Terorismul Si Coruptia

CUPRINS

INTRODUCERE

În ultimul timp s-a consemnat tendința spre politizarea crimei organizate, atât pe plan național, cât și pe scară globală. Comunitățile criminale nu numai calchiază structurile societății și se opun exponentului intereselor ei – statului, dar mai urmăresc drept scop transformarea lui într-un instrument al său. Globalizarea, generând schimbări în structura comerțului, finanțelor, telecomunicațiilor, face ca criminalitatea să depășească hotarele naționale, ceea ce amenință pilonii societății moderne, securitatea statelor și a cetățenilor lor. Una din componentele principale ale luptei cu crima organizată în domeniul consolidării securității naționale a oricărei țări este colaborarea ei cu alte state și organizații internaționale.

Cea mai complicată și greu de soluționat problemă în lupta cu criminalitatea este corupția. Forțele sănătoase ale societății trebuie să se opună transformării țării într-un stat corupt, contopirii structurilor economice și ale puterii de stat cu cele criminale. Prioritate primordială a politicii contemporane trebuie să devină crearea unei bariere anticriminale și anticorupționale, deoarece corupția a căpătat proporțiile unei calamități sociale, care amenință interesele vitale ale milioanelor de oameni din lumea întreagă.

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost marcat de o explozie de acte teroriste pe scară globală. Analiza tendințelor evoluției terorismului ne permite să facem concluzia, că acest fenomen se va caracteriza printr-o schimbare în continuare a formelor sale în direcția agravării lor, fapt confirmat și de evenimentele din Beslan.

Considerăm că în perspectiva apropiată și de durată medie pe teritoriul fostei U.R.S.S. se va intensifica activitatea grupărilor teroriste de peste hotare.

Numai eforturile comune ale tuturor țărilor lumii în lupta cu crima organizată internațională pot avea efecte pozitive în lupta pentru limitarea și înfrângerea acestui fenomen social extrem de periculos.

Capitolul I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

CONCEPTUL DE TERORISM

1. Noțiuni introductive

Terorismul este un fenomen complex cu o evoluție strâns legată de evenimentele politice ideologice și sociale din diversele țări ale lumii și cauze bine determinate. Formele „moderne" de terorism pe care le întâlnim și astăzi, își au originea în mișcările de rezistență și contestare de la începutul anilor 60, care s-au extins rapid pe mai multe continente: mișcările de gherilă, rezistența palestiniană din Orientul Mijlociu, mișcările afro-americanilor din S.U.A., revoltele studențești din Europa etc.

Evoluția de la simple acțiuni de revendicare a unor drepturi la provocarea unor acte de dezordine, iar mai apoi la acte îndreptate împotriva unor bunuri materiale, a vieții, integrității corporale și sănătății unor persoane, prin mijloace și metode violente de natură să instaureze un profund sentiment de panică în rândul populației, a fost destul de rapidă, alimentată fiind și de concepțiile individualist-voluntariste, caracterul nihilist și distructiv al unor mișcări adepte ale „acțiunilor directe”, rebele și extremist teroriste. Acest fel de manifestări au fost suficiente ca, alimentate cu ideologia rezolvării problemelor prin forță, să ducă la dezvoltarea, în timpul anilor '60 și următorii, a mai multor grupări și organizații teroriste, cu rază de acțiune în aria mai multor țări ale lumii. In prezent, prin amploarea sa și pericolul pe care îl creează la nivelul întregii planete, terorismul a devenit cea mai spinoasă problemă globală aflată de mai mulți ani în centrul dezbaterilor comunității internaționale. Aceste dezbateri au luat o amploare deosebită după atentatele sângeroase de la 11 septembrie 2001, din S.U.A., care au demonstrat slăbiciunile autorității statelor în fata acestui pericol major, urmate de atentatele din Spania și Marea Britanie. Reacția față de aceste acțiuni au relansat diverse reflecții privind modul de funcționare a comunității internaționale.

Niciodată nu s-a simțit mai acut ca acum nevoia ca toate țările lumii să strângă rândurile pentru crearea unui cadru general de securitate. Dincolo de rivalitățile de decenii și mai presus de orgolii și disensiuni politice sau economice, statele au găsit un punct comun de reflecție și poate pentru prima dată au același punct de vedere privind necesitatea de a se proteja împotriva acestui fenomen.

Responsabilitatea crescândă a statelor a permis lărgirea dezbaterilor și orientarea acestora către problemele serioase ale secolului 21 pe care vor trebui să le înfrunte. Teama de terorism poate determina statele vizate să se izoleze și să-și concentreze toată energia asupra măsurilor proprii de protecție.

În zilele noastre terorismul a devenit fenomen transnațional implicații deosebite pentru securitatea, stabilirea și ordinea politică a state! cât și la adresa păcii și ordinii internaționale.

2. Conceptul de terorism. Definiție. Trăsături

Există o diversitate de puncte de vedere referitoare la definii terorismului, dar mulți specialiști apreciază acest fenomen ca fiind acțiunea (intimidare folosită pentru atingerea unor scopuri politice, economic religioase etc. Prima tentativă de a defini terorismul aparține legiuitorilor romani, care, în anul 103 î. Cr., în Lex Apelia, au încriminat sub titlul Crime Majestatis, orice acțiune internă sau externă îndreptată împotriva integrității statului. Termenul a fost însă conturat ca atare în timpul revoluției francez când Robespier a proclamat supremația terorii, în perioada 1793-1794.

Originea termenului de terorism se află în limba latină – terror, terroris – și înseamnă groază, teamă, frică, spaimă provocată premeditat prin amenințare și intimidare.

Conform dicționarelor explicative, prin terorism sunt desemnate „totalitatea actelor de violență comise de un grup sau de o organizație pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat".

Prin terorism, ca formă de acțiune se înțelege practicarea terorii, respectiv orice act de natură să provoace, într-un anumit mediu, un sentiment de teamă intensă, prevestitoare a unui rău inevitabil. în înțelesul noțiunii de terorism nu interesează natura mobilului acțiunii, ci metoda de executare.

Se știe că atentatele teroriste sunt săvârșite cel mai adesea cu mijloace care pot provoca o primejdie comună și care lezează, prin efectele sale, interesele unui grup mare de oameni. Ca să fie creată o stare de teroare nu trebuie să fie utilizate neapărat mijloace care să afecteze fizic un mare număr de oameni, ceea ce contează este transmiterea sentimentului de teamă colectivă.

Menționăm în acest sens teama provocată și starea emoțională indusă unei mari mase de populație în urma asasinării unor lideri politici sau spirituali.

Friederich Hacko, în lucrarea sa „Terreur et terrorisme", apreciază că: „Terorismul și teroarea sunt două fenomene indisolubil legate, teroarea fiind unul dintre mijloacele de asigurare a dominației, în timp ce terorismul, imitând metodele terorii, constituie în fapt răspunsul la aceasta. Teroarea și terorismul se folosesc în mod practic de aceleași metode, existența celei dintâi generând-o pe cealaltă".

Termenul de teroare poate fi definit ca teamă colectivă care se induce unei populații sau în cadrul unei grupări, pentru ca aceasta să nu mai opună rezistentă.

Teroarea poate fi instaurată în sânul unei colectivități și prin anumite infracțiuni de drept comun, care au aceleași efecte ca și actele de terorism în sensul lor cel mai direct, când sentimentul este provocat de posibilitatea repetării actelor respective.

Nu trebuie însă să confundăm asemenea fapte cu terorismul.

În încercarea sa de a defini terorismul, Quintiliano Saldona, un cercetător important al acestui fenomen, consideră că „într-un sens mai restrâns, atentatele teroriste sunt acte criminale săvârșite numai cu scop de alarmare, prin utilizarea mijloacelor capabile de a crea o stare de pericol comun. In dreptul penal, prin terorism se înțelege orice infracțiune sau delict, politic sau social, a cărui executare sau chiar anunțare, seamănă o spaimă generală și care prin natura sa creează un pericol general. Stricto senso, atentatele teroriste „sunt actele criminale comise numai, sau în principal, într-un scop de alertă, prin folosirea de mijloace capabile să creeze o stare de pericol comun".

Din cele prezentate se observă că terorismului nu i s-a putut da o definiție unanim acceptată, în principal, datorită faptului că nu a putut fi definit ca fenomen în esența sa. încercările de a înlocui cuvântul teroare cu alte cuvinte sinonime ca: spaimă, intimidare, teamă, groază, nu a exprimat același lucru.

Majoritatea specialiștilor au considerat însă că terorismul este, în primul rând, o modalitate de acțiune prin care se pune în execuție o activitate infracțională prin teroare, violență, intimidare, confundată adesea cu însăși infracțiunea.

În plan juridic, termenul de terorism este explicat, în mod expres, în legislația penală a diverselor țări. La congresele specializate și alte manifestări internaționale s-a pus frecvent problema unificării prevederilor codului penal în materie de terorism, dar încă nu s-a ajuns la un consens asupra unei definiții juridice adecvate, propunerile și opiniile exprimate apărând ca incomplete sau lipsite de precizie.

Codul penal francez califică actele teroriste drept infracțiuni numai „dacă sunt în mod deliberat săvârșite în legătură cu o acțiune, individuală sau colectivă, care are drept scop tulburarea gravă a ordinii publice prin intimidare și teroare”.

Această definiție are trei componente: utilizarea violenței, obiectivul de a induce un sentiment de teamă sau de nesiguranță populației ori grupurilor vizate și scopul dat de o ambiție politică, pe termen lung, de destabilizare a ordinii publice care chiar dacă nu apare explicit, se subînțelege.

În legislația penală a Spaniei actul terorist este considerat ca fiind „acțiunea a cărei finalitate este aceea de a submina ordinea constituțională sau de a atenta în mod grav la liniștea publică", iar în codul penal al Italiei sunt definite actele teroriste ca fiind acele acțiuni care au ca finalitate subminarea ordinii democratice.

De asemenea, legea penală a Portugaliei califică actele teroriste ca fiind acele acțiuni care vizează prejudicierea integrității sau independenței statului, împiedicarea sau subminarea funcționării instituțiilor statului, așa cum sunt prevăzute în Constituția țării; forțarea autorităților publice de a întreprinde o anumită acțiune sau obligarea acestora de a nu întreprinde respectiva acțiune; intimidarea unor persoane, a unor grupuri de persoane sau chiar a populației statului în general".

Observăm în aceste definiții consecința clară a acțiunilor teroriste, de natură să afecteze ordinea constituțională.

Cea mai complexă definiție este însă cea a Marii Britanii stipulată în Legea privind combaterea terorismului, intrată în vigoare în anul 2000, conform căreia actul terorist este „acțiunea desfășurată pentru subminarea activităților guvernului sau pentru intimidarea unui grup al populației ori al acesteia în ansamblu; acțiunea de intimidare realizată pentru obținerea unor avantaje politice, de natura religioasă sau pentru alte cauze ideologice; acțiunea gravă îndreptată împotriva persoanei sau a proprietății; acțiunea desfășurată împotriva sănătății și securității publice".

Această definiție este interesantă nu numai prin diversitatea actelor pe care le încriminează, dar mai ales a faptului că se referă explicit și la existența unui anumit scop, respectiv: „obținerea unor avantaje politice, de natură religioasă sau pentru cauze ideologice".

La rândul său Consiliul Europei a aprobat la 19 septembrie 2001 Decizia Cadru cu privire la acțiunile teroriste, poate și sub impulsul evenimentelor din S.U.A., din aceeași lună. Conform respectivului document fiecare stat membru va lua măsurile necesare să încrimineze ca acte teroriste un număr de 13 infrac13 infracțiuni stabilite (crima; vătămarea corporală, jaful, furtul, hoția sau tâlhăria; atacul prin intervenția în sistemele informaționale; ocuparea ilegală sau distrugerea facilităților guvernamentale ori de stat, a facilităților legate de infrastructură, utilități, locuri publice sau proprietăți ș.a.) „dacă sunt îndreptate împotriva unui stat sau grup de state, instituțiilor sau cetățenilor, cu scopul de a intimida și a altera serios ori a distruge structurile politice, economice sau sociale.

În literatura română de specialitate, Grigore Geamănu definește terorismul internațional ca fiind acele fapte criminale îndreptate împotriva șefilor de stat și a altor demnitari, împotriva unor grupuri de persoane sau instituții de stat ori a altor autorități.

Într-o altă opinie, terorismul constă în săvârșirea unei infracțiuni sau a unui delict printr-o metodă specific teroristă, caracterizată prin violență sau intimidare.

Având în vedere definițiile prezentate, dar și căutând să surprindem cât mai exact esența noțiunii supuse analizei, încercăm să definim terorismul ca fiind acțiunea prin care se utilizează mijloace și metode specifice care să producă o stare de pericol pentru comunitate, de natură să creeze un puternic sentiment de teamă și nesiguranță, în scopul obținerii unor avantaje politice, religioase sau a-și impune ideologia.

Din definiția prezentată se desprind următoarele trăsături:

a) Întreprinderea unor acțiuni specifice

Pot constitui acțiuni specifice actelor teroriste: detonarea unei mașini capcană, infectarea apei cu agenți microbieni, deturnarea unei nave și aeronave cu pasageri la bord, lansarea unor știri false despre o stare de pericol major ș.a.

b) Producerea unei stări de pericol de natură să creeze un puternic
sentiment de teamă și nesiguranță

Starea de pericol fizic poate fi creată de actul vătămător îndreptat împotriva vieții, integrității corporale, sănătății sau libertății unui număr mare de persoane, dar poate acționa și numai asupra psihicului.

c) Existența unui scop al acțiunii teroriste, acela de a obține avantaje
politice, religioase sau a-și impune ideologia

3. Terorismul – formă de luptă cu mijloace criminale

Dreptul internațional umanitar, acceptat în mare parte de toată lumea, a impus anumite restricții în ceea ce privește utilizarea mijloacelor violente, chiar și în timpul conflictelor armate.

După cel de-al doilea război mondial una dintre dificultățile întâlnite în încercarea de a defini terorismul a fost aceea a argumentelor războaielor de eliberare. Chiar dacă în încercările de reformare și dezvoltare a dreptului internațional umanitar s-a acceptat acordarea unui anumit statut internațional războaielor de eliberare națională, nu s-a cedat tentației de a permite celor care au fost angajați într-o luptă justă, să utilizeze mijloace și metode care sunt interzise oponenților lor.

Menținerea principiului egalității combatanților în fața dreptului internațional umanitar, demonstrează existenta unui consens în ceea ce privește instituirea unor limitări absolute ale mijloacelor care pot fi utilizate în luptă, depășirea acestora nejustificându-se nici pentru a apăra cea mai bună dintre cauze. În urma acestui raționament s-a consimțit interzicerea permanentă, chiar și pe timp de război, a actelor teroriste.

În acest sens, în mod explicit, în dreptul internațional comunitar s-au menționat câteva din actele considerate teroriste chiar în timpul conflagrațiilor, cum ar fi: acțiunile îndreptate împotriva civililor sau împotriva unor categorii de persoane, în funcție de rasă, etnie, religie ori apartenență socială.

În afara cazurilor de conflict armat problema spinoasă a terorismului just se pune cu asiduitate și în cazul popoarelor oprimate de propriul stat care încalcă grav drepturile omului, în sfera politică, economică și socială. Este cazul regimurilor de dictatură indiferent că este vorba de factură fascistă, comunistă ori de altă natură.

Dacă în cazul conflictelor armate dreptul internațional umanitar a stabilit o limită în aceea ce privește violența admisă, în acest caz problema pare mai dificil de abordat. Este necesar ca în aceste cazuri să se determine atât situațiile în care violența este tolerată, dar și limitele acestei violențe. Se pare totuși că în ceea ce privește aceste chestiuni nu se poate vorbi deocamdată de un punct de vedere comun, întrucât statelor le repugnă să recunoască legitimitatea anumitor tipuri de violență și de a oferi un gen de onorabilitate opozanților care recurg la mijloace violente. A agrea „sine die” astfel de acțiuni ar însemna acceptarea consecințelor asupra țintelor vizate: polițiști, militari, oameni politici și chiar a altor „pierderi colaterale", victime surprinse întâmplător în mijlocul operațiunii.

Tendința actuală a statelor, mai ales după atentatele din 11 septembrie, este totuși aceea de a înclina mai mult spre o atitudine critică față de orice violență politică manifestată împotriva guvernelor decât a unei poziții tolerante în baza dreptului popoarelor la autodeterminare.

Considerăm totuși că a se ignora această problemă presupune asigurarea propriei securități, în detrimentul drepturilor omului, caz în care lupta împotriva terorismului s-ar transforma într-o coaliție avidă de putere.

4. Corelația între terorism și celelalte forme ale crimei organizate

Terorismul nu este propriu-zis o formă a crimei organizate, situându-se în afara definiției date pentru aceasta, cel puțin în ceea ce privește scopul specific structurilor de crimă organizată, acela de a realiza profituri importante.

Cu toate acestea ne-am propus să tratăm terorismul în prezenta lucrare, date fiind legăturile profunde ce există tocmai între veniturile realizate de crima organizată și utilizarea lor în susținerea acțiunilor teroriste.

De mulți ani Biroul pentru Droguri și Criminalitate al Organizației Națiunilor Unite din Viena, a semnalat că există numeroase relații între formele de crimă organizată, în principal ale celor care se ocupă cu traficul de droguri, și organizațiile teroriste. Teroriștii își dobândesc resursele financiare pe căi ilegale, iar activitatea lor intră sub incidența Convenției împotriva Crimei Organizate Transnaționale.

De când terorismul a atacat în mod brutal societatea civilă, atrăgând atenția întregii lumi, și s-au intensificat eforturile statelor pentru combaterea acestui fenomen, s-au relevat și alte aspecte ale legăturilor dintre droguri, crimă și terorism.

Urmărirea circulației fondurilor utilizate de teroriști a dus de cele mai multe ori la o sursă ilicită de producere a acestora. Spre exemplu, s-a stabilit clar că industria narcoticelor din Columbia alimentează grupările teroriste ale acestei țări, care monopolizează culturile de coca și sunt din ce în ce mai implicate în producerea și traficul de droguri. Guvernul columbian estimează că profiturile obținute din traficul de cocaină sunt folosite pentru achiziționarea a mai mult de jumătate din armele grupurilor teroriste columbiene, precum și pentru dotarea logistică a armatelor ilegale din această țară. In consecință, Guvernul S.U.A. a sprijinit și sprijină în continuare guvernul Columbiei în lupta sa împotriva traficului de droguri și a terorismului. Aceste probleme îngemănate sunt evidențiate în special în zonele subpopulate ale țării unde și prezența structurilor guvernamentale este mai puțin simțită. Majoritatea culturilor de coca se află în aceste zone, unde aplicarea legii este slabă, iar accesul forțelor statului este limitat. Se poate spune că această țară reprezintă un exemplu pentru modul cum s-a realizat legătura dintre terorismul criminal și cel politic, corupția și traficul de droguri. Afganistanul din perioada în care statul acorda protecție politică teroristului numărul unu al lumii, Osama Ben Laden, este un exemplu și mai complet al împletirii formelor de crimă organizată cu terorismul.

