Clasa Politica In Tranzitie. Fsn Si Rolul sau In Schimbarea Societatii Postcomuniste

Colapsul regimului dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu din 1989 a fost primit de întreaga populație cu o imensă ușurare și mari speranțe. Dar moștenirea de patru decenii și jumatâte de regim comunist, apăsătoare mostenire a domniei arbitrare și de megalomanie a lui Ceaușescu, ca și resistența vechilor structuri și mentalități, s-au dovedit a fi mult mai puternice decât și-au imaginat politicienii și analiștii din țara și străinătate în primele luni euforice de libertate.

România a ieșit din comunism odată cu dispariția comunismului insusi și în absența totală a unei dezbateri interne prealabile asupra drumului de urmat. Spre deosebire de Cehoslovacia, Ungaria, Polonia sau chiar URSS, în țara noastră strategia dictată de un PCR monolitic a generat o nemultumire tot monolitică, axată aproape exclusiv pe efectele de suprafață ale comunismului: lipsa produselor alimentare, a programelor TV, a curentului electric sau a încălzirii. Contestarea sistemului, câtă a fost, n-a părăsit zona suprafețelor sau a evocărilor demascatoare. Așa se face ca, la începutul lui 1990, România se afla în situația de a gestiona urmarile unei schimbari de sistem fără a avea la dispozitie nici un fel de proiect alternativ de dezvoltare, oricat de sumar.

Perioada de tranziție s-a dovedit a fi mult mai dificilă și mai dureroasă decât parea a fi la început.

     Pe un fond ideologic confuz, guvernarea provizorie girata de Petre Roman se va limita la gestionarea crizelor moștenite și la încercarea de a satisface așteptări sociale simbolice (îmbunătățirea aprovizionării cu alimente și energie, reducerea săptămânii de lucru etc). Probleme strategice ca privatizarea sau restructurarea sunt amânate după alegeri.

Trăind vreme de decenii, începînd cu 1948, sub dictatura unui singur partid (Partidul Comunist Roman), după 1989 România a fost martora apariției subite a mai mult de 150 de partide politice. Această situație a fost generată de hotărârile generoase adoptate de noile autorități în 1990 potrivit cărora un nou partid politic avea nevoie de numai 250 de semnături pentru înregistrare la tribunal. Principiul pluralismului politic a fost inclus în noua Constituție adoptată în 1991 (art. 3). Cu toate acestea opoziția a fost mereu deficitară, fapt care și astăzi este vizibil mai mult sau mai puțin.

Dificultățile de ordin economic, tensiunile sociale și politice cu ieșirile de o extrema violenta, întrebările persistente asupra evenimentelor neclarificate legate de trecutul recent (1989-1991), au avut un impact negativ asupra vieții politice interne și a stricat imaginea României în media internațională.

Pluralismul a fost însoțit de rupera forțelor politice, primele alegeri parlamentare și prezidențiale (mai 1990 și septembrie 1992) au fost libere dar au menținut un climat de tensiune, solidaritatea socială și etnica manifestata în timpul revoluției din decembrie 1989 a fost tulburata de conflicte și violente (28-29 ianuarie, 18 februarie, 13-15 iunie 1990, conflictul interetnic româno-maghiar din 19-20 martie 1990 din Targu Mures etc.). Odată cu afirmarea vocației europene, robotizarea mentala care a avut loc în timpul perioadei comuniste care a generat mentalități și intoleranțe, care alături de întrebările legate de evenimentele din decembrie 1989, a alterat imaginea României în presa internațională. Nu a avut loc nici macar un "proces" simbolic al regimului dictatorial a lui Nicolae Ceaușescu. Din punct de vedere politic, instituțional și cultural au avut totuși loc pași decisivi spre spargerea trecutului totalitarist.

Acesta era contextul în care situația economică, politică și socială se prezenta în momentele imediat urmatoare evenimentelor din Decembrie 1989, ca de altfel și în perioada ce avea să urmeze. În țara noastră s-a născut un avânt către noi ideluri democratice, către libertate, dar în același timp intrarea României într-o perioada de tranziție extrem de dificilă, obținerea succesului fiind condiționată de grele încercări.

Pentru a avea șanse, orice "nou" trebuie să se plaseze, în imaginarul colectiv, pe coordonatele unei imagini arhetipale. Măsura în care coincid datele proprii ale personajului politic, orizontul de așteptare al momentului și vigoarea mitului politic influențează decisiv succesul unei cariere pe scena politică.

Multe personalități ale vieții politice au încercat sau nu să se implice eficient în rezolvarea problemelor ce se ridicau împotriva României. Imaginea omului politic român a suferit de-a lungul timpului multiple transformari, și odată cu acesta a devenit controversată sau apreciată, corectă sau coruptă. Însă timpul a fost cel care a judecat în final rolul și importanța cu care aleșii electoratului și-au făcut datoria.

Ion Iliescu este cea mai veche figura politică a României postdecembriste. Imaginea șefului statului a fost pe rând subliniată ca revoluționară, de sef al statului, de lider de partid.

Petre Roman, șeful primului executiv post comunist a fost la rândul său o personalitate ce a influențat major viața politică în România, cât și imaginea țării noastre în relațiile internaționale.

Personalități puternice, diferite ca formare și gândire, cei doi au focalizat asupra lor un capital uriaș de simpatie și entuziasm rezultat din victoria Revoluției române.

O analiză a ceea ce a reprezentat “începutul” în România post comunistă este de un real folos, datorită faptului că fundamentul pe care a fost construită clasa politică de astăzi, împreună cu întregul sistem politic, economic și social își găsește originea în acea perioadă. În această perioadă, efervescenta activitatii pe scena politică, dar nu numai a fost transformata în obiectiv principal pentru diverse media, naționale sau internaționale.

Numeroase partide politice au dezvoltat un program (mai mult sau mai puțin eficient) și au pornit o adevarată campanie care să caracterizeze un sistem democratic. “Dacă solidaritatea instituțiilor democratice și profunzimea libertatilor civice ar fi determinate exclusiv de numărul partidelor politice existente, atunci am fi considerați în prezent – în mod necontestat – ca cea mai democratică țara din lume.” Cu toate acestea aceasta împărțire a realității românești într-o multitudine de partide, mișcări și grupuri este mai degrabă o reactie la deceniile de monolitism steril, decât un fenomen social firesc. Se poate spune ca acest aspect a fost o reflectare a caracterului incipient al democrației noastre. Însă, pluralismul, garanție a democrației, a devenit formal, în condițiile în care ofertele reale (dincolo de discursul de imagine) sunt similare sau chiar identice. O astfel de realitate pune în pericol însăși edificiul democratic, fapt cu conotatii grave în ceea ce privește gradul de incredere publica în sistem.În România, toate partidele sufera (sau cel puțin au suferit) de dificultăți serioase în conturarea unor identități politice specifice. Cauza principală ar putea fi aceea ca ele sunt, în primul rând, organizații orientate către obtinerea guvernarii și nu către alegerea unei anumite orientări. De aceea, structurarea sistemului politic românesc nu s-a făcut în funcție de doctrine, programe și obiective de guvernare ale partidelor, ci în funcție de raporturile în care se găseau la un moment dat cu guvernarea – participau sau nu la guvernare. Puterea și Opoziția au conturat axa principală în politică românească, având ca unic punct de referință guvernarea.

Practica politică post-decembristă a conturat modelul politicianului care dacă are vreo nemulțumire majoră față de partidul din care face parte, fie își inființează un partid nou, fie se înscrie într-o altă formațiune politică. Uzitarea pe scară largă a acestui model a dus la discreditarea sa în ochii opiniei publice.
Țara noastră a cunoscut, imediat după Revoluție, o transformare aparent profunda, dar care, prin consecințele sale, nu s-a schimbat prea mult

dintr-un sistem pe care îl numim generic "România". S-a schimbat "infrastructura" (sistemul politic și electoral, partidele politice, Constituția, presa, chiar și societatea civilă, drepturile politice pentru cetățeni) și, în același timp, s-a schimbat și fundamentul axiologic. Abandonarea idealului "societății comuniste multilteral dezvoltate" a conturat un spatiu de așteptare, ce a fost umplut foarte rapid. Noul ideal a devenit, în timp, integrarea europeană și întoarcerea în familia europeană (nu doar instituțional, ci și valoric și civilizațional). Acest ideal a devenit, prin abandonarea oricărei contestări, o adevarată ideologie, care a conturat (și conturează și în continuare) toate directiile de evoluție.

Odată cu alegerea unui executiv, în acest caz pe deplin legitim, totul trebuia să depășească dificila perioadă de tranziție, prin implementarea de reforme, și implicit, să urmeze un plan ascendent. Guvernul Roman, instalat după alegerile din mai 1990, avea un obiectiv foarte clar: deschiderea unui curs al reformelor și introducerea primelor mecanisme ale economiei de piață. Acesta a reprezentat un moment fondator când au fost introduse pe agenda publică teme care au rezistat până în zilele noastre. Reforma economică, privatizarea, reforma administrației centrale, regimul proprietății și reforma proprietății rurale sau integrarea României în structurile democrației occidentale. Guvernul Petre Roman a pus în evidență persistența tendințelor etatiste, a introdus practica politicilor pasive de protecție socială și a demonstrat preponderența problemelor politice în preocupările executivului. Căderea sa în urma gravei crize politice și sociale din septembrie 1991 este un semn clar al faptului ca guvernul era în primul rând un actor politic.

Energiile guvernamentale, fie s-au modelat după rețetele organismelor internaționale, fie s-au consumat în probleme legate de asigurarea sprijinului politic sau de gestionarea unor conflicte și crize politice. Din punctul de vedere al științei politice americane care ofera o distinctie clară între conceptele politics (instituții politice, comportament politic, conflicte politice, relatii internaționale, economie politică) și policy (formularea și aplicarea politicilor publice) și care în limba româna se traduc prin același termen – politică – putem spune ca guvernele României au avut preponderent un comportament de tip politics.
Putem distinge mai multe faze în ceea ce privește transformarea post – comunistă. O primă perioadă este cea a transformării (1990-1992), în care au alternat cele două scopuri majore pentru începerea reconstrucției. Scopul politic (îndeplinirea unor cerințe de bază ale democrației, libertății presei, libertății de expresie, acceptarea pluralismului de opinii și politic) și scopul economic (care viza stabilizarea, începerea procesului de deschidere economică și de repliere a centralismului în favoarea economiei de piață, precum și eliminarea controlului preturilor, liberalizarea acestora, redistribuirea proprietății în agricultura și privatizarea). Perioada consolidarii democrației a existat în axa de timp 1992-1996, aceleasi scopuri capatand alta dimensiune. Scopul politic viza trecerea de la transformare la stabilizare, consacrarea democrației constitutionale, mutarea disputelor politice din stradă în spatiul parlamentar. Scopul economic urmarea trecerea de la transformare la constituirea stabilitatii, relansarea activitatii productive în sistemul de piața libera, dar și initierea demersurilor pentru ajutorul financiar extern și operaționalizarea acestuia. Cea din urma perioadă a aparut sub semnul testării alternantei la guvernare. Aceleasi două scopuri anterioare au vizat o alta dimensiune și de aceasta dată. Din punct de vedere politic se u sprijinului politic sau de gestionarea unor conflicte și crize politice. Din punctul de vedere al științei politice americane care ofera o distinctie clară între conceptele politics (instituții politice, comportament politic, conflicte politice, relatii internaționale, economie politică) și policy (formularea și aplicarea politicilor publice) și care în limba româna se traduc prin același termen – politică – putem spune ca guvernele României au avut preponderent un comportament de tip politics.
Putem distinge mai multe faze în ceea ce privește transformarea post – comunistă. O primă perioadă este cea a transformării (1990-1992), în care au alternat cele două scopuri majore pentru începerea reconstrucției. Scopul politic (îndeplinirea unor cerințe de bază ale democrației, libertății presei, libertății de expresie, acceptarea pluralismului de opinii și politic) și scopul economic (care viza stabilizarea, începerea procesului de deschidere economică și de repliere a centralismului în favoarea economiei de piață, precum și eliminarea controlului preturilor, liberalizarea acestora, redistribuirea proprietății în agricultura și privatizarea). Perioada consolidarii democrației a existat în axa de timp 1992-1996, aceleasi scopuri capatand alta dimensiune. Scopul politic viza trecerea de la transformare la stabilizare, consacrarea democrației constitutionale, mutarea disputelor politice din stradă în spatiul parlamentar. Scopul economic urmarea trecerea de la transformare la constituirea stabilitatii, relansarea activitatii productive în sistemul de piața libera, dar și initierea demersurilor pentru ajutorul financiar extern și operaționalizarea acestuia. Cea din urma perioadă a aparut sub semnul testării alternantei la guvernare. Aceleasi două scopuri anterioare au vizat o alta dimensiune și de aceasta dată. Din punct de vedere politic se urmarea verificarea fiabilitatii principiului separatiei puterilor în stat, fortificarea mecanismului administrativ, precum și extinderea culturii politice și fortificarea culturii legalității. Sopul economic (în mare măsura nerealizat) își propunea stabilirea parametrilor favorabili avantului economic, dezvoltarea capacitatii capitalului autohton, flexibilizarea politicilor sociale, demonopolizarea, sistemul bancar capabil de a susține creșterea.

Tranziția, fenomenul care a acaparat întrega țara și a paralizat vreme îndelungată tot ce reprezenta pas înainte în diverse domenii a fost și este un fenomen ce a afectat planul social în deosebi. Tranziția s-a manifestat în toate ariile, printre care și în cea socială, asfel influentandu-se direct tranziția politico-economică; cum? Lipsa cristalizarii forțelor politice ingreuna straduinta fireasca a fiecarui partid politic de a-și identifica baza socială pe care s-o reprezinte, să-i apere intreresele și să acumuleze astfel sprijin electoral. “În România, se impune nu numai o structura socială și politică aidoma celei din Vest, dar și o cultură, habitudini sociale și o mentalitate de inspirație euro – atlantica.” Treptat, România a căpătat caracteristicile unei societati capitaliste, chiar dacă în economie, mai ales în industrie, proprietatea de stat păstrează o pondere importantă. Divizarea în plan social a României (la un pol, milioane de oameni loviți de sărăcie, șomaj și mizerie, la celalalt pol bogătașii trăind în lux și fast). Astfel nu poate fi vorba de eficiența unei clase de mijloc, baza a societăților capitaliste cu tradiție.

Materialul bibliografic pe care se bazează lucrarea de față este unul divers. Utilitatea să este absoluta, jucând un rol important în tratarea subiectului și analizarea sa. Lucrările sunt scrise de foști și actuali oameni politici, precum și de o serie de analiști politici de mare valoare. Utilitatea mass – media este de asemenea vizibilă. Perioada post – revoluționară este înțeleasă mult mai bine, având în vedere prezentarea evenimentelor în ziarele perioadei.

Din punctul de vedere al metodologiei, a fost utilizată, o serie diversă de elemente, cu scopul de a sublinia mai bine rolul scenei și actorilor politici raportate la tranziția din România post decembristă. Metoda descriptivă sau observația evenimentelor, atât interne, cât și externe a avut rolul de a arăta realitatea în forma cea mai pură. “Este greu de admis ca putem explica constanța comportamentală a indivizilor și grupurilor fără existența unor principii orientative de viața (valori)[…]” Valorile au în calitatea lor de “principii generale despre ceea ce e de dorit” raportarea la nivelul societății ca întreg, cât și la nivel individual. Valorile devin operaționale atunci când ele sunt “internalizate de indivizi”. Va fi analizată o tipologie de valori, valori pe care societatea românească se bazează (mai mult sau mai puțin acceptate) și valori ale unui spațiu occidental în care România spera să adere. Vom putea folosi metoda cantitativă, raportând-o la situația pluripartidismului românesc. Dacă analiza calitativă vizează eficiența într-un context, abordarea cantitativă se definește de obicei prin opoziție cu prima. Caracteristică a democrației, pluripartidismul adoptat în România după 1989 nu a evidențiat o eficiență vizibilă, ramânînd la nivelul simbolic. Dovada este opoziția pe scena politică românească, caracterizată de slăbiciune, lipsă de membri sau apărînd ca un factor lipsit de omogenitate în raport cu puterea.

