față de o situație problematică”.
Din punc de vedere psihologic opinia este studiată ca „expresie a manifestării și angajării personalității” iar psihologia socială privește opinia ca „expresie verbală a atitudinilor sociale”.
Sociologia este interesată îndeaproape de acele opinii care sunt rezultatul gândirii unor grupări, colectivități, aspect care depășește cadrul de referință al unui individ și care desemnează opiniile publicului. În acest context, Ștefan Buzărnescu consideră opinia publică și comunicarea publică, drept „mijlocul de valorizare selectivă a fenomenalității sociale pe coordonatele unei actualități problematice”.
Pentru Albig, opinia este „exprimarea asupra unui punct controversat”, ceea ce adaugă o trăsătură în plus, și anume că opinia nu există decât în măsura în care poate să existe și o altă opinie, adică în măsura în care există o nepotrivire adversativă. Tot după Albig „opinia publică înseamnă pur și simplu opiniile individuale care rezultă din interacțiunea privind o anumită problemă, în sânul unui grup determinat”. Această definiție are meritul de a arăta că opinia publicului se formează fie în chip spontan, fie sub influența premenditată a unui persintolog.
Mihai Gheorghe și D.S.Luminosu, în: "Opinia publicului – sursă și scop în manipulare" numește opinie publică acea „trăire cogn-afectivă circumstanțiat comunicabilă, cu intensitate cognafectivă variabilă, generică membrilor unui grup sau ai unei comunități, considerată ca o soluție neunivocă pentru o problemă argumentativă”.
O altă definiție dată de B. Hennesy calificând opinia publică drept „un complex de preferințe exprimate de un număr signifiant de persoane cu privire la o problemă de importanță generală.
În Dicționarul de sociologie (C.Zamfir și L.Vlăsceanu), opinia publică este definită ca „ansamblu de cunoștiințe, convingeri și trăiri afective manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunități față de un domeniu de importanță majoră”.
O imagine mai bună cu privire la acest fenomen se poate obține probabil prin conturarea principalelor lui elemente, consemnate în majoritatea definițiilor. Astfel, P.Iluț și I.Rotariu trasează notelor distincte ale opiniei publice după cum urmează:
– Prezența unei probleme de importanță generală, și aici termenul „problemă„ indică faptul că este vorba de o chestiune disputată, controversată, privită din mai multe puncte de vedere;
– Pentru ca ceva să constituie obiectul opiniei publice trebuie să fie concret, actual și să vizeze interesele unui grup semnificativ de persoane. De aceea opinia publică se manifestă față de programe sociale sau politice, personalități sau partide politice etc.;
– Populația preocupată de o anumită problemă formează publicul;
– Opinia publică este un complex de păreri. Acest lucru arată că, pe de o parte, membrii unui public au opinii de intensitate și direcție diferită, iar pe de altă parte, publicul are cu privire la o problemă nu numai răspunsuri „da” și „nu”, ci păreri complexe, puncte de vedere ce nu sunt neapărat exclusive;
– Termenul arată că nu este vorba doar de opiniile unui public ci și de exprimarea lor, exprimare ce îmbracă forme diferite cum sunt cea verbală, ironică sau prin acțiuni deschise.
Pornind de la acest tablou al definițiilor prezentat mai sus, putem considera opinia publică la fel ca B.Hennessy, un complex de preferințe exprimate de un număr signifiant de persoane cu privire la o problemă de importanță generală.
Formarea opinie publice nu este un proces spontan ce rezultă direct din anumite cadre sau structuri sociale. Ea se constituie din acțiunea efectivă a unor mijloace care se adresează oamenilor pentru a-i informa, pentru a le influența judecata și aprecierea asupra fenomenelor de actualitate, pentru a le orienta atitudinile și conduitele.
În concluzie, mass-media și opinia publică sunt în mod inextricabil legate, de aceea este foarte utilă abordarea lor împreună, aspect pe care îl vom dezvolta în subcapitolul următor.
3.2. Diferența dintre comunicarea de masă și comunicarea publică
Vorbind despre comunicare publică, trebuie să avem în vedere faptul că aceasta poate avea diferite sfere de extindere, existând în consecință multiple forme și cadre de difuzare, de selecționare a acesteia. Astfel vom constata o seamă de specii interesante (variate ca amplitudine și extindere) :
opinia publică a unei epoci; în general, în fiecare epocă sau perioadă există un corp de opinie conducător sau predominant, un corp de convingeri, credințe, sentimente, care ocupă la un loc spațiul opiniei publice caracteristice unei epoci;
opinia publică națională; a unei națiuni, într-o problemă în care converg opiniile membrilor ei;
opinia publică secțională a unei clase (opinii ale unor clase);
opinia publică a unor grupuri sau categorii socio-profesionale (opiniile studenților într-o anumiță probelmă ori opiniile unor grupuri profesionale: medici, juriști, scriitori, etc.);
opinia publică a unor micro comunități sau colectivități (a unui sat, orășel, târg, a unei universități);
La acestea aș mai putea adăuga:
opinia publică a unei categorii de vârstă (opinia adolescenților față de măsurile contraceptive);
opinia publică a populației în funcție de sex (opinia bărbaților față de mișcarea feministă);
Alți cercetători au luat ca și criteriu în determinarea structurilor de opinie publică, structurile de public:
publicul general cuprinde acele segmente de opinie care susțin principiile și ideile generale care se vehiculează într-un spațiu social dat;
publicul particular grupează un segment specializat al opiniei publice caracterizat prin interese comune și împărtășind aceleași valori;
publicul special, adică comunități care împărtășesc valor comune într-un domeniu distinct al spațiului social.
Doob, în lucrarea "Public Opinion and Propaganda" face o serie de precizări și diferențieri ale opiniei. Astfel distinge „o opinie externă” exprimată în conversații publice, fără reticență, și „o opinie internă” pe care un ansamblu de indivizi o profesează în forul lor interior, cu precauție și într-un cadru restrâns. Distingem apoi o „opinie actuală”, exprimată în împrejurări determinate, care cucerește cel mai adesea o adeziune majoritară spre deosebire de „opinia latentă” care aparține unei minorități active, aptă a depăși în viitor actuala opinie dominantă. „Opinia momentană” reflectă reacția unor grupuri episodic constituite față de situații noi, este reprezentată în opoziție cu „opinia durabilă”. În final este prezentată o opinie în sens larg, publică, care aparține unei vaste colectivități compuse dintr-un număr mare de grupuri sau subgrupuri sociale.
Atunci când urmărim să punem în evidență diferitele fațete ale opiniei publice, nu putem omite delimitările făcute încă în 1922 de F.Tonnies. El distinge mai multe nivele ale acestui concept:
– Nivelul motivațional, e un conglomerat de sentimente, dorințe, intenții difuze și manifeste care dau conținut comununei voințe specifice fiecărei comunități sociale în sensul larg al acestui termen.
– Nivelul privat generat de opinia publică lipsită de însemnătate de ordin principal. La acest nivel prioritate absolută au proiecțiile subiective și așteptările celor care nu pot depăși simțul comun în evaluarea fenomenalității sociale;
– Nivelul evenimențial, cuprinde acel palier care conferă valoare socială;
– Nivelul consistent al opiniei publice, definește agregațiile de opinii rezultate din convingerea indivizilor că sentimentul dominant în sânul comunității le este comun.
Din perspectiva măsurării și sondării opiniilor, ne aflăm în prezența unor curente de opinie publică (deci fenomene colective de opinie). J. Stoetzel definește curentul de opinie ca „atitudine dominantă printre membrii unui grup determinat asupra unor chestiuni, însoțită de conștința clară sau difuză că aceeași atitudine le este comună”. În procesul de constituire și orientare a diferitelor curente de opinie acționează mai multe aspecte care pot fi clasificate după amplitudinea lor în macrosociale și microsociale.
Dintre aspectele macrosociale amintim:
a) Natura sistemului social și partenerii funcționali ai structurilor sociale care decurg din orientarea sistemului. La acest nivel există un curent de opinie și lideri autorizați care intenționează să-și adjudece segmente de popularitate cât mai mari prin contracararea curentelor de opinie care le sunt mai puțin favorabile sau care li se opun;
b) Nivelul general de dezvoltare, reflectat în modelele de comportament care particularizează sistemul social global, influențează calitatea curentelor de opinie și finalitatea revendicărilor pe care le vehiculează acestea;
c) Conținutul și orientarea mesajelor politico-ideologice constituie factorii care influențează hotărâtor formarea și formele de manifestare a curentelor de opinie. Într-un mediu social pluralist, de exemplu, formarea, afirmarea sau destructurarea curentelor de opinie este mai naturală, mai flexibilă spre deosebire de mediul social paternalist în care curentul manifest de opinie este întreținut preponderent prin pârghiile instituționale, fiind artificial într-un anumit procent, curentele de opinie naturale fiind preponderent latente;
d) Programele instituțiilor cultural-educative, prin cadrele normative în care se derulează și prin metodologia utilizată, pot acționa benefic sau prohibitiv în formarea și afirmarea curentelor de opinie atât față de aceste instituții, cât și față de șansele pe care i le oferă individului aceste instituții;
În această categorie intră și mass-media care, prin informarea colectivă ce-i este caracteristică poate forma curente de opinie cu impact substanțial în rândul diferitelor categorii de public.
e) Apartenența la grup influențează dimensionarea curentelor de opinie în funcție de generalitatea interesului surescitat și de natura grupurilor: grupurile socio-profesionale, grupuri politice, etc.
Alături de factorii macrosociali, denumiți și de bază sau primari, în formarea curentelor de opinie un rol important îl au și factorii intermediari (microsociali), calificați astfel numai datorită faptului că ei particularizează și condiționează calitatea și forma de manifestare a reacțiilor individuale de opinie față de factorii cu acțiune primară și generală.
Aspectele microsociale cele mai importante sunt:
a) Societatea modernă diferențiată structural ca urmare a diviziunii sociale a muncii, face ca viața socială a individului să depindă de apartenența sa la mai multe grupuri simultan. Cu cât aceste grupur sunt mai complementare, cu atât opiniile indivizilor sunt mai coerente și pot contribui substanțial la cristalizarea mai rapidă a unor curente de opinie lingvistice;
Cercetările concrete au demonstrat faptul că nu interacțiunea directă a indivizilor în grupurile primare este hotărâtoare în formarea curentelor de opinie, ci calitatea relațiilor dintre indivizi și publicurile dominate autoritar de o opinie larg vehiculată de mass-media;
b) Formele de sociabilitate reprezintă instanțe intermediare deosebit de influente în formarea opiniilor. Aceste forme de sociabilitate explică amploarea și intensitatea participării de grup la constituirea opiniilor, întrucât ele sunt primele „instanțe” la nivelul cărora „relațiile dintre indivizi capătă valoare de relații sociale, devenind acel domeniu al realității care intră în sfera de competență a sociologiei”;
c) Grupurile restrânse prezintă importanță pentru orientarea relațiilor de opinie la informațiile difuzate prin mass-media.
Se poate spune că există patru stadii prin care poate trece procesul de formare a opiniei publice:
– geneza opiniei, adică formularea unei idei relevante în legătură cu o problemă controversată care polarizează atenția unui public relativ numeros;
– dezvoltarea – relaționarea ideii respective cu așteptările immediate și de perspectivă pentru a întruni un coeficient de persuasiune cât mai mare;
– difuzarea – lansarea opiniei în segmentele de public considerate a fi cel mai ușor de persuadat în sensul conținutului opiniilor și așteptărilor celor ce se afirmă ca „producători de opinie”;
– acceptarea și adeziunea – cristalizarea curentului de opinie care poate asigura succes ideii emise și poate întruni acceptări largi pe termen mediu și lung.
Diferențele dintre comunicarea de masă și comunicarea publică implică faptul că prima are o istorie mai îndelungată și a interferat, la un moment dat cu elemente ce au constituit comunicarea publică.
Despre comunicarea de masă se poate vorbi odată cu apariția telegrafului (1840), telefonului (1876), radioului (1905), televiziunii, iar mai nou a calculatorului. În jurul anilor '50 are loc o proliferare a mijloacelor de difuzare colectivă, dând naștere la mitul atotputerniciei mass-media. Anchetele întreprinse asupra acestui subiect au între altele meritul de a face lumină asupra cazului și de a fi zdruncinat imaginea de "omnipotență" a mass-media. Se credea despre aceasta că ar atinge fiecare individ izolat din mulțime și că ar reuși antrenarea lor chiar și pe căile cele mai iraționale. Această mitologie a fost denunțată în nenumărate rânduri, Francois Chazel consideră în acest sens că ea ar răspunde unei triple erori.
Prima este aceea că nu se poate considera că mijloacele de comunicare în masă ar atinge pe toată lumea, atâta vreme cât unele persoane nu se expun mesajelor.
A doua eroare se referă la imaginea societății ca o colecție de indivizi atomizați. Acest fapt ne conduce la ideea că efectele asupra indivizilor ar fi directe și ar atnge fiecare individ în parte. In realitate, însă, efectele individuale ale mesajelor transmise de surse exterioare nu sunt directe, ci intermediate de structura socială a grupurilor din care facem parte.
În fine, a treia eroare se referă la credinta într-o forță manipulatoare a mijloacelor de comunicare în masă în fața căreia actorii sociali ar fi total neputincioși. Aceasta este o exagerare: există desigur o forță manipulatoare a mijloacelor de comunicare în masă, dar ea nu este eficace în mod automat și uniform. Lazarsfeld, Berelson și Gaudet în lucrarea "The People's Choice" remarcă faptul că electorii care își schimbă intenția de vot o fac mai frecvent la recomandarea sau presiunea unui prieten decât sub efectul mijloacelor de comunicare în masă. Prin urmare, există un dezechilibru între influența interpersonală și influența mijloacelor de comunicare în masă, dezechilibru ce se manifestă în favoarea celui dintâi.
Totuși mijloacele de comunicare în masă, prin informațiile și comentarile oferite, rămân una din sursele fundamentale de formare a opiniei publice, dar mai ales a inițierii unei solide comunicări publice. Și aceasta deoarece ele:
– Pot oferi simultan aceeași masă de știri unui public larg, alcătuit din oameni foarte diferiți, dispersați, fără contacte între ei (spre deosebire de influența interpersonală care se exercită asupra unui număr redus de persoane);
– Pot oferi acestora un centru comun de interes, subiecte de dezbatere similare la un moment dat;
– Prin informațiile și comentariile puse la dispoziție pot genera reacții identice ale unor publicuri foarte diferite. De fapt, informația, împreună cu acțiunea de propagandă care însoțește în mod obligatoriu acțiunea de informare, dă naștere curentelor de opinie publică și modifică direcția acestora. Un rol deosebit de important în formarea și orientarea curentelor de opinie publică îl joacă așa numitele procese intermediare (rolul microgrupurilor, al liderilor de opinie, al relațiilor și conversațiilor interpersonale) care condiționează (mediază) influența exercitată de mijloacele de comunicare în masă.
Cecetările și studiile efectuate de diferiți specialiști au evidențiat faptul că opinia publică se constituie și acționează la nivele diferite, potrivit dimensiunilor grupurilor sau comunităților sociale respective.
În determinarea și caracterizarea comunicării publice, un rol deosebit de important îl dețin definirea, configurarea categoriei public. Evident, noțiunea de "publicuri" și concepția conform căreia diferitele tipuri de publicuri pot fi grupate în funcție de interesul manifestat sau de comportamentul comunicativ nu este o abordare nouă. Fiecare persoană aparține succesiv sau simultan tot atâtor publicuri câte centre de interes are prin sistemul comunicațiilor și contactelor interpersonale. În Dicționarul de Psihologie, publicul este socotit o "categorie sociologică și statistică ce desemnează o colectivitate de persoane, puțin numeroasă sau foarte numeroasă, concentrată sau dispersată spațial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere (sex, vârstă, grad de instrucție, profesie, apartenență politică, ideologică, rezidență, etc.), care are însă în comun un centru de interes sau informații identice și simultane la un moment dat". Având în vedere marea varietate a acestor preocupări sau centre de interes, practic avem de-a face nu cu un singur public, ci cu numeroase publicuri în sânul aceleiși mase de indivizi, al aceleiași colectivități sau societăți.
Din punct de vedere tipologic, literatura de specialitate distinge între:
– publicul de masă, care este rezultatul unui larg interes, resimțit în toate segmentele de opinie, pentru receptarea mesajelor. Această categorie se caracterizează în funcție de comunitatea de interes a publicului;
– publicuri dispersate, care valorizează informația divergent;
– publicuri concentrate, care valorizează aproximativ la fel informația și în plus, cooperează între ele pentru creșterea autorității sursei care emite mesajul;
– publicuri omogene, care valorizează convergent același tip de mesaje și manifestă o frecvență ridicată în receptarea acestora;
– publicuri eterogene, care rezultă din agregarea unor segmente de opinie relativ eclectice, interesate constant față de un gen anume de mesaj, dar valorizându-l sensibil diferit;
– publicuri locale, determinate pe criterii exclusiv spațiale;
– public participant, când se afirmă prin participarea nemijlocită la acțiune;
– public mondial, rezultat din transmisiile în direct a unor manifestări de anvergură mondială (ex. transmiterea unui conflict internațional sau acțiuni din teatrele de operații prin mijloacele media, în special ).
Există o varietate de abordări în ceea ce privește comunicarea și caracteristicile publicurilor. După G. Gurvitch publicul, ca grup uman, format din indivizi aflați la distanță unii de alții se caracterizează prin atitudini și opinii comune și prin continuitatea ideilor și valorilor sociale. Bernard Hennesey consideră că fiecare opinie are publicul ei, adică un grup de persoane afectate de o problemă socială, față de care adoptă o poziție pro sau contra, exprimată cu diferite grade de intensitate. Deci publicul este un factor important de care trebuie să se țină seama în studiul opiniei publice. De aici decurge interesul special care este manifestat pentru cunoașterea caracteristicilor socio-demografice, trăsăturilor de personalitate, condițiilor de trai, aspirațiilor indivizilor și măsurarea presiunilor pe care aceștia le suportă în mediul lor.
Cu referire la domeniul politicii, David, Quintric și Schroeder disting trei categorii a ceea ce au numit "public decizional": alegătorii convinși, ostili și ezitanți, funcție de atituduinile pe care le adoptă. Tierry Saussez stabilește patru tipuri mari de electori:
– alegătorii devotați, care fac parte dintr-un "nucleu dur" dar favorabil;
– alegătorii ostili, desemnează tot un "nucleu dur" dar nefavorabil;
– alegătorii nesiguri, care nu prea sunt hotărâți să voteze;
– alegătorii potențiali, aceștia au o solidă predispoziție de a vota pe altcineva, dar care pot fi totuși convertiți.