Traficul de droguri nu este singura formă de crimă organizată care finanțează terorismul, fonduri substanțiale provenind și din acțiuni de răpire, tâlhării, furturi, dar și fraude cu cărți de credit, extorcări de fonduri, furturi de autoturisme ș.a.

Cu toate că scopul direct al grupărilor teroriste nu este unul financiar, există similitudini ale acestora cu crima organizată în modul în care sunt transferați banii sau cum se încearcă ascunderea provenienței fondurilor.

Pentru o privire de ansamblu asupra principalelor surse de finanțare și mijloacelor utilizate în circulația capitalurilor pe care organizațiile teroriste le utilizează în sprijinirea rețelelor acestora, putem sublinia faptul că persoanele investigate pentru comiterea unor activități teroriste au efectuat operațiuni de transmitere a banilor prin sistemele alternative răspândite în toată lumea.

Adesea, fondurile au fost transferate în străinătate prin intermediul acelor rețele alternative de transfer al banilor, fiind colectate de către cetățenii de naționalități specifice, rezidenți în țări implicate în lupta împotriva terorismului. Pentru astfel de entități, operarea prin intermediul sistemului bancar a dus la dezvoltarea activității lor pe plan internațional.

În alte cazuri, persoanele fizice au efectuat plăți în numerar în diferite țări, implicând sume mari de bani care au fost direcționate spre același cont.

Fondurile colectate erau transferate apoi în Asia sau S.U.A. Astfel, putem spune că numele plătitorilor coincide parțial cu numele incluse în listele cu persoanele fizice sau juridice ce au legături cu organizațiile teroriste, întocmite după atacurile din 11 septembrie 2001.

Cel mai comun instrument, folosit în special de organizația Al-Qaida, în vederea sprijinirii grupării sale teroriste, este însă „sistemul infernal de circulație a banilor", așa numitul sistem „Hawala”.

Asemănări ale terorismului cu celelalte forme de crimă organizată găsim și în ceea ce privește structura organizațională. Și în cazul organizațiilor teroriste acestea sunt conduse autoritar de un șef suprem, membrii săi sunt bine specializați și cu atribuțiuni clare și dispun de dotări din cele mai performante.

De asemenea, întâlnim aceleași reguli referitoare la limitarea accesului la informațiile grupului, atât în ceea ce privește acțiunile planificate, dar și cu privire la ceilalți membri, astfel încât în caz de trădare sau anchetare a unui membru din rețea, consecințele să fie cât mai mici.

5. Tendințe actuale ale mișcărilor teroriste

În epoca actuală mișcările teroriste sunt într-o perioadă de căutări atât structurale cât și din punct de vedere al modalităților de acțiune. În urma analizării acestui fenomen putem aprecia că s-au conturat următoarele tendințe ale terorismului zilelor noastre: continuarea procesului de extindere teritorială; crearea unor legături între organizațiile teroriste pe principii ideologice și scopuri similare; orientarea acțiunilor asupra unor ținte simbolice; utilizarea mijloacelor informative; menținerea riscului de utilizare a armelor de distrugere în masă; recurgerea grupurilor de presiune la acțiuni teroriste în vederea atingerii scopurilor propuse; trecerea de la activitatea pur ideologică la o activitate orientată spre profit.

Prezentăm mai jos pe flecare dintre tendințele menționate.

a) Continuarea procesului de extindere teritorială

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au arătat că grupările teroriste sunt capabile să acționeze la nivel internațional și să organizeze atacuri devastatoare la nivel global. Pentru aceasta a fost nevoie de un spațiu mare de manevră pentru organizația Al-Qaida atât pentru atragerea surselor de finanțare, perfecționarea membrilor grupării, dar mai ales pentru pregătirea cu minuțiozitate a acțiunilor și ascunderea luptătorilor. Libertatea de mișcare este esențială pentru teroriști, în special pentru grupările care acționează în mai multe regiuni. Pirații aerului implicați în evenimentele amintite mai sus reprezintă cea mai bună dovadă în acest sens. în lunile care au precedat evenimentele, mai mulți dintre aceștia au efectuat numeroase deplasări pentru a se organiza în statelor arabe, au efectuat cursuri de pilotaj în școli din S.U.A. și țări europene și au pregătit în cel mai mic amănunt acțiunile, culegând informații din zone diverse.

Zonele de conflict sau care tocmai au ieșit dintr-o astfel de situație, cum ar fi Somalia și anumite părți din Balcani, sunt, de asemenea, folosite ca baze pentru organizarea și finanțarea activității teroriste.

b) Crearea unor legături între organizațiile teroriste pe principii
ideologice și scopuri similare

Se constată că pentru asigurarea succesului în acțiunile pe care și le propun există tendința realizării unor colaborări între organizațiile teroriste, mai ales între cele cu vederi ideologice și religioase comune. Din informațiile și anchetele serviciilor de aplicare a legii s-a constatat că Al-Qaida s-a înconjurat în mod tradițional de grupări teroriste fundamentaliste existente deja și de rețelele lor logistice. Așa este cazul rețelelor europene, structurilor din Algeria și Egipt și al mai multor mișcări separatiste din Cașmir, precum și al mișcărilor care acționează în Asia de sud-est cum ar fi cele din Malaezia și Singapore.

Tendința de regrupare a forțelor teroriste a generat în ultimii ani chiar dezvoltarea unor fronturi teroriste, ca de exemplu „Frontul islamic internațional", creat în anul 1990, care își propune să unească mișcările teroriste islamice, în vederea alungării forțelor americane din țările musulmane, sau „Frontul de luptă împotriva evreilor și cruciaților", înființat de Osama Ben Laden în februarie 1998 care a revendicat atentatele teroriste împotriva ambasadelor americane din Kenya și Tanzania.

Unele structuri teroriste folosesc trupe de mercenari a căror singură ideologie este câștigul financiar.

c) Orientarea acțiunilor asupra unor ținte simbolice

Reacția statelor după momentul 11 septembrie 2001 a fost acela de a se regrupa și a riposta mai hotărât împotriva terorismului. Acest lucru a învățat organizațiile teroriste (poate cu excepția Al-Qaida) că acțiunile care implică un număr mare de victime sunt urmate de riposte pe măsură din partea autorităților statale, ceea ce ar pune în primejdie însăși existența organizației ca atare. Ca urmare a acestui fapt este posibil ca teroriștii să revină pe termen scurt și mediu, alegând ținte simbolice și având grijă să limiteze pierderile umane, angrenându-se într-o lungă campanie de uzură până când acțiunea colectivă a statelor își va pierde din vigoare.

d) Utilizarea mijloacelor informative

Utilizarea mijloacelor tehnice moderne de comunicații, cifrare ș.a., de către organizațiile teroriste nu mai este un factor de noutate. De la stadiul actual și până la organizarea unui „cyberatac" împotriva structurilor informatice esențiale pentru funcționarea statelor sau marilor companii, nu mai este decât un pas. Acest lucru este posibil în momentul de față, dar poate că deocamdată organizațiile teroriste sunt în căutarea persoanelor care posedă astfel de cunoștințe. Mijloacele moderne de transmisie sunt de asemenea utilizate de grupările teroriste pentru a-și face cunoscută ideologia, scopurile și programul, pentru atragerea de noi membri iar, mai nou, pentru a-și prezenta în direct anumite acțiuni. Ce poate provoca mai mare groază pentru întreaga populație a planetei decât decapitarea „în direct" a unei persoane nevinovate, de către structurile teroriste din Irak ?!.

Un astfel de atac s-ar putea susține cu mult mai puține cheltuieli, dar și cu maximă protecție pentru teroriști.

e) Menținerea riscului de utilizare a armelor de distrugere în masă

Se menține în continuare pericolul ca în atentatele teroriste să fie utilizate arme de distrugere în masă, în special chimice și biologice, atât din cauza absenței reglementărilor și controlului internațional real asupra armelor de acest gen, dar și din cauza costului relativ redus al conceperii și fabricării unor asemenea arme.

Utilizarea substanțelor radioactive s-ar putea aplica prin conceperea unor dispozitive așa-zis „murdare", dintr-un dispozitiv clasic ce ar împrăștia în mediu pulbere nucleară.

Există și posibilitatea realizării unei combinații între un atentat cu bombă convențională și un atentat nuclear, biologic, chimic și informatic, ceea ce ar avea cele mai dezastruoase consecințe.

f) Recurgerea grupurilor depresiune la acțiuni teroriste în vederea
atingerii scopurilor propuse

Asistăm în prezent, tot mai mult, la radicalizarea unor grupuri de presiune atât din Europa cât și din S.U.A. (de protecție a animalelor, protejare a mediului), care au dezvoltat un extremism ce s-ar putea dezvolta în amenințare teroristă. Astfel de grupuri par tot mai dispuse să recurgă la violență nu numai împotriva unor ținte „logice" (laboratoare în care se fac experiențe pe animale, industrii pentru confecții din blană naturală ș.a.), dar și față de alte persoane din conducerea guvernelor sau altor instituții. Este cunoscută activitatea de propagandă susținută prin intermediul internetului pentru recrutarea unor noi membri și radicalizarea acestora.

g) Trecerea de la activitatea pur ideologică la o activitate orientată spre profit

Apare, de asemenea, tot mai des tendința grupărilor teroriste, de trecere de la o activitate dictată de motivații pur ideologice la o activitate orientată către profit. Acest lucru le-ar putea asigura pe viitor o putere politică mai mare, precum și continuitate și stabilitate. In acest sens, organizațiile teroriste probabil că se vor implica ele însele în activități lucrative sau vor colabora cu alte structuri de crimă organizată, în vederea asigurării fondurilor necesare.

6. Clasificarea acțiunilor teroriste

Din punct de vedere teoretic terorismul poate fi clasificat în funcție de mai multe criterii: modul în care se realizează scopul urmărit; elementul psihologic care animă pe membrii unei grupări teroriste și mobilul acestora; spațiul în care se pun în practică acțiunile teroriste și întinderea efectelor; mijloacele utilizate de teroriști.

1. În funcție de modalitățile de aducere la îndeplinire a scopului
propus95, terorismul poate fi direct și indirect.

Terorismul direct presupune că acțiunea respectivă vizează direct și nemijlocit scopul propus. Este cazul când un șef de stat este asasinat în scopul înlocuirii cu un altul care să promoveze anumite reforme așteptate de gruparea teroristă;

Terorismul indirect este acel tip de acțiune prin care se comite doar un act ce reprezintă el însuși o infracțiune ce succede acțiunea teroristă propriu-zisă (ca de exemplu, procurarea de materiale explozive pentru o grupare teroristă pentru a fi utilizate ulterior într-un atac).

2. În raport cu elementul psihologic care-i animă pe membrii
organizației teroriste și mobilul acestora, putem distinge96: terorismul de
drept comun, terorismul social, terorismul politic și terorismul religios.

Terorismul de drept comun reprezintă acel gen de terorism care cade sub incidența legii penale ca o infracțiune obișnuită, dar la care metoda de execuție este caracterizată de teroare. Pot fi calificate drept acțiuni teroriste acele acțiuni care, deși vizează scopuri particulare sau au drept obiect un interes personal (de exemplu, obținerea unor sume de bani pentru asigurarea protecției, șantajul, practicile bandelor de tâlhari tip raket etc.), imprimă o stare de teroare victimelor, care pot fi indivizi izolați, familii sau grupuri de persoane (comercianți, turiști, transportatori ș.a.).

Terorismul social urmărește punerea în practică a unei ideologii sau doctrine sociale ori economice, de regulă prin schimbarea ordinii sociale a unei orânduiri. De obicei, consecințele se produc pe teritoriul unui stat, dar uneori pot influența anumite evoluții din teritoriile vecine.

Terorismul politic este caracterizat prin faptul că elementul subiectiv al infracțiunii este de ordin politic, actul de teroare este îndreptat asupra statului, organelor sale sau reprezentanților săi, împotriva organizării sale politice sau formei de stat.

La Conferința Internațională pentru unificarea dreptului penal care a avut loc la Copenhaga în anul 1935, s-a propus următoarea definiție pentru delictele politice: „sunt delicte politice infracțiunile îndreptate contra organizării și care le au cetățenii".

Prin scopurile sale, acest tip de acțiune teroristă poate îmbrăca aspect politic, dar executarea ei se poate încadra în dreptul comun.

Terorismul politic constă în manifestarea unei lupte violente între un grup de indivizi (minoritate politică, națională sau religioasă) și forțele statale.

Acțiunile teroriste politice pot fi îndreptate contra patrimoniului, comunicațiilor publice sau altor elemente de infrastructură ori împotriva vieții sau libertății persoanelor (înalte personalități politice, persoane particulare cu prestigiu public ș.a.).

Conform specialiștilor în domeniu, nu întotdeauna atentatul împotriva unui șef de stat poate fi considerat terorism „decât dacă prin aceasta se urmărește un scop determinat, cu caracter politic, depășind astfel, spre exemplu, simpla răzbunare. Actul nu trebuie considerat un simplu mijloc, iar aprecierea asupra scopului urmărit se va face în raport cu circumstanțele de fapt”.

În raport cu aceste elemente se poate afirma că infracțiunile de terorism politic sunt acele infracțiuni care se servesc de mijloace specifice, în vederea atingerii unui scop politic și care creează un sentiment de teamă, condiție psihologică indispensabilă.

d) Terorismul religios reprezintă asocierea dintre religie și terorism.

Încă din 1968, an considerat de referință pentru apariția terorismului internațional modern de către specialiștii americani, acționau 13 grupări teroriste cu motivații religioase, fără ca acțiunile lor să fie incluse în sfera terorismului religios. In prezent, lucrurile au evoluat, circa 20% dintre grupările teroriste care acționează pe glob invocând motive religioase pentru acțiunile lor.

Uneori însă, o serie de importante organizații teroriste (de exemplu, Armata Republicană Irlandeză, Organizația de Eliberare a Palestinei, Tigrii Tamil ș.a.) deși au o componentă dominantă religioasă, revendică aspecte de ordin politic și social.

La jumătatea anilor ,90 au existat 28 de conflicte religioase în care au fost consemnate acte teroriste, în 19 dintre acestea fiind implicați musulmani și creștini, în 11 creștini ortodocși, iar în 7 adepții creștinismului din Africa și sud-vestul Asiei.

Drept cauză a terorismului religios și etnic a fost dat de către analiștii economici, eșecul economic din unele regiuni ale lumii.

De asemenea, o serie de acte teroriste de natură religioasă sunt comandate de lideri extremiști, apariția acestora fiind strâns legată de nivelul de trai foarte scăzut, existent în majoritatea statelor musulmane: Afganistan, Palestina, Irak, Iran etc. Nemulțumirile din aceste state au fost exploatate și folosite în scop personal de așa-zișii lideri religioși. Radicalizarea nemulțumiților poate fi amplificată și de izolarea politică, economică, socială, informațională și poate conduce la reacții violente din partea acestora, explicate prin lipsa racordării lor la progresul civilizației mondiale.

3. Având în vedere spațiul în care se pun în practică acțiunile teroriste și întinderea efectelor create, putem califica terorismul ca fiind intern sau internațional.

a) Terorismul intern presupune că pregătirea, executarea și consecințele pe care le produce se petrec între granițele unei singure țări.

Acest tip de terorism se manifestă cel mai adesea sub forma terorismului politic sau social, fiind îndreptat împotriva organizării politice a unui stat, a formei sale sau reprezentanților săi (guvern, partid politic, personalități etc.).

Ceea ce se urmărește este destabilizarea ordinii publice prin crearea unei stări de teamă în urma comiterii de atentate asupra vieții, sănătății sau libertății adversarilor.

Actul terorist intern poate aduce atingere unor bunuri materiale, în așa încât să se provoace o stare de pericol general. Mijloacele folosite sunt diverse: dispozitive explozive, incendieri, infestarea apei, propagarea unor epidemii ș.a.

b) Terorismul internațional are loc în condițiile când apare un element de extraneitate, respectiv pregătirea, desfășurarea unuia sau mai multor acte ori propagarea efectelor se realizează în cel puțin două state.

În concepția unor autori, terorismul poate fi internațional „când urmărește să complice sau să determina ruperea relațiilor pașnice dintre state, să înlăture anumiți oameni politici indezirabili unor cercuri străine sau să influențeze prin intimidare, politica internă sau externă a unui anumit stat”.

Actele teroriste internaționale sunt adesea pregătite într-un alt teritoriu decât acela unde acțiunea trebuie să fie executată sau să-și producă efectele.

Alteori, chiar activitățile criminale se prelungesc pe teritoriul mai multor state (de exemplu, deturnarea unui avion).

Conform Convenției Europene de la Strasbourg, din anul 1977, terorismul internațional trebuie analizat sub următoarele aspecte: naționalitatea autorului sau complicilor infracțiunii; naționalitatea victimelor; teritoriul unde a fost pregătit, s-a acționat sau și-a produs efectele actul terorist; teritoriul unde s-a refugiat autorul.

În afară de efectele ce se produc în general prin acte de terorism (distrugeri de bunuri, suprimarea de vieți omenești etc.), actele teroriste internaționale pot crea o anumită stare de neîncredere între state, ce poate avea consecințe negative pentru relațiile politico-economice dintre acesteal05.

Analiza cazurilor de terorism internațional a presupus necesitatea cunoașterii atât a criteriului formal cât și a criteriului material al infracțiunii în dreptul internațional, primul aspect constând în posibilitatea de a urmări și a judeca autorul unei infracțiuni, indiferent de locul unde aceasta a fost comisă. In ceea ce privește criteriul material, pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune în dreptul internațional, trebuie să se constate existența următoarelor premise:

săvârșirea infracțiunii se prelungește pe teritoriul mai multor state;

bunul căruia i s-a adus atingere să prezinte o importanță materială sau morală pentru comunitatea internațională;

– actul criminal să lezeze grav sentimentul de justiție și de respect
datorat demnității umane sau să tulbure conștiința umanității.

Delictul internațional atrage două consecințe:

autorizarea extrădării autorului;

pedepsirea acestuia pe teritoriul statului unde s-a produs arestarea.

