Presa a Patra Putere In Stat
Cuprins
Argument…………………………………………………………………p.3
Introducere……………………………………………………………….p.4
Cap.I. ĺnceputurile presei. De la anunțul public la opinia
publică……………………………………………………………p.5
1.1.Era tiparului…………………………………………………p.5
1.2.Explozia tehnologică………………………………………p.9
1.3.Formarea și dezvoltarea opiniei publice………………..p.14
1.4.Influența opiniei publice asupra puterii…………………..p.20
Cap.II.Arta manipulării sau “a patra putere”?……………………………..p.23
2.1.Discursul politic…………………………………………….p.23
2.2.Cine conduce presa?……………………………………………..p.28
2.3.Presiunea “știrii de senzație”……………………………..p.30
2.4.ĺntre etica deontologică și interesul
patronului de presă. Autocenzura………………………..p.32
Cap.III.Presa și democrația…………………………………………….p.36
3.1.Presa – “câine de pază” al democrației……………………p.36
3.2.Funcțiile presei………………………………………………p.40
3.3.Presa românească – “watchdog” sau nu?……………………p.45
Studiu de caz :Scandalul RAFO Onești – ancheta
în mass-media………………………………………….p.50
ĺncheiere…………………………………………………………………..p.65
Bibliografie…………………………………………………………………p.69
Argument
Toată lumea e conștientă că mass-media zilelor noastre este puternică. Toți ne dăm seama că depindem de informația furnizată de ea și că, în același timp, suntem puternic influențati de ceea ce vedem la TV, auzim la radio sau citim în ziare. ĺnsă, ceea ce azi ni se pare firesc, acum câteva secole nici măcar nu era un vis. Așa că am decis ca lucrarea de fată să prezinte rezumativ evoluția mijloacelor de comunicare în masă, de la simpla idee de anunț scris, la statutul de “a patra putere în stat”.
Dar odată început demersul meu, m-am lovit de mai multe întrebări, cărora, recunosc, n-am putut să le dau un răspuns concret , însă am putut să le enumăr alături de câteva puncte de vedere ale cercetătorilor de renume. Presa, conștientă de puterea ei, a profitat de aceasta pentru a manipula? Sau totul se reduce la a fi manipulat de împrejurări și persoane? Se străduie jurnalistul să rămână impartial? Sau industria mass-media îl obligă să respecte interesele celor care conduc într-un fel sau altul instituțiile media? Am trecut și peste aceste aspecte sensibile ale dezbaterilor de astăzi.
Dar pentru că lucrarea mea prezentase până atunci doar situații generale, am preferat ca studiul de caz să-l dedic presei românesti, pentru a vedea dacă ea se supune concluziilor din celelalte capitole. Scandalul RAFO Onesți, care mai bântuie încă presa scrisă și audio-vizuală mi s-a părut un excelent exemplu. ĺntr-adevăr, făcând abstracție de tentativele vizibile de a manipula ale politicienilor români, rolul presei în această criză este incontestabil. Prin intermediul ei, omul de rând a fost ținut la curent cu toate fazele anchetei, iar politicienii implicați și oamenii de afaceri din domeniu au simțit pe pielea lor biciul blamului public și cel al justiției, eliberată oarecum de PSD după alegerile din noiembrie 2004. Din acest motiv, nu m-am sfiit să numesc scandalul RAFO, un adevărat “Watergate” românesc. Presa a fost chiar mai dură, și l-a numit “marele tun al Guvernului Năstase”.
Introducere
Cine sunt noii stăpâni ai lumii? Alături de celebritățile platourilor de filmare și stadioanelor, există o categorie de oameni obsedant mediatizată: este vorba de politicieni, cei care s-ar părea că se află pe puntea de comandă a planetei. Sunt ei însă adevărații stăpâni ai lumii la acest început de mileniu? Sau, dincolo de aparențe, se află alții, adevărata putere? ĺnsăși existența unei asemenea întrebări relevă faptul că cei ce își dispută supremația în uriașele turniruri electorale se dovedesc neputincioși în fața unor forțe redutabile, de anvergură mondială. Nu este vorba de niște forțe oculte complotând pentru cucerirea planetei – așa cum cred cei care reduc totul la ezoteric -, ci de forțe care, ascultând de preceptele liberalismului, actionează pentru a acapara piețele informației. Căci, stimulate de noile tehnologii, mijloacele de informare au cunoscut – asemenea finanțelor și comerțului – o veritabilă explozie, dând naștere unor imperii economice de tip nou, transgresând granițe și culturi. Cu puțin timp în urmă, un francez încerca să întocmească un clasament al celor 50 de oameni „cei mai influenți ai planetei". Printre cei nominalizați nu se află nici un șef de guvern, nici un ministru sau deputat din vreo țară. Iar când un alt săptămânal a consacrat un editorial „celui mai influent om din lume", acesta nu era nici președintele Statelor Unite, nici al Rusiei, nici al Chinei, ci Bill Gates, patronul lui Microsoft. Concluzia este evidentă: adevărații stăpâni ai lumii nu sunt politicienii, ci cei care controlează informația.
“Realitatea puterii mondiale scapă complet statelor. Adevărul este că globalizarea implică apariția unor puteri noi, care transced structurile statale”, relevă fostul secretar al Națiunilor Unite, Boutros Boutros-Ghali. Iar printre acestea, locul primordial pare să fie rezervat mijloacelor de informare în masă. Resursele oferite de multimedia și autostrăzile informației – afirma fostul vicepreședintele american Al Gore – „reprezintă pentru Statele Unite de astăzi ceea ce infrastructurile de transport rutier au însemnat la mijlocul secolului XX".
Stăpânii lumii vor fi deci învingătorii marilor bătălii planetare pentru controlul informației. Niște stăpâni mai presus de sufragii, mai presus de concepte precum libertatea sau egalitatea. Ierarhia puterilor se modifică: cea politică e exilată pe locul al treilea, după cea economică și cea mediatică. Poate puțin exagerată această idee însă ea nu face altceva decât să confirme puterea presei.
Cap.I ĺnceputurile presei.De la anunțul public la opinia publică
1.1 Era tiparului
Impresionanta noastră abilitate de astăzi de a transmite mesaje instantaneu, la distanțe uriașe , și înțelesuri similare unor milioane de oameni simultan, ne este atât de familiara tuturor, încât ne vine ușor să privim acest lucru cu nonșalantă. Totuși, din perspectiva vieții umane, așa cum există ea din timpurile străvechi, ceea ce noi facem astăzi când deschidem ziarul, radioul, mergem la un film sau privim la televizor, reprezintă o schimbare cu adevărat extraordinară în comportamentul legat de comunicarea umană.
Prima din întrebările esențiale pe care suntem tentați să le formulăm este următoarea: care este impactul societății asupra mass – media și invers? Cu alte cuvinte, care au fost condițiile politice, economice și culturale care au făcut ca aceste mijloace să opereze în forma lor prezentă? Evident că este o întrebare foarte complexă, la care nu se poate răspunde fără să avem în vedere forțele socio culturale care au modelat media, contextul din fiecare societate și perioadele istorice.
ĺn pofida cercetărilor neobosite și a celor mai mari eforturi analitice ale cercetătorilor care au studiat comunicarea în ultima jumătate de secol, nu suntem siguri ce înseamnă această schimbare, cum ne influențează ea din punct de vedere individual sau colectiv, sau cum va modela ea viitorul nostru. Cu alte cuvinte, implicațiile, influențele și consecințele dezvoltării impetuoase ale mass – media sunt, până în prezent, incomplet înțelese. Toțusi, este clar că mass – media influențează publicul și întreaga societate. ĺar în acest detaliu stă esența ideii că presa este cu adevărat a patra putere în stat.
Dacă ar fi să analizăm de ce mass – media a urmat cursul istoric deja cunoscut, ar trebui să ne întoarcem foarte departe în timp, însă am risca să ne îndepărtăm de la subiectul lucrării . Așa că o să încep o analiză rezumativă a presei din momentul în care ea a căpătat caracterul “de masă”, adică din momentul în care Gutenberg a inventat tiparul.
Tipăritul, așa cum îl cunoastem noi, nu a fost posibil până când un aurar din Mainz , Germania, Johann Gutenberg, a decoperit un mod unic de a face caractere. După experimente îndelungate i-a venit ideea să facă o stantă din oțel pentru fiecare literă, gravată scrupulous într-un anumit mod. Apoi a putut ștanța imaginea pe un pătrat mic dintr-un metal mai moale, cum ar fi alama. A făcut o mică matriță din lut în jurul imprimării astfel încât putea fi turnat plumb topit în ea pentru a face un mulaj pentru literă. Această matrită putea fi folosită la nesfârșit, pentru a turna oricâte litere individuale dorea imprimatorul. Odată terminat acest lucru, literele erau aliniate într-o tavită pentru a forma cuvinte și propoziții. Legate strâns , ele puteau fi date cu cerneală și imprimate pe pergament sau hârtie. Rezultă o imagine foarte clară. Plumbul s-a dovedit a fi prea moale, însă Gutenberg a descoperit o modalitate de a alia plumbul cu alte metale.
Singura problemă care rămânea era presa . Principiul unei prese cu caractere înșurubate era unul vechi. Presele fuseeră folosite timp de secole pentru a stoarce strugurii și măslinele. Gutenberg a făcut rost de o presă mare pentru vin și a modificat-o considerabil, aranjând o platformă pentru taviță de caractere și o suprafată plată pentru presarea pergamentului sau hârtiei. Deoarece totul trebuia perfect aliniat, a fost nevoie de multe experimente. ĺn cele din urmă, după ce a dat caracterele cu cerneală, a pus o bucată de pergament deasupra și ecrane de protecție pe părți pentru a menține pergamentul curat, el a deșurubat cu atenție presa și pagina era tiparită. Literele erau clare și curate, nu existau greșeli așa cum se întampla adesea la carțile copiate de mână.
Gutenberg a început să se îngrijoreze. Nu era sigur că noua sa invenție, care ii luase mai bine de douăzeci de ani, se va bucura de succes era îngrijorat că cei care își puteau permite să cumpere o astfel de carte, ar prefera versiunea scrisă de mână, și vor privi invenția lui ca pe o imitație ieftină. Acesta a fost unul dintre motivele care l-au facut pe Gutenberg să aleaga ca prim proiect o Biblie laborious tipărită și decorată. Timpul a arătat că experimental a avut un success incredibil, iar Biblia sa cu 42 de rânduri a fost unul dintre cele mai reușite exemple de arta a imprimării produse vreodată.
Din păcate, Gutenberg nu s-a putut bucura de roadele imaginației și creativității sale. El împrumutase sume enorme de la avocatul său pentru a-și perfecționa sistemul. Chiar atunci când își termina primul proiect,avocatul i-a cerut rambursarea împrumuturilor, l-a dat în judecată și a obținut atelierul, presa, întreaga invenție, cele două sute de exemplare din Biblie imprimate deja și practic tot ce avea. Zece ani mai târziu, Gutenberg murea în sărăcie, fără să poată afla ce serviciu important ne-a făcut nouă.
La începutul secolului al XVI – lea, presele cu caractere mobile scoteau mii de exemplare de cărți imprimate pe hârtie. Ele erau publicate în toate limbile europene și astfel puteau fi citite de oricine știa carte în propria sa limbă. Accesibilitatea acestor cărți a declanșat un interes mai mare pentru învățarea cititului. Pentru prima dată Scripturile erau disponibile într-o altă limbă decât latina. Biserica romană nu mai putea păzi cu strășnicie scrierile sfinte folosind o limbă antică. Accesul oamenilor obisnuiți la traduceri ale Scripturilor în propria lor limbă a dus în cele din urmă la contestări ale interpretărilor și autorității Romei. Un nou mijloc de comunicare a deschis așadar calea protestelor împotriva structurii sociale și religioase existente. Nașterea protestantismului a declanșat alte schimbări profunde, influentând societatea occidentală chiar până în zilele noastre.
Trăsăturile culturale fundamentale care au fost incluse mai târziu într-un ziar de masă se regăsesc în istorie. Ziarul modern este o combinație de elemente specifice multor societăți și multor perioade de timp. Chiar înainte de nașterea lui Hristos romanii afișau în locuri publice jurnemplare din Biblie imprimate deja și practic tot ce avea. Zece ani mai târziu, Gutenberg murea în sărăcie, fără să poată afla ce serviciu important ne-a făcut nouă.
La începutul secolului al XVI – lea, presele cu caractere mobile scoteau mii de exemplare de cărți imprimate pe hârtie. Ele erau publicate în toate limbile europene și astfel puteau fi citite de oricine știa carte în propria sa limbă. Accesibilitatea acestor cărți a declanșat un interes mai mare pentru învățarea cititului. Pentru prima dată Scripturile erau disponibile într-o altă limbă decât latina. Biserica romană nu mai putea păzi cu strășnicie scrierile sfinte folosind o limbă antică. Accesul oamenilor obisnuiți la traduceri ale Scripturilor în propria lor limbă a dus în cele din urmă la contestări ale interpretărilor și autorității Romei. Un nou mijloc de comunicare a deschis așadar calea protestelor împotriva structurii sociale și religioase existente. Nașterea protestantismului a declanșat alte schimbări profunde, influentând societatea occidentală chiar până în zilele noastre.
Trăsăturile culturale fundamentale care au fost incluse mai târziu într-un ziar de masă se regăsesc în istorie. Ziarul modern este o combinație de elemente specifice multor societăți și multor perioade de timp. Chiar înainte de nașterea lui Hristos romanii afișau în locuri publice jurnale de format redus, numite acta diurna. Chinezii și coreenii foloseau hârtia și caractere încrustate în lemn pentru tipărire cu câteva secole înainte ca acestea să apară în Europa. ĺn secolul al XVIlea , guvernul Venețian tipărea o mică foaie de știri care putea fi cumpărată cu o gazetă (o monedă micuță). Cuvântul “gazetă” s-a păstrat până în zilele noastre cu sens neschimbat. Un produs mai apropiat de ideea noastră modernă de ziar a apărut la mijlocul anilor 1600, în Germania. Cercetătorii din istoria jurnalismului sugerează că multe trăsături ale ziarului modern, cum ar fi editorialul, articole sportive, ilustrațiile, articolele de politică și chiar cele umoristice erau publicate în diverse moduri, cu mult înainte ca adevarată presă de masă să ia ființă.
Ideea simplă a unui ziar a apărut destul de devreme pe continentul European, în Anglia și în Lumea Nouă.Presa colonială Americană a fost înființată cu câtiva ani înainte ca Statele Unite să se formeze ca națiune. Ea distribuia elitei educate foi volante și pamflete. Conținutul lor dovedea un nivel de rafinament și gust mai presus de capacitățile cetățenilor de rând. Totuși ele au furnizat nucleul primar în jurul căruia urma să se dezvolte un nou fel de ziar care se adresa maselor mari de meșteșugari, mecanici și negustori care constituiau clasa de mijloc și clasa muncitoare în creștere ale societății urbane industriale care se năstea. Când s-a găsit mijlocul de a finanța un ziar ieftin pentru distribuția pe scară largă și au fot inventate tehnici rapide de tipărire și distribuție, atunci s-au născut primele mass – media adevărate sub forma presei la un prêț accesibil tuturor.Aceste evenimente aveau loc pe la mijlocul anilor 1830 în New York City. Ziarul pentru mase a fost un mare success și peste foarte puțini ani, s-a răspândit în întrega lume. Al treilea deceniu al secolului XIX a asistat la inventarea tehnologiei tipăririi rapide și a ideii simple a unui ziar, combinate pentru a obține primul mijloc de comunicare în masă.
Două repere sunt importante în succesiunea acestor evenimente. Primul : ziarul pentru mase, ca și celelalte mijloace de comunicare care l-au urmat, a apărut numai după ce societatea a cunoscut și a acumulat un set complex de elemente culturale. Al doilea reper a reprezentat, ca orice invenție, o combinație a acestor elemente într-un context social care permitea acceptarea și adoptarea pe scară largă a ziarului, ca un complex cultural. Ca instrument specific, era solicitat și răspundea cerințelor altor instituții culturale contemporane.
ĺn secolul al XVII – lea s-a încercat puțin reglementarea tuturor formelor de tipar. Una dintre constantele interesante ce se pot distinge în istoria presei este aceea că, în societațile cu guverne puternic centralizate, presa nereglementată se dezvoltă foarte încet. Acolo unde autoritatea centrală era lipsită de putere, presa, mai puțin controlată, tindea să se dezvolte mai rapid. ĺn general, cu cât o formă de guvernamant este mai dependentă de o opinie publică favorabilă, cu atât este mai probabil ca aceasta să sprijine o presă liberă. Când oamenii de rând contribuie în mod semnificativ la hotărârea destinulului lor politic, răspândirea informațiilor și a opiniilor politice este un proces important. Monarhiile puternice sau societățile cu alte forme de putere intens centralizate nu necesită discuții publice active asupra chestiunilor despre care fiecare cetățean trebuie să-și formeze o părere informată.