Din punctul de vedere al lui Davis Lindon:
– țintele naturale, aceia care par mai receptivi la mesaje;
– liderii de opinie;
– masa, ce reprezintă categoria alegătorilor șovăielnici, dar care adesea se transformă în arbitri ai unei alegeri;
– alegătorii critici, indeciși, care pot fi însă sensibilizați cu mesaje bine gândite.
O analiză completă a publicurilor, precum și o caraterizare a lor a fost făcută de Cliff Zukin, care consideră că publicul de masă poate fi descompus în patru grupări: public atent, public latent, public lipsit de înțelepciune și public apatic.
Publicul atent reprezintă probabil cam o cincime din totalul populației cu drept de vot și are cunoștiință de existența problemei atunci când mass-media abordează pentru prima dată aceste subiecte. Acest tip de public este dependent de presă și în general de utilizarea unei multitudini de informare în masă.
Publicul latent este lipsit de motivația de a căuta informații despre o anumită problemă. Acesta ar fi în esență activat de manifestarea evenimentelor cărora le acordă prioritate în mass-media. Odată activat, publicul latent se va comporta asemănător cu publicul atent în urmărirea informațiilor. In aceste condiții publicul în cauză este considerat a fi expus atât la media tipărită cât și la media electronică, cu un ușor avantaj pentru cea din urmă.
Urmează publicul lipsit de înțelepciune care în opinia autorului reprezintă aproximativ o treime din publicul larg. Este în mare măsură un receptor pasiv al mesajelor din mass-media. Indivizii din acest public se vor centra în special pe probleme de etichetare a problmelor, conținutul mesajelor scăpându-le de fiecare dată. În consecință, indivizii încadrați în acest grup sunt susceptibili la schimbarea de opinie, considerându-se că pot fi atinși mai ales printr-o acoperire cât mai intensă a mediei ce vehiculează în special informație nouă, capabilă să penetreze lipsa de motivație.
În fine, publicul apatic, nu este un public interesat și în consecință va folosi foarte puțin mass-media. Din această cauză apaticii reprezintă cea mai puțin probabilă țintă a mesajelor.
O trăsătură importantă a publicului este faptul că ea derivă din structura socială, se caracterizează print-o accentuată mobilitate și printr-o durată în timp relativ limitată.
3.3 Mijloacele comunicării de masă
Istoria mijloacelor folosite în comunicarea de masă este destul de recentă, deoarece are la bază descoperiri relativ recente, rezultate ale revoluției industriale, dar și apariția unor organizații comerciale, a unor trusturi, concerne, corporații, interesate atât de producția de masă, cât și de difuzarea de masă, aducătoare de profit.
Presa este desigur cel mai vechi mijloc de comunicare de masă. Dar nu în faza ei de început când se adresa unui public restrâns, ci presa din epoca modernă care căpătat caracteristica de masă. Produs al erei industriale ea dispune de toate posibilitățile (tehnice, economice, sociale, culturale) pentru apariția unor ziare de mare tiraj și la prețuri accesibile unui public de masă. Revoluționarea tehnicii imprimeriei și inventarea rotativei, de exemplu, au avut consecințe extrem de favorabile asupra producerii ziarului, ajungându-se ca între anii 1860-1870 înțări ca Franța, Anglia sau Statele Unite ale Americii să se imprime 12.000-18.000 exemplare pe oră.
În secolul al XIX-lea presa cunoaște atât o creștere spectaculoasă a numărului de ziare și a tirajului lor, cât și o diversificare a acestora, pe categorii de interese, de vârstă, de profesie, de apartenență socială și politică, de pregătire intelectuală etc.
Dintre principalele ziare și reviste apărute, în perioada menționată, în Europa Occidentală și în S.U.A. pot fi amintite:
la 1 iulie 1836, Emile de Girardin scoate primul număr al ziarului La Presse la un preț foarte accesibil, ceea ce însemna câștigarea unui public larg, mărirea tirajului și sporirea publicității fapt care avea să aducă mari câștiguri materiale;
asemenea ziare au apărut și în altețări ca S.U.A. (Sun, în 1833, New York Herald, în 1835), Anglia (Daily Telegraf and Courier, în 1855);
în 1843, apare L’ Illustration, prima revistă ilustrată;
în 1863, Le Petit Journale, marchează începuturile presei populare;
în 1923, apare în S.U.A. revista Time, primul magazin săptămânal de informare generală din lume;
în 1947, apare Die Woche, prima revistă săptămânală europeană de informare generală.
În acest context european, se naște și presa înțările Române. Înțara Românească, Ion Heliade Rădulescu scoate la București, în 1829, Curierul Românesc, cu suplimentul literar, din 1837, Curierul de ambele sexe; Gh. Asachi tipărește, în Moldova, în același an Albina românească, cu suplimentul literar, din 1837, Alăuta românească; George Barițiu editează la Brașov, în 1838, Gazeta de Transilvania, cu suplimentul literar din același an Foaie pentru minte, inimă și literatură.
Toate se caracterizau prin predominanța demersului informativ, exprimând preocupările politice, economice, sociale, culturale și literare românești din vremea respectivă.
Este unanimă aprecierea că, vârsta de aur a marilor cotidiane este aceea a anilor 1890-1920, marcată de apariția unui mare număr de ziare și în tiraje impresionante.
În secolul XIX apar și instituțiile specializate în comunicarea de masă – agențiile de știri – se naște publicul modern. Astfel, în 1832 Charles Auguste Havas înființează la Paris un birou de știri, care în 1835 va deveni agenția de presă Havas, o agenție internațională, care-și propunea să ofere ziarelor știri din diverse domenii. Ulterior, în 1849, ia naștere la Belin, agenția Wolf, iar în 1851 este creată agenția engleză Reuter. În 1848 se constituie prima agenție de presă americană – Associated Press.
Secolul al XX-lea a adus o extraordinară îmbogățire și diversificare a presei, atât în ceea ce privește tehnica de imprimare, cât și în ceea ce privește calitatea ziarelor, comercializarea și difuzarea lor.
Caracteristic pentru această etapă este că presa cunoaște în paralel un proces de diversificare și unul de specializare. Se poate constata, astfel, existența unei prese politice, care exprimă opiniile unor grupuri sociale sau politice, a unei prese a elitelor intelectuale, la care nu au acces decât cititorii avizați, ai unor grupuri restrânse, a unei prese specializate (cu caracter sportiv, economic, juridic etc.), a unei prese literar artistice, a unei prese pentru femei, pentru copii și adolescenți, de popularizare științifică, a presei centrale, dar și locale, a presei de scandal etc.
O etapă deosebit de importantă în dezvoltarea comunicațiilor moderne, ca instrument al comunicării de masă, a fost determinată de tehnologia din domeniul electricității și electronicii. Este perioada care marchează apariția telegrafului, a telefonului, fonografului, radioului, cinematografului, televiziunii.
Privind evoluția mass-media din perspectivă istorică, Alvin Toffler distinge trei moduri diferite de comunicare, în termenii săi, trei valuri.
În Primul Val, caracteristic societăților agrare, după opinia sa, “majoritatea comunicațiilor circulau din gură în gură și față în față, în cadrul unor grupuri foarte mici. Într-o lume fără ziare, radio sau televiziune, singura cale ca un mesaj să atingă o audiență de masă era aceea de a aduna mulțimea. Mulțimea a fost, de fapt, primul mass-medium”. Problema cu mulțimea sau gloata ca mediu de comunicare este aceea că, potrivit aceluiași autor, ea e deseori efemeră.
Sistemul de comunicare specific celui de Al doilea val avea la bază producția de masă din fabrică și presupunea apariția mai multor comunicații la distanță, ceea ce a dus la nașterea oficiului poștal, a telegrafului și a telefonului. Noile fabrici aveau nevoie de o forță de muncă omogenă, ceea ce a condus la inventarea mass-media pe bază tehnologică. “Ziarele, revistele, filmele, radioul și televiziunea, fiecare capabile să transmită același mesaj simultan spre milioane de receptori, au devenit principalele instrumente de masificare în societățile industriale”, afirmă Alvin Toffler.
Spre deosebire de sistemele anterioare, sistemul din Al Treilea Val, “își specializează produsele imagistice și transmite imagini, idei și simboluri diferite unor segmente de populație, piețe, categorii de vârstă și profesiuni, grupări etnice sau ca stil de viață, ochite cu grijă”.
Această diversitate a mesajelor și mediilor de transmisie este explicată prin caracterul tot mai eterogen al forței de muncă. Aceasta este și cauza pentru care Alvin Tofler crede că “de-masificarea prevăzută în Șocul viitorului și dezvoltată în Al treilea Val a devenit o trăsătură – cheie a noului sistem de informare”.
În ultimele decenii ale acestui secol o nouă descoperire se impune în comunicarea de masă: calculatorul. El este instrumentul care permite ca informațiile să poată fi păstrate și prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin capacitatea sa extraordinară de a memora cantități imense de date, se modifică profund modalitatea de comunicare, calculatorul ocupând un rol fundamental în evoluția societății, în general, a presei, în special. În lumea presei calculatorul devine nu numai o importantă bancă de date, ci și o modalitate modernă de editare, prin prelucrarea știrilor, punerea lor în pagină, titrarea lor, realizarea propriu-zisă a ziarelor și revistelor. Uriașul potențial de comunicare al calculatorului rezultă din introducerea tehnologiei informatice care, în esența ei este profund comunicațională.
Procesul de informatizare determină transformări substanțiale în sfera comunicării. Se modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscătorilor, fapt care provoacă anumite inegalități în procesul comunicării. Totodată, se impune tendința de mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie a comunicării, care conduce la asigurarea accesibilității ei.
Maria Cornelia Bârliba, o cercetătoare avizată a acestui domeniu, vede în computer un erou mitic al epocii contemporane și caută răspunsuri privind evoluția relației om-calculator în perspectiva viitorului: “Vom putea gândi calculatorul ca având dreptul să ocupe un anume loc într-un tablou al elementelor existenței? Va apărea în perspectivă un nou Mendeleev, care să descopere acest loc destinat calculatorului și generațiilor sale? Vom învăța o nouă istorie, o istorie comună, a umanului care se dezvoltă paralel sau concordant cu generațiile electronice?”. “Va fi computerul eroul comunicării? Fără genealogie olimpiană, posedând magii contemporane și viitoare, acesta va modifica destinul oamenilor, va participa la apariția unei noi meniri a omului în Univers?” se întreabă autoarea. Și tot ea formulează un răspuns fără echivoc: “Computerul va universaliza nevoia de dialog a ființei umane într-o formă contemporană, dar, mai ales, în forme ale viitorului comunicațional. La fel ca Dialogurile platoniciene, poate nu va formula concluzii și va păstra cu grijă frumusețea și bogăția limbii naturale, așa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii clasice grecești. Tehnologia informațională va da ființă unei noi realități, existența artificială. Prin codurile și limbajele sale, ea va aspira nu numai la siguranța și destinderea sensurilor univoce, ci și la participarea la procesul mai larg al democratizării vieții sociale”.
Dacă la toate cele enumerate până acum adăugăm și noua tehnologie a Internetului cu multiplele sale posibilități de comunicare, vom putea înțelege în ce direcție se îndreaptă în mod real tehnologia viitorului și nu vom putea să nu fim de acord cu Alvin Toffler care afirmă că, “noul sistem mass-media e un accelerator de powershift” (putere în mișcare).
Viața omului contemporan se caracterizează, printre altele, prin bombardamentul informațional zilnic la care el este supus. Prin cantitatea, frecvența și simplitatea lor, mesajele mass-media ne-au devenit tot atât de familiare ca și hrana, lucrurile din locuință, sau prietenii. Înapoia acestui flux continuu de imagini, sunete și semne funcționează un sistem socio-profesional a cărui complexitate și anvergură sunt nebănuite publicului larg și care este cu atât mai subtil cu cât vizibilitatea produselor sale dă iluzia transparenței. Inaugurat în secolul al XV-lea, prin apariția tiparului, acest sistem a cunoscut o dezvoltare reală în secolul al XIX-lea, pentru ca în ultimul veac al mileniului actual să aibă un caracter realmente exploziv, adevăratele sale resurse fiind evidențiate abia în ultimii 50 de ani, odată cu generalizarea audio-vizualului. Pentru a-i înțelege mecanismele și legitățile care-l guvernează, numeroase științe “clasice”, între care economia, lingvistica, psihologia, sociologia, istoria și antropologia culturală, cu ramurile lor moderne cum sunt marketingul, semiotica, psiho-sociologia, imagologia, etnografia cotidianului etc., și-au conjugat eforturile realizând o sinteză care, la capătul unui secol de evoluție, a conturat un câmp teoretic nou: acela al științelor comunicării de masă. În prezent, este un adevăr larg recunoscut că, acestea și-au câștigat o poziție bine definită și au dobândit un prestigiu inatacabil în ansamblul științelor sociale. Științe noi și mobile precum cele ale comunicării de masă sunt caracterizate printr-un ritm aparte, rapid și incitant, pentru că ele se dezvoltă simultan cu evoluția sistemului mass-media (generalizarea comunicării prin Internet, jocurile video interactive etc.) și cu sporirea rafinamentului metodelor de cercetare, ceea ce va declanșa fără îndoială și schimbări spectaculoase de paradigme teoretice. Totodată, este evident faptul că acest proces, prin mai slaba lui vizibilitate pentru publicul larg (cercetările și rezultatele lor circulă mai ales în mediile științifice și universitare), se situează în “contratimp” în raport cu accesibilitatea și pregnanța mass-media. Se poate concluziona, în acest context, că, universul comunicării de masă, permanent prezent și evident prin el însuși, umbrește cercetările ce i s-au consacrat, dând impresia că tot ceea ce se întâmplă în acest univers este simplu, natural, de la sine înțeles și că nu mai este nevoie nici de studii, nici de teorii, nici de concepte pentru a vorbi despre, sau pentru a comenta ceea ce se întâmplă în această lume a mass-media.
Poate părea neverosimil, dar o astfel de perspectivă nu este decât o iluzie păgubitoare. Într-un sistem atât de amplu și de complex cum este cel al comunicării de masă (care pune în mișcare importante resurse financiare, umane și materiale, de rezultatele căruia beneficiază milioane de oameni, modelând prin efectele pe care le produce gândirea și comportamentul unor importante colectivități umane, care ocupă o poziție vitală în angrenajul politic al oricărei societăți contemporane ș.a.m.d.) nimic nu mai poate fi simplu și de la sine înțeles. În aceste condiții, se poate aprecia, fără teama de a greși, că mass-media a devenit un fel de centru gravitațional în raport cu care își definesc poziția celelalte segmente ale societății – sistemul economic, sistemul politic, sistemul cultural, sistemul ideologic, cel al cercetărilor științifice și, alături de toate acestea, viața noastră cotidiană.
Este evidentă deci nevoia eliminării ambiguităților și confuziilor, a realizării unei înțelegeri științifice a acestei problematici, a depășirii iluziei competenței și chiar a profunzimii în acest domeniu.
De cele mai multe ori, la nivelul cunoașterii comune, comunicarea de masă este identificată drept mass-media. Deoarece și acest concept de mass-media este mai nou se impune o definire a sa: ”Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină, transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. El desemnează în principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare și se traduce, în general, cu expresia comunicațiile de masă (…). Deci: media = mijloace de comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masă, inventate și utilizate în civilizațiile moderne și având drept caracteristică esențială marea lor forță, putere, vasta lor rază de acțiune. Nu există nici o îndoială că trebuie să se înscrie în această categorie radiodifuziunea și televiziunea (…). Cinematograful se înscrie în aceeași categorie (…). Presa, pentru aceleași motive, este considerată ca fiind unul dintre principalele mass-media (…). Cartea (…), discursurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de asemenea, să fie încadrate în categoria mass-media. De asemenea, afișul publicitar. Se poate considera, așa cum pe bună dreptate procedează Marshall McLuhan, că și cuvântul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare… Chiar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relații interpersonale decât ca emițători către marele public.”
Se impun totuși unele precizări față de acest punct de vedere. Între noțiunile de mass-media și comunicare de masă, mijloace ale comunicării de masă este evident că nu poate exista o sinonimie perfectă. Confuziile care se fac în acest sens limitează sensurile conceptelor printr-un reducționist simplist, inadecvat. Între comunicare de masă, înțeleasă ca mesaje și procese de comunicare și mijloace de comunicare (instrumentele comunicării, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) există diferențe vizibile, care nu pot fi ocolite sau trecute cu vederea.
Astfel, o celebră definiție, dată de sociologul francez A. Cuvillier comunicării de masă (“ansamblul procedeelor – presă, radio, televiziune, cinema etc. – prin care se realizează informarea, propaganda și acțiunea asupra opiniei publice”), este, din acest punct de vedere, lipsită de precizie și poate fi amendată.
Expresia mass-media nu poate și nu trebuie să înlocuiască noțiunea de comunicare de masă. Chiar mass-media semnifică și are o cuprindere mai mare decât cea de mijloace.
Noțiunea de mass înseamnă de fapt un public numeros, dar poate fi înțeleasă și ca o amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă, ca o standardizare a consumului de produse culturale și, în același timp ca un nivel scăzut de receptivitate. Din această perspectivă, conceptul de comunicare de masă este definit în sens unilateral, simplist, creându-se în mod artificial o despărțire între cultura înaltă, a elitelor sociale și cultura de masă, producția de masă, receptarea de masă, consumul de masă. Acesta este și motivul care îi determină pe unii teoreticieni să prefere noțiunile de tehnici de difuzare colectivă, canale de difuzare colectivă.
Nu putem defini conceptul de comunicare de masă fără să ținem cont de faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluțiile în domeniul științei și tehnologiei, ceea ce implică unele trăsături specifice. Deși începuturile comunicării de masă pot fi situate în secolul al XV-lea datorită inventării tiparului, aceasta este pregnantă în secolul XX, după prima conflagrație mondială, o dată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice în domeniul audio-vizualului. Abia în aceste condiții se poate spune că ea face posibilă transmiterea unui mesaj către un public variat și numeros, care îl recepționează simultan, fiind despărțit din punct de vedere spațio-temporal de sursă. Emițătorul, în acest caz, este un profesionist al comunicării, un jurnalist o “persoană instituționalizată” (W. Schramm) sau o organizație de comunicare, un post de radio, un canal de televiziune, un ziar (grupuri sociale specializate – antrepenorii de presă și personalul lor). Aceasta este de fapt și prima dintre caracteristicile comunicării de masă: emițătorul, o “persoană instituționalizată”, care reprezintă, de obicei, un grup de persoane, este un mare producător de mesaje.