4. In raport cu mijloacele utilizate de teroriști putem avea: terorism comis prin mijloace tradiționale, terorism electronic și terorism nuclear, chimic și biologic.

a) Terorism prin mijloace tradiționale am putea denumi actele ce se comit prin utilizarea unor metode și mijloace frecvent folosite, respectiv: atacuri cu bombă, mașini capcană, explozii declanșate de teroriști sinucigași, atentate asupra unor personalități etc.

b)Terorismul electronic presupune atacul împotriva sistemelor de calculatoare, prin intermediul cărora se conduc aproape toate domeniile economice și sociale: controlul traficului aerian și al altor mijloace de transport, coordonarea serviciului securității naționale, coordonarea sistemului bancar ș.a.

Tot mai frecvent sunt atacate sistemele ce conțin secrete naționale militare și de securitate în scopul furtului de date sau virusării, pentru a le face inutilizabile.

Acest gen de terorism a prins societatea contemporană nepregătită, doar câteva state având o legislație adecvată combaterii fenomenului menționat.

c) Terorismul chimic, biologic și nuclear presupune utilizarea unor arme de distrugere în masă, de genul celor menționate.

Posibilul pericol pe care-1 reprezintă un asemenea tip de terorism isterizează statele numai la simpla bănuială că s-ar putea utiliza un asemenea mijloc. Avem exemplul recent al războiului din Irak, când declanșarea conflictului a avut drept scuză o informație, care până la urmă s-a dovedit a fi falsă, referitoare la existența pe teritoriul irakian a unor arme de distrugere în masă ce pot fi utilizate în scopuri teroriste. De actualitate este diferendul S.U.A.- Iran, pe aceeași temă.

Folosirea unor astfel de arme ar putea afecta regiuni întinse, distrugerea unor orașe întregi, ori suprimarea unui mare număr de vieți omenești.

În urma atacurilor teroriste din S.U.A., Comisia Europeană a discutat unele măsuri de protecție pentru a se putea face față amenințării unui atac biologic îndreptat împotriva țărilor membre ale Uniunii Europene. La rândul său, O.N.U. a atras atenția țărilor membre că teroriștii ar putea împrăștia în mod deliberat boli de animale infecțioase în țările Europei, pagubele economice putând fi imense.

7. Organizațiile teroriste

Teroriștii sunt persoane devotate, adesea fanatice, din cadrul unui grup politic, social, etnic, religios sau național implicate în acțiuni motivate politic și îndreptate împotriva unor ținte necombatante, în scopul influențării publicului.

Pentru a avea o imagine corectă asupra terorismului și organizațiilor teroriste trebuie menționat faptul că apartenența teroriștilor la un grup etnic, național, politic sau religios nu înseamnă automat că întregul grup este terorist.

Persoanele cele mai radicale dintr-un asemenea grup, renunță la formele revendicative și de protest pașnice și se constituie în structuri care pregătesc și comit acțiuni teroriste în scopul obținerii anumitor obiective politice.

Organizațiile teroriste pot avea o rază de acțiune limitată la un terorism național (terorism intern) sau pe teritoriul mai multor țări (terorism internațional) și sunt diferite ca mărime, structură internă, mijloace utilizate, obiective urmărite și modul în care își procură fondurile necesare desfășurării activității.

Prezentăm mai jos cele mai cunoscute organizații teroriste, caracterizate printr-o rază mai mare de acțiune, număr important de membri și simpatizanți precum și o influență semnificativă asupra publicului.

1. Al – Qaida

A fost înființată de Osama Ben Laden la sfârșitul anilor ,80 în scopul unificării arabilor care luptau în Afganistan împotriva Uniunii Sovietice. A ajutat la finanțarea, recrutarea, transportul și antrenarea extremiștilor islamici sunniți pentru rezistența afgană.

În momentul de față are ca scop crearea unui Califat pan-islamic în întreaga lume prin conlucrarea cu grupările extremiste islamice, în vederea înlăturării de la putere a regimurilor considerate „ne-islamice" și expulzarea occidentalilor și non-musulmanilor din țările musulmane.

În 2001 a fuzionat cu Jihadul Islamic Egiptean (Al-Jihad). Al-Qaida numără în prezent câteva mii de membri și asociați și are celule în lumea întreagă, fiind întărită de legăturile pe care le are cu rețelele extremiste sunnite. Până la îndepărtarea regimului taliban din Afganistan a avut baza în această țară, în prezent fiind dispersată în grupuri mici în sudul Asiei, Asia de Sud-Est și Orientul Mijlociu. Dispune de o serie de firme paravan prin care câștigă bani, solicită donații de la simpatizanți și obține fonduri ilicite din donațiile caritabile către organizațiile musulmane.

S-a remarcat prin mai multe acțiuni teroriste, respectiv:

atentatul cu bombă comis la 28 noiembrie 2002, asupra unui hotel din Mombasa, Kenya, soldat cu uciderea a 15 persoane și rănirea altor 40;

bombardarea la 12 octombrie 2002 a unui club de noapte din Bali, Indonezia, în care și-au pierdut viața 180 de persoane;

atacul declanșat pe teritoriul S.U.A. la 11 septembrie 2001, cu ocazia căruia 19 atentatori sinucigași au deturnat patru aeronave comerciale ale S.U.A., zdrobind două dintre ele de clădirile World Trade Center din New York, unul de clădirea Pentagonului lângă Washington D.C., iar al patrulea s-a prăbușit pe (Ministerul de Externe al Statelor Unite ale Americii, O analiză a terorismului în lume, aprilie 2003, p. 102) un câmp din Shanksville, Pennsylvania, în total fiind ucise aproximativ 3.000 de persoane.

2. Al-Jihad

Mai este cunoscută și sub alte denumiri: Jihadul Islamic Egiptean, Gruparea Jihad sau Jihadul Islamic.

Este cunoscută cu activități teroriste de la sfârșitul anilor '70 și s-a unit cu Al-Qaida în iunie 2001, dar mai desfășoară și operațiuni independente.

Obiectivele organizației sunt înlăturarea de la putere a guvernului egiptean și înlocuirea acestuia cu unul islamic, precum și atacarea obiectivelor americane și israeliene din Egipt și străinătate.

Are în structura sa câteva sute de membri aflați în cea mai mare parte în afara Egiptului, respectiv în Yemen, Afganistan, Pakistan, Liban și Marea Britanie, susținuți se pare de Iran. De asemenea, este posibil ca unele fonduri să le obțină prin diverse organizații non-guvernamentale islamice, firme paravan și activități specifice crimei organizate.

S-a specializat în atacuri armate împotriva unor oficialități guvernamentale egiptene de rang înalt și atentate cu mașini capcană împotriva unor obiective americane și egiptene. Exemplificăm ca acțiuni ale Al-Jihad asasinarea în anul 1981 a președintelui Egiptului, Anwar Sadat și încercările de asasinat în 1993 a primului-ministru Atef Sedki și ministrului de interne Hassan al-Alfi.

3. Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP)

A fost înființată în anul 1967 de către George Habash ca grupare marxist-leninistă, desprinzându-se din Mișcarea Naționalistă Arabă. Are ca principal obiectiv lupta împotriva ocupației teritoriilor palestiniene de către Israel și se opune negocierilor cu această țară.

Este localizată și operează în Siria, Liban, Israel, Cisiordania și Fâșia Gaza. Primește adăpost în Siria și oarece asistență logistică din partea acesteia.

A comis numeroase atacuri teroriste internaționale în timpul anilor '70 împotriva unor ținte israeliene sau arabe moderate. Și-a intensificat activitatea operațională de la inițierea actualei Intifade și 1-a asasinat pe ministrul turismului israelian în octombrie 2001, pentru a răzbuna uciderea de către Israel a secretarului general al organizației, în același an.

Din P.F.L.P. s-a desprins în anul 1968 Frontul Popular de Eliberare a Palestinei – Comandamentul General (P.F.L.P. – G.C.), sub pretextul că dorește să se concentreze mai mult asupra luptei și mai puțin a politicii.

Gruparea are sediul în Damasc și baze în Liban. Primește ajutor logistic și militar din Siria și ajutor financiar din Iran.

A efectuat mai multe atacuri în Europa și Orientul Mijlociu, utilizând mijloace ieșite din comun, cum ar fi baloane cu aer cald și deltaplane cu motor.

La sfârșitul anilor '70 din P.F.L.P. – G.C. s-a desprins Frontul de Eliberare a Palestinei, cunoscut pentru atacurile aeriene împotriva Israelului.

Această grupare este și autoarea atacului din 1985 asupra navei italiene de croazieră Achille Lauro și uciderea cetățeanului american Leon Klinghoffer.

4. Mișcarea de Rezistență islamică (HAMAS)

A fost constituită la sfârșitul anului 1987, dintr-o ramură a Frăției Musulmane și are în prezent zeci de mii de susținători și simpatizanți.

Diverse elemente HAMAS au apelat atât la mijloace politice cât și la mijloace violente, inclusiv terorism, pentru a-și atinge obiectivul de a crea un stat islamic palestinian în Israel.

Cu o structură flexibilă, cu unele elemente care-și desfășoară activitatea în clandestinitate și altele activând la vedere prin moschee și instituții de servicii sociale pentru recrutarea de noi membri, colectarea de fonduri, organizarea activităților și propagandă, membrii HAMAS sunt concentrați în Fâșia Gaza și Cisiordania.

Organizația primește fonduri din Iran, dar sursa principală o reprezintă donațiile palestinienilor cu reședința în străinătate și susținătorilor privați din statele arabe moderate.

Activiștii HAMAS, în special cei din brigăzile Iff al-Din al-Qassam, au comis multe atentate – inclusiv importante atentate sinucigașe cu bombe -împotriva țintelor militare și civile israeliene. La începutul anilor '90 atacurile lor s-au îndreptat și asupra colaboratorilor palestinieni și rivalilor din Fatah.

Activitatea HAMAS s-a intensificat începând cu anul 2001, revendicând numeroase atacuri împotriva intereselor israeliene.

5. Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu)

Această organizație a fost înființată în anul 1982, ca reacție la invazia Libanului de către Israel, cu o structură etnică șiită, având ca inspirație ideologică revoluția iraniană și învățăturile Aiatolahului Khomeini.

Are în componență câteva sute de teroriști operativi și mai multe mii de susținători. Operează în suburbiile din sudul Beirutului, Valea Beka's și sudul Libanului. A înființat celule în Europa, Africa, America de Sud, America de Nord și Asia. Primește ajutor sub formă de fonduri, baze de antrenament, arme, explozibili, sprijin politic, diplomatic și logistic din Siria.

Scopul organizației îl reprezintă eliberarea Ierusalimului și în final eliminarea Israelului, precum și instaurarea unui regim islamic în Liban. Cu toate acestea, Hezbollah a făcut parte activă din sistemul politic al Libanului începând din 1992. Această organizație este în strânsă legătură cu Iranul, de unde este deseori dirijat, dar constituie și un aliat tactic puternic pentru Siria în promovarea obiectivelor acestei țări în regiune.

6. Organizația Abu Nidal (ANO)

înființată de Sabri al-Banna (alias Abu Nida) prin desprinderea din OEP în anul 1974, mai este cunoscută și sub alte denumiri: Fatah – Consiliul Revoluționar – Brigăzile Revoluționare Arabe, Septembrie Negru și Organizația Revoluționară a Musulmanilor Socialiști.

Este alcătuită din diverse comitete funcționale, incluzând comitete politice, militare și financiare. Funcționează în Liban, inclusiv în câteva tabere de refugiați palestinieni, demonstrându-și capacitatea de a opera pe zone extinse, inclusiv în Orientul Mijlociu, Asia și Europa.

S-a bucurat de ajutor masiv din partea Irakului, Libiei și Siriei și a lansat atacuri teroriste în mai multe țări, ucigând sau rănind peste 900 de persoane.

Țintele au inclus Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Israel, palestinieni moderați, OEP și diverse țări arabe.

Exemplificăm ca acțiuni teroriste realizate, atentatele asupra aeroporturilor din Roma și Viena în 1985, atacul asupra sinagogii Neve Shalom din Istanbul și deturnarea zborului Pan Am 73 la Karachi în septembrie 1986.

7. Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK)

Această organizație a fost înființată în 1974 ca o grupare marxist-leninistă insurgență a turcilor de origine kurdă, în prezent având aproximativ 4.000-5.000 de membri, localizați în principal în nordul Irakului, dar și mai multe mii de simpatizanți în Turcia.

La începutul anilor '90, PKK a trecut de la activități de gherilă rurală la terorism urban. Autoritățile turce l-au capturat în Kenya, în anul 1999, pe președintele organizației, Abdullah Ocalan, ulterior acesta fiind condamnat la moarte de Curtea Supremă de Securitate din Turcia. In august 1999, Ocalan a anunțat o „inițiativă de pace", ordonând din închisoare membrilor grupării să se abțină de la acte de violență și cerând instaurarea unui dialog cu Ankara în problema kurdă. La Congresul PKK din ianuarie 2000, membrii partidului au susținut inițiativa lui Ocalan și au declarat că vor folosi numai mijloace politice în atingerea noului obiectiv al grupării, și anume obținerea de drepturi civile pentru kurzii din Turcia, hotărâre pe care au susținut-o și la următorul Congres din 2002, când PKK și-a schimbat numele în Congresul pentru Libertate și Democrație al Kurdistanului (KADEK).

PKK a operat cu sprijinul Siriei, Irakului și Iranului, în Turcia, Europa și Orientul Mijlociu, țintele fiind constituite din reprezentanți ai forțelor guvernamentale de securitate din Turcia, oficiali turci locali și locuitori ai statelor care se opuneau organizației. In anul 1993 și primăvara anului 1995 fost lansate mai multe atacuri împotriva clădirilor care adăposteau misiuni diplomatice turcești și diverse firme ale acestei țări, în zeci de orașe din Europa Occidentală. D. asemenea, unele atacuri au vizat zone turistice din Turcia, pentru a lovi în industria turistică a acestei țări.

8. Patria Bască și Libertatea (ETA)

A fost înființată în anul 1959 cu scopul de a crea un stat independent, care să aibă la bază principiile marxiste, în provinciile Vizcaya, Guipuzcoa, Alava și Havarra din nordul Spaniei și departamentele Labourd, Basse Navarre și Soule din sud-vestul Franței. Organizația are sute de membri activi și un important număr de simpatizanți, operând în principal în regiunile autonome basce din nordul Spaniei și sud-vestul Franței, dar a bombardat obiective spaniole și franceze și din alte părți.

A primit, de-a lungul timpului, asistență și armament din Libia, Liban și Nicaragua. De asemenea, se presupune că membrii grupării au primit adăpost când s-au refugiat în Cuba și țări din America de Sud.

Pe seama grupării ETA sunt puse numeroase atacuri îndreptate împotriva oficialilor guvernului spaniol, forțelor militare și de securitate, politicienilor și reprezentanților justiției, dar și zonelor turistice spaniole.

Recent, în aprilie 2006, reprezentanți ai ETA s-au angajat să nu mai folosească tehnici teroriste ca mijloace de presiune pentru câștigarea drepturilor revendicate.

9. Calea Luminoasă (Sendero Luminosa/S.L.)

Această organizație a fost înființată în Peru la sfârșitul anilor '60 de către fostul profesor universitar Abimael Guzman, pe baza unei doctrine maoiste militare. In anii '80, S.L. a devenit una dintre cele mai brutale organizații teroriste din America de Sud, bilanțul victimelor acestei organizații fiind apreciat în jurul uriașei cifre de 30.000 de persoane.

Obiectivul organizației îl constituie distrugerea instituțiilor peruviene existente și înlocuirea lor cu un regim revoluționar comunist țărănesc.

Organizația se opune totodată oricărei influențe străine la nivel guvernamental și influenței altor grupări de gherilă din America Latină, în special mișcării Tupac Amaru (MRTA).

Organizația a desfășurat atacuri cu bombă la întâmplare și asasinate cu țintă precisă. In anul 1990, a comis atacuri cu încărcături explozive asupra unor misiuni diplomatice străine din Peru și raiduri periodice asupra satelor.

Din această organizație fac parte aproximativ 400-500 militanți înarmați, numărul acestora fiind puternic diminuat prin arestarea a numeroase persoane de către forțele guvernamentale peruviene, începând cu anii '90, dar și datorită dezertării unora dintre membrii grupării. Numai în anul 2002 au fost arestați circa 200 de teroriști membri ai S.L.108

În prezent, asistăm la o revigorare economică a organizației datorită implicării acesteia în traficul cu droguri, ceea ce ar putea crea premisele atragerii și de noi membri.

10. Tigrii Eliberării Eclamului Tamil (LTTE)

Fondată în 1976, este cea mai puternică grupare din Sri Lanka, folosește metode legale și ilegale pentru a strânge fonduri în vederea achiziționării de arme și a-și face publică ideologia, pentru obținerea independenței Tamilului. LTTE a început conflictul armat cu guvernul din Sri Lanka în anul 1983, punând în aplicare o strategie de gherilă care include folosirea de tactici teroriste.

începând cu anul 2002, LTTE face tatonări și manifestă disponibilitate pentru a încheia un armistițiu cu guvernul din Sri Lanka.

Se estimează că în prezent gruparea este compusă din 8.000-10.000 de combatanți înarmați și beneficiază de un important sprijin extern pentru obținerea de fonduri, procurarea de armament și activități propagandistice. Tigrii controlează cea mai mare parte a coastelor nord-estice din Sri Lanka, dar a desfășurat operațiuni pe întreg teritoriul insulei. Are cartierul general în nordul țării și dispune de o rețea extinsă de puncte de control și informatori pentru a monitoriza orice străin care ar intra în aria controlată de grupare. Organizația a îmbinat o strategie insurgență pe câmpul de luptă cu un program terorist care are ca țintă nu numai persoane cheie din țară, ci și lideri politici și militari sri lankezi importanți din Colombo și alte centre urbane.

Operațiunile cele mai frecvente sunt: acțiunile sinucigașe, asasinatele politice și atentatele cu bombă.

11. Armata Republicană Irlandeză (IRA)

A fost constituită ca o componentă armată clandestină a mișcării pentru suveranitatea celor 32 de comitate, având ca scop îndepărtarea forțelor britanice din Irlanda de Nord, unificarea Irlandei și împiedicarea procesului de pace din zonă. Mișcarea pentru Suveranitatea celor 32 de Comitate s-a opus adoptării, în septembrie 1997, de către Sinn Fein, a principiilor democrației și non-violenței enunțate de Mitchell și amendamentelor 2 și 3 din Constituția Irlandeză, din decembrie 1999, care vizau Irlanda de Nord.

Organizația numără aproximativ 200 de membri activi și alte câteva sute de simpatizanți și operează pe teritoriile Irlandei de Nord, Marii Britanii și Republicii Irlanda, organizați în celule mici, strâns unite sub conducerea unui Consiliu Armat.