Metoda comparativă folosită în finalul lucrării se dorește a fi una care să sublinize tranziția și efectele sale raportate la o alta țară care, la fel ca și România a fost dominata până în 1989 de un regim totalitar. Lucrarea va avea de asemenea caracteristici formale și informale. “Primul termen desemnează instituțiile, structurile, organizațiile, gupurile și acțiunile lor recunoscute oficial, cu prescrierea sarcinilor, privilegiilor și obligațiilor. Informalul reprezintă aspectele realității sociale[…]ce nu sunt oficializate în legi sau regulamente, dar au o prezență și o incidentă tot atât de hotărâtoare ca și cele formale, în viața indivizilor și a grupurilor sociale”.

În ceea ce privește natura culturii politice românești, lucrurile nu se prezintă prea bine. Participarea politică, înainte de 1989 includea valori mai apropiate de un regim totalitar decât de democrația occidentală. Alegerile se organizau întotdeauna cu nereguli și astfel, e greu să vorbim după 1989 de antecedente democratice ale României. Concluzia la care ajungem va fi surprinzatoare. Românii stiu ce reprezinta comunismul, stiu ce reprezinta democrația, însă nu stiu ce înseamnă post – comunismul. Astfel asocierea cu o tranziție dificilă este cea mai raspandita.

În cazul unei societati civile abia formate sub libertateatea implementata de democrație, manipularea maselor poate fi un element cu ajutorul caruia un partid sau un lider atrage atenția maselor impunand acestora chiar și inconstient o idee. Persuasiunea este un proces intrapsihic secvențial de tratare a informatiei. Ea nu repreazinta doar "ceea ce un mesaj face unei persoane, ci și ceea ce acea persoana face cu mesajul".

Revenind la scena politică românească după 1989, putem afirma ca a existat vizibil, o monopolizare a luptei pentru putere de către două partide care se vor forma imediat după Revoluție și în timp vor suferi modificări, vor urma după caz pante ascendente sau descendente, susținere din partea electoratului sau din contra, respingere. Votul eletoratului va pedepsi pe rând aripile Frontului Salvării Naționale format în miezul evenimentelor din Decembrie 1989, lucru ce subliniază eficiența acestora la conducerea țării.

Ion Iliescu analiza intervalul de tranziție cuprins între dezintegrarea vechiului sistem și construcția celui nou. Această schimbare va pune societățile în față unor sfidări politice, economice și culturale de o complexitate care le depășește adesea potențialul intern de schimbare, deși voința lor este motivata și orientata spre valorile noului orizont spre care se îndreaptă. Tulburatoarea întrebare: ce va urma? a fost cea căreia abia în zilele noastre va capata un oarecare contur. Raspunsurile de atunci, conform cărora societățile post – comuniste se îndreaptă spre democrație, spre economia de piața, spre restaurarea statului de drept, spre o societate libera și deschisa, spre integrarea în structurile europene au fost raspunsuri care nu se raportau la realitatea ce avea o cu totul alta dimensiune. Afirmația “ne vom integra în structurile europene” va dovedi ca acest lucru se va întâmpla (eventual) după optsprezece ani și nicidecum imediat, importand civilizația occidentală și adaptând-o la o societate al cărui set de valori nici pe departe nu se compară cu cel european. Criza de proiecte reformatoare a devenit vizibilă îndată după declanșarea tranziției, când o serie de probleme practice, necesitau rezolvare imediata, dar în alt mod decât înainte. “Urgențele veneau în avalanșă cotidiană”. Dacă societățile apusene s-au clădit, pe parcursul a câtorva secole – nu fără convulsii sociale, noi urma să ne angajăm într-o schimbare rapidă care nu beneficia de teorii și doctrine care să ne ghideze conduitele și opțiunile practice. “Cum să elimini, în aceste condiții, amatorismul sau erorile și capcanele unui drum nedefrișat?” A existat o bucurie care a fost amestecată cu o teamă vagă de viitor. În acea perioadă nimeni nu realiza integral dificultățile tranziției și nu-și putea permite să facă profeții negative. Cum se putea demonta un sistem solidificat de 45 de ani? Cum se putea construi un sistem nou pe ruinile celui vechi? Cum se puteau adapta nevoile societății civile cu reformele caracteristice transformării rapide, fără a genera mișcări sociale care să împiedice procesul decizional al clasei politice? Cum să fie retras statul din poziția de factor omniprezent și atotputernic și să fie implementat sistemul economiei de piață? Partidele politice românești vor încerca să depașească această fază a tranziției, executivele post – decembriste vor încerca reformarea sistemului. În ce măsura au reușit și în ce măsură România se mai afla sau nu în tranziție vom încerca să vedem din urmatoarea lucrare.

Capitolul 1

Contextul în care se dezvoltă noua clasa politică

Subcapitolul 1: Situația externă (contextul prăbușirii sistemului comunist din România); Situația internă (socialo-economico-politică)

Reformarea sistemului comunist dorita atât de mult de Gorbaciov se va dovedi una imposibil de pus în practică. Astfel era vizibil pentru toata lumea ca o mare putere comunistă (în speță URSS) se prăbușește și o încercare de cosmetizare a ceea ce nu mai funcționa demult, a fost una fără sorti de izbanda.În vara în care Polonia trăia zile fierbinți, exodul a mii de est-germani spre Occident printr-o zona de 200km între Austria și Ungaria arata ca sistemul comunist începe să se clatine în întreaga Europa. Polonia (cu Jaruzelski în fruntea opoziției) ajunge la o înțelegere privind alegerile libere. În China, la Beijing studenții ocupau piața Tien Anmen. Evenimentul exodului va declanșa în Germania de Est revoluția. Căderea regimului lui Honecker va duce la căderea Zidului Berlinului. Astfel, Germania de Est (membra importanța a Pactului de la Varsovia), precum și întreaga situație europeană și asiatică vor duce la căderea regimurilor în Bulgaria, Cehoslovacia și mai apoi în România. “Din momentul când societatea începe să-și câștige autonomia, deși initial în enclave izolate de initiativa civilă, partidul-stat începe să-și piarda aura de infailibilitate.”

Situația în societatea românească va deveni fierbinte la finalul anului 1989; ca atare protestele, luările de poziție, criticile, populația din stradă, lozincile anti-comuniste își vor mări numărul din ce în ce mai mult, agravând situația regimului Ceaușescu. La dată de 21 Decembrie pe strãzile Capitalei câteva mii de tineri, printre care numeroși studenți, se adunã în Piața Universitãții, cerând înlãturarea regimului comunist, demisia conducerii statului, alegeri libere. Populația Capitalei este chematã la revoltã. Sunt ridicate baricade. Studenți ai Universitãții participã, alãturi de colegi de la alte instituții de învãtãmânt superior, alãturi de elevi și de tineri bucureșteni, la demonstrația din Piața Universitãții. A doua zi, pe 22 Decembrie, dimineața, revolta anticomunistã capãtã dimensiuni de masã. Armata se alãturã demonstranților. Tineretul bucureștean, sprijinit de Armatã, ocupã Piața Palatului. Sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român (actualul sediu al Senatului) este luat cu asalt. Populația nemulțumită de actualul nivel de trai, obligată fiind să priveasca sarăcia în față, zi de zi, fără a se întrevedea o posibilitate de imbunătățire a situației va susține cu întreaga ființă activitățile de protest începute la 21 Decembrie. În urma acestei situații era evident ca ceea ce fusese până acum cauza acestor probleme, în speta regimul comunist, avea de trăit ultimele sale clipe. Acestei afirmații i se adauga și contextul internațional, unde sistemele comuniste explodaseră, iar elita ce răspândea „erezia comunistă” își pierduse carisma care fusese unul dintre atuurile sale cele mai de preț.

Dacă în câteva țări din Centrul și Estul Europei, procesul de trecere de la comunism la o societate bazată pe democrație s-a făcut, mai mult s-au mai puțin în urma unor negocieri a unei elite politice, în România, aceasta opoziție nu a existat. Revoluția a gasit România fără o clasa de opozanti eficientă și puternică, care să poată susține un punct de vedere și să militeze în spiritul acestuia cu scopul însănătoșirii morale a națiunii, pentru o nouă ordine socială și pentru reformarea atât de necesară în toate planurile. Ca atare, a fost foarte dificil în perioada imediat următoare evenimentelor din Decembrie 1989 să se îndeplinească aceste deziderate. Dictatura comunistă a avut grijă să-și lichideze oponenții întotdeauna.

Revoluția va scoate la iveală o situație economică deosebit de critică care contrazicea așa-numitul viitor de aur al României. Mașina reconstrucției începea să facă primele mișcări și dezvaluia, una după alta, minciunile vechiului regim. Producția de cereale din anul 1989 nu depăsea 18 milioane de tone, numai 26 % din cât a anunțat cu mare pompă aparatul propagandistic al “Conducătorului”. Asigurarea alimentelor necesare traiului zilnic continua să ocupe un loc de frunte în cadrul avalanșei de probleme ce trebuiau rezolvate cât de repede posibil de noua guvernare. O săptamână de libertate nu putea sub nici o formă să înlocuiască cozile din fața magazinelor. Aflată parcă sub foc automat situația economică din țara noastră demonstra ineficiența cu care a fost administrată până în 1989. “Dieta științifică” impusă de regim, cartelele de alimente și raționalizarile au adus societatea românească la pragul disperării. Toate celelalte produse bune treceau granițele țării pentru a plăti datoria externă a lui Ceaușescu.

Revoluția din România nu a putut schimba economia într-o săptămână, în același fel cum a făcut cu sistemul politic. Dar, criza economiei socialiste a fost, fără indoială, unul dintre motivele pentru care a izbucnit revoluția. Începută politic, aceasta a avut fără indoiala o finalitate economică și socială. Acestea urmau să fie problemele aduse de lungă și anevoioasă perioadă de tranziție în societatea românească.

În urma colapsului comunismului, a rezultat “o situație de anarhie epistemologică”. Toate granițele care îngrădeau libertatea și tot ce converge din aceasta au fost atacate și răsturnate. O întrebare al cărui răspuns ar duce la rezolvarea multor probleme nerezolvate până azi, este: Ce s-a ales din tot ceea ce în timpul revoltelor din 1989, părea să reprezinte un consens anticomunist, dar care susținea democrația? Tot ceea ce a urmat comunismului a amplificat sentimentele de anxietate colectivă, dezorientare și în mijlocul unei tranziții dure, deziluzie.

Subcapitolul 2: Realitatea românească din Decembrie 1989 în mass media occidentală și internă

Dacă ziarele din întreaga lume în perioada sarbatorilor și spre sfârșitul de an, titrau pe primele pagini cuvinte precum : “Sarbatori fericite” sau “Un an nou fericit”, în 1989 revoltele din întreaga Europă împotriva regimurilor autoritare au avut intietate, faptele interesand deopotriva societati civile sau oameni politici.

Pentru cei care nu avusesera acces la informație, decât în mod eronat și trunchiat, ziarele libere au avut un rol extraordinar.

“[…]Bush a vorbit cu Gorbaciov despre România. Este exprimată dezaprobarea în cazul înregistrării de morți, caracterizată fiind, ca un lucru profund regretabil. Faptele din România au avut un amplu ecou la Londra, Viena, și în cele două Germanii. De asemenea, în Italia s-a protestat împotriva sistemului represiv și încălcării flagrante a drepturilor omului. Afirmația ministrului de externe austriac, Alois Mock, privind regimul Ceaușescu era: un amestec de stalinism din trecut și terorism din zilele noastre[…]”

În acest cotidian, are loc o analiză ce susținea că prima etapă a revoluției române se incheie. Astfel, după o săptămână de incertitudini apărea prima forma de putere care trebuia să conducă România pe calea democrației și în spiritul unor legi democratice: Consiliul Frontului Salvării Naționale. Prerogativele asumate de Front erau aproape absolute, iar activitatea executivului îi era strict subordonată.

Pe plan politic, pe lângă alcatuirea noului executiv și definitivarea structurilor puterii care șterg pentru totdeauna rămășițele Partidului Comunist, se semnaleaza primele disensiuni ingrijoratoare asupra chestiunii pluriprtidismului.

În ciuda unor afirmații vagi, dar increzatoare ale guvernului, potrivit cărora un număr mare de “agenti ai Securitatii” s-ar fi predat în București, exista o atmosfera de nervozitate nemarturisita. În ciuda viitorului nesigur, viața în România parea ca se îndreaptă spre normalitate.

Susținerea din partea Occidentului a fost de bun augur, însă tranziția în care intram era una deosebit de grea, din punct de vedere economic, dar și politico-social și necesita o cumulare a forțelor de orice fel din România pentru a depasi impasul.

Într-un interviu acordat de Corneliu Coposu lui Stefano Mensurati, acesta susținea fără nici un fel de ezitare : “cale de întors nu mai exista”. Deci, România gasise în sfârșit, după patru decenii de ratacire, drumul spre acea normalitate dorita de toți.

În România, ziarele reflectau de asemenea, bucuria tuturor, speranta ca odată sfârșit regimul odios al dictatorului Ceaușescu, totul va merge pe o panta ascendenta, dar și prudenta de care trebuia să dea dovada noul sistem de guvernământ în orice arie a politicii sale, fie ea economică, socială sau politică externă. În luna Ianuarie, se titra “Euforia Revoluției”. Susținerea acesteia era marcată de fraze precum “Revoluția Româna a învins. A învins, distrugând din temelii una dintre cele mai odioase dictaturi din Europa și din lume. Și cu prețul unui cumplit tribut de sange, după cum afirma recent un lider al diplomației internaționale. Revoluția Româna este un fenomen de proportie europeană și mondiala. Este greu de pus în balanta pulsul economiei la ora actuala, după cum la fel de greu este să desprinzi pasul de maine al economiei. Odată cu dobândirea unui flux productiv normal trebuie gândită și reclădită noua structură a economiei , dar nu înainte de a reclădi realitatea, de a ști de la ce bază pornim. Minciuna ridicată la rangul de politică de stat în epoca tiraniei continua să afecteze, până la zguduire întreaga economie. Revoluția ne-a adus libertatea, ne-a adus dreptul de a opta nestânjeniți de nimeni și de nimic pentru noul edificiu al demnității umane, ne-a adus mult visata deschidere spre lume. Dar lumea spre care porneam cu mai multă sau mai putina economie de piața, cu mai multă sau mai putina incredere era si este o lume civilizata; o lume care și-a făurit și își făurește civilizația în aerul tonifiant al libertății și democrației prin muncă. Am dobândit libertatea. Să dobândim și pasiunea de a munci pentru noi, pentru democrație.”

Astfel, contextul intern și extern post revolutionar era unul prielnic pentru dezvoltarea unei clase politice al cărei principal scop să fie scoaterea țării din tranziție, pe drumul către o economie de piața stabilă, spre dezvoltarea unei politici viabile, sustinuta de marile democrații internaționale, bazându-se pe experiența acestora.

Capitolul 2

FSN și rolul noului partid pe scena politică românească

Subcapitolul 1: NaștereaFSN; Platforma-program a partidului

Istoria FrontuluiSalvării Naționale și a partidelor succesoare este reprezentativă pentru tot ce mai apoi va reprezenta viața politică în România în primul deceniu post-comunist.

Formal, nașterea Frontului ca partid politic s-a produs pe 6 Februarie 1990, o dată cu inscrierea să în registrul partidelor politice de la Tribunalul Municipiului București. Aparitia acestei grupari politice a avut loc în după amiaza zile de 22 Decembrie 1989. Conducerea ce se contura în cladirea Televiziunii Române, Consiliul FrontuluiSalvării Naționale va începe să-și asume prerogative aproape absolute, va fi organismul ce va concentra în propriile maini gestiunea politică și economică a țării. În paralel în provincie se vor constitui fronturi locale, după modelul celui din capitala. Cancelariile internaționale s-au alaturat ideii constituirii unei noi puteri în România. Astfel, Frontul a devenit în scurta vreme autoritatea legitima recunoscuta pe plan intern și internațional deopotriva.