Prin comparație, în toate celelalte modalități de comunicare (directă, indirectă, multiplă) emițătorul de mesaje este unul singur. Diferența dintre modurile de comunicare este dată, în același timp, de mijloacele prin care se face comunicarea, ca și de numărul receptorilor de mesaje.
Din această perspectivă se poate aprecia că, în cazul comunicării de masă, comunicarea se socializează, devine colectivă. Revenind, emițătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reprezintă doar părerea unui singur individ, ci a întregului grup, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul, televiziunea). În același timp, destinatarii comunicării formează grupuri largi, colectivități umane, fapt care constituie socializarea audienței (a receptării). Se poate spune, cu alte cuvinte, că “presa de masă, reprezintă conversația tuturor cu toți și a fiecăruia cu celălalt”, așa cum afirmă cercetătorul francez Bernard Voyenne. Este vorba, în acest caz de a doua trăsătură distinctivă a comunicării de masă.
O altă caracteristică a conceptului analizat vizează caracterul unidirecțional și mediat al comunicării. Emițătorii și receptorii de mesaje sunt separați spațial și temporal, iar informațiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice “erei electronice”.
În fine o nouă trăsătură a comunicării de masă este dată de faptul că reacția grupului receptor de mesaje față de grupul emițător (feed-back-ul) este lentă, chiar de indiferență. Când ea se produce, receptorii devin, la rândul lor, purtători ai unor noi mesaje.
Pe marginea acestui subiect Bernard Voyenne vorbește de trei caracteristici ale comunicării sociale prin intermediul presei, care o diferențiază de toate celelalte forme ale comunicării, și anume:
caracterul instantaneu (sau quasiinstantaneu), deoarece informează despre un eveniment aproape în același timp cu desfășurarea lui sau cu un decalaj foarte mic;
permanența, pentru că nu cunoaște nici o întrerupere și jalonează istoria în continuitatea ei;
caracterul universal, pentru că este prezentă peste tot și în orice moment.
“Dacă obiectivul presei îl constituie schimbul de informații între conștiințe (comunicarea) – subliniază Bernard Voyenne – se poate spune că și conștiința colectivă se fundamentează, edificându-se din ce în ce mai mult prin presă”.
Un alt cercetător, Rogers Clausse, definește presa drept o comunicație socială și consideră că aceasta îndeplinește următoarele condiții:
Periodicitatea pregnantă (apariție cotidiană).
Consum imediat, fără întârziere. Mesajul jurnalistic este extrem de perisabil în timp. De aceea el trebuie consumat imediat, altfel își pierde orice savoare.
Eterogenitatea conținuturilor efemere și varietatea incoerentă a funcțiilor. Ziarul este un conglomerat de știri; satisface gusturile cele mai diverse.
Grija pentru actualitate, dominantă și copleșitoare. Totul pornește de la actualitatea imediată și se reduce la ea. Cotidianul, prin faptele, opiniile, evenimentele, întâmplările și incidențele sale, “invadează” totul, cuprinde totul, se impune pretutindeni.
Producție – difuzare cu mare densitate pentru o mare și enormă conglomerație de persoane: colectivitate în omogenitate, masă în eterogenitate.
Cercetătorul american H.D.Lasswell, în lucrarea sa Structura și funcția comunicării în societate (1948), a determinat direcțiile majore ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că, în orice acțiune de comunicare, trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?
Din această perspectivă, fiecare element al actului comunicării poate fi supus analizei, având în vedere cele două componente: structura și funcția. Astfel, cine? vizează analiza de control, adică studiul emițătorului, al celui care inițiază și controlează procesul comunicării; ce? vizează analiza de conținut a comunicării; prin ce canal? urmărește analiza canalelor de comunicație, a mediului (presă scrisă, cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează analiza publicului, audiența, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect? vizează analiza scopului, a efectelor și eficacității comunicării.
În concluzie, în viziunea lui Lasswell modelul comunicării de masă se poate rezuma la formula someone says something on somebody (cineva spune ceva cuiva).
Viața omului contemporan se caracterizează, printre altele, prin bombardamentul informațional zilnic la care el este supus. Prin cantitatea, frecvența și simplitatea lor, mesajele mass-media ne-au devenit tot atât de familiare ca și hrana, lucrurile din locuință, sau prietenii. Înapoia acestui flux continuu de imagini, sunete și semne funcționează un sistem socio-profesional a cărui complexitate și anvergură sunt nebănuite publicului larg și care este cu atât mai subtil cu cât vizibilitatea produselor sale dă iluzia transparenței. Inaugurat în secolul al XV-lea, prin apariția tiparului, acest sistem a cunoscut o dezvoltare reală în secolul al XIX-lea, pentru ca în ultimul veac al mileniului actual să aibă un caracter realmente exploziv, adevăratele sale resurse fiind evidențiate abia în ultimii 50 de ani, odată cu generalizarea audio-vizualului. Pentru a-i înțelege mecanismele și legitățile care-l guvernează, numeroase științe “clasice”, între care economia, lingvistica, psihologia, sociologia, istoria și antropologia culturală, cu ramurile lor moderne cum sunt marketingul, semiotica, psiho-sociologia, imagologia, etnografia cotidianului etc., și-au conjugat eforturile realizând o sinteză care, la capătul unui secol de evoluție, a conturat un câmp teoretic nou: acela al științelor comunicării de masă. În prezent, este un adevăr larg recunoscut că, acestea și-au câștigat o poziție bine definită și au dobândit un prestigiu inatacabil în ansamblul științelor sociale. Științe noi și mobile precum cele ale comunicării de masă sunt caracterizate printr-un ritm aparte, rapid și incitant, pentru că ele se dezvoltă simultan cu evoluția sistemului mass-media (generalizarea comunicării prin Internet, jocurile video interactive etc.) și cu sporirea rafinamentului metodelor de cercetare, ceea ce va declanșa fără îndoială și schimbări spectaculoase de paradigme teoretice. Totodată, este evident faptul că acest proces, prin mai slaba lui vizibilitate pentru publicul larg (cercetările și rezultatele lor circulă mai ales în mediile științifice și universitare), se situează în “contratimp” în raport cu accesibilitatea și pregnanța mass-media. Se poate concluziona, în acest context, că, universul comunicării de masă, permanent prezent și evident prin el însuși, umbrește cercetările ce i s-au consacrat, dând impresia că tot ceea ce se întâmplă în acest univers este simplu, natural, de la sine înțeles și că nu mai este nevoie nici de studii, nici de teorii, nici de concepte pentru a vorbi despre, sau pentru a comenta ceea ce se întâmplă în această lume a mass-media.
Poate părea neverosimil, dar o astfel de perspectivă nu este decât o iluzie păgubitoare. Într-un sistem atât de amplu și de complex cum este cel al comunicării de masă (care pune în mișcare importante resurse financiare, umane și materiale, de rezultatele căruia beneficiază milioane de oameni, modelând prin efectele pe care le produce gândirea și comportamentul unor importante colectivități umane, care ocupă o poziție vitală în angrenajul politic al oricărei societăți contemporane ș.a.m.d.) nimic nu mai poate fi simplu și de la sine înțeles. În aceste condiții, se poate aprecia, fără teama de a greși, că mass-media a devenit un fel de centru gravitațional în raport cu care își definesc poziția celelalte segmente ale societății – sistemul economic, sistemul politic, sistemul cultural, sistemul ideologic, cel al cercetărilor științifice și, alături de toate acestea, viața noastră cotidiană.
Este evidentă deci nevoia eliminării ambiguităților și confuziilor, a realizării unei înțelegeri științifice a acestei problematici, a depășirii iluziei competenței și chiar a profunzimii în acest domeniu.
4. Rolul și funcțiile comunicării în perioada globalizării
Rolul și funcțiile comunicării au sporit vizibil în ultimul timp și ne referim la perioada care globalizarea, dar mai ales efectele acesteia, încep să-și facă vizibilă prezența în existența și cursul omenirii, în general dar a individului, în special. Putem spune că, în perioada globalizării, esența comunicării este reprezentată de deplasarea, transferul informației de la un participant la celălalt. Acum, în perioada globalizării, cuvântul magic este informația, iar preocuparea esențială este circuitul, transferul, posesia și manipularea informației. Și aceasta, printr-un complex proces de comunicare, ce se manifestă în toate domeniile de activitate umană. În mod obișnuit, circulația mesajului are loc în dublu sens (între două persoane) dar și în sens unic (exemplul monologului, al comunicării prin presă radio și televiziune). Mass-media este predominant dominată de sisteme unidirecționale de comunicare.
Informația este ceea ce se comunică într-un limbaj sau altul. Informația este deci o combinație de semnale și simboluri. Semnalele (undele sonore emise în actul vorbirii, undele radio sau TV) purtătoare de informație, sunt în sine lipsite de semnificație. Printr-un consens instituit în practica socială, sau prin stabilirea unor convenții sociale, aceste semnale pot fi decodate, atribuindu-li-se anumite semnificații. Semnificația atribuită de Emițător și Receptor semnalelor emise și recepționate trebuie să fie identică.
Există trei aspecte ale conceptului de informație:
aspectul sintatctic – exprimat în succesiunea impusa de E semnalelor grafice, auditive sau electrice;
aspectul semantic – semnificația acordată semnalelor pe baza convențiilor sociale care nu poate fi aceeași pentr E și R. De aceea, distingem între informația semantică intențională (informația pe care E dorește să o transmită) și informația semantică realizată (informația pe care R o deduce din mesajul receptat).
Pentru ca transferul de informație să devină comunicare, emitentul trebuie să aibă intenția de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, comunicarea devine un proces prin care un emițător transmite informația receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.
Conceptul de comunicare e strâns legat de cel de informație. În știința comunicării, "informația" în general e ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile. Cu alte cuvinte, informația trebuie considerată ca o combinație de semnale și simboluri. Purtătoare de informație, semnalele sunt în sine lipsite de semnificație. Ele pot purta însă semnificații care, datorită unor condiții sociale, pot fi decodate.
Conceptul de informație presupune trei aspecte. În primul rând este vorba de aspectul sintactic al informației, de succesiunea impusă semnalelor grafice, auditive sau electrice. Succesiunea o impune emițătorul. În al doilea rând, este vorba de aspectul semantic al informației, de semnificația care le este acordată semnalelor pe baza convențiilor sociale. Semnificația nu are cum să fie identică pentru toți cei care participă la actul comunicativ. Este important să facem distincția dintre informația semantică intențională (informația pe care emițătorul vrea să o transmită) și informația semantică realizată (informația pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat). Un al treilea aspect al informației este aspectul pragmatic, ceea ce se întâmplă cu informația primită sau efectul acesteia asupra receptorului. Comunicarea pornește de la emițător care intenționează să transmită informația și care, pentru a-și atinge scopul, folosește coduri. Actul comunicării se încheie cu implicațiile pragmatice pentru receptor, etapa finală a transferului de informație.
Privit în ansamblu, actul comunicării constă într-un schimb de informații. Se poate spune că "există comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în particular un organism viu, poate afecta un alt organism, modificându-l sau modificând-și acțiunea, pornind de la transmiterea unei informații (și nu printr-o acțiune directă precum cea pe care o exercită o forță fizică ce pune în funcțiune o energie)". Putem vorbi de două grupări fundamentale care intră în contact sau i-au parte la procesul de informare: cei care difuzează informația (pe diverse căi) și cei care o "digeră". Scopul emițătorilor este întotdeauna același: să convingă. Pentru aceasta, vor folosi pe rând, sau în același timp limbajul, retorica, publicitatea sau dezbaterile. Acestea sunt esențiale în procesul de comunicare, în general și în comunicarea politică, în demersul de accedere la putere, în special.
Limbajul ia, de cele mai multe ori, forma simbolurilor verbale, dar există și numeroase căi de comunicare prin simboluri non-verbale. Imaginile verbale devin forma cea mai importantă prin care realitatea politică este răspândită. Între timp însă, simbolurile non-verbale au o deosebită importanță pentru integritatea informațiilor transmise. Literatura de specialitate a stabilit patru funcții importante ale limbajului:
a) Difuzarea informațiilor, ca principal mijloc de comunicare socială, limbajul este suportul cel mai des utilizat pentru ca oamenii să-și poată transmite conținuturi și sensuri unii altora. În acest scop se folosește:
– informația explicită, care poate fi transmisă în cadrul unor convorbiri informale sau în raporturi formale ale unor agenții de presă;
– conotațiile – mesajele exprimă de obicei mai mult decât informarea în sens literar, ele acoperind în realitate o gamă mai largă de evenimente sau sentimente. Asemenea mesaje pot fi numite simboluri condensate, adică cuvinte care evocă o multitudine de sensuri cognitive sau afective receptorilor;
– inferențele – un rol important al mesajelor verbale este acela că ele pot sta la baza unor inferențe pentru a surprinde expresii neintenționate sau neexprimate;
– sensuri simbolice – actul vorbirii, mai degrabă decât cuvintele, exprimă sensul avut. Invocațiile religioase și limbajul formal al justiției sunt în mare măsură simbolice, create pentru a invoca imaginea unor proceduri serioase, conduse după un tipar prestabilit.
b) Interpretări și legături – cu înțelesul ce vizează abilitatea de a controla termenii de discuție de către liderii politici; aceasta fiind apreciată ca o calitate foarte importantă. Pentru a atrage atenția asupra unor situații, oameni sau evenimente, politicienii interpretează scena politică în multe sensuri, în strânsă legătură cu propria lor poziție. Ei explică importanța evenimentelor, arată cauzele care le-au provocat, se justifică pentru acțiunuile lor.
c) Proiectarea în trecut și viitor – reprezintă o altă funcție a limbajului, cu rol determinant în proiectarea trecutului și viitorului, care prin excelență reprezintă domeniul cuvintelor. O mare parte a discursurilor politice conțin elemente de predicție sau reconstrucții ale trecutului și proiectare a viitorului. Reconstrucția trecutului arată cât de benefice au fost unele experiențe, în timp ce predicția viitorului se referă la așteptările celor care le fac, pregătind auditoriul pentru evenimentele ce urmează. Toate aceste proiectări sunt desigur, subiective, făcute să servească propriului scop, fiind diferite de la o politică la alta și adaptându-se în funcție de timpurile istorice trăite.
d) Stimularea acțiunii
Legătura dintre proiectarea verbală și acțiune nu este doar una din numeroasele exemple ale modului în care poate fi folosit limbajul pentru a impulsiona și incita la acțiune. Mesajele pot chiar ordona oamenilor să acționeze cu toate că receptorii mesajelor nu sunt întotdeauna convinși de justețea ordinelor. Totodată mesajele pot fi și un substituit pentru acțiune, dar cu șanse de a se constitui în acțiune. Tratatele internaționale, de exemplu alianțele, reprezintă promisiuni ale unor țări de a se susține reciproc în vreme de război. Simpla existență a acestora poate determina eventualii agresori să se răzgândească.
Retorica
Noțiunea de retorică sugerează adesea ideea unui mesaj căruia i se dă importanță datorită factorilor intrinseci, a situațiilor de urgență ori datorită priceperii vorbitorului. Fiecare cetățean care se lansează în judecăți de valoare și crează mesaje despre problemele civice se angajează în retorică.
Aristotel a sistematizat retorica, împărțind-o în trei genuri:
– deliberativ: se consiliază probleme de interes public sau particular;
– judiciar: se referă la o faptă săvârșită, deci trecută, în funcție de care oratorul se raportează atacând sau apărând;
– demonstrativ: are ca obiect prezentul, discursul în acest caz comportând două părți: elogiul și blamul.
Retoricienii romani au împărțit retorica în cinci părți mari: invenția, aranjamentul, stilul, memoria și distribuirea. Teritoriul retoricii politice contemporane este foarte divers: de la reportaje sau comentarii despre manifestări publice, de la cuvântări despre drepturile omului până la cele despre interese de grup, de la mesaje oficiale către milioane de oameni la autodeterminarea unui individ și de la cel mai înalt nivel al guvernului până la ședința de clasă a unei școli.
Publicitatea
Publicitatea și propaganda sunt tot atât de vechi ca și comunicarea în sine. O definiție clară pentru reclamă (ca secvență a publicității) este greu de formulat. Mulți teoreticieni și practicieni folosesc termenul pentru a defini reclama ca mesaj al cărui conținut este politic, efectul dorit fiind acela de influențare a atitudinilor politice, a convingerilor și comportamentelor politice. Reclama politică este cea mai controversată și în același timp cea mai temută formă de comunicare politică. O caracteristică importantă a reclamei politice este aceea că sursa controlează conținutul mesajului, fapt ce o deosebește în mod clar de știre. Această distincție apare în literatura de specialitate ca o dihotomie între media plătită și neplătită, între cea intenționată și neintenționată, între media controlată și cea necontrolată. Un element care poate completa definiția dată anterior este schema lui Harold D. Lasswell, care a arătat că procesul de comunicare poate fi explicat prin răspunsul la cinci întrebări: cine spune?, ce?, cui?, prin ce canal? și cu ce efect?
Literatura de specialitate, distinge, în cazul reclamei următoarele elemente:
– Sursa: cercetările în domeniu au arătat că, dacă se folosește ca sursă un fost lider sau un politician pensionar, reclama este mai eficientă decât dacă s-ar folosi un lider actual sau un candidat;
– Mesajul: studiile s-au axat pe lungimea mesajului, diferențele de percepție ale reclamelor color în opoziție cu cele alb-negru, s-au comparat mesajele raționale cu cele emoționale, etc.;
– Moduri de transmitere: formele cele mai des folosite astăzi sunt radioul, televiziunea, ziarele, anunțurile în cutii poștale, fluturașii, publicitatea prin telefon și diferite insigne. Dintre acestea, primele patru sunt cele mai frecvent folosite;
– Receptorul: indivizii sunt prinși mai degrabă de partea de divertisment din reclamă decât cea de informație.
O serie de cercetări au relevat trei tipuri de efecte ale reclamei la nivelul receptorului: cognitive, afective și comportamentale. În plan cognitiv, efectele au fost evidențiate de interesul crescând din ultima vreme cu privire la efectele directe ale reclamei. Cercetările arată o corelație pozitivă între reclama politică, atenția și nivelul cunoștiințelor politice ale indivizilor. Componentele afective ale reclamei au luat adesea forma unei evaluări pe care individul (publicul) o face cu privire la subiectul reclamei. Utilizarea reclamelor trebuie foarte bine cântărită, ținându-se cont atât de momentul la care aceasta este transmisă, cât și de conținutul ei. În privința efectelor comportamentale, studiile arată că reclama nu reprezintă un factor de influență major pentru cei care au convingeri din timp și care de regulă sunt bine instruiți.