Se bănuiește că gruparea primește fonduri din partea simpatizanților din S.U.A., de unde își procură și o parte din armament. O altă sursă de armament sofisticat o reprezintă zona Balcanilor.

Operațiunile planificate și puse în aplicare constau în atentate cu bombă, asasinate, jafuri, bătăi, răpiri, contrabandă și șantaj.

În iulie 1997 IRA a încheiat un armistițiu, reconfirmat în aprilie 2002, prin care s-a angajat să nu mai desfășoare activități teroriste, încercând să-și realizeze obiectivele pe calea dialogului.

Capitolul II

CORUPȚIA – MIJLOC DE SUSȚINERE A CRIMEI ORGANIZATE

1. Generalități. Perspectivă istorică

Istoric vorbind, corupția poate fi considerată cea mai veche formă de criminalitate care a însoțit dezvoltarea societății umane până în prezent și probabil mult timp de aici înainte. Practic, fenomenul corupției s-a născut odată cu omul, așa de vechi sunt rădăcinile acestei maladii sociale. Cazul lui Iuda, care pentru treizeci de arginți 1-a vândut pe mentorul său, Isus Hristos, călcând peste propriile convingeri morale și etice este doar unul dintre evenimentele istorice importante legate de mari cazuri de corupție.

Istoria poporului român cunoaște, de asemenea, numeroase cazuri de corupție, începând cu trădarea care a dus la moartea regelui Decebal, dar și alte situații când pentru obținerea unor sume de bani, moșii sau promisiuni de funcții, voievozii erau vânduți dușmanilor. Asemenea evenimente probabil că au schimbat cursul istoriei acestei țări de tot atâtea ori . In Evul Mediu, oferirea și primirea de foloase de către funcționari au fost acceptate ca fiind ceva firesc, ținând de o anumită curtoazie. Pe meleagurile noastre, de pildă, bacșișul nu era încriminat, ci doar reprobat, eventual, de normele moralei. Aristocrația occidentală din secolele XVII și XVIII, considera că funcțiile publice nu reprezentau, propriu-zis, o exercitare de responsabilități în interesul general al societății, ci „proprietatea" unor privilegiați care puteau cumpăra aceste funcții la prețuri foarte mari. Fenomenul de corupție prezent în sistemul capitalist nu reprezintă altceva, în concepția unor autorii 10, decât continuitatea năravurilor aristocratice din Evul Mediu. Astfel, se apreciază că sistemul capitalist, odată cu declanșarea și amplificarea proceselor de modernizare, a fost factorul principal care a patentat corupția în societățile moderne, spre deosebire de corupția care exista în societățile tradiționale.

În condițiile în care inegalitățile specifice sistemului economic capitalist au accentuat discrepanțele (obținerea succesului economic, dobândirea unor poziții de putere și prestigiu etc.) și mijloacele instituționale legitime (căile de realizare a scopurilor sociale), corupția a devenit un veritabil comportament adaptabil la presiunile sociale și mijloc principal de realizare a unor beneficii economice pe căi ilicite. Totodată, apariția capitalismului ca sistem a determinat apariția unor grupuri cu interese economice distincte și cu resurse financiare mari care, pentru a-și realiza aceste interese, au început fie să acapareze resursele politice, fie să exercite presiuni asupra structurilor cu caracter politic.

În general, istoria dezvoltării economice, administrative și politice a mai multor state este strâns legată cu istoria corupției ca tip de practică profitabilă pentru administrație și pentru noile grupuri și clase economice.

În S.U.A., de exemplu, odată cu dezvoltarea ascendentă a capitalismului, corupția a făcut posibilă „afluența de oameni și interese noi în viața publică și a servit ca mijloc de perpetuare a intereselor deja stabilite”. Corupția membrilor guvernului și a vieții publice era dominantă în America secolului XIX, în pofida încercărilor de reformare a serviciilor publice și a elaborăm statutului birocrației profesionale. In tot secolul XIX corupția prezenta o caracteristică principală a majorității statelor europene.

În Africa, corupția a ridicat o veritabilă punte între cei care defineau puterea politică și cei care controlau resursele de bogăție, făcând posibilă asimilarea unora de către alții.

În secolul XX, odată cu cristalizarea modelului profesionist al funcționarului public, apar noi forme de corupție, specifice birocrației modeme.

Alături de formele ei tradiționale prinde tot mai mult contur, corupția funcționarului, a demnitarului, a oficialului care își vinde privilegiile funcției sale ca o marfa în schimbul dobândirii unor bunuri și servicii.

Implicând expansiunea autorității guvernamentale și multiplicarea activităților sociale supuse controlului guvernului, modernizarea potențează fenomenul de corupție, mai ales prin amplificarea spațiilor de a corupe și a fi corupt. Funcțiile corupției în orice societate în curs de modernizare sunt similare violenței, reprezentând mijloace prin intermediul cărora indivizii utilizează mijloace ilegale pentru a-și atinge scopurile, în relație directă cu slăbiciunile sistemului politic. Dar în timp ce violența reprezintă o formă de protest contra ordinii sociale, corupția reprezintă identificarea cu sistemul politic și capacitatea de a utiliza breșele lui în interesul unei clientele care este bine adaptată la deficientele funcționării acestui sistem.

Corupția nu este însă specifică numai sistemului capitalist, acest fenomen manifestându-se intens și în societățile socialiste, dar și în societățile sărace considerate ca făcând parte din „lumea a treia".

John A. Gardiner consideră că manifestările de corupție sunt influențate de regimul politic. Astfel, în concepția sa, regimurile permisive, tolerante, lipsite de autoritate încurajează aceste manifestări prin capacitatea redusă de a le sancționa, mergând până la a considera corupția drept „sindrom al libertății constituționale”. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că regimurile dictatoriale ajung să fie roase de corupție, mita ajungând să se instituie de jos până la nivelurile superioare ale ierarhiei, ca efect al suprapunerilor structurilor politice cu cele administrative.

Trecerea la economia de piață și la o reală democrație, produce, așa cum se întâmplă în toate societățile aflate în criză, pe lângă alte fenomene cu consecințe grave, amplificarea corupției. Cauzele care determină acest lucru sunt: slăbirea autorității statale, degradarea nivelului de trai, alterarea judecății morale, lipsa unor pârghii eficiente de control, diminuarea încrederii populației în instituțiile și valorile sociale, neadaptarea legislației la condițiile economice și sociale ș.a.

2. Corupția în ansamblul crimei organizate

Fenomenul corupției nu este tocmai o formă de crimă organizată în adevăratul sens al cuvântului. Peisajul crimei organizate nu cunoaște organizații criminale care să aibă ca scop singular coruperea anumitor categorii de persoane fără ca prin acest lucru să nu se urmărească de fapt un alt interes. în schimb, prezența acestui flagel o simțim universal în toate societățile și însoțind în mod inevitabil toate celelalte forme ale crimei organizate, indiferent că este vorba de trafic de droguri, trafic de mașini furate, comerțul cu carne vie, spălarea banilor murdari sau orice alte moduri de manifestare a crimei.

Pentru a-și asigura funcționarea în clandestinitate și în permanentă confruntare cu autoritățile, organizațiile criminale trebuie să corupă pe cei care ar trebui să lupte împotriva acestora sau care le sprijină, în orice mod, activitatea. Mita se dă polițistului care „închide ochii", deși cunoaște că în teritoriul unde funcționează se află un laborator în care sunt fabricate droguri de mare risc, funcționarului de la autoritatea rutieră care înmatriculează un autoturism furat, vameșului care nu constată diferența ce există între cantitatea și calitatea mărfurilor și cele consemnate în documentele prezentate, bancherului care facilitează introducerea unor sume de bani „negri" în circuitul economic legal, politicianului care poate propune sau influența adoptarea unui act normativ ce dezincriminează o faptă ilegală sau judecătorului care, cu rea credință, interpretează probele administrate în favoarea unui traficant.

Unii autori au apreciat că nu există organizații criminale în afara sferei corupției, aceste structuri fiind alcătuite din profesioniști ai crimei și corupției.

Se apreciază că orice organizație criminală presupune existența unei funcții de „corupător", care depune toate diligentele să identifice persoanele pretabile la corupție, mituiește, cumpără, intimidează și negociază cu funcționarii din poliție, justiție, administrație ș.a. Organizațiile criminale mari, îndeosebi cele transnaționale, au mai mulți corupători specializați pe domenii de activitate (vamă, poliție, parlament etc.) și pe zone geografice.

Sociologul american D. Cressey, spre deosebire de alți teoreticieni care referitor la faptele de corupție fac distincție între organizația criminală și coruptul dintr-o structură publică, include persoana predispusă la fapte de corupție în structura organizației criminale de la care primește mită. În acest sens, consideră că într-o organizație din sfera crimei organizate trebuie să existe cel puțin patru funcții: a) o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane a căror datorie este să apere organizația față de lege, prin mituire, corupție, șantaj, intimidare, ori altă formă de influențare a funcționarilor publici (corupător); b) o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane care se află în stare de complementaritate cu corupătorul, care acceptă să se lase mituit pentru a favoriza interesele organizației (corupt); c) o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane cu atribuții în menținerea integrității organizației, care în baza „legilor interne" aplică corecții membrilor devianți dispuși la a colabora cu autoritățile (executor); o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane care planifică, organizează și supraveghează desfășurarea activităților ilicite ale organizației (planificator). In lucrarea sa, D. Cressey identifică patru organizații criminale: varianta A (delegatul special-comisionarul), B (corupător, corupt, executor), C (corupător și corupt), D (planificator și strateg).

Observăm că din cele patru funcții identificate într-o organizație, primele trei se referă la asigurarea securității acesteia dintre care două se situează în sfera actelor de corupție. Ce poate fi mai sugestiv în a sublinia legătura strânsă dintre organizația criminală și corupție ?

Extinderea activității crimei organizate la nivelul sistemului bancar, al firmelor de investiții și a altor instituții cu obiect de activitate onorabil, care servesc ca acoperire membrilor crimei, s-a realizat numai împreună cu dezvoltarea fenomenului de corupție, inclusiv în sfera politicului, legislativului și justiției.

3. Definiția și trăsăturile corupției

Majoritatea autorilor consideră că acestui fenomen nu i se poate da o singură definiție, universal valabilă. In limba română termenul este cunoscut cu sensul de „abatere de la moralitate, ca o acțiune de încălcare a limitelor sociale”.

Termenul de corupție derivă din latinescul „coruptio,-onis" care înseamnă abatere de la moralitate, cinste, dar și desfrânare, depravare.

În accepțiunea altor autori rădăcina cuvântului „corupție" ar proveni din verbul latin „rumpere", care înseamnă a rupe, el desemnând, deci, o fractură, o fisură, o infracțiune. Ruptura poate consta în încălcarea unei reguli morale sau a unui cod social, de conduită, ori a unei reglementări administrative, dar de fiecare dată cel dispus la asemenea încălcări urmărește obținerea pentru sine, familie, prieteni sau un grup social, un folos care să fie recompensa directă.

Pe plan internațional problema noțiunii de corupție este tratată interdisciplinar și nu doar penal. J.A.Gardiner aprecia că fenomenului corupției nu i se poate da o singură definiție, deoarece corupția este o problemă națională și internațională cu multiple forme de manifestare, având diverse accepțiuni.

De asemenea, în concepția lui E.Hirsch Ballin, fenomenul corupției se manifestă pe diferite căi, fiind ca „un monstru cu mai multe capete".

In căutările lor, teoreticienii în domeniu au formulat diverse definiții, uneori destul de diferite între ele, de la cele cu un conținut evaziv, ambiguu și reducționist până la cele cu o sferă largă de cuprindere care depășesc cu mult aria a ceea ce poate reprezenta fenomenul cercetat.

Din punct de vedere sociologic corupția este considerată acea stare de dezechilibru normativ și moral al acelor societăți aflate în criză, întrucât ea perturbă grav desfășurarea relațiilor sociale la nivel instituțional și interpersonal, determinând scăderea prestigiului și autorității instituțiilor publice sau private precum și a unor instanțe specializate de control și prevenire socială, datorită implicării în diferite afaceri a unor persoane cu funcții de decizie din domeniul politicului, legislativului, executivului, administrației și justiției. Ca fenomen social, corupția poate fi considerată expresia unor manifestări de descompunere morală, de degradare spirituală, care prin amploarea, intensitatea și formele ei de manifestare este un adevărat barometru al stării de legalitate și normalitate a unei societăți.

Conform opiniei majoritare, corupția este comportamentul care deviază de la îndatoririle normale ale unui rol public sau violează legi împotriva exercitării anumitor tipuri de influență specifică, cum ar fi mita, nepotismul, deturnarea de fonduri

Sensul cel mai apropiat înțelesului majorității oamenilor este însă acela prin care se exprimă încălcarea cu bună știință de către reprezentanții unor instituții ale statului, investite cu autoritate, din diverse domenii (economic, politic, administrativ, legislativ, justiție), a normelor pe care sunt obligați să le apere, în schimbul obținerii unor foloase materiale sau avantaje de orice fel.

În general, din punct de vedere juridic sfera termenului de corupție este mai restrânsă, prin fapte de corupție fiind desemnate numai anumite acțiuni ilegale încriminate ca atare în dreptul penal, strâns legate de favorizarea uneia sau mai multor persoane de către un funcționar, în schimbul obținerii unor foloase. In unele sisteme de drept penal noțiunea analizată este mai largă, în sfera corupției intrând atât faptele menționate mai sus cât și alte fapte ilicite referitoare la utilizarea abuzivă și frauduloasă a puterii (politice, administrative, judecătorești), dar și la fapte care privesc obținerea unor foloase. Pe această linie se înscriu codurile penale spaniol, portughez, german și altele.

Astfel, pentru majoritatea sistemelor penale, corupția este un concept prioritar normativ însemnând încălcarea sau transgresiunea ilegală ori morală a normelor referitoare la îndatoririle funcționarului public, agenților economici sau persoanelor care efectuează diferite operații financiare ori bancare. O asemenea viziune asupra corupției o au codurile penale ale S.U.A. și Franței.

Ca termen strict, actualul nostru cod penal utilizează expres noțiunea de corupție doar în două situații: corupția sexuală prin care sunt încriminate și sancționate actele cu caracter obscen asupra unui minor sau în prezența acestuia (art.202 Cod penal) și coruperea unei persoane de a da declarații mincinoase în fața justiției (art.261 Cod penal). Observăm că nici una dintre infracțiunile menționate nu se referă la aspecte propriu-zise de corupție, mai mult de principii morale decât juridice. Mai mult, infracțiunile din Codul Penal al României, care vizează strict faptele de corupție în înțelesul cvasigeneral (luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență) nu fac parte dintr-un capitol distinct în a cărui denumire să fie utilizat termenul de corupție, acestea fiind cuprinse într-un capitol mai larg referitor la infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul. Aceste infracțiuni încriminează acele fapte legate de activitatea unui funcționar care, direct sau indirect primește bani ori alte foloase care nu i se cuvin sau acceptă promisiunea unor astfel de foloase ori nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau cu scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

În țara noastră, în afara acestor patru infracțiuni de corupție, atât în Codul penal cât și în legi speciale, mai sunt încriminate și alte infracțiuni ce încadrate în această sferă, respectiv infracțiunile prevăzute de Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care cuprinde și alte fapte conexe celor din Codul penal, infracțiunile prevăzute de Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale precum și alte infracțiuni prevăzute de Codul penal (trădarea, trădarea prin transmitere de secrete, spionajul ș.a.).

Având în vedere cele de mai sus, ținând cont de elementele esențiale ale fenomenului definim corupția ca fiind ansamblul activităților care se desfășoară între două părți în care una dintre ele, făcând apel la funcția sau calitatea celei de-a doua, oferă acesteia un folos ilegal în schimbul unui avantaj reciproc.

Trăsăturile fenomenului de corupție

Din definiția prezentată se desprind și principalele trăsături caracteristice pe care le vom analiza mai jos, respectiv: existența a două părți în procesul coruptiv; utilizarea abuzivă a funcției sau calității pe care o are una din părți; oferirea unui folos ilicit între părți; facilitarea unui avantaj celui care oferă.

a) Existența a două părți în procesul coruptiv

Corupția, în sensul analizat de noi, presupune obligatoriu doi poli, respectiv:

rețeaua sau persoana care corupe (corupătorul), reprezentată de un individ, grup sau organizație care utilizează o serie de mijloace imorale și ilegale prin care influențează alți indivizi sau grupuri, în scopul obținerii unor avantaje;

rețeaua sau persoana care se lasă coruptă (coruptul), reprezentată de grupul sau organizația care acceptă sau se lasă influențată (cumpărată) sau care abdică de la normele deontologiei profesionale, în scopul obținerii unor avantaje, utilizând abuziv funcția pe care o deține. Corupătorul este cel care caută să-și asigure protecția deoarece încalcă legea ori vrea să obțină nemeritat o anumită poziție, iar coruptul poate fi un funcționar public sau alt angajat care acceptă propunerea celuilalt.

b) Utilizarea abuzivă a funcției sau calității pe care o are una din părți

Coruptul trebuie să dețină o anumită funcție sau calitate, pe care o folosește abuziv în relația cu cel corupt. Acesta poate fi polițist, vameș, magistrat, om politic, bancher etc. De asemenea, poate fi gestionarul unui depozit ce aparține de o firmă privată, care acceptă să depoziteze o cantitate de droguri în depozitul firmei sau alegătorul care se lasă mituit pentru a-și da votul.

Coruptului i se poate cere ca în legătură cu funcția pe care o are, să facă un act (eliberarea unei autorizații la care cel care o cere nu are dreptul), să nu facă (neîntocmirea documentelor de constatare în cazul depistării unui transport cu mărfuri de contrabandă) sau să facă un act contrar atribuțiilor (se dispune privatizarea unei societăți comerciale, deși nu figura în planul de privatizare).

Se consideră condiția îndeplinită chiar și în cazul când poziția conferită de funcția sau calitatea coruptului, poate să-1 determine pe corupător să ofere mita, nefiind necesare efectuarea unor activități explicite. Exemplificăm în acest sens cazul în care funcționarul este obligat să efectueze controale periodice la societatea unui comerciant, dar acesta are o atitudine pasivă.

c) Oferirea unui folos ilicit între părți

Între cele două părți există o dublă complicitate și un dublu interes. Una dintre părți este dispusă să ofere un folos pentru a primi și ea la rândul ei un contraserviciu. Condiția de oferire este îndeplinită numai prin simpla acceptare a celui de al doilea, fără ca transferul folosului să se realizeze efectiv. De asemenea, trebuie spus că pot fi oferite sume de bani, bunuri, promisiunea unei promovări sau favoruri sexuale. Totodată, oferirea se poate realiza direct între cele două părți, corupător și corupt, dar și prin intermediul altei persoane, prin gesturi, mesaje etc. Spre exemplu, în cazul în care sunt prinși că au încălcat legea sau vor să obțină anumite avantaje, cetățenii turci „fac cu ochiul" sau se trag de lobul urechii spre funcționarul la care apelează, mai ales în situația când nu pot să-și arate explicit disponibilitatea de a da mită datorită prezenței altor persoane în zonă.