Acel Front era caracterizat de o compozitie extrem de eterogena, reunind de la disidenti ai vechiului regim, cetățeni simpli, reprezentanti ai lumii culturale. Acest lucru punea sub semnul întrebarii faptul ca FSN era un partid politic și nu o grupare ce fusese formată ad-hoc, iar persoanele ce îl alcatuiau erau doar sustinatoare ale aceleiasi idei revolutionare, dar cu opinii diferite privind celelalte aspecte ale vieții politice. Aceste disensiuni din cadrul grupării au dat naștere CFSN. Ulterior, acest Consiliu și-a definit mai coerent rolul său politic de parlament provizoriu, odată cu transformarea sa în CPUN (Consiliul Provizoriu al Unitatii Nationale).

FSN a evoluat în directia cristalizarii ca partid politic. Procesul a fost unul dificil și contradictoriu. În contextul confruntării dintre grupările din interiorul FSN – ului, câștig de cauză a avut gruparea din jurul lui Ion Iliescu. La dată de 23 Ianuarie 1990 a fost confirmată victoria grupării iliesciene și totodata a fost marcată separarea dintre cele două Fronturi – CFSN (ca organism de stat) și FSN, (ca partid politic). Din punct de vedere formal, Frontul Salvării Naționale

și-a început existenta ca partid politic pe 6 Februarie 1990 (decizia civilă nr.27 a TMB).

“Partidul nou-înființat era o formațiune politică democratică de larga cuprindere socială, urmărind transformarea societății românești pe baza valorilor democrației, libertății și demnității. Sursa fundamentală a acțiunii politice și a concepției Frontului o reprezinta nevoile vitale și drepturile fundamentale ale omului, interesele comune ale tuturor cetatenilor României. Sunt specificate măsuri, în domenii precum sistemul economic, industrie, agricultura, sectorul serviciilor, mediul inconjurator, cultura națională, precum și religios. De remarcat este extrasul din platforma-program vizand “evitarea formarii de deosebiri majore în acumularea de avutie de către diferitele categorii sociale”.

“Tot ceea ce a întreprins Frontul Salvării Naționale vadeste voința să neclintita de a promova democrația în toate sferele vieții sociale, de a face din problemele oamenilor chintesenta acțiunii sale cotidiene. Aceste lucruri au fost vădite atunci când a anulat legile antipopulare pe care le promovase vechiul regim, a acelor legi și decrete care lezau grav libertatea individului, drepturile omului, cât și prin promptitudinea cu care a fost elaborat un cuprinzator set de măsuri, menite să imbunatâteasca condițiile de viața ale oamenilor.” Iata ca speranta atingerii unei normalitati a întregii societati, reflectată în mass media (în speta acum ziarele), era un punct de interes al tuturor în ciuda faptului ca în partid ideile pro și contra reflectau animozități, care mai târziu aveau să afecteze eficiența și structura partidului.

Subcapitolul 2: Momentul alegerilor – acceptarea și susținerea programului FSN de electorat; Elaborarea Constituției

În sedinta de marți, CFSN a hotarat ca frontul să participe la alegeri ca front. În același timp s-a decis schimbarea datei alegerilor de la sfârșitul lunii aprilie, la 20 Mai 1990. Guvernul a fost însărcinat să pregatească un proiect de lege în legatură cu acordarea de subvenții electorale partidelor politice și interzicerea primirii în acest scop de ajutoare din străinătate. În sfârșit, CFSN

și-a manifestat disponibilitatea în legatură cu participarea observatorilor O.N.U. la viitoarele alegeri din România.

În urma alegerilor parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990, aprecierile observatorilor străini au fost pozitive, susținând că acestea au fost corecte și lipsite de nereguli grave. Astfel FSN și-a legitimat și oficializat statutul de deținător unic al puterii în România. În urma acestor alegeri Ion Iliescu a devenit primul președinte postcomunist al țării, “fiind ales cu circa 80% dintre electori, iar FSN a câștigat o largă majoritate de voturi în Parlament, cca.66,31% în Camera Deputatilor și respectiv 67,02% în Senat.” Aceste cifre subliniau clar puterea cu care urma să fie investit FSN-ul; dar și așteptările erau pe măsură. Președintele Senatului a devenit Alexandru Barladeanu, iar președinte al Camerei Deputaților, Dan Marțian. Mai târziu, în discursul de investitură, Ion Iliescu îl va desemna pe Petre Roman drept prim-ministrul României. O încununare a a triumfului electoral al FSN a fost în momentul când Parlamentul acorda votul de încredere Guvernului Roman și programului său. Din acest moment susținerea electorală, procedurile legate de vot și întregul proces electiv fuseseră încheiate, România intrând pe făgașul normal al unei societăți ce spera să înainteze pe drumul spre democrație.

Având o puternică susținere populară și o reprezentare parlamentară pe măsură, FSN nu părea a întâmpina nici un fel de piedici în a guverna. Opoziției fragile și divizate îi era foarte greu să se opuna acestei “mașini de vot” feseniste. Forța partidului stătea în structura sa. Pe măsură ce partidul se va clarifica în interior, va fi dificil ca acesta să se mențină ca o organizație politică.

Acest nou început era o noua experiența. Era evidentă importanța guvernului, dar și a partidului, fiind majoritar în Parlamentul României, în ceea ce priveau bunul mers al reformei și încadrarea pe un drum democratic. Dezbaterile ce ar fi urmat reformelor trebuiau să se manifeste exclusiv în aria dezbaterii politice. Ion Iliescu analizează o multitudine de aspecte al căror impact generează mișcări reformatoare menite să normalizeze întreaga societate. Ideea reconcilierii era un element foarte important raportat la dezbaterea politică. Aceasta era necesar a se încadra în contextul competiței și al dialogului constructiv între partide, urmărind modelarea structurilor statului de drept într-o societate românească tinzând spre democrație. Baza trebuie să fie construită pe un raport justitie – echilibru social.

Constituția reprezenta indatorirea supremă a Parlamentului ales. Prefigurarea separării și echilibrului puterilor în stat, controlul Parlamentului asupra Guvernului, pluralismul politic și înlăturarea oricărei posibilități de concentrare a puterii în mână unei singure persoane, asigurarea drepturilor și libertăților cetățenesti erau exemplul ce dorea să sublinieze ca voința există și totul urma să fie pus în practică. Reformarea economiei românești reprezenta un proces de substanță. Debutul indica introducerea rapida a unui pachet de legi care să instituie parghiile economico financiare proprii mecanismului economiei de piața și redefinirea rolului și structurii ministerelor economice. Politica de privatizare era absolut necesara, ea urmand să concretizeze, în mai multe etape reorganizarea sectorului economic. Aici erau incluse: crearea unui puternic segment de industrie mică și mijlocie, reorganizarea sectorului public în economie, întreprinderile de stat urmau să devina societăți comerciale cu capital de stat și tot sistemul să funcționeze pe un principiu occidental – producția pentru consumator – acest lucru incluzand creșterea calității și implicit respectul față de consumator. Această privatizare, reformare în genere, putea converge doar din politici de încurajare reala a autonomiei întreprinderilor, liberalizare a preturilor (în condiții care să permită libera concurență) și eliminarea verigilor intermediare, birocratice. Toate acestea necesitau un sistem viabil de impozitare a veniturilor și cifrei de afaceri, o legislatie a protectiei sociale, o reglementare a conflictelor de munca și a dreptului la greve, într-un cuvant construirea unei societati civile apte să-și sustină un punct de vedere. Libertatea de opinie, care fusese pentru cetățenii români doar o caracteristică utopică a unor democrații îndepartate, era prezentată începînd cu noua guvernare într-o lumină nouă, pozitivă. La un interval relativ scurt după revoluție se putea vorbi despre obiective pe care Guvernul și Parlamentul urmau să și le asume.”În acest proces al schimbării era necesar să folosim toate energiile creatoare, competența intelectualității, deschiderea spre nou a tineretului. În același timp subliniam și necesitatea unor măsuri pentru ca o astfel de înnoire structurală să fie realizata în modalități compatibile cu resursele și posibilitățile reale ale economiei noastre, pentru a nu afecta stabilitatea politico-socială a țării și a menține sub control unele fenomene perturbatoare, precum inflația și somajul.”

Dupa revoluție, unele probleme sociale au fost atenuate, altele au fost amânate. Parlamentul și Guvernul trebuiau să găsească o cale pentru ca iminentele schimbări ale societății românești să se înfăptuiască fără a genera, însă conflicte și tensiuni în rândul populației (ce era evident ca va avea o reacție de negare a accentuării sărăciei sau a inadaptabilității sociale, unele din efectele tranziției românești.

În viziunea președintelui Iliescu, în România urmau schimbari profunde deosebit de necesare, suporturile constructive ale acestora trebuind dezvoltate în toate sferele existentei noastre politice, economice sau sociale. Reasezarea raporturilor dintre aparatul de stat și cetatean, descentralizarea administrativa și privatizarea economică, drepturile membrilor minorităților naționale, cât și ajutorul la construcția europeană erau elemente de baza ale viitoarelor acțiuni reformatoare ale Guvernului.

Era nevoie de o schimbare a mentalității, reflectată în fapte conform căreia aparatul de stat este în slujba cetateanului și nicidecum invers. Diminuarea dependentei individului de autoritatea publica urma să consolideze acest aspect. În ceea ce privea exercitarea funcției publice, transformarea valorii în unic criteriu în procesul departajarii și inlaturarea relațiilor interpersonale, cu alte cuvinte eradicarea nepotismului, erau scopurile principale. Greutatea transformării acestor lucruri nocive unui sistem democratic, cu adevarat functional, se poate din pacate observa și azi la mai mult de un deceniu de la Revoluția din 1989. Vechiul regim a distrus conceptul de “etică a muncii”, stopând astfel resortul unui progres social și întipărirea unei mentalități extrem de greu de înlăturat. Reconstructia acestei etici a muncii este imperativă în vederea alinierii țării noastre la dezvoltarea contemporană.

Vis-à-vis de problemele minorităților, recunoașterea acestora prin acte legislative în concordanță cu reglementarile internaționale și cu practica statelor democratice era un pas de făcut. Participarea reprezentanților acestora în Parlament va demonstra o dorințade dialog, respect și înțelegere din partea noii puteri.

“România este o țara europeană de expresie latină”. Dupa 1989, rupând legaturile cu trecutul, România își reafirma dorințade adeziune deplina la valorile civilizației europene, universale. Netinand cont de limitele sau situatiile ce ingreunau procesul integrării, implicit pe cel al modernizarii, incadrarea într-un flux general al schimbarii va avea loc mai devreme sau mai târziu, acest lucru rămânînd o provocare deschisa pentru guvernanti.

Noul Parlament ales în mai 1990 a avut în prim plan elaborarea unei constituții. Acest proiect a fost “în sine o veritabila coală politică pentru parlamentari și pentru cetățeni”. Astfel, noua comisie numita de Parlament a fost alcatuita din deputati, senatori apartinand diverselor partide politice, cât și experti în drept constitutional.

Elaborarea Constituția noastră a pornit de la o documentare ampla, cuprinzand materiale de specialitate, texte de constituții din diferite țări, intalniri și schimburi de experiența cu specialisti din alte țări. Ca atare, Constituția României avea avantajul de a fi o chintesenta a tot ceea ce era mai bun și functional în alte țări. Dupa ce proiectul a fost dat publicitatii și după discutarea și votarea să în Parlament, la 8 Decembrie 1991 a fost organizat referndumul național prin care Constituția a fost supusa aprobarii cetatenilor cu drept de vot. Prin nașterea să, Constituția a concretizat obiectivele programatice ale Revoluției. Cateva din obiectivele FrontuluiSalvarii Nationale se gasesc în Constituție, acestea fiind o demonstratie a dorintei de construire a unui sistem stabil. Ca prim obiectiv FSN susținea o schimbare necesara, aceea ca rolul unui conducator de partid să echivaleze cu un conducator suprem.Statornicirea unui sistem democratic era proclamata de Constituție. România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea și pluralismul politic reprezinta valori supreme și sunt garantate. Tot un obiectiv enuntat în CFSN prevedea “restructurarea întregii economii naționale; eliminarea metodelor administrativ-birocratice și promovarea initiativei și competentei. Constituția va consacra un capitol acestei probleme. De asemenea, restabilirea dreptului de proprietate individuala asupra pamantului, crearea de noi baze ale culturii naționale, dar și promovarea unei politici interne și externe care să fie subordonate nevoilor și intereselor țării au fost obiective ale Frontului ce se regasesc în articolele Constitutiei. Exista multiple corespondente între prevederile Constituție și Comunicatul către țara al CFSN. Rolul FSN începea să fie din ce în ce mai important din prisma unor reforme ce urmau să aibă susținerea Constitutiei.

La doar doi ani de la Revoluție, finalizarea Constitutiei reprezenta atât simbolic, cât și practic o reusita, un suport legislativ capabil să ofere sprijin și să concretizeze programul partidului de guvernământ. Astfel, odată adoptată, se impunea oo noua faza a reformelor, bineinteles nu un lipsită de probleme, însă era un pas înainte.

Subcapitolul 3: Guvernul Petre Roman și efectul reformelor

Petre Roman a reprezentat Guvernul României în urma alegerilor din mai 1990, tot domnia sa fiind șeful Executivului provizoriu din perioada de după Decembrie 1989, până la alegeri. De la echipa tânără și plină de ambiții se asteptau transformări palpabile, ea impresionând prin dinamismul impus în toate sectoarele și aplicarea unor reforme de substanță. Însă realitatea era mult mai dură decât și-o imaginau la început membrii Executivului. Pe plan intern convulsiunile sociale au reprezentat o problemă a dorinței de reformă a echipei guvernamentale. Pe plan extern, prăbușirea economiilor țărilor foste CAER, în special a fostei Uniuni Sovietice, adaugându-se și criza din Golf, iar paralel cu aceasta criza internațională posibilitățile țării de a se aproviziona cu resurse energetice sau materii prime au scăzut vertiginos. De asemenea probleme de rezolvat apăreau continuu; raporturile cu organismele financiar-bancare internaționale urmau o pantă descendentă, comparativ cu alte țări ale Europei de Est. De la început, guvernul Roman s-a confruntat cu probleme legate de disfuncționalități ale economiei, contextul economic internațional, relațiile cu organismele financiar-bancare internaționale, toate acestea amplificandu-se în timp. Măsurile pe care guvernul le-a luat au fost suficient de radicale pentru a împiedica revenirea la sistemul centralizat, dar au provocat disfuncționalități în rândul sistemului economic, de aici rezultând efecte sociale pe care nu le bănuia nimeni. Efectele sociale scapate de sub control au reprezentat o demonstrație a ceea ce se poate întâmpla în cazul implementării reformelor fără cunoașterea sensibilei realitați sociale.

O serie de legi propuse de guvernul Roman și adoptate de acesta în perioada să de guvernare au avut loc în axa (iulie 1990 – octombrie 1991). În lunile iulie 1990 – decembrie 1990 au fost propuse de guvern, dezbătute și votate de parlament și promulgate de Ion Iliescu 42 de Legi (aproximativ o lege la fiecare patru zile), printre cele mai importante fiind cele ce vizau: constituirea piețelor și a mecanismelor lor specifice, promovarea principiilor și regulilor economiei de piață, structurarea și consolidarea statului de drept, organizarea și funcționarea pe principii democratice a unor instituții ale statului, problemele de ordin social.