CAPITOLUL II
Comunicarea politică – abordări teoretice
Apariția și evoluția comunicării politice
Teoria comunicării, ca disciplină științifică închegată și autonomă, este relativ nouă, datând de cel mult o jumătate de secol. Putem afirma însă că preocupările vizând comunicarea interumană, ideile ce îi stau la bază au cunoscut o anumită permanență, urcând departe în timp, unele chiar până spre zorii civilizației umane. Primele elemente de gândire teoretică în acest domeniu apar o dată cu inventarea scrierii, autorii ei văzându-se confruntați cu problemele transpunerii limbajului articulat într-un cod vizual. În acest sens, o analiză a exprimării verbale a fost necesară pentru identificarea unor posibilități prin care elaborarea unui omomorfism între gândirea reflectată în limbă și sistemul de semne grafice ce face posibilă comunicarea acestora prin intermediul unui canal senzorial cu totul diferit să fie realizat. Urmând evoluția firească, existentă în tratarea comunicării inter-umane de-a lungul timpului, se pot constata modalități diferite de abordare în funcție de etapa istorică respectivă, mergând de la momente de maxim interes, până la altele de stagnare sau dimpotrivă de înnoire a conceptelor. Suprapunându-se marilor etape istorice, putem astfel vorbi de o perioadă clasică (500 î.e.n.-40 e.n.); perioada evului mediu și Renașterea (400-1600); perioada modernă (1600-1900).
Perioada clasică. Interesul omului pentru cunoașterea naturii comunicării se poate descifra încă din Vechiul Testament, dar dovada unor preocupări precise în acest sens este semnalată abia în secolul al V-lea î.e.n., odată cu apariția lucrării "Arta retoricii" elaborată conform afirmațiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza. Lucrarea avea menirea de a indica cetățenilor diferite moduri de comunicare eficientă reclamate de introducerea unor reguli de
conviețuire democratică. După cum arăta M. J. Cary și J. J. Haarhoff ("Life and Thought in the Greek and Roman World", 1940) studierea comunicării a apărut în antichitate ca o necesitate practică determinată de exigențele sociale. Teoria lui Corax a fost ulterior introdusă la Atena de Tisias fiind apoi dezvoltată de sofiști. Inițial, retorica (gr. rhetorika) a fost definită de creatorii săi ca "știință și artă de a convinge" pentru a fi considerată azi "arta exprimării alese utilizată în scopul convingerii unui auditoriu, (Fl. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, 1978) deci, a comunicării cu succes. Cel care a contribuit esențial la dezvoltarea studiului comunicării, în acea perioadă, a fost Platon (428-348 î.e.n.) care a introdus retorica în viața academică greacă. J. H. Marrow (A History of Education in Antiquity, 1956) afirmă că retorica era specifică înaltei culturi grecești. Platon a fost primul care a considerat retorica drept știință a comunicării. Conform teoriei sale, comunicarea umană parcurge cinci etape: conceptualizarea (studiul cunoașterii), simbolizarea (studiul sensului cuvintelor), clasificarea (studiul comportamentului uman), organizarea (studiul aplicării practice) și realizarea (studiul instrumentelor de influențare a oamenilor). În aceeași direcție, Isocrate (436-338 î.e.n.) în "Antidosis" concepe retorica drept teoria generală a comportamentului uman și expresie a celei mai înalte culturi umane. Aristotel (384-322 î.e.n.) continuă dezvoltarea teoriei, lucrarea sa "Rhetorike" cuprinzând aspecte pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumană. Până în anul 100 î.e.n. se poate consemna și contribuția filosofilor romani la dezvoltarea teoriei sistemului; astfel acum apare prima oară distincția între teoria comunicării (retorica) și practică (oratoria), elaborarea paradigmei sistemului fiind atribuită de istorici lui Cicero (106-43 î.e.n.) cu lucrările "De inventione" (86
î.e.n.) și "De oratore" (55 î.e.n.). În pragul erei noastre, Quintilian (35-95) are meritul de a fi sintetizat în lucrarea "De institutione oratoria" o experiență greco-romană care acoperă cinci secole de căutări și realizări remarcabile.
Perioada medievală și renascentistă. După interesul manifestat în antichitate față de teoria comunicării, în lunga perioadă care urmează nu se înregistrează preocupări deosebite în domeniu, aceasta fiind caracterizată de o stagnare, în care ideile rămâne cantonate în formulări scolastice, confundându-se în teologie; coerența perioadei clasice este fragmentată și dispersată. Singurele preocupări ce se pot constata au un vădit caracter pragmatic și se manifestă prin exersarea retoricii în scrisori, discursuri iar în epoca medievală prin "jocul miraculos" – formă a teatrului modern.
Perioada modernă. Începând abia cu secolul al 17-lea se poate constata reapariția interesului pentru studierea teoriei comunicării, poate și ca urmare a unei noi atmosfere de deschidere spre democratizare și libertate de expresie, caracteristică pentru Europa acelei perioade. Astfel, Anglia – considerată ca promotor, în acel moment, al gândirii economice – dă și măsura preocupărilor în domeniul la care ne referim. În studiul său ("Dominant Trends in English Rhetorical Thought", 1952), Douglas Ehniger identifică patru direcții de abordare specifice pentru această perioadă: clasică, psiholigică, beletristică și elocuționistă.
Abordarea clasică consemnează apariții ale unor lucrări ce reprezintă sinteze sau reluări ale doctrinei clasice de "retorică ciceroniană" (Vossius, Institutes of Oratory, 1622; Farnby, Index Rethoricus, 1625; Lawson, Lectures Concerning Oratory, 1752; Ward, A System of Oratory, 1759). O mențiune specială merită lucrarea lui Fenelon "Dialogues on Eloquence" 1679, care se remarcă prin adaptabilitatea teoriei clasice la cerințele lumii moderne, autorul său putând fi considerat ca primul teoretician important din epoca modernă în domeniul comunicării umane. Analizele cu caracter psihologico-epistemologic îi are ca reprezentanți pe George Campbell cu tratatul său teoretic "Philosophy of Rhetoric" (1776) și Joseph Priestly cu lucrarea "Lectures on Oratory and Criticism" (1777). Această abordare, care încearcă reintegrarea doctrinelor clasice în cadrul teoriei moderne a comportamentului uman, are în vedere procesele psihice și mentale prin care se realizează comunicarea, urmărind efectele mesajelor asupra receptorului, dar numai pe o bază empirică. Din perspectiva beletristică se urmărește dezvoltarea standardelor universale de analiză critică a simbolurilor. Astfel, reprezentanții săi Kames, cu lucrarea "Elements of Criticism" (1762) și apoi Hugh Blair (1718-1800) au încercat să dezvolte o teorie a criticii modurilor de exprimare, pe baza unor observații empirice asupra mesajelor și efectelor lor.
Abordarea elocuționistă se referă printre altele și la problema folosirii vocii și gesturilor – deci a formelor paralingvistice și non-verbale – în comunicarea orală. De menționat sunt: Robert Robinson, "Art of Pronunciation" 1617; John Mason, "An Essay of Elocution or Pronunciation", 1748; John Harris, "The Elements of Speech", 1733; Richard Cull, "Garrick's Mode of Reading The Liturgy", 1840 etc. Secolul al 19-lea reține atenția cu alte câteva contribuții la literatura în domeniul comunicării, ca de exemplu "The Rhetorical Class Book", 1834, a lui Henry Inns, "On Liberty of Thought and Discussion, 1859, a lui John Stewart Mill sau "Philosophy of Style", 1871, a lui Herbert Spencer.
Scopurile comunicării politice
Comunicarea politicã este înțeleasã ca ansamblul mijloacelor prin care se urmãrește atragerea sau menținerea fidelitãții publicului alegãtor fațã de un "simbol" politic. Întreaga masã a cetãțenilor cu drept de vot este vizatã de toți reprezentanții politici, de unde putem concluziona și faptul că: comunicarea politicã are cel mai larg public dintre formele de comunicare similare. Chiar dacã se adreseazã majoritãții alegãtorilor, omul politic nu își poate permite sã adopte mereu același mesaj, ci trebuie sã-și adapteze discursul politic, operând câteva segmentãri în cadrul marelui grup țintã pe care îl vizeazã. Este cu atât mai necesarã sensibilizarea acelor grupuri recunoscute pentru dezinteresul manifestat fațã de "politicã", ceea ce îl pune pe omul politic într-o situație dificilã: pe de o parte trebuie satisfãcuți cei avizați de mesaje electorale, pe de altã parte trebuie înfrântã reticența celor care înclinã sã le respingã, din suspiciune sistematicã sau dezinteres total. Existã, prin urmare o categorie de cetãțeni care nu acordã importanțã mesajului politic. Într-o clasificare bipolarã, cetãțenii "pasivi" pot atinge pânã la 90% din totalul electoratului, plasându-i pe cei "activi" într-o minoritate aproape nesemnificativã. Se pot distinge diverse grade de partizanat politic. Cea mai simplã dihotomie a electoratului, în funcție de gradul de aderare la doctrina unui partid, ar putea fi: "convinși", "ostili" și "ezitanți". O altã clasificare face deosebirea între "devotați", "distanți" (ambii fac parte dintr-un "nucleu dur", unul favorabil, celãlalt ostil), "nesiguri", "potențiali" (care au o solidã predispoziție de a vota pe altcineva, dar pot fi cuceriți), la care se adaugã "ezitanții absoluți", care se abțin în general de la vot din cauza dubiului și "neparticipanții voluntari".
În generalitatea lui, actul comunicării constă într-un schimb de informații. Se poate spune că "există comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în particular un organism viu, poate afecta un alt organism, modificându-l sau modificând-și acțiunea, pornind de la transmiterea unei informații (și nu printr-o acțiune directă precum cea pe care o exercită o forță fizică ce pune în funcțiune o energie)". In cazul demersului de față vorbim de două grupări fundamentale: cei care difuzează informația (pe diverse căi) și cei care o "digeră". Scopul emițătorilor este întotdeauna același: să convingă. Pentru aceasta, vor folosi pe rând, sau în același timp limbajul, retorica, publicitatea sau dezbaterile.
Limbajul – De cele mai multe ori limbajul ia forma simbolurilor verbale, dar există și numeroase căi de comunicare prin simboluri non-verbale. Imaginile verbale devin forma cea mai importantă prin care realitatea politică este răsândită. Intre timp, însă simbolurile non-verbale au o deosebită importanță pentru integritatea informațiilor transmise.
Literatura de specialitate a stabilit patru funcții importante ale limbajului:
a) Difuzarea informațiilor – ca principal mijloc de comunicare socială, limbajul este suportul cel mai des utilizat pentru ca oamenii să-și poată transmite conținuturi și sensuri unii altora. In acest scop se folosește:
– informația explicită – poate fi transmisă în cadrul unor convorbiri informale sau în raporturi formale ale unor agenții de presă;
– conotațiile – mesajele exprimă de obicei mai mult decât informarea în sens literar, ele acoperind în realitate o gamă mai largă de evenimente sau sentimente. Asemenea mesaje pot fi numite simboluri condensate, adică cuvinte care evocă o multitudine de sensuri cognitive sau afective receptorilor;
– inferențele – un rol important al mesajelor verbale este acela că ele pot sta la baza unor inferențe pentru a surprinde expresii neintenționate sau neexprimate;
– sensuri simbolice – actul vorbirii, mai degrabă decât cuvintele, exprimă sensul avut. Invocațiile religioase și limbajul formal al justiției sunt în mare măsură simbolice, create pentru a invoca imaginea unor proceduri serioase, conduse după un tipar prestabilit.
b) Interpretări și legături
În general, abilitatea de a controla termenii de discuție de către liderii politici este apreciată ca fiind o calitate foarte importantă. Pentru a atrage atenția asupra unor situații, oameni sau evenimente, politicienii interpretează scena politică în multe sensuri, în strânsă legătură cu propria lor poziție. Ei explică importanța evenimentelor, arată cauzele care le-au provocat, se justifică pentru acțiunuile lor, etc. In acest sens, Merelman și Bosman (1979) afirmau că "conexiunile pe care vorbitorii preferă să le facă în mod explicit sau implicit, analogic ori conceptual, modelează mesajul și impactul acestuia".
Astfel, pot fi create realități diferite, pornind de la același set de fapte, subliniind anumite aspecte și insinuând diferite sensuri.
c) Proiectarea în trecut și viitor
O altă funcție a limbajului este proiectarea trecutului și viitorului, care prin excelență reprezintă domeniul cuvintelor. O mare parte a discursurilor politice conțin elemente de predicție sau reconstrucții ale trecutului și proiectare a viitorului. Reconstrucția trecutului arată cât de benefice au fost unele experiențe, în timp ce predicția viitorului se referă la așteptările celor care le fac, pregătind auditoriul pentru evenimentele ce urmează.
Toate aceste proiectări sunt desigur, subiective, făcute să servească propriului scop, fiind diferite de la o politică la alta și adaptându-se în funcție de timpurile istorice trăite.
d) Stimularea acțiunii
Legătura dintre proiectarea verbală și acțiune nu este doar una din numeroasele exemple ale modului în care poate fi folosit limbajul pentru a impulsiona și incita la acțiune. Mesajele pot chiar ordona oamenilor să acționeze cu toate că receptorii mesajelor nu sunt întotdeauna convinși de justețea ordinelor. Totodată mesajele pot fi și un substituit pentru acțiune, dar cu șanse de a se constitui în acțiune. Tratatele internaționale, de exemplu alianțele, reprezintă promisiuni ale unor țări de a se susține reciproc în vreme de război. Simpla existență a acestora poate determina eventualii agresori să se răzgândească.
In același timp însă, cadrele conviețuirii împreună impun necesitatea de a menține discuțiile la un nivel acceptabil, civilizat, obligând partenerii să ajungă la un limbaj moderat, independent de animozități între persoane sau de conflicte de interese.
Retorica
Noțiunea de retorică sugerează adesea ideea unui mesaj căruia i se dă importanță datorită factorilor intrinseci, a situațiilor de urgență ori datorită priceperii vorbitorului. Fiecare cetățean care se lansează în judecăți de valoare și crează mesaje despre problemele civice se angajează în retorică.
Aristotel a sistematizat retorica, împărțind-o în trei genuri:
– deliberativ: se consiliază probleme de interes public sau particular;
– judiciar: se referă la o faptă săvârșită, deci trecută, în funcție de care oratorul se raportează atacând sau apărând;
– demonstrativ: are ca obiect prezentul, discursul în acest caz comportând două părți: elogiul și blamul.
Retoricienii romani au împărțit retorica în cinci părți mari: invenția, aranjamentul, stilul, memoria și distribuirea.
Teritoriul retoricii politice contemporane este foarte divers: de la reportaje sau comentarii despre manifestări publice, de la cuvântări despre drepturile omului până la cele despre interese de grup, de la mesaje oficiale către milioane de oameni la autodeterminarea unui individ și de la cel mai înalt nivel al guvernului până la ședința de clasă a unei școli.
Publicitatea
Publicitatea și propaganda sunt tot atât de vechi ca și comunicarea în sine.
O definiție clară pentru reclamă (ca secvență a publicității) este greu de formulat. Mulți teoreticieni și practicieni folosesc termenul pentru a defini reclama ca mesaj al cărui conținit este politic, efectul dorit fiind acela de influențare a atitudinilor politice, a convingerilor și comportamentelor politice. Această definiție, destul de vagă, oferă totuși o imagine compatibliă cu scopul acestei lucrări.
Reclama politică este cea mai controversată și în același timp cea mai temută formă de comunicare politică.
O caracteristică importantă a reclamei politice este aceea că sursa controlează conținutul mesajului, fapt ce o deosebește în mod clar de știre. Această distincție apare în literatura de specialitate ca o dihotomie între media plătită și neplătită, între cea intenționată și neintenționată, între media controlată și cea necontrolată.
Un element care poate completa definiția dată anterior este schema lui Harold D. Lasswell, care a explicat procesul de comunicare prin următoarea schemă:
– cine spune?
– ce?
– cui?
– prin ce canal?
– cu ce efect?
Literatura de specialitate, distinge, în cazul reclamei următoarele elemente:
– Sursa: cercetările lui Andreoli și Worchel au arătat că dacă se folosește ca sursă un fost lider sau un politician pensionar, reclama este mai eficientă decât dacă s-ar folosi un lider actual sau un candidat;
– Mesajul: studiile s-au axat pe lungimea mesajului, diferențele de percepție ale reclamelor color în opoziție cu cele alb-negru, s-au comparat mesajele raționale cu cele emoționale, etc.;
– Moduri de transmitere: formele cele mai des folosite astăzi sunt radioul, televiziunea, ziarele, anunțurile în cutii poștale, fluturașii, publicitatea prin telefon și diferite insigne. Dintre acestea, primele patru sunt cele mai frecvent folosite;
– Receptorul: indivizii sunt prinși mai degrabă de partea de divertisment din reclamă decât cea de informație.
O serie de cercetări au relevat trei tipuri de efecte ale reclamei la nivelul receptorului: cognitive, afective și comportamentale.
In plan cognitiv, efectele au fost evidențiate de interesul crescând din ultima vreme cu privire la efectele directe ale reclamei. Cercetările arată o corelație pozitivă între reclama politică, atenția și nivelul cunoștiințelor politice ale indivizilor.
Componentele afective ale reclamei au luat adese forma unei evaluări pe care individul (publicul) o face cu privire la subiectul reclamei. Utilizarea reclamelor trebuie foarte bine cântărită, ținându-se cont atât de momentul la care aceasta este transmisă, cât și de conținutul ei.
In privința efectelor comprtamentale, studiile arată că reclama nu reprezintă un factor de influență major pentru cei care au convingeri din timp și care de regulă sunt bine instruiți.
In final se impun câteva precizări:
1. Contrar criticilor larg răspândite, reclama furnizează o cantitate importantă de informații;
2. In comunicarea prin reclamă, canalele se intersectează cu sursele, în sensul că sursele pot fi mai eficiente pe un canal decât pe altul;
3. Reclama este mai puțin eficientă în rândul oamenilor mai puțin educați;
4. Reclama în special cea a televiziunii are efect mai ales la nivelul afectiv.
Abordări contemporane privind comunicarea politică
Secolul nostru înregistrează o revigorare a studiilor în domeniul comunicării. Preocupările intense s-au manifestat mai ales în ultimele decenii. Ele aduc contribuții substanțiale în ceea ce privește: structura actului comunicării, factorii implicați direct și de context, principii care guvernează activitățile umane de acest fel, tipuri de comunicare etc.