Ca și condiție esențială trebuie menționat faptul că folosul oferit trebuie să se înscrie în sfera ilicitului, în sensul că persoana coruptă primește un folos la care nu avea dreptul, este ilegal sau imoral.

Folosul oferit poate fi în interesul persoanei corupte, al unei rude, prieten sau organizație.

d) Facilitarea unui avantaj celui care oferă

Avantajul pe care îl așteaptă corupătorul poate îmbrăca diferite forme:poate fi lăsat să desfășoare o activitate infracțională; poate fi avansat într-o funcție; este avantajat pentru câștigarea unei licitații etc. Toate aceste avantaje pe care le primește sau pe care le poate primi trebuie să aibă legătură cu funcția coruptului, care-i dă dreptul acestuia din urmă să poată răspunde cerinței mituitorului.

Avantajele pe care le primește mituitorul pot fi legale (obținerea mai rapidă a unei autorizații; obținerea unei indemnizații la care are dreptul ec.) dar și ilegale (încadrarea într-o funcție fără să aibă studiile necesare; este favorizat într-un dosar penal cu privire la o faptă pe care a comis-o ș.a.).

4. Clasificarea faptelor de corupție. Cauzele care generează corupția

Așa cum am mai precizat, fenomenul corupției se întemeiază întotdeauna pe relațiile dintre cei doi „poli", corupător-corupt, între care sunt legături și avantaje reciproce.

Poziția pe care o ocupă cei doi poli ai corupției în societate, acțiunile sau inacțiunile acestora, caracterul organizat întâmplător, precum și regimul sancționator aplicat unor asemenea fapte sunt tot atâtea criterii de clasificare a actelor de corupție.

în funcție de criteriile menționate putem întocmi o clasificare a acestor fapte, respectiv:

A. În funcție de polul în care localizăm faptele de corupție, acestea pot
fi:

fapte de corupție activă, care se referă la acțiunea desfășurată de elementul corupător, sub forma dării de mită, sancționate de obicei mai blând;

fapte de corupție pasivă, care privesc activitatea infracțională a elementului corupt, denumite și luare de mită, sancționate mai sever.

B. După sfera de putere în care acționează elementul corupt, distingem:

a) faptele de corupție comise în sfera politică, care presupun o acțiune
sau inacțiune din partea unui factor politic (înalți demnitari ai statului, lideri
politici, membri ai partidului de guvernământ) care deviază de la îndatoririle
oficiale, favorizând indivizi sau grupuri de indivizi pentru obținerea unor
interese materiale;

b) faptele de corupție comise de persoane din sfera administrației,
caracterizate printr-o largă arie de răspândire și forme de manifestare, de la micul „șperț" pretins de funcționarul mărunt de la ghișeu, până la acțiuni de mare gravitate comise de funcționari cu autoritate din administrație (miniștri, funcționari guvernamentali, funcționari din cadrul autorităților de control și altele);

fapte de corupție comise de persoane din sfera justiției, prin favorizarea unor indivizi care au încălcat legea penală sau avantajarea unor indivizi în procese civile, comerciale s.a.;

fapte de corupție comise de persoane aflate în funcții la diverse societăți comerciale, care favorizează pe cei ce solicită încadrarea în anumite funcții sau pe salariații de rang inferior, cu ocazia promovărilor, acordarea unor prime, normarea activității desfășurate etc.;

fapte de corupție comise de persoane care își desfășoară activitatea în diverse organizații sau asociații (sindicate, organizații culturale, sportive, de protecție a mediului ș.a.), care, deși la prima vedere par de un pericol social mai redus, uneori pot avea consecințe negative deosebite.

C. În funcție de cel căruia i se oferă un avantaj în schimbul mitei,
faptele de corupție pot fi:

în folosul unei societăți comerciale sau orice altă organizație formală sau informală;

în folosul unui individ.

D. După continuitatea și frecvența lor, faptele de corupție pot fi:

fapte de corupție izolate, de conjunctură, atunci când ele nu se repetă, iar înțelegerea dintre cei doi poli a vizat un anumit comportament din partea elementului coruptibil care s-a manifestat într-o perioadă scurtă de timp și s-a încheiat;

fapte de corupție cu caracter continuat care presupun atât un comportament de favorizare permanentă a factorului coruptibil de către factorul de putere corupt, cât și repetarea stimulării, respectiv oferirea unor foloase sau alte avantaje.

E. După succesiunea actelor de însușire a avantajelor și de favorizare a
persoanelor interesate, faptele de corupție pot fi:

a) fapte de corupție imediate, comise în scopul favorizării actuale a elementului corupător activ, caracterizate prin exprimarea clară a avantajului așteptat în urma oferirii foloaselor reprezentantului autorității;

b) fapte de corupție de așteptare, comise sub forma acceptării unor daruri sau altor foloase aparent nevinovate de către persoane cu autoritate într-un anumit domeniu, dăruitorii urmărind prin aceasta obținerea bunăvoinței și punerea la adăpost pe termen lung, pentru situații când vor fi nevoiți să solicite întoarcerea serviciului oferit.

F. După regimul sancționator la care sunt supuse, faptele de corupție pot fi:

a) încriminate în legislația penală și sancționate ca atare;

b) neîncriminate juridic, de o mai mică gravitate și constau în
încălcarea unor norme morale și etice.

Cauzele care generează corupția

Studierea corupției de către diverși specialiști (economiști, juriști, sociologi, criminologi, psihologi, politologi și alții) a relevat faptul că aceasta este determinată de o multitudine de cauze și condiții de natură socială, economică, politică, morală și culturală, cunoașterea acestora asigurând un real suport pentru prevenirea și combaterea fenomenului.

Cauzele care generează acest fenomen sunt diferite de la țară la țară, de la o regiune la alta, generând forme specifice de manifestare. Ele pot fi însă grupate în anumite categorii.

a) Cauze economice

Sărăcia și imperfecțiunile sistemului economic, lipsa resurselor de subzistență, insuficiența asigurării pentru indivizi a mijloacelor necesare unui nivel de trai la care aspiră, determină un comportament coruptibil. S-a demonstrat că frecvența actelor de corupție este mai mare în țările sărace, uneori cuprinzând întreaga societate, de la funcționarii mărunți până la șefii statelor.

La acestea se adaugă și restricțiile aplicate de unele state la un moment dat, în legătură cu producerea sau importul unor mărfuri (alcool, țigări și altele), precum și interzicerea totală a producției sau comercializării unor produse (exemplu: drogurile). Pentru producția, circulația și uneori deținerea unor asemenea mărfuri se comit acte de corupție, autoritățile corupte favorizând pe corupători pentru obținerea de licențe, facilități vamale sau tolerarea unor activități interzise.

b) Lipsa de fermitate din partea autorității statului și inconsecvența în
aplicarea legilor.

Asemenea comportament generează cazurile de toleranță, manifestate de puterea politică, implicarea acesteia în acte de corupție și imoralitatea unor funcționari ai statului.

De multe ori autoritățile însărcinate cu stoparea corupției sunt ineficiente datorită sistemului defectuos de selecție și promovare a funcționarilor, dar și datorită faptului că unii dintre reprezentanții acestor autorități ajung ei înșiși să fie corupți. Există țări, în special cele aflate în faza incipientă de democratizare sau cu regimuri totalitare, în care puterea este implicată în cel mai înalt grad în acte de corupție, politica de stat fiind marcată efectiv de acest flagel.

c) Forma de proprietate asupra mijloacelor de producție

S-a verificat de-a lungul istoriei societății omenești faptul că în general proprietatea statului asupra mijloacelor de producție asigură o birocrație excesivă prin constituirea clasei funcționarilor economici, dispusă să gestioneze proprietatea statului în interes propriu, cu scopul obținerii unor foloase materiale. Interesul personal al acestor manageri se manifestă pe fondul lipsei eficiente de control din partea proprietarului (statul), cu ocazia unor contracte oneroase, a favorizării unor salariați cu ocazia promovărilor ș.a.

În unele țări, trecerea la economia de piață și procesul de privatizare a unor societăți cu capital de stat creează noi câmpuri de acțiune în care se manifestă corupători și corupți.

d) Modalități și defecte comune împământenite

Această categorie de cauze ține de structura psihologică a indivizilor, de mentalitățile și defectele tradiționale ale unui popor căpătate de-a lungul timpului. Se remarcă din acest punct de vedere trăsături comune la mai multe popoare care conviețuiesc în anumite arii geografice (rezistența mai mare la corupție din partea popoarelor nordice, permanentizarea unor relații bazate pe „obiceiuri bizantine" la popoarele aflate la porțile Orientului).

e) Mentalități și defecte de educație ale indivizilor situați la polul activ
sau pasiv al corupției

Dorința de îmbogățire fără muncă și goana după avantaje nemeritate a unor persoane cu carențe educaționale generează, de asemenea, corupție.

Imoralitatea unor persoane care caută să-și realizeze anumite interese economice fără o concurență reală (negocierea unor contracte, avizarea unor produse,acordarea unor autorizații ș.a.) sau obținerea altor avantaje de orice fel (accederea în anumite funcții, protecție în situația încălcării legii ș.a.) combinată cu imoralitatea unor funcționari dispuși să răspundă afirmativ la solicitările persoanelor din prima categorie, face ca fenomenul corupției să fie încă larg răspândit în toate țările indiferent de nivelul de dezvoltare pe care se găsesc.

f) Absența sau blândețea unei legislații corespunzătoare și a
sancțiunilor prevăzute pentru actele de corupție

Măsurile legislative coerente și ferme au darul de a stopa într-o oarecare măsură fenomenul corupției. Ele trebuie să privească atât încadrarea faptelor de corupție, regimul sancționator, cât și constituirea cadrului de aplicare a legii.

g) Existența unor ambiguități legislative în domeniul reglementării
anumitor activități sociale

Posibilitatea „strecurării pe lângă lege", atunci când normele juridice nu sunt suficient de clare și pot fi interpretate după bunul plac al funcționarilor care le aplică, favorizează întreținerea și extinderea corupției.

5. Formele de manifestare ale fenomenului de corupție

Corupția poate fi prezentă oriunde în societate printr-o mare diversitate de forme de manifestare care uneori se întrepătrund și se combină în funcție de factorii coruptivi și corupți și interesele acestora.

În funcție de segmentul social atacat, această maladie socială prezintă o mai mare sau mai mică gravitate, statul urmând să-și definească mijloacele de stopare și eliminare a acesteia prin adoptarea unei legislații adecvate și găsirea „terapeuților" corespunzători.

a) Corupția în legătură cu infracțiunile comise de „gulerele albe"

Sub denumirea „white-collor crimes" sunt cunoscute organizațiile sau grupurile cu preocupări infracționale din care fac parte oameni politici bine situați în societate, înalți funcționari guvernamentali, reprezentanți ai unor agenții de control, bancheri și reprezentanți ai unor mari companii comerciale și, în general, persoane cu o poziție înaltă aflați în funcții de mare responsabilitate socială.

A.M. Mirande aprecia că „organizațiile criminale nu pot exista fără ajutorul societății legitime (oficialii publici și funcționarii însărcinați să aplice legea), care sprijină direct sau indirect activități ilicite”.

De pe pozițiile în care sunt persoanele implicate în astfel de acte de corupție, fac ca totul să pară legal, ceea ce determină o mai mare greutate atât în perceperea activității infracționale ca act ilegal, cât și în asigurarea probațiunii.

De cele mai multe ori consecințele unei asemenea activități ilegale sunt dezastruoase, pagubele produse putând fi echivalente cu bugetul țării respective.

Nevoia de fonduri a puterii politice duce de multe ori la întreținerea unei clientele căreia i se asigură interese economice sau mai mult, protecție în comiterea unor activități ilegale.

Pot fi corupți anumiți politicieni sau un întreg partid, caz în care poate fî influențată activitatea legislativă în funcție de interesul conjunctural al unei corporații economice sau o altfel de grupare.

De o gravitate deosebită este și corupția administrativă, cea mai răspândită, care în cazul criminalității „gulerelor albe" poate merge până la deturnarea în interes personal a averii publice, săvârșită de persoane aflate în poziții-cheie ale administrației de stat.

Dintre infracțiunile grave comise de grupurile menționate mai putem exemplifica: mita plătită unor oficiali în scopul obținerii unor avantaje economice sau politice; vânzarea unor produse deficitare sau care pun în pericol sănătatea și viața populației; falsificarea datelor de fabricație a unor produse în scopul obținerii unor beneficii suplimentare; evitarea plății impozitelor către stat prin mistificarea cifrelor de afaceri; rambursări ilegale de T.V.A. ș.a.

Criminologii americani estimează că în timp ce costul anual al tuturor celorlalte infracțiuni valorează circa 11 miliarde de dolari, infractionalitatea gulerelor albe este de 18 ori mai mare, depășind cifra de 200 de miliarde pe an, fiind considerată mult mai gravă chiar decât infracțiunile violente. Uneori asemenea fapte reprezintă un atentat pe termen lung la viața și sănătatea mai multor persoane, cum ar fi acordarea unor aprobări sau tolerarea unor fapte de deversare a deșeurilor toxice în apă sau în atmosferă, ceea ce depășește în gravitate alte crime violente.

Edwin H. Sutherland aprecia că „criminalitatea gulerelor albe în afaceri este exprimată cel mai frecvent în forma falsificării bilanțurilor financiare ale corporațiilor, manipularea bursei de valori, mita comercială, mituirea oficialilor publici, direct ori indirect, pentru asigurarea unor contracte și a unei legislații favorabile, publicitatea falsă și vânzarea contrafăcută, frauda și folosirea ilegală a fondurilor, înșelarea la încărcături și măsurători a mărfurilor, falsificarea sorturilor acestora, fraude în domeniul impozitelor, tăinuirea unor încasări sau pseudofalimente”.

Pe lângă acțiuni de avantajare a unor corporații în schimbul obținerii unor foloase consistente din partea reprezentanților acestora, persoanele grupate în „white collor crimes” pot agresa direct avutul unor organizații economice în care au o poziție privilegiată sau ale unor instituții publice pe care le administrează.

În situația dată, persoanele agresoare se află în combinație infracțională cu cei care le numesc în funcțiile pe care le ocupă și le controlează activitatea, profitul ilegal fiind împărțit între toți participanții.

Datorită pozițiilor oficiale privilegiate pe care le ocupă autorii lor, infracțiunile gulerelor albe sunt mai greu de identificat decât celelalte infracțiuni, cei vinovați reușind să manipuleze legea în interesul lor, astfel că și în cazul în care sunt descoperiți, puțini sunt cei pedepsiți. Astfel, într-un raport special întocmit pentru Biroul de Statistică Penală din S.U.A., Kenneth Carlson și Jan Chaiken au arătat că, în comparație cu infractorii obișnuiți, infractorii cuprinși în categoria gulerelor albe au o probabilitate mai mare ca: a) procurorul să respingă orice acțiune penală declanșată împotriva lor (între 25-40%); b) să evite plata cauțiunii (între 13-37%); c) să fie eliberați condiționat, în loc de a fi privați de libertate (între 40-54%); d) să primească în locul unei sancțiuni privative de libertate, numai o pedeapsă minimă (între 29-50%).

În același sens, M.B.Clinard aprecia într-un studiu sociologic că dintr-un număr de 1.553 acțiuni penale deschise împotriva a 582 mari corporații americane, numai 56 s-au concretizat într-un proces întreprins efectiv împotriva unuia sau mai multor membri aparținând conducerii corporațiilor, existând probabilitatea de 96% ca membrii conducerii să evite acuzațiile și sancțiunile, privarea de libertate fiind oricum cea mai improbabilă sancțiune care le-ar putea fi aplicabilă.

b) Fapte de corupție comise în înfăptuirea justiției

Deși cei desemnați să înfăptuiască actul de justiție ar trebuie să fie modele de cinste și moralitate, ca și în celelalte sfere ale activității sociale, există persoane tentate ca în schimbul obținerii unor foloase să încline balanța dreptății în sensul opus legii.

Uzând de principiul inamovibilității care implică independența celor care aplică legea, magistrații pot interpreta normele juridice și aprecia probele existente, într-un mod personal, avantajând anumiți indivizi care au încălcat legea sau solicită anumite drepturi care nu li se cuvin.

Întâlnim astfel cazuri în care indivizi a căror activitate infracțională dovedită este evidentă chiar și pentru un neavizat, sunt lăsați în libertate și scoși de sub urmărire sau situații în care persoane nevinovate sunt condamnate pentru protejarea adevăraților vinovați.

În litigiile comerciale în care interesele materiale sunt mult mai mari decât în cele penale și stimulentul acordat magistraților pentru favorizarea anumitor justițiabili este mult mai mare.

c) Acte de corupție comise de reprezentanți ai poliției

Datorită faptului că polițiștii vin mereu în contact cu persoanele care încalcă legea, presiunea corupției este mult mai mare prin numărul numeros al corupătorilor, fapt care determină amplificarea cazurilor de corupție la această categorie socio-profesională. Formele concrete de corupție pot fi localizate atât la nivelul „atențiilor" primite sub forma unor sume de bani sau cadouri ori obținerea unor facilități sau gratuități de la diverși beneficiari, în schimbul prestării unor servicii legale ce revin în mod obișnuit poliției ca agenție de control social, cât și fapte de protejare a unor activități ilegale (prostituție, trafic de droguri, jocuri de noroc, desfășurarea unor activități economice sustrase controlului fiscal), în schimbul unor avantaje mai consistente.

Uneori implicarea polițiștilor este totală, în sensul că fac parte din grupările criminale, acționând atât pentru protejarea organizației cât și în direcția suprimării concurenței infracționale din partea altor asemenea grupări.

d) Acte de corupție comise de alți funcționari cu atribuții de control

Ca și în cazul polițiștilor, funcționarii altor instituții cu atribuții de control (pompieri, inspectori sanitari, inspectori fiscali, inspectori de mediu, inspectori comerciali, inspectori vamali), primesc mita în schimbul trecerii cu vederea a încălcărilor de lege din partea celor supuși controlului.

