Noile Provocari Si Dezvoltarea Cadrului Pesc Securitatea In Europa

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………..…………………3

Capitolul 1 – Securitatea in Europa……………………………………………………………5

Securitatea……………………………………………………………………………5

Mediul actual de securitate. Noile provocări………………………………………5

1.2.1 Conflicte interetnice și războaie civile………………………………………..7

1.2.2 Conflicte teritoriale……………………………………………………………8

1.2.3 Terorismul……………………………………………………………………10

Capitolul 2 – Politica externă și de securitate comună…………………….…………………17

2.1. PESC: istoric, instituții, activitate………………………………………………..17

2.1.1. Crearea PESC……………………………………………………………….17

2.1.2. Cadrul instituțional PESC…………………………………………………..20

2.1.3. Operațiuni desfășurate sub egida PESC……………………………………21

2.2. Răspunsul Europei la amenințările cu care se confruntă……..…………………22

2.3. NATO versus UE – pot ele sa coexiste?………………………….……………….25

2.4. PESC și politicile externe ale țărilor în ascensiune ………………………………28

Concluzii – …………………………………………………………………….33

Bibliografie

Anexe

Introducere

Pe parcursul ultimelor decenii, marcate de evenimente majore cum ar fi cele două Războaie Mondiale, politica mondială și relațiile dintre state au căpătat noi aspecte (culturale, economice e.t.c), fără a părăsi însă, sfera puterii și a luptelor pentru dobândirea puterii, pentru că, așa cum spunea George Topârceanu, “omul întotdeauna ar vrea să aibă ce n-are și să fie acolo unde nu este”.

Lumea începutului de secol XXI se confruntă cu provocări noi: pe fondul globalizării și aprofundării interdependenței dintre state au apărut o serie de actori supranaționali care influențează în mare măsură evenimentele care se petrec la nivel mondial. Fenomenele care se manifestă tot mai des și tot mai violent în prezent, așa cum este cazul conflictelor interetnice, a conflictelor teritoriale sau terorismului internațional, au generat o stare de insecuritate care este resimțită la scară mondială și care ne afectează pe toți în egală măsură. O analiză a principalelor provocări cu care se confruntă lumea aduce în prim plan dimensiunea amenințărilor actuale și ar putea duce la formularea unor politici care să permită crearea unui mediu de securitate stabil.

Capitolul 1 prezintă aceste noi provocări cu care se confruntă lumea post Război Rece, de la războaie civile până la terorism, care este fenomenul cel mai răspândit la nivel mondial. Ne confruntăm în prezent cu un nou tip de terorism, mult mai violent și mai imprevizibil. Legat în principal de fanatismul islamic, noul val de terorism a afectat în ultimii ani țări din toate regiunile lumii, din Maroc până în Indonezia, culminând cu atacurile teroriste din New York și Washington, la 11 septembrie 2001. Accesul facil la mijloace de informare precum internetul a dus la o creștere exponențială a numărului de victime ale atacurilor teroriste. Principala amenințare pentru lumea începutului de secol XXI este posibilitatea ca teroriștii să utilizeze în atacuri arme neconvenționale cum sunt armele chimice sau biologice, așa cum s-a întâmplat nu de puține ori în atacurile care au avut loc după anii 1990 (armele ca: gazul sarin, antrax-ul, microbul botulinic au fost folosite de atacatori). Aflați în acest prim capitol cum își finanțează grupările teroriste atacurile și cu ce provocări concrete se confruntă, în momentul de față, marea familie europeană.

În cel de-al doilea capitol, este prezentat răspunsul Uniunii Europene în încercarea de a contracara evenimentele negative și a asigura siguranța cetățenilor europeni. Javier Solana declara în iunie 2003 la Salonic, că în calitate de uniune formată din 25 de state, cu peste 450 milioane de cetățeni, care produce un sfert din Produsul Național Brut (GNP) al lumii, Uniunea Europeană este, chiar dacă place sau nu, un actor global; trebuie să fie gata să participe responsabil la securitatea globală. În acest sens, Uniunea Europeană a formulat o Politică Externă și de Securitate Comună și încearcă o integrare în ceea ce privește industria de apărare. Dar poate această politică europeană să coexiste cu Alianța Nord Atlantică? Se deosebesc politicile externe ale țărilor în ascensiune din Asia, de PESC? Capitolul 2 încearcă să dea un răspuns la toate aceste întrebări.

Dacă într-adevăr Politica Externă și de Securitate Comună este funcțională și va putea asigura securitatea în Europa și în țările vecine se va cristaliza în decursul anilor. Rămâne de asemenea de văzut dacă PESC poate să concureze SUA în rolul său de „gardian al lumii".

CAPITOLUL I

SECURITATEA ÎN EUROPA

Întrucât în această lucrare de dizertatie vom folosi frecvent termenul de “securitate”, este important să răspundem, în acest prim capitol, la două întrebări foarte importante: “ce este securitatea” și “care sunt noile provocări cu care se confruntă marii actori de pe scena politică mondială?”

Securitatea

Din perspectivă politico-militară securitatea este interpretată ca “o expresie a calității relațiilor dintre state, bazate pe principiile dreptului internațional, pe etica păcii și coexistenței pașnice, având, drept esență și finalitate, înlăturarea forței și a amenințării cu forța din relațiile internaționale, asigurarea integrității teritoriale, a independenței și suveranității naționale”. Această definiție a securității este însă insuficientă, în contextul apariției la nivel mondial al unor noi amenințări, nonmilitare, care țin mai degrabă de domeniul economic, energetic, tehnologic etc. Este așadar necesară o definiție care să includă și aceste dimensiuni.

Dicționarul explicativ al limbii române dă o definiție mult mai generală a termenului de “securitate”: “faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol…”

Mediul actual de securitate. Noile provocări

Multă vreme, forța militară și posibilitatea declanșării unui război au fost două constante evidente care au jucat un rol foarte important în menținerea ordinii internaționale. Odată cu sfârșitul Războiului Rece a devenit însă evident că “soldatul “războinic” al perioadei de “Război Rece” tinde să fie înlocuit de “soldatul diplomatic”…”, că amenințările cu care se confruntă statele în prezent sunt mult mai greu de prevăzut și de combătut. Nici una dintre aceste noi amenințări nu este pur militară, și nici nu poate fi rezolvată exclusiv pe cale militară, ci printr-o combinație de instrumente.

“Este o lume a noilor amenințări și a noilor oportunități”. Fenomenul globalizării a dus la accentuarea interdependenței dintre statele lumii, ceea ce face ca problemele cu care se confruntă unele dintre state să fie resimțite mai puternic la nivel mondial.

Dependența de Rusia, țările din Golf și cele din nordul Africii în ceea ce privește importurile de petrol și gaze este una dintre problemele majore pentru Europa. De altfel, Comunitatea Europeană/ Uniunea Europeană s-a confruntat de-a lungul existenței sale cu probleme legate de importurile de petrol. Primul șoc petrolier din 1973, produce o criză la nivel mondial, foarte puternic resimțită în Europa, deoarece “Europa depinde de el (n.a. de petrol) în proporție de 75%”. Resursele naturale (petrol, gaze naturale) de care dispun în special țările din regiunile amintite anterior au fost în secolul XX și continuă să fie și în secolul XXI generatoare de conflicte. Țările cele mai dezvoltate, mari consumatoare de petrol și produse derivate din acesta încearcă în permanență să își faciliteze accesul la astfel de resurse, fie pașnic, fie prin puterea armelor: uneori însă, “arma militară se poate arăta neputincioasă în fața armei economice”.

Orice conflict cu care se confruntă un anumit stat va fi, cu siguranță, resimțit la nivel mondial. Intensitatea cu care se resimt aceste conflicte într-un anumit stat depinde de două variabile: distanța față de zona de conflict și legăturile economice sau politice cu acea regiune. Această interdependență a statelor am putea compara-o cu piesele de domino: dacă piesele sunt așezate într-un lanț, care să simbolizeze conexiunile dintre diferite țări, iar una dintre piese cade, aceasta va determina o reacție în lanț care va face ca cel puțin o altă piesă aflată în imediata vecinătate a ei, să cadă.

Zonele “fierbinți” ale lumii sunt în momentul de față Asia de sud și sud-est, Orientul Mijlociu, continentul african, America de Sud, zona Balcanilor. De o importanță strategică deosebită pentru Uniunea Europenă sunt regiunile Africii de Nord, Orientului Mijlociu și Golfului Persic, ceea ce este foarte ușor de înțeles: există temeri că dinspre aceaste regiuni se pot propaga o serie de amenințări și riscuri la adresa securității europene, cum ar fi fenomenul imigrației ilegale, considerat a fi catalizatorul creșterii infracționalității și criminalității organizate.

“Evenimentele politice majore care au marcat debutul noului mileniu, declanșarea războiului impotriva terorismului, largirea NATO și UE … constituie repere majore care au generat transformari fundamentale în mediul actual de securitate” ne confruntăm în prezent cu “provocări și amenințări noi și inedite, generatoare de tensiuni și crize…cu o întreagă panoplie de amenințări care pot lua cele mai diferite și inedite forme”: conflicte interetnice și războaie civile, conflicte teritoriale, războaie de gherilă, terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, crimă organizată.

1.2.1 Conflicte interetnice și războaie civile

“Războaiele etnice privesc societăți care nu au atins nivelul național ce-și găsește împlinirea în construcția unui stat stabil”. Conflictele interetnice sunt probabil unul dintre cele mai vechi forme de conflict care, însă, s-au manifestat cu o intensitate mult mai mare în a doua jumătate a secolului XX, odată cu destrămarea imperiilor coloniale. Grupuri etnice foarte diferite, între care existau animozități mai vechi și care fuseseră constrânse de colonizatori să traiască în același stat au început, odată cu proclamarea independenței, să se lupte pentru teritorii și supremație.