Analiza tranzacțională. (AT) reprezintă o abordare interesantă vizând analiza situațiilor de comunicare în vederea selecționării celor mai adecvate reacții. S-a dezvoltat ca o teorie completă a personalităților individuale, fiind creată de Eric Berne (Games People Play, 1964) și continuată în America de Thomas Harris (I'm Okay, You're Okay, 1967) Muriel James și Dorothy Jongeward (Born to Win, 1971) și alții, precum și în Europa de Gérard Chandezon și Antoine Lancestre (L'analyse transactionelle, 1982), Alain Cordon (Jeux pédagogiques et analyse transactionelle, 1981), Michel Josien (Techniques de communication interpersonnelles, 1991) pentru a menționa doar câțiva dintre mulți alții.
Anvergura cercetărilor în domeniul AT este evidențiată și prin înființarea în SUA a Asociației Internaționale a Specialiștilor în Analiza Tranzacțională cu peste 12.000 aderenți (1965), fiind urmată de o asociație similară în Europa (1976). Demersul AT constă în analiza comportamentelor, atitudinilor, exprimărilor, reacțiilor psihice și emoționale prin intermediul
"grilelor analitice" (starea de spirit, poziția de viață, jocuri, simbioză etc.).
Un aspect important al AT este că reprezintă un excelent mijloc de analiză și acțiune în cadrul comunicării inter-umane, schema stimul-reacție exprimând unitatea de bază a AT, în fapt însăși tranzacția. În cadrul teoriei AT, se consideră că individul se manifestă deplasându-se cu o mare ușurință în interiorul și în afara a trei "stări de spirit" diferite și total contradictorii. (Starea de spirit “copil” (C); starea de spirit "adult" (A); starea de spirit "părinte"(P). Starea de spirit reprezintă conceptul cel mai cunoscut și mai important cu care operează AT, fiind un sistem de gândire, de emoții și de comportament legate de diferitele etape ale dezvoltării unui individ sau chiar grup. Reluând conceptul de tranzacție aceasta poate fi definită ca o formă de schimb social între două/mai multe persoane. Schimbul de informație este în sine, o tranzacție ce se poate efectua oral, în scris, prin gesturi, priviri, obiecte etc. și la care se face referire ca fiind o "tranzacție comunicativă". În momentul în care două persoane se află într-o comunicare interpersonală este posibil să intre în "joc" șase stări de spirit, câte trei pentru fiecare interlocutor. Pentru a se putea realiza și stăpâni comunicarea (tranzacția comunicativă) este importantă identificarea stării de spirit activă în acel moment pentru fiecare dintre participanții la tranzacție. "Dacă o tranzacție este unitatea de schimb bilateral între două stări de spirit, relațiile dintre persoane și grupuri sunt constituite din serii de tranzacții care se succed”
Analiza Tranzacțională este cea care permite analiza detaliată a schimburilor informaționale și orientarea lor, ceea ce va facilita o înțelegere mai bună ca și depășirea unor fenomene ce apar pe parcursul comunicării. Este de remarcat faptul că în orice tranzacție sunt transmise concomitent două tipuri de informații: 1) informații referitoare la conținutul mesajului și 2) informații privind relația existentă între interlocutori (cine, cui, cum vorbește). De regulă tranzacțiile comunicative sunt clasificate astfel:
a) Tranzacții simple, clasificate la rândul lor în tranzacții complementare / paralele (individul aflat într-o anumită stare de spirit solicită celuilalt să răspundă stării de spirit aflată la originea tranzacției, neprevăzutul fiind exclus din comunicare) și tranzacții încrucișate (individul căruia i s-a solicitat un răspuns într-o anumită stare de spirit, nu răspunde în funcție de aceasta, furnizând un răspuns neașteptat);
b) Tranzacții duble / ascunse ce se desfășoară pe două nivele, unul aparent, explicit verbal, observabil și altul ascuns, implicit (non-verbal). Desfășurându-se la mai multe nivele ele "pun în joc" mai multe stări de spirit pentru fiecare interlocutor; dacă tranzacția ascunsă este cea care poartă conținutul mesajului există riscul erorilor de înțelegere, iar dacă se referă la relații între persoane, va reprezenta, posibil, subiectul unei manipulări.
c) Tranzacții tangențiale ce au loc atunci când unul dintre interlocutori ignoră ceea ce spune celălalt schimbând brusc subiectul; asemenea tranzacții, ca și cele încrucișate, sunt în mod evident devalorizante. Ca o concluzie ce rezultă din AT se poate spune că o comunicare se poate menține deschisă și eficientă atâta timp cât partenerii la discuție înțeleg necesitatea comunicării "din" și "spre" starea de spirit adecvată. Dacă dimpotrivă, emițătorul și receptorul se vor afla într-o relație de abordare a tranzacției comunicaționale neadecvată, aceasta va prezenta disfuncționalități sau chiar va înceta. În plan relațional, relația A – A este cea care ajută la rezolvarea problemelor curente ale vieții sociale. Realizarea unei asemenea reacții aparține tehnicilor de comunicare ce duc la sporirea cantității de informații primite și tratate de A, constituind adevărate "rețele" ce permit ieșirea din situații de blocaj sau conflictuale, recentrând energiile interlocutorilor asupra obiectivelor avute în vedere.
Programarea neuro-lingvistică. (PNL) mai recentă decât AT, a fost creată și fundamentată de Richard Bandler și John Grinder (The Secrets of Communication, 1982) relevând faptul că încă de la naștere fiecare individ recurge la transpunerea în practică a unor comportamente (programe) în vederea atingerii scopurilor vizate; comportamentele sunt programate prin experimentele noastre personale, credințe, valori, criterii și acțiuni, programarea fiind organizată și condiționată de sistemul nervos prin percepțiile senzoriale. P.N.L. analizează raporturile interpersonale, permițând evaluarea, la un moment dat, a impactului mesajului/comportamentului nostru asupra interlocutorului, precum și o armonizare a acestuia pe măsura interlocutorului, în vederea realizării obiectivului propus. P.N.L. ne ajută să decelăm canalul de comunicare dominant al interlocutorului prin intermediul unei analize a cuvintelor și exprimărilor formulate de acesta, apelând la elemente auditive, vizuale, kinestezice, odoro-gustative, "neutre" etc. Astfel P.N.L. se bazează pe aplicarea a trei tehnici fundamentale:
a) sincronizarea corporală (atitudini, mișcări, gesturi, voce, mimică,
etc);
b) sincronizarea vocabularului (verbe, adverbe, adjective);
c) sincronizarea sistemelor de valori și motivaționale.
În concluzie această orientare susține punctul de vedere conform căruia, pentru a putea comunica trebuie să răspundem interlocutorului pe "canalul" său, altfel riscăm să realizăm un blocaj al comunicării. Pentru a reuși să-l decodăm pe celălalt și să armonizăm relația, nu trebuie decât să observăm și să acționăm în direcția bunului simț.
Școala de la Palo Alto. Reprezintă, de asemenea, o direcție ce merită a fi menționată și a cărei figură de referință este Gregory Bateson (Vers une écologie de l'esprit, 1977-1978). Temele predilecte de cercetare ale acestui grup includ, printre altele, teoria comunicării în care se apelează la o concepție nouă, renunțând la schema liniară E-R cu o relație univocă de cauză-efect, pentru o viziune "orchestrală", sistemică și în plan practic o "metodologie a schimbării" care se focalizează nu atât asupra conținutului mesajului, cât a contextului său, permițând elaborarea unor noi tehnici de abordare în comunicare. În acest sens, acest grup este inventatorul și promotorul analizei sistemice, care se autocaracterizează ca fiind nu o nouă știință, nici măcar o nouă disciplină, ci doar un punct de vedere original asupra realității. Reținându-se notele fundamentale ale diverselor abordări vizând comunicarea se poate constata evoluția de-a lungul timpului a trei direcții de abordare a problemei, cunoscute și sub unele denumiri convenționale precum:
1. Teoria țintei. Înscriindu-se pe linia tradițională a retoricii, aceste teorii pun accentul pe abilitatea emițătorului de a-și construi discursul pentru a convinge orice destinatar. În acest caz, receptorului i se atribuie un rol pasiv, acela de a primi și de a-și însuși ideile emițătorului cu condiția ca acestea să fi fost corect formulate. Se ignoră în acest caz faptul că semnificația mesajului diferă de la individ la individ, producând imagini mentale diferite, sursă uneori de neînțelegeri greu de depășit.
2. Teoria ping-pong-ului. Pornind de la acceptarea faptului că o comunicare este un dialog, aceasta este tratată ca o alternanță de replici, de stimulului și reacții succesive. E și R își inversează permanent, rolurile, mesajul unuia constituind cauza reacției comunicaționale a celuilalt. Superioară primei teorii prin introducerea ideii de feed-back, nu se poate a nu se remarca totuși o atitudine unilaterală și simplificatoare a abordării.
3. Teoria spiralei. Aceasta încearcă să introducă perspectiva tranzacțională, conform căreia în interacțiunea comunicațională suntem simultan și continuu emițători și receptori. Astfel schimbul de acțiuni și reacțiuni, prezent în celelalte abordări, este substituit de concomitența sistematică a răspunsurilor. În consecință, suntem fiecare dintre noi, produsul tuturor comunicărilor anterioare, și a izola un fragment al spiralei ar însemna falsificarea esenței procesului de comunicare.
4. Mijloacele comunicării politice
Într-o lume ce nu mai poate fi conceputã fãrã comunicare rapidã și largã și care, ca atare, a devenit mai unitarã prin receptarea aproape concomitentã a acelorași evenimente, mass-media loacã un rol deosebit în transmiterea informațiilor și chiar valorificarea lor.
Comunicarea politicã, ca orice alt tip de comunicare se poate realiza în mod direct prin discursuri, discuții cu electoratul, cât și în mod indirect prin intermediul presei, al radioului, al televiziunii, având ca suport, în al doilea caz undele hertziene.
Canalele comunicaționale reprezintã mijloacele și cãile prin care mesajul, sub forma unui cod, ajunge de la emițãtor / emițãtori la receptor / receptori.
Profesorul José L. Aranguren clasificã canalele de comunicare în:
a) “canale naturale de comunicare (între micro și macro grupuri);
b) canale de comunicare secrete (între membri diferitelor societãți secrete);
c) canale artificiale de comunicare (mass – media).”
În funcție de modalitãțile de efectuare a comunicãrii, precum și de finalitãțile urmãrite, canalele comunicaționale permit fie schimbul confidențial de mesaje (telefonul, telexul, faxul, televiziunea cu circuit închis), fie propagarea unei cauze sociale, religioase sau politice.
Comunicarea politicã se realizeazã prin presã, prin radio și prin televiziune. Din acest punct de vedere presa reprezintã un canal de vehiculare a mesajelor atât în interiorul grupului cât și în afara acestuia.
Presa a apãrut ca o necesitate obiectivã, iar sub numele de presã scrisã stau toate publicaþiile cotidiene și periodice.
Ziarele moderne aparțin erei industriale, care întrunește condițiile tehnice, economice, sociale și culturale pentru presa de mare tiraj.
Presa se dezvoltã condiționatã de o serie de premise tehnice:
a) inventarea tiparului;
b) organizarea serviciului de poștã;
c) organizarea curierilor sãptãmânali care au fãcut posibilã dezvoltarea hebdomadarelor;
d) perfecționarea mașinilor de tipãrit;
e) existența rețelei de cãi ferate, care a permis în secolul al XIX– lea predominarea cotidianelor.
Primele cotidiene din Europa apar în a doua jumãtate a secolului al XVII – lea și iau avânt dupã Revoluþia Francezã.
Presa pe care o cunoaștem astãzi își are începuturile în deceniul al patrulea al secolului al XIX – lea, odatã cu apariția cotidianelor de mare tiraj. Apariția acestor cotidiene este strâns legatã de noile progrese ale poligrafiei, de dezvoltarea mijloacelor de informare rapidã (telegraf, telefon, radio) și de perfecționarea mijloacelor de transport.
Dupã anul 1830 apare agenția de presã care reprezintã o categorie particularã, conexã, de întreprindere de presã, ce are ca obiect cãutarea, colectarea și prezentarea de noutãți pe care le centralizeazã pentru a le oferi și transmite abonaților sãi cât mai rapid. În zilele noastre, când existã numeroase publicații naționale, unele specializate pe diferite domenii, când existã publicații naționale sau locale, conținutul acestora este mult mai mare și diversificat.
Exceptând publicații specializate într-un domeniu (economic, tehnic) majoritatea celorlalte conțin rubrici despre politicã. Presa scrisã joacã un rol deosebit în difuzarea principalelor preocupãri ale partidelor în largi sectoare al populației. Ziarele sunt considerate mijloace excelente pentru a transmite informații generale, pentru a ține anumite categorii sociale sub un anumit “control” politic, pentru a insera periodic – cu deosebitã intensitate în campaniile electorale – dezbateri politice, pentru a trece în revistã principalele puncte programatice sau liniile directoare de acțiune ale unui partid sau ale altuia. Ziarele au cea mai mare disponibilitate de a adopta o linie politicã și de a orienta informațiile și mesajele social – politice în funcție de preocupãrile fiecãrui partid.
Comunicarea realizatã de partide prin scris este avantajatã atât de progresele tehnicilor de imprimare, de avântul instrucției publice, cât și de faptul cã ea se adreseazã mai ales posibilitãþilor de analizã și de judecatã ale populaþiei. Presa scrisã imprimã un stil propriu propagandei partidelor, ea punând accentul pe idei, pe aspecte programatice, nu pe persoane sau personalitãți din cadrul partidelor. Presa joacã un rol de prim plan în comunicarea politicã, în promovarea discuției publice, în medierea relației dintre cetãțeni și puterea politicã. Mesajele cu caracter politic pot îmbrãca forma declarațiilor, discursurilor, anunțurilor sau chiar luãri de poziție vis-à-vis de un eveniment, de o propunere, de o schimbare sau chiar de politica dusã de cãtre o altã grupare politicã.
Un alt mediu de difuzare a mesajelor îl reprezintã radioul, dar în acest caz transmiterea semnalelor se face pe calea undelor hertziene. și la baza apariției radioului au stat numeroase invenții și descoperiri: descoperirea undelor electrice, a telegrafului, a telefoniei fãrã fir, a fonografului, a kinetoscopului, a discului microsin (cu riduri de ordinul micronilor), a tranzistorului, iar în anul 1953 a procedeului HI – FI (înaltã fidelitate).
În societãțile dezvoltate, radio-ul este considerat un fel de “armã absolutã” în viața politicã, deoarece permite însumarea relativ ușoarã a unei mari varietãți de mesaje, ce emanã de la partide și de la conducãtorii acestora, precum și confruntarea diferitelor puncte de vedere politice. Propaganda prin radio a devenit, de asemenea, mai ales datoritã tranzistorului, mult mai comodã și mai ieftinã decât prin intermediul altor canale moderne de comunicare. Radio-ul favorizeazã cultivarea interesului pentru politicã în rândul unor categorii ale populației ce sunt mai puțin atrase de preocupãrile partidelor de a-și difuza obiectivele prin tipãrituri sau prin mijloace vizuale. Radioreceptorul stabilește raporturi directe, de la persoanã la persoanã, între lideri de partide și ascultãtori și deschide o nouã perspectivã în raporturile dintre partide cu simpatizanții lor, deoarece aceștia din urmã au sentimentul cã urmãresc vocea “propriului conducãtor” sau cred cã se aflã în relații “familiare” cu acesta. Vocea reprezintã unul dintre primele elemente care stau la baza reacțiilor de simpatie sau de adversitate fațã de un necunoscut.
În timp, concurența și într-o oarecare mãsurã rivala radioului devine televiziunea, ansamblul de procedee tehnice pentru transmiterea la distanțã a imaginilor animate și sonorizate. Televiziunea s-a nãscut din conjugarea a trei serii de descoperiri: fotoelectricitatea; analiza și reproducerea imaginii; transmiterea prin unde hertziene a semnalelor electice corespunzãtoare fiecãrui punct analizat.
Analiza imaginii devine posibilã în jurul anului 1900 odatã cu lampa lui Thomas Edison, care asigurã transformarea curent – luminã și utilizarea primelor celule foto – electrice sensibile la luminã, pentru a o reconverti în curent. Televiziunea a fost pusã la punct ca nou procedeu de difuzare în perioada 1925 – 1930. În anul 1925 sunt prezentate primele sisteme complete de televiziune.
Bineînțeles cã de-a lungul timpului și în televiziune se fac pași uriași: depãșirea frontierelor naționale prin sateliți de teledistribuție directã, diversificarea programelor, canalelor în cadrul televiziunii tradiționale – canale și programe locale, specializate (culturale, sportive, informative), diversificarea suporturilor, a tehnologiilor de transmitere și receptare a mesajelor și a programelor relative la aceste suporturi (cabluri, videocasete, videodiscuri).
În scurt timp televiziunea a devenit principala sursã de informație în dauna presei și chiar a radioului. Mai mult decât atât televiziunea este cea care dicteazã legea sa în spațiul public, impunându-se actorilor politici. Televiziunea este privitã drept cel mai agreabil mod de informare, cel mai ușor de înþeles, este locul în care personalitãțile politice se pot afirma cel mai bine. De micul ecran depind nu numai comportamentele ci chiar șansele partidelor și oamenilor politici. Astfel apare așa – numitul fenomen populism. Populismul ca ofertã și conduitã politicã se concretizeazã prin discursurile politice, întâlnirile televizate cu electoratul cãruia i se promite satisfacerea imediatã a revendicãrilor. Existã trei modalitãți prin care omul politic își poate face simțitã prezența pe micul ecran. În primul rând, prin programele obișnuite, emisiuni consacrate, îndeosebi apolitice: chiar și telespectatori cei mai neinteresați de treburile politice se vor delecta vãzând un ministru, un șef de partid sau chiar un parlamentar interpretând șansonete în emisiuni de varietãți. Un politician trebuie așadar sã știe sã facã de toate, sã poatã conversa despre orice. O altã posibilitate constã în emisiunile oferite sau vândute partidelor ori candidaþilor, tribunele în care se exprimã liber, asumându-și rãspunderea pentru ceea ce spun, cu condiția de a respecta un cadru stabilit de postul gazdã, sau paginile de publicitate plãtitã, în care mesajul politic este inserat printre anunțuri pentru produse și servicii.