În lunile ianuarie 1991 – octombrie 1991 au fost propuse de guvern, dezbatute și votate de parlament și promulgate de Președintele țării 61 de legi (aproximativ o lege la cinci zile). Legile privind procesul de privatizare, promovara principiilor și regulilor economiei de piață, reforma finanțelor publice și a sistemului bancar, perfecționarea mecanismelor democratice, consolidarea statului de drept, apărarea siguranței naționale și a ordinii de drept au fost printre cele mai importante.

Pe lângă aceste legi amintite anterior au mai existat un set de legi propuse de guvernul Roman și adoptate mai târziu în perioada guvernului Stolojan.

Reforma destul de dura pentru situația României a afectat în mare măsura, se pare, structura socială. Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, a consacrat dreptul la asociere a salariatilor în cadrul unor structuri sindicale desprinse de orice control al statului. Acest fapt va duce la unele schimbari pe care guvernul Roman la va resimti din plin.

Echilibrul intern al FSN avea să fie compromis definitiv ca urmare directa a mineriadei din septembrie 1991. Conflictul civil care a izbucnit în Valea Jiului “s-a transformat într-un adevarat razboi civil” o dată cu sosirea în Capitala, pe 25 septembrie, a minerilor conduși de liderul sindical Miron Cosma, după ce primul ministru a refuzat să dialogheze cu grevistii în Valea Jiului. Ceea ce urma să se intample avea să depașească limitele legale ale democrației și totul să fie purtat într-o arie a acțiunii violente, a mentalității înapoiate și fără nici un fel de efect benefic în viziunea Occidentului în ceea ce privea România.

În FSN se manifestau vizibil două curente de opinie foarte puternice, generic denumite de analiștii politici ca “reformator” și conservator”. Aceste idei erau susținute având la bază o conturare politică insuficientă și sugerau o luptă pentru supremație în partid. Confruntarea în sânul partidului (FSN) era dată între Petre Roman, prim ministru, mai tânăr și incisiv, fără legaturi cu vechiul regim și Ion Iliescu, presedintele României, cu o vastă experiență politică, mai conservator. Această confruntare doctrinară conservatoare-reformistă avea un efect negativ în ceea ce privea unitatea partidului, lucru care nu era raționat de majoritatea simpatizanților Frontului. Efectele asupra evoluției partidului erau previzibile, scindarea fiind luată în calcul.

Dupa o succintă prezentare a situație de fapt în cadrul FSN, se poate afirma ca problema mineriadei a accentuat, dacă nu a activat inevitabilul proces al scindarii.

Valea Jiului este o zona monoindustriala, locuitorii ei trăind aproape exclusiv din minerit. Este o "opera" a planificarii economice comuniste. România a preluat în anii '50 modelul stalinist de dezvoltare economică, care se baza pe hipertrofia industriei grele. Industria grea a pierdut însă tot mai mult teren incepind cu anii '60. Locul ei ca factor-cheie al succesului economic a fost luat de industriile usoare, industriile high-tech și de sectorul tertiar și cuaternar (legat de software, comunicatiile globale, etc.). Conducerea comunistă a României a ignorat însă total aceste trend-uri și s-a incapatinat să dezvolte industria grea, deși ineficiența acestei industrii devenise evidenta la sfirsitul anilor '70. Era o industrie subtehnologizata, care nu gasea piete de desfacere decât acolo unde pretentiile de calitate a produselor erau minime. Consumul de energie al acestei industrii fiind enorm, a fost necesara și o marire semnificativa a extractiei de carbune, după lozinca "Țării, cât mai mult cărbune!". Propaganda comunistă a căutat să inoculeze și ideea că minerii reprezintă "vârful de lance al proletariatului". Prin desființarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) în 1990, produsele românești au pierdut o bună parte din piețele cu minime pretenții de calitate de care beneficiasera până atunci. A fost inevitabilă o scadere a producției, care a dus și la o scădere a consumului de energie. Minele carbonifere au intrat astfel în criza de supraproducție, aceasta adaugându-se ineficienței care exista dinainte, indiferent de volumul extracției. Aceste rațiuni economice au impus o reforma radicala în sectorul minier. Au intervenit însă evenimente care au schimbat datele problemei. Minerilor din Valea Jiului li s-a descoperit o noua vocație: cea de a face "ordine" în România. În 1990 au avut loc trei mineriade (ianuarie, februarie și iunie). Pe 28 ianuarie 1990 a avut loc în Piața Victoriei un miting organizat de opoziție, care protesta împotriva hotaririi ca FSN să participe la alegeri. Pe 29 ianuarie minerii au venit la București pentru a-i reduce la tacere pe manifestanti. Au fost luate cu asalt sediile partidelor istorice. Cu acest prilej a fost lansata și formula "Moarte intelectualilor!". Mineriada din februarie 1990 a semanat mult cu cea din ianuarie. Și de aceasta dată minerii au venit pentru a imprastia o manifestatie antiguvernamentala (care devenise însă violenta; unii manifestanti au intrat în sediul Guvernului, provocind distrugeri materiale). În iunie 1990, minerii au venit la București pentru a-i evacua din Piața Universitatii pe "golanii" care demonstrau acolo. Au fost devastate sediile partidelor istorice, Universitatea și redactiile unor ziare antiguvernamentale. Observam că cele trei mineriade din 1990 au o trăsătură distinctivă: ele nu au avut nici macar un pretext sindical. Caracterul lor a fost pur politic. De fiecare dată, minerii au intervenit violent împotriva adversarilor FSN. Mineriadele din 1990 s-au soldat cu morți, sute de raniți și pagube materiale de proporții. Poate și mai grav este faptul ca au fost compromise corectitudinea competiției politice și imaginea României în lume. Declarația din 14 iunie a președintelui, în legătură cu “solidaritatea muncitorească” a fost un minus acordat imaginii acestuia.

Minerii din Valea Jiului au devenit altceva decât un grup muncitoresc. Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului (LSMVJ – condusă din 24 martie 1990 de Miron Cozma), s-a comportat altfel decât un sindicat obisnuit. Când s-a pus problema reformei mineritului în Valea Jiului, LSVJ nu a fost preocupată să negocieze cu reprezentanții Guvernului folosind argumente economice, ci amenințarea – "Venim la București!" (cu un subtext evident – "…și facem ce am mai făcut și alta dată"). Ceea ce minerii au și făcut în septembrie 1991, când au provocat căderea Guvernului Petre Roman. Această mineriada a avut un pretext sindical, dar caracterul ei a fost în mare parte tot politic. A tranșat conflictul dintre presedintele Ion Iliescu și premierul Petre Roman. Petre Roman ar fi dorit o accelerare a reformelor, iar Ion Iliescu s-a opus. În martie 1992, Miron Cozma a devenit și președinte al Confederatiei Sindicatelor Miniere din România (CSMR). În aceasta calitate el a cerut și a obținut privilegii și pentru "ortacii" din alte bazine miniere. Guvernul "invatase lectia" și a satisfacut cererile minerilor. Marirea salariilor minerilor a fost o măsura complet antieconomica, pierderile din sectorul minier fiind oricum colosale. Citeva cifre edificatoare: numai Regia Autonoma a Huilei Petrosani (care și-a schimbat numele în Compania Nationala a Huilei S.A. Petrosani) a inregistrat din 1990 pierderi de 2,1 miliarde de dolari. Pierderile anuale din sectorul minier au reprezentat în anii de după 1990 23-27% din pierderile anuale totale din economia românească.

În România, sindicatele puternice nu sunt acelea care aduc argumente rezonabile și fac propuneri constructive pentru rezolvarea problemelor sindicale. Sindicatul din Valea Jiului a devenit puternic pentru ca a intervenit în politică (dar nu așa cum trebuie să o faca un sindicat, cu argumente economice la masă negocierilor, ci printr-o intruziune ilicita în competitia politică). Am putea spune ca sindicatul din Valea Jiului a devenit puternic pentru ca a devenit altceva decât un sindicat obisnuit care ar fi fost indreptatit să sustina rezolvarea unor probleme pentru cei pe care i-ar fi reprezentat.

În acele momente fierbinti (perioada post revoluționară), românii primeau un guvern tanar, cu o medie de 48 de ani, care dezvoltă o viziune europeană moderna atât în politică internă, cât și în cea externă. Cu toate acestea, prăbușirea să la o perioada scurta pentru un guvern, sublinia o “indiferenta dezolanta a populației și în tacerea dezolata a democratiilor straine.” O asemenea schimbare facea o legatura dura între speranta la disperare. Guvernul ce avea să fie atât de hulit a lasat una dintre cele mai ample și coerente reforme din istoria țării, în multe privinte superioare reformelor similare introduse în celelalte state ale Europei Centrale și de Est. Intrebarea pe care o adreseaza fostul ministru de externe este justificata, tinand cont de modul total nedemocratic al inlaturarii guvernului Roman: “Unde este Coruptia? Unde este diletantismul sau aventurismul?” Degradarea nivelului de trai a devenit mai profunda odată cu inlaturarea guvernarii Roman. Acesta a cazut fără regrete, slabiciunile proprii fiind o cauza a esecului, dar nu în sensul erorii, ci a punctelor mai slabe speculate de niste iresponsabili.

Subcapitolul 4: Opoziția și rolul sau raportat la influența FSN

Așadar, în urma mineriadei din septembrie s-a produs ceea ce opoziția își dorea și cerința protestatarilor, demiterea guvernului Roman. Într-o conferință de presă, Petre Roman susținea prima oara dizolvarea guvernului sau, dar nu privind-o ca pe o demisie, ci spunând că pune la dispoziție Președintelui, mandatul domniei sale pentru o soluție politică.

Dupa 1989, în România au reaparut orientarile clasice, specifice unei societati civile normale: liberalismul, social-democrația și crestin-democrația. Numai ca, dacă liberalismul și crestin-democrația, traditional de centru-dreapta, nu au putut fi pervertite prin confiscarea lor de către oamenii fostului regim, social-democrația, prin definitie de centru-stanga, a devenit doctrina pe care au imbratisat-o toți "mostenitorii" defunctului partid comunist. Reaparitia PSDR-ului nu a stanjenit apelul primei formatiuni politice infiintate de Ion Iliescu, FSN-ul, la social-democrație. Formarea unui "pol social-democrat" autentic, din punct de vedere teoretic în România a fost dificil. Aproape toate partidele apărute după 1990 s-au structurat mai puțin pe baze principial-doctrinare și mai mult în jurul unor lideri carismatici. Cei aproape cincizeci de ani de comunism au inoculat cetatenilor mentalitatea ierarhiei stricte, credinta în diversi salvatori sau demolatori – după circumstante – ai țării. FSN-ul initial nu a fost o exceptie de la "regula", iar victoria – din 1992 – a PDSR-ului a fost pusa explicit pe seama preluarii sale de către Ion Iliescu. Personalitatile coagulante nu au lipsit nici celorlalte partide, PD-ul regrupand nemultumitii primului FSN în jurul lui Petre Roman, iar ApR-ul – nemultumitii din PDSR în jurul lui Teodor Melescanu. Trebuie să observam, de altfel, ca nici alte partide nu au evoluat foarte diferit, PNL-ul fiind marcat la aparitie de personalitatea contradictorie a lui Radu Campeanu, iar PNTCD-ul – de cea a "seniorului" Corneliu Coposu. În cazul lor însă, proiectele doctrinare erau, cel puțin, clare. Pe "aria" social-democrației s-au ingramadit toate formatiunile de stanga, deși între ele au existat mari diferente programatice și, uneori, chiar doctrinare. Pentru electoratul masiv al stangii, situația a fost generatoare de imense confuzii.

Conform datelor furnizate de Tribunalul Municipiului București au fost inscrise un număr de cincisprezece partide, dintre care: Partidul Național Taranesc Crestin și Democrat, Miscarea Ecologista, Partidul Socialist Democratic Roman, Partidul Național Liberal, Partidul Democrat din România, Partidul Progresist, Partidul Liberal și multe altele urmau să se inscrie la TMB. Această opoziție avea rolul deosebit de a echilibra situația pe scena politică românească postrevolutionara, și eliminarea oricaror suspiciuni vizand conceptul de partid unic care facuse legea timp de decenii, în mod deficitar și ineficient.

Din pacate toate partidele apărute după decembrie 1989 au fost

într-un număr mare, însă după cum se va dovedi mai târziu, crearea acestor partide politice nu va fi suficienta pentru a caracteriza un sistem democratic. A adopta câteva idei pe care în general le susține logic întreaga populație, precum implementarea democrației, bunastarea tuturor cetatenilor, creșterea economiei, dezvoltarea culturii, etc. Exista o oarecare demagogie pe care o foloseste fiecare partid în relațiile sale cu alegatorii.În cazul partidelor politice autentice aceasta “demagogie” este de natura să comunice unele obiective concrete, însă la partidele post-revolutionare aceasta urmarea legitimarea intereselor individuale și de grup ale politicienilor care îl alcatuiesc.

Partidele istorice au fost cele cărora unii analiști le-au acordat credit, alții au sustinut ca ele au pretins ca sunt moștenitoarele de drept ale puterii în România, însă acest fapt ar fi impropriu formulat. Marele merit al partidelor istorice a fost supraviețuirea după persecuția din vremea regimului comunist totalitar, care susținea ca societatea interbelică era cea rea și ca atare au fost desființate. Ele nu au fost însă implicate în nici un mod în provocarea prabușirii comunismului. Dacă un grup politic își propune să preia puterea și să o împartă între ei, nereușind să raspundă la întrebarea “în ce scop sunt utilizate bunurile societății?” atunci acesta nu reprezinta un partid politic autentic.

Era evidentă o perioadă de criză a autorității. A fost creat imediat un “algoritm proporțional”, FSN rezervandu-și jumătate din puterea de reprezentare, toate celelalte partide fiind nevoite să împartă între ele restul de locuri rămas. Partidele istorice își doreau, până la susținerea unei iluzii, că “[…]alegerile vor reinvia în avantajul lor, principiul alternanței. Astfel în România, masa rotundă, nu a premers demisia partidului unic, nu s-a constituit într-o procedura de autolichidare a totalitarismului, ci a fost organizată după ce acesta a disparut.”

Principiul alternanței la putere este deosebit de util într-o democrație, dar “se pune întrebarea dacă această alternanța reprezintă, în sine, un test infailibil al democrației, dacă ea exprima însăși esența unui sistem politic ce funcționează după principii democratice.[…] Opozitiei, exclusă sistematic din toate instanțele în care se iau deciziile privitoare la interesul public, nu-i rămâne decât să exercite, în mod ireconciliabil, o funcție critică, în așteptarea momentului în care , la rândul ei, va lua în posesie toate bunurile statului.” Datorită susținerii electorale de care se bucura, incluzând aici și opoziția minerilor împotriva opoziției de orice tip, FSN a reusit să marginalizeze opoziția, aceasta având un rol minimal în contextul unor decizii de interes major. Rolul presedentiei în România este unul major în ceea ce privește mentalitatea populației, “guvernul fiind receptat ca unul inspirat de palat și validat de Parlament, și nu ca un guvern emanat de Parlament și confirmat de palat”.

Continuand analiza în ceea ce privește rolul electoratului și partidocratia, Daniel Barbu îl citeaza pe Mauro Calise, susținând ca unul dintre elementele de baza a partidocrației este faptul ca șeful guvernului nu este legitimat de votul popular, fiind ales după o procedură care reflectă mai puțin echilibrul intern al partidului majoritar, cât voința șefului statului, chiar dacă aceasta nu corespunde cu voința partidului. Exemplul concret adaptat la situația din țara noastră ar fi soluționarea crizei din FSN, în favoarea FDSN-PDSR, la scrutinul din toamna lui 1992, care a demonstrat înclinația electoratului de a urma mai degrabă alegerea politică facută de șeful statului, decât orientarea propusă de guvern.