Chiar dacă uneori există tendința minimalizării pericolului acestor acte de corupție, trebuie subliniat că în anumite cazuri este pusă în pericol însăși sănătatea sau viața consumatorilor (cazul abaterilor tolerate de inspectorii de mediu sau cu atribuții privind controlul unor alimente) iar în altele, prejudiciile aduse pot afecta grav economia națională (acoperirea cazurilor de contrabandă sau evaziune fiscală).

Primirea de foloase de către categoria de funcționari menționată mai sus, nu numai că avantajează la un moment dat pe cei supuși controlului, „fiindu-le iertate" anumite încălcări ale legii, ci permanentizează activitatea ilegală a acestora, precum și mita.

e) Alte forme de corupție

Acte de corupție pot fi comise și de alte persoane aflate în anumite funcții sau care desfășoară activități ce implică o oarecare autoritate ce le dau posibilitatea de a dispune la un moment dat.

Astfel, în domeniul sănătății, medicii pretind mita pentru tratarea corespunzătoare a unui pacient, în învățământ profesorul primește unele avantaje pentru acordarea nemeritată a unor note sau calificative elevilor ori studenților, cel care monitorizează o întrecere artistică sau sportivă primește foloase pentru avantajarea unui concurent ș.a.

De asemenea, chiar și persoana cu atribuții în executarea unor lucrări de reparații sau salubrizare poate pretinde la un moment dat unele avantaje în schimbul serviciilor la care este obligat.

Deși formele de corupție și categoriile de persoane implicate în asemenea acte sunt mult mai numeroase, totuși, din analiza efectuată în prezentul subcapitol, se poate deduce atât amploarea fenomenului cât și necesitatea stopării acestuia pe cât posibil.

Capitolul III

PREOCUPĂRI ACTUALE

ÎN VEDEREA PREVENIRII ȘI COMBATERII

CRIMEI ORGANIZATE

Considerații generale privind criminalitatea organizată

În literatura juridică de specialitate, criminalitatea este definită drept „ansamblul faptelor de natură penală, incriminate în legile penale și în legile speciale cuprinzând dispoziții penale, care se produc într-o societate, într-un anumit interval de timp”.

Având o competență națională și una transnațională, conceptul de criminalitate organizată a format obiectul atât al unor definiții normative, cât și al unor definiții doctrinare specifice domeniului de cercetare: sociologic, politologic, criminologic, operațional.

Fără a constitui obiectul prezentei lucrări, consider necesar a reda câteva dintre definițiile operaționale ale criminalității organizate, pentru a evidenția complexitatea acestui fenomen în raport cu care trebuie stabilite atribuțiile poliției.

Poliția Federală Germană (B.K.A.) a definit crima organizată ca fiind comiterea în mod sistematic a unor infracțiuni cu intenție, în scopul obținerii de putere și profit:

– de către două sau mai multe persoane ce colaborează pentru o perioadă de
timp prelungită sau nedefinită, îndeplinind fiecare sarcini dinainte stabilite;

prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin utilizarea violenței sau altor mijloace de intimidare;

– ori prin exercitarea de influențe asupra partidelor politice, mass-mediei, funcționarilor și autorităților judiciare și economice.

Pornind de la această definiție, la 20 martie 1998, Oficiul Federal al Poliției din Elveția a elaborat „Regulamentul de procedură al Sistemului de Informații în domeniul luptei împotriva criminalității organizate" în care este definit, având în vedere direcțiile de acțiune, termenul de criminalitate organizată cu următoarele caracteristici:

utilizarea structurilor comerciale, industriale sau financiare în Elveția ca acoperire pentru acțiunile ilegale sau pentru reciclarea produselor provenite din activități criminale;

recurgerea la violență împotriva persoanelor și bunurilor, precum și alte forme de intimidare;

influența, în special prin șantaj și corupție exercitată asupra mediilor politice, administrațiilor publice, puterii judiciare, economiei și presei.

Legea belgiană relativă la organizațiile criminale adoptă în anul 1999 definește criminalitatea organizată drept „o asociație formată din mai multe persoane care plănuiește comiterea de infracțiuni ce se pedepsesc cu închisoare de până la trei ani sau cu pedeapsă mult mai gravă, pentru a obține în mod direct sau indirect avantaje, folosind intimidarea, amenințarea sau violența sau recurgând la organizații comerciale pentru a disimula sau a facilita comiterea de infracțiuni. Organizația al cărui obiectiv este strict de ordin politic, sindical filantropic sau religios sau care urmărește atingerea oricărui alt scop legitim nu poate fi considerată o organizație criminală conform definiției de mai sus”.

Conform definiției formulate de INTERPOL, crima organizată reprezintă „orice asociere sau grupare de persoane care se dedau la o activitate ilicită continuă, al cărui scop principal este de a realiza profituri fără a respecta granițele naționale”.

În Statele Unite ale Americii, Biroul Federal de Investigații (F.B.I.) definește crima organizată drept „o conspirație infracțională continuă, care se autoîntreține, având o structură organizatorică menținută prin frică și corupție și motivată de lăcomie”.

Din cele prezentate se poate observa faptul că un asemenea fenomen complex cum este criminalitatea organizată generează abordări normative și operaționale, în planul definirii conceptului, diferite de la un sistem de drept național la altul.

Dacă în Franța componenta pregnantă a definirii criminalității organizate este reprezentată de actele criminale, în Germania definiția are ca dominantă existența unei organizații sau a unei rețele, dar și caracterul antreprenorial prin care se obțin profituri. Relativ asemănător este definit conceptul și în Belgia, însă accentul cade pe organizațiile criminale străine aflate pe teritoriul țării.

Globalizarea înțeleasă ca „procesul care permite statului-națiune să-și întindă activitățile sociale, politice peste granițe în alte zone ale lumii, spre a fi integrat fluxurilor economice, financiare, ale forței de muncă, ale apărării, ale protecției mediului”, constituie un factor favorizant al extensiei criminalității organizate, în special, în ceea ce privește spălarea banilor și corupția.

Am considerat utilă această scurtă expunere privitoare la criminalitatea organizată pentru a demonstra complexitatea și multitudinea de forme sub care se poate materializa acest fenomen, fapt ce reclamă necesitatea reglementării unor atribuții ce revin organelor de poliție în vederea prevenirii și combaterii acestui fenomen.

Prevenirea și combaterea corupției

Asemenea oricărui fenomen infracțional, și corupția comportă o analiză atât din perspectiva prevenirii, cât și din cea a combaterii, evidențiindu-se o serie de etape ce trebuie parcurse în scopul prevenirii și combaterii corupției.

Conform art. 26 alin. 1 pct. 6 din Legea nr. 218/2002, poliția culege informații în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și a altor fapte ilicite.

În literatura de specialitate, se consideră că procesul culegerii informațiilor este precedat de procesul de căutare a informațiilor care îl generează și determină pe cel dintâi.

Culegerea informațiilor, înțeleasă ca proces acțional „care constă în activități concrete, materiale de colectare a datelor, semnelor și informațiilor din și de la diferite categorii de surse deschise, publice, oficiale, semioficiale sau secrete”, trebuie să se desfășoare cu respectarea următoarelor principii:

– legalitatea;

– respectarea drepturilor și libertăților omului;

– apolitismul;

– principiul aflării adevărului;

– asigurarea conspirativității surselor, consfințită de art. 33 alin. 2 din Legea nr. 218/2002 conform căruia „sursele de informare, metodele și mijloacele activității de culegere a informațiilor au caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în nicio împrejurare”.

– operativitatea și planificarea.

Organizarea și funcționarea activității de culegere a informațiilor pentru activitatea specifică poliției se stabilesc prin ordin al ministrului de interne.

De asemenea, ministrul de interne prezintă, anual sau ori de câte ori se impune, Consiliului Suprem de Apărare a Țării și comisiilor de specialitate ale Parlamentului României rapoarte referitoare la activitatea de culegere a informațiilor și fondurile utilizate în acest scop (art. 33 alin. 6 din legea nr. 218/2002).

Activitatea de culegere de informații în materia crimei organizate se realizează printr-o multitudine de forme, metode și modalități, însă, sub aspectul analizei propuse, prezintă interes, posibilitatea legală a folosirii polițiștilor sub acoperire și a informatorilor. Astfel, potrivit art. 33 alin. 1 din legea nr. 218/2002, pentru prevenirea și combaterea corupției, a criminalității transfrontaliere, a traficului de ființe umane, terorismului, traficului de droguri, spălării banilor, infracțiunilor informatice și a crimei organizate, precum și a altor infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, la propunerea inspectorului general al Inspectoratului General al Poliției Române, cu aprobarea ministrului de interne, Poliția Română poate să folosească polițiști sub acoperire, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală. În condiții excepționale, dacă există indicii temeinice că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea uneia dintre infracțiunile menționate, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, Poliția Română poate folosi informatori.

Într-o opinie, s-a arătat că expresia „investigator sub acoperire” are două accepțiuni:

1. Instituție de drept procesual penal;

2. Persoană împuternicită de lege să desfășoare investigații sub acoperire.

Într-o altă opinie, pornind de la dispozițiile art. 2241 C. proc. pen., investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din Ministerul Administrației și Internelor, precum și din organele de stat care desfășoară, potrivit legii, activități de informații pentru realizarea siguranței naționale, anume desemnați în acest scop și care pot fi folosiți numai o perioadă determinată.

Integrat surselor umane secrete și devenit agent de investigații, în opinia unui alt autor, el este definit drept „sursa umană care, acționând în secret, într-un sistem de lucru organizat, urmărește adâncirea, completarea, verificarea sau căutarea de informații ce interesează securitatea apărării naționale, siguranța acțiunilor militare și a trupelor în operație.”

Activitatea investigatorului sub acoperire se desfășoară potrivit art. 2241 C. proc. pen., în conformitate cu care pot fi investigatori sub acoperire:

– lucrători operativi din Ministerul Administrației și Internelor;

– lucrători operativi din organe de stat care desfășoară, potrivit legii, activități de informații pentru realizarea siguranței naționale.

Autorizarea folosirii investigatorului sub acoperire este de competența procurorilor desemnați de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel potrivit art. 2242 C. proc. pen. și, așa cum s-a precizat și în literatura de specialitate, aceștia pot face parte atât din parchetele de pe lângă curțile de apel, cât și din parchetele de pe lângă tribunale sau judecătorii, cu condiția desemnării lor de către un procuror general al unui parchet de pe lângă o curte de apel. Autirizarea este dată pe o perioadă de 60 de zile și poate fi prelungită pentru motive temeinice, justificate (art. 2242 alin. 2 C. proc. pen.).

Conform art. 2242 alin. 4 și 5 C. proc. pen., ordonanța procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă pe lângă mențiunile prevăzute la art. 203 C. proc. pen. următoarele:

„a) indiciile temeinice și concrete care justifică măsura și motivele pentru care măsura este necesară;

b) activitățile pe care le poate desfășura investigatorul sub acoperire;

c) persoanele față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune;

d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfășoare activitățile autorizate;

e) perioada pentru care se dă autorizarea;

f) alte mențiuni prevăzute de lege.

În cazuri urgente și temeinic justificate se poate solicită autorizarea și a altor activități decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se pronunțe de îndată.”

Deși în art. 2243 alin. 1 C. proc. pen. legiuitorul dispune că datele și informațiile obținute se vor putea folosi numai în cauza penală și în legătură cu persoanele la care se referă autorizația, în art. 2243 alin. 2 se prevede că aceste date și informații vor putea fi folosite și în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente sau utile.

Identitatea investigatorului sub acoperire nu poate fi dezvăluită în timpul sau după terminarea acțiunii acestuia, însă procurorul care a autorizat operațiunea are dreptul să cunoască identitatea reală a investigatorului sub acoperire cu respectarea secretului profesional.

Folosirea investigatorului sub acoperire poate fi autorizată cu respectarea următoarelor condiții:

1. să existe indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau urmează să se săvârșească o infracțiune;

2. infracțiunea săvârșită să fie contra siguranței naționale, trafic de stupefiante sau arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare de bani, falsificarea de monede ori alte valori, infracțiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, ori a unei alte infracțiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificația prin alte mijloace.

Cât privește Legea nr. 78/2000, se impune a preciza faptul că prin această lege a fost introdus conceptul de „investigator cu identitate reală”, a căror autorizare poate fi făcută de procuror când există indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea de către un funcționat a unei infracțiuni de luare de mită, primire de foloase necuvenite sau trafic de influență, în scopul descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor și obținerii mijloacelor de probă. Investigatorii cu identitate reală pot fi autorizați să promită, să ofere sau, după caz, să dea bani ori alte foloase unui funcționar, în condițiile art. 254, 256, 257 C. pen.

Instituția investigatorului sub acoperire a fost introdusă în legislația românească prin Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, fiind apoi reglementată și în alte acte normative.

Astfel, potrivit art. 1 lit. k din această lege, investigatorii acoperiți sunt polițiști special desemnați să efectueze, sub o altă identitate decât cea reală, cu autorizarea procurorului, pe o perioadă determinată, investigații în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identitatea făptuitorului, precum și acte premergătoare, dar în art. 21 din aceeași lege prin care sunt stabilite atribuțiile acestora se prevede că procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea de mijloace de probă.

Întrucât la data adoptării Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, nu exista o prevedere generală la care să se facă trimitere, în literatura de specialitate s-a considerat că dispoziția art. 22 din această lege privind „posibilitatea folosirii investigatorilor sub acoperire, în condițiile legii”, ar face trimitere la prevederile Legii nr. 143/2000.

Așa cum am arătat anterior, Legea nr. 218/2002 prevede posibilitatea folosirii de polițiști sub acoperire în cazul prevenirii și combaterii crimei organizate, după cum acest lucru este consacrat și în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea crimei organizate.

Potrivit art. 32 alin. 1 din Legea nr. 218/2002, pentru combaterea infracțiunilor săvârșite în condițiile crimei organizate ori în interesul urmăririi penale, poliția poate utiliza metoda livrării supravegheate. Pentru această situație, însă, art. 16 din Legea nr. 39/2003, prevede că este necesară o autorizare specială al cărei conținut este expres menționat.

În definiția legală prevăzută de art. 32 alin. 2 din Legea nr. 218/2002, „livrarea supravegheată constituie metoda folosită de instituțiile sau organele legal abilitate, cu autorizarea și sub controlul procurorului, care constă în permiterea trecerii sau circulației pe teritoriul țării a drogurilor ori precursorilor și bunurilor care fac obiectul unor infracțiuni sau ale căror deținere și comercializare sunt interzise, în scopul descoperirii activităților infracționale și al identificării persoanelor implicate”.

Dispozițiile acestor acte normative destinate luptei împotriva corupției, se completează cu cele ale Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor prin care legiuitorul a instituit un regim legal de audiere a martorilor sub acoperirea anonimatului în materie penală, pentru prima dată în România. Această lege reglementează un sistem de măsuri al căror scop îl constituie asigurarea protecției și asistenței martorilor a căror viață, integritate corporală sau libertate sunt amenințate datorită deținerii de către aceștia a unor informații sau date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au un rol determinat în descoperirea infractorilor și soluționarea unor cauze. Organismul însărcinat cu programul de protecție a martorilor este Oficiul Național pentru Protecția Martorului, care funcționează în cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Dispozițiile acestei legi se pot aplica următoarelor categorii de martori:

– cei care prin declarațiile lor furnizează informații și date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care contribuie la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni;

– cei care prin informații și date cu caracter determinant contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea unor prejudicii deosebite, ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni ori la recuperarea acestora, fiind inclusă în această categorie și persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză;

– cei care se află în cursul exercitării unei pedepse privative de libertate și, prin informațiile și datele pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni.

Infracțiunile grave la care face referire legea sunt:

– Infracțiunile contra păcii și omenirii;

– infracțiunile contra siguranței statului sau contra siguranței naționale;

– terorismul;

– omorul;

– omorul calificat;

– omorul deosebit de grav;

– infracțiunile privind traficul de droguri și traficul de persoane;

– spălarea banilor;

– falsificarea de monede sau de alte valori;

– infracțiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor și munițiilor;

– infracțiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau al unor materii radioactive;

– infracțiunile de corupție;

– infracțiunile contra patrimoniului care au produs consecințe deosebit de grave;

– orice altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puțin 10 ani sau mai mare.

În același sens, al protecției martorilor, art. 26 pct. 11 din Legea nr. 218/2002 dispune că poliția „asigură protecția martorului, informatorului și a victimei în condițiile legii”. Acest text de lege a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 și considerăm că legea la care se face trimitere este Legea nr. 682/2002.

Constanța asigurării unei protecții a celor care lucrează sub acoperire a determinat reglementarea prevăzută în art. 33 alin. 4 din Legea nr. 218/2002 potrivit căruia „Ministerul Administrației și Internelor (s.n.) asigură protecția și încadrarea în muncă a polițiștilor care, lucrând sub acoperire, au fost deconspirați în împrejurări care exclud culpa lor”.

Pornind de la ideea că orice activitate informativă are o succesiune de etape legiuitorul a stabilit prin art. 33 alin. 7 regula care guvernează celelalte etape ale acestei activități. Astfel, colectarea, stocarea și utilizarea datelor despre persoanele aflate în atenția poliției se fac în conformitate cu legea și cu principiile internaționale privind protecția datelor.

Colectarea informațiilor presupune strângerea acestora și selectarea în baza unei analize în vederea stocării numai a acelor informații necesare activității polițienești și care pot fi utilizate fie imediat, fie în perspectivă.

Cât privește mijloacele de stocare acestea pot fi clasice (fișiere, fișete, fișe, indexuri ale fișelor, notesuri, carnete, agende, mape, registre) sau moderne (baze de date electronice, CD-uri, dischete, microfilme, microfișe).

Următoarea fază a tehnologiei informațiilor, deși nereglementată legal, o reprezintă procesarea sau prelucrarea informațiilor. Potrivit acestei operațiuni, informațiile sunt organizate și coordonate după anumite criterii, urmând apoi a fi stabilite destinațiile lor.

Utilizarea, folosirea, valorificarea sau exploatarea informațiilor constă în posibilitatea luării unor decizii pentru prevenirea și combaterea criminalității. În acest sens, în literatura juridică se face distincție între:

– informații de utilitate tactică, adică imediată;

– informații strategice, adică având o utilitate de perspectivă.

Cât privește combaterea corupției la nivel național au fost elaborate:

1. Programul național de prevenire a corupției și Planul național de acțiune împotriva corupției, care au avut următoarele obiective:

a) Reforma sistemului judiciar;

b) Reforma administrației publice;

c) Crearea unui sector privat competitiv;

d) Reforma legislativă.