Desigur, mesajele publicitare, mai ales când sunt politice, nu entuziasmeazã foarte mult telespectatorii: aceștia se feresc de emisiunile care se încãpãțâneazã sã convingã, le este teamã de îndoctrinare și manipulare. De aici nevoia de mesaje scurte și concise, care sã fie plasate între emisiuni cu largã audiențã. În fine, posturile de televiziune programeazã emisiuni politice specifice, folosind din plin resursele proprii limbajului audio – vizual. Aceste emisiuni se vor obiective, în general sunt contradictorii, omul politic nu are control asupra lor și se urmãrește sã fie îndeajuns de spectaculoase pentru ca publicul sã doreascã sã le vizioneze.
Capacitatea emisiunilor de televiziune de a determina oamenii sã urmãreascã și sã urmeze preocupãrile partidelor, sprijinindu-le în alegeri, abilitatea de a transmite precis aceleași gânduri, aceleași tipare întregii națiuni avantajeazã partidele mari. Prin aceasta micul ecran tinde sã-și asume funcții conservatoare, de “atestare” a legimitãții partidelor puternice. Telepresa explicã oamenilor realitatea dintr-o perspectivã unilateralã, limitându-se la ceea ce spun și la ceea ce evitã sã spunã reprezentanții partidelor în cauzã. Golul pe care ea îl creeazã în comunicația politicã, indispensabilã în relațiile partidelor cu cetãțenii, este acoperit într-o anumitã mãsurã de celelalte mijloace de infomare amintite mai sus.
Mass-media este mijloc de expresie și, concomitent, mijloc de influențare și posibil mijloc de presiune. Pentru unii cercetãtori, ea acționeazã în sensul uniformizãrii și conformismului, pentru alții, în cel al diversitãþii și contestãrii. Explozia mass-media a condus la dezvoltarea și împãmântenirea unor tehnici de persuasiune, prin intermediul cãrora ea poate deveni instrument de manipulare.
Rolul politic al mediilor contemporane cunoaște manifestãri complexe și variate. Ca purtãtoare de cuvânt ale diferitelor grupuri de interese ele constituie o sursã de informație pe baza cãreia își definesc opțiunile și iau decizii atât politicienii cât și diversele categorii ale electoratului. Puterea de influențã a mass–media rezidã în faptul cã ele sunt percepute ca surse mai atrãgãtoare și mai credibile, fiind totodatã și mai accesibile decât alte surse.
Dintre consecințele comunicãrii politice prin mass–media mai importante sunt: valorizarea mediaticã a personalitãții liderilor; deplasarea spre forme de competiție între partidele care valorizeazã performanța mediaticã în defavoarea ideologiei; apropierea și chiar convergența obiectivelor politice ale diferitelor partide; sporirea atenției acordate de politicieni opiniilor electoratului.
CAPITOLUL III
Comunicarea politică în contextul internațional actual
1. Comunicarea politică și mondializarea
Epoca actuală ar fi, poate, mai curînd epoca spațiului, a spațiului public și a comunicării publice, în general. Sîntem în epoca simultanului, a juxtapunerii, a aproapelui și departelui, a alăturatului, a dispersatului. Ne aflăm într-un moment în care lumea se percepe pe sine mai puțin, cred, ca o mare viață care s-ar dezvolta în timp, cît ca o rețea ce leagă puncte și își urzește „labirintul”.
Neliniștea de azi privește în mod fundamental spațiul, comunicarea și relaționările care se realizează între indivizi sau organizații, în mult mai mare măsură decît timpul; timpul nu apare, probabil, decît ca unul din jocurile de distribuție posibile între elemente ce se repartizează în spațiu.
În ciuda tuturor tehnicilor care îl invadează, în ciuda întregii rețele de cunoștințe care permit determinarea și formalizarea sa, spațiul contemporan nu este, poate, în întregime desacralizat – spre deosebire, desigur, de timp, care a fost desacralizat în secolul al XIX-lea. A existat, firește, o anumită desacralizare teoretică a spațiului, dar noi încă nu am ajuns, poate, la o desacralizare practică a spațiului. Și poate că viața noastră ascultă încă de un anumit număr de opoziții de care nu ne putem atinge, cărora instituția și practica n-au îndrăznit să le aducă atingere; niște opoziții pe care le admitem ca date: acelea, de pildă, între spațiul privat și spațiul public, între spațiul familiei și spațiul social, între spațiul cultural și spațiul util, între spațiul de distracție și spațiul de muncă; toate continuă încă să fie animate de o surdă sacralizare.
Spațiul în care trăim, de care sîntem atrași, în care se petrece tocmai erodarea vieții, timpului și istoriei noastre, acest spațiu care ne macină și ne brăzdează este în el însuși un spațiu eterogen. Altfel spus, noi nu trăim într-un soi de vid, în interiorul căruia s-ar putea situa indivizi și lucruri. Nu trăim în interiorul unui vid care s-ar colora cu diferite umbre și lumini, trăim înauntrul unui ansamblu de relații care definesc amplasamente ireductibile unele la altele și absolut nesuperpozabile.
Jurgen Habermas arată că „o dată cu dezvoltarea principiului publicității”, sfera publică s-a format prin „procesul critic pe care persoanele private, folsindu-și în mod public rațiunea, îl întemeiază împotriva dominației absolutiste”. Dar, odată cu extinderea relațiilor economice de piață, sfera publică devine o sferă a socialului care substituie „uzul public al rațiunii” cu „consumul depersonalizat” al societății de masă”. Societatea de masă se caracterizează prin anonimitate, grupări de tip asociativ, economie diversă, specializarea rolurilor și statusurilor, opțiuni individuale în afara normelor și valorilor tradiționale, viață socială concentrată pe ocupație. În zilele noastre, timpul eliberat de ocupații profesionale desemnează rezerva de privatitate. Însă această rezervă de privatitate delimitată ca domeniu al timpului liber este subordonată consumului.
În spațiul social, interacțiunea dintre indivizi se manifestă prin intermediul rolurilor multiple pe care indivizii le joacă. Normele sunt o obligație specifică rolului, constituind regulile care guvernează conduitele individuale și colective. Grupurile sociale tind în mod spontan să genereze norme a căror funcție este crearea unui cadru colectiv de acțiune, bază a consensului. Rolurile și normele adoptate de către indivizi sunt determinate de contextul și spațiul interacțiunii umane.
Orice dezbatere în epoca globalizării, a mondializării, oricît de violentă ar fi, oricît de ad personam sau, dimpotrivă, de argumentată ar fi, contribuie în mod sigur la ceva, prin aceea că ceea ce se află numai în purtătorii individuali este pus la mijloc, prin faptul că se „comunizează” conținuturi, resentimente, reacții, idei, argumente, violențe verbale. Asta face bine spațiului public, este ca o ședință de terapie colectivă în care nici unul nu conduce, toți suntem pe canapeaua psihanalistului și polemizăm.
De la intarirea unei linii ideologice care permitea o polarizare neta a claselor sociale in nuclee partinice, la varsta expansiunii media vizuale, a extinderii exponentiale a audientei politice si atingand zenitul in actuala afluenta informationala, evolutia comunicarii politice a facut astazi corp comun cu divertismentul mediatic. Curren si Gurevitch afirmau ca fluxurile mediatice la nivel global, dar si particular, in interiorul democratiilor de ultima generatie, se internationalizeaza, date fiind circumstantele politico-economice si culturale ale transnationalizarii. Au aparut astfel concurente multiple, toate fiind convergente in competitia pentru acces in sfera publica de informare. Actorul politic care acum urca pe scena electorala are in fata nu doar pericolul unei concurente orizontale, venita din partea oponentilor sai ci si al uneia verticale, generata atat de politicile de management comercial ale mass-media (abundenta programelor de divertisment, canelele de stiri 24/7, presiunea formala a pietei si cea de taina a altor institutii de autoritate), cat si de pozitia cetateanului in raport cu coordonatele sferei sale socio-politice (accesul la informatie, pluralismul opiniilor, privilegiul atitudinii critice si sanctiunea absenteismului).
In toate societățile și grupurile sociale moderne, există o anumută schemă a vieții colective, fiecare om știe cum să se comporte în anumite situații, știe ce așteaptă de la el ceilalți membri ai colectivității și știe la ce reacții se poate aștepta în urma acțiunilor sale. Știe în primul rînd să comunice, să se facă ascultat.
Pentru a se asigura menținerea comportării membrilor societății sau grupurilor respective în cadrul acestei scheme, pentru respectarea normelor, prevenirea și reprimarea conduitelor indezirabile se formează un sistem de control social.
Fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă măsuri, sugestii modalități de constrângere, interdicții, sisteme de persuasiune și presiune, sancțiuni pâna la constângerea fizică inclusiv, sisteme și modalități de exprimare a recunoștinței, acordări de distincții și premii, datorită cărora comportarea indivizilor și a subgrupurilor sunt conduse spre concordanță cu modelele acceptate de acționare, de respectare a criteriilor de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor. Acest sistem formează sistemul controlului social.
Comunicarea politică actuală realitează un puternic control asupra societății printr-un ansamblu de instituții, reguli, norme, măsuri, mijloace de influențare care au menirea să facă respectate modelele recunoscute și permise de conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statusul și rolurile fiecărui individ.
Funcționarea normală a societății ar fi de neconceput în afara unor astfel de norme și mijloace pentru influențarea conduitei oamenilor.
Controlul social este un mijloc de autoreglare a echilibrului sistemului social. el se realizează printr-o varietate de mecanisme. Aceste include sancțiuni etice și religioase, recompense sau penalizări economice, aprobare sau ostracizare socială, amenințarea cu forța sau folosirea efectivă a forței.
R. E. Park distingea trei forme ale controlului social:
– forme elementare de exercitare a controlului social (prin ceremonii, tabu-uri);
– forme neinstituționalizate (prin opinia publică, obiceiuri)
– forme instituționalizate (organisme la nivel societal create în acest scop, reglementări juridice, politice, etc).
Ed. Ross caracterizează controlul social ca o formă a influenței pe care semenii noștri o exercită asupra conduitei noastre în cadrul grupurilor și societăților cărora le aparținem. După acesta mijloacele controlului social constau In opinia publică, drept, credințe, sugestie socială, educație, obiceiuri, religie, ideal personal, ceremonii, artă, popularizări, iluzii, evaluări sociale, moralitate.
G. Gurvitch, referindu-se la mijloacele de control social le consideră ca fiind instrumente de presiune psihologică puse în aplicare, conștient sau inconștient, pentru a-i influența pe indivizi să adopte conduitele așteptate de la ei. Aceste instrumente sunt numeroase și diverse: sancțiuni pozitive și negative, recompense, încurajări condamnări, etc; ele mai pot consta din elemente mai puțin evidente ca simboluri, modele, efecte de prestigiu, acte de propagandă sau de publicitate, influențe care se exercită mai ales prin mijloacele comunicării de masă și care, în general, modelează opinia.
2. Comunicarea politică în accepțiunea modernă. Bariere în procesul de comunicare
Literatura de specialitate este preocupată și de abordarea anumitor aspecte ale comunicării ce impietează asupra procesului de comunicare însuși, căutând soluții pentru neutralizarea factorilor care le generează sau, cel puțin, diminuarea influențelor acestora. Astfel referindu-se la procesul de comunicare, M. C. Bârliba vorbește de bariere ce apar impuse sistemului informațional și comunicării de procesualitatea, de desfășurarea contradictorie a sistemului. Cercetătorii acestor probleme au fost, de asemenea, preocupați de realizarea unor sisteme de clasificare a "barierelor" în comunicare. Astfel conform diferitelor sisteme de clasificare se vorbește de bariere preinformaționale și informaționale; bariere de infrastructură, structură și suprastructură; bariere de acces (a partenerilor/a mijloacelor de comunicare); apoi bariere fizice, sociale, gnoseologice, socio-psihologice; bariere realizate după criteriile structurilor sociale ale participanților la producerea, transmiterea și utilizarea informațiilor, apoi bariere lingvistice, geografice, politice, istorice, organizatorice, în funcție de vârstă și exemplele ar putea continua. O foarte importantă distincție o realizează Edouard Limbos, ("Les Barrages personnels dans les rapports humains", 1988) între “blocaje” pe care le consideră esențialmente cu caracter personal și “baraje / bariere” care apar ca urmare a unor factori externi, ambele manifestându-se în măsura în care indivudul evoluează și trăiește într-un tip de societate sau într-un mediu ce îi produce insatisfacție. Între blocajele ce prejudiciază comunicarea sunt menționate cele determinate de:
a) contextul socio-cultural, (conflictul de valori; condiționarea; prejudecățile; diferențele de cultură; neintegrarea și frustrarea);
b) temeri endemice (de afront; agresivitate; competiție; schimbări; lipsa încrederii în sine);
c) atitudini individualiste (egocentrismul, necunoașterea de sine, impresia de incompetență, subiectivism și nerealism; pasivitate);
d) relațiile individ-grup (necomunicabilitatea, marginalizarea; lipsa de autenticitate; izolarea; dependența) propunându-se posibile căi de remedierea acestora.
Alți autori consideră barierele/"filtrele" ce apar în cadrul comunicării drept "perturbații" clasificându-le în interne și externe. Astfel în cadrul perturbațiilor/barierelor interne pot fi menționate:
a) factori fiziologici / psihologici ce includ starea de sănătate a subiecților, epuizarea fizică/psihică, starea emoțională, stări precum foamea, setea, nevoia de somn etc. Este clar că o comunicare cu rezultate pozitive se poate realiza în condiții de sănătate bună, într-o perioadă de energie maximă a organismului etc.;
b) distorsiuni semantice legate de codarea/decodarea corectă/incorectă a mesajului verbal, ce se datorează diferențelor legate de "înțelesul" pe care oamenii îl acordă aceluiași cuvânt; acest înțeles cuprinde denotațiile/conotațiile, eufemismele/disfemismele, jargonul, limbajul pozitiv.
c) distorsiuni perceptuale legate de diferențe de atitudini, convingeri, sistem de valori, experiență de viață, ele fiind extrem de subtile și de multe ori nepercepute de subiecți ca atare. Doar printr-o reală conștientizare și obiectivizare voluntară a lumii înconjurătoare se pot depăși bariere de acest tip;
d) tendința de a evalua, cu referire la tendința naturală a oamenilor de a judeca, aproba sau dezaproba ceea ce li se transmite, sau persoana care emite informații. Asemenea tendință de evaluare este accentuată în cazurile când emoții sau sentimente puternice sunt, de asemenea, implicate în evaluare, dacă imaginea de sine și cea "văzută" de interlocutor diferă mult, sau dacă dimpotrivă interlocutorul nu este sigur de sine. Cu cât acestea sunt mai accentuate, cu atât comunicarea va fi mai dificilă. Deci numai o reducere a acestor diferențe, o eliminare a factorului emoțional din comunicare pot determina o îmbunătățire a acesteia;
e) formularea defectuoasă a mesajului ce se produce în cazul în care: acesta nu a fost clar formulat; a fost formulat incomplet – în mod deliberat sau nu; a fost distorsionat, emițătorul crezând că acest lucru este în avantajul său. Depășirea acestor perturbații este posibilă doar printr-un "training" adecvat al emițătorului în sensul pregătirii sale pentru emiterea de mesaje corecte, complete și adevărate, conștientizându-i faptul că în caz contrar, mai devreme sau mai târziu, mesajul său își pierde credibilitatea și importanța;
f) limitele individuale atât în transmiterea cât și în receptarea mesajului reprezintă o altă cauză a perturbațiilor. Acestea se referă la viteza de vorbire/gândire, capacitatea de reținere/prelucrare a informației. Astfel, cantitatea de informație disponibilă poate să apară ca fiind prea mare/prea mică determinând fie o supraîncărcare, fie o subîncărcare cu informație. Abilitatea receptorului constă în a extrage mesajul corect dintr-o informație insuficientă sau prea abundentă;
g) distorsiunea socială ce se referă la modificările ce pot apărea în mesaj în cazul în care acesta ajunge la destinatar prin intermediul mai multor transmițători. Pentru a se evita atari perturbații, este necesar apelul la sursa inițială de informație. Dintre perturbațiile/barierele externe ne vom referi la:
a) mediul fizic reprezentând spațiul real al comunicării, mai mult sau mai puțin propice ca zgomot, iluminare, temperatură etc.;
b) distanța dintre emițător și receptor care poate afecta comunicarea fie prin faptul că cei doi nu se pot auzi, fie că se stânjenesc reciproc;
c) stimuli vizuali/olfactivi etc. ce distrag atenția, precum mobilier, vestimentație, parfumuri, ticuri, persoane ce se deplasează în preajmă etc.;
d) momentul zilei sau circumstanțe nepotrivite pentru comunicare;
e) întreruperile repetate (telefoane, intrări/ieșiri din spațiul comunicării) ce stânjenesc concentrarea și provoacă o stare de stress;
f) structuri organizaționale închistate care creează sisteme de canale de comunicare formale și distorsionate, etc. Din prezentarea lungului șir de posibile blocaje și bariere cu care se confruntă procesul comunicării, determinând fie apariția unor erori în comunicare, fie îngreunarea sau chiar blocarea acesteia, se poate constata că ele pot apărea în orice etapă a comunicării, sau chiar anterior acesteia prin zestrea fizică, psihică sau socio-culturală cu care interlocutorii se prezintă în procesul comunicării, influențându-i în mod determinant.
Problema mai dificil de rezolvat prin complexitatea sa este găsirea căilor de remediere a acestor perturbări, începând cu etapa perceperii obiectului/evenimentului de comunicat, formarea conceptului asupra realității percepute în funcție de cunoștințele și experiența E, apoi transpunerea sa în simboluri, înțelegerea simbolurilor de către R și decodarea lor, din nou pe baza cunoștințelor/experienței R. O percepere eronată, un concept neadecvat, o simbolizare inexactă prin simpla necunoaștere a vocabularului, o receptare incorectă prin interpretarea unilaterală a contextului și în final decodarea (identificarea/interpretarea simbolurilor) în lipsa unui "tezaur" adecvat de cunoștințe, reprezintă, fiecare în parte, sursa unei posibile perturbații în comunicare.
Remediul se găsește în subiecții înșiși, participanți la actul comunicării politice, marcat de existența "barierelor", dar pe care le pot depăși prin dobândirea unor abilități de comunicare adecvată.