Capitolul 3

Scindarea FSN-ului – motive, cauze, efecte

Subcapitolul 1: Începutul sfârșitului pentru Frontul Salvării Naționale

“Iliescu, politician abil, a profitat pentru a mă <demisiona> de această propunere, care, din partea mea nu era câtuși de puțin o retragere, ci o propunere de lărgire a bazelor reformei, promițându-mi totuși ca o chezașie că acțiunea mea va fi continuată prin numirea ca prim ministru a unui om din echipa mea, Theodor Stolojan. […] Dupa căderea oficială a guvernului, reforma a continuat, însă condusă de un executiv provizoriu, cu mandat limitat, în timp ce același joc clientelar, de contracarare a cursului normal al reformei, continuă și el”.

De cealalta parte, Președintele a adus argumente, stenogramele discuțiilor din acele zile, susținând ca minerii au ocupat Piața Victoriei – din fața clădirii Guvernului, solicitând imperativ prezența primului ministru în Piață. Refuzul a dat naștere încercării de a forța intrarea în clădirea executivului, obligând forțele de ordine să reacționeze. Petre Roman “[…] mi-a reproșat faptul că m-am intalnit cu delegatia minerilor – singura cale de solutionare a unei stări conflictuale -, fostul premier nu a ostenit și nu ostenește în a recidiva cu fel de fel de supoziții privind scenarii cărora i-ar fi cazut, chipurile, victimă.”

În urma acestor declarații făcute publice de mass media sau chiar în lucrările domniilor lor, era clară situația ce prezenta FSN într-o criză, ale cărei urmări aveau să însemne începutul sfârșitului colaborării în cadrul aceluiași partid a celor două personalități.

Săptămânile urmatoare a fost probata situația conform căreia tandemul Iliescu – Roman nu mai poate funcționa în interiorul aceluiasi partid. Declaratia lui Petre Roman din 26 Noiembrie 1990 anunta ca FSN își retrage sprijinul acordat lui Ion Iliescu și critica în termeni duri rolul jucat de “triumviratul comunist Iliescu – Barladeaanu – Martian”. Replica celeilalte grupari a venit mai târziu când a fost constituita o comisie parlamentara de ancheta a Guvernului Roman. Petre Roman a avut de infruntat, cum susține chiar domnia să, în ceea ce privește titulatura funcției – lider național al FSN – pe Ion Iliescu, Al.Barladeanu sau Dan Martian, însă Conventia l-a votat cu o mare majoritate. Dacă la o prima vedere gruparea pro-Iliescu ar fi putut susține ca a obținut un avantaj din dizolvarea executivului, acest lucru avea să fie contrazis de acțiunile din cadrul Conferintei Nationale a FSN din martie 1992. Disidenta celor loiali Presedintelui Iliescu a dus la decesul oficial al FSN-ului. Cu toate acestea Frontul a mai fost menținut din prisma prezervarii puterii, opunandu-se cu succes adversarilor politici. Marea schisma a fost receptata și de electorat, comparativ cu anii 1990, în cadrul alegerilor din 1992, Frontul a obținut doar 33,6 din voturi, mentinandu-și, însă, pozitia de lider pe scena politică românească. Dupa alegeri, scindarea va începe să capete alte dimensiuni.

Timp de două zile, între 27 și 29 Martie 1992, la Sala Polivalenta din București s-au desfasurat lucrarile Conventiei Nationale a FSN, eveniment ce urma să reprezinte în istorie “conventia schismei feseniste”. Au fost prezentate rapoartele, ceea ce a afirmat Poetre Roman, fiind alocutiunea cea mai urmarita.

“Atunci când nu e loc de adunare să ne despartim cu fruntea sus”, deși formulata în termeni diplomatici și eleganti, era transanta, indicand calea pe care o aveau de urmat cei chemati să decida soarta Frontului. Au existat din partea celor prezenti introducerea a trei motiuni pentru o noua imagine a Frontului, însă confruntarea Iliescu-Roman a fost cea care a suscitat cel mai aprins interes.

Astfel, după îndelungi dezbateri, victoria grupării Petre Roman devenea previzibilă. Această pentru cel puțin două motive: pe de o parte, în ansamblul delegatilor la Convenție, cei favorabili lui Petre Roman erau în majoritate. Pe de altă parte, absența în sala a lui Ion Iliescu a contribuit decisiv la rezultatul votului. Președintele a fost nevoit să aleagă calea unei confruntări indirecte, deoarece prezența sa încălca statutul de președinte al țării, echidistant față de toate formațiunile politice. Acest lucru ar fi fost speculat, fără indoiala de către membrii opoziției sale și ar fi fost pus, astfel, într-o lumină negativă.

Acest proces de separare din cadrul FSN-ului este văzut de președintele Iliescu ca “un divorț nu tocmai de catifea”. Efectele profunde în viața politică a țării au fost vizibile, și nu în majoritate benefice pentru aceasta. Urmarea “atitudinii domnului Petre Roman a fost adâncirea luptei interne din cadrul FSN, pe care el a întreținut-o și acutizat-o, încercand, la conferința pe țară din Martie 1992 să atragă întreaga organizație pe poziții politice diametral opuse programului sau inițial – cu care de altfel se prezentase în fața țării – și să impună un statut nedemocratic, care consacra rolul dominant, discreționar, asupra conducerii politice a partidului, al liderului acestuia – cu denumirea de lider național! “ Acest lucru a determinat desprinderea de FSN a celor ce au rămas fideli programului și principiilor statuare ale formatiunii și constituirea în Aprilie 1992 a Frontului Democrat al Salvării Naționale (azi PDSR).

Acest proces poate fi privit ca unul ce reprezintă o caracteristică a pluripartidismului, element de bază al democrației. Pentru susținătorii FSN momentul scindării a fost unul de derută, procesul legislativ fiind îngreunat de polemicile ce aveau să urmeze.

Raspunzand la întrebarea Elenei Stefoi, dacă a gresit față de Ion Iliescu atunci când a ieșit de la guvernare, facand acest lucru în cadrul unui “divort zgomotos”, Petre Roman susține un interesant punct de vedere. Recunoasterea numeroaselor defecte ale guvernarii sale a reprezentat o opinie valoroasa din punctul de vedere al moralei. Domnia să susține ca a fost adeptul unei directii, nefiind niciodată o persoana “cu două fete”. “PDSR avea nevoie de o reforma a gandirii sale politice”. Acesta afirma ca partidul a avut nevoie de acest lucru și are nevoie și în momentul actual. Ion Iliescu reprezenta în 1992, liderul absolut al fostului FDSN, devenit PDSR, iar Petre Roman a încercat schimbarea partidului ceva mai mult decât o permiteau circumstantele, ca atare cooexistenta devenea imposibila. Spiritul diplomatic al ex-premierului îl va face să sustina ideea conform căreia, imediat după scindare, chiar imediat după iesirea acestora de la guvernare ar fi existat posibilitatea unei cooperari

PD-PDSR. Astfel, era vizibilă o diferenta de gândire între PD (ca partid reformist, cu influente pro-europene) și majoritatea anturajului președintelui Iliescu (persoane pentru care conservatorismul insemna totul). “Iliescu a câștigat, însă alegerile pe merit, orice evaluare obiectiva o recunoaste. Un dialog PDSR , este oricand de actualitate, cred eu, dar sigur ca acum lucrurile evolueaza pe paliere diferite, din nou, fiindca PDSR este la putere, iar PD – în opoziție.”

La numai trei zile de la Conventia Nationala, în Senat și Camera Deputatilor adversarii lui Petre Roman, și-au anuntat demisiile din grupurile parlamentare ale FSN și în același timp intentia de a crea o alta grupare politică, un alt Front, patronat de Ion Iliescu. Prîntre acestia s-au numarat și Ion Solcanu, Oliviu Gherman, Vladimir Pasti, Vasile Secares, Petre Ninosu și alții. Ceea ce a urmat, referindu-ne la partidul FSN 22 Decembrie, a fost un fenomen controversat. Acest partid a starnit o miscare contestatara puternica, atât din partea FSN, cât și din partea opoziției. Formula de Front Democrat alSalvării Naționale a fost acceptata și a primit confirmarea oficiala pe dată de 30 aprilie 1992 la Tribunalul Municipal București. Acest partid se definea ca un partid social-democrat de centru stanga, continuator legitim al platformei program a FSN din 22 decembrie 1989. Această dată ar putea fi considerata oficial dată inceputului confruntării, sub denumirea de razboiul rozelor.

Subcapitolul 2: Confruntarea rozelor

În perioada ce a urmat adeptii lui Petre Roman au continuat eforturile pentru reformarea FSN. Pe dată de 9 aprilie a fost validat Colegiul Director ales de Conventia Nationala și completata de componenta Biroului Executiv. Va avea loc și o transformare a FrontuluiSalvării Naționale – Social Democrat.

Pe de alta parte, FDSN s-a inchegat într-un partid puternic; construcția politică a acestuia a fost intarita la Conferinta Nationala din 27-28 iunie 1992, în București (unde au participat peste 1200 de delegati. Au fost adoptate pe rând statutul și platforma program. Imnul partidului a devenit Hora Unirii (fapt contestat de adversarii politici). Partidul se prezenta ca un partid social democrat, național și popular. Astfel, la două luni de la marea schisma, noul Front era pregatit să-și infrunte adversarul, partidul condus de Petre Roman

Va urma o lupta politică înverșunată, unde un întreg aparat propagandistic va fi uzitat în scopul atragerii simpatiei. A fost evident ca scena politică a fost acaparata în mare parte de aceasta lupta între FSN și FDSN. Eterna lupta pentru putere se facea vizibilă în “confruntarea rozelor”. Permanenta competitie între cele două personalități, lideiri ai partidelor amintite, a făcut să fie uitata forta tandemului Iliescu – Roman, care a cucerit electoratul în 1989. Ambitia, caracterul energic, amplificate de șarm și moderație, abilitatea politică amplificate de experiență au fost bazele tandemului Iliescu – Roman, care aparent erau imposibil de înfrânt. Timpul, însă, a dovedit contrariul. Fiecare din cele două personalități își doreau, evident, să dovedească electoratului și lumii întregi ca el este cel ce merită locul în ierarhie și celălalt nu. Dupa o scurtă perioadă, lupta pentru conducerea unui partid, ca și cea pentru țară au fost luate de o alta, o luptă “pentru locul în istoria românilor.” În jurul celor două personalități s-au polarizat oameni, partide, în fond întreaga societate. Elementele caracteristice luptei politice au fost folosite, Ion Iliescu fiind acuzat ca este comunist (acuzatie gravă, care echivala cu o trădare a Revoluției însăși), Petre Roman era acuzat ca a dus țara în pragul dezastrului economic și social, lucru făcut printr-o politică dezechilibrată (acuzație care ar fi distrus reputația unui politician). Nefiind o luptă între două partide minore, fără ecou în societate, lupta FSN – FDSN a implicat o țara întreagă și implicit a avut efecte negative ce s-au observat mai târziu, România pierzând timp în confruntarea cu tranziția. Pentru partidele în discuție, aceasta lupta a adus diverse caștiguri, însă din perspective total diferite. Partidul sub conducerea lui Petre Roman a avut un caștig ideologic, pierzând “anatema de partid (neo)comunist”, FDSN, chiar dacă a pierdut aceasta luptă ideologică, în continuare fiind numit un partid comunist, a câștigat puterea. Ca atare, FSN a reusit să își atragă sprijinul grupărilor anti-comuniste împotriva FDSN. În perioada alegerilor următoare, a fost vizibilă o schimbare de atitudine. Era vizibil, chiar dacă nu era afirmată, ideea ca liderii opoziției vedeau în Petre Roman un partener politic. Această era acea schimbare de atitudine în rândul opoziției, care a fost folosita ca o strategie de succes de către FSN (în plan intern și extern).

Urmărind acțiunile ce aveau loc pe scena politică, îndepărtându-ne “de teoretic”, vedem că FDSN a obținut puterea în urma susținerii electoratului, deci putea fi considerat de drept, continuatorul fostului Front al Salvării Naționale. Câștigarea alegerilor prezidențiale și parlamentare a scos la iveală următoarele statistici: electoratul FSN din 1990 a votat în 1992 în proporție de 41% cu FDSN, doar 16% creditând FSN. Această proporție evidenția fără îndoială cine urma să foloseasca puterea politică, miza confruntării rozelor. Clasându-se pe primul loc, FDSN și-a adjudecat 27,7% din voturile pentru Camera Deputatilor și 28,3% din cele pentru Senat, în timp ce FSN a obținut 10,2%, respectiv 10,4%.

Confruntarea rozelor a luat sfârșit în urma alegerilor prezidențiale și parlamentare din 1992, despărțind definitiv destinele celor două fronturi, unul la putere, confruntat cu problema tranziției, celalalt în opoziție.

Subcapitolul 3: Efectele politice ale confruntării FSN – FDSN

Firesc, ambele partide și-au văzut în continuare de definitivarea politică a propriei construcții politice. Această consolidare a identității politice implica și schimbarea titulaturii.

Primul pas în această direcție a fost făcut de FSN, un an mai târziu, în mai 1993, la lucrările Convenției Naționale Extraordinare, care a marcat granița între ceea ce urma să se întâmple, și anume schimbarea vechiului FSN în Partidul Democrat. În urma unui protocol semnat, PD urma să fuzioneze cu FSN. Noua titulatură a fost PD(FSN), vechea denumire având rolul de susținere, ca imagine a celei noi, în timp urmând să dispară. Cu acest prilej, Petre Roman a prezentat un raport “De la proiectul de idei la acțiune practică”, susținând încă o dată opțiunea social-democrată modernă a partidului. Ramânând în aria activității politice, PD va face un pas înainte spre semnarea unui protocol cu CDR. Apropierea dintre PD și CDR devenea vizibilă. Împreună cu PSDT, PD va pune bazele unei alianțe, cunoscută sub numele de Alianța Social-Democrată, o prefigurare a ceea ce urma să apara, Uniunea Social – Democrată.

Acest model a fost urmat și de FDSN, care în 1993 (9 -10 Iulie) s-a metamorfozat în Partidul Democratiei Sociale din România (PDSR). În ceea ce privește fuzionarea cu alte partide, acesta a avut loc, având ca actori politici Partidul Republican (PR), Partidul Socialist Democratic Român (PSDR) și Partidul Democrat Cooperatist (PDC). Conferința Natională a ratificat fuziunile, schimbând numele partidului în PDSR. Rezoluția privind combaterea corupției a fost concluzionarea aspectului programatic, drept urmare a problemelor ridicate în acea perioadă. În cadrul partidului s-a consolidat și ierarhia conducatoare, astfel: Oliviu Gherman – Președinte, Adrian Năstase – președinte executiv, Alexandru Lapușan – secretar general, Liviu Maior – liderul grupului ministerial.

În perioada ce va urma, PDSR a urmărit o bună colaborare cu partenerii săi parlamentari, cu scopul atins de a mări numărul aderenților și influența pe scena politică.

Doar într-un regim politic dominat autoritar de partide, distribuirea partizană a resurselor poate fi legitimată social. Clientelismul partizan este un mod de a răspunde unei nevoi sociale, aceea de a aduce statul mai aproape de cetățenii săi. Clientelismul generat de sistemul de partide presupune, pe lângă o împărțire a resurselor pe criterii preferențiale în cadrul unei oligarhii partizane și un efect secundar derivat de redistribuție economică în favoarea unor grupuri sociale relativ largi, cum au fost în timpul guvernării PDSR, guvernarea oportunistă și înclinată să rezolve definitiv unele probleme strategice (în special cele care participă la economia informală, creditată în România cu 40% din PIB, sau cele legate de industriile de stat subvenționate.

Pe lângă problema distribuirii resurselor publice facută în mod defectuos în cadrul unuei grup de interes, se mai ridica din situația unei țări aflată într-o tranziție dură și alt tip de problemă, cea a reprezentativității. Partidele constituite cu siguranță reprezentau pe cineva, dar întrebarea pe cine ? este necesară. “ Partidele post comuniste au preluat integral funcția de reprezentare politică a partidului comunist, fără a-și asuma și atribuții sociale și economice pe care acesta le exercita. Partidele tranziției nutresc ambiția de a fi în indiviziune și cu excluderea oricărui tert, […] ele nefiind dispuse să se angajeze în politici de dezvoltare care să conducă la modernizarea societății. Partidele politice românești post revolutionare se mulțumesc să spună: legi, ordonanțe, ordine ministeriale, regulamente de funcționare, ca atare, nefăcând nimic concret, ele sunt juridic iresponsabile.”