Eforturile îndelungate de a încetățeni principiul fundamental al libertății presei pot fi localizate în timp în epoca declinelor vechilor monarhii feudale și a apariției noilor concepții despre democrația politică. Astfel de considerații sugerează că una dintre cele mai seminificative transformări în societatea occidentală, ce a favorizat dezvoltarea unei anumite forme de comunicare în masă , a fost instituția politică în schimbare care a acordat în cele din urmă majorității cetățenilor dreptul de vot. Acest proces de transformare îndelungat și complex a stabilit tradiții ale jurnalismului care, de la început au făcut din ziar o arenă de dezbatere publică , protest părtinic și comentariu politic. Până când au apărut celelalte mijloace de comunicare de masă importante, această transformare politică fusese substanțial realizată, și nici filmele, nici radiodifuziunea, în Statele Unite cel puțin, nu au stimulat interesul pentru politică în anii lor de formare, așa cum îl stimulase presa scrisă în dezvoltare.
La sfârșitul secolului al XIX -lea a devenit clar pentru sociologii timpului că noile mijloace de comunicare – ziare, reviste, cărți, răspândite și utilizate la toate nivelurile societății – aduceau schimbări importante la condiția umană. Aceste mijloace reprezentau o nouă formă de comunicare care influentează nu numai pattern-urile de interacțiune în cadrul societăților si a comunităților, dar și concepțiile psihologice ale indivizilor. Sociologul american Charles Horton Cooley a afirmat în 1909 că există patru factori care determină eficiența sporită a noilor media în raport cu procesul comunicării în oricare societate anterioară. Noile mijloace erau mai eficiente, spunea el, în ceea ce privește : expresivitatea – transmit o gamă largă de idei și sentimente; permanența documentului – sau cucerirea timpului; rapiditatea – sau cucerirea spațiului; difuzarea – sau accesul către toate categoriile de indivizi. Astfel, chiar cu mult înaintea apariției mijoacelor de comunicare mai noi, devenea din ce în ce mai clar că epoca mijloacelor de comunicare în masă va elimina barierele izolării dintre oamenii acestei lumi și va produce schimbări semnificative în organizarea și funcționarea societății.
1.2. Explozia tehnologică
Odată cu apariția și acceptarea presei de masă, ritmul activității umane s-a accelerat. Pe la mijlocul secolului, telegraful a devenit o realitate. Deși nu era un mijloc de comunicare în masă, acest dispozitiv reprezenta un element al unei acumulări tehnologice care avea să ducă în cele din urmă la apariția mass – media electronice. Câteva decenii mai târziu, s-au realizat mai multe experimente care au constituit premisele cinematografiei și ale telegrafiei fără fir. La începutul secolului XX, societatea occidentală a cunoscut o dezvoltare a tehnicilor de comunicare care depășea imaginația cea mai înflăcărată existentă cu numai un secol în urmă .ĺn timpul primului deceniu al noului secol, filmele au devenit un mijloc de destindere. Ele au fost urmate prin anii 1920 de intrarea radioului în casele oamenilor și prin anii 1940 de intrarea televiziunii în casele lor. Pe la începuturile anilor 1950, radioul pătrunsese până la saturație în casele americanilor, plus aparate radio montate pe automobile, în dormitor și în bucătărie.La sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, televiziunea atinsese și ea un nivel de saturație. Prin anii 1970, procesul era practic complet în SUA și în plină evoluție în alte părți. Au apărut mijloace noi – televiziunea prin cablu, videocasetofoanele și chiar videotext – ul interactiv. Comunicarea de masă devenise unul dintre elementele semnificative și inevitabile ale vieții moderne.
Această scurtă trecere în revistă a principalelor etape în cultivarea abilității oamenilor de a comunica relevă două caracteristici majore :
a) “revoluțiile” în comunicare se produc pe întreg parcursul existenței umane. Fiecare dintre acestea a furnizat un mijloc prin care au putut fi operate schimbări semnificative în gândirea umană, organizarea societații si acumularea culturii;
b) apariția mass – media s-a produs într-adevăr foarte recent. Multe dintre evenimentele majore au avut loc în timpul vieții unor segmente importante ale populațiilor contemporane. Mulți își mai aduc și astăzi aminte de o societate fără radiouri și fără filme în fiecare sâmbată seara. Fiecare din aceste mijloace se adaugă la celelalte resurse de comunicare accesibile omului de rând. Astfel, abundența acestor mijloace a determinat o creștere considerabilă a ritmului comportamentului comunicativ al majorității oamenilor. Impactul acestei noi epoci trebuie să constituie obiectul unei evaluări atente.
ĺn paralel cu încercările inventatorilor de a dezvolta radioul și televiziunea, ziarul iși menținea încă supremația, însă tehnologia și-a pus puternic amprenta mai ales în modalitățile de difuzare rapidă și de obtinere a informațiilor.
Din ce în ce mai mult ziarele au început să caute știri. Rolul reporterului a devenit mai complex și mai specializat pe măsură ce la ziare colaborau corespondenți străini și informatori de tot felul. Funcția de “supraveghere” exercitată de presă a devenit o funcție consacrată.
Cererea din ce în ce mai mare de știri proaspete era satisfacută de către agențiile nou formate de colectare a știrilor , care foloseau telegraful. Aceste agenții trimiteau relatări ziarelor din mai multe părți ale țării cu care aveau aranjamente contractuale. Prin astfel de contracte, personalul unui ziar care asista la un anume eveniment putea să trimită relatările altor ziare de pretutindeni, reducând deci mult, costul obținerii știrilor. Aceste progrese au adus ziarele în orașele mai mici și chiar în nou înființatele oreșele din Vest.
Tehnologia de tipărire făcea și ea progrese rapide spre o automatizare mai avansată. Presele rotative cu matrițe în cadre metalice solide au început să scoată câte 10.000 și chiar 20.000 de pagini pe oră.
Pe de altă parte, cele mai uimitoare condiții sociale care au fost legate de dezvoltarea timpurie a radioului au fost proprietatea privată și motivul profitului. Ele au facilitat dar, în același timp, au și încetinit procesul dezvoltării noului mijloc de comunicare. Fiecare invenție, mai mult sau mai puțin'însemnată, era imediat patentată în Statele Unite, în Marea Britanie, precum și în alte țări. Era aproape imposibil să aduci îmbunătățiri necesare elementelor radioului sau să vinzi elemente îmbunătățite, fără să ai probleme judiciare datorită pretențiilor legate de patent. De fapt, toți cei care au, contribuit la crearea radioului, începând cu Marconi, s-au aflat deseori în conflicte legale unii cu ceilalți. Lee De Forest, unul dintre inventatorii unor elemente radio importante, a fost chiar arestat și acuzat de fraudă. Problema era, desigur, că radioul urma să devină o afacere prosperă, iar concurența pentru exploatarea unor invenții importante era acerbă.
ĺn timpul primului război mondial, a apărut necesitatea îmbunătățirii urgente a sistemelor radio destinate sectorului militar. Conflictul nu numai că a dus la o nouă organizare, mână de lucru suplimentară și fonduri pentru soluționarea problemelor tehnice încă nerezolvate, dar a avut și un alt efect important. Toate litigiile și restricțiile legate de patent au fost temporar suspendate. Guvernul federal deținea în întregime controlul asupra noii industrii, iar acest control centralizat a atras noi eforturi de cooperare în vederea progresului tehnic, care ar fi durat mult mai mult în timp de pace.
Timidele încercări de a perpetua controlul guvernamental asupra radioului la sfârșitul marelui război au fost stăvilite de protestele intereselor private. Așa cum guvernul federal permisese ca telegraful să fie controlat de persoane particulare, tot așa a cedat acest nou și important mijloc public de comunicare în favoarea intereselor comerciale. Radioul a fost definit ca o arenă a concurenței în afaceri și nu ca un mijloc public de comunicare, controlat de către organizații guvernamentale. Această decizie avea să aibă consecințe semnificative, consecințe pe care le suportăm și astăzi. Alte societăți au formulat principii diferite în privința controlului radiodifuziunii, iar sistemele de radiodifuziune care s-au dezvoltat în țări ca Marea Britanie, Uniunea Sovietică și altele prezintă contraste interesante cu cela din Statele Unite. Aceasta nu înseamnă că ele sunt mai bune, ci doar foarte diferite, în mare măsură datorită unor evenimente și decizii istorice.
O dată eliminat controlul guvernamental direct, interesele comerciale britanice și americane, care prosperaseră în timpul războiului, concurau pentru a obține controlul. Compania General Electric a cumpărat în cele din urmă acțiunile britanice ale companiei americane Marconi și a înființat o nouă companie cu un nume patriotic (pentru a împrăștia temerile față de un control străin). Noua Companie de radio a Americii (RCA) a consolidat mai multe interese aflate în conflict în legătură cu patentarea și a acordat acționarilor americani controlul telegrafiei fără fir și radiodifuziunii în Statele Unite. în 1919, David Sarnoff, care prevăzuse realizarea „cutiei muzicale radio", a fost numit primul director comercial al companiei.
Una dintre primele probleme cu care s-a confruntat radioul de largă folosință s-a datorat popularității sale. Există un spectru limitat de frecvențe disponibile pentru radiodifuziune. La început, nu s-a făcut nici o încercare, nici de către guvern, nici de către vreun grup privat, de a reglementa frecvențele pe care stațiile radio dintr-o anumită zonă le foloseau. Legea Radioului din 1912 nu specifica frecvențele care puteau fi folosite de stațiile de radio particulare. Ministrul Comerțului, care acorda licențele noilor stații radio, selectase două,,frecvențe, 750 de kilohertzi și 833 de kilohertzi și tuturor stațiilor li se repartiza una dintre aceste frecvențe.
Competiția între canalele radio: transmisiile concurente. Pe măsură ce numărul stațiilor de emisie creștea rapid, au apărut anumite probleme atunci când două stații funcționau destul de aproape una de cealaltă, astfel încât programul uneia se suprapunea peste sunetul celeilalte. Acest tip de interferență nu putea fi ușor controlată. Multe stații au ajuns la înțelegeri neoficiale pentru a împărți timpul de emisie disponibil. Nu exista nici o autoritate legală care să repartizeze diferite poziții în banda radio pentru fiecare stație și care să impună aceste reguli. Evident, o astfel de problemă putea fi rezolvată numai de o agenție guvernamentală, dar nu există nici o prevedere a Congresului american sau a vreunui stat în legătură cu un astfel de corp de control. Departamentul Comerțului nu făcea decât să acorde licențele pentru funcționarea stațiilor de emisie. Datorită faptului că nu exista un control asupra acestor aspecte tehnice, s-au creat confuzii.
ĺntre timp, în domeniul radioului se făceau progrese uimitoare. Pe la sfârșitul anului 1922, stația W]fZ din Newark a difuzat cu succes competiția anuală de baseball.Stațiile de'emisie au început să difuzeze operă, concerte, știri, muzică de dans, conferințe, slujbe religioase și o mare varietate de evenimente. Pentru a se evita interferența, s-au făcut experimente voluntare, în care stațiile apropiate emiteau pe lungimi de undă diferite cu cel puțin douăzeci de metri una de cealaltă. în ciuda eforturilor de a evita interferența, dificultățile continuau să ia amploare.S-au făcut experimente reușite cu rețele de transmisie și s-a constatat că mai multe stații .legate prin fire puteau transmite simultan același program. Febra construirii de noi transmițătoare continua, iar în 1923 se găseau stații de emisie în majoritatea orașelor ntari din toată țara.
Plata pentru transmisie. Două probleme majore continuau să „polueze" acest mijloc de comunicare;, problema tehnică a interferenței, care scăpase de sub control, și problema plății pentru transmisiuni. în timp ce marii producători își puteau permite să-și finanțeze stațiile de emisie din profiturile rezultate în urma vânzării de receptoare, acesta reprezenta, în cel mai bun caz, un expedient limitat, și nu era de nici un folos pentru proprietarii de stații care nu fabricau echipamente electrice.
Pe la sfârșitul anului 1923, entuziasmul inițial pentru construirea de transmițătoare radio începuse să scadă, deoarece cruda realitate financiară trebuia înfruntată. Practic, nu exista nici un profit și doar stațiile celor care dispuneau de alte resurse financiare mai puteau continua. Asa ca s-a trecut la vanzarea spatiului pentru reclame, ceea ce a constituit premisa radioului comercial.
Concurența din partea televiziunii. O semnificație aparte o au anii de după război, când radioul s-a confruntat cu o concurență puternică din partea televiziunii. Aici putem observa modul'în care conflictul produce schimbarea socială. Dacă radioul și-ar fi menținut forma și conținutul original, ar fi rămas un concurent direct al mijloacelor mai noi, care.se pare că erau capabile să satisfacă necesitățile relevante ale publicului de masă, într-o manieră mai eficientă. La început, radioul a încercat să facă acest lucru pornind de la premisa oarecum optimistă că de-a lungul anilor oamenii dobândiseră o pronunțată loialitate față de radio, care îi servise, atât de bine și pă ei nu puteau fi ademeniți pu ușurință de către o inovație, cu o strălucire trecătoare, cum era televiziunea. Totuși, publicul s-a dovedit a fi nestatornic și imediat ce familiile și-au putut permite un televizor, au abandonat radioul în favoarea tubului cinescopic. Pentru a ne exprima în limbajul funcționalis-mului structural, radioul satisfăcuse anumite necesități din cadrul societății americane ca sistem social; atunci când a apărut o alternativă funcțională mai eficientă, primul mijloc de: comunicare a trebuit să se schimbe sau a devenit depășit.
ĺn prezent, se pare că radioul a găsit o formulă funcțională. Oferă diverse ' emisiuni la ore când nu se pot urmări programele televizate/ Oamenii ascultă radioul când se trezesc dimineața, la locul de muncă, când "Conduc, fac jogging ș.a.m.d. însă, seara, ei se așază în camera de zi și închid radioul pentru a se uita la televizor. Cu toate acestea, radioul rămâne mijlocul de comunicare cu cea mai mare priză la mase în privința deținerii de aparate. Nu mai este nevoie să menționăm că numărul impresionant de aparate dețiriute de familiile americane nu înseamnă că ei își petrec o perioadă corespunzătoare de timp ascultând radioul.
Cel mai nou dintre mijloacele de comunicare a moștenit multe din tradițiile radioului. Câțiva factori au contribuit la dezvoltarea tehnologică și răspândirea lui în societatea americană într-un mod mai rapid și mai puțin haotic decât în cazul radioului. Tehnologia televiziunii era foarte sofisticată înainte ca aparatele TV fabricate pentru mase să fie scoase pe piață. Nu a existat nici o perioadă comparabilă cu epoca „setului de cristal". Noul mijloc de comunicare nu a trebuit să elaboreze o structură de control împreună cu guvernul; Comisia Federală de Comunicații (FCC) și legislația aferentă au fost pur și simplu preluate de la radio. Era clar încă de la început de unde vor proveni resursele financiare pentru televiziune. Publicul era obișnuit cu „reclamele comerciale", iar televiziunea promitea să fie și mai eficientă în privința stimulării vânzărilor. Nu se prevedea nici un impediment pentru atragerea veniturilor din reclame. Nu a existat nici o perioadă de conflict cu presa sau cu interesele telegrafiei. Aceste facilități au fost pur și simplu preluate de la radio. Ideea rețelei era deja cunoscută de la mijlocul de comunicare anterior, radioul. Exista tehnologia adecvată a cablului coaxial și mai trebuiau construite doar stațiile de emisie. Publicul era deja familiarizat cu imaginile în mișcare, iar transmiterea lor nu era greu de acceptat. Din acest motiv, se anticipa o foarte mică rezistență din partea publicului la adoptarea noului mijloc de comunicare de masă.
De fapt, televiziunea ar fi putut deveni un mijloc de largă folosință chiar mai devreme, dacă nu ar fi existat doi factori care să-i împiedice dezvoltarea – al doilea război mondial și o înghețare a activității, impusă de guvern, tehnologia electronică a televiziunii a fost perfecționată în anii 1920 și 1930. Prin 1939,'se difuzau emisiuni de televiziune în Statele Unite. Războiul a întrerupt evoluția televiziunii. Este posibil ca această blocare a dezvoltării să fi fost răspunzătoare de evoluția foarte rapidă a acestui mijloc atunci când țara a revenit la economia pe timp de pace. Tehnicile de fabricare a aparatelor electronice care au ajutat la depășirea problemelor producției de televizoare au fost perfecționate în timpul războiului. Mai mult, o dată cu războiul s-a sfârșit și criza economică existentă în perioada premergătoare acestuia. De fapt, cu excepția unor mici fluctuații, țara a intrat într-o perioadă de dezvoltare economică, care a continuat timp de decenii. Puterea de cumpărare a familiei de nivel'mediu a crescut, astfel încât un televizor poate fi achiziționat de aproape orice persoană.
1.3 Formarea și dezvoltarea opiniei publice
ĺn expresia de „opinie publică”, vechiul „vox populi”, termenul „public” nu indică numai subiectul (opiniei) ci și natura și domeniul opiniilor în chestiune. ĺntr-o semnificație primară, o opinie poate fi numită publică nu numai pentru că este propagată într-un public divers, ci și pentru că se referă la „chestiuni publice”, la acele res publică.Pe scurt, opinia publică este în primul rând un concept politic. Aceasta presupune că o opinie asupra unei chestiuni publice este, trebuie să fie, o opinie expusă informării privind chestiunea. Deci opinia publică reprezintă un public sau o multitudine de expresii ale publicului ale cărui stări de spirit (opinii) difuze interacționează cu fluxul informațional în ceea ce privește statutul .