În pofida interesului recunoscut al cercetătorilor pentru comunicarea umană, în general și pentru comunicarea politică, în special, există încă suficiente aspecte puțin clarificate, neclarificate sau încă formând obiect de dispută, fapt explicabil prin complexitatea și amploarea procesului. Astfel capacitatea de comunicare ca instrument al concordiei umane este deseori exagerată, pierzându-se din vedere faptul că valoarea sa derivă nu din faptul că ea există, ci din modul cum este utilizată. În multe ocazii indivizii cu probleme de adaptare socială / familială acuză incapacitatea sau ignoranța lor în domeniul comunicării ca singură explicație a eșecului. ("Dacă aș putea / am putea comunica mai bine…"etc.). Această atitudine, corectă până la un anumit punct nu poate și nu trebuie absolutizată, comunicarea – chiar clară – nefiind un panaceu al tuturor suferințelor umane. Este interesant de remarcat că deși, în anumite împrejurări, comunicarea este un instrument eficient în exprimarea unor efecte pozitive și fapte utile, în alte împrejurări este posibil ca exact aceleași cuvinte și acțiuni să ducă la suferințe pe plan fizic sau emoțional. O stabilire clară a unui raport între reguli și situații, a unor "rețete" în acest sens este greu de precizat și cercetările nu au reușit până acum decât să constate această realitate în manifestarea sa. Se poate, de asemenea, afirma că sensul real al atitudinilor și /sau faptelor se află în mintea interlocutorilor și nu în simbolurile folosite pentru comunicare, ce sunt oricum arbitrare. În orice caz ambiguitatea cuvintelor ca și a comportamentului non-verbal este evidentă în nenumărate situații, cu consecințe uneori imprevizibile. Cantitatea comunicării este pe de altă parte un alt aspect supus discuțiilor. O comunicare politică insuficientă ca întindere poate crea probleme interlocutorilor, al cetățeanului obișnuit, nefamiliarizat cu elementele științifice ale proceselor de comunicare și transmitere a unui mesaj politic, dar și un exces de comunicare axat în jurul unui anumit subiect poate fi contraproductiv, ducând la rezultate negative; pe de altă parte se semnalează chiar situații când opusul comunicării – tăcerea – ar fi soluția pozitivă. Desigur se menționează necesitatea transmiterii cantității "adecvate" de informație de către interlocutori, dar termenul este imprecis, lăsat să fie apreciat de către partenerii la discuții în funcție de capacitatea proprie de comunicare.
3. Comunicarea electorală
Analiza campaniei electorale ne dezvăluie modul în care comunicarea electorală, a parte și componentă esențială a comunicării politice, poate deschide noi orizonturi de înțelegere a procesului de evoluție a comunicării.
O campanie electorală tipica incepe cu cel putin un an inainte de alegeri, iar in primele luni apar cel putin o duzina de candidadati. Un alegator obisnuit va agrea politica in doze mici; probabil ca va reactiona la o campanie prea indelungata ignorand majoritatea evenimentelor. Mass-media insa se simt obligate sa urmareasca pe larg aceasta campanie, chiar si atunci cand numarul candidatilor si al activitatilor din campanie este cu mult mai mare decat capacitatea si dorinta de reprezentare ale presei.
Daca, de exemplu sase candidati la presedentie fac campanie in Iowa intr-o anumita zi din ianuarie, nu va fi posibil ca postul local sa-i prezinte pe toti. Astfel, intreaga emisiune a zilei ar trebui sa contina numai politica. In mod similar, in presa scrisa, nu fiecare candidat va beneficia de o prezentare pe prima pagina.
Judecatile de valoare ale mijloacelor de informare in masa stabilesc persoanele si problemele ce vor fi prezentate, cat spatiu vor primi si in ce mod vor aparea. Cu alte cuvinte, care candidat va beneficia de o prezentare de doua minute pe CBS si care va primi doar 15 secunde? Ce candidat va aparea pe prima pagina si care pe pagina 42?
Din cauza ca publicul nu se implica foarte activ in stirile despre campanie, mai ales in primele luni, preeminenta prezentarii este cruciala. Acei candidati care vor avea parte de o prezentare mai ampla vor fi plasati mai bine in atentia publicului. Din moment ce candidatii concureaza pentru obtinerea de fonduri si voluntari, dar si a voturilor, aceasta vizibilitate devine foarte importanta.
Cine va beneficia de cea mai ampla prezentare? Este o chestiune aflata la totala discretie a presei. “Procesul de evaluare” functioneaza pe parcursul campaniei pe masura ce editorii, producatorii si reporterii decid cine merita si cine nu.
Puterea presei de a modela destinul unui candidat este o sursa de permanenta iritare pentru politicieni. Candidatii invinsi isi scuza tot mai mult esecurile invinuind presa – nu din cauza prejudecatilor reportericesti, cui datorita unei “prejudecati a excluderii” care limiteaza perspectiva alegatorilor cu privire la eforturile candidatului.
Cand presa alege dintre cei plasati pe primele locuri la debutul unei campanii, acest fapt modifica in mod semnificativ strategia politica. Un candidat trebuie sa se dovedeasca activ la inceput si sa capteze atentia presei. A astepta pana la sfarsitul primei faze a alegerilor pentru a-ti concentra atacul asupra contracandidatilor, ar putea sa para o strategie buna din perspectiva teoriilor campaniei electorale. Dar, cel ce asteapta pana sa faca aceste miscari, risca deja ca presa sa-l scoata din jocul politic.
Presei ii place sa stabileasca invingatorii din campanie inca de la inceput, asa incat, daca nu esti printre primii ai toate sansele sa fi uitat pe parcurs. Politicienii se plang tot mai vehement de acest proces de evaluare dar mijloacele de infoarmare in masa nu dau semne ca ar vrea sa renunte la rolul lor de arbitru al viabilitatii cxampaniei.
Din perspectiva candidatilor, este important sa tinem cont de faptul ca in acest caz functioneaza o scala extrem de mobila: cu cat presa acorda o atentie mai redusa politicienilor, cu atat trebuie imbunatatita organizarea campaniei sau crescute cheltuielile.
Procesul de evaluare ofera un bun exemplu pentru dependenta reciproca existenta intre presa si politicieni. Politicienii trebuie sa comunice direct cu publicul pentru a obtine voturi, fiind nevoiti sa raspunda in mod direct interesului public in probleme specifice si cu privire la personalitatile momentului. Organizatorii campaniilor stiu ca trebuie sa utilizeze pe larg presa perntru a transmite publicului stiri despre campanie. Si, desigur, sondajele depind de deciziile mijloacelor de informare in masa cu privire la candidatul care merita sa fie prezentat.
Daca publicul va obtine mai putine informatii politice din mijloacele de informare in masa, interesul alegatorilor in campanie se va diminua. Candidatii vor fi obligati sa stimuleze ei insisi entuziasmul publicului daca principala sursa de informare – mass-media – nu va stimula curiozitatea politica.
Fluxul mesajelor politice ii determina pe alegatori sa se bazeze mai degraba pe presa decat pe partide, ca principala sursa de informare cu privire la candidati si la problemele puse de acestia. Pe masura ce scade semnificatia partidului, iar alegatorii acorda o atentie tot mai redusa etichetelor de partid, obtiunile scindate sunt tot mai numeroase. Candidatii reactioneaza fata de acest proces printr-o tot mai redusa identificare cu partidul, concentrindu-se asupra utilizarii mass-media ca principal canal de atragere a electoratului.
Acest proces are propriile sale consecinte. In timp ce politicienii depind tot mai mult de mijloacele de comunicare in masa si nu de resursele traditionale ale partidului, puterea partidelor continua sa scada si, la radul sau, importantta presei creste pentru a creste acest vid.
Oamenii din presa recunosc existenta unei existente sporite si uneori exagereaza. De prea multe ori atitudinea presei fata de un candidat pare a fi: “Aveti nevoie de noi mai mult decat avem noi nevoie de voi, asa ca faceti bine si construiti-va programul si evenimentele campanioei conform necesitatilor noastre, alttfel va vom ignora si nici un alegator nu va mai auzi de voi.” In special candidatii care se afla la nivelul inferior al obtiunilor (in alegerile locale) doresc cu disperare sa se bucure de atentia mijloacelor de informare si fac totul pentru a-si reformula campania astfel incat sa-I atraga si sa-I intereseze pe reporteri. In statele sau in comunitatile in care organizatiile de partid sunt ineficiente, candidatii stiu ca trebuie sa-si conceapa campaniile dupa nevoile presei.
O critica viabila adresata presei este aceea ca organismele de presa nu apreciaza intotdeauna semnificatia rolului lor non-partizan. Prezentarea stirilor nu poate fi considerata ca o actiune pasiva din perspectiva politica; stirile (si modul cum sunt prezentate) au un impact semnificativ asupra alegerilor. Publicul nu acorda atentie numai materiei prezentarilor, ci si tonului acestora. Metaforele sarcastice pot genera unn produs jurnalistic care sa afecteze perceptia publicului asupra subiectului materialului informativ. Faptul ca aceste influente personale fac parte din “stiri” nu trebuie sa surprinda pe nimeni. Jurnalistii sunt si ei oameni; munca lor nu poate fi separata de sentimentele ce apar pe parcursul urmaririi unei campanii timp de saptamani si luni intregi.
Pe masura ce tehnologiile mass-media s-au modificat, arta campaniilor electorale și a comunicării electorale a trebuit sa tina pasul cu acestea. In definirea unui mesaj politic “bun” intra criterii extrem de variate. Scopul mesajelor este influentarea comportamentului electoral. Elementele hotaratoare include:
Forma anuntului. Este suficient de convingator pentru a atrage si mentine atentia? Raspunde standardelor impuse de cele mai bune mesaje publicitare non-politice.
Mesajul anuntului. Este apelul candidatului prezentat usor inteligibil de catre publicul tinta? Sunt temele si subiectele principale suficient de accentuate?
Impactul anuntului. Este el prezentat suficient de des? Utilizeaza acea forma de mass media care sa atinga cel mai bine publicul vizat?
Un mesaj publicitar politic eficient trece de toate aceste teste. Asemenea mesaje publicitare sunt cele de care publicul isi aminteste, iar politicienii le folosesc ca metode pentru campaniile ulterioare. Publicitatea electorala difera de celelalte forme de publicitate intr-un mod fundamental: alegatorul trebuie sa selecteze candidatul printr-un vot exprimat doar intr-o zi anume. Din perspectiva publicitatii, o campanie politica are ca moment culminant “vanzarea intr-o singura zi”. In publicitatea politica, sondajele ajuta la determinarea punctelor tari si slabe ale candidatului, testeaza perceptia alegatorului asupra modului in care pot fi imbunatatite calitatile si cum pot fi remediate defectele sale. Un bun strateg publicitar la ce vor reactiona oamenii. Sondajele indica ce gandesc alegatorii, ce sentimente poate sa provoace anuntul. Cu datele sondajelor in mana, conducatorii campaniilor trebuie sa se decida ce doresc sa se obtina prin publicitate. Candidatii mai putin cunoscuti trebuie sa sporeasca reputatia numelui incat publicitatea lor are menirea de a le inscrie numele in memoria alegatorilor. Alte resurse publicitare pot fi utilizate pentru a prezenta unele insusiri ale candidatului sau pentru a explica anumita luari de pozitie. In functie de ce descopera sondajul, unul sau altul dintre aceste aspecte pot constitui fundamentul publicitatii. Aidoma unui discurs din campanie sau unui reportaj, publicitatea ofera un mod de comunicare cu publicul. Un anunt publicitar este un mesaj ce trebuie articulat intr-un mod care sa faca apel atat la sentimentele constiente ale alegatorilor, cat si la cele subconstiente. Prevederea reactiilor in publicitate este o problema pentru orice strateg de campanie politica. Nu exista o retea infailibila, dar datele sondajelor pot sa ofere un punct bun de pornire in acest sens. Sansele unui anunt publicitar de a fi memorat cresc daca imbina publicitatea si politica de buna factura. De exemplu, fundalul unui spot televizat trebuie sa fie in stransa legatura cu continutul mesajului. Un candidat la functia de deputat care vorbeste despre necesitatea unei mai bune protectii militare probabil ca n-ar trebui sa-si prezinte mesajul stand intr-un parc sau intr-un mediu rural. Nu e greu de gasit o baza militara; cu putina ingeniozitate se poate gasi un fundal cu tancuri si rachete. De asemenea, textul unui unui anunt publicitar trebuie sa se bazeze pe aprecierea realista a nivelului de pregatire politica a publicului. De exemplu, daca un candidat vrea sa vorbeasca despre inflatie, lucrul acesta poate fi facut si in termeni extrem de academici dar nimeni nu-i va intelege. Cea mai logica abordare este ceva de genu: “si eu am o familie tanara, si vad ce se intampla zilnic datorita inflatiei, cu pretul alimentelor si al altor bunuri de care avem nevoie “. Lucrul acesta poate parea ineficient din punct de vedere al teoriei economice, dar da rezultate si il ajuta pe alegator sa se identifice cu candidatul. Acest gen de mesaj publicitar are cele mai mari sanse sa fie memorat. Prin mesajul lor publicitar candidatul nu trebuie sa acorde o atentie deosebita concurentului. Daca va fi mentionat numele adversarului, acest lucru trebuie sa se intample doar daca este atacat. Acestea sunt doar câteva metode folosite în procesul de comunicare electorală, ce este parte integrantă a comunicării politice, cu rol în evidențierea scopurilor și a mijloacelor folosite pentru câștigarea și menținerea puterii.
Despre campaniile electorale și comunicarea electorală s-a spus că sunt cheia care poate conduce la putere sau, la fel de bine, punctul în care se pierde puterea. De campania electorală depinde viitorul unor politicieni dar și a unor programe ce pot sau nu continuate sau implementate. La capătul unei campanii electorale se află puterea, puterea atât de mult râvnită de către partide și candidați. Dar, pentru că după aceasta nu înseamnă din cauza aceasta, o campanie poate face mult, dar niciodată nu face totul. O campanie poate adăuga, poate construi dacă ceea ce există, ca realizare, ca prestigiu, ca imagine, permite acest lucru. Dar, o campanie nu va putea transforma niciodată un candidat fără credit și prestigiu într-unul competitiv. Tocmai pentru că la capătul cursei electorale se află puterea, campaniile aduc la suprafață ceea ce este mai bun și ceea ce este mai rău în oameni. Ele pot fi prilej de derulare a unor proiecte, a unor strategii elaborate după ani de experiență, cum pot fi și o formă de a vinde iluzii, o modalitate de a transforma spațiul public într-o scenă a invectivei, a acuzei, a scenariilor murdare. Competiția politică este o formă de înfruntare dură. Contează și comportamentul propriu-zis al candidaților, capacitatea lor de a rezista, de a convinge, de a se stapâni, de a da replici tăioase, de a da tot atâtea lovituri câte primesc. Viața politică nu este doar ceea ce se vede: priviri, recepții, zâmbete. Omului politic i se cere o tărie specială, o capacitate de stăpânire aparte. Adesea, alegătorul votează și omul, iar campania trebuie să evidențieze și calitățile individuale ale candidaților. În ultimele decenii, odată cu dezvoltarea științei marketingului politic, modalitățile de a coordona o campanie s-au schimbat dramatic, iar singura cale de a câștiga este să folosești toate șansele pe care le ai, metodele și tehnicile noi, dar, mai ales, să deții o strategie eficientă. Pașii mici, dar vizibili, făcuți de partidele și liderii politici din România în modalitatea de a conduce campanile electorale arată că persuasiunea politică devine un rezultat al unei activități profesioniste cu care se ocupă știința de care am amintit, marketingul politic. Astăzi, se vorbește din ce în ce mai mult de marketing electoral, activitate sistematică și fundamentată științific, care presupune cunoașterea obiectivelor dar mai ales a strategiilor ce sunt necesare de aplicat într-o campanie electorală. Înainte de a începe o campanie electorală, este important să se cunoască care sunt obiectivele și cum pot fi ele îndeplinite. Campania electorală este proiectată în cadrul strategiei de marketing electoral pentru scrutinul avut în vedere. Liderii partidului și directorul de campanie controlează permanent acțiunile întreprinse și consecințele acestora. Trebuie avut în vedere, așadar, existența unei strategii, a unui ansamblu de acțiuni coordonate, al căror scop este acela de a asigura victoria în alegeri. Este un aspect cunoscut, acela că multe campanii au eșuat pentru că cei implicați nu s-au gândit, mai întâi, să-și facă un “plan de acțiune”.
Studiul campaniei electorale constituie de multă vreme un sector predilect al cercetării în domeniul analizei politice și mai ales al științei comunicării politice. Interesul pentru studiul mecanismelor de campanie s-a consolidat prin evoluția acuală a vieții politice, care tinde să se transforme într-o campanie permanentă, în care personajul angajat în politică încearcă să-și legitimeze acțiunile și demersurile de a cuceri sau a menține puterea. De asemenea, s-a observat în ultimul timp că și reprezentarea campaniei electorale s-a transformat. Dacă analiza clasică era focalizată pe actorii jocului politic – oamenii, forțele și coalițiile -, descriind dispozițiile, manevrele și luările de poziție ale acestora acum observăm că analiza strategiilor, conținutul mijloacelor de informare cât și rolul acestor elemente este limitat la o intercepțiune între candidați și alegătorii lor. Noile analize redistribuie rolurile și recompun o altă scenă electorală, inspirată nu numai din juxtapunere ci și prin interacțiunea protagoniștilor. În urma acestor analize, campania electorală a fost considerată ca o structură de joc, caracterizată de conflict, de cooperare sau de relații mixte, care la rândul lor, produc efecte de compoziție pe care nici unul dintre actanți nu le domină. Acest din urmă punct este cu atât mai sensibil, cu cât evaluăm efectele unei campanii nu numai din perspectiva rezultatelor electorale imediate, ci și prin redefinirea unei situații politice, și ne referim aici la planul simbolic. Semnele care au circulat în perioada secvenței electorale au efecte cognitive și simbolice diferite, precum achiziția și reciclarea cunoștințelor politice, redistribuire a capitalului politic, reconstituirea identităților politice și, într-o manieră globală, legitimarea sistemului însuși. Campania electorală se prezintă astfel ca o secvență privilegiată de construire a realității politice la care contribuie toți actanții, în funcție de resurse și de interese.