Principalele cauze ale conflictelor sunt : sărăcia, reprimarea politică și distribuția inegală a resurselor, la care am mai putea adăuga și religia, ca factor de instabilitate.

Războaiele civile sunt astăzi omniprezente în țările africane și cu precădere în cele din Africa sub-sahariană. Somalia (1991), Angola (1992) sau Sudan (se află în război civil de mai bine de 30 de ani) sunt doar câteva dintre țările care de-a lungul anilor s-au confruntat cu acest flagel; țări în care a fost necesară intervenția organizațiilor internaționale în domeniul securității, pentru a asigura pacea.

Secolul XXI a debutat cu un război civil în una dintre cele mai performante țări africane din punct de vedere economic – Coasta de Fildeș. În urma unui război civil acum patru ani (n.b.în 2002), această țară a fost practic divizată în două tabere adverse, fiind necesară intervenția Franței și a Națiunilor Unite pentru a menține pacea în regiune. Guvernul ivorian acuză Burkina Faso și Liberia de complicitate cu rebelii care au declanșat conflictele.

O formă extremă a conflictului interetnic a șocat opinia publică în 1994. Genocidul din Rwanda a fost și va rămâne probabil unul dintre cele mai violente evenimente din istoria modernă a continentului african. Cu atât mai mult cu cât organismele internaționale și-au arătat limitele în gestionarea acestei crize, chiar dacă unii analiști cum ar fi Paul Hirst sunt de părere ca “Măcelul din Rwanda ar fi fost greu de oprit chiar și dacă marile puteri ar fi acționat cu promptitudine… Profunzimea urii dintre comunități a determinat participarea în masă la masacre”

Însă nu numai pe continentul african s-au înregistrat astfel de conflicte. Destrămarea Uniunii Sovietice a avut ca efect secundar declanșarea de războaie civile în țări precum Tadjikistan sau Georgia, ambele în 1991. Pe continentul asiatic, cel mai elocvent exemplu de conflict inoi civil acum patru ani (n.b.în 2002), această țară a fost practic divizată în două tabere adverse, fiind necesară intervenția Franței și a Națiunilor Unite pentru a menține pacea în regiune. Guvernul ivorian acuză Burkina Faso și Liberia de complicitate cu rebelii care au declanșat conflictele.

O formă extremă a conflictului interetnic a șocat opinia publică în 1994. Genocidul din Rwanda a fost și va rămâne probabil unul dintre cele mai violente evenimente din istoria modernă a continentului african. Cu atât mai mult cu cât organismele internaționale și-au arătat limitele în gestionarea acestei crize, chiar dacă unii analiști cum ar fi Paul Hirst sunt de părere ca “Măcelul din Rwanda ar fi fost greu de oprit chiar și dacă marile puteri ar fi acționat cu promptitudine… Profunzimea urii dintre comunități a determinat participarea în masă la masacre”

Însă nu numai pe continentul african s-au înregistrat astfel de conflicte. Destrămarea Uniunii Sovietice a avut ca efect secundar declanșarea de războaie civile în țări precum Tadjikistan sau Georgia, ambele în 1991. Pe continentul asiatic, cel mai elocvent exemplu de conflict interetnic este cel al Sri Lankăi, conflict care a culminat cu genocidul din iulie 1983. Atunci guvernul a susținut, în parte, uciderea a peste 3000 de etnici tamili.

Prin contrast cu evoluțiile pozitive din vestul Europei, în Balcani, s-au înregistrat după 1990 o suită de crize, care s-au derulat în contextul reașezărilor geopolitice ce au urmat sfârșitului Războiului Rece. O caracteristică esențială a acestora a fost aceea că ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor și mai puțin între acestea. În decursul ultimilor zece ani Balcanii au fost scena desfășurării unor conflicte interetnice în Kosovo și Bosnia, acolo unde revendicările teritoriale ale populației albaneze, împletite și cu diferențele de natură religioasă, au dus la reacția violentă a populației de origine sârba. Intervenția organismelor internaționale a dus la încetarea conflictelor armate, zona Balcanilor ramâne în continuare “un spațiu ușor inflamabil” cu un foarte ridicat potențial conflictual.

1.2.2 Conflicte teritoriale

Dobândirea de noi teritorii sau încercarea de a proteja anumite teritorii au fost de-a lungul secolelor cele mai frecvente motive pentru declanșarea de războaie; ele au fost cauza izbucnirii celor două Războaie Mondiale care au zguduit Europa începutului de secol XX și tot ele au stat la baza războiului dintre Marea Britanie și Argentina și războaielor mai recente dintre Iran și Irak, India și Pakistan sau Armenia și Azerbaidjan. Citându-l pe Clausewitz “Războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”.

Singura diferență dintre războiul clausewitzian și războaiele moderne este de natură tehnică, pentru că războiul modern se bazează mai mult pe arme decât pe soldați, iar arma cea mai puternică este cea nucleară. Conflictul dintre India și Pakistan pentru dominație în Kashmir, conflictul dintre Coreea de Sud si Coreea de Nord, precum și conflictele din zona Golfului Persic sunt cu atât mai periculoase pentru securitatea mondială cu cât țările aflate în conflict sunt și mari puteri nucleare, iar riscul folosirii de arme nucleare este foarte mare. Nu demult, într-un interviu, Zbiegniew Brzezinski spunea că “Armele nucleare înseamnă prestigiu și imbunătățesc poziția de negociere considerabil… Iranul este o țara importantă în această regiune instabilă… majoritatea vecinilor săi posedă arme atomice: India, Pakistan, Rusia și Israel… un Iran nuclear nu ar fi mai periculos decât puterile nucleare India sau Pakistan. Sau decât Israelul”

Așa cum am menționat și la începutul acestui capitol, Europa este influențată direct sau indirect de conflictele din țările din jur sau chiar din cele mai îndepărtate cu care aceasta are legături economice. Din această cauză, Europa acordă o importanță deosebită conflictelor din spațiul ex-sovietic precum și celor din Orientul Mijlociu, în speță conflictului dintre Israel și Palestina.

La mai bine de zece ani de la prăbușirea Uniunii Sovietice, statele mici care făceau odinioară parte din această mare putere mondială se luptă pentru redobândirea teritoriilor și recunoașterea autonomiei. Conflictul dintre extremiștii ceceni și guvernul de la Moscova pentru recunoașterea Ceceniei ca teritoriu autonom, s-a soldat pâna în momentul de față cu mii de victime de ambele părți, iar un final al confruntărilor nu se întrevede încă. Izbucnirea unui conflict între Kazahstan și Kârgâstan, pe de o parte, și Uzbekistan pe de altă parte este iminentă. Iar exemplele ar putea continua. Regiunea a devenit un punct de interes deosebit pentru guvernele europene, care se tem că insecuritatea care domină regiunea de la “porțile Europei” să nu pericliteze propriul mediu de securitate.

În decursul ultimilor douăzeci de ani, o altă zonă de interes a fost Orientul Mijlociu, zonă care s-a confruntat constant cu conflicte teritoriale. Războiul dintre Irak și Iran, care a durat nu mai puțin de opt ani (1980-1988), invadarea Kuweitului de către Irak la începutul anilor 1990, precum și conflictele actuale dintre Israel și țările vecine arabe au atras în permanență atenția marilor puteri mondiale.

Conflictul Israelului cu Palestina nu este nicidecum unul recent, el a izbucnit odată cu Declarația Balfour din 1917 privind crearea unui stat evreu în Orientul Mijlociu. Ca o reacție la crearea statului Israelian pe teritoriu palestinian, în Palestina a apărut o grupare separatistă “Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei” care militează pentru eliberarea tuturor teritoriilor palestiniene și crearea unui stat Palestinian socialist democrat. Gruparea care este condusă din 2001 de Ahmed Sadat, refuză să recunoască Israelul ca stat și a fost implicată în ultimii ani într-o serie de atentate teroriste care au vizat ținte israeliene. Conflictul Israelului cu Palestina s-a relansat în urmă cu doar câteva săptămâni, atunci când Israelul a invadat Fâșia Gaza pentru a elibera un soldat ținut ostatic de palestinieni.

Războaiele pe care SUA și aliații săi le duc în Afghanistan și în Irak, precum și atentatele teroriste care le-au precedat au arătat că Orientul Mijlociu nu este încă, și probabil nici nu va putea fi vreodată o regiune sigură și pașnică.

Fenomenul cel mai acut răspândit la nivel mondial, de care sunt legate atât conflictele interetnice cât și cele teritoriale este terorismul.

1.2.3 Terorismul

Termenul de "terorism" provine din cuvântul francez terrorisme, și din latinescul terrere (a face să tremure). Cuvântul a fost folosit pentru prima oară în această formă în 1795 când a fost folosit pentru a descrie acțiunile Iacobinilor în timpul conducerii Franței post-revoluționare, așa numitul “imperiu al terorii”.

Conceptul de “terorism” este unul dintre cei mai disputați termeni din literatura de specialitate, fiind foarte greu de făcut diferența între terorism, lupte de gherilă sau crime în serie. Cea mai generală definiție a cuvântului terorism ar fi că “terorismul se referă la strategia de a utiliza violența sau amenințarea cu violența pentru a crea frică și a obține îndeplinirea cererilor politice, religioase, ideologice sau personale.”

Oricare ar fi definiția completă și corectă a terorismului, din ce în ce mai mulți specialiști în domeniul geopoliticii sunt de părere că începând cu anii 1990, terorismul s-a schimbat, având noi forme de manifestare, motivații și actori, astfel încât acest val de terorism care se manifestă la scară globală cu o violență fără precedent a fost denumit “neoterorism”. Bruce Hoffman spune că “noul terorist” este “o amenințare foarte diferită și potențial mai letală decât grupările teroriste tradiționale”.