Revenind la PDSR și rolul sau pe scena politică; el a cunoscut momente tensionate, critice uneori. Exemple elocvente pot fi considerate: retragerea sprijnului în 1994 de către PDSR Caraș Severin pentru prefectul Traian Zamfir, solicitând înlăturarea din funcție a acestuia; Alexandru Toba este demis din fruntea Prefecturii Dolj (pentru ilegalități și abuzuri); în 1994 (Noiembrie) deputații Iulian Nistor și Marian Zugravu au fost excluși din partid pentru acuzațiile de corupție aduse de ei prefectului de Arges; organizația PDSR Caracal s-a scindat în urma unor puternice disensiuni interne; în aceiași lună senatorul Vasile Pipa a demisionat din PDSR, trecând mai apoi la Partidul România Mare; în Prahova, Ncolae Bălănoiu a fost destituit din funcția de prefect și de lider al PDSR Prahova; pe fondul unui conflict permanent dintre senatorul Vasile Vacaru și deputatul Nicolae Mischie (acesta din urma a fost acuzat de trucarea alegerilor din Conferinta Judeteana); la Timiș e consemnată demisia liderului județean, Diodor Nicoară, în semn de protest față de retragerea sprijinului politic acordat prefectului Ioan Pastin; în județul Neamț, un grup semnificativ de membri ai Consiliului Județean își dau demisia în semn de protest față de conduita deputaților Ion Bivolaru și Miron Mitrea. Acestea sunt doar câteva din conflictele care au zguduit fundația PDSR, demonstrând că omogenitatea este un fenomen care se poate pierde usor, atât timp cât interesul membrilor se departează de unul comun. Programul prezentat de Ion Iliescu, care viza transformarea PDSR într-un partid în care corupția să fie eradicată s-a dovedit cam greu de pus în practică, când în rândurile partidului fenomenul exista, și din pacate lua amploare. Scandalurile de corupție au stat la baza acestor conflicte, în marea lor majoritate. Eticheta de partid incoruptibil, atât de necesară pentru urmatoarele alegeri, devenea din ce în ce mai greu de menținut. Cele două tabere (cea a membrilor PDSR în diverse CA și AGA și cea a criticilor acesteia) au dovedit că imaginea partidului era importantă, cel puțin pentru politicienii care susțineau participarea colegilor lor în diverse consilii administrative sau adunări generale. Corupția patronată chiar de liderii partidului, nu a adus decât un minus imaginii de partid incoruptibil a PDSR. Dacă vom urmări desfașurarea Conferinței Naționale a PDSR (24-25 Noiembrie 1995), vom observa ca ea va avea un caracter tensionat, tensiune generată chiar de acest fenomen de corupție care parea a afecta tot mai mult partidul. O acțiune similara cu cea din trecut, în ceea ce privea sciziunea, fiind tot mai aproape de planul real. Intervențiile Președintelui Iliescu au fost așteptate cu foarte mult interes. Tonul moderat al lui Ion Iliescu, aparent dur, a scos la iveală teama unei sciziuni în rândul partidului. Problema veșnică a corupției a fost rezumată la o rezolutie, fără a se face nominalizări sau a se pronunța sancțiuni. Restul problemelor, odată trecut hopul dificil al corupției, precum alegerea conducerii partidului, nu au mai prezentat un pericol pentru unitatea sau liderii partidului.

Comparat cu începutul tensionat al lucrărilor, finalul a fost privit drept un succes, au considerat liderii PDSR. Din păcate pentru bunastarea partidului, această Conferință Națională nu a rezolvat probleme de interes major, tensiunile din interior, precum și izolarea politică a PDSR, fiind probleme ce se vor accentua.

Esecul alegerilor locale din 1996, ar putea fi considerat un prim soc ce va zgudui PDSR, dar și un efect al rezultatelor Conferintei Nationale anterioare. CDR își va extinde dominatia asupra primarilor mediului urban. Aceste rezultate au dovedit nevoia unei reformari a partidului. Reforma ar fi trebuit să inceapa cu însăși recunoasterea realității, nerecunoasterea acestui fapt și amanarea reformei a fost semnalul ca ceva urma să se intample. Acest fapt s-a și intamplat, în toamna lui 1996, PDSR va pierde alegerile.

La Conferinta Nationala Extraordinara a PDSR, din 26 Iulie 1996, tinuta la Palatul Copiilor din București au avut loc interventii mult mai critice față de activitatea partidului din partea membrilor săi. O alta critica adusa liderului Ion Iliescu, a fost în ceea ce privea candidaturii sale. Un contestatar aprig al acestui fapt a fost Corneliu Vadim Tudor. Inceputul campaniei electorale a gasit PDSR într-o situație dificilă. Reforma initiata de Ion Iliescu s-a transformat într-o lupta pentru un loc eligibil pe listele parlamentare.Trendul descrescator al popularitatii PDSR a continuat, inclinand balanta în avantajul CDR. Imposibilitatea oricarui dialog între PDSR și restul opoziției va aduce partidul

într-o situație de izolare politică. Politcii PDSR nu i-a mai fost oferita increderea de către electorat.

Desfasurate pe 3 Noiembrie 1996, alegerile parlamentare au consemnat infrangerea PDSR. Electorii au creditat cu doar 21, 52 % din preferinte la Camera Deputatilor (față de 30,17 % pentru CDR) și cu 23,08 % la Senat (față de 30,70% pentru CDR). Ca urmare a redistribuirii, proportia reprezentării parlamentare a PDSR s-a imbunatâtit (26,53% din mandatele de deputati, respectv 28,03% din mandatele senatoriale), dar ierarhia a ramas neschimbata. În față eșecului parlamentar, liderii PDSR au minimalizat înfrângerea, subliniind faptul ca partidul lor rămâne prima forță politică a țării. Coaliția partidelor ce formau CDR era susținută de 30 % din voturi, în timp ce PDSR, singur obținuse cu doar 7-8 procente mai puțin. Practic, Partidul Democrației Sociale din România pierduse alegerile și puterea. Rezultatele voturilor alegerilor prezidențiale, care scoteau la iveala 54,41 % pentru Emil Constantinescu și doar 45,59 % pentru Ion Iliescu. Surpriza, cât și dezamăgirea înfrângerii au putut fi observate pe chipurile liderilor PDSR.

PDSR înfrânt, acum în opoziție a fost marcat adânc de eșecul suferit și a avut nevoie de timp pentru a se revigora și a căpăta din nou încredere în forța politică care l-a caracterizat odată. Conduita sa din cadrul opoziției a fost deseori una oscilantă. “A reprezentat adeseori opoziția constructivă și de asemeni a urmărit o revanșă politică.”

Capitolul 4

Bolile tranziției și efectul lor în aria politicului în perioada

post decembristă

Subcapitolul 1: Introducere în conceptul de tranziție și situația internă a României (raportată la tranziție)

    “Obiectul intelectual pe care îl numim tranziție, trebuie mai degrabă găsit, decât căutat. Dupa explicația lui Montesquieu: a căuta reprezintă un demers ce se străduiește să identifice un principiu aflat în firea lucrurilor, așa cum acestea sunt date întotdeauna, capabil să lamureasca natura lor; a găsi este doar un mod de a recunoaște ceea ce istoria pune în față oamenilor. Astfel, găsim numai ceea ce există în chip aleatoriu, ceea ce se întâmplă la un moment dat, deși ar fi putut să nu se întâmple niciodată. Tranziția este o astfel de intamplare. Ea nu cere să fie abordata ca un proces istoric coerent și previzibil, […] în tranziție autoritatea hazardului pare să fie mereu superioara autoritatii modelului explicativ. ”

Premizele tranziției economiei românești au fost create odată cu Revoluția din decembrie 1989. Cortina s-a ridicat de pe bilanțurile prezentate triumfalist în timpul regimului comunist. Așa-zisele performanțe ale economiei românești și-au arătat față reala. Incremenita la nivelul performantelor tehnice ale dezvoltării industriale din anii 1970 și total neadaptată la cerințele circuitului economic mondial, economia românească trebuia restructurată din temelii în cadrul unui proces amplu de tranziție de la o economie de tip centralizat la o economie deschisă, o economie de piață asemănătoare celor occidentale.
    Un rol important revine aici cuvântului "tranziție". Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, tranziția este trecerea (lentă sau bruscă) de la o stare, de la o situație, de la o idee la alta. Des folosit la începutul anilor 90, acest cuvânt a dispărut treptat din vocabularul persoanelor publice ca urmare a conotațiilor negative care îi erau atribuite de către marele public sătul de eforturile ce trebuiau depuse în cadrul unei tranziții care nu se mai încheia. Astfel, fără să putem identifica un moment clar de sfârșit al tranziției, ea s-a încheiat fiind înlocuită de mai elevatul "reforma".
    Acceptata de marele public doar ca o cale de obținere a unei creșteri a nivelului de trai, reforma nu îngloba (și încă nu înglobează) în așteptările acestuia și aspecte negative precum creșterea somajului sau diminuarea puterii de cumpărare. Primul semnal de alarmă asupra pericolelor unor strategii "prea reformiste" a fost dat în perioada 25 – 27 septembrie 1991, căderea Guvernului Roman având ca motivație, nivelul de trai scăzut și condițiile grele de muncă ale minerilor din Valea Jiului. Scindarea FSN în anul 1992 a fost facută, de altfel, pe tiparul Petre Roman – reformatori, Ion Iliescu – conservatori. Strategiile economice ale anilor 1990 au fost prezentate în principal ca rezultat al optiunii între realizarea unei tranziții scurte, dar foarte dureroase sau a uneia mai lente și cu un cost social redus. Beneficiul păstrării capitalului de imagine pe termen scurt – mediu, precum și posibilitatea lăsării unor probleme spre rezolvare aleșilor viitorului, au făcut ca cea de-a doua variantă să fie adoptată rapid de către toate partidele de guvernământ ale perioadei post – decembriste, indiferent de orientarea politică afișată. Teme doctrinare precum controlul exercitat de stat asupra economiei, sprijinirea clasei mijlocii sau protecția socială, dar și concrete precum modul de desfasurare al procedurilor de privatizare au făcut obiectul strategiilor economice și al discutiilor publice doar la nivel de imagine prin prisma asigurarii unui punct de vedere diferit sau contrar față de al celorlalti. Modul în care s-a desfasurat "restructurarea" sectorului minier în anul 1997, în timpul guvernarii Ciorbea, prin acordarea unor importante sume compensatorii, a demonstrat, o dată în plus, ca, indiferent de orientarea politică declarata, puterea din România post – decembristă a subordonat reformele economice criteriilor politice. De altfel Contractul de 200 de zile propus de Conventia Democrată Româna în 1996 cuprindea alaturi de angajamente de orientare liberala, și precizari cu vadit caracter populist precum stabilirea unor măsuri legale care să garanteze o formare corecta a preturilor la produsele și serviciile de baza sau creșterea fondurilor bugetare pentru invatamant, sanatâte, cultura, cercetare, aparare. În general, putem aprecia ca în perioada post – decembristă programele economice nu au fost mediatizate în cadrul campaniilor electorale decât la modul general (de la respingerea privatizarilor sub sloganul "nu ne vindem țara" până la promisiuni privind reducerea șomajului și reducerea nivelului taxelor și impozitelor) și au fost în mare parte abandonate după momentul alegerilor. Perioadele de guvernare tehnocrată, primul Cabinet Roman, Guvernele Stolojan și Isărescu departe de a beneficia de sprijinul întregii clase politice a momentului în aplicarea strategiilor reformiste au reprezentat doar scurte treceri folosite pentru construirea, păstrarea sau refacerea capitalului politic al anumitor partide și formațiuni care au evitat astfel responsabilitatea guvernării. Concluzia? Prevederile acordurilor cu organismele financiare internaționale, fie că au fost respectate sau nu, au devenit principalul punct de reper al realității economice românești chiar dacă nu au făcut obiectul strategiilor economice declarate.
Primele luni de libertate au fost pentru români o perioadă de entuziasm și euforie, de identitate între discursul oficial și opțiunile omului de pe stradă. Scopurile declarate erau de revenire la democrație bazată pe sistemul pluripartid și economia de piață, reintegrarea României în spatiul politic și cultural european de care a fost tinut deoparte timp de decenii prin cortina de fier. Dar probleme au aparut imediat în fiecare domeniu.

Pluralismul a fost însoțit de rupera forțelor politice, primele alegeri parlamentare și prezidențiale (mai 1990 și septembrie 1992) au fost libere dar au menținut un climat de tensiune, solidaritatea socială și etnică manifestată în timpul revoluției din decembrie 1989 a fost tulburata de conflicte și violente (28-29 ianuarie, 18 februarie, 13-15 iunie 1990, conflictul interetnic româno-maghiar din 19-20 martie 1990 din Targu Mures etc.). Odată cu afirmarea vocației europene, robotizarea mentala care a avut loc în timpul perioadei comuniste care a generat mentalități și intolerante, care alaturi de întrebările legate de evenimentele din decembrie 1989, a alterat imaginea României în presa internațională. Din punct de vedere politic, instituțional și cultural au avut totuși loc pași decisivi spre spargerea trecutului totalitarist. Parlamentul ales în mai 1990 a adoptat o noua Constituție în 21 noiembrie 1991 (care a fost validată prin referendum pe 8 decembrie 1991), iar libertatea presei este de necontestat. FSN a câștigat alegerile parlamentare din 1990 și PDSR (rezultat din divizarea FSN în primavara lui 1992) a câștigat alegerile din 1992. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din noiembrie 1996 au fost câștigate de opoziția de atunci (Conventia Democratica Româna – CDR, o alianta a partidelor anticomuniste și de organizații civice, dominată de Partidul Național Creștin-Democrat și de Partidul Național Liberal, partidele istorice din perioada interbelică), care în 12 decembrie 1996 au format o coaliție de guvernământ împreună cu Uniunea Social Democrată (o alianță între Partidul Democrat și Partidul Social Democrat Roman) și cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, un partid etnic al minoritatii maghiare, care participa pentru prima dată la guvernare. Candidatul CDR, profesorul Emil Constantinescu, a fost ales Președinte al României, succedându-l pe Ion Iliescu (președinte între 1990 și 1996).

Transferul democratic al puterii a fost apreciat unamim ca o mărturie a maturității spiritului civic și a solidarității instituțiilor democratice. Totuși în această perioadă de reformă a economiei, în ciuda opțiunilor declarate de toate guvernele post – revoluționare de privatizare rapidă, restructurare economică, de încurajare a investițiilor străine s-au dovedit a fi sarcini dificile. Cauzele sunt numeroase: România a fost în urma țărilor ex – comuniste ca Ungaria sau Polonia, unde unele reforme au fost făcute în timpul regimului comunist; colapsul producției; dizolvarea CAER-ului care, în 1989, absorbea 80% din exporturile României; criza iugoslava; optiunea regimului Iliescu și a Guvernului format de PDSR și aliatii acestuia între 1992-1996 (care nu numai odată au fost acuzati de apartenenta la structurile comuniste anterioare) pentru un ritm incet al reformelor economice. Fortele care au ajuns la putere în 1996 au anuntat accelerarea tuturor acestor procese, dar rezultatele obtinute până acum erau considerate nesatisfacatoare, cauzele incluzand și tensiunea dintre coalitie și restructurarile guvernamentale succesive.

În ceea ce privește politică externă a României, optiunile tuturor forțelor politice românesti erau și sunt în favoarea unei integrari europene și euro-atlantice. În ciuda fragilității și disfuncțiilor înregistrate de instituțiile noii democrații stabilite, România, care este cel mai mare stat din centrul și sud-estul Europei era un factor de stabilitate și echilibru în zona.