Cei ce aspiră la putere intră într-o luptă care trece prin reprezentările, imaginile pe care toți cetățenii și le formează, adesea inconștient, asupra trecutului, prezentului și viitorului în privința propriei persoane, a grupurilor de aparteneță și de referință și asupra colectivității naționale. Din acest moriv, comunicarea pretendenților la putere în campania electorală constă în eforturile de depășire a unui control simbolic asupra definiției colective a situației politice. Aspiranții la putere caută să impună supremația propriei lor definiții și strategii, grație simbolurilor reprezentate de cuvinte, imagini, filme, citate, argumente, discursuri, mici fraze, fotografii, afișe clipuri, cărți, profesiuni de credință, scrisori, muzică, etc. Cu alte cuvinte, putem vorbi despre construirea unei interpretări cu vocație strategică și care se va împotrivi interpretărilor rivale pentru cucerirea puterii. Din această înfruntare simbolică vor rezulta nu doar rezultatele electorale imediate, ci și noua configurare a interpretărilor politice.
Campania electorală se analizează și din perspectiva comunicării văzute ca fiind interacțiunea interpretărilor, strategic orientate, situației politice. În această perspectivă, candidații vor interpreta cerințele și așteptările cetățenilor, ofertele electorale ale celorlalți concurenți, integrându-le în comunicarea lor strategică, pentru a le da un conținut coerent. Tratând informația din ansamblul ofertelor, mijloacele media interpretează ansamblul cererilor și condițiile în care acestea pot fi ajustate. Publicul interpretează mesajele emise în campania electorală care-i sunt direct adresate, însă își îndreaptă atenția și spre interpretările secundare furnizate prin canalele media, după cum mecanismul de influență interpersonală funcționează ca o transmitere sau ca un schimb de interpretări, mai mult sau mai puțin spontane, ale situației. S-a spus că, privite din punct de vedere al comunicării politice, campaniile electorale pot fi apreciate ca momente de “supraîncălzire simbolică”.
Transmiterea mesajelor în campania electorală trebuie să țină seama de efectele interacțiunii dintre mesajele strategic proporționate. Pretendeții la putere se comportă asemenea unor strategi, adică acțiunile lor sunt îndreptate spre succesul campaniei lor de mobilizare a electorilor. Strategiile constau în determinarea unei oferte și în comunicarea cât mai eficientă a acesteia, astfel încât să poată gestiona fluxurile comunicaționale prin mass – media și să mânuiască eficient cuvinte, citate, argumente, imagini, etc.
În analiza campaniei electorale trebuie ținut cont de faptul că mijloacele mediatice și publicul au propriile conduite strategice. Organizațiile de informare, precum canalele de televiziune, stațiile de radio, publicațiile cotidiene săptămânale trebuie să contracareze obstacolele ridicate de reglementările campaniei electorale sau de deontologie (egalitatea timpului de antenă, onestitatea informației, publicarea sondajelor), constrângerile datorate concurenței de pe piața informației și a comunicării, presiunile venite din partea organizațiilor și a puterilor politice, dar trebuie să satisfacă și așteptările publicului. Organele de informare adoptă, cu alte cuvinte, anumite linii de conduită în spațiul acordat campaniei, în ansamblul tratamentului informației și a modalităților de acoperire. Independent de dispozitivul pus în joc pe durata campaniei electorale, jurnaliștii pot adopta atitudini diverse pentru interpretarea informației electorale. Fiecare participant la campanie, fie că este un pretendent la sfera puterii, alegător sau mediator, interpretează desfășurarea campaniei electorale cu apreciabile disparități de implicare și de precizie. Din confruntarea interpretărilor sau din afinitățile celor care analizează campania electorală rezultă reprezentări care se cristalizează în jurul indivizilor, forțelor, ofertelor, mizelor care configurează scena electorală în special și sfera puterii în general.
Campaniile electorale au suferit un proces de modernizare sub influența mediatizării fără precedent a vieții politice și mai ales a dezvoltării și perfecționării tehnicilor de marketing politic. Orice campanie se prezintă astăzi ca un efort pentru integrarea tuturor acestor resurse, disponibile în proporții variabile, în funcție de candidați, de nivelele de consultare și de gradul de modernizare a spațiului public vizat cât și a nivelului de cultură politică al celor către care se îndreaptă mesajele politice.
4. Cercetarea comunicării politice în stadiul actual
Comunicarea politicã, datoritã pluriformitãții mediatice, despre care am vorbit, îndeplinește diferite funcții (informativã, expresivã, criticã) și se concretizeazã sub forma: știrilor politice, comentariilor și editorialelor politice și sub forma discursurilor politice.
Știrile politice au un rol deosebit de important în cadrul comunicãrii politice. Publicul care recepteazã aceste știri trebuie sã fie informat despre actualitatea politicã, adicã sã dispunã de o imagine reprezentativã a realitãții politice imediate.
Conform normelor curente informația trebuie sã fie completã, reprezentativã și obiectivã. Acestea sunt cele trei cerințe fundamentale ale informației politice. Dar știrile transmise de mass-media sunt selective și deci știrile politice sunt selectate și nu reprezintã o reflectare exactã a actualitãții. Imaginea actualitãții politice este cu atât mai credibilã cu cât selecția știrilor pare mai puțin arbitrarã, iar știrile politice selectate pot fi considerate ca un eșantion reprezentativ decupat din universul faptelor politice.
Într-un stat cu mai multe partide, curente politice, egalitatea accesului presupune cã orice curent politic, indiferent de aderența pe care o are, indiferent de numãrul adepților trebuie sã dispunã de șanse egale de a pãtrunde în circuitul mediatic, de a face uz de mass-media. Formulat pe aceastã bazã, criteriul deschiderii condiționeazã oglindirea mediaticã și caracterul ei pluriform de mãsura în care oferta de știri politice redã și respectã egalitatea deplinã între toate curentele politice.
Mesajul știrilor politice poate fi extrem de variat: de la a aduce la cunoștințã publicului diferite platforme, acțiuni, lideri, schimbãri în structura unei organizații politice, pânã la cereri directe de a vota diferite partide. În transmiterea mesajului se urmãrește ca acesta sã fie recepționat, decodificat, înțeles, acceptat și sã provoace o reacție, o schimbare de atitudine, gândire sau comportament, favorabilã celui care a emis mesajul. În funcție de mesajul transmis, știrile pot avea un limbaj standard sau un limbaj violent îndemnând direct la acțiune.
Comentariile și editorialele politice își gãsesc un teren larg de manifestare, important fiind gradul în care ele reflectã pluriformitatea socialã. Un comentariu sau un editorial politic câștigã în valoare atunci când autorul își exprimã opiniile ținând seama de pluritatea punctelor de vedere.
Comentariile politice permit publicului sã-și formeze propriile opinii și judecãți politice. Redarea în comentariu a diferitelor orientãri politice contribuie la cântãrirea argumentelor, la cristalizarea opțiunilor. Funcția expresivã a acestor comentarii are valoare numai în relație cu marele public. Pentru liderii politici mass-media trebuie sã constituie o imagine complexã a opiniilor politice care animã viața publicã.
O altã formã de manifestare a comunicãri politice este discursul politic.
În antichitate organizarea pãrților discursului fãcea obiectul secțiunii numite dispositio. Pãrțile discursului erau:
Exordium, destinat stârnirii interesului ascultãtorilor pentru tema tratatã;
O propositio, care enunțã subiectul pledoariei;
O narratio, ce prezintã materialul faptic;
O confirmatio, consacratã argumentãrii punctului de vedere susținut de vorbitor;
O refulatio, menitã sã preîntâmpine și sã înlãture eventualele obiecții;
O peroratio, ce recapituleazã ideile principale și desãvârșește demersul persuasiv.
Aceastã împãrțire rãmâne neștirbit valabilã în ciuda unor revizuiri ce nu schimbã fondul ideilor, ci numai formularea lor pentru a le aduce aproape de mentalitatea și desprinderile de gândire ale omului contemporan.
Discursul politic este limbajul politic într-una dintre manifestãrile sale concrete, sub formã de: cuvântãri – electorale, aniversãri, la conferințe și congrese politice, în parlament, la radio și tv. etc. -, rapoarte apeluri, adresãri cãtre națiune, cãtre țarã, conferinþe de presã etc. Discursul politic are mai mult un rol agitatoric, propagandistic, cu efecte deosebite în planul mobilizãrii politice, racolãrii aderenþilor, al lãrgirii bazei de susþinere, al orientãrii stãrii de spirit într-o direcție sau alta.
În zilele noastre tot mai multe glasuri se ridicã pentru a susține ideea cã orice comunicare verbalã reprezintã un discurs sau cel puþin o parte de discurs. Pornind de la aceastã concluzie se considerã cã:
Orice text conþine un oarecare discurs;
Discursul este ansamblul evalutiv al obiectelor atitudinale și al relațiilor dintre ele;
obiectul atitudinal aparține lumii reale și poate fi perceput ca atare;
orice frazã dintr-un text poate fi redusã la una sau mai multe propoziþii – cheie, denotând relația dintre douã obiecte atitudinale.
Aceste pãrți se pot întâlni în cuvântarea fiecãrui politician. Prezentând o problemã socialã, explicând cauzele care au dus la apatiția ei, emițând apecieri și lansând propuneri și cereri de susținere a unei activitãți, orice cuvântare a unui om politic poate fi consideratã comunicare politicã și chiar discurs politic.
Discursul politic nu este o inovație a secolului sau a lumii nostre. De exemplu discursuri politice au rãmas din vremea lui Demostene. Cariera politicã a lui Demostene a fost strãlucitã într-o epocã nesigurã în care grecii se strãduiau sã facã fațã amenințãrilor tot mai periculoase ale macedonenilor. În prima perioadã a activitãþii sale politice (351 – 340 î.e.n.) în calitate de șef al opoziției, Demostene combate partidul aflat la putere și încearcã sã-i mobilizeze pe greci împotriva lui Filip. Din aceastã perioadã dateazã marile discursuri politice “Filipicele” și “Olintienele”.
Un alt titan în materie a rãmas Marcus Tullius Cicero, considerat cel mai mare orator al Romei antice. Crezul sãu politic este exprimat în discursul “Pro lege Manilia”, care stã alãturi de celelalte discursuri politice: “Catilinara”, “Filipica a II – a”.
În viața româneascã s-au remarcat prin discursuri politice: Mihail Kogolniceanu, personalitate legatã de istoria, literatura þãrii, om politic într-o perioadã crucialã pentru viitorul tuturor românilor; Barbu Ștefãnescu Delavrancea, care a fost nu numai un scriitor binecunoscut, un prozator și un dramaturg de valoare, ci și un jurist și avocat de excepție, un politician renumit și un orator eminent și Nicolae Titulescu, cel mai de seamã diplomat român, unul dintre cei mai strãluciți oratori ai timpului sãu, precum și alții.
Concluzii
Ființa umanã participã afectiv și mental la crearea, perceperea și reprezentareaa propriei lumi, realitatea perceputã fiind diferitã de realitatea în sine.
Majoritatea conflictelor și dificultãților de comunicare sunt generate, de cele mai multe ori de diferențele prea mari între realitatea perceputã și realitatea în sine. Percepția umanã este subiectivã, selectivã și mai poartã și amprenta personalã a proceselor de gândire. Din întreg mediul înconjurãtor o enormã mulțime de stimuli de tot felul abundã și încearcã clipã de clipã sã strãbatã toate simțurile noastre. Prin procesul de gândire mintea organizeazã, sistematizeazã, structureazã, ajusteazã sau completeazã informațiile obținute pentru a le da un înțeles.
Oricare ar fi formele, contextul și nivelurile comunicãrii umane, percepția rãmâne problema centralã, rãmâne cheia tuturor sensurilor unui mesaj.
Percepția reprezintã procesul de conștientizare a stimulilor interni și externi care provoacã simțurile și care totodatã privește fenomenele senzoriale și mentale prin care ia naștere imaginea primarã, unitarã a obiectelor și fenomenelor care acționeazã asupra organelor de simț.
Mesajul recepționat diferã, adesea semnificativ, de cel expediat. De aceea în analiza oricãrui mesaj sau când dorim sã aflãm cu exactitate ceva trebuie sã pãtrundem dincolo de simplele cuvinte, dincolo de sensul acestora. Totodatã trebuie sã ținem seama de statutul istoric, de regimul politic, de opinia publicã și de fenomenele care apar în orice societate. Din acest motiv oamenii politici trebuie sã aibã grijã ca mesajele lor sã fie agreabile, sã le dea fond, sã facã în așa fel încât acestea sã reflecte întocmai realitãțile, problemele concrete și sã propunã soluții efective. Astfel încât campaniile politice sã ducã la un schimb, la o comunicare, care sã nu mai curgã în sens unic. Etimologic, comunicare înseamnã punere în comun; comunicare politicã ar trebui sã însemne împãrțirea rãspunderilor politice.
Atât statutul istoric cât și regimul politic, opinia publicã și fenomenele sociale pot determina construirea mesajului ca și modul de comunicare. Deci trebuie mai întâi sã se facã diferența clarã între comunicare, publicitate, propagandã, manipulare. Totodatã trebuie sã se aibã în vedere și credibilitatea sursei care emite sau transmite un mesaj. Nu trebuie sã se uite faptul cã orice grupare politicã, cã orice om politic dorește sã-și facã cunoscut programul, sã câștige simpatia, înțelegerea electoratului și indirect votul, cã grupãrile, partidele sunt alcãtuite din oameni, iar oamenii…sunt oameni, nu zeitãți.
A greși este uman, dar a nu-ți recunoaște greșeala…și mai ales greșelile de comunicare, este o dovadă de rea voință politică. Iar proverbul: “Scopul scuzã mijloacele” nu trebuie sã devinã crezul unui partid politic sau al unei personalitãți politice, indiferent cât de bun comunicator este acesta sau de câtă notorietatea se bucură la un moment dat.
BIBLIOGRAFIE
Aranguren, J.L., Sociologie de l’information, Hachette, Paris, 1967
Atkinson, M., Our Master’s Voice. The language and Body Language of Politics, Londra, Methuen, 1986
Bobin, J., P., Le marketing politique: vendre l’homme et l’idée, Toulouse, Milan, Midia, 1988
Cuilenburg, V., J., J., Scholter O., Noomen, G., W., Știinþa comunicãrii, Editura Humanitas, București, 1998
Dinu, M., Comunicarea, Editura Știinþificã, București, 1997
Drãgan, I., Paradigme ale comunicãrii de masã, Casa de Editurã și Presã Șansa, București, 1996
Ellul, J., Le bluff technologique, Hachette, Paris, 1988
Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1997
Foucault, M., Ordinea discursului, Editura Eurosong & Book, București, 1998
Graber, D., Political language, Editura Handbook of political communication, New York, 1981
Lindon, D., Le marketing politique et social, Dalloz, Paris, 1976
Mãgureanu, V., Studii de sociologie politicã, Editura Albatros, București, 1997
Nemțeanu, C., Comunicare sau înstrãinare, Editura Gnosis, București, 1996
Thoveron, G., Comunicarea politicã azi, Editura Antet, București, 1996
Willett, G., La communication nodelisée, Editura Du Renouveau Pedagogique, Ottawa, 1992
Coman, Mihai, Manual de jurnalism, ed. Polirom, 1997;
Mc Luhan, Marshall, Mass media sau spațiul invizibil, Editura Nemira, 1997;
Stanton, Nicki, Comunicarea, Editura Societatea de Știință și Tehnică, 1995;
Ionescu Ruxandoi, Liliana, Conversația- strategii și structuri, Editura All, 1995;
Mircea, Corneliu, Intrecomunicarea, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979;
Popescu, Cristian Florin, Modele de redactare a textului publicistic, Editura I.N.I., 1997;
Cornelius, Helena, Știința rezolvării conflictelor, Editura Știință și Tehnică, 1996;
Candea, Rodica, Comunicarea managerială, Editura Expert, 1996;
Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură și Presă Șansa, 1996;
Tonoiu, Vasile, Omul dialogal, Editura Fundației Culturale Române, 1995;
Jeaneney, Jean Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, ed. Institutului European, 1997;
Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, Editura Nemira, 1996;
Ficeag, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, 1996;
Joule, R.V., Tratat de manipulare, Editura Antet, 1997;
Cucos, Constantin, Minciună, contrafacere, simulare, Editura Polirom, 1997;
Bensacon, Alain, Imaginea interzisă; istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, Editura Humanitas, 1996;
Coman, Mihai, Din culisele celei de-a patra puteri, Editura Carro, 1996;
Kapferer, Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, 1993;
Moscovici, Serge, Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Editura Polirom, 1998;
Popescu, Dan, Arta de a comunica, Editura Economică, 1998;
Șoitu, Laurențiu, Comunicare și acțiune, Editura Institutul European, 1997;
Prutianu, Ștefan, Comunicare și negociere în afaceri, Editura Polirom, 1997;
Haineș, Ion, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundația România de Mâine, 1998;
Ramonet, Ignacio, Tirania comunicării, Editura Doina, 2000;
Lisette Coandă, Teoria comunicării, note de curs, Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Știinte Politice, București, 2004
Gabriel Thoveron, Comunicarea politica azi, Editura Antet, Oradea, 1996
DEX – Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998
Mic Dicționarul enciclopedic, Ediția a 3-a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986
Vasile Breban, Dicționar General al Limbii Române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Teoria Comunicării, București, Editura Comunicare.ro, SNSPA, 2003
Constantin Noica, Rostirea filosofică românească , București, 1970
Zamfir, C; Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București 1993,
Iluț, P; Rotariu, I., Sociologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
Buzărnescu, Ștefan, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996
Luminosu, Doru Silviu, Sociologia comunicațiilor de masă, Editura Helicon, Timișoara, 1995
Gheorghe, Mihai; Luminosu, Doru Silviu, Opinia publicului-Sursă și scop în manipulare, Editura A92, Iași 1996
Chazel, Francois, Sisteme parțiale de comunicare în societățile industriale, PUF, Paris, 1976
Geoge Thoveron, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Oradea, 1996
Nimmo, D; Sanders, K., Political Communication, Sage Publication, California, 1986
De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă, Editura Tehnică, București, 1989
Jean-Noël Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare de la origini și până astăzi, Institutul European, Iași, 1997.
Alvin Toffler, Powershift/Puterea în mișcare, Editura Antet, București, 1995
Maria Cornelia Bârliba, Paradigmele comunicării, Editura Științifcă și Enciclopedică, București, 1987
Amado, G.; Guittet, A., Dinamique des comunications dans les groupes, Armand Colin Editeur, Paris, 1991
Jacques Gerstle, Comunicarea politică, trad. de Gabriela Cămară Ionesi, Iași, Editura Institutului European, 2002.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunicarea Politica Intre Traditie Si Actualitate (ID: 105729)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.