“Neoterorismul” este în opinia multor analiști politici o formă de extremism religios, legată în principal de islamismul radical, caracteristica sa definitorie fiind utilizarea violenței extreme. “Pentru teroristul religios, violența este o sarcină divină,… executată ca răspuns direct la cerințele teologice… și justificate de scriptură”

Ținta teroriștilor sunt țările creștine, țările dezvoltate, și aliații acestora. Am putea chiar afirma că atacurile teroriste sunt răspunsul la adâncirea fenomenului globalizării, al cărui principal promotor sunt SUA și țările Uniunii Europene, pentru că “răspândirea globală a piețelor și a democrației constituie o cauză principală, agravantă, a urii de grup și a violenței etnice”. Acest aspect a fost sintetizat de Benjamin Barber în expresia “Jihad vs. McWorld”, subliniind cel mai bine faptul că teroriștii se opun de fapt pătrunderii valorilor americane în lumea islamică și hegemoniei Americii. Cu alte cuvinte, se opun încercării americanilor de a institui Pax Americana. Țările Europene au devenit și ele ținte ale atacurilor teroriste pentru simplul fapt că sunt aliații Americii în lupta împotriva terorismului.

Armele folosite în prezent de teroriști sunt foarte diverse: de la bombe artizanale, la arme chimice sau biologice. În mâinile “noilor teroriști” chiar și cele mai banale arme se pot dovedi adevărate arme de distrugere în masă, așa cum au arătat atentatele din New York și Washington la 11 septembrie 2001. Câteva cuțite purtate de teroriști sinucigași au fost suficiente pentru ca aceștia să deturneze avioane și să cauzeze moartea a sute de civili americani. Un fenomen deloc nou îl reprezintă teroriștii sinucigași, asociați în mod frecvent cu fundamentalismul islamic, pentru care un atac terorist în care își vor pierde viața este un soi de datorie divină. Credința lor este că sacrificiul pe care îl fac îi apropie de Allah. Contrar așteptărilor, nu islamiștii fundamentaliști ci Tigrii Tamili, au folosit cel mai des acest tip de atac terorist.

Pericolul utilizării armelor de distrugere în masă de către teroriști este o constantă cu care se confruntă lumea începutului de secol XXI. Evoluția din ultimii ani a tehnologiei permite teroriștilor accesul la o multitudine de informații pe care aceștia le pot folosi în comiterea de atentate teroriste. “Noii teroriști” ar putea oricând să încerce să obțină și mai apoi să folosească arme biologice, chimice și nucleare. Atacul cu gaz sarin lansat în 1995 la metroul din Tokyo de gruparea Aum Shinirikyo, otrăvirea de către PKK a bazinelor de apă ale forțelor aeriene din Turcia cu o doză letală de cianură în 1992 sau atacul cu gaz clorhidric lansat de către Tigrii Tamili asupra unei unități militare din Sri Lanka în 1990, sunt doar câteva exemple de folosire a armelor de distrugere în masă. Riscurile deosebite determinate de acest tip de amenințare rezidă în faptul că prin intermediul armelor de distrugere în masă un grup terorist de mici dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate ale unor state naționale.

Neoterorismul urmărește în general să provoace un număr cât mai mare de victime în rândul populației civile. O privire de ansamblu a numărului de atentate petrecute după 1999 arată că față de terorismul clasic, neoterorismul a provocat mai multe victime chiar dacă au avut loc mai puține atentate decât în perioada 1980 – 1990, perioada în care s-a înregistrat cel mai mare număr de atentate teroriste.

Graficul activităților teroriste între 1968 – 2004

Sursa : RAND – St Andrew's Terrorism Chronology 1968-1997 & RAND-MIPT Terrorism Incident

database (1998-Present)

Numărul de victime în terorismul internațional

Sursa : RAND – St Andrew's Terrorism Chronology 1968-1997 & RAND-MIPT Terrorism Incident

database (1998-Present)

Întrebarea legitimă care se pune este: de unde iau grupările banii pentru procurarea unor arme atât de scumpe ca armele chimice sau biologice?

Finanțarea terorismului se realizează atât prin mijloace legale cât și prin mijloace ilegale. Gruparea Hamas, spre exemplu, se finanțează prin acțiuni de caritate. O parte din bugetul grupării este folosită pentru lansarea unor atacuri teroriste violente împotriva Israelului, cealaltă parte este folosită pentru acte caritabile în Orientul Mijlociu, inclusiv pentru îmbunătățirea nivelului de trai, acces la educație și hrană pentru populație. În absența unor mijloace de finanțare legale, teroriștii apelează la crima organizată pentru a-și susține actele teroriste. Crima organizată cuprinde o serie de activități ilegale, desfășurate la nivel mondial, printre care: traficul de droguri (cunoscut și sub denumirea de narcoterorism), traficul de arme, traficul de carne vie, imigranții ilegali.

În Afghanistan, de exemplu, profiturile realizate din traficul de droguri finanțează armate private ale Talibanilor. Gruparea teroristă Al Qaeda se finanțează prin două mijloace: traficul de droguri, și banii obținuți de familia bin Laden din construcția mai multor vile de lux pentru milionarii saudiți.  Afghanistanul este poarta de pătrundere a drogurilor în Orientul Mijlociu, de unde acestea sunt distribuite în țările vecine, în țările din Asia Centrală și Europa. Afghanistanul va continua probabil să fie o țară a narcoterorismului multă vreme de acum încolo și chiar războiul nu va putea să aducă o încetare a activităților teroriste.

Armele convenționale combinate cu noile arme chimice sau biologice folosite astăzi de teroriști au reinstaurat, în parte, starea de anarhie globală. Dacă ne uităm numai la numărul atacurilor teroriste lansate în ultimii cinci ani, descoperim o hartă a activităților teroriste care acoperă întreaga lume, de la Djakarta la Madrid, de la Londra la Istanbul, și de la New York la Amman.

Harta atacurilor teroriste atribuite grupărilor teroriste islamice după 1992

Sursa : http://www.dfat.gov.au/publications/terrorism/chapter2.jpg

Una dintre sursele terorismului este existența unor structuri statale slabe, așa numitele “failed states” și amplificarea crimei organizate. În unele părți ale globului (Somalia, Liberia, Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru, Kosovo, etc) existența unor structuri statale slabe, conflictele civile și accesul la arme au determinat întărirea pozițiilor crimei organizate. Aceste situații sunt amenințări la adresa securității, prin sprijinirea traficului de droguri sau a celui de ființe umane. Multe din aceste amenințări la adresa securității Europei sunt localizate în Balcanii Occidentali sau Europa Răsăriteană, sau au drept căi de acces Balcanii, Europa de Est și Asia Centrală.

Europa a fost zguduită la începutul acestui mileniu de două atacuri teroriste foarte violente, care au fost revendicate de grupări teroriste islamice (atentatul de la Madrid și respectiv cel de la metroul londonez). Să nu uităm, de asemenea, că pe teritoriul Germaniei, Belgiei, sau Italiei au fost descoperite celule teroriste care plănuiau atentate în aceste țări.

Terorismul este pentru Europa o amenințare iminentă, care nu vine numai din afara spațiului comunitar, ci și din interiorul său. În ciuda faptului că Europa încearcă să devină o uniune stabilă care să poată garanta siguranța cetățenilor săi, iată că și aici încă acționează grupări separatiste. Deși în ultimul timp și-au pierdut din intensitate, atentatele teroriste exercitate de grupări din Uniunea Europeană sunt încă o problemă cu care aceasta se confruntă. Cele mai cunoscute și mai active grupări sunt ETA din Spania și IRA din Irlanda de Nord. Gruparea teroristă ETA militează pentru crearea unui stat Basc în regiunea din nordul Spaniei și o mică regiune din sud-vestul Franței. Acțiunile teroriste ale acestei grupări sunt însă mai puțin violente decât cele ale grupărilor teroriste islamice, ETA vizând în general numai clădiri guvernamentale din Spania, anunță atacul cu câteva minute înainte, pentru a nu crea victime umane. IRA din Irlanda de Nord este o grupare cu componență predominant catolică, apărută ca o reacție la decretul britanic din 1920 care împărțea Irlanda în doua state. De-a lungul anilor IRA a comis asasinate, răpiri, trafic de persoane, atentate cu mașini capcană și altele. În 1997, IRA a fost invitată la masa negocierilor de către guvernul britanic și a fost de acord cu încetarea activităților teroriste. Până în anul 2004 s-a încercat dezarmarea membrilor IRA. Totuși, gruparea are încă puterea de a desfășura activități paramilitare.

Atacurile teroriste de la New York și Washington la 11 septembrie 2001, au determinat SUA să pornească un război împotriva terorismului, bazându-se și pe susținerea din partea aliaților europeni. În lupta împotriva acestui “inamic invizibil” SUA și Europa trebuie să aibă totuși în vedere ca “Nu statele sunt dușmanul, pentru că teroriștii nu sunt state… terorismul și puterea militară convențională sunt incompatibile; prin urmare, armele convenționale nu pot înfrânge terorismul”, iar intervenția militară din Orientul Mijlociu a dus la creșterea numărului de atacuri teroriste și la împărțirea lumii în două tabere cu puncte de vedere diferite. Pe de o parte susținătorii războiului împotriva terorismului si ai intervenției din Afghanistan, pe de altă parte țările care sunt împotriva intervenției militare din Afghanistan.

Din punct de vedere pur economic, războiul este un mare consumator de resurse și cu siguranță va dura încă mulți ani de acum încolo și va consuma o parte importantă din bugetele statelor participante.

Războaiele secolelor al XIX-lea și al XX-lea și genocidurile care le-au însoțit, jihadurile tribale și teroriste ale ultimelor decenii au inversat de-a lungul timpului vectorii libertații. Operând în afara legii, făcând insecuritatea omniprezentă și transformând libertatea într-un sinonim pentru risc, teroarea este apoteoza anarhiei internaționale. “În teama noastră de anarhie, practic ne-am întors la starea naturala anarhică”

Mediul de securitate actual evidențiază că securitatea și apărarea depășesc sfera de responsabilitate a unei singure țări, determinând o implicare mai mare a statelor democratice și a organismelor internaționale specializate în protejarea și promovarea lor. În acest context, după 1990 și, mai ales, după 1998, Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de întărire a securității și de definire a dimensiunii de apărare la nivel european prin formularea unei Politici Externe și de Securitate Comună.

CAPITOLUL II

POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ

Europa a fost în secolul XX scena celor două mari conflagrații mondiale, a luptelor teritoriale și revoluțiilor care au adus destructurarea sistemului comunist. Toate aceste evenimente au creat o imagine a Europei marcată de incertitudine și insecuritate. De la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial s-au facut mari eforturi pentru a uni țările “batrânului continent” într-o cauza comună, și Europa Unită a parcurs un drum lung de la o zonă de liber schimb în anii de început, la o uniune economică și monetară.

La acest început de secol, Europa unită iși propune continuarea procesului de completare a dimensiunii economice cu una de politică externă și de apărare. Este un obiectiv ambițios, pentru realizarea căruia trebuie depășite atât reticențele aliatului transatlantic, cât și cele interne, legate îndeosebi de chestiunile suveranității naționale și cheltuielilor militare.

2.1. Politica Externă și de Securitate Comună : istoric, instituții, activitate

2.1.1. Crearea PESC

Ideea creării unei politici de apărare comune pentru toate țările europene a apărut imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, cu scopul principal de a anihila o eventuală reluare a politicii de agresiune din partea Germaniei.

La 11 august 1950, premierul britanic Winston Churchill propune crearea, imediată, a unei Armate Europene Unite, sub control democratic european, în cadrul căreia urmau să participe Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Republica Federala Germania. Prin urmare, președintele Consiliului Europei, primul-ministru francez Rene Pleven lansează Planul pentru înființarea unei Comunități Europene pentru Apărare (C.E.A.), prezentat Adunării Naționale a Franței, la 24 octombrie 1950. În acest plan se prevedea, instituirea unei armate europene comune care să înlocuiască armatele naționale, și care să fie condusă de un ministru european al apărării, cu un buget comun.

Tratatul de constituire a C.E.A. a fost ratificat de cinci state membre, a șasea țară, Franța, respingând întregul proiect în 1954.

La începutul anilor ’60 europenii mai făceau o încercare prin cele doua planuri Fouchet care vizau o mai strânsă cooperare politică, o uniune a statelor și o politică externă și de apărare comună. Și aceste planuri aveau să fie însă abandonate în 1962 și tot din cauza Franței, foarte neîncrezătoare în șansele de izbândă ale unei astfel de uniune.

Bazele unei Politici Externe și de Securitate Comună au fost puse abia după 30 de ani prin Tratatul de la Maastricht (1992), un răspuns la căderea Zidului Berlinului și la prăbușirea Imperiului Sovietic. Pentru prima oară de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dimensiunea europeană de securitate și apărare beneficia de un cadru juridic care să-i permită dezvoltarea instituțională.

Titlul V al Tratatului de la Maastricht stabilește cinci obiective ale PESC:

Protejarea valorilor, intereselor fundamentale și a independenței Uniunii

Întărirea, pe toate căile, a securității Uniunii și a statelor membre

Păstrarea păcii și întărirea securității internaționale, în acord cu principiile Cartei ONU, Actului final de la Helsinki și Cartei de la Paris

Promovarea cooperării internaționale

Dezvoltarea și consolidarea democrației, legalității, respectului pentru drepturile omului și a libertăților fundamentale.

Curând după adoptarea Tratatului de la Maastricht, miniștrii de externe și ai apărării se întruneau în Germania, la Bonn (iunie 1992) în vederea analizării modului în care organizația va răspunde prevederilor Tratatului. Prin declarația adoptată cu acest prilej, se stabilea că totalitatea misiunilor pe care uniunea le va îndeplini va cuprinde: misiuni umanitare și de salvare, de menținere a păcii și misiuni ale forțelor combatante pe timpul derulării unor operații de management al crizelor (cunoscute, ulterior, sub numele de Misiuni de tip Petersberg).

Tragicele evenimente derulate în Balcani au reiterat necesitatea asumării unui rol mult mai pronunțat de către UE în gestionarea problemelor de securitate din Europa, inclusiv din perspectiva dezvoltării capacităților europene de apărare. În acest context, cu prilejul summitului franco-britanic de la Saint-Malo (decembrie 1998), cele două state au decis lansarea unei inițiative menite să consolideze profilul UE pe dimensiunea de securitate și apărare. Escaladarea crizei din Kosovo a creat premisele pentru “europenizarea” inițiativei bilaterale franco-britanice, președinția germană a Consiliului UE asumându-și responsabilitatea pentru implementarea acesteia la nivelul Uniunii Europene.

Politica Externă și de Securitate Comună a fost reafirmată prin Tratatul de la Amsterdam (1999), în același timp, fiind introduse și unele instrumente mai coerente (acțiuni comune și poziții comune) și mijloace mai eficiente de luare a deciziilor (decizie prin majoritate calificată). În cadrul Tratatului de la Amsterdam se face de asemenea referire la trei componente de bază ale Politicii Externe și de Apărare Comună, care este o parte importantă a PESC, și anume: managementul crizelor militare și civile și prevenirea conflictelor. Primele două componente formează “Misiunile tip Petersberg” și au la bază operațiuni ca: misiuni de menținere a păcii, misiuni de salvare și umanitare. Incorporarea acestor misiuni în Tratatul de la Amsterdam a constituit un pas crucial într-o vreme în care relansarea unor conflicte locale amenința securitatea europeană.
Proiectul Tratatului referitor la o Constituție pentru Europa, semnat la 29 octombrie 2004 de către șefii de state și guverne ale țărilor membre și candidate, face referiri atât la PESC cât și la PESA, ca parte integrantă a PESC. Proiectul Constituției Europene aduce cinci elemente de noutate importante în sfera Politicii de Securitate și Apărare Comune:

Extinderea misiunilor Petersberg

Decizia înființării unei Agenții Europene în domeniul Armamentelor, Cercetării și Capacităților Militare (EDA)

Aplicarea cooperării structurate la misiunile internaționale

Posibilitatea cooperării mai strânse a statelor Uniunii în sfera apărării reciproce

Introducerea unei clauze de solidaritate pentru cazurile producerii unor atacuri teroriste și a unor dezastre naturale sau produse de om.

Pentru a-și putea asuma responsabilitățile referitoare la întreaga gamă a misiunilor de prevenire a conflictelor și management al crizelor, statele membre ale UE trebuie să dezvolte capabilități militare mai eficiente și să stabilească noi structuri politice și militare, pentru adoptarea deciziilor și conducerea acțiunilor. Este adevărat că Europa, ca organizație, nu deține necesarul de bază pentru un război precum cel din Kosovo, ca, de pildă, transport aerian de armament greu, armament de înaltă tehnologie, precum și trupe suficiente care să fie desfășurate, chiar dacă are mai mulți soldați decât Statele Unite. Paul Hirst analizând situația actuală a Europei și Statelor Unite ale Americii, numește Europa “un pitic militar în comparație cu Statele Unite”.
Este evident că Europa trebuie să fie, înainte de toate, responsabilă pentru propria securitate: nu poate cere Statelor Unite să intervină ori de câte ori apare vreo criză pe continent. Mai mult, dacă se dorește menținerea legăturii transatlantice, trebuie dezvoltat un parteneriat real cu Statele Unite și impărțită sarcina securității comune.

2.1.2. Cadrul instituțional PESC

Politica externă și de securitate Comună este gestionată de instituțiile Uniunii Europene, care au puteri și proceduri de decizie diferite. Astfel, deoarece PESC este un domeniu de importanță strategică pentru statele membre și este dificil de renunțat la suveranitatea națională, procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală, pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula consensului.

PESC dispune de un cadru instituțional foarte bine structurat, în care toate comitetele, grupurile de lucru și consiliile sunt direct subordonate instituțiilor Uniunii Europene.

Comisia Europeană este responsabilă de un număr mare de politici externe ale Uniunii Europene, printre care: asistență umanitară, dezvoltare, reabilitare și reconstrucție, reglementarea sancțiunilor.

Consiliul Europei este cel care definește principiile PESC și decide strategiile comune. Aceste instrumente au fost introduse de Tratatul de la Amsterdam. Președenția Consiliului joacă un rol foarte important în organizarea instituției, organizând întâlniri la nivelul șefilor de stat.

Consiliul și Comisia Europeană sunt responsabile pentru asigurarea consistenței acțiunilor externe ale Uniunii Europene, în contextul securității, economiei și politicilor pentru dezvoltare.

Consiliul Ministerial decide asupra problemelor de politică externă, reunindu-se cel puțin o dată pe lună la nivel de Miniștrii de Externe.

Parlamentul European este informat și consultat în privința deciziilor luate în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună.

Tratatul de la Amsterdam a introdus noi structuri organizaționale:

Înaltul Reprezentant pentru PESC este totodată și Secretarul General al Consiliului UE. Acesta are rolul de a contribui la formularea și implementarea deciziilor în acest domeniu și de a conduce dialogul politic cu țări terțe, la cererea explicită a Președintelui Consiliului European. Funcția este ocupată din octombrie 1999 de domnul Javier Solana, fost prim ministru al Spaniei și fost secretar general NATO.

Problematica securității și apărării este gestionată la nivelul Consiliului Afaceri Generale și Relații Externe (CAGRE), cu reuniuni lunare sau atunci când este necesar, la nivel de miniștri de externe. CAGRE se întrunește în formate separate pentru a trata afacerile generale (aspecte instituționale, politici generale) și relațiile externe. De două ori pe semestru (informal, la jumătatea președinției, și formal, la sfârșitul său), CAGRE se întrunește la nivelul miniștrilor apărării, pentru a aborda aspectele cu implicații militare ale PESA. La reuniunile CAGRE, participă și Secretarul General/ Înaltul Reprezentant al Consiliului, precum și reprezentanți ai Comisiei Europene. Reuniunile sunt prezidate de ministrul de externe al statului care deține președenția consiliului UE

Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) pregătește întâlnirea miniștrilor de externe și este format din reprezentanții permanenți ai statelor membre la Bruxelles. COREPER se întrunește în două formate: COREPER I, cu atribuții în domeniul politicilor comunitare, din cadrul Pilonului I, și COREPER II, care gestionează în special problematica relațiilor externe și a politicii de securitate și apărare – Pilonul II.

Comitetul de Politică și Securitate (PSC) are un rol foarte important în definirea și implementarea răspunsului Uniunii Europene la situațiile de criză. Acest comitet este format din reprezentanții statelor membre care pregătesc recomandări pentru viitoarele funcții ale PESC. În cazul declanșării unor crize, PSC va avea rolul de a le soluționa și de a analiza toate opțiunile care ar putea fi luate în considerare ca răspuns al Uniunii Europene.

În elaborarea documentelor privind problematica securității și apărării, acesta primește recomandări și opinii din partea Comitetului Militar (EUMC), care beneficiază de expertiză din partea Statului Major Militar (EUMS), a Comitetului pentru Aspecte Civile în Managementul Crizelor, a Comisiei (dacă este cazul), a serviciului juridic și a celorlalte structuri cu atribuții din cadrul Secretariatului General al Consiliului.

Pentru monitorizarea evoluției implementării PESC în statele membre, PESC dispune de o rețea largă de Corespondenți Europeni.

2.1.3. Operațiuni desfășurate sub egida PESC

Implicarea Uniunii Europene în operațiuni variate începând cu anul 2003 a reprezentat un moment de relansare a Politicii Externe și de Securitate Comună. Pentru prima oară Uniunea se angajează proactiv în probleme de securitate, acoperind o plajă foarte variată de misiuni, de la misiuni de menținere a păcii pâna la intervenții militare.

Prima operațiune de management al unei crize civile desfășurată vreodată sub sigla PESC a fost misiunea de menținere a păcii din Bosnia Herțegovina, misiune lansată la 1 ianuarie 2003, preluată apoi în totalitate de la Națiunile Unite în 2005.

În același an 2003, forțele armate ale UE au lansat prima operațiune militară din istoria existenței PESC – operațiunea Concordia. Acestea au înlocuit forțele NATO în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, pentru a asigura implementarea prevederilor acordului Ohrid, care rezolva conflictul dintre populația albaneză și cea slavă. Operațiunea Concordia a luat sfârșit în decembrie 2003, fiind înlocuită cu operațiunea Proxim, o operațiune de menținere a stabilității.

În iunie 2003, UE a răspuns apelului lansat de Secretarul General al ONU, lansând o operațiune militară în Republica Democratică Congo. Misiunea Artemis a avut menirea de a preveni o criză civilă și umanitară în regiunea Ituri, în nord-estul RD Congo.

Un efort susținut al UE se îndreaptă spre menținerea păcii și securității în zona Transcaucaziană, pentru motivele amintite în capitolul precedent. Pentru realizarea acestor obiective, UE sprijină trei dintre țarile din această regiune în procesul de tranziție: Armenia, Georgia și Azerbaidjan. Astfel, UE și-a propus să ajute guvernul georgian în acest proces complex, prin lansarea misiunii EUJUST THEMIS.

O altă zonă spre care se îndreaptă atenția UE este zona Marilor Lacuri. În urma unei cereri oficiale din partea guvernului de la Kinshasa în octombrie 2003, UE a decis să trimită în RD Congo un grup de polițiști care să împiedice o amplificare a violențelor din Kinshasa.

După cum se poate observa, Uniunea Europeană a desfășurat operațiuni militare sau de menținere a păcii în zonele de interes maxim. Așa s-a întamplat și în cazul Palestinei, acolo unde, în 2003 a fost lansată misiunea EU COPPS, cu scopul de a încuraja dialogul dintre Palestina și Israel, pentru încetarea conflictelor.

Alte misiuni desfășurate de noua forță europeană au fost : EUSEC în RD Congo, AMIS II în Darfur (Sudan), EUJUST LEX în Irak, AMM în Indonezia.

2.2. Răspunsul Europei la amenințările cu care se confruntă în prezent

Față de amenințările de tip nou la adresa securității, Uniunea Europeană poate răspunde prin trei obiective strategice: asigurarea stabilității și bunei guvernări în vecinătatea imediată, crearea unei ordini internaționale bazate pe un multilateralism eficace, pregătirea unui răspuns la amenințările de tip nou. “Într-o eră a globalizării – spune Strategia Europeană de Securitate formulată în 2003- amenințări îndepărtate pot fi la fel de îngrijorătoare ca și cele din imediata apropiere…noile amenințări sunt dinamice…prevenirea conflictelor și a amenințărilor nu pot începe prea devreme”. Asigurarea stabilității în regiunile din imediata vecinătate a Uniunii Europene implică extinderea zonei de securitate din jurul Europei și asigurarea că statele din această zonă (Europa de Est, Balcanii de Vest, statele din zona Mediteranei) sunt bine guvernate. Acest obiectiv va implica, totodată, continuarea și dezvoltarea implicării Europei în soluționarea conflictului arabo-israelian, a conflictului latent dintre Siria și Liban, precum și implicarea în statele desprinse din fosta Uniune Sovietică.

Pentru a putea asigura securitatea în Europa Centrală și de Est și în zona Balcanilor, în aprilie 1999 în contextul crizei iugoslave președinția germană a Uniunii Europene propune realizarea unui Pact de Stabilitate pentru a reuni toate inițiativele existente în regiunea Balcanilor. UE acceptă rolul de lider al acestei inițiative și la 10 iunie 1999 la Köln este semnat documentul constitutiv al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, consacrat oficial la summit-ul șefilor de stat și de guvern de la Sarajevo la 30 iulie 1999. Un număr de peste 50 de state și organizații au semnat în 1999 Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Printre cele mai importante țări și organizații participante amintim: statele membre UE, Canada, Elveția, Japonia, Norvegia, Federația Rusă, Slovacia, SUA, Turcia, ONU, OSCE, NATO, OECD, BIRD, FMI, BERD, BEI.

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE) este cea mai ambițioasă încercare a comunității internaționale (UE și SUA) de stabilizare a fostului spațiu iugoslav și a Balcanilor. Acesta sprijină proiecte în Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia, Moldova, România, în Serbia și Muntenegru și în Kosovo. Din 1999, țările din regiune au primit sprijin bănesc de peste 25 de miliarde de euro, din care 6 miliarde de euro au fost acordate  numai pentru măsuri în domeniul infrastructurii. Prin promovarea cooperării regionale, Pactul de Stabilitate întărește capacitatea statelor din Europa de Sud-Est de a se alinia normelor Uniunii Europene. Crearea în regiune a unei zone de comerț liber și cooperarea transfrontalieră pentru edificarea unei infrastructuri regionale sau pentru combaterea criminalității organizate  constituie  elemente de deschidere a porții pentru calea de acces în Uniunea Europeană. În afară de aceasta, avântul economic  legat de cooperarea regională  reprezintă un înalt potențial de motivare pentru populație. Pactul de stabilitate aduce la o masă comună țările din regiune și comunitatea internațională. El crează legătura dintre UE și donatorii extraeuropeni importanți, cum sunt SUA sau Banca Mondială și oferă un cadru pentru dezbaterea chestiunilor de politică de securitate internă și externă, care interesează întreaga regiune. Din 1999, situația securității în întreaga regiune s-a îmbunătățit hotărâtor. Extinderea controlului regional asupra înarmării și armelor garantează un mediu stabil în majoritatea statelor. Pentru a stabiliza durabil și situația din Kosovo trebuie ca într-un proces de negociere politică, pe baza standardelor democratice să fie găsită o soluție pentru problema statutului provinciei Kosovo.

Într-o lume care, așa cum spuneam în capitolul precedent, este caracterizată de adâncirea fenomenului globalizării (amenințări globale, piețe globale, mijloace massmedia globale), securitatea și prosperitatea depind de existența unui sistem multilateral eficace. De aceea, unul dintre obiectivele Uniunii Europene trebuie să fie dezvoltarea unei societați internaționale puternice, caracterizată de existența unor instituții internaționale eficiente, precum și de existența unei ordini internaționale bazate pe respectarea legilor, în primul rând a principiilor înscrise in Carta Organizației Națiunilor Unite- principiu stipulat în Tratatul de la Maastricht.

Calitatea societății internaționale depinde de calitatea guvernelor ce o compun. Cea mai bună apărare pentru securitatea europeană este dată de existența unei lumi formate din state democratice bine conduse. De aceea, răspândirea bunei guvernări, combaterea corupției și a abuzului de putere, instaurarea domniei legii și protejarea drepturilor omului sunt cele mai bune mijloace de a întări ordinea mondială.

Măsurile antiteroriste adoptate după 11 septembrie 2001, sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de distrugere în masă și asistarea statelor cu structuri slabe sau instabile din Balcani, Afghanistan, Timorul de Est și Africa sunt cele mai bune exemple de acțiuni prin care Europa încearcă să asigure stabilitatea în statele din vecinătatea imediată.

Pentru ca politica de securitate și apărare a Uniunii Europene să devină mai eficace este necesar ca Uniunea Europeană să devină mai activă în urmărirea obiectivelor sale prin mijloace civile sau militare, mai coerentă prin unirea eforturilor și prin asigurarea unității de comandă în caz de criză. Cel mai recent exemplu, războiul din Irak a adus în fața lumii o Europă, am putea numi-o “fragmentată”, în care statele Europene nu pot să ia o decizie comună, solidară în ceea ce privește implicarea în război. Pe de o parte Anglia, aliatul tradițional al SUA, vedea implicarea în război ca o datorie față de America și față de lume, pentru eradicarea fenomenului terorismului; pe de alta parte, Franța și Germania care se opuneau unei astfel de intervenții.

În realizarea obiectivelor sale de securitate și apărare Uniunea Europeana nu va putea face abstracție de necesitatea menținerii unor relații privilegiate cu SUA. În același timp însă, Uniunea Europeană va trebui să își dezvolte colaborarea cu alți actori importanți de pe scena mondială cum ar fi Japonia, China, Canada sau India.

2.3 NATO versus PESC – pot ele să coexiste ?

Ideea unui pilon european în cadrul NATO a fost nu numai acceptată, ci și chiar încurajată de către Alianța Nord-Atlantică. Dacă, la 11 decembrie 1987, Consiliul Atlanticului de Nord consemna doar, prudent, faptul că miniștrii UE au afirmat existența unei identități în domeniul securității europene, în sânul Alianței Atlantice, summitul NATO de la Bruxelles (29-30 mai 1989), sublinia deja că „evoluția Europei spre o mai mare unitate politică poate conduce la întărirea componentei europene a efortului pentru securitate comună și a eficacității sale”.

Primul concept strategic post Război Rece, adoptat de către Alianța Nord-Atlantică la reuniunea la vârf a Consiliului Atlanticului de Nord de la Roma (7-8 noiembrie 1991) reitera cu claritate ideea conform căreia identitatea europeană de securitate și apărare nu reprezintă o contrapondere la eforturile euroatlantice în sfera securității și apărării, ci, dimpotrivă, „Afirmarea unei identități europene de securitate și apărare și a unui rol european în materie de apărare, care se reflectă în consolidarea pilonului european al Alianței, va servi nu numai interesele statelor europene, ci va întări integritatea și eficacitatea Alianței în întregul său”.

Începând cu Consiliul Nord-Atlantic de la Bruxelles, din ianuarie 1994, Alianța Nord-Atlantică și-a manifestat voința sprijinirii consolidării identității europene în cadrul său. La summitul NATO de la Bruxelles Alianța și-a declarat disponibilitatea de a pune la dispoziția UE bunurile și capacitățile sale colective pentru operații conduse de aliații europeni în cadrul PESC și a creat un instrument menit consolidării relațiilor dintre UEO și NATO: forțele multinaționale interarme (Combined Joint Task Forces, CJTF), destinate operațiunilor în sprijinul păcii, prin care Alianța și-a demonstrat deschiderea față de sarcinile de tip Petersberg. Pentru planificarea activităților forțelor multinaționale interarme și sprijinirea consolidării Identității Europene de Securitate și Apărare, în sânul NATO a fost creată o unitate specială de planificare (Combined Joint Planning Staff, CJPS). Compusă din 70 de ofițeri provenind din 17 țări NATO, ea sprijinit atât activitatea de planificare a SHAPE, cât și pe cea a Comandamentului Atlantic al NATO. Permițând accesul UE la resursele și capacitățile Alianței în operațiuni desfășurate în afara ariei de responsabilitate NATO (out of area), conceptul CJTF a facilitat și mai mult afirmarea europenilor în cadrul său și a întărit parteneriatul dintre cele două organizații.

Ulterior, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, din iunie 1996, NATO s-a angajat să cadă de acord cu UE asupra unor aranjamente practice menite a face disponibile bunurile și capacitățile sale pentru operațiuni desfășurate sub controlul politic și conducerea strategică a UE (aranjamentele sau măsurile „Berlin” și „Berlin +”).

Spre sfârșitul anilor ’90, factorii de decizie ai NATO au devenit tot mai preocupați de consecințele unei posibile dezvoltări autonome a demersurilor concertate ale aliaților europeni în sfera securității și apărării. Treptat, în anumite cercuri NATO, s-a dezvoltat percepția potrivit căreia PESA (Politica Externă și de Securitate și Apărare) ar reprezenta o amenințare la adresa unității Alianței, un element de subminare a legăturii transatlantice ce a facilitat, pentru mai bine de jumătate de secol, reconcilierea pe continentul european și dezvoltarea UE.

Așa se explică de ce inițial NATO nu a fost de acord să pună la dispoziția UE, pentru operațiunile sale autonome, în mod automat bunurile și capacitățile Alianței, insistând ca aceasta să se facă doar în baza unei decizii luate de la caz la caz.

SUA se tem de o eventuală „dislocare" a Europei din dispozitivul comun de apărare, susținând că NATO trebuie să rămână cea mai importantă organizație de securitate. În replică, UE, în frunte cu Germania, argumentează că actualele preocupări legate de întărirea capacității de apărare sunt menite să întarească Alianța Nord-Atlantică.

și totuși, nu demult, fostul cancelar german Gerhard Schröder declara că « în NATO avem prea multă America și prea puțină Europa«.

Reuniunea miniștrilor de externe ai țărilor membre ale UE, desfășurată la Bruxelles, la finele lunii ianuarie 2002, a demonstrat, prin măsurile și hotărârile adoptate, tendința Uniunii Europene de a-și consolida acțiunile autonome în raport cu NATO în general și SUA în special, în sfera securității și apărării. În cadrul acestei reuniuni , liderii „grupului celor patru" – Franța, Germania, Belgia, Luxemburg – au propus înființarea unor noi forțe militare, în afară de NATO, care să pună bazele apărării europene comune, ceea ce a dat naștere la opinii diferite printre țările membre ale UE. În declarația pe care au semnat-o liderii celor patru state, aceștia au ținut să menționeze că pentru Europa, parteneriatul transatlantic rămâne o prioritate, iar această inițiativă nu este nici antiamericană, nici anti-NATO; și totuși, nu demult, fostul cancelar german Gerhard Schröder declara că « în NATO avem prea multă America și prea puțină Europa«.

Este oare aceasta politică de securitate menită să înlocuiască NATO ?

Criza din Kosovo a atestat încă o dată faptul că Europa nu poate să-și gestioneze singură securitatea, prezența americană fiind la momentul respectiv necesară. Alocațiile bugetare europene în materie de apărare se ridică la 60% din cele americane, dominând în continuare modelul armatelor numeroase și, în egală masură, costisitoare.

În mod logic, apar unele întrebari cum ar fi:

– se va dovedi UE capabilă să devină actor cu o voce unică în cadrul preocupărilor vizând întărirea securității în spațiul euro-atlantic și, pe un plan mai general, la nivel global?
– va fi capabilă UE să contribuie în mod concret și substanțial la relansarea sud-estului Europei pe coordonatele stabilității și prosperității?

La nivelul Parlamentului European a existat curentul de opinie conform căruia, pentru europeni, războiul din Kosovo a produs două valuri de șoc. Primul a fost să vadă cât de fragile pot fi valorile europene. Însă fermitatea în rezolvarea crizei a dovedit că europenii iau în serios apărarea acestor valori. Cel de-al doilea a fost oarecum jenant: au constatat că nu au capacitățile necesare susținerii unor acțiuni militare serioase.

Cu toate acestea, obiectivul Uniunii Europene este de a avea capacitate autonomă de a lua decizii și, când NATO, ca alianță, nu este angajată direct, să declanșeze și apoi să desfășoare operațiuni militare, ca răspuns la crizele din spațiul de interes. Cert este că o comunitate europeană extinsă favorizează creșterea stabilității prin sporirea încrederii bazate pe securitatea colectivă, unitate politică și legături comerciale. Totuși, unul din marile riscuri pentru securitatea Europei este acela al decuplării SUA și al ființării unei Europe încă incapabile să se apere singură în fața primejdiilor.

În ciuda tuturor speranțelor susținătorilor PESC, nu putem să nu menționăm faptul că în momentul de față America este cea mai mare putere militară a pământului, ea este în continuare “gardianul lumii”, având o armată performantă, dotată cu armament de ultimă oră, ceea ce îl face și pe TimWiener să spună că “puterea militară, economică și politică a Statelor Unite face ca restul lumii să pară liliputan”. Atât Europa cât și restul statelor lumii depind de America într-o foarte mare măsură. Pentru ca Politica de Securitate a europenilor să poată să înlocuiască NATO, Europa ar trebui să fie capabilă să acționeze în mod concertat, și nicidecum așa cum a facut-o în războiul din Irak. O Europă fragmentată care nu poate să ia o decizie comună, nu va putea să aiba o Politică de Securitate Comună funcțională.

2.4. PESC și politicile externe ale țărilor în ascensiune

Asia se impune deja ca fiind continentul-cheie al secolului al XXI-lea. Talia sa demografică (două treimi din populația globului), dezvoltarea economică accelerată, ponderea importantă în economia mondială, prezența in cadrul ei a două din cele mai alarmante zone de criză internațională majoră (rivalitatea India-Pakistan, conflictul China-Taiwan) și de mai multe puteri nucleare (China, India, Pakistan, Coreea de Nord), puternicele tensiuni religioase și etnice care fragilizează multe țări asiatice, marile disproporții în nivelul de dezvoltare economică și socială între țările asiatice și în fiecare țară asiatică, toate acestea permit să plasăm fără a greși, Asia în inima evoluțiilor globale care vor afecta de o manieră determinantă deceniile următoare.

În acest sens, Uniunea Europeană, ca și celelalte continente, trebuie să reevalueze importanța acordată Asiei în sânul relațiilor sale externe, ea fiind în același timp confruntată cu dificultatea de a inventa o strategie a dezvoltării acestor relații, care să considere ansamblul zonei, pentru evidente motive de coerență, respectând în același timp marea diversitate a țărilor din regiune, cu scopul de a conferi eficacitate politicilor proiectate.

India

A doua țară ca populație de pe glob, putere nucleară guvernată democratic dar supusă unor puternice tensiuni etnice și religioase agravate de conflictul mocnit cu vecinul său pakistanez, suferă de complexul de a fi considerată doar o putere regională, se află deci în căutarea unei recunoașteri ca putere mondială. “India independentă a urmărit, în mod constant, trei obiective: menținerea unității sale, apărarea împotriva Chinei și Pakistanului și afirmarea unui spațiu de influență regională”. Pe tot parcursul secolului XX țara s-a aflat în conflict cu vecinii săi, China și Pakistan, care sunt de mai bine de patruzeci de ani aliați împotriva dușmanului comun: India.

Pakistanul este și va rămâne probabil “marele rival al Indiei”, cu care s-a aflat în război de nu mai puțin de trei ori. De două ori pentru Kashmir în 1948 și 1965 și o dată pentru Pakistanul Oriental, război în urma căruia s-a creat statul Bangladesh. În prezent, reactivarea conflictului dintre India și Pakistan pentru Kashmir este una dintre problemele majore cu care se confruntă regiunea.

India a reușit o manevră geopolitică importantă în 2003 atunci când a semnat cu Iranul un tratat militar prin care obține dreptul de a utiliza bazele iraniene în caz de conflict cu Pakistanul timp în care Teheranul va avea acces la armamentele și tehnologia indiană, beneficiind și de recondiționarea/ modernizarea propriilor tehnologii militare. India preferă să adopte față de Pakistan logica geopolitică a “containment-ului” în locul unei deschideri mai mari prin diverse forme de cooperare.

Puterea geopolitică a Indiei față de Pakistan și chiar față de China sporește considerabil în acest fel, însă, prin încercuirea Islamabadului, aliat deopotrivă al Beijingului și Washingtonului, Teheranul riscă să contribuie la sporirea tensiunilor geostrategice și militare în zonă, la nuclearizarea accelerată a zonei și să se expună chiar unui atac preventiv.

Unii analiști considerau inițial chiar că SUA ar putea impune iar un embargo pe vânzările de arme către India, precum cel stabilit în 1998 și ridicat de curând, iar Israelul, partener militar de primă mână al Indiei căreia îi vinde avioane și îi modernizează tehnica de luptă, ar putea reduce nivelul cooperării de teama ca aceste materiale să nu ajute indirect Iranul.

În luna august 2003, autorități militare indiene și americane s-au întâlnit la Washington și au realizat un nou parteneriat strategic. SUA și-a dat acordul pentru ca India să poată cumpăra de la israelieni sisteme aeriene de alarmă timpurie și control și este în discuție achiziționarea sistemului de apărare antirachetă. Dacă America aprobă cererile Indiei și îi va livra tehnologii de vârf, lucru de negândit în epoca Războiului Rece, va fi un semn clar al opțiunii de a transforma Delhi, dacă nu în aliat cel puțin în partener strategic vital. Guvernul indian dorește în momentul de față să achiziționeze din SUA douăsprezece sisteme tactice de apărare anti-rachetă capabile să lanseze și rachete care interceptează eficient vectorii balistici inamici chiar din atmosferă. Faptul se explică prin teama crescândă de arsenalul nuclear pakistanez și de o posibilă lovitură-surpriză, această cursă a Indiei pentru înarmare ar putea fi însă percepută de pakistanezi ca o intenție ascunsă agresivă pe fondul escaladării ostilității și temerilor reciproce.

Strategia adoptată oficial de India este descurajarea, ea având o doctrină nucleară de no first use și o politică defensivă.

China

Membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, putere nucleară și spațială, țara cea mai populată de pe planetă, condusă de un guvern autoritar, China este în plină ascensiune ca putere economică și militară în Asia și în lume.

Începând cu 1978, reformele inițiate în China, după moartea lui Mao Zedong, au condus la o creștere economică rapidă și la implementarea tehnologiei avansate în toate domeniile. Pentru liderii comuniști, era clar că accesul la resursele energetice, tehnologice și financiare mondiale reprezenta singura modalitate de a asigura succesul Chinei în viitor. Pentru a înlatura orice potențială piedică economică, regimul de la Beijing a pus în practică un program care să asigure țării influență geopolitică și repoziționare geoeconomică, în raport cu marile puteri. “În pragul secolului al XXI-lea, China este un stat în curs de modernizare, puternic prin cei un miliard două sute de milioane de locuitori, care regăsește drumul “tentației imperiale”…anume reîntoarcerea la o poziție dominantă în Asia”.

Tendința Chinei de a-și exercita supremația militară și economică în zonă nu este nouă. Încă de la începutul anilor ’90, după reprimarea revoltei studenților din Piața Tiananmen, președintele țării din acea perioadă, Jiang Zemin, făcea publică hotărârea Chinei de a deveni o “putere dominantă”. Un prim pas în acest sens l-a reprezentat ocuparea prin forță, în 1995, a unei insule dintr-un arhipelag aflat în sudul Mării Chinei de Sud, insulă considerată a fi în ape internaționale și disputată, în egală măsură, de Filipine. În urma acestei acțiuni, Statele Unite au îndemnat țările din regiune (Filipine, Indonezia, Japonia și Vietnam) la reținere, manifestându-și însă îngrijorarea cu privire la posibilele pretenții teritoriale sau interdicții de circulație în Marea Chinei de Sud, care contravin legilor internaționale.

Controlul activității din Marea Chinei de Sud ar corespunde cu doctrina geostrategică avansată în 1990 de generalul Liu Huaqing, conform căreia, pentru a-și asigura securitatea, China trebuie să controleze întreaga regiune dintre Japonia, Taiwan și Filipine. În afara acestui scop geopolitic, impunerea supremației în Marea Chinei de Sud și în alte ape adiacente ar ajuta China să își satisfacă în viitor cerințele energetice.

După 1991, China a stabilit relații politico-economice cu țările fostei Uniuni Sovietice. Extinderea și consolidarea legăturilor cu Rusia și cu țările din vecinatate, precum și stabilirea unor alianțe strategice i-au permis Chinei accesul la resursele energetice din Asia Centrală și Orientul Mijlociu.

Dobândirea supremației militare este un alt obiectiv al Republicii China, strâns legat de interesele sale strategice și de securitate. În prezent, China își mărește arsenalul militar: în Pakistan, foarte aproape de Golful Persic, acolo unde se află deja în construcție o bază navală unde sunt amplasate instalații de monitorizare a navelor ce trec prin Strâmtoarea Hormuz; în Bangladesh, unde se dezvoltă facilități militare; în Burma (Myanmar, fosta Birmania), au fost construite baze navale. Relațiile strânse pe care le are cu regimul militar de la Rangoon au făcut din statul Burma un adevărat “satelit” al Chinei în Strâmtoarea Malacca.

Japonia

Japonia, este în momentul de față una dintre puterile cu poziție dominantă în Asia. Pe fondul ascensiunii Chinei și Indiei ca noi puteri economice și militare, ambele cu pretenții de hegemon regional, Japonia se simte forțată să renunțe la pacifismul adoptat la finele celui de-al Doilea Razboi Mondial, să-și modernizeze forțele armate și să participe activ la reajustările strategice din Asia în calitate de mare putere economică .

Din 1991, o parte importantă din oficialii americani au presat Japonia să renunțe la Constituția pacifistă din 1947, să devină “o țară normală” și să-și creeze o forță militară corespunzatoare. Washingtonul ar prefera ca Japonia să devină un fel de “Mare Britanie în Orient”, prin intermediul căreia să anuleze amenințările nucleare ale Coreii de Nord, să consolideze apărarea Taiwanului și să contrabalanseze expansionismul chinez.

Japonia are încă unele conflicte teritoriale nerezolvate cu China și Rusia. Recent, guvernul japonez a devenit mult mai agresiv în legatură cu recuperarea teritoriilor “confiscate” de învingători la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Fără negocieri prealabile, grănicerii japonezi au luat sub control Insulele Senkaku, revendicate și de China. Ignorând protestele Beijingului, guvernul de la Tokio a autorizat companiile petroliere japoneze să înceapă foraje pentru exploatarea țițeiului din zăcămintele de sub Marea Chinei de Est, o altă regiune revendicată și de chinezi.

Pentru a împiedica supremația Chinei în regiune, SUA și Japonia fac front comun, prin semnarea Tratatelor Japonia-SUA. În capitolul 3 al Politicii Externe a Japoniei sunt menționați cei trei piloni ai acestei politici, dovedind încă o dată faptul că Japonia este și dorește să își consolideze poziția de putere dominantă în spațiul asiatic: respectarea cu strictețe a Acordurilor de Securitate dintre SUA și Japonia (pilonul I), mărirea capabilităților militare ale Japoniei (pilonul II), asigurarea păcii și stabilității în Asia și pe plan internațional (pilonul III). În continuare se spune că “sigranța și prosperitatea Japoniei și a cetățenilor japonezi este strâns legată de pacea și siguranța mondială”. Un pas important pe care Japonia l-a făcut în acest sens este încercarea sa de a deveni membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, pe acest drum Japonia fiind susținută de SUA.

Japonia reprezintă cel mai vechi partener al lumii occidentale în această regiune, și deci al Uniunii Europene. Japonia va juca un rol cheie în viitoarea configurație a Asiei. Și tocmai această singură democrație care funcționează în Asia de mai multe decenii, face ca societatea civilă japoneză să fie ținta ideală pentru viitoare partenariate Uniunea Europeană/ Japonia.

Concluzii

De-a lungul ultimelor decenii, pe fondul aprofundării interdependenței dintre statele lumii, amenințările la adresa securității pe plan mondial au devenit din ce în ce mai variate și s-au manifestat tot mai violent. Noile provocări pentru securitatea mondiala sunt unele dinamice, interconectate, pe cât de difuze pe atât de periculoase.

Conflictele interetnice, cele teritoriale și pentru resurse au marcat întregul secol XX și continuă să fie generatoare de tensiuni și în secolul XXI, cu atât mai mult cu cât resursele unora dintre țări încep să se epuizeze.

Poate cea mai gravă manifestare la nivel mondial este terorismul internațional, care a depășit frontierele naționale, provocând pierderi de vieți omenești chiar și în acele țări care se credeau sigure: SUA, Marea Britanie, Spania, Kenya și altele. Marile Puteri nu se vor bucura nici în secolul XXI de o pace netulburată, iar dușmanii cu care se vor confrunta vor fi diverși, în cea mai mare parte alții decât statele.

Așa cum am arătat pe parcursul acestei lucrări, Europa își continuă procesul de integrare cu o aliniere a politicilor externe ale țărilor membre, scopul acesteia fiind asigurarea siguranței pentru cetățenii europeni și totodată a stabilității din țările vecine.

În încercarea de a opri manifestări teroriste, conflicte regionale și etnice, atât SUA cât și Uniunea Europeană s-au angajat în lupta împotriva acestor fenomene. Mulți au considerat că adoptarea unei Politici de Securitate Comună a europenilor este de fapt o încercare de a diminua rolul de hegemon al SUA. Totuși, Uniunea Europeană este departe de a deveni un jucător politic mai important decât SUA, având în vedere că SUA este în continuare cea mai mare putere militară a lumii. În plus, Uniunea Europeană a arătat, nu în ultimul rând în cazul războiului din Irak, că nu poate să acționeze ca un întreg, observându-se o împărțire a Europei în două tabere.

Timpul va arăta însă, dacă Europa va putea deveni o Uniune din toate punctele de vedere.

Bibliografie

BARBER R. Benjamin , Imperiul fricii. Război, terorism și democrație, Editura Incitatus, București , 2005

BRZEZINSKY Zbiegniew (2006), Ein nuklearer Iran wäre nicht gefährlicher als Israel, revista “Stern”, Hamburg, 2006

CHAUPRADE Aymeric, THUAL Francois, Dicționar de geopolitică, Editura Corint, București, 2003

HIRST Paul, Război și putere în secolul 21, Editura Antet, Prahova, 2001

Hoffmann Bruce, Inside Terrorism, St. Andrew’s Univerșity Press, Londra, 1998

ILIESCU Gheorghe, Unele aspecte privind globalizarea și dependența securității națiunilor de socializarea publică a oamenilor, revista “Geopolitica”, București, 2003

MATEI Dumitru, TIBIL Gheorghe, Reprezentarea militară la Uniunea Europeană în contextul politicii europene de securitate și apărare/ESDP(1), în “Observatorul Militar”, București, 2005

NEGUȚ Silviu, Introducere în geopolitică, Meteor Press, București, 2005

NICOLAESCU Gheorghe, Geostrategia- rolul forței militare în lumea contemporană, revista “Geopolitica”, București, 2003

PAUL Vasile, COȘCODARU Ion, Centrele de putere ale lumii, Editura știintelor Sociale și Politice, București, 2003

SCHMID Alex , JONGMAN Albert, Political Terrorism: A New Guide to Actors, Authors, Concepts, Data Bases, Theories and Literature, North-Holland Publishing Company , Amsterdam,1988

SERVAN-SCHREIBER Jean-Jacques , Sfidarea mondială, Editura Politică, București, 1982

WIENER Tim, Mexico’s Influence in Security Council Decision May Help Its Ties with U.S, ziarul New York Times, 2002

*** A secure Europe in a better world, European security strategy, Bruxelles, 2003

Organization, Madrid

*** Dicționarul Explicativ al Limbii Romane, Editura Academiei RS Romania, București 1975

* *

*

European Union Studies Association www.eustudies.org

Australian Government Department of Foreighn Affairs and Trade www.dfat.gov.au

Portalul Uniunii Europene http://europa.eu/

Terrorism Research Center www.terrorism.org/

RAND Corporation www.rand.org

North Atlantic Treaty Organisation www.nato.int

Ministerul Japonez de Externe http://www.mofa.go.jp/policy/security/index.html

www.globalizarea.com

World Security Network www.worldsecuritynetwork.com

China Internet Information Center www.china.org.cn

Pagina coordonatorului special al Pactului de stabilitate www.stabilitypact.org

Auswärtiges Amt www.stabilitaetspakt-soe.de

Ministerul Afacerilor Externe www.mae.ro

ANEXA 1 – Harta Uniunii Europene 2009

Sursa : http://europa.eu/abc/european_countries/index_en.htm

ANEXA 2 Harta celor mai grave atacuri teroriste: peste 100 morti

13 Dec 1921: bombing of Bolgard palace in Bessarabia (modern Moldova) (100)

16 Apr 1925: bombing of cathedral in Sophia, Bulgaria (160)

18 May 1973: mid-air bombing of Aeroflot airliner, Siberia (100)

4 Dec 1977: crash of hijacked Malaysian airliner near Malaysia (100)

20 Aug 1978: arson of theater in Abadan, Iran (477)

20 Nov-5 Dec 1979: hostage taking at Grand Mosque in Mecca, Saudi Arabia (includes 87 terrorists killed) (240)

23 Sep 1983: crash of Gulf Air flight following mid-air bombing over the UAE (112)

23 Oct 1983: truck bombings of U.S. Marine and French barracks, Beirut, Lebanon (301)

14 May 1985: armed attack on crowds in Anuradhapura, Sri Lanka (150)

23 Jun 1985: mid-air bombing of Air India flight off Ireland, and attempted bombing of second flight in Canada (331)

18 Apr 1987: roadway ambush near Alut Oya, Sri Lanka (127)

21 Apr 1987: bombing of bus depot in Columbo, Sri Lanka (106)

29 Nov 1987: mid-air bombing of Korean Air flight near Burma (115)

21 Dec 1988: mid-air bombing of Pan Am flight over Lockerbie, Scotland (270)

19 Sep 1989: mid-air bombing of French UTA flight near Bilma, Niger (171)

27 Nov 1989: mid-air bombing of Avianca flight in Bogota, Columbia (110)

3 Aug 1990: armed attack at two mosques in Kathankudy, Sri Lanka (140)

13 Aug 1990: armed attack at mosque in Eravur, Sri Lanka (122)

2 Oct 1990: crash of hijacked PRC airliner in Guangzhou, PRC (132)

12 Mar 1993: 15 bombings in Bombay, India (317)

22 Sep 1993: crash of airliner struck by missile in Sukhumi, Georgia (106)

19 Apr 1995: truck bombing of federal building, Oklahoma City, Oklahoma, USA (169)

14-19 June 1996: hostage taking in Budennovsk, Russia, and two failed rescue attempts (143)

23 Nov 1996: crash of hijacked Ethiopian Air flight off Comoros (127)

29 Aug 1997: attacks at Sidi Moussa and Hais Rais, Algeria (238)

22 Sep 1997: attack at Ben Talha, Algeria (277)

30 Dec 1997: attack at Ami Moussa, Algeria (272)

4 Jan 1998: attacks at Had Chekala, Remka, and Ain Tarik, Algeria (172)

11 Jan 1998: attack on movie theater and mosque at Sidi Hamed, Algeria (103)

8 Aug 1998: truck bombings of U.S. embassies in Nairobi, Kenya, and Dar es Saalam, Tanzania (303)

13 Sep 1999: bombing of apartment building in Moscow, Russia (130)

31 Oct 1999: intentional crash of Egypt Air flight off Massachusetts, USA, by pilot (217)

10 Aug 2001: attack on train south of Luanda, Angola (152)

11 Sep 2001: crashing of hijacked planes into World Trade Center, New York City, New York, Pentagon in Alexandria, Virginia, and site in Pennsylvania, USA (2,993)

12 Oct 2002: car bombing outside nightclub in Kuta, Indonesia (202)

26 Oct 2002: hostage taking and attempted rescue in theater in Moscow, Russia (includes 41 terrorists killed) (170)

29 Aug 2003: car bombing outside mosque in Najaf, Iraq (125)

1 Feb 2004: two suicide bombings of political party offices in Irbil, Iraq (109)

21 Feb 2004: armed attack and arson at refugee camp, Uganda (239)

27 Feb 2004: bombing and fire on ferry near Manila, Philippines (118)

2 Mar 2004: multiple suicide bombings at shrines in Kadhimiya and Karbala, Iraq (188)

11 Mar 2004: bombings of four trains in Madrid, Spain (191)

24 Jun 2004: multiple bombings and armed attacks in several cities in Iraq (103)

1-3 Sep 2004: hostage taking at school in Beslan, Russia (includes 30 terrorists killed) (366)

28 Feb 2005: car bombing outside medical clinic in Hilla, Iraq (135)

14 Sep 2005: multiple suicide bombings and shooting attacks in Baghdad, Iraq (182)

5 Jan 2006: bombings in Karbala, Ramadi, and Baghdad, Iraq (124)

11 Jul 2006: multiple bombings on commuter trains in Mumbai, India (200)

16 Oct 2006: truck bombing of military convoy near Habarana, Sri Lanka (103)

23 Nov 2006: multiple car bombings in Baghdad, Iraq (202)

22 Jan 2007: multiple bombings in Baghdad area, Iraq (101)

3 Feb 2007: truck bombing in market place in Baghdad, Iraq (137)

6 Mar 2007: two bombings and other attacks on pilgrims, Hilla, Iraq (137)

27 Mar 2007: two truck bombings in Tal Afar, Iraq (152)

18 Apr 2007: bombings in Baghdad, Iraq (193)

3-10 Jul 2007: hostage taking and subsequent storming of mosque in Islamabad, Pakistan (102)

7 Jul 2007: bombings in Baghdad and Armili, Iraq (182)

14 Aug 2007: multiple truck bombings in Al-Qataniyah and Al-Adnaniyah, Iraq (520)

18 Oct 2007: bombing of motorcade in Karachi, Pakistan (137)

17 Feb 2008: bombing at dogfighting festival in Kandahar, Afghanistan (105)

26-29 Nov 2008: multiple gun and grenade attacks and hostage takings in Mumbai, India (174)