2. Strategia națională anticorupție pe perioada 2005-2007 și Planul de acțiune pentru implementarea acesteia, prin care au fost instituite următoarele principii pentru prevenirea și combaterea corupției:

– principiul prevenirii;

– principiul coerenței și cooperării;

– principiul transparenței consultării societății civile și al dialogului social;

– principiul parteneriatelor public – privat;

– principiul responsabilității;

– principiul bunei guvernări;

– principiul satului de drept;

– principiul eficienței în combaterea corupției.

Cele trei direcții de acțiune ale acestor documente au vizat:

– prevenirea, transparența, educația;

– combaterea corupției;

– cooperarea internă și coordonarea internațională.

Un ultim aspect necesar a fi menționat întrucât constituie, așa cum s-a subliniat și în doctrina juridică, un risc major la adresa ordinii publice și siguranței naționale, îl constituie corupția în poliție, precum și necesitatea prevenirii și combaterii acesteia prin instrumente specifice.

Istoria activității de poliție este presărată cu numeroase cazuri în care polițiștii au încălcat legea iar instituțiile de poliție nu au reușit să depisteze devianțele, ori sau complăcut în acestea, ori au încercat să limiteze investigațiile externe legitime printr-o atitudine de apărare obstrucționistă.

Corupția în poliție nu este un fenomen manifest numai în România, ci este prezent în toate statele lumii, cu o mai mică sau mai mare amploare, fapt ce a determinat ca în doctrină să fie considerat „aproape o problemă universală care afectează multe țări și departamente de poliție și nu poate fi eradicată numai prin simple măsuri represive”.

Printre cauzele care generează în mod direct sau favorizează fenomenul corupției în poliție,pot fi enumerate următoarele:

avansarea în grad și funcție în mod preferențial sau pe alte criterii decât cele ale competenței;

nivelul scăzut al salarizării comparativ cu cel din sectorul privat;

modificarea frecventă a legislației;

acceptarea cu ușurință a micii corupții percepută frecvent de opinia publică și înțeleasă ca fiind o dovadă de respect, recunoștință și bună creștere;î

lipsa de fermitate a șefilor față de polițiștii suspectați că au comis acte de corupție;

comportamentul uman.

Cât privește formele în care poate fi întâlnită corupția în poliție, acestea merg de la forme simple constând în favoruri acordate unor persoane în schimbul unor sume de bani sau al altor avantaje și până la cea mai complexă reprezentată de crima organizată.

Deși în societatea contemporană rolul normelor juridice în reglementarea conduitei umane și profesionale a individului este predominant, ținând seama de repoziționarea în contextul european a valorilor morale, spirituale și deontologice, ar fi necesar a se atribui o mai mare importanță regulilor etice, insistându-se pe conștientizarea polițistului asupra funcției sale și pe respectul față de aceasta, și mai puțin, sau oricum mai slab manifestat, pe caracterul represiv al legii în raport cu faptele de corupție posibil a fi săvârșite de polițiști. În acest sens, pe plan internațional preocupările de codificare a normelor deontologice specifice muncii de poliție se regăsesc în codul de conduită al persoanelor responsabile cu aplicarea legii, adoptat de Adunarea Generală O.N.U. prin rezoluția nr. 34-169 din 17 decembrie 1979, rezoluția 690 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei relative la declarația cu privire la poliție.

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat la 19 septembrie 2001 Recomandarea (2001) 10 privind necesitatea introducerii unui Cod de etică în poliție, inspirându-se în elaborarea acestuia din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest Cod a fost conceput ca un set de norme impuse de standardele societății modeme constituite pe principii democratice și a fost determinat de faptul că țările europene se aflau în plin proces de reorganizare a sistemelor polițienești în sensul promovării și consolidării valorilor democratice, în contextul aderării la Uniunea Europeană.

Preocupările au continuat și în anul 2004 s-a desfășurat în Olanda Conferința privind standardele de etică, în sectorul public, ocazionată de reuniunea europeană a Comitetului de Miniștri.

În plan intern, dând expresie manifestărilor europene și internaționale în sensul codificării normelor etice și deontologice, prin H.G. nr. 991/2005 a fost adoptat Codul de etică și deontologie al polițistului care stabilește regulile de conduită a polițistului în exercitarea atribuțiilor profesionale care decurg din legislația aplicabilă personalului Ministerului Administrației și Internelor. Scopul acestuia îl constituie asigurarea conduitei etice a polițistului prin formarea și promovarea unei culturi profesionale adecvate, formarea și educarea personalului în spiritul acesteia, prevenirea abaterilor comportamentale, îmbunătățirea calității serviciilor, protecția persoanelor și a polițiștilor și realizarea, pe această cale, a echilibrului între drepturile

cetățenilor, interesele autorităților publice, drepturile și obligațiile personalului instituției.

Referitor la atitudinea față de corupție polițistului îi sunt interzise următoarele:

să tolereze actele de corupție;

să utilizeze abuziv autoritatea publică pe care i-o conferă statutul său;

să uzeze de calitatea sau de funcția îndeplinită pentru rezolvarea unor interese de ordin personal;

să pretindă sau să accepte bani, bunuri ori valori în scopul de a îndeplini sau de a nu îndeplini atribuțiile profesionale;

să primească sarcini, misiuni sau lucrări care excedează competențelor stabilite prin fișa postului.

Polițistul trebuie să ia atitudine față de actele de corupție manifestate în cadrul instituției, având obligația de a informa superiorii și alte organe competente cu privire la cazurile de corupție despre care a luat cunoștință. Un aspect specific oricărei profesii, inclusiv celei de polițist, îl reprezintă funcționarea „Codului tăcerii”, care constă în atitudinea pe care o adoptă un polițist față de o abatere comisă de un coleg al său de care a luat cunoștință nemijlocit și pe care din diferite motive nu o raportează superiorilor săi, trecând-o sub „tăcere”.

Asemenea României, și alte state europene au elaborat coduri de etică ale polițistului.

Astfel, în Irlanda de Nord, în preambulul Codului de etică al Serviciilor de Poliție se menționează că „profesia de polițist este una onorabilă care joacă un rol important in menținerea unei societăți drepte și cinstite”.

În Olanda, în Codul de onoare al Poliției se arată că: „În calitate de ofițer de poliție, societatea v-a dat puteri speciale. Este un motiv de mândrie. Să le luați în serios și să le folosiți într-un mod potrivit! Sunteți perfect conștient de rolul social și de funcția mediatoare pe care o aveți… etc.” iar la capitolul numit „Independența” se specifică:

ofițerul de poliție este extrem de rezervat în situațiile când i se oferă cadouri;

nu-și folosește poziția pentru a-și „aranja” diferite reduceri la
cumpărarea de bunuri sau servicii;

în viața sa particulară evită contactele de risc ridicat și întreține la vedere legături profesionale bine organizate;

raportează șefului ierarhic toate activitățile externe retribuite sau nu etc. Potrivit experților, rolul poliției în funcționarea statului de drept este atât de important încât nivelul democrației dintr-o țară poate fi determinat doar examinând comportamentul poliției statului respectiv.

În Statele Unite ale Americii pentru combaterea corupției se folosesc teste de integritate aplicate în mod aleatoriu și cu obiective precise.

Mijloacele cele mai eficiente în eradicarea fenomenului corupției în poliție sunt considerate a fi:

supravegherea electronică;

folosirea de operațiuni sub acoperire;

proceduri avansate de investigare;

instituirea protecției și imunității martorilor;

garantarea imunității unui polițist să depună mărturie împotriva colegilor corupți..

Etica polițienească este o necesitate deoarece "activitatea de poliție are nevoie de oameni, ce dovedesc o certă putere de judecată, un caracter ferm, o conștiință clară și spirit de justiție; conducerea unei astfel de activități trebuie să se concentreze asupra evitării a tot ceea ce le-ar putea diminua sau anihila aceste rare și prețioase calități.

Cât privește combaterea corupției interne în România, potrivit Sintezei evaluării Poliției Române în anul 2005, toți șefii din Poliția Română care dețineau mai mult de 5 ani aceeași funcție, au fost reevaluați, în urma evaluărilor au fost eliberate fie prin pensionare, fie ca urmare a unui management defectuos, 681 de posturi de conducere, din care 85 funcții de inspectori șefi, directori din aparatul central și adjuncții acestora. Conștientizarea propriului rol al polițiștilor în societate s-a concretizat în modele comportamentale reprezentate de 7 polițiști care au sesizat încercarea de a fi mituiți. Infracțiunile de corupție în rândul polițiștilor se reduc cu 69%, de la 49 la 15. Raportat la totalul personalului încadrat, numărul polițiștilor cercetați sub aspectul comiterii de acte de corupție este nesemnificativ, ponderea fiind de 0,03%.

3. Eforturile statelor în combaterea terorismului. Privire de ansamblu. Perspectivă istorică

Datorită pericolului pe care îl reprezintă terorismul pentru relațiile de pace și cooperare dintre ele, statele lumii au înțeles că dușmanul comun al omenirii îl constituie acest fenomen. Statele implicate în lupta împotriva terorismului caută să elaboreze și să adapteze permanent cea mai potrivită strategie de anihilare a statelor care susțin acest fenomen internațional, printr-un război de lungă durată ce va îmbina acțiunea militară cu cea economică, acțiunea informatică cu cea spațială și geofizică.

Debutul acțiunilor concrete a oricăror încercări în acest domeniu, trebuie să-1 reprezinte elaborarea sau adaptarea normelor de drept internațional care să stea la baza legitimității oricăror operațiuni de reprimare și pedepsire a statelor și persoanelor implicate. Este recomandat ca acțiunile teroriste să vizeze în primul rând o latură preventivă, evitându-se astfel măsurile represive cu consecințe nedorite asupra populației nevinovate. Din practică s-a observat că acțiunile violente, de mare amploare, împotriva terorismului au generat alte valuri majore de terorism. Menționăm în acest sens actualele acțiuni teroriste din Irak, la adresa trupelor coaliției, a instituțiilor nou create în această țară, precum și împotriva civililor nevinovați care sunt uciși prin decapitare, pentru a se obține retragerea trupelor coaliției și eliberarea prizonierilor.

Primele încercări de adaptare a unor norme juridice cu implicații în combaterea terorismului s-au efectuat în anul 1856, în Belgia, prevăzându-se în codul penal „Clauza atentatului", prin care autorii asasinatelor politice puteau fi extrădați. Perioada de după primul război mondial, marcată de intensificarea acțiunilor teroriste pe plan internațional, a reprezentat „un nou început" pentru încriminarea în dreptul internațional a actelor de terorism.

Un rol deosebit de important în această perioadă în definirea ca infracțiune a terorismului l-au avut conferințele internaționale de unificare a dreptului penal, la care au participat juriști de prestigiu care și-au adus o mare contribuție personală în domeniul definirii și încriminării infracțiunii de terorism. Amintim în acest sens pe juristul român Vespasian Pella, care încă din anul 1926 a propus Ligii Națiunilor problema studierii și elaborării unei convenții internaționale pentru universalizarea reprimării terorismului.

În 1927, la Varșovia, a avut loc prima conferință internațională de unificare a dreptului penal, ocazie cu care s-a încercat o definire a fenomenului de terorism fără însă a fi utilizat acest termen. în cadrul acestei conferințe s-a propus sancționarea unitară a unor infracțiuni precum: pirateria, falsificarea de monedă, comerțul cu sclavi și utilizarea internațională a mijloacelor capabile să creeze un pericol comun.

Termenul de „terorism" a fost utilizat pentru prima dată la cea de-a doua conferință de unificare a dreptului penal, desfășurată la Bruxelles, în 1930, ocazie cu care au fost definite actele de terorism ca fiind: „acele mijloace capabile să producă un pericol comun, ce constau în crime împotriva vieții, libertății și integrității fizice a unor persoane sau care sunt îndreptate împotriva proprietății private sau de stat în scopul realizării unor interese politice sau sociale. Următoarea conferință desfășurată la Paris în anul 1931 și-a adus contribuția la sublinierea unor trăsături a acestui fenomen, respectiv activitatea de „propagare a unor doctrine sociale și politice prin utilizarea violenței, conspirației sau activității subversive", precum și „scopul terorizării populației" urmărit prin acțiunile teroriste.

În cadrul conferinței de la Madrid, din anul 1934 s-a propus includerea în noțiunea de terorism a altor acte decât cele menționate până în acel moment, ca: provocarea de catastrofe, distrugerea lucrărilor de artă, participarea la masacre și alte atrocități colective comise împotriva unei populații lipsite de apărare.

Activitatea statelor de a căuta noi soluții în lupta contra terorismului internațional a fost amplificată într-o oarecare măsură și de evenimentul tragic din 9 octombrie 1934, de la Marsillia, respectiv atentatul soldat cu asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei și ministrului de externe al Franței, Louis Barton. Cererea de anchetă, formulată de guvernul iugoslav Consiliului Ligii Națiunilor la 22 noiembrie în același an, a determinat înregistrarea anumitor progrese pe linia reglementării problemelor referitoare la terorism. De asemenea, guvernul francez a adresat Consiliului Ligii Națiunilor un memoriu pe data de 9 decembrie 1934, în care erau incluse principiile generale ale unui posibil acord internațional, în vederea reprimării unor asemenea crime ce au ca scop terorismul politic.

Consecința imediată a demersurilor făcute a constat în constituirea de către consiliu a unui comitet însărcinat cu întocmirea unui studiu, în vederea elaborării unui anteproiect de convenție internațională, care să asigure cadrul juridic necesar reprimării acțiunilor teroriste sau a crimelor comise cu scopuri politice, precum și un altul pentru instituirea unei Curți penale internaționale.

În 1937, cu prilejul ultimei ședințe a Comitetului Societății Națiunilor s-a luat în discuție problema terorismului internațional și necesitatea cooperării statelor în lupta împotriva acestui fenomen. Rezultatul lucrărilor a fost supus aprobării Conferinței interguvernamentale pentru prevenirea și reprimarea terorismului în noiembrie 1937, ocazie cu care au fost adoptate cele două convenții: Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului; Convenția pentru crearea unei curți penale internaționale. Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului a reprezentat un adevărat început în reglementarea juridică internațională pentru combaterea acestui fenomen, devenind primul instrument juridic în această materie.

În chiar primul articol, convenția stipulează faptul că este de datoria fiecărui stat „ de a se abține de la orice fapt destinat să favorizeze activitățile teroriste îndreptate contra altui stat și să împiedice actele prin care acesta se manifestă" și de a se angaja să „reprime activitățile de acest gen", acordând în acest sens tot concursul.

Cu toate că a fost semnată de 24 de țări, printre care și România, convenția nu a fost ratificată decât de India, rămânând în acest fel în afara sferei de aplicabilitate. Slăbiciunile ei constau în definirea lacunară a terorismului și a faptelor criminale legate de acesta.

4. Programul global al Organizației Națiunilor Unite pentru combaterea terorismului

După cel de al doilea război mondial și în special începând cu anii '70, organizațiile internaționale și în special Organizația Națiunilor Unite, au fost foarte active atât în adoptarea normelor juridice cât și în găsirea modalităților concrete de acțiune împotriva terorismului internațional. Numai sub egida O.N.U. au fost elaborate, de la înființarea acestei organizații și până în prezent peste 1.600 de rezoluții, convenții și protocoale privind combaterea acestui flagel.

Lista tratatelor și convențiilor dintre state care întregesc cadrul juridic internațional în materie de combatere a terorismului este prezentată în anexa nr. 5. Evenimentele din 11 septembrie 2001 au schimbat perspectiva lumii asupra păcii și securității. Prin amploarea lor, efectele atacurilor teroriste asupra unor obiective din S.U.A., putem afirma că au lovit mai ales valorile fundamentale ale umanității, drepturile omului, democrația, statul de drept, pacea și securitatea.

Ca urmare a acestui lucru Organizația Națiunilor Unite s-a simțit datoare ca prin toate organismele sale cu atribuții pe linia combaterii criminalității să găsească cele mai viabile soluții pentru a asigura succesul luptei împotriva terorismului.

Cu doar câteva zile înaintea atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, Comisia pentru Prevenirea Criminalității și Justiție Penală elaborase un plan de acțiune împotriva terorismului, ca parte a implementării Declarației de la Viena.

După atacuri, aceeași comisie a acționat pentru asigurarea coordonării și complementarității cu activitatea Comitetului Antiterorist, în vederea îmbinării cunoștințelor instituționale cu experiența practică. La propunerea comisiei a fost adoptată în aprilie 2002 Rezoluția privind „Consolidarea cooperării internaționale și a asistenței tehnice în cadrul activităților Centrului pentru Prevenirea Criminalității Internaționale, în prevenirea și combaterea terorismului". De asemenea, Rezoluția 1373 a Consiliului de Securitate, din 28 septembrie 2001 a subliniat strânsa legătură între terorismul internațional și crima organizată, traficul de arme, traficul cu stupefiante, spălarea banilor și contrabanda cu substanțe periculoase. Rezoluția a subliniat și necesitatea coordonării eforturilor naționale și internaționale în vederea adoptării unei reacții de răspuns la scară globală contra practicilor de finanțare, planificare, incitare și executare a actelor teroriste. Actele, metodele și practicile teroriste au fost declarate contrare obiectivelor și principiilor Națiunilor Unite.

Rolul Rezoluției 1373 a fost major pentru statele membre ONU, cu profunde implicații pentru sistemul juridic, supravegherea financiară și administrarea justiției. Țările membre au fost invitate să devină, cât mai curând posibil, parte la convențiile și protocoalele internaționale referitoare la combaterea terorismului și să se implice în găsirea și perfecționarea căilor și mijloacelor de abordare a pericolelor create de acest fenomen. Fiecare stat trebuie să integreze procesul de prevenire a terorismului în centrele decizionale de la nivel național, care elaborează măsuri legislative, administrative și judiciare. Pentru promovarea acțiunii colective împotriva terorismului internațional a fost înființat Comitetul Antiterorist (Counter-Terrorism Committee-CTC), care facilitează întrajutorarea națională, încurajează donatorii să răspundă cererilor de asistență directă, acționează pentru abordarea problemelor regionale și sectoriale și stimulează consolidarea organizațiilor regionale.

Biroul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate (UNODC) de la Viena își desfășoară activitatea într-o manieră complementară cu C.T.C., răspunzând la cererile acestuia de asistență sub diverse aspecte, în special juridică, în sprijinul convențiilor antiterorism.

Pentru a asigura cadrul necesar proiectelor de asistență tehnică în statele membre și a realiza coordonarea acțiunilor desfășurate în baza multiplelor documente referitoare la terorism, Organizația Națiunilor Unite a elaborat, în anul 2002, Programul Global de luptă împotriva terorismului. Acest program completează activitatea Comitetului Antiterorist și se desfășoară în conformitate cu deciziile politice ale acestuia.