O caracterizare succintă a acțiunilor și a vieții politice post – decembriste ar fi: “prea tineri, prea grabiti, prea naivi”. În perioadele de euforie, o caracteristica deosebit de importanța este asteptarea. Populația așteaptă intervenția politicienilor, ajutorul extern și administrarea eficientă a acestuia, găsirea de solutii. S-a pus problema dacă o tranziție lenta este de preferat unei terapii de soc care ar fi presupus în mare măsura un consens al tuturor forțelor politice, o solidă cultură antreprenorială, un considerabil ajutor financiar, dar și o forță politică suficient de capabilă în a personaliza și legitima această metodă, dură în adevaratul sens al cuvântului, pentru populație. Tranziția începută nu dispunea de modele, nici de reușite anterioare în ceea ce privește schimbarea formei de proprietate, mentalității, a atitudinilor. “Costurile tranziției sunt cu atât mai mari cu cât problemele și soluțiile sunt transpuse doar retoric, iar costurile sociale și politice ale unui astfel de mod de a trata lucrurile sunt extrem de mari.”

Exista un sentiment, imediat după revoluție, acela al urgentei, al perceptiei unei inactivitati și a posibilului esec.

Lupta înverșunată pentru alinierea României în aceiași poziție cu statele euro-atlantice a fost una care viza mai mult o dorință utopică, în aria faptelor, aceasta lupta fiind purtata mult mai atent în ceea ce îi privea pe politicienii nostri. Reformarea radicala a acelor sectoare industriale total neproductive, adoptarea unor reforme care să puna în miscare procesul ce facea agricultura viabila s-a lasat asteptata până în zilele noastre.

Datorită perioadei care devine din ce în ce mai lungă și a felului în care este privită, ar fi poate cazul să ne întrebăm dacă nu cumva tranziția post – comunistă – în pofida numelui care i-a fost atribuit prin asemănarea cu trecerile de la dictatură la democrație, […]nu este totuși un regim politic în sine. Astfel, nimeni nu știe dacă există o direcție în care tranziția românească se îndreaptă, în afara discursului despre aceasta. Acest fapt e mai aproape de adevar decât

ne-am fi imaginat. Guvernele sunt gata să reformeze ceea ce tocmai fusese reformat de predecesori. Mentalitatea reflectată în practica politică este deficitară. Reforma nu se prezintă ca un proiect concret de viitor, capabil să aducă cu sine modernizarea, ci ca o critică asupra a încercărilor precendente de reforma. Acest bilant de nereușite, ce este amintit la nesfârșit de noi și noi oameni politici este începutul fiecarei noi reforme. Această se defineste prin “ceea ce nu izbutește să devină și mai puțin prin ceea ce i se cere să fie.”

O analiză a tranziției din punct de vedere sociologic este necesară.

Tranziția postcomunistă este marcată din plin de aceeiași febră a căutării de soluții și de perspective. atât la nivelul cunoașterii științifice, al politicilor de acțiune socială, cât și în planul vieții individuale. Printre altele, tranziția reprezintă o explozie a tipologiei sociale. La provocările schimbării sau în cazul unor restrângeri în spațiul de oportunități se răspunde prin incertitudine, respectiv printr-o extraordinară multiplicare a strategiilor de viață și a așteptărilor. Există reformatori ideatici și pragmatici, reformatori prin oportunități cumulative sau de status, coservatori prin constrângere de status sau mediu. Tranziția a însemnat, în primul rând, constituirea complexului cultural al reformei. Ceea ce a dominat viața cotidiană sub aspect cultural în perioada comunistă a fost un complex de atitudini ce vizau supraviețuirea și rezistența, rezistența la nivelul grupului sau la nivel individual. Gradul de modernitate individuală, în concurența cu tradiționalismul și adoptarea tiparului dat de socialism, contribuie hotărâtor la stilul de manifestare al tipurilor: nomenclaturiști, acitiviști sau specialiști. Alt pol de structurare al complexului cultural al supraviețuirii a fost pesimismul și criticismul social. Acestea din urma s-au manifestat în principal în aria privată. Complexul cultural al reformei ca structură atitudinală centrală a perioadei de tranziție a crescut pe solul menționatului complex cultural al supraviețuirii perioadei de pre-tranziție. Schimbările din societate sunt percepute ca iminente de către organismul social – democratizare și dezvoltare a economiei de piață – cele care influențează hotărâtor conversia de la pesimism la supraviețuire și apoi la normalitate. Va avea loc un proces de conversie a modernității latente, nespecificate în modernitatea economico – politică. În acest fel se constituie nucleul tranziției: din conversia și specificarea modernității, din apariția reformismului ca atitudine față de reformele sociale anunțate sau în curs de desfășurare și din prevalența optimismului ca mod de definire a mișcării sociale în general. Astfel, modernitatea individuală este axa ce leagă spațiul social de complexul cultural al reformei.

O atitudine asupra reformei care să fie influentata de trecut și să se raporteze direct la ce a realizat sau nu, o alta guvernare este o atitudine gresita. “În România s-a guvernat mereu cu față spre trecut. Acest fapt, face în mod constant, ca trecutul să dureze, ca trecutul să nu treacă. Din el se hrănesc politicile guvernamentale, cu el polemizează legislația, în raport cu el se constituie clivajele partizane.[…] O țară nu există decât în măsura în care ea este organizată politic. Țările nu sunt bune sau rele , ci doar bine sau rău întemeiate. Responsabilitatea etică a acestui proces revine elitelor în exclusivitate. Ca atare, nu este adevărat că, intrând în vârsta democratică, societatea românească are politicienii pe care îi merită. Reciproca este mai degrabă valabila. Politicienii democrației românești post – totalitare au societatea pe care sunt capabili să o instituie.” Astfel, dacă pe scena politică românească, pluripartidismul a fost un fenomen care a luat amploare imediat după revoluție, acesta nu a rezolvat probema societății civile, care în marea să majoritate este neutră procesului politic, de fapt întregului domeniu al politicii, preferând să asiste la schimbări, să supraviețuiască tranziției și să fie critici. Neimplicarea în politică este un fenomen care poate avea urmări negative pe viitor, ca atare mentalitatea trebuie schimbată.

Lupta înverșunată cu ceea ce este moștenit din trecut este reperul central al situației post – comuniste. Vladimir Tismaneanu susține că după colapsul comunismului a apărut ca efect fuga disperată după tradiții utilizabile: liberale, democratice. Euforia din prima fază a post – comunismului i-a făcut pe oameni să uite că societățile civile autentice nu pot exista în absența economiilor de piață și a garantării drepturilor individuale. Scopul societății civile este de a diminua rolul aparatului de stat în viața individului. Etosul societății civile a permis ca iertarea să devină un ingredient important al tranzițiilor non – violente ale Europei Centrale. Asistăm la evoluția unui mit care joacă rolul de mit al întemeierii, care construiește universul social în jurul unei idei capitale referitoare la dreptate și solidaritate.

În lucarea sa, Republica absentă, Daniel Barbu analizează problema tranziției românești din prisma parabolei tunelului lui Offe. Dacă posibilitatea unei societăți libere este însăși condiția tranziției, solidaritatea pare să fie singurul criteriu capabil să confere schimbării un sens și un orizont etic. Astfel, tranziția românească este echivalentă cu o economie politică a nerăbdării. Acest fapt a rezultat din instituirea unei ținte de către altcineva decât actorii sociali, și anume de societățile occidentale, care reprezintă un model. Nici un actor social nu dorește parăsirea tunelului în ultima coloană. Concluzionând, numai organizarea etică și rațională a exigențelor actorilor sociali pe care aceștia le dau traseului subteran al tunelului, pot duce la calcularea corectă a distanței de parcurs, a ordinii și ritmului ieșirii din tunel. Deosebit de important este că răbdarea societății să fie motivată, iar solidaritatea să fie un fenomen de masă.

În mijlocul procesului reformator românesc, dincolo de conflictele deschise între partide, a declarațiilor și intențiilor mărturisite ale politicienilor, de multe ori nu se afla nimic. Tranziția românească este lipsită uneori de sens. “Asimilată în limbajul comun cu reforma , ea devine apanajul exclusiv al clasei politice și a dispozitivului birocratic care, la rândul lor, nu par să-i acorde un alt înțeles în afara celui economic.” Conceptul de “bine comun” este o valoare căruia clasa politică nu îi poate acorda un “conținut democratic”. Regimul politic caracteristic democrației funcționează eficient într-o societate ce vede în “propria coeziune” un bine comun. Acest bine trebuie să fie superior oricarui alt tip de interes, fie el personal sau de grup.

Capitolul 5

Aprecieri privind tranziția partidelor politice până astăzi (elemente concluzionale)

Subcapitolul 1: Analiză comparativă a sistemului de partide post decembrist în România și Ungaria

O concluzie foarte importantă pentru analizarea politicilor guvernării de după 1989 este că nici un guvern postdecembrist nu a elaborat și implementat o strategie economică și socială bazată pe politici publice clare și coerente. Trebuie subliniat că lipsa de resurse necesare pentru dezvoltarea unui set mai larg de politici și faptul că tranziția de la economia centralizată la economia de piață presupune o serie de măsuri obligatorii au limitat creativitatea politicilor guvernamentale și au făcut ca mai toate guvernările de după 1989 să semene între ele. În timpul guvenarii Văcaroiu, cel puțin la nivel de intenție, s-au păstrat aceleași teme – reforma proprietății, reforma administrației centrale, descentralizarea, integrarea României în structurile internaționale, reforma economică. Lipsa progreselor a făcut pe unii analiști să sintetizeze foarte inspirat acea perioada drept stabilitatea prin stagnare: amânarea restructurărilor, menținerea sectoarelor neproductive, limitarea privatizării asigurarea păcii sociale prin concesii populiste sau dependența de centrul de putere de la Cotroceni. Guvernul Isărescu a avut de departe una dintre cele mai coerente evoluții a politicilor economice. S-a constatat o profesionalizare a actului de guvernare mai ales datorită orientării tehnocrate a cabinetului, dar perioada scurtă de guvernare și lipsa unui sprijin politic total au limitat acțiunile executivului. În ceea ce privește politicile sociale, în pofida unor primi pași în direcția combaterii șomajului prin politici active, s-au perpetuat cu preponderență politicile pasive (disponibilizări, salarii compensatorii) care nu au făcut altceva decât să redistribuie resursele și așa limitate și să reproducă sărăcia. Putem spune că politicile pasive de protecție socială au reprezentat singura politică publică coerentă a guvernelor care au condus România după 1989.

Acestea fiind spuse, putem analiza comparativ sistemul de partide post decembrist în România și Ungaria, cultura politică de tranziție, alegerile din prisma statisticilor și relațiile externe ale țării noastre, precum și rolul acestora pe drumul integrării în comunitatea occidentală.

Anul 1989 a intrat în istoria omenirii ca an al prăbușirii în lanț a regimurilor comuniste din țările Euroepi Centrale și de Est, iar rapiditatea cu care s-a desfașurat acest eveniment marturisește cât de artificial și antisocial era acest sistem. De îndată ce monopolul Partidului Comunist a disparut se produce emergenta pluripartidismului și, odată cu acest fenomen, societățile cunosc o schimbare de esență. Partidele alternative la partidul comunist apar în societățile comuniste într-o manieră inversă față de pattern-ul emergenței lor istorice. Ele sunt, citandu-l pe Maurice Duverger, "partide de creație exterioară", pentru că

s-au format în exteriorul instituțiilor parlamentare.

Nașterea noilor partide s-a bazat efectiv, atât în România cât și în Ungaria, pe noul drept constitutional de libera asociere. Este și motivul pentru care ele au proliferat într-o progresie geometrica în prima etapa a existentei acestui drept, aparand imediat o inflatie partidista, numărulpartidelor depasind cu mult paleta rezonabila de oferte politice, depasind o suta sau chiar două sute de formațiuni politice. Însă nu toate partidele au avut aceeași geneză: în acest sens trebuie amintite cel puțin două exceptii, și anume: pe de o parte, este vorba de faptul că fostele partide comuniste au continuat să existe (într-o forma mai puțin primitivă) sau ele s-au autodivizat, redefinindu-și doctrina, sigla și asumandu-și o poziție, de obicei, de centru-stanga. Pe de alta parte, este vorba de reaparitia fostelor partide istorice interzise în perioada comunistă; asemenea partide se gasesc mai ales în România (Partidul Național Liberal, Partidul Național Taranesc Crestin Democrat sau Partidul Social-Democrat), dar ele sunt prezente și pe scena politică a Ungariei (Partidul Micilor Proprietari).În statele aflate în plin proces de democratizare, datorită faptului ca nu exista cai alternative suficient de bine elaborate și dezvoltate pentru manifestarea cetatenilor, partidele politice joaca un rol instrumental important în consolidarea unor noi regimuri. Această se datoreaza în principal faptului ca democrația este asociata cu existenta mai multor partide politice. În al doilea rând, partidele politice sunt percepute la nivel societal ca entitati mobile și mobilizatoare, cele care sesizeaza sau determina modificări în structura politică și socială a unei țări și reactioneaza la aceasta. Totodata, partidele apar ca principal canal de comunicare dintre cetatean și domeniul public: autoritati publice, guvernământ.

      România se înscria în rândul sistemelor pluraliste, urmand tradiția să istorica, dar și contextul internațional în care dorea să se integreze.

Tinand cont ca "noua" elită apărută pe scena politică era formată din foștii comunisti reformatori, este interesant de vazut de ce a adoptat ca sistem electoral reprezentarea proportionala, sistem care pe termen lung impiedica formarea unei majoritati monocolore. Dacă la primele alegeri, cele din 1990, această caracteristică nu a fost evidentă (FSN obtinând în alegeri o majoritate covârșitoare), cele din 1996 au dus la formarea unei coaliții pluricolore nu numai din punct de vedere ideologic, dar și din punct de vedere etnic. Intre 1990-1992 discursul populist al noilor comunisti se opunea discursului criticist și ratinal al opoziției. În această perioadă, prins între demagogia comuniștilor refomatori și critica acerbă a opoziției electoratul se îndreaptă spre partide naționaliste și etnice: PUNR, PRM și UDMR. Parlamentul format în 1992 reprezinta un spectru politic-ideologic mult mai larg decât cel din 1990, de la extrema stângă la extrema dreaptă. Caracteristic atât României cât și Ungariei, este faptul ca nu au avut timpul necesar să-și dezvolte gradual sistemul de partide. În România alegerile legislative și prezidențiale din 27 noiembrie 1992 s-au desfășurat în baza unei noi legi electorale (Legea nr.68/1992) care continua practica reprezentării proportionale, pe care însă o amenda, față de vechea formulă, cu pragul electoral de 3% din totalul voturilor exprimate. Scopul reducerii acestui prag electoral a fost reducerea numărului exagerat de partide politice reprezentate în Parlament prin eliminarea celor cu rezultate mediocre. Faptul că nici un partid politic nu a obținut majoritatea absoluta a voturilor și, implicit, a mandatelor parlamentare sunt argumente care pledează pentru un sistem multipartidic "pur". De asemenea, pentru această concluzie pledează și dispunerea pe eșichierul politic al partidelor: PDSR situat la centru-stânga și CDR, situat la centru-dreapta. Începând cu cea de-a două sesiune a anului 1995, viața parlamentară din România a cunoscut o nouă dinamică, în sensul că s-a produs ruperea dintre PDSR și PRM (asociat la guvernare de către PDSR pentru a-și asigura majoritatea). În alta ordine de idei, este vorba despre destinderea relațiilor dintre partidul de guvernământ și unele partide din opoziție. În acest context nou, sistemul de partide, încă numeros ca părți componente dar cu pondere relativ echilibrată, s-a distribuit, spre finalul mandatului parlamentar, grație mai ales alianțelor din opoziție (PD s-a apropiat tot mai mult de CDR) și a anulării alianțelor PDSR, căutând o formulă de existență.