Opinia publică înseamnă cu totul altceva decât existența anumitor persoane care gândesc și deliberează în particular. Pentru ca ea să ia fiintă, este nevoie de anumite condiții:
să se găsească suficienți indivizi care să-si exercite dreptul de a judeca realitatea;
indivizii să fie capabili să comunice între ei;
să aibă la dispoziție informații;
să aibă o concepție cu privire la interesele statului și ale societății, mai largă și mai flexibilă decât aceea marginită de fruntăriile parohiei, breslei, clasei sociale precum și mijloacele de a-și extinde influiența la toate nivelurile.
ĺn lumea medievală nu există ca forța politică și nu este câtuși de puțin surprinzător să vedem că ea și-a făcut apariția în legătura cu creșterea numărului, bogătiei și puterii capitalistului și întreprinzatorului. Activitatea acestui nou tip uman este una individualistă: urmărirea profitului.
Oamenii cu mentalități apropiate se întruneau în cafenele, cluburi, taverne, făceau schimb de vești, împrumutau publicații periodice. Saloanele și societățile secrete (lojele masonice) care au cunoscut o înflorire în secolul XVIII, au scos în evidență o trăsătura specifică opiniei publice, și anume, ruperea frontierelor de castă și clasă. Autoritatea, cheia absolutismului, putea fi exercitată în particular; rațiunea, însă, nu poate să acționeze decât în public, dat fiind faptul că scopul sau nu este acela de a impune ascultare, ci de a reuși să convingă. „Opinia publică, singura, cunoaște ordinea naturală”. Societatea nu se putea apăra de ceea ce părea a fi folosirea pur și simplu arbitrară a puterii, decât având un anume control asupra acelora care o exercitau.
Atunci când Parlamentele franceze au publicat în 1755, în 20.000 de exemplare, memorandumul lor împotriva edictelor cancelarului Machault, ele nu făceau altceva decât să apeleze la opinia publică. Iar acceptarea de către guvern a faptului că era vorba de o forță adevarată, de care trebuia să țină seama, poate fi stabilită în 1781, data celebrului „Compte rendu” al lui Necker, cu privire la starea finanțelor franceze, menit să facă apel, în afară de Curte, la burghezia bogată și luminată.
Se poate spune că opinia publică exista la sfarșitul secolului al-XVIII-lea, chiar și în regimurile absolutiste și mai cu seamă în Franța. ĺnsă ea era lipsită de căi de exprimare constituționale și de mijloace formale de a influența pe față conduita guvernului. Opinia publică s-a maturizat repede și a dobândit canale de exprimare legitime prin intermediul adunărilor din diferite provincii, cât și în sânul Statelor Generale. Un exemplu e acela al lui John Wilke. ĺn anul 1768, el a fost ales deputat de Middlesex –unde electoratul nu se află sub înraurirea nobilimii de țară , în ciuda expulzării sale succesive din Camera.
Dreptul la petiție către Parlament era o supapă pentru anumite sectoare ale opiniei populației, iar Association Movement din anii 1780-1781, care stabilise niște planuri vizând sporirea numărului de deputați și desfășurarea legislaturilor anuale, ca și sistemul său de comitete locale coordonate de un comitet central cu sediul la Londra, a reprezentat poate primul efort de organizare a opiniei publice în scopul exercitării de presiuni asupra Parlamentului. ĺn plus, în Anglia, Guvernul trebuia să fie sensibil în orice clipă nu numai fată de manifestările opiniei, așa cum erau ele filtrate de puternicele „interese” ale celor suspuși, ci și față de starea de spirit a populației. Existența unei literaturi satirice și a unui jurnalism politic din ce în ce mai dezvoltat, au servit la modelarea și amplificarea canalelor prin care opinia publică putea influența guvernul și au condus la lărgirea câmpului ei de acțiune în societate. La rândul lor, politicienii au devenit mai consțienti de necesitatea câstigării sprijinului în țară și, prin urmare, de nevoia menținerii unui dialog între parlament și public.Din acest punct de vedere, am putea deduce că opoziția politică este nu numai cea mai avansată instituționalizare a conflictului politic, ci și instituția prin care opinia publică se poate manifesta împotriva puterii, ea având azi dreptul de a fi reprezentată politic.
Cel de-al treilea element necesar pentru formarea opiniei publice este conștiința unor interese comune, care depășesc cadrul strict local. Răspândirea alfabetizării într-o limbă literară comună și accesul sporit la informații au ajutat la făurirea unei conștiințe nationale, încă puternic marcată de loialitate mai degrabă dinastică, decât lingvistică sau etnică.
Până acum am ajuns la concluzia că opiniile nu sunt înnascute, nu apar din nimic. ĺntrebarea: ce este opinia publică? primește un răspuns pertinent prin deteminarea a trei procese:
„prelingerea” opiniilor de la nivelul elitelor
„fierberea” opiniilor la nivelul miscării de masă și urcarea lor precum „bulele” de aer
identificarea grupului de referință în ordinea prezentării lor.
Formarea opiniilor indusă de elite este cel mai bine descrisă prin modelul cascadei formulat de Deutsch . Prin această imagine sugestivă, opinia izvorăște de sus în jos, în mai mulți pași, ca într-o cascadă stăvilită de mai multe bazine. „Bazinul” din vârf constă în elitele economice și sociale.Este urmat de elitele politice și guvernamentale, al mass media, al liderilor de opinie și, în cele din urmă, de cel al marelui public. Din cele cinci bazine ale „interacțiunii opiniilor” descrise de către Deutsch, două au o importantă deosebită :cel al mass media și cel al liderilor de opinie. ĺn democrațiile actuale, mass media joacă un rol central în formarea opiniei publice.Noțiuni precum „păzire a frontierelor”, stabilire a agendei, funcția de „câine de pază”, deviere prismatică sau distorsionare, cât și alți termeni apropiați, se aplică în principal activității și impactului mediatic. Cu referire la modelul cascadei se poate spune că bazinul media este fie prea apropiat, ca altitudine de cele două anterioare, fie că exercită o influență vădită asupra acestora. ĺn termeni clari și conciși, lumea este pentru marele public mesajul mediatic. Dacă mass media nu sunt în cadrul democrației, atât de „convingătoare” precum se tem unii, lucrul acesta are o importanță majoră, pentru că pasul următor în cadrul cascadei este unul uriaș și are repercursiuni, prin mediere, asupra lideri;or de opinie. Acești lideri sunt reprezentați de acea populație interesată de evenimentele politice, acel 5-10% din public care urmărește știrile legate de viața publică. Desigur, membrii publicului informat nu devin automat și în totalitate lideri de opinie. Cu toate acestea, ei constituie un grup de referință pentru comunitățile lor de prieteni, rude, vecini, pentru toți cei care îi ascultă. Astfel, liderii locali de opinie pot să blocheze sau să consolideze, să modifice sau să amplifice și, în orice caz, să selecteze importanta mesajelor media, atribuindu-le credibilitate. Aceasta presupune mai întâi ca o altă transformare de ansamblu intervine între mesajul emis și mesajul receptat și de asemenea, că marele public nu constituie, prin modul de înregistrare a mesajelor, un public atomizat și nestructurat. Pentru a rămâne fideli lui Deutsch trebuie să menționăm că el acorda o atenție deosebită relațiilor internaționale și, deci, se adreseaza aceluiași public. Relațiile internationale sunt, însă, până la faza de război, frica de conflicte sau suprimarea resurselor vitale,ceva foarte îndepărtat de cetățeanul obișnuit. Atenția acestuia este stimulată mult mai mult când e vorba de afaceri interne sau probleme care îl privesc direct.
Nici modelul cascadei și nici procesele de formare a „bulelor” nu epuizează însă răspunsul la întrebarea noastră inițială: ce este opinia publică. ĺn ciuda expunerii la informație, indivizii își formează opinii fără a fi informați și într-adevăr, pot neglija fapte evidente deținute de informație. Pe scurt, indivizii își formulează păreri care nu sunt dependente de informație și neagă sau chiar refuză informarea! Acesta este aspectul central al opiniei publice scos în evidentă de Berelson. „Pentru mulți alegători, preferințele politice pot fi considerate analoage cu gusturile culturale. Ambele își regăsesc originile în tradițiile etnice, regionale, de clasă și familiale. Ambele prezintă semne de stabilitate și rezistentă față de schimbare în cazul indivizilor, dar în cazul societății ca ansamblu, pe măsură ce se succed generații după generații, cele două manifestă flexibilitate și capacitate de adaptare. Ambele par a ține mai mult de predispoziții emoționale decât de „preferințe raționale”. ĺn vreme ce ambele reacționează la schimbarea condițiilor și la stimuli neosbisnuiți, ele sunt relativ invulnerabile la argumente directe.
E poate momentul să ne mai punem un semn de întrebare: dacă trăim într-o societate în care media ne bombardează cu informații pe care nu le putem îngurgita, sau pur și simplu refuzăm informarea, atunci mai putem vorbi de opinii formate corect? Mai putem discuta de o alegere făcută rațional, de o preferință politică exprimată pe baza unor ideologii ale partidelor? De aici vine și concluzia lui Sartori cum că noi trăim de fapt într-o epocă a democrației confuze, în care singurul interes major care ne călăuzește a rămas nivelul ridicat de trai, consumul cât mai mare.
Din această perspectivă, exercițiul democratic este inevitabil asociat cu educația și cu dezbaterea publică lărgită. Astfel, prin extinderea sa, spațiul public poate ajunge să exprime nu numai părerile și atitudinile unui grup limitat (ale unei elite), ci și pozițiile unor grupuri diverse, eterogene și numeroase : el devine astfel un loc de întâlnire a unor valori, adeseori opuse, deoarece varietatea grupurilor, intereselor și concepțiilor politice nu mai permite atingerea unei unități conceptuale durabile, în acest spațiu public modern va apărea un nou tip de „consens", care nu mai vizează principiile generale, ci probleme de interes comun, precis definite, consens care se obține cu greu și care nu durează decât perioade scurte de timp: exgresia acestei noi forme este opinia publică.
La origini, în secolele XVIÎ-XVIH, opinia publică era cantonată în mediile politice active, acolo unde scriitori, filosofi, moraliști consacrau o mare parte din timpul și energia lor pentru a produce diverse evaluări ale fenomenelor politice și pentru a le comunica (eventual, a le impune) în celelalte medii elevate ale societății. Din această perspectivă, „opinia publică” era o ideologie profesională, fiind opinia pe care o aveau asupra politicului grupuri sociale restrânse, a căror profesie era să producă opinii, cu scopul de a intra astfel în jocul politic (încercând să-1 modifice); ei își transfigurau opiniile lor de elite cultivate în opinii universale, atemporale, anonime, deci în valori ale politicii. Opinia publică „luminată", produsă de o minoritate savantă, se deosebește de părerile confuze, ne-critice, spontane și adeseori superstițioase care caracterizau modul popularele evaluare a fenomenelor sociale și politice. Pentru a deveni opinia publică „legitimă", aceste expresii ale „vox populi" trebuiau filtrate, traduse, interpretate – totul prin dezbaterile elevate din saloanele și cluburile frecventate de elitele epocii. Astfel „reconstruite", mesajele plebei ofereau imaginea unei „voințe populare", în numele căreia elita savantă va acționa împotriva regalității și a clerului, legitimându-se astfel ca exponentă a unor interese și aspirații considerate ca „universale".
Elitele iluministe se plasau astfel ca mediatoare între Putere și Popor, între Cunoaștere șî Ignoranță: ele considerau că aveau datoria să transmită reprezentanților Puterii „voința populară" – pe de o parte – și să educe masele inculte pentru a le face capabile să participe la dezbaterile publice – pe de altă parte. Misiunea pe care și-au fixat-o elitele intelectuale ale secolului XVIII, misiune nu lipsită de contradicții , va fi reactualizată de părinții concepției liberale asupra presei, care vor atribui însă acest rol jurnaliștilor, cărora le vor cere să medieze între structurile Puterii și publicul larg. Acest transfer de funcții de la elita intelectuală savantă către o altă elită (ea însăși situată între lumea savantă, lumea politică și lumea populară) a devenit necesar și posibil datorită transformării radicale a spațiului public, în noile condiții create de dezvoltarea societăților industriale moderne.
Secolul XIX a adus, o dată cu industrializarea și urbanizarea masivă, o lărgire a sferei de acțiune a Politicului. Este vorba de un ansamblu de transformări ale vieții politice, între care amintim aici: accesul maselor la actul de decizie politică, prin trecerea (treptată) către „sufragiul universal" (deci prin eliminarea restricțiilor economice, de vârstă, de sex, de apartenență etnică prin care era limitat dreptul de vot); legalizarea unor forme de rezistență și presiune populară ca grevele, manifestațiile, marșurile de protest, activitatea sindicală etc.; creșterea nivelului de educație și cultură (generală și politică) a maselor populare; „coborârea" politicului către mase, în mod direct, prin tot mai numeroasele întâlniri cu alegătorii și, în mod indirect, prin utilizarea presei ca „loc" al transmiterii mesajelor Puterii și al dezbaterilor politice.
Intrarea presei în acest joc va produce un efect de multiplicare a părerilor și a modurilor de abordare a unei probleme: prin intermediul ei, atitudini și concepții variate vor fi aduse, în flux constant, în atenția publicului, vor fi evaluate, criticate, acceptate sau respinse. Această varietate a perspectivelor asupra unor teme de interes general nu va mai permite realizarea unei unice „opinii", expresie intelectuală a unei ideale „voințe populare" sau chiar a unei utopice voințe „universale". Opinia publică va reprezenta acum acea sumă de păreri și atitudini prin care se exprimă interese deosebite și nu o dată opuse. Imagine a societății moderne complexe și a diferitelor curente de idei care o străbat, noțiunea contemporană de opinie publică a pierdut conotațiile intelectuale și valențele universaliste care îi aureolaseră apariția în plin secol iluminist și a luat chipul, fragmentat și dinamic, al evoluțiilor socio–culturale specifice istoriei contemporane.
1.4. Influența opiniei publice asupra puterii. Ordinea de zi
Intrarea triumfală a presei în spațiul public și apoi „fixarea" spațiului universul mass-media a condus la crearea unui actor specializat în formarea opiniei publice. „Acest nou personaj politic este jurnalistul, care, prin articole și editoriale, contribuie la impunerea temelor din dezbaterea publică, precum și la fabricarea opiniei publice"
Printre multele funcții pe care le are mass – media, și despre care vom vorbi mai pe larg în capitolul al treilea, există una care influentează direct viata politică. Agenda setting și-a făcut simțită prezența odată cu dezvoltarea opiniei publice. Practic politicienii, și nu numai ei, au devenit mai atenți la ceea ce spun și fac , pentru a nu atrage blamul public. Tot aici se poate vedea și o alta funcție a media, strâns legată de ordinea de zi, dar la fel de influentă – aceea de intermediar între societate și putere. Numai că presa alege importanța subiectelor înaintea receptorilor și prin asta poate să le influențeze profund opinia. Iată, așadar, o reconfirmare a puterii de care dispune mass – media zilelor noastre.
Elaborată în 1972 de doi cercetători americani, Maxwell McCombs și Donald Shaw, în urma observării minutioase a campaniilor electorale, teza privind funcția de agendă a mass – media susține că există o corelare puternică între ordinea importanței acordate de mass – media unor informații și aceea atribuită acelorasi informații de către public. Studiind temele tratate de televiziune și de presă scria, pe de o parte, și opiniile electorilor despre subiectele care li se par importante, pe de altă parte, cu ocazia alegerilor prezidențiale americane din 1968, cei doi specialiști și-au dat seama că mass-media definesc, în cele din urmă, calendarul evenimentelor, ba chiar ierarhia subiectelor despre care vorbește. Ele nu ne spun ce trebuie să gândim, dar ne atrag atenția, într-o oarecare măsură asupra problemelor la ordinea zilei. ĺn speță, alegătorii indeciși se expun mai mult la mass-media în comparație cu ceilalți, și deci sunt mai sensibili la comentariile jurnaliștilor.Teoria a cunoscut un mare succes. Ea repune în discuție libertatea de a alege a receptorior și dă apă la moară adeptilor efectelor puternice ale mass-media. Profesioniștii din media păcătuiesc adesea omitând sau neglijând să vorbească despre anumite subiecte, cum ar fi masacrul din Burundi, 1973, făcând dovada influenței lor, de această dată negativă, asupra lumii contemporane.
Există însă și cercetători care contestă această teorie. Cu ocazia alegerilor legislative din martie 1986 și a celor prezidențiale din 1988 din Franța, s-a putut vedea un decalaj între temele tratate de mass-media și subiectele care îi preocupă pe francezi. Acest lucru dovedesțe că selectarea controverselor politice de către mass-media se lovește uneori de rezistența sau filtrul opiniei publice. ĺnsă trebuie să recunoaștem că în ceea ce privește mediul sau SIDA, mass-media a influențat mult dezbaterile publice în ultimii ani.
Formula Agenda setting se bazează pe ideea simplă a mecanicii sociale, a existenței unui grup decisional – compus mai ales din elita politică și mediatică – capabil să schimbe convingerile publicului, dar și invers.Lucrul acesta s-ar datora modificării totale a modului în care se produce circulația și distribuția informațiilor în societățile democratice complexe. Această modificare presupune electarea anumitor mesaje din ansamblul de semnale transmise în societate și prezentarea acestora drept cele mai semnificative. Critica vine din faptul că mesajele selectate sunt permanent în favoarea sistemului existent, a clasei politice și a ideologiei dominante, fapt confirmat mai ales de către teoriile proceselor selective, conform cărora informațiile neconforme cu convingerile existente și în disconfordanță cu opiniile predominante produc discomfort psihic. în cele din urmă, presa are un rol central în procesul de selectare a reprezentanților cetățenilor, în funcție de intensitatea cu care aceștia sunt prezenti. Medierea nu intervine asupra proceselor democratice directe, ci mai ales în producerea unei atmosphere politice favorabile sau nu anumitor grupuri. Fără știri sau fără accesul la știrile principale, alegătorul nu poate lua decizii și devine în cele din urmă un simplu spectator pasiv la tranzacțiile informaționale dintre putere si presă, supunându-se forței elitelor, care au prioritate în fața altor grupuri. Democrația nu mai este decât un joc al elitelor , o competiție pentru câstigarea susținerii și sprijinului publicului.
ĺntrebarea fundamentală în dialogul politic este aceea dacă , într-un sistem complex , informațional, cetățeanul mai are capacitatea de a alege în mod direct politicieni, dacă jurnaliștii nu îsi depăsesc atribuțiunile și aleg în locul electoratului sau dacă nu cumva politicienii înșiși s-au transfomat în niște figuri mediatice, actori banali pe o altă scenă decât cea politică. Presa participă profound la procesul electoral, se implică în evaluarea candidaților, stabilește ierarhii, face “previziuni” și chiar “filtrează” accesul unor idei și programe contrare intereselor financiare și economice ale proprietarilor marilor concerne mediatice. Această influență, fără să fie manipulativă în sensul strict al termenului, directionează atenția publicului și amplifică anumite personalități sau direcții ideologice. Jurnaliștii înșiși devin “filtre” ale puterii datorită condiționărilor politice personale și deformează rezultatele liberei exprimări în cadrul proceselor decizionale. Rezultatul final este maltrarea profundă a democrației, “aleșii poporului” nu mai sunt selectați conform intereselor celor pe care îi reprezintă, ci au devenit artiști ai micilor ecrane.
Pentru a aprecia cât de important a devenit sistemul mass-media, e instructiv să ne imaginăm ce s-ar întâmpla în viața socială și personală dacă, dintr-un motiv inexplicabil, toate formele de comunicare de masă de care dispunem astăzi ar dispărea brusc. Cum ar putea oamenii înțelege lumea în care trăiesc, acționează și își joacă rolurile, dacă n-ar mai exista nici un mijloc de comunicare de masă ? Cum și-ar îndeplini grupurile și organizațiile țelurile de înțelegere, acțiune și recreere? Cum ar fi menținute ordinea și stabilitatea, cum ar avea loc schimbarea socială, cum ar fi tratate și rezolvate conflictele comunitare sau naționale, cum s-ar realiza adaptarea la mediile schimbătoare? Și cum am crea și menține semnificațiile comune care fac posibilă societatea noastră complexă? Pe scurt, cum ar supraviețui societatea noastră, așa cum o știm noi ?
Cap.II Arta manipulării sau “a patra putere”?
2.1 Discursul politic
Influența “noii “ comunicări politice se face simțită la trei niveluri: în primul rând asupra guvernanților înșiși și ansamblului personalului politic care trebuie să țină cont de schimbările intervenite de câteva decenii în arta de a comunica; în al doilea rând, asupra guvernaților, adică a cetățenilor – alegători din ce în ce mai sensibili la mediatizarea vieții politice; în al treilea rând, asupra spațiului public, înteles aici ca loc de exprimare și de schimb a tot ceea ce privește faptul public în care intervin atât oamenii politici și cetățenii, cât și jurnaliștii.
ĺn afară de apariția unor noi actori, cum ar fi consilierii în probleme de comunicare și experții în sondaje, lucru care a contribuit la modificarea meseriei politice, revoluția mediatică a antrenat noi practice ale guvernanților nostri, a căror ultimă generație a asimilat perfect arta de a se servi de mass-media, în special de televiziune. ĺnainte de toate, activitatea guvernanților a suferit transformări profunde. A ști să guvernezi înseamnă acum nu doar a delibera, a decide și a acționa în funcție de factorii politici, economici și sociali obișnuiți și a-ți înscrie acțiunea în timp pentru a fundamenta ceea ce specialiștii numesc “acte cu greutate”, ci și a avea grijă să-ți faci vizibilă la maxim acțiunea, consacrându-ți o bună parte din timp comunicării. Noile constrângeri cărora li se opune omul politic de acum înainte sunt : transparența, obligația de a nu disimula, căci mass-media cer adoptarea unui limbaj ce pare sincer, instantaneitatea, necesitatea de a acționa imediat la evenimente și de a răspunde spontan , fără a dispune întotdeauna de o detașare suficientă, redundanța, altfel spus datoria de a interveni prin intermediul mai multor mijloace de informare asupra aceluiași subiect; în sfârșit, simbolizarea, căutarea emoției pentru a dramatiza discursul cu ajutorul efectului produs de așa – zisele “profeții” sau cu ajutorul frazelor care “fac carieră”.
Or, aceste constrângeri prezintă un anumit număr de riscuri deloc de neglijat cum ar fi de exemplu, cel al schematizării excesive a declarațiilor sau al goanei dupa scop, după “lovitura de presă”. Ele sporesc, în plus, dificultatea de a lua măsuri lipsite de popularitate, pentru că omul politic este din ce în ce mai dependent de sondaje și comentarii, și îl încurajează să ia decizii spectaculoase în detrimentul imperativelor de conducere mai puțin evidente. Mediatizarea activității politice are, după cum se vede, două tăișuri, iar omul politic trebuie să găsească el însuși echilibrul correct între discreție și teatralizare. Rolul jucat de mass-media în viața politică determină în aceeași măsură modificarea condițiilor de recrutare a oamenilor politici. ĺn mod tradițional, aceștia erau sortiți, în cadrul partidului lor, să urce cu răbdare toate treptele exercitând diversele responsabilități , și să-și etaleze talentul oratoric la reuniuni. La ora actuală, media, în special televiziunea, exercitat o funcție de filtru urmărind cu totul alte criterii de selecție, tot mai diversificate, care au acentul în primul rând pe efectele de notorietate. Altfel spus, ele pot, în anumite cazuri, să accelereze intrarea în jocul politic recurgând la construirea de vedete și să reducă importanța organizațiilor și aparatelor de partid. Oamenii politici care “dau bine “ la televiziune i-ar eclipsa pe cei care nu au acces la ea, sau care se apară prost cu riscul de a favoriza discursurile demagogice :cu cât ești mai telegenic, cu atât devii mai reprezentativ. ĺn acest mod este de pus în discuție sistemul democratic în ansamblul sau și legatura dintre alegeri, mass – media și democrație.
După unii specialiști, chiar criteriile de acces în viața politică sunt fixate de presă: persoana care nu este „mediatică", care nu are calitățile specifice succesului (în special la televiziune) este îndepărtată sau marginalizată. în plus, oamenii politici care, fie prin campanii elaborate, fie prin noroc, fie prin relații personale, acaparează câmpul mass-media ajung să fie percepuți de public ca „lideri", ca modele ale vieții politice, deși, în partidul lor, în Guvern, în administrație ori în Parlament, rolul și puterea pe care o dețin pot fi mult mai puțin importante : „Cei care reușesc să se exprime apar ca reprezentativi, ca importanți (…) în timp ce exclușii de pe micile ecrane rămân în anonimat, nu mai fac parte din peisajul politic".
Nevoia de a fi vizibil și de a avea o anume „carismă" este specifică și normală în perioadele de vârf ale vieții politice, în perioadele în care este căutată adeziunea maselor – adică în perioadele electorale. Sub presiunea camerelor de luat vederi, sub presiunea sentimentului că orice act politic este „supravegheat" și „reprezentat" de către presă, se creează un comportament specific, o febrilitate aparte, ca și cum °mul politic ar fi într-o campanie electorală permanentă. Modelul tradițional, care face ca perioadele de comunicare intensă (din campaniile electorale) să fie urmate de perioade de acalmie (viața politică parlamentară și guvernamentală uzuală), caracterizate printr-o reducere a activității de comunicare, este înlocuit de o comunicare politică efervescentă, în care presa fixează un anume calendar și un anume ritm al actelor de comunicare, în funcție de interesele ei proprii. Astfel, fiecare moment politic devine un moment „mediatic", cu apariții publice stabilite de solicitările jurnaliștilor : declarații la ieșirea din Parlament, interviuri pe culoarele Guvernului, invitații pentru o intervenție în jurnale de actualitate, participări la talk – showuri etc. Aceasta upra-mediatizare a unor actori politici duce la crearea unei noi surse de prestigiu, bazată nu pe numărul de voturi sau pe susținerea politică, ci pur și simplu pe fenomenul televizual și rata audienței; altfel spus, legitimitatea electorală este înlocuită de o legitimitate „catodică".
In latura sa pozitivă, supra-mediatizarea vieții politice obligă actorii politici să se afle mereu în dialog cu publicul, să explice sau să justifice actele lor, să se simtă constant „sub controlul" celor care le-au dat voturile. în latura sa negativă, ea conduce la exagerarea dimensiunilor persuasive ale actului de comunicare politică, la promovarea unor lideri, uneori doar „mediatici", la eludarea unor probleme spinoase prin artificii de retorică și de punere în scenă, la spectacularizarea participării la viața politică – adică, implicit, la depolitizarea publicului.
Noțiunea de „a patra putere" apare în momentul în care presa, a cărei bază economică se lărgește constant, devine un releu indispensabil al democrației reprezentative. „Presa nu mai este doar expresia unor poziții și opinii politice determinate; ea prezintă acum toate pozițiile și opiniile, fără a fi subordonată nici uneia din ele. Presa se constituie într-o «a patra putere» în această nouă situație, în care toate celelalte puteri sunt obligate să facă apel la serviciile ei, fără să poată însă să o subordoneze ea devine o adevărată putere în momentul în care se separă de celelalte puteri, oferjndu-le însă accesul la cuvântul și imaginea publică" . Istoricii presei susțin că la rădăcina acestei formule ar sta o observație a filosofului politic englez Edmund Burke ; deși în lucrările sale nu există o afirmație clară în acest sens, paternitatea îi este atribuită datorită unei note a istoricului Thomas Carlyle: acesta susține că Burke ar fi afirmat că în Parlamentul britanic sunt doar 3 stări, dar la „galeria" unde stau reprezentanții presei se află o patra stare, mai importantă decât toate celelalte la un loc. Remarca lui Edmund Burke atrage atenția asupra a două caracteristici contradictorii : a) presa și reprezentanții ei nu se bucură de nici un fel de legitimitate politică (mass-media nu sunt o instituție a Puterilor statului, iar jurnaliștii nu au fost aleși sau desemnați să reprezinte pe cineva anume); b) presa și reprezentanții ei au o putere ieșită din comun în a influența dezbaterile și în a modifica deciziile politice. în concluzie, deși nelegitimă (pentru că nu reprezintă nici o „stare" a societății), presa își revendică drepturi și puteri ca și cum ar fi una din aceste „stări". Cu aceeași accepție, sintagma a fost utilizată și de istoricul Th.B. Macauly, care compară puterea jurnaliștilor de a forma opiniile cu aceea a oratorilor din cluburi și cafenele.
Expresii ca „presa este a patra putere" sau „jurnaliștii sunt o putere" sună foarte plăcut pentru cei care lucrează într-o instituție mass-media: ele dau senzația unei legitimități superioare, a unui mandat social sau politic, în măsură să justifice și să scuze orice acțiune a presei, orice exces și chiar orice eroare – dacă acestea s-au petrecut într-o campanie desfășurată împotriva uneia din puterile (legitime) ale statului. Din această perspectivă, misiunea ultimă și rațiunea esențială de a fi a presei constau în a se opune celorlalte puteri ale statului (deși, în cadrul teoriilor politice, puterile nu se opun, ci se echilibrează reciproc, prin jocul dialectic dintre autonomie și control). Printr-o subtilă alunecare semantică, ideea de „a patra stare/putere", adică de forță alternativă, s-a transformat în aceea de instanță adversativă: presa nu mai reprezintă atât locul de dezbatere sau de exprimare a opiniei publice, cât o instituție de critică și de control, care urmărește comportamentul Puterii, convinsă (obsedată) că acesta este incorect sau (măcar) insuficient de responsabil față de mase. într-o formulă metaforică, această misiune critică a presei se condensează în termenul „watch-dog" („câine de pază" – al publicului împotriva exceselor Puterii); această expresie pune ipostaza agresivă și mereu amenințătoare a presei, în antiteză cu imaginea unei prese supuse și controlate de puterile în exercițiu – „lap dog" (câinele care linge mâinile oricui).
Atunci când trebuie să-și justifice statutul de reprezentanți ai unei „a patra puteri", jurnaliștii și teoreticienii găsesc cu greu răspunsuri la o seamă de întrebări neliniștitoare:
a) de unde vine legitimitatea presei de „a patra putere" ? Așa cum remarcă Jean Charon, politicienii, validați de actul electoral, fie că sunt la putere, fie că sunt
în opoziție, consideră acțiunile lor ca legitime, în numele reprezentativității pe
care au dobândit-o prin vot; în numele acestei legitimități, ei cred că au datoria
să comunice atât cu electoratul lor, cât și cu publicul larg, pentru a-i informa
asupra deciziilor luate. Din această perspectivă, ei plasează presa în ipostaza
unui simplu instrument de informare, care mediază schimbul de date și opinii
dintre public și clasa politică; ei susțin că presa nu are dreptul să se substituie
nici populației, nici opoziției, nici altor instituții, preluând și monopolizând
funcția de control și de critică a Puterii. Intr-adevăr, presa nu poate
revendica o legitimitate politică, ci numai una culturală: istoria a arătat că
jurnaliștii, chiar greșind, au îndeplinit un rol important în echilibrarea puterilor,
îndeosebi prin asigurarea dreptului de exprimare liberă a opiniilor (funcția critică
fiind o ipostază a acestui drept). De-a lungul timpului, legitimitatea ei istorică și
culturală a fost validată prin unele decizii legislative (Constituții și diferite legi),
care au oferit presei o bază juridică pentru activitatea ei și au contribuit la contu
rarea unei identități profesionale specifice ;
b) este presa suficient de independentă pentru a-și putea exercita, în mod corect,
funcția de contra-putere ? în principiu, independența presei poate fi asigurată
prin două tipuri de soluții: prin mijloace economice și prin mijloace legislative,
în primul caz, transformarea instituției de presă într-o întreprindere rentabilă
elimină finanțarea de către Stat sau de către partidele politice și creează condițiile
autonomiei politice; în al doilea caz, existența unor cadre legale de sprijinire
dezinteresată a presei, care precizează mecanismele de limitare a intervenției
Puterilor în activitatea jurnalistică, permite instituirea autonomiei de funcționare
a mass-media. In practică însă, numeroase experiențe concrete arată că nici una din cele două soluții nu este perfectă: bătălia pentru autonomia economică aruncă întreprinderea de presă în jocul conflictual al pieței și, implicit, în țesătura intereselor economico-politice; marile trusturi de presă au fost frecvent acuzate, fie de promovarea unor poziții părtinitoare și de pactizarea cu anumite grupuri ale puterii, fie de sacrificarea raționalității politice în favoarea spectacularizării comerciale a informației .
c) sunt jurnaliștii suficient de competenți, de morali și de intransigenți pentru a-și exercita misiunea de observatori imparțiali ai Puterilor statului? Răspunsul la această întrebare a fost dat, în plan teoretic, de numeroasele coduri, dezbateri și lucrări consacrate eticii și deontologiei profesionale, care impun jurnalistului norme morale elevate. în plan practic, această atitudine profesională este validată de numeroasele campanii jurnalistice de dezvăluire a adevărului, de la cele duse la sfârșitul secolului al XlX-lea de celebrii „muckrackers" americani până la mai recentul moment de glorie al presei adversative – cazul Watergate. Dar, în același plan, numeroase alte cazuri vin să atragă atenția asupra exceselor unui jurnalism imoral și impudic: „fabricarea" victimelor în conflictul americano-cubanez de către ziarul lui W. Hearst, campania de denigrare care a dus la sinuciderea fostului prim-ministru francez Beregovoy sau moartea tragică a prințesei Diana. Presa este, în mod inevitabil, supusă unor multiple presiuni. In aceste condiții,; statutul presei de „a patra putere" nu poate fi un drept câștigat o dată pentru totdeauna; el apare ca o obligație și un „privilegiu" care trebuie dobândite, justificate și păstrate prin fiecare act de participare de dezbaterile din spațiul public.
2.2 Cine conduce presa?
Conduc acești conservatori înstăriți imperiile lor mediatice fără nici o preocupare pentru aspectul ideologic dl subiectelor și comentariilor politice produse de către organismele media pe care le girează? Dacă ar fi așa, ar fi extrem de ciudat. Un articol din Forbes, un magazin de afaceri, remarca faptul că Hearst Corporation se bucura de o „considerabilă influență asupra structurii de programe" deoarece deținea cea mai mare parte a asociaților postului de televiziune ABC care nu erau afiliate unor rețele. Forbes recunoștea că proprietatea generează „influență" și nu găsea nimic neobișnuit în acest lucru.
Rupert Murdoch a fost întrebat cândva: „Sunteți considerat a fi conservator din punct de vedere politic. în ce măsură influențați atitudinea redacțională a ziarelor dvs. ?". Răspunsul său a fost următorul: „în mare măsură. Banii se opresc pe biroul meu. Redactorii mei au contribuția lor, dar decizia finală îmi aparține". Murdoch a mai spus și că nu se consideră un simplu conservator, ci chiar un „conservator radical".
Conducătorii din presă sunt obiectul criticilor directorilor corporațiilor mediatice •oprietarii exercită o presiune financiară asupra organismului de presă și, dacă doresc, au fluență asupra știrilor în sine și asupra celor care sunt angajați sau concediați la nivelurile ferioare. Când familia Du Pont era proprietar al celui mai mare ziar din Delaware, iprimat fără reținere toate subțiatele și informațiile care nu erau conforme cu interesele r ideologice. Când Walter Annenberg a devenit proprietar la Philadelphia Inquirer a ceput să interzică în mod regulat redactorilor să prezinte știri care să menționeze numele persoanelor antipatizate de el, inclusiv al persoanelor care în mod normal apăreau în presă, e asemenea, utiliza ziarul pentru a-1 ataca pe candidatul la funcția de guvernator ce îsținea politici menite să-i vexeze interesele în domeniul construcției de căi ferate în snnsylvania – fără a-și informa cititorii că avea astfel de interese.
C. Peter Jorgensen, redactor la Century Newspapers Inc. își sfătuia toți reporterii celor ei ziare pe care le deținea în Boston: “Nu intenționez să plătesc hârtia, cerneala sau timpul și efortul angajaților pentru a tipări știri și opinii care ar putea, în vreun fel sau altul, să sprijine, să ofere ajutor și susținere candidaților politici care se opun celor republicani la alegerile din noiembrie. Sunteți instruiți în mod special să prezentați redactorului înainte de publicare orice subiecte sau știri politice care menționează numele candidaților aflați în competiție și orice fotografii, editoriale, scrisori, rubrici sau orice alte materiale care au vreo legătură cu alegerile sau cu oficialitățile alese si viața acestora… Dacă nu vă este clar, soluționați orice problemă cu care vă confruntați prin decizia de a NU trimite materialul la tipar”. Nici un cenzor al statului nu ar fi putut fi mai precaut.
Adeseori, proprietarii fac paradă de faptul că nu intervin, dar „sugestiile superiorilor ce dețin puterea sunt, de fapt, ordine extrem de bine ascunse, necesitând circumlocuțiuni în care acestea sunt formulate ca dorințe". Uneori, sugestiile făcute de proprietari pot fi onorate de redactori, dar nu prea des. Iar dacă proprietarul insistă, atunci redactorul se supune. Dacă un redactor se dovedește a fi recalcitrant, mănușa de catifea a proprietarului cade. L.a începutul anilor '50, Joseph Pulitzer [Jr.], redactor-șef la St. Louis Post-Dispatch, a decis că redactorii săi liberali erau prea critici față de escapadele vânătorii de anticomuniști ale senatorului Joseph McCarthy. In cele din urmă, Pulitzer a cerut redactorilor „sa renunțe la subiectul audierilor lui McCarthy", înlocuindu-1 printr-un ordin direct și interdictiv : „Vă cer ca termenii «McCarthy» sau «McCarthyism» sau orice referire indirecta la acestea să nu mai apară în pagină fără aprobarea mea…".
Opinia că mass media sunt manipulate de marile interese financiare este criticată de unii sub egida „teoriei conspirației". Dar nu există nimic conspirativ în acest lucru. Pentru că plătesc, cei care fac publicitate văd influența pe care o exercită asupra conținutului materialelor de presă ca pe un „drept". Iar directorii din presă par să fie de acord. După cum spunea fostul președinte al CBS, Frank Stanton: „Din moment ce noi suntem susținuți de către firmele care își fac publicitate, trebuie să ținem cont de obiectivul general și de dorințele de ansamblu ale acestora" . In anii '70, New York Times a tratat problema siguranței și a poluării auto. Editorul lui Times, Arthur Ochs Sulzberg a recunoscut în mod deschis că le-a cerut redactorilor să favorizeze poziția industriei automobilelor pentru „a nu afecta publicitatea". Industria aceasta era principala sursă financiară a lui Times în acea perioadă.
Firmele care își fac publicitate nu ezită să exercite presiuni. Mobil Oil i-a cerut lui PBS să renunțe la un film care ar fi adus atingere unuia dintre partenerii din domeniul petrolului, Arabia Saudită. Companiile de tutun și-au retras anunțurile publicitare din Mother Jones după ce publicația a tipărit o serie de articole care descriau țigările ca principala cauză a cancerului la plămâni și a bolilor de inimă. Un studiu efectuat în rândul principalelor cinci reviste pentru femei (care prezentau adeseori situația sănătății femeilor și tipăreau reclame la țigări) a descoperit că nu exista nici măcar un singur articol, comentariu sau alt material privind pericolul la care se expun prin fumat.
Firmele care își fac publicitate anulează contractele atunci când au impresia că subiectele tratate reflectă în mod nefavorabil produsele și întreprinderile lor. Dar la fel de des își retrag sprijinul financiar când nu le plac „prejudecățile liberale" pe care le întrezăresc în știrile transmise. Astfel, atunci când New Haven Advocate a publicat un articol conținând unele aspecte pozitive despre revoluția din Granada, un mare magazin universal a reacționat prin anularea contului publicitar al respectivului ziar. Cu ani în urmă, proprietarii de la Esquire au inițiat revista Ken, „un magazin al idealismului liberal", care a atras un mare interes din partea cititorilor. Dar marile corporații ostile opiniilor liberale din articole au refuzat să facă reclamă în paginile noii publicații și chiar au amenințat cu retragerea reclamelor din Esquire. Astfel că cei de la Esquire au încetat publicarea revistei Ken, deși aveau o bună circulație a publicației.
Interesele comunității de afaceri se raliază împotriva „prejudecăților anti-industriale" din știri. Este o modalitate de a ține presa în frâu. Doar o mică parte din „jurnaliștii de investigație" din ultimele două decenii au avut ca țintă marii oameni de afaceri. Nu este de mirare că atunci când liderilor marilor corporații li s-a cerut să evalueze tratamentul de care au parte, după propria lor părere, în mass media, numai șase procente au răspuns „rău", în timp ce 66 de procente au răspuns „bine" sau „excelent".
2.3. Presiunea “știrii de senzație”
Contextul social în cadrul căruia s-a răspândit și a ajuns la maturitate presa de masă a fost unul caracterizat de conflict cultural și în consecință de anomie. Noul mijloc de comunicare a trebuit să conceapă și să instituționalizeze codurile de bază care să-i reglementeze responsabilitățile față de publicul pe caic-1 deservea și să stabilească anumite limite tipului de conținut cuprins în aceste coduri. Structura normativă a societății însăși fiind într-o stare de dezechilibru, nu e surprinzător că presa de masă a putut să-și întocmească propriile „canoane de jurnalism" numai după o perioadă furtunoasă de adolescență.
Unul din episbadele cele mai dramatice în dezvoltarea piesei a fost perioada „jurnalismului de senzație". în 1880, ziarele fuseseră adoptate pe scară largă de către americani, iar creșteri astronomice în tirajul lor erau din ce în ce mai greu de stimulat. în același timp, presa avea o bază financiară solidă atât timp cât numărul de ziare putea fi păstrat la o „masă critică". în acest context, au început să apară competiții violente pentru atragerea cititorilor între directorii marilor ziare concurente. în New York, mai ales, William Randolph Hearst și Joseph Pulitzer s-au străduit cu orice mijloace disponibile să lărgească cifrele de distribuție, care erau, bineînțeles, cheia profiturilor și veniturilor mari din publicitate. Fiecare dintre ei a încercat diferite formate, născociri, stiluri, experimente și șiretlicuri pentru a face ziarul mai captivant pentru masa de cititori. Ziarele de astăzi conțin multe dintre ideile care au fost de fapt rezultatele rivalităților anilor 1890. Una dintre acestea a fost desenul comic colorat. Unul dintre personajele acelor desene era numit „Yellow. Kidd", de unde se spune că și-a luat numele și jurnalismul de senzație („yellow journalism").
Pe măsură ce concurența s-a intensificat și a devenit un conflict deschis, ziarele recurgeau tot mai mult la orice invenție de senzație care ar fi putut atrage cititori în plus, indiferent cât de superficială și ostentativă. La începutul anilor 1890, jurnalismul de senzație a copleșit publicul american: “…jurnaliștii de senzație… au invadat canalele de știri de dare depindea omul de rând, cu un dispreț crud față de etica jurnalistică și responsabilitate. Jurnalismul pe care îl practicau era unul indiferent, iubitor de senzație, bombastic, strident, care ademenea cititorul prin orice mijloace posibile. Și-au însușit tehnicile scrisului, ilustrației și tiparului care erau realizările noului jurnalism și le-au folosit în scopuri perverse. Au transformat marea dramă a vieții într-o melodramă ieftină și au deformat faptele cotidiene ^stfel încât să aducă vânzări băiatului care le făcea reclamă. Și ce e mai rău, în loc să furnizeze cititorilor știrile principale, le ofereau un paliativ de păcat, sex și violență.
Jurnalismul de senzație a insultat un număr destul de mare de grupuri și indivizi, astfel încât o furtună de critici a atras atenția în cele din urmă lucrătorilor din presa de masă că depășiseră limitele pe care societatea, și în special reprezentanții instituțiilor care respectau normele aveau să le tolereze. Intelectualii, în general, și oamenii de litere, în special, erau foarte ofensați. Noul și importantul mijloc de comunicare, care pusese stăpânire pe potențialul tentant al dezvoltării culturale și morale a maselor se dovedise a fi, în ochii lor, o monstruoasă forță de influență pentru degenerarea societății.
2.4. ĺntre etica deontologică și interesul patronului de presă.Autocenzura
Majoritatea discuțiilor despre libertatea presei se concentrează asupra încercărilor guvernului de a influența sau de a limita transmiterea informațiilor. Dar majoritatea cazurilor de cenzură se produc în sectorul privat, în cazul proprietarilor firmelor și ai companiilor de publicitate care determină faptele și ideile ce vor ajunge la public.
Responsabilitatea concretă pentru producerea cotidiană (sau săptămânală) a știrilor revine redactorilor din presa scrisă și producătorilor de programe din presa audio-vizuală. Fără să fie răspunzători în fața reporterilor, aceștia pot tăia, rescrie sau desființa orice subiect, după bunul-plac, fiind supuși numai supravegherii superiorilor lor executivi. Directorii din mass media se întâlnesc în mod regulat cu redactorii și producătorii pentru a evalua selecția subiectelor. Ei pot să recomande sau să respingă un subiect oricând doresc, chiar în pofida voinței redactorilor. Cu toate acestea, având și alte obligații, ei recunosc o oarecare diviziune a muncii în cadrul firmei încât, de cele mai multe ori, intervenția lor nu este cotidiană. După cum spunea un redactor: „Nu ceea ce face sau respinge [un director executiv] reprezintă influența sa, ci ceea ce ne așteptăm ca el să facă sau să respingă". Cenzura cotidiană este inutilă datorită existenței autocenzurii anticipative.
Mulți redactori insistă asupra faptului că ei nu sunt marionetele nimănui. Pătrunși de moțiunile de integritate profesională și de autonomie personală, ei vor nega cu vehemență acuzațiile că reprezintă obiectul controlului corporativ. într-adevăr, redactorilor li se acordă un oarecare nivel de independență – dacă își demonstrează capacitatea de a produce ceea ce doresc superiorii lor: materiale care în general să nu lezeze interesul celor cu bani șj putere. Redactorii își fac meseria fără interferențe cotidiene din partea superiorilor deoarece asemenea interferențe nu sunt necesare. Un redactor care trebuie îndrumat în fiecare zi de către proprietar nu va rămâne mult timp în respectiva poziție. Dar nu trebuie să confundăm acest tip de autonomie condiționată cu autonomia reală. Nu există nici un motiv să credem că redactorii supuși ar putea să își înfrunte superiorii chiar dacă ar dori acest lucru.
Din moment ce mulți redactori și producători de emisiuni împărtășesc opiniile superiorilor lor, de prea puține ori se confruntă cu disonanțe idelologice. Ei sunt liberi pentru că sunt perfect de acord cu șefii și prin urmare nu mai este nevoie să fie aduși la ordine. Când un redactor opune rezistență voinței proprietarului, atunci acesta din urmă – ca orice șef dintr-o organizație de afaceri – își impune dictatura asupra redactorului. Dacă vor să-și păstreze slujba, redactorii învață să se supună. în acele rare împrejurări în care nu mai pot suporta, ei vor demisiona.
Aidoma redactorilor, reporterilor li se acordă autonomie doar atunci când demonstrează că nu o vor duce dincolo de limitele acceptabile. Ei sunt agenți independenți într-un mod condiționat, liberi să prezinte ce doresc atât timp cât superiorilor le place ce prezintă. Competența jurnalistică este apreciată în parte și după abilitatea de a prezenta lucrurile dintr-o perspectivă acceptabilă din punct de vedere ideologic, definită ca „echilibru" și „obiectivitate". Ca și cercetătorii din științele sociale sau alți investigatori, jurnaliștii se îndoiesc de prea puține ori de propriile obiective, chiar și atunci când ele nu sunt decât un ecou al ortodoxiei stabilite. Din moment ce nu întrec niciodată măsura, ei nu sunt struniți, încât sunt predispuși să nu vadă că muncesc sub biciul ideologiei. Iată de ce unii reporteri insistă afirmând că sunt liberi. Numai atunci când părăsesc cărarea bătătorită vor simți presiunea venită de sus. Dar lucrul acesta nu se întâmplă aproape niciodată. Conform unui amplu studiu asupra principalelor mijloace de informare, un sociolog a tras concluzia că autocenzura devine un obicei, „când jurnaliștii nu mai sunt conștienți de faptul că reacționează ca urmare a unor presiuni".
Am putea adăuga și o a cincea oară, când reporterul izbucnește cu indignare la sugestia că este pus într-o lesă ideologică și că nu aparține unei prese libere și democratice. Mulți reporteri.insistă asupra faptului că nu aparțin nimănui. Aceasta în pofida faptului că adeseori ei își pun cu voce tare probleme despre felul în care șefii văd lucrurile. Se vorbește despre subiecte valoroase „stricate" sau rescrise de către redactorii motivați politic. Ei știu că evenimentele cu potențial exploziv trec neobservate și că editorii decid să favorizeze versiunea oficială asupra evenimentelor, ignorând nenumăratele informații contrare. Ei își amintesc de instrucțiunile primite de sus despre modul în care este bine să nu îi supere pe marii proprietari ai firmelor care își fac publicitate sau persoanele cu alte interese puternice. Ei cunosc cazurile de jurnaliști abandonați sau exilați în paginile obscure ale ziarului. Ei știu de disidenții politici invitați să apară în emisiunile de opinie sau să scrie editoriale, cărora li s-a interzis prezența atunci când veștile despre eveniment au ajuns la urechea eșaloanelor superioare de producători de știri. Majoritatea lor însă tratează aceste evenimente ca pe niște îndepărtări aberante de la sistemul democratic fundamental al producției de știri.
Jurnaliștii vor vedea autocenzura ca pe o formă de „realism" sau de „pragmatism" ori de „acceptare a regulilor jocului". în abilitatea de a trăi într-o stare permanentă, deși nu întotdeauna conștientă, de reacție anticipativă și păstrând o aparență de independență, oamenii din presă nu diferă prea mult de profesioniștii din alte organisme ierarhice. La locul de muncă jurnaliștii sunt supuși condiționărilor ideologice manifestate neoficial prin aluzii și sugestii ascunse sub masca sfaturilor „profesionale". Astfel, ei pot fi admonestați pentru că „se implică prea mult emoțional" și li se atrage atenția să nu își piardă „obiectivitatea" atunci când scriu un material care este primejdios pentru cei avuți și puternici. Când redactorul adjunct și editorialistul de la Washington Post, Meg Greenfield, și-a sfătuit un coleg asupra modului în care poate păstra o distanță apreciabilă față de un subiect controversat, i-a spus următoarele : „Nu știu nici eu prea multe. Sunt și eu ca tine. Nu am fost niciodată o persoană a unei «cauze»". în cele din urmă Greenfield a ajuns redactor al paginii de gardă.
ĺn mod fundamental, greșeala presei și modalitatea aleasă pentru a o preveni corespund viziunii pe care o avem asupra ființei umane. Aceasta, în democrațiile de tip occidental, se inspiră din ideologia creștină: schematizând, omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, dar a fost murdărit prin păcatul originar. Perversitatea lui face ca, în interesul semenilor, el să trebuiască să se supună unei presiuni fizice externe. însă noblețea îl face sensibil la valorile principiilor nobile și, prin urmare, la o presiune morală internă. Această ambivalență încurajează speranța că este suficientă o presiune morală externă, aceea pe care e impun regulile etice atunci când violarea lor atrage reprobarea semenilor noștri – și a altor cetățeni.
ĺn materie de presă, de-a lungul secolelor, doar primele două dintre cele trei moduri de control au fost utilizate. Un bun jurnalist se supunea conștiinței sale; cel rău risca să aibă de-a face cu jandarmii și magistrații. La sfârșitul secolului XX, părea indispensabil să se facă apel la a treia formă de disciplină pentru a păstra o presă liberă. Chiar și în societățile democratice, guvernanții caută pretexte pentru a limita libertatea presei. în ceea ce privește conștiința individuală, ea este mai puțin suficientă ca niciodată, de când mass-media s-au transformat într-o mare industrie.
ĺncepând cu anii '60, interesul jurnaliștilor americani pentru deontologie a crescut și, după Războiul din Golf din 1991, s-a dovedit că mulți jurnaliști, din Franța și din toate țările Europei Occidentale, erau cuprinși de un interes sporit față de etica profesională.
Codurile Pentru început, este absolut necesar să formulăm principiile și regulile de conduită. Ne putem inspira din Aristotel, Locke, Kant sau Stuart Mill – dar la consens vom ajunge mai cu seamă printr-o neîntreruptă dezbatere. La această dezbatere trebuie să ia parte membri asociațiilor profesionale, dar și cei care, dincolo de profesia lor, se străduiesc să aducă îmbunătățiri comunicării sociale. După aceea, se redactează un cod – pentru că acesta este mai clar și mai practic.
Primul cod de presă a apărut, se pare, în 1910 : este vorba despre cel din Kansas, Statele Unite. Codurile s-au înmulțit după 1945 și în special în anii 1960, din Africa de Sud până în Islanda și din Israel până în Japonia. Toate țările Europei posedă unul sau mai multe coduri. In majoritatea țărilor, codul a fost elaborat de către sindicatul jurnaliștilor (Finlanda, Portugalia) sau de cel al editorilor (Danemarca, Italia), câteodată de o asociație a editorilor și jurnaliștilor (Belgia, Grecia) sau de Consiliul de Presă (Germania) instituit de o anumită asociație. Există chiar cazuri când codul a fost împrumutat de la o organizație internațională (Olanda).
Anumite reguli codificate se referă doar la jurnaliști: manifestarea solidarității față de confrați, necesitatea de a nu se lăsa corupt sau imperativul de a nu plagia. Alte reguli se referă la conducători: a nu omite sau exagera anumite informații – de exemplu, pentru a servi anumite interese politice sau a seduce cumpărătorii de spațiu publicitar și utilizatorii. Majoritatea regulilor se aplică ambelor categorii. Cel mai adesea, jurnalistul nu-și permite să-și sacrifice locul de muncă neexecutând ordinele, iar în micile organe de presă se întâmplă și ca proprietarul să fie principalul redactor.
Declarația îndatoririlor jurnaliștilor (Text adoptat de congresul Federației Internaționale a Jurnaliștilor, Bordeaux, 1954)
Prezenta declarație precizează îndatoririle esențiale ale jurnaliștilor în căutarea, redactarea și comentarea evenimentelor:
Să respecte adevărul în virtutea dreptului publicului de a-l cunoaște.
Să apere libertatea informației, a comentariului și a criticii.
Să publice doar informații a căror origine este cunoscută, să nu suprime informații
esențiale și să nu falsifice documente.
Să nu folosească metode incorecte pentru a obține informații, fotografii și documente.
Să rectifice orice informație publicată și dovedită inexactă.
Să păstreze secretul profesional în ceea ce privește sursa informațiilor obținute în mod
confidențial.
Să își interzică plagiatul, calomnia, defăimarea, bârfa și acuzațiile nefondate, ca și
primirea oricărei răsplăți în vederea publicării sau suprimării unei informații.
Orice jurnalist demn de acest nume își face o datorie din a respecta principiile sus-
-menționate : recunoscând legile cunoscute ale fiecărei țări, jurnalistul nu acceptă, în
plan profesional, decât jurisdicția colegilor săi, excluzând orice intruziune guverna
mentală sau de altă natură.
Cap.III Presa și democrația
3.1. Presa – “câine de pază“ al democrației
Inițial, presa era condusă, controlată și comandată de către politicieni. Principalele ziare din Statele Unite, National Gazette și Gazette of the United States au fost simple instrumente ale politicii de partid și au fost destinate uzului direct al elitei electorale, compusă dintr-un grup limitat de alegători, grup restrâns pe criterii economice. Erau publicații lipsite de independență, cu o circulație minimală și dependente de finanțările venite din partea puterii. Presa avea un rol mecanic, de amplificare a vocii ideologiei dominante sau de promovare a unor opinii partinice, ziaristul fiind instrumentul puterii, servitor umil al acesteia.
Prima consecință a apariției presei de partid a fost reconfirmarea monopolului asupra informațiilor deținut în mod exclusiv de reprezentanții puterii. Dezvoltarea sa a avut în mod secundar o urmare subiectivă: impunerea unei anumite tipologii a jurnalistului. Acesta trebuia să fie docil ideologic, devotat intereselor de grup, dependent financiar de patronii săi partinici și lipsit de independență. Valoarea ziarelor era doar una strict negativă, cu conotație vindicativă, ea trebuia să atingă scopuri personale în lupta electorală, să distrugă potențialii inamici și chiar să-i reducă la tăcere pe susținătorii taberei adverse. De la bun început, ziariștii înșiși au fost supuși unei presiuni constante din partea sferei politice prin intermediul mecanismelor legislative, cu scopul de a li se limita capacitatea de mișcare, mobilitatea intelectuală și disponibilitatea de a publica alte informații decât cele acceptabile, adică s-a accentuat partizanatul ideologic. Controversele se duceau mai mult în jurul unor dezbateri complexe cu caracter partizan, neutralitatea fiind înlocuită cu agresivitatea verbală.
Scopul liberal al tuturor formelor de guvernare rămâne păstrarea, cultivarea și menținerea libertății, iar mass media trebuiau să devină un instrument al libertății sociale. Presa liberă se transformă într-un inamic al secretelor guvernanților, al abuzurilor economice ale puternicilor zilei și al dominației elitelor ideologice. Consecința imediată a libertății de exprimare este dispariția „dreptului istoric" al Puterii la păstrarea secretelor și la impunerea cenzurii. într-o lume a liberei manifestări a ideilor, orice acțiune de interes general, orice persoană implicată în sfera politică devine subiect de dezbatere publică și, implicit, orice „voce" individuală are drepturi egale de participare.
Pluralitatea opiniilor derivă imediat din conceptul de libertate a presei, ca garanție nu atât a libertății de exprimare, cât a aflării adevărului – după cum sugera W. Lippmann adevărul este produsul dezbaterilor libere și al confruntării ideilor într-un context fără restricții. Presa nu poate fi independentă – spune teoria liberală urmând tradiția lui Mill – dacă nu există un mediu economic liber și concurențial, condus de „mâna nevăzută" a pieței, fără intruziunea statului tiranic. O altă caracteristică trebuie să fie diversitatea maximă a mijloacelor de exprimare pentru a se asigura o diversificare a rezultatelor; numai piața poate oferi multiplicarea surselor, a mijloacelor și ideilor exprimate, numai piața conduce la o adevărată eliberare a mijloacelor de informare de sub presiunea politicului și la așezarea lor sub controlul public al cetățenilor.
Piața liberă a ideilor este acel domeniu al producției culturale (deci politice) în care
individul își exercită în mod absolut funcțiile de persoană privată tară a fi vexai de violența'
și^agresivitatea statului. Piața liberă are trei funcții principale în procesele publice: ea
acționează pentru mobilizarea opinilor prin stimularea apariției unor idei noi și prin
înlesnirea circulației critice a informațiilor. La modul ideal, oricine dorește să participe la
dialog poate s-o faca prin accesul la un mijloc de exprimare existent, fie prin
crearea propriului rnjloc de comunicare.
Conceptul de watchdog (câine de pază) provine direct din argumentele pieței libere a ideilor și manifestărilor publice ale personalității și individului Lipsit de apărare în confruntarea cu forța opacă și obtuză a puterii, cetățeanul nu poate face altceva decât să-și delege o parte din putere în mâna politicienilor și, pentru a-i controla pe aceștia, să transfere o altă parte a puterii sale jurnaliștilor. Supravegherea ar presupune deci un control permanent și o prezentare critică a activităților sferei politice, iar informarea ar însemna susținerea procesului decizional – ambele în interesul cititorilor înțeleși ca alegători. De aici urmează două modalități de raportare a presei la puterea politică:
– politicienii urmăresc în mod constant să-și amplifice puterea, iar jurnaliștii au
obligația de a se opune presiunilor venite din partea elitelor sociale, presiuni prin
care influența politicii se diversifică și devine tot mai agresivă;
– cetățenii sunt supuși unei obturări informaționale constante din partea Puterii
politice, politicienii nu fac altceva decât să își ascundă acțiunile – rolul jurnaliștilor
ar fi deci susținerea dezbaterilor publice și întărirea participării publicului la luarea
deciziilor.
Ziariștii nu își pot exercita aceste funcții democratice decât în cadrul jocului liber al pieței, susțin teoreticienii liberali, pentru că numai piața permite mobilitatea ideilor, fiind permisivă si inovatoare . AIexander Miklejolm a definit două funcții majore ale rolului de câine de pază al jurnalistului în general al democrației: a) informativă – presa fluidizează comunicarea dintre Puicrt și cetățeni, îi ajută pe alegători să decidă cu privire la reprezentanții lor, îi stimulează pe aleși să fie atenți la dorințele electoratului și să reacționeze la interesele cetățenilor și impune reținerea Puterii față de acțiunile agresive în raport cu indivizii; și b) critică (unde se manifestă cu adevărat noțiunea de watchdog) – presa supune unei atenții analitice și critice toate acțiunile Puterii momentului, evaluează programele și proiectele politice și anunță participanții la jocul comunicării publice atunci când regulile jocului nu sunt respectate de una dintre părți
Vremurile noi necesită un mod nou de gândire. Țările din Europa de Est își reformează sistemul mediatic, cu un ochi ațintit spre Occident, în căutarea unor noi idei și modele (ca, de altfel, și investiții). Dominația posturilor de tip serviciu public în vestul Europei începe să slăbească, fiind o reacție față de un complex de atacuri din sfera politică și din cea comercială. O dată cu expansiunea rapidă a canalelor de televiziune, domeniul mass media se transformă într-un model pe care merită să îl analizăm din perspectivă intelectuală.
Studiul încearcă să facă mai mult decât să ofere o trecere în revistă a argumentelor tradiționale liberale cu privire la rolul democrației în privința mass media. Vom încerca să evaluăm relevanța actuală a acestor argumente. O mare parte a comentariilor liberale provin dintr-o perioadă în care „media" erau reprezentate, în principal, de o circulație limitată de publicații politice, iar statul era încă dominat de elita minoră a proprietarilor de terenuri. Rezultatul este o moștenire mai veche fără prea multe legături cu realitatea contemporană, dar care continuă să fie repetată necritic, ca și când nu s-ar fi schimbat nimic. Este momentul să îi facem o ceremonie funerară decentă.
Discutarea rolului democratic al mass media este marcată de o dezbatere privind modul în care acestea trebuie organizate. Concepțiile tradiționaliste au fost structurate parțial tocmai pentru a legitima „reglementarea” presei, iar nu pentru întemeierea completă a acesteia pe criteriile pieței libere. Aducând în discuție gândirea tradițională, aruncăm o umbră de îndoială asupra programelor pieței libere pe care aceasta urmărea să o legitimeze. Dar procesul de revenire la principiile de bază și la reanalizarea rolului democratic al mass media ridică de asemenea probleme cu privire la adecvarea alternativei serviciilor publice convenționale la piața liberă.
Definiția tradițională, a rolului de câine public de pază al mass media, în contextul extinderii sistemului de difuziune, pare să aiba o logică aparent similară. Ea legitimizează argumentele pentru o reformă a pieței libere în domeniul difuziunii, justificând în același timp sistematizarea continuă și neîngrădită a organizării capitaliste a presei. Aparent se pare că există multe comentarii pe această temă. Supravegherea critică a activităților guvernului reprezintă un aspect important al funcționării democratice a mass media. Demascarea operațiunii Watergate în timpul mandatului președintelui Nixon sau situațiile mai puțin cunoscute (în exterior), cum ar fi expunerea implicării statului în vânzările ilegale de armament Bofors în Suedia sau prezentarea de către Nikiforov a corupției de stat din URSS, care a condus la asasinarea lui în 1989, sunt exemple eroice cu privire la modul în care mass media și-au exercitat funcția de serviciu public prin investigarea și stoparea activităților ilegale ale oficialităților publice.
Opinia aceasta convențională provine dintr-o perioadă în care „media" erau extrem de politizate si controversate. Majoritatea mijloacelor moderne de informare sunt astăzi orientate spre divertisment. Prezentării afacerilor publice i se acordă numai o mică parte a conținutului materialelor informative și numai o parte din aceasta forma a analizării critice a guvernării.
Abordarea tradițională pare să fie învechită și dintr-un alt punct de vedere. Ea definește rolul de câine ție pază al mass-jmedia numai în problemele în care este implicat statul. O astfel de formulare datată provine din perioada în. care statul nu era reprezentativ, era corupt și avea un potențial despotic sporit, libertatea de exprimare și presa liberă fiind percepute ca un mijloc de apărare împotriva absolutismului. O asemenea analiză a ignorat exercitarea puterii prin alte structuri decât cele statale, făr să acorde atenția cuvenită rolului presei în apărarea împotriva exploatării din sfera privată mai ales din familie și din economie. Evident, este necesară o definiție mai largă a rolului de câine de pază al democrației. Mass media trebuie percepute ca o sursă de remediere abuzurilor exercitate de putere asupra celorlalți. Dar, de îndată ce adoptăm o asemenea definiție mai amplă, ea subminează argumentele favorabile pieței libere. Pe scurt, problemele complexe ridicate de funcția de câine public de pază exercitată de mass media nu pot fi soluționate printr-un acord simplist, necritic și catehetic față de piața liberă. Măsurile practice prin care să fie întărit rolul de câine de pază al mass media sunt mai necesare decât o susținere complezentă a unui anumit sistem.
3.2. Funcțiile presei
Supravegherea mediului înconjurător
Țelul mass-media este acela de a obține informația și de a o face să circule. Și cum inforrmații se găsesc din abundență, mass-media au rolul să le trieze, să le ierarhizeze și să le interpreteze. Presa (scrisă și audiovizuală) este cea care indică ce anume este important și ce nu din masa evenimentelor, a proceselor, a opiniilor și a personalităților. Mass-media decid sa popularizeze sau nu idei noi.
Mass-media trebuie, în intervalul dintre alegeri, să îi supravegheze pe guvernanți și să le publice greșelile. Cel puțin teoretic, marile instituții de presă au o independență și o calitate care le permit să îi evalueze și să îi critice pe cei aleși în numele cetățenilor. De aici vine si numele de „a patra putere în stat", nume dat mass-media la începutul secolului al XlX-lea. Această funcție jurnalistică a mass-media, ca și următoarele, este afectată de numeroase disfuncționalități. Nu este însă locul potrivit pentru a le aminti.
Prezentarea unei imagini despre lume
Nici un om nu are cunoștințe directe despre lume în ansamblul ei, iar cei mai mulți dintre noi nu stiu decât o experiență extrem de limitată. Ceea ce știm despre restul lumii știm datorită conversațiilor și, în primul rând, mass-media.
Unele mijloace de informare de masă joacă cu precădere acest rol: oferă cetățeanului informații și idei venite din alte părți. Il ajută să dobândească o viziune globală, conferindu-i prestigiu social sporit. Conținutul prezent în aproape orice mijloc de informare – inclusiv celui care difuzează foiletoanele televizate – transmite cunoștințe. El adâncește conștiința de sine a fiecăruia prezentându-i alți oameni, alte tipuri de comportament. Subiectele, regiunile, oamenii despre care mass-media nu vorbesc sau despre care vorbesc , nu există sau există în prea mică măsură. Astfel se motivează campania lansată de țările lumea a treia în anii '70 împotriva atenției insuficiente pe care le-o acordau marile instituții de presă occidentale.
O disfuncționalitate mai banală provine din faptul că, în mass-media, activitatea se desfăsoară sub presiunea timpului, ducând la o abordare simplificată. ĺn consecință, mass-media infuzeaza miturile (precum capacitatea de muncă a nemților) și stereotipurile (seducătorul an, de exemplu). Altfel spus, ele prezintă imagini incomplete și adesea deformate, imagini ce pot induce sentimente nejustificate (ca disprețul pentru anumite popoare) comportamente uneori dramatice.
Transmiterea culturii
Mass-media transmit de la o generație la alta moștenirea culturală a grupului sau a națiunii, Ideologia ei: o anumită viziune asupra trecutului, prezentului și a viitorului lumii. Aceasta : un amalgam de mituri, de tradiții, de valori și de principii care îi conferă individului o identitate etnică sau națională; îl face pe copilul crescut în Islanda să devină islandez, și basc pe cel crescut în Navarra.
Bineînțeles, familia, Biserica și școala se ocupă și ele de această socializare. Dar, în țările occidentale (cu excepția SUA), Biserica și-a pierdut mult din influență. In familia de astăzi, redusă la tată, mamă și copii, adesea ambii părinți au o slujbă, dacă nu cumva sunt divorțați. Timpul pe care copiii îl petrec cu părinții ajunge rareori la cele 10-15 000 de ore petrecute în fața micului ecran până la sfârșitul anilor de adolescență.
Rămân școala și mass-media, cărora copiii le consacră cea mai mare parte a timpului. Mass-media au avantajul de a însoți individul de-a lungul întregii sale vieți (o viață adesea destul de solitară în mijlocul maselor) și de a vorbi și despre imigranți, astăzi numeroși în majoritatea țărilor.
Unele instituții de presă educă publicul, mai ales prin popularizarea științei. Dar, în ansamblul lor, mass-media inculcă publicului ce se gândește și ce nu, ce se face și ce nu se face : normele tradiționale ale societății – la care se adaugă și noile norme în curs de formare.Și aici, disfuncționalitățile pot fi grave. Ca și în cazul primelor două funcții sau al următoarei, este posibil ca cei care conduc mass-media să intervină, utilizând omisiunea sau distorsiunea, pentru a privilegia un element sau altul al moștenirii culturale. Sau, mai simplu, stabilitatea și confortul pe care le creează apartenența la o cultură străveche pot provoca stagnarea. Grupul poate deci să se închidă într-un conservatorism paralizant. Mass-media au rolul de a stimula schimbarea prin promovarea de noțiuni, uzanțe și produse noi.
Ipostaza de tribună de dezbatere
Ne imaginăm uneori cum, în satele de altădată, toată lumea discuta cu toată lumea – în fața bisericii, la târg, la cafenea sau sub copaci, la umbră. Astăzi, în societatea de masă, oamenii care au aceeași origine etnică sau împărtășesc o pasiune ori o profesie comună sunt adesea răspândiți în interiorul unui megalopolis sau al unui teritoriu vast. Contactele și schimburile se realizează mai ales prin intermediul mass-media. Multiplicându-și canalele de comunicare -internet, sateliți, cablu, mass-media asigură din ce în ce mai mult o comunicare pe orizontală, cu două piste, și nu numai o comunicare de sus în jos.
ĺn democrațiile primitive, marile decizii erau luate după dezbaterile cetățenilor, organizate în agora cetăților grecești, sau cu ocazia acelor town meetings din Noua Anglie. în democrația de masă, este la fel de important să se ajungă la un consens, la o „opinie publică". în lipsa unui acord, există pericolul unor confruntări violente, chiar al unui război civil. Or, dezbaterile nu pot avea loc decât în mass-media, prin intermediul ziariștilor și al unor reprezentanți, purtători de cuvânt ai diferitelor grupuri, sau direct, prin poșta cititorilor sau telefoane în direct.
Mass-media raliază astfel individul unui grup, sudează grupurile într-o națiune. Totodată, ele contribuie la apariția solidarității, făcându-i pe oameni părtași la aceleași emoții, de exemplu indignarea în fața unui scandal sau tristețea în fața unei calamități.
Forumul mediatic joacă un rol politic crucial. Ca intermediari între cetățeni și guvernanți, mass-media se transformă în instituții centrale, în pivoți ai democrației. Guvernanții își fac cunoscute realizările și proiectele. Politicienii caută sa se folosească de mass-media pentru a-și convinge electoratul, nu fără distorsiuni sau omisiuni. Cei ce dirijează economia se servesc și ei de mass-media, într-o manieră mai discretă, dar mai eficace. Iată de ce un eminent observator cum este Jacques Ellul consideră că funcția esențială a mass-media este propaganda.
Disfuncționalitățile posibile sunt evidente. Dacă mass-media nu vehiculează decât opiniile unui grup fără scrupule, avem de-a face cu o dictatură, deci cu un pericol extrem: naziștii au împins Germania în al doilea război mondial și la Holocaust. La fel, sovieticii au distrus zeci de milioane de oameni și economia țărilor din Est.
Chiar și în democrație, când mass-media privilegiază o anumită ideologie, se ajunge la o criză. Astfel, în SUA anilor '50, ele promovau doar conformismul unei majorități albe, conservatoare. Grupurile excluse s-au revoltat în deceniul următor, uneori cu brutalitate: negrii, studenții, hispanicii, amerindienii, consumatorii, femeile, ecologiștii, homosexualii, handicapații etc.
Promovarea consumului
Cândva, jurnalismul era un artizanat și iată că redevine ceea ce a fost odinioară grație noilor tehnologii (fotocopierea, publicații asistate de calculator, fax, internet). Acum, fără excepții, mass-media sunt nevoite să ofere salarii angajaților și dividende acționarilor, asemenea marilor întreprinderi. De altfel, mass-media reprezintă un sector important al economiei: industria mediatică este al doilea exportator al SUA.
Pe de altă parte, mass-media sunt cele care vehiculează publicitatea5. Unele nu fac decât acest lucru (ziare gratuite, canale de teleshopping), în timp ce altele ignoră publicitatea (televiziunea cu plată). Dar, pentru majoritatea instituțiilor de presă, principalul scop este acela de a seduce un public pentru a-1 vinde publicității. în plus, ele se străduiesc să creeze un context favorabil cumpărării produselor cărora le fac reclamă. Fără mass-media, comerțul este periclitat, după cum au dovedit-o grevele prelungite ale ziarelor din marile orașe.
Unii atribuie publicității un rol benefic. în opinia lor, publicitatea informează (în special prin anunțuri) și, stimulând concurența și consumul, permite apariția unor prețuri scăzute. De altfel, publicitatea este cea care a făcut presa accesibilă omului de pe stradă, permițându-i să fie foarte ieftină, ba chiar „gratuită". Pe de altă parte, politica de stânga denunță rolul ei nociv de a manipula, de a incita la consumul furibund, la risipă, la poluare. Orice am gândi, trebuie să recunoaștem că publicitatea îndeplinește o funcție esențială într-o economie modernă.
Stimularea distracției
Folclorul ne duce la ideea că, în societățile primitive, fiecare grup era preocupat de propriile distracții. în timpul lungilor nopți de iarnă, se povesteau vechi legende și se cântau refrene populare ; în timpul sărbătorilor rituale, oamenii jucau, dansau și cântau în piața publică. In societatea de masă, divertismentul este mai necesar ca niciodată pentru a reduce tensiunile ce se acumulează în fiecare individ și care pot să-1 ducă la răzvrătire, îmbolnăvire sau alienare. Această distracție este oferită în principal de către mass-media, grație „culturii de masă" pe care au creat-o. Cea mai mare parte a consumatorilor caută în mass-media divertismentul. Ca urmare, aproape toate mijloacele de comunicare de masă îl oferă, chiar și cotidienele.
Concomitent, mass-media promovează noul pentru a lupta contra plictiselii, dar și familiarul, pentru a ritualiza existența. Ele stimulează (emoțiile sau intelectul) și tot ele calmează (prin distracție sau catharsis). Substituindu-se contactelor umane, mass-media permit izolarea sau diverse convivialități. Astfel, în tren, călătorul folosește ziarul pentru a se separa de ceilalți; dimpotrivă, un șofer se simte mai puțin singur la volan grație radioului un bătrân fără familie primește, prin intermediul micului ecran, vizita atâtor vedete. La birou sau la cafenea, discuția alunecă invariabil spre filmul sau meciul văzut în ajun la televizor.
Această funcție este cea mai importantă astăzi, cu atât mai mult cu cât ea se combină extrem de eficient cu celelalte. Educația este primită mai ușor când este ascunsă sub masca distracției: televiziunea este mult mai eficientă decât școala. La fel, publicitatea încearcă să ofere distracție și, pentru a seduce, chiar și informația este oferită sub formă de spectacol. în schimb, mass-media oferă foarte rar divertismentul pur; pentru a distra, ele îmbină divertismentul cu o altă funcție.
Este normal deci ca principalele reproșuri adresate mass-media să vizeze divertismentul. Presa este acuzată că acționează ca un drog, excitant sau anestezic – un nou „opiu al poporului" -, pretându-se astfel la tot felul de manipulări în beneficiul celor bogați și puternici.
Din cele șase funcții importante ale mass-media pe care tocmai le-am explicat, unele canale pot să își asume doar una sau două: săptămânalul gratuit se ocupă de vânzarea produselor; radioul public are drept obiectiv informarea; canalul TV cu plată specializat în difuzarea filmelor nu face decât să distreze. Totuși, numeroase mijloace de informare de masă joacă simultan toate cele șase roluri. Importanța relativă a fiecărui rol depinde de natura fiecărui canal mediatic. Presa scrisă este cea mai în măsură să ofere informații într-o manieră exhaustivă și aprofundată. Dimensiunea ei este spațiul: la nevoie, o revistă sau un cotidian își pot mări numărul de pagini. Televiziunea este constrânsă de dimensiunea temporală, nedispunând decât de 24 de ore pe zi. Și cum ea constă în imagini și sunete, se pretează cel mai bine divertismentului.
Funcțiile mass-media în societatea modernă sunt, indiscutabil, importante. Totuși, presei i se atribuie pe nedrept puteri imense în numeroase domenii. Mass-media sunt acuzate -de stânga și de dreapta, de Nord și de Sud, de cei bogați și de cei săraci, de bătrâni și de tineri – de toate tarele societății moderne. Din această perspectivă, este bine să avem în minte câteva idei utile.
Prima este că tripla natură a mass-media (industrie, serviciu public, instituție politică) le conferă un statut ambiguu. Astfel, un serviciu public precum poliția sau poșta poate fi reglementat și subvenționat în permanență. O întreprindere privată poate fi ajutată de către stat în timpul unei crize. Dar o instituție politică precum presa nu poate primi subsidii fără a risca să cadă sub controlul guvernului, nemaiputând astfel să-și asume una dintre principalele ei misiuni.
A doua idee este că mass-media fac parte dintr-un complex sistem social: chiar și în regimul liberal, autonomia lor este limitată. într-o mare măsură, mass-media sunt și fac ceea ce doresc cei care conduc în economie și în politică. într-o la fel de mare măsură, ele sunt și fac ceea ce doresc consumatorii și cetățenii, adică toți locuitorii țării.
ĺn același timp, și aceasta este ultima idee, mass-media pot fi considerate o forță a progresului. Ceea ce Ithiel de Sola Pool a numit „tehnologiile libertății"6 nu constituie o realitate neutră: ele sunt în mod evident în serviciul drepturilor omului. Oricine le recunoaște rolul în prăbușirea regimurilor fasciste și comuniste. Regimurile fanatice se tem de mass–media și de puterea lor.
3.3.Presa românească “watch – dog” sau nu?
Dacă ar fi să se discute vreodată care este marea problemă a presei românesti, un singur răspuns poate fi considerat satisfăcător: marea problemă este lanțul slabiciunilor în care ziariștii se lasă angrenați fără a conștientiza că acest lanț se strânge treptat în jurul gâtului lor. Totul pornește de la a face mici concesii către diferitele instituții ale statului. De exemplu, la refuzurile, minciunile și mojicia unor angajaț sau șefi, ziaristul român se multumește să răspundă cu o trimitere în gând la origini a persoanei respective. Greșeala fatală care înseamnă și prima verigă din lanț este faptul că ziaristul nu se gândește cum să pună la punct instituția sau persoana respectivă sau cum să provoace schimbarea în relația instituției cu presa și cu publicul pe care presa îl reprezintă. Din contră el se gândeste cum să îmbuneze persoana respectivă pentru a obține măcar o fărâmă de informație ca să-și poată face știrea și ca să poată obține și altă dată laturi de informații. Nu de alta dar concurenta s-ar putea să aibă, din nu stim ce motive, o intrare mai bună la aceeași persoană și să ți-o ia înainte. Și așa ajungem și la a doua verigă: în loc să fie solidari ziariștii preferă să facă sluj sau să mituiască, umilindu-se în fața la cine știe ce minte rămasă în trecutul communist. Pentru a obține o exclusivitate de doi lei pentru un eveniment și mai puțin important, ziariștii perpetuează prin toleranța acest gen de comportament lipsit de cele mai elementare nuanțe de democrație. Angajatul sau șeful respectivei instituții va căpăta încredere în comportamentul său gregar și va deveni tot mai arrogant și opac cu ziariștii. Evident, de unul singur, un reporter riscă să piardă și cea mai slabă formă de cooperare cu instituția respectivă, dacă îndrăznește să comenteze ceva cu privire la situație. ĺn astfel de situații, tipice pentru toate instituțiile de stat românești, majoritatea politizate și corupte, sunt șanse mici să se obtină îmbunătățiri ale relațiilor cu presa sau transparența chiar și la presiuni ale breslei gazetarilor. Dacă ziaristul insistă în a da lecții cu privire la ceea ce înseamnă democrație sau transparență, riscă să primească el o lecție zdravănă tipic securistă. Pentru ca relațiile conducerilor acestor instituții fac pe linie politică și economică presiuni suficiente asupra conducerii instituției de presă la care trudeste reporterul ca să-l arunce în drum. Mai mult, instituțiile respective devin maestre în prezentarea trunchiată și săracă a oricarei informații. Fie că le este solicitată fie că sunt obligate să o ofere.
Foamea de exclusivități penibile și dezinteresul pentru transparența din partea multor ziariști face să fie imposibilă o luptă egală cu instituțiile învechite din România. Rezultatul este unul mult mai grav decât calvarul de zi cu zi la locul de muncă pentru ziarist. Rezultatul este privarea de informații credibile a publicului, imposibilitatea de a afla adevărul. Iar aici n-ar trebui să se facă nici o concesie.
Printre instituțiile celebre pentru bolșevismul lor dezgustător se numără: toate serviciile descentralizate din teritoriu, prefecturile, consiliile județene, majoritatea primăriilor și consiliilor locale, poliția și armata precum și celelalte instituții militarizate (și aici ne referim la imposibilitatea de a accesa informații neclasificate). Și lista poate continua cu regiile si celelalte firme cu capital de stat. O situație cu adevărat orweliana…
ĺn presa românească s-au făcut tot felul de analize despre situația ziariștilor români, dacă ei sunt în stare să informeze obiectiv sau dacă libertatea de exprimare se rezumă la un concept nu prea des întalnit în munca jurnaliștilor de zi cu zi. Interviul cu Traian Radu Ungureanu, realizator și editorialist la postul de radio BBC, secția în limba română, a fost realizat de Cristian Todea în luna decembrie 2003, când celebrul ziarist a fost prezent la Cluj pentru a-și lansa cartea “Manifestul fotbalist”.
Cristian Todea: Cum se vede de la București libertatea de exprimare din presa locală ?
Traian Radu Ungureanu: După cum spunea recent un foarte bun ziarist de aici, de la Cluj, Claudiu Padurean, se vede mai bine colivia. Libertatea presei e o expresie, e la modă, toată lumea o amintește. ĺn practică, ea e foarte foarte serios amenințată și, deseori, chiar împiedicată. ĺn primul rând la nivel local, unde ziaristul e mult mai dependent de puterea, de banii, de abuzurile prefectului, primarului, patronului. Care nu are nevoie de mari pretexte și face… Ce anume face? Amenință cu telefonul. Da telefon: bă, nu mi-a plăcut ce-ai scris și fii atent ce faci. Despre Iliescu, în general, despre PSD, iarași în general. Sau: fii atent ce scrii, fii atent nu te atinge de cutare că e omul meu.
La nivel național lucrurile sunt un pic mai subtile, dar nu mult diferite calitativ. E tot o formă …de violență până la urmă, care se exercită prin mijloace cum am spus mai subtile, de pildă: publicitatea, cotidianele sunt deseori dependente de cantitatea de publicitate, de furnizorii de publicitate. Dacă publicitatea se întrerupe, atunci multe ziare încep să aibă probleme financiare. Alte ziare, care sunt de fapt cvasi-inexistente, își permit să apară în continuare numai pentru că obțin publicitate angajându-se de la bun început să facă propagandă politică. Trei: există vina mare a ziariștilor. Și, aici, aș vrea să spunem clar că libertatea de expresie nu este numai o noțiune sacră, pe care publicul cititor, societatea, justiția trebuie să o apere dar și o îndatorire a ziaristului. Iar, deseori, ziariștii înșiși o calcă în picioare. Mă refer aici la ziariștii care cer mită, fără nici un fel de jenă. Am avut recent discuții cu oameni care lucrează în firme de PR, în București, care organizează campanii electorale. A propos, pregătesc de pildă campania electorală pentru alegerile locale, și care mi-au spus că primesc, aproape zilnic, de cateva ori pe săptămână, vizita unor ziariști care vin să ceara mită. Pur și simplu. ĺși pun serviciile la dispoziție și spun: noi, de exemplu, scriem, putem scrie pentru cutare, cutare sau cutare care credeți dumneavoastră, dacă ne dați atâția bani. Și în cazul ăsta libertatea de expresie este pusă în pericol. Chiar de către cei care ar trebui să fie vehicolul ei principal.
Există, de asemenea, și asta trebuie spus, un soi de cult gol pe care-l întrețin, în general, organizații care s-au specializat nu numai la noi în povestea asta. Un cult gol al libertății de expresie, și mă refer, organizațiile de care vorbesc, sunt, de multe ori, ONG-urile. Cele care s-au antrenat bine într-o anumită vehementă, într-o anumită isterie, dacă pot să spun asta…Și ori de cate ori un ziarist este contrat, daca e cu bâta, bun, totul e legitim…ori de câte ori e contrat, chiar și în principiu, chiar și profesional vorbind. Ori de câte ori un ziarist e atenționat sau reclamat și cineva spune, na, ancheta nu e corectă, dintr-un motiv sau altul, sar în sus cutare sau cutare ONG și spun că s-a încălcat libertatea presei. Nu e întotdeauna așa. De aia lucrurile trebuie tratate cu seriozitate pentru că libertatea presei, conceptul ăsta, să își păstreze seriozitatea.
Trăgând linie, ținând cont de toate devierile care pot veni și dinspre profesia însăși și dinspre gardienii ei, totuși trebuie spus că principalul pericol pentru libertatea presei în România, în momentul de față, este puterea politică. Puterea politică, alături de sau cu sluga ei, pentru că mi-e greu să-i spun altfel, puterea judecatorească. Avem ziariști condamnați, avem ziariști târâți în tribunale, acolo unde politicianul sau potențatul local știe că se află între ai lui, ca să spun așa. Prin urmare, nu cred că putem vorbi astăzi despre libertate de expresie în România, așa cum sperăm, așa cum sperăm să putem vorbi după 15 ani de la revoluție.
CT: Putem spera că tinerii ziariști care își încep acum cariera în presă au vreo șansă să priceapă ce înseamnă solidaritatea de breaslă, ce înseamnă recunoașterea adevăraților gazetari și nu a unor grupuri de interese, în condițiile în care până și solidaritatea aceasta e, cumva, relativă?
TRU: Da, putem spera. Atenție, putem spera că o minoritate să facă lucrul ăsta. Spun asta pentru că văd care e situația în momentul de față. Există ziariști foarte buni și oameni care stiu să scrie bine și oameni care știu să își păstreze capul limpede. ĺi cunosc. Și la Cluj și la București și la Iași. Ei sunt însă o minoritate. Vom avea în continuare ziariști foarte buni, vom avea în continuare o minoritate care va ști să-și facă meseria foarte bine. Sigur, problema rămâne că există o majoritate de ziariști care, unu: sunt deprofesionalizați sau care nici n-au apucat să-și învețe meseria. Producem prea mulți ziariști. Mai toată lumea poate deveni ziarist, mai toată lumea a devenit ziarist, ceea ce nu poate să însemne că avem de-a face cu oameni de meserie. Doi: sunt coruptibili, sau ajung foarte repede să învețe regula jocului, să se supună, să se vândă, pe prețuri mici, în special în televiziune…Majoritatea asta e periculoasă pentru că, de multe ori, ea dă tonul. Așa cum, de pildă, televiziunea dă tonul opiniei generale, ea fixează parametrii în mare parte. Și dacă televiziunea este atât de slabă, așa cum o vedem noi, astăzi, în România, atunci sigur efectul e masiv. Vina, în cea mai mare parte, e a lor. Nu cred că este o situație chiar tragică. Nu, nu tragică. Tragică este. Pierdută! Pierdută nu cred că este pentru că spun: întotdeauna vom avea această minoritate de ziariști care va putea servi drept exemplu, care va putea servi drept bază de regenerare.
CT: Au nevoie ziariștii de un contract colectiv de muncă pe ramură?
TRU: Da, cred că da. Atenție, există un pericol: sindicalizarea excesivă! Și ne putem feri de lucrul acesta pentru că am vazut cum arată el în Franța, Germania… Sindicalizarea e un mecanism până la urmă negativ care devine o obstrucție birocratică și care apără și ceea ce nu e de apărat. Apără in corpore, indiferent de situație, de vină, de persoană. Da. Asta e una. Și a stabili măcar principiile și mecanismele juridice, legale, avocățești de reprezentare care împiedică abuzul, e altceva. Cred că ziariștii trebuie să iasă din genul de relații în care pot fi dați afară oricând de un patron care e nervos sau care a primit un telefon. Sau care vrea să-și protejeze un prieten sau care vrea să pedepsească un inamic. Ei trebuie feriți de lucrurile astea. Lucrurile astea se întâmplă mereu în presa romanească.
CT: La ce să ne asteptăm pentru cele 30 de zile de campanie electorala la alegerile locale?
TRU: Da, cred că vom avea o campanie foarte urâtă. Am mai avut campanii urâte. Pariez că urmatoarea campanie, de după locale, va fi și mai urâtă, dar asta nu înseamnă că suntem pregătiți pentru ceea ce va veni în campania pentru locale. Modul în care se pregătesc de pe acum mișcările, prostituția ziariștilor, nerușinarea celor care încearcă să forțeze mâna ziariștilor care rămân pe poziție, sunt deja respingătoare. Mă uit în ziare, mă uit la televiziune și aproape că nu văd nimic altceva decât încercări de… nu de promovare, că asta până la un punct e normal, dar de manipulare, de falsificare…Vreau să dau exemplu aici tratamentul de presă care pregătește, de exemplu, răspopirea lui Vadim Tudor, în calitate de sionist, mai nou. Mă uit la felul în care e jucată, cu multe nuanțe și cu mare atenție și cu multă necinste, tema Pacepa. Temă care are și ea legatură cu viitorul imediat al alegerilor. Așa că… nu mă aștept la nimic bun. Văd, de exemplu, felul în care se pregătesc partide de genul partidului lui Becali. Care este o glumă proastă, dar e o glumă cu sens. Cineva a gândit miscarea, cred că mutarea va avea efectul ei. Mă uit la exemplul Liei Roberts care nu e nici el…Deși, desigur că persoana e mult mai onorabilă decât Gigi Becali, dar exercițiul politic e aproape același. E la fel de stupid și la fel de periculos. Deja lucrurile astea sunt promovate prin presă. Când va veni campania vom vedea, cred, ceva ce n-am vazut pănă acum.
CT: Două sfaturi pentru studenți: de ce să se apuce de presă și, dacă s-au apucat, cum să reziste?
TRU: Dacă vor să se apuce de presă ca să capete notorietate, ca să-și facă relații, ca să devină vizibili, sigur că n-o să asculte de mine…Dar e cum nu se poate mai rău pentru presă. Deci: dacă totuși se mai pot întoarce din drum s-o facă. Cei care fac presă pentru că le place să facă presă, pentru că vor să învețe să facă presă, pentru că cred că au ceva de spus sau pentru că pot ajuta publicul să înțeleagă, să afle, să filtreze informațiile… s-o facă, desigur! Cum pot rezista? E foarte simplu: rezistând. Vor avea salarii mici, vor vedea colegi luând spăgi, îi vor vedea luându-și casă, îi vor vedea făcând vacanțe-n Spania, îi vor vedea cumpărându-și mașini și va fi foarte greu să reziste. Dacă vor să rămână ziariști, n-au ce face. Trebuie să reziste! Unii rezistă. Nu cred că există un leac anume. Cred că există un anumit temperament, un anumit caracter care te ajută să faci treaba asta.
Un alt sfat: să nu înceteze să învețe să scrie și să vorbească românește. Limba română e în mare pericol în presă, culmea, românească. Un leac simplu: citiți proza scurtă a lui Caragiale!.
IV. Studiu de caz :Scandalul RAFO Onești – ancheta în mass – media
Scandalul de la RAFO Onești a făcut furori în rândul mass – mediei din țară. Nu numai că subiectul s-a complicat implicând zeci de mii de oameni rămași fără un loc de muncă, dar cazul RAFO a zguduit serios și lumea afacerilor cu petrol din România. ĺnsă poate cel mai grav aspect al scandalului îl reprezintă acela prin care în presă au fost divulgate legăturile puternice cu fosta guvernare. Practic, RAFO s-a transformat în “Marele Tun al Guvernului Năstase”, jaful “ pe față” al populației care se ridică la sume exorbitante ce ar acoperi cu brio câteva probleme stringente ale României cum ar fi recorelarea pensiilor sau rezolvarea colapsurilor din sănătate și învătământ.
Interesant ar fi să ne întrebăm dacă PNA și-ar fi făcut treaba la fel de bine și în cazul în care Năstase ar fi câștigat fotoliul de președinte al României ,iar Geoană pe cel de prim – ministru. Oricum, la nivelul presei românești de după alegeri s-a putut constata o anume “relaxare” – asta pentru că actuala putere a susținut cu tărie libertatea presei. Multe canale TV, radio și ziare și-au permis de acum să dezvolte în materiale mai ample cazul RAFO și chiar să țină zilnic la curent opinia publică despre mersul anchetei.
ĺn acest studiu mi-am propus să arăt prin câteva articole care este atitudinea presei. ĺn urma acestor informații din media au avut loc o serie de dezbateri pe posturile audio – vizuale care au dus în cele din urmă la formarea unei opinii a poporului despre “furtul RAFO”. E indiscutabil faptul că amploarea pe care a luat-o problema RAFO se datorează numai presei, iar acest lucru – îmi permit să-l declar o dovadă clasică a puterii presei. La fel ca un “Watergate”II , RAFO a făcut, într-adevăr, din presa românească a patra putere în stat.
Colosul de la Onești a atras atenția opiniei publice înca de la încercările de privatizare. Cu sau fără “perdea” procesul a pornit cu stângul, Vorba ceea, RAFO a fost prea mare ca să nu fie observat. A urmat apoi implicarea câtorva zeci de firme în domeniu care și-au asigurat”beneficiul” din punga statului,mai précis a noastră, plătitorii de impozite.
Fuziunea Carom -Rafo Onești a fost respinsă
AVAS demonstrează că Balkan Petroleum nu este acționarul majoritar al Rafo Onești. Agenția cere Rafo să-și achite datoriile și a respins fuziunea cu Carom Onești, deținută de Ovidiu Tender. Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului demonstrează că Balkan Petroleum nu este acționarul majoritar al Rafo Onești. “Balkan nu are decât 49,9% din acțiuni, nu știu cum pot să spună că sunt acționari majoritari atât timp cât din actele oficiale nu reiese deloc acest lucru“, ne-a declarat Mircea Ursache, președintele AVAS. CATALIN BUDESCU : Rafo a fost privatizată în 2001, atunci când 59,99% din pachetul de acțiuni al rafinăriei moldovene a fost cumpărat de Imperial Oil (companie patronată de Corneliu Iacobov) și Canyon Servicos din Portugalia.
După doi ani, pe fondul discuțiilor despre imensele datorii ale rafinăriei față de bugetul de stat, datorii acumulate de Rafo sub șefia lui Corneliu Iacobov și Răzvan Temeșan (bine cunoscut publicului larg o dată cu devalizarea Bancorex), a apărut din senin o firmă englezească care a preluat Rafo cu tot cu datorii. Astfel, în luna octombrie Balkan Petroleum Ltd din Marea Britanie a devenit acționar principal la Rafo, în urma preluării de la Canyon Servicos a unui pachet de 48,91% din acțiunile rafinăriei. Fapt precizat și pe site-ul oficial al rafinăriei, unde compania Balkan Petroleum apare ca acționar majoritar al rafinăriei Rafo Onești. Numai că așa cum a precizat si în cadrul unei conferințe de presă, președintele AVAS, Mircea Ursache, instituția statului nu recunoaste modul și faptul că această firmă ar fi acționar majoritar la Rafo.
Dimpotrivă, conform structurii sintetice consolidată a acționariatului societății SC Rafo SA Onești, pusă la dispoziție de către surse oficiale, acționarii rafinăriei, în acest moment ar fi următorii: Balkan Petroleum Limited cu un număr de 74.546. 785 de acțiuni, care înseamnă procentual 49,91%, Canyon Servicos (compania de la care s-a spus că ar fi fost cumpărate acțiunile deținute de Balkan) cu 64.110.235, adică 42%, diferite persoane juridice (printre acestea, conform acelorași surse, s-ar mai afla și firma lui Iacobov – Imperial Oil) care dețin un număr de 12.472.406 de acțiuni, 8,18%, precum și alte persoane fizice cu un număr de 1.286.113 acțiuni, cărora le corespunde un procent de 0,84% din capitalul social al rafinăriei moldovene.
Datele sunt din 24 noiembrie 2003, de când, conform acelorași surse, la Registrul Independent Regisco SA, nu s-a mai efectuat și nici nu s-a mai cerut nici o altă modificare în cadrul acționariatului rafinăriei moldovene.
Balonul de săpun. Imediat după preluarea pachetului de acțiuni, în termenul stabilit în contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul a achitat în termen de 60 de zile prețul pe acțiuni. Totodată, consorțiul s-a angajat să efectueze o serie de investiții pe o perioadă de 7 ani, data scadentă fiind 30 iunie 2008. ĺn anul 2002, Balkan Petroleum a cumpărat acțiuni la rafinăria Rafo. Acțiunile preluate astfel de Balkan au provenit din conversia creantelor bugetare pe care rafinăria le avea la Ministerul de Finanțe și la Ministerul Transporturilor. Prin această metodă, încă din 2002, Balkan a devenit acționar la Rafo. Acțiunile în cauză au fost vândute în rate, plata urmând a fi efectuată pe o perioadă de patru ani, respectiv între 31.12.2002 si 31.12.2006. ĺn prezent, AVAS, printre altele, monitorizează societatea și pentru respectarea achitării acestor rate. ĺn ultima lună AVAS a primit mai multe cereri de la Rafo și implicit de Balkan.
Compania înregistrată în Marea Britanie a cerut acceptul AVAS pentru a cumpăra și acțiunile celorlalți acționari ai Rafo, motivând că în acest mod ar putea contribui cu succes la respectarea clauzelor privind obligațiile investiționale angajate de către cumpărători.
BALKAN ȘI CONSILIUL CONCURENȚEI. Balkan Petroleum a bătut și la ușa Consiliului Concurenței, trimitând o notificare instituției în care cerea avizul pentru preluarea de la firma Tender SA a unui număr de acțiuni pe care aceasta le deține la Carom Onești. Scopul era obținerea acționariatului majoritar la Carom pentru facilitarea modalității de fuziune cu Rafo.
Astfel, prin absorbție Rafo prelua Carom, acționarul majoritar în nou-creata societate urmând să fie compania Balkan Petroleum. Răspunsul Consiliului Concurenței către Balkan a specificat că firma nu are nevoie de vreun aviz din partea instituției, conform legii, pentru o astfel de tranzacție. Tranzacția este considerată o reorganizare acționarială în cadrul companiei respective.
AVAS A SPUS NU. La solicitările celor de la Balkan atât în privința fuziunii cerute dintre Rafo și Carom, cât și în cazul preluării de noi acțiuni prin aceeași metodă a conversiei datoriilor rafinăriei, AVAS a spus deocamdată nu. Astfel, Autoritatea a solicitat o serie întreagă de documente și declarații, printre altele fiind cerute rapoartele contabile, cât și o scrisoare de bonitate a firmei Balkan care trebuie să vină de la o bancă din Marea Britanie prin intermediul Eximbank. Până la acea oră însă, AVAS nu a primit mare lucru din documentele solicitate.
Notificări. AVAS a notificat de curând SC Rafo SA în privința datoriilor pe care această societate le înregistrează la fondul de sănătate în valoare de 1.600.253 de dolari, cât și datoriilor la utilități preluate recent de AVAS pentru recuperare. ĺn acest ultim caz, Rafo deține creanțe comerciale către Distrigaz Nord de 3.594.279 de dolari. Deși notificată, Rafo nu s-a grăbit deloc să propună vreun plan de reeșalonare a datoriilor. Din acest motiv AVAS urmează să ceară în zilele următoare, printr-o nouă notificare, ca Rafo să se supună solicitării instituției naționale. Toate aceste datorii vor putea însă să fie reeșalonate în diferite tranșe, dar totodată obligatoriu achitate până la sfârșitul lui 2008.
Din investiții asumate prin contract și garantate cu întreg pachetul de acțiuni, cumpărătorii rafinăriei mai au de scos din buzunare circa 80 milioane de dolari, totul până cel tarziu în 2008. ĺn caz contrar, statul va deveni din nou acționar majoritar în cadrul rafinăriei. De aceea, poate nici AVAS nu s-a grăbit să pună vreun sechestru asigurător pe unele active ale societății, ținând cont că pe întreg pachetul de acțiuni cumpărate de