Programul global se bazează pe o serie de rezoluții, printre cele mai importante numărându-se:

Rezoluția Adunării Generale nr.52/220, din 22 decembrie 1997;

Rezoluția Adunării Generale nr.55/158, din 12 decembrie 2000;

Rezoluția Adunării Generale nr.55/59, din 4 decembrie 2000;

Rezoluția Adunării Generale nr.56/58, din 12 decembrie 2001;

Rezoluția Adunării Generale nr.56/123, din 19 decembrie 2001;

Rezoluția Adunării Generale nr.56/261, din 31 ianuarie 2002;

Rezoluția ECOSOC 2002/19 din 24 iulie 2002.

Obiectivul general al programului îl constituie crearea cadrului necesar de a se răspunde prezent și eficient la cererile de asistență antiterorism, în concordanță cu prioritățile stabilite de CTC, cuprinse în trei etape:

ETAPA A

În cadrul acestei etape se urmărește:

intrarea în vigoare a legislației care acoperă toate aspectele Rezoluției 1373 și angajarea în procesul de adaptare a celor 12 convenții și protocoale internaționale referitoare la terorism;

instalarea unei structuri eficiente de prevenire și suprimare a finanțării terorismului.

Pentru aducerea la îndeplinire a primului obiectiv Biroul pentru droguri și criminalitate (UNODC) de la Viena, răspunde cererilor Comitetului Antiterorist și dirijează solicitările țărilor care au nevoie de asistență în compatibilizarea legislației naționale cu legislația internațională.

Programul global împotriva terorismului a lansat cooperarea cu organizațiile regionale și alte foruri internaționale, în scopul eficientizării activității. Programul este conceput în perspectiva extinderii acestor contacte și, de aceea, vor fi invitate la Viena o serie de organizații în scopul explorării posibilităților de cooperare. Consultanții regionali în domeniul combaterii terorismului vor fi strategic amplasați în birourile UNODC din teren în scopul sprijinirii activității de asistență.

De asemenea, pentru realizarea celui de al doilea obiectiv din cadrul primei etape, programul consiliază structurile guvernamentale în contextul misiunilor sale de asistență juridică cu privire la nevoia instituirii organismelor necesare pentru suprimarea finanțării terorismului, în acest sens experiența unor unități de culegere a informațiilor din sfera financiară poate fi extrem de utilă.

Dintre activitățile concrete, ce sunt vizate a se desfășura în cadrul acestei etape menționăm:

analiza instrumentelor universale existente și stabilirea priorităților prevederilor cooperării internaționale;

asistență în elaborarea legilor și pregătirea legislației model;

– consolidarea regimului juridic împotriva terorismului cu noi
instrumente conținute în convențiile internaționale privind traficul de droguri
și crima organizată transnațională;

studierea compatibilității dintre instrumentele legale universale și acordurile bilaterale de cooperare;

pregătirea îndrumărilor legislative pe baza instrumentelor relevante;

pregătirea modelelor de implementare;

analiza eficienței legislației antiterorism;

– organizarea seminariilor regionale pentru revizuirea legislațiilor
naționale.

ETAPA B

In cadrul acestei etape are loc consolidarea structurilor executive ale statelor capabile să asigure prevenirea extinderii rețelelor teroriste, circulației membrilor acestora ș.a.

In concret sunt vizate:

structurile de poliție și de culegere a informațiilor , apte să îi detecteze, monitorizeze și aresteze atât pe cei implicați în activități teroriste cât și pe cei care îi sprijină;

controlul vamal, al imigrației și la frontieră, în vederea prevenirii circulației teroriștilor;

controlul privind accesul la armament al structurilor teroriste.

Ca activități concrete, menite să aducă la îndeplinire obiectivele din această etapă, sunt menționate în Programul global următoarele activități:

facilitatea programelor pentru construcții instituționale;

asistența tehnică pentru construcția capacităților de cooperare internațională;

cunoașterea „bunelor practici" în privința cooperării internaționale;

promovarea structurilor de antispălare a banilor;

cooperarea internațională pentru controlul și supravegherea în zonele de frontieră;

înființarea unor agenții de coordonare;

asigurarea unor mecanisme de avertizare timpurie.

ETAPA C

În cadrul acestei etape se va asigura cooperarea pe mai multe planuri:

– cooperarea la nivel bilateral, regional și internațional, inclusiv în ceea
ce privește schimbul de informații;

cooperarea judiciară dintre state și acțiunea de aducere a teroriștilor în fața instanțelor de judecată (cooperarea în domeniul polițienesc, urmărirea în justiție și extrădarea ș.a.);

cooperarea între structurile care se ocupă de combaterea terorismului cu alte instituții care au în obiectul de activitate lupta împotriva altor forme de criminalitate (traficul de arme, traficul de droguri, traficul de carne vie, spălarea banilor, circulația ilegală a armelor chimice, biologice sau nucleare etc.).

Acolo unde este posibil misiunile de sprijin antiterorism se vor desfășura în comun cu misiunile întreprinse în scopul punerii în aplicare a Convenției ONU împotriva Crimei Organizate Transnaționale, în sprijinul mecanismelor de cooperare pe care această convenție le asigură.

Biroul pentru Droguri și Criminalitate a elaborat normele cu privire la tratatele model ale ONU referitoare la extrădare și asistență juridică reciprocă.

în cadrul acestei etape se va urmări:

conștientizarea publicului și mobilizarea societății civile;

informarea reprezentanților serviciului public cu privire la prevenire;

– elaborarea strategiilor naționale cu privire la droguri, criminalitate și terorism;

– luarea în considerare a unor modele de „bună practică".

Numeroase țări au pus în aplicare măsuri de prevenire și reprimare a terorismului, dar nu toate aceste mecanisme acționează satisfăcător. De asemenea, nu tot ce este eficient într-o țară poate avea efecte pozitive în alta. Ca urmare a acestui fapt, programul global strânge informații cu privire la „cele mai bune practici", din diverse experiențe naționale pentru a fi oferite țărilor solicitante în scopul eficientizării activității în acest domeniu. De asemenea, programul oferă consultanță cu privire la punctele slabe ale structurilor internaționale existente și asigură instruirea personalului din domeniile implicate. Programul global de luptă împotriva terorismului este în mod constant monitorizat pe parcursul implementării sale de către Biroul Organizației Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate și constituie în continuare subiectul unor evaluări independente.

În privința anumitor proiecte din cadrul programului, se aplică cerințele de monitorizare ale agenției executante. La începutul fiecărui proiect se elaborează indicatorii de performanță și monitorizare conform țintelor specifice, care țin cont de activitățile guvernelor, de care depind proiectele lansate.

Guvernele sunt solicitate să evalueze impactul strategiilor implementate și măsurile luate. Raportul directorului executiv cu privire la activitatea Centrului pentru Prevenirea Criminalității Internaționale este prezentat Comisiei pentru Prevenirea Criminalității și Justiției Penale și conține un rezumat al activităților întreprinse sub auspiciile Programului global antiterorist.

Având în vedere măsurile stabilite în Programul Organizației Națiunilor Unite de luptă împotriva terorismului, cele mai multe dintre statele implicate în combaterea acestui fenomen și-au adoptat planuri naționale proprii sau și le-au adaptat pe cele deja existente.

Este și cazul României care în anul 2004 și-a adoptat propriul plan național de luptă împotriva terorismului sau al Franței, care, în anul 2003 și-a modernizat vechiul plan antiterorist. În acțiunile lor, statele au căutat să adapteze la realitățile proprii unele măsuri ale planului global, dar și să realizeze o anumită conjugare cu acestea.

Planul adoptat de Franța în domeniul combaterii terorismului (VIGIPIRATE – vigilență, prevenire și protecție împotriva amenințărilor teroriste), după cum apreciau oficialii francezi, este caracterizat de suplețe și prevede o mobilizare reversibilă care păstrează capacitatea forțelor angrenate de a reveni rapid la misiunea inițială și se bazează pe o nouă planificare și eșalonare a tipurilor de amenințări și a nivelurilor de alertă.

CONCLUZII

Identificarea și neutralizarea amenințărilor la adresa securității (înțeleasă ca stare de siguranță colectivă) presupun, printre altele, definirea globalizării.

De regulă acest proces este perceput ca făcând referire la chestiuni economice și financiare, o abordare parțial corectă sau parțial greșită dacă avem în vedere că la nivelul opiniei publice, globalizarea apare ca o uniformizare la scară mondială a nivelului de trai și a celui de dezvoltare.

Globalizarea se constituie ca un ansamblu complex de procese având ca obiectiv realizarea integrării internaționale pe diferite paliere: economic, politic, militar și de securitate, socio-cultural.

Dacă în secolele anterioare, cursul istoriei era determinat în mare proporție de evenimentele ce aveau loc în anumite regiuni ale lumii, astăzi, în secolul XXI, viitorul omenirii se naște și se modelează în cele mai diverse și de neimaginat zone. Aceasta datorită unei rețele de determinări și influențări aflată într-o continuă extindere.

Globalizarea nu lasă prea multe șanse statelor de a trăi izolat. Pe de o parte, populațiile lor resimt nevoia de a fi reprezentate și conduse pe scena internațională, iar pe de altă parte, evoluțiile dintr-o zonă a lumii au un impact rapid, surprinzător de rapid asupra alteia. „Ceea ce individualizează actualul model al globalizării este intensitatea și, dacă se poate spune astfel, globalismul ei (în sensul că fenomenul globalizării nu mai lasă astăzi nici un fel de insule virgine în raport cu efectele sale – este un fenomen global și atotcuprinzător)“ Tot mai evidentul sistem global înlătură normele clasice de organizare, diluează delimitările dintre problemele interne și afacerile externe ale statelor, dintre economie și securitate națională și nu mai tratează suveranitatea ca o chestiune de „totul sau nimic“.

Efectele globalizării sunt multiple și au intensități variate, ceea ce poate conduce la o integrare și asimilare deplină, necondiționată de către societățile unor state sau la o anumită reticență, dacă nu chiar ostilitate, în acceptarea lor de către altele.

Efectele sunt pozitive și negative, așa după cum însuși procesul ce le generează poate uni sau dezbina omenirea.

Efectele pot fi economice, politice, militare, culturale, religioase, sociale, demografice și ambientale. Înțelegerea acestor aspecte este importantă pentru că interacțiunea dintre ele poate fi constructivă sau distructivă, poate accelera ritmul și complexitatea transformărilor la nivel global sau, dimpotrivă, le poate reduce.

Caracteristica principală a globalizării o constituie fluxul rapid, în continuă creștere și adeseori generator de discrepanțe, de bunuri, servicii, persoane, capital, idei, informații, tehnologie, cultură, modă, armament și acțiuni criminale.

În era globalizării, organizațiile situate în afara legii nu mai au nevoie de o bază teritorială de unde să-și coordoneze acțiunile. Revoluția tehnologică a creat posibilitatea șefilor de rețele să-și conducă afacerile, indiferent de locul unde se află. Multe dintre acțiunile lor pot fi duse la îndeplinire prin intermediul rețelei de calculatoare și telecomunicații. Utilizarea transferurilor electronice, accesul liber la Internet și tehnologia de comunicații supersofisticată, permit structurilor criminale intensificarea comiterii de infracțiuni cu autori neidentificați, erodându-se astfel autoritatea statelor.

Aceasta nu înseamnă însă că s-a renunțat la corupție, mită, înțelegeri secrete sau extorcări. Când toate acestea eșuează, se recurge la violență. Datorită faptului că au existat situații în care organizațiile criminale au avut posibilitatea de a-și demonstra violența ieșită din comun, ca mijloc de apărare a intereselor sale, se poate crea confuzie în discernerea între actele lor și cele ale organizațiilor teroriste. Singura diferență notabilă dintre ele este aceea că teroriștii sunt mai puțin interesați de profit, ei fiind mai degrabă motivați de fanatismul religios sau ideologic, atacurile lor având ca ținte statul cu ceea ce înseamnă el (instituțiile și reprezentanții lor)

Globalizarea înseamnă rețea extinsă și sofisticată de comunicații. Globalizarea conduce la intensificarea schimbului de informații, iar acestea au ca rezultat integrarea culturilor naționale, care adeseori se realizează (conștient sau nu) prin sacrificarea valorilor identitare și a tradițiilor. Procesul este adeseori privit în mod critic și interpretat în sensul înlocuirii tradițiilor seculare cu niște valori externe, străine, care nu exprimă decât consumatorism vulgar, sexualitate strălucitoare și violență. Ca urmare multe grupuri au făcut apel la reîntoarcerea la practicile religioase fundamentaliste, precum utilizarea Shariei sau a promovării învățămintelor biblice în școli. Când încercările lor s-au confruntat cu rezistența maselor, aceste grupuri au recurs la violență în atingerea obiectivelor propuse.

Cauzele acțiunilor teroriste nu se reduc doar la ideea de mai sus. În acest context putem să vorbim și de sărăcie, de grave discrepanțe sociale care de multe ori își află sursa în asuprire/exploatare de orice fel ar fi, de ordinea mondială apărută la anumite intervale de timp și care este modelată în primul rând din perspectiva celor ce dețin puterea (economică, politică, militară, tehnologică). Bineînțeles că aceste cauze nu justifică utilizarea violenței și a terorii ca singură și absolută cale de înlăturare a discrepanțelor. Dar aceasta constituie o altă problemă, care nu face obiectul analizei noastre. Toate acestea fac ca terorismul să fie definit în diverse variante, adeseori extrem de diferite.

Dacă o organizație este catalogată ca fiind sau nu grup terorist, depinde de perspectivele de abordare, de percepția fiecăruia. Ca regulă generală, dacă observatorul aprobă acțiunile violente ale unui individ, atunci îl consideră ca fiind un „luptător pentru libertate“; dacă dezaprobă asemenea acțiuni, același individ este perceput ca terorist.

În ciuda tuturor dificultăților, putem afirma că terorismul constă în folosirea deliberată și sistematică a mijloacelor de natură să provoace teroarea în vederea atingerii celor mai diverse scopuri care în cele din urmă, au o finalitate politică. Terorismul promovează interese, ambiții și mesaje fondate pe uzul intimidării, amenințării, forței și violenței. Terorismul reprezintă exploatarea conștientă a terorii, gradul de teamă este generat de însăși natura crimei respective, de modul de comitere sau de aparenta absurditate și inutilitate a ei.

Sfera de acțiune a terorismului nu cunoaște practic limite, manifestându-se în aproape toate domeniile vieții politice și sociale

Terorismul a devenit internațional sau transnațional prin apariția unor organizații și grupuri care, prin metodele folosite și prin întinderea acțiunilor pe care le întreprind, depășesc frontierele statale și includ indivizi de naționalități diferite.

Internaționalizarea terorismului este urmată de extinderea zonelor sale de acțiune, păstrându-se însă metodele de intervenție: asasinate, răpiri, atentate cu bombă, atacuri armate, amenințări, acte care potrivit ordinii legale sunt considerate criminale. Actele de terorism internațional sunt pregătite, de cele mai multe ori, într-un alt teritoriu decât cel unde urmează să fie executate și să producă efecte.

Dacă până nu demult, terorismul era considerat un fenomen exotic, iar teroriștii erau catalogați sociopați sau psihopați și adesea confruntați cu asasinii unor personalități politice, din anii ’80 încoace un nou fenomen a atras atenția – terorismul susținut de stat sau terorismul de stat. În forma sa cea mai simplă, acesta apare atunci când anumite state-națiuni, din motive proprii, finanțează, pregătesc și sprijină grupurile și mișcările teroriste.

El a devenit o componentă insidioasă a luptei pentru putere la nivel global, limitarea sa necesitând un complex de factori

Statele democratice trebuie să adopte în lupta lor antiteroristă o atitudine defensivă, de apărare a întregului sistem (a cetățenilor și a țărilor lor) de acțiunile pe care structurile teroriste le-au întreprins deja sau pe care intenționează să le întreprindă în diferite zone ale lumii. Este o acțiune defensivă, dar prin modul de exercitare, este ofensivă. Și de aceea, teritorialitatea în termeni de apărare este înlocuită de capacitatea de a proiecta puterea la distanță

Terorismul este un fapt cert. Va persista cu siguranță ca fenomen acut și în viitor, pentru că motivele nu vor lipsi niciodată. Complexitatea sistemului internațional, frustrările unora și încercările de aplicare a principiului „divide et impera“ din partea altora, vor amplifica stările de tensiune, iar incidentele de mare anvergură vor deveni mai dese. Terorismul ar putea derapa spre megaterorism (folosirea mijloacelor de distrugere în masă), iar statele și organizațiile internaționale guvernamentale vor fi nevoite să aloce cât mai multe resurse pentru combaterea amenințărilor globale la adresa securității mondiale.

BIBLIOGRAFIE

1. C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, Criminalitatea în domeniul afacerilor, Editura Pildner&Pildner, București, 2006;

2. *** Statutul polițistului, Editura C.H.Beck, București, 2006;

3. C. Voicu, Georgeta Ungureanu, Adriana Voicu, Globalizarea și criminalitatea financiar-bancară, Editura Universul Juridic, București, 2005;

4. E. Hedeșiu, Contracararea crimei organizate transfrontaliere, Editura UNAP, București, 2005;

5. S. Petrescu, Arta și puterea informațiilor, Editura Militară, București, 2003;

6. I. M. Pașcu, Combating Terrorism. NATO and Transatlantic Dimension, București, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, 2002;

7. I. Bari, Globalizare și probleme globale, Editura Economică, București, 2001;

8. A. Năstase, Bătălia pentru viitor, Editura New Open Media, București, 2000;

9. I. Maxim, Terorismul – Cauze, efecte și măsuri de combatere, Editura Politică, București 1999;

10. International Center for Migration Policy Development, The Relationship Between Organised Crime and Trafficking in Aliens, Raport pregătit de Secretariatul Grupului de la Budapesta, iunie 1999;

11. Le Dosar Serge, Rose Philippe, Cyber-Mafia, Editura Antet, București, 1998;

12. I. Bondunescu, Terorismul, fenomen global; Casa editorială Odeon, București 1997;

13. I. Iordan, Dicționar explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996;

14. V. Dobrinoiu – Corupția în dreptul penal românesc, Editura Atlas Lex, București, 1995;

15. V. Ursa, Criminologie, Editura Didactică și Științifică, București 1992;

16. G. Geamănu – Drept Internațional Public vol. I și II, Editura Didactică și Pedagogică, București 1981;

17. Gh. Gheorghe – Tratatele internaționale ale României, București 1980;

18. Friederich Hacko, Terreur et terrorisme, Editura Flammarion, Paris, 1976.