Toate acestea au făcut ca la alegerile din 3 noiembrie 1996  eșichierul politic să se prezinte sensibil modificat sub aspectul orientărilor politice ale unor partide și alianțe. Mai întâi, a avut loc o modificare de natură compozițională a CDR (în care reintră PNL și din care ies PSDR, PAC și PL'93) și de constituirea unor alianțe: Uniunea-Social Democrată (PD și PSDR), Alianța Național Liberală formată din PAC și PL'93; Uniunea Natională de Dreapta, formată din nou aparutul Partid Umanist Român (PUR). Se observa foarte bine faptul ca partidele care au fost la guvernare s-au prezentat la alegeri de sine stătător, în timp ce forțele politice din opoziție au cunoscut o intensă dinamică a alianțelor.

Astfel, algerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au adus o schimbare politică esențială așteptată de peste 50 de ani, și anume: alternanța la putere. Schimbările radicale produse în urma alegerilor, au conturat și mai bine ideea ca sistemul românesc de partide și-a corectat câteva din deficiențele constitutive. În primul rând trebuie amintit ca sistemul multipartid "pur", rezultat la alegerile din 1992, s-a reprodus în 1996, ceea ce reprezinta un indiciu de stabilitate și intareste un orizont de așteptare. Alegerile locale din iulie 2000 au avut un rezultat care era surprinzator, dar totodata de asteptat. Astfel, CDR se duce în jos până pe locul 5 în preferințele electoratului român, asta în timp ce PDSR iese în urma acestor alegeri ca marele învingător, fără să-și fi modificat într-un fel ideologia sau pozitia față de problemele societății. PDSR a câștigat alegerile locale efectiv pe baza neputintei CDR de a face față efectiv problemelor economice cu care se confrunta România, iar alegerile din noiembrie 2000, cele prezidențiale și cele parlamentare, vin să confirme acest lucru.

Dupa 1989, Ungaria a fost unul dintre statele care aveau toate șansele și posibilitățile de a trece cu succes la democrație. Unul dintre cei ce au sustinut aceasta schimbare a fost Imre Pozsgay, care a sustinut multe din ideile lui Marx. Propunerile făcute de el nu au vrut subminarea, desfintarea  monopolului de putere la Partidului Comunist, dar a sugerat separarea partidelor. A fost un model de pluralism. În octombrie 1989, au loc schimbari constitutionale: Ungaria devine Republica Ungaria; stat democratic, de drept, independent, în care se afirma în egala măsura atât valoarea democrației burgheze cât și cele ale socialismului democratic. Ideile centrale ale gândirii lui au ramas separația între societate și putere, posibilitatea societății de a câștiga dreptul la reprezentarea independentă a intereselor lor, dar cu puterea executivă în mână partidelor. Propunerile inițiate în ceea ce privește reforma constutionala favoriza diviziunea puterii într-o camera aleasa de populație și a senatului și presedentia (propuneri similare au fost făcute de Gorbaciov). Dar aceste propuneri au dus la noi conflicte, opoziția venind din partea liderului Karoly Grosz care susținea ca nu trebuie făcute schimbari în sistem, ci trebuie revitalizat socialismul.

        În 1989, comuniștii ungari acceptă să negocieze la o masă rotundă cu opoziția deja cristalizata, ajungandu-se la un acord care prevedea ca în anul următor să aibă loc alegeri libere. Partidul Comunist, devenit deja Partidul Socialist, consimtea astfel să accepte pluralismul politic ca pe un fapt real, căreia nu trebuie să i se opuna. Sistemul comunist din Ungaria se prăbușește în primavara anului 1990 , când, potrivit acordului încheiat, au loc primele alegeri libere. "Partidul Socialist Ungar este învins fără nici un drept de apel" de către Forumul Democrat Maghiar care obtine în urma alegrilor 42,9% din voturi. El a fost urmat de Alianța Democratilor Liberi cu 23,8% din totalul voturilor. Forumul Democrat Maghiar împreună cu Partidul Micilor Intreprinzatori și cu Partidul Crestin Democrat al Poporului formeaza în 23 mai 1990 o coalitie de centru – dreapta condusă de Josef Antal. În 31 august, Adunarea Nationala îl votează cu 295 pentru și 13 împotriva pe Arpad Goncz (SzDSz) – ca președinte.

      Cu toate ca la putere se afla un partid democratic, cu viziuni liberale și pro-occidentale, acesta (MDF) a provocat multe nemulțumiri sociale, aratandu-se mai degrabă interesat de soarta maghiarilor din statele vecine decât de economia de piața, de privatizare sau de alte probleme sociale cu care se confrunta Ungaria. Ieșirile ultra-naționaliste ale unor lideri din MDF (Istvan Csurka), acuzațiile la adresa partidului cum ca acesta ar fi reînviat tradițiile extremiste de dreapta din perioada interbelica l-au adus pe acesta, la alegerile din 1994 pe locul al treilea Rezultatul alegerilor din 1994 este spectaculos. Partidul Socialist Ungar este marele învingător în aceste alegeri, Ungaria trecând astfel "testul dublei răsturnări, probând ca este deja o democrație bine asezata".

Această așezare din startul democrației ungare satisfăcea, formal, toate cerințele de ordin normativ ale sistemului multipartidist cu partid dominant. "Cand Ivan Volgyes afirma, la scurt timp după alegeri, când exista deja o perspectiva comparatistă, că "Ungaria a devenit singura democrație multipartidista adevarata din Europa de Est", el avea în vedere nu numai prioritatea cronologică al instituirii pluralismului politic în Ungaria, ci și calitatea sistemică a acestora".

Pentru a da o concluzie generală cu privire la fenomenul partidic în cele două state, trebuie arătat înainte de toate, ca ele au apărut ca răspuns a unei necesități imperioase a regimului reprezentativ. Odată apărute, partidele au devenit organele esentiale ale vieții politce, cu o dubla funcție, și anume: să promoveze și să apere interesele electorilor și să limiteze puterea (președintelui și a guvernului).

Datorită sufragiului, partidele politice pot exercita funcția de mediatori între poporul suveran și poporul guvernant, între corpul electoral și parlament. Într-o democrație, nu atâta partidele ca entități sau ca unități, contează, ci relația dintre ele, pentru ca ea este apanajul sistemului pe care îl formează, fiind făcute să confere fundament toturor problemelor ce pot aparea la un moment dat în societate. Sistemele politice din aceasta parte a continentului se află în plin proces de transformare și tranziție, cunoscând reorganizări, restructurări de la o etapă la alta a procesului de consolidare democratică, dar se poate întrevedea ca linia spre care tind să se organizeze sistemele de partide din România și Ungaria este cea a pluralismului pur.

Subcapitolul 2: Scena politică românească din prisma relațiilor externe și a statisticilor până astăzi

Rolul relațiilor bune cu majoritatea statelor este evident un element eficient pe drumul spre modernizare. Necesitatea integrării în comunitatea occidentală este pasul pe care România trebuie să îl facă.

Marca natională în relațiile României cu exteriorul pare a fi demersul majoritar simbolic. În raport cu standardele românești, efortul depus pare meritoriu, dar, după standardele lumii occidentale, acest efort aduce mai curând cu o mimare puțin convingătoare a măsurilor cerute. Este o caracteristică românească ce pare a se fi precizat și mai bine în ultimii ani aceasta incapacitate de a respecta termene și de a întreprinde acțiuni pe care voluntar ne-am angajat ca le vom tine și face cu o straduinta respectabilă.
    Relatiile internaționale ale României se desfasoară însă pe mai multe planuri, în funcție de partener – instituție europeană, țară vecină, mare putere mondială sau organism financiar internațional.Vom puncta succint caracteristicile strategiilor guvernamentale pentru relațiile cu NATO, cu Uniunea Europeană sau FMI.
    Relația cu NATO a avut la baza o strategie pe care am putea-o caracteriza drept foarte importanța pentru imaginea țării, dar nu numai. Datorită importanței – considerată exceptională – a scopului propus, termenele și cerințele au fost respectate într-o manieră aproape fără precedent în România. Desigur ca acest mod de abordare a fost încurajat de perspectiva unei recompense imediate – admiterea în Alianța Nord – Atlantică în noiembrie 2002. România pare a nu fi în stare să se mobilizeze decât pentru un scop foarte apropiat în timp și extrem de clar definit. Pentru România, strategiile trebuie deci adaptate ca atare. Faptul că, începând cu 21 noiembrie 2002, România se alătură grupului țărilor occidentale membre ale N.A.T.O., reprezintă o aspirație istorică împlinită a poporului român, dar, totodată, și o mare speranță a cetățenilor acestei țări

într-un viitor mai bun, care să ne aducă prosperitate și stabilitate.
    Relația cu Uniunea Europeană se fundamentează pe o sumă de date, termene, cerințe și beneficii destul de clar definite, ceea ce nu permite decât o strategie relativ coerentă, pe termen lung, bazată pe îndeplinirea unor criterii, care avansează doar în măsura în care sunt parcurși pașii anteriori. Este vorba, de această dată, despre o strategie impusă, de tipul: actorul trebuie să respecte regulile jocului dacă doreste să obtina beneficii. Aceste beneficii sunt mici la fiecare etapa, dar fără ele nu se poate avansa pe o treapta superioara. Mentiune importanța: actorul care nu joaca jocul nu primeste nimic. Mentalitatea tipic românească conform căreia non-acțiunea este și ea purtatoare de beneficii nu funcționează în "jocul" România – UE. Faptul ca programul din mai 2000 depus la Bruxelles este încă urmat, oferă motive de optimism pentru capacitatea României de a învăța ce înseamnă adevarata eficiența.
Relația care se dezvoltă este de aceea o succesiune de opriri și porniri de fluxuri financiare în funcție de oprirea sau pornirea măsurilor de reformă.

Strategiile guvernamentale în politică externă românească sunt oglinda fidelă a mentalităților și moravurilor românești. Nota personală a unui guvern sau a altuia, a unui partid sau a altuia, nu le redefinește în mod fundamental. Cel puțin până acum.

“Declansarea formalitatilor de asociere a evidentiat însă ca eventuala integrare a României în Uniunea Europeană nu va fi nici o optiune de civilizație, nici un gest reparatoriu.[…]Înainte de orice Uniunea Europeană este o disciplina.” Nu va fi posibil un transfer al civilizației occidentale în țara noastră, totul va trebui construit din temelii, iar compromisurile de orice fel care ar afecta aceasta structura vor trebui eradicate, în caz contrar va mai trece o foarte lunga perioada de timp până când vom putea afirma ca suntem parte a lumii occidentale cu adevarat.

Guvernarea P.S.D. se poate considera una dintre cele mai eficiente, din prisma relațiilor cu organismele internaționale. Din păcate, mai există aspecte de criticat precum legislația incompletă, administrația birocratică coruptă, nerezolvarea problemei de asistență socială sau juștiția nesigură. Paradoxal este faptul ca ceea ce reprezinta cerintă pentru Uniunea Europeană echivalează cu cererile românilor.

Un fapt de necontest este asemanarea dintre sistemul politic de după 1989 și cel interbelic. Nu s-a ajuns la situația ca un președinte ales să fie nevoit să colaboreze cu un guvern de coaliție adversă. Au fost adoptate o legislație, o Constituție și datorită Uniunii Europene “acquis – ul communautaire”, set de valori deosebit de eficient, iar alegerile de până acum au validat trecerea ireversibilă spre democrație. De remarcat este și schimbarea de regim din 1996, alternanța la guvernare reprezentand un parametru valabil pentru regimurile democratice. Am preluat, prin îndepărtarea față de comunism, elemente democratice precum universalitatea votului, sistemul parlamentar bicameral sau pluripartidismul, însă s-a perpetuat și o numeroasa birocrație și am continuat să vedem în stat, singurul agent al modernizarii. Cultura politică a tranziției ne apare ca o mixtură a unei culturi parohiale, tradiționale și pasive pe filiera totalitară, încă caracterizată de insuficiente elemente paticipative.

Actorul politic român, privit din prisma participării la vot este factorul care dă naștere la observații interesante. În perioada 1990 – 2000, singurul mecanism de control asupra clasei politice a fost votul. Sondajele efectuate anul trecut au arătat faptul ca 60% dintre români nu știau mai nimic despre candidați sau partide. În privința alegerilor din 2000, putem spune urmatoarele: “participarea la vot nu a fost scazută (aprox. 60%), aproximativ două milioane de votanți au fost însă alții decât în 1996, partidele istorice au fost sancționate de propriul lor electorat, prăbușirea centrului a alimentat creșterea PRM, structura electoratului diferă semnificativ față de cea din 1996”.

Un aspect negativ pe care clasa politică l-a implemantat a fost faptul ca s-a situat des deasupra legii. “Raspunzând deselor invitații de a parasi scena sau de a se abține de la a critica ordinea post – comunistă, Vaclav Havel a subliniat imperativul ca imaginația socială să depașească limitările politicii de partid convenționale : Nu sunt de acord ca partidele politice să se comporte de parcă ar poseda monopolul asupra cunoașterii, adevărului și soluțiile la orice problemă. Partidele trebuie să asculte opiniile diverse ale societății civile[…]”

A fi parte a proiectului de mare amploare “One Europe” ar reprezenta o ultimă filă scrisă în cartea istoriei care ne-ar situa într-o poziție de dificilă de tranziție. Toate speranțele, programele partidelor de guvernamânt de până astăzi, eforturile mai mult sau mai puțin susținute, dorința integrării în comunitatea occidentală a societății civile, toate aceste elemente ar converge spre un singur scop: o societate al cărei nivel de trai să crească simțitor, rezultat al unei activități viabile pe scena politică românească, unde tranziția să reprezinte doar o umbră a trecutului care se îndeparteaza din ce în ce mai mult de prezent.

Bibliografie:

*Barbu, Daniel, Republica absentă, Editura Nemira, București, 1999;

*Barbu, Daniel, Firea românilor, Editura Nemira, București, 2000;

*Brucan, Silviu, Stâlpii noii puteri în România, Editura Nemira,

București,1996;

*Constituția României;

*Decembrie ’89 în presa italiană, Reportaje, Interviuri, Comențării, Editura

Sempre, București, 1999;

*Dobrescu, Paul, Iliescu contra Iliescu, Editura Diogene, București, 1997;

*Iliescu, Ion, Revoluție și reformă, Editura Enciclopedica, București, 1994;

*Iliescu, Ion, Viata politică între dialog și violență, Editura Sincron, 1999;

*Iliescu, Ion, Revoluția traita, Editura Redactiei Publicatiilor pentru

Străinatate, București, 1995;

*Nastase, Adrian, Bătălia pentru viitor, Editura New Open Media,

București, 2000;

*Pasti, Vladimir, România în Tranziție, Căderea în viitor, Editura Nemira,

București, 1995;

* Platforma Program a FrontuluiSalvării Naționale;

*Roman, Petre, Mărturii provocate (Convorbiri cu Elena Ștefoi), Editura

Paideia, București, 2002;

*Roman, Petre, Libertatea ca datorie , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994;

*Radu, Alexandru, Nevoia schimbarii, Editura Ion Cristoiu, București

2000;

*Rotariu, Traian și Iliuț, Petre, Ancheta sociologică și sondajul de opinie,

Editura Polirom, Iași, 1999;

*Severin, Adrian, Locurile unde se construiește Europa, Editura Polirom,

Iași, 2000;

*Severin, Adrian, Lacrimile dimineții, Editura Scripta, București, 1995;

*Sandu, Dumitru, Sociologia tranziției, Editura Staff, București, 1996;

*Stefanescu, Domnita, Cinci ani din istoria României, Editura Mașina de

Scris, București, 1995;

*Tismaneanu, Vladimir, Fantasmele salvării, Editura Polirom, Iași, 1999;

*Tanase, Stelian, Miracolul Revoluției, Editura Humanitas, București, 1999;

Mass media: Cotidianul Adevarul (4 Ianuarie 1990; 10 Ianuarie 1990; 24 Ianuarie 1990; 10 Aprilie 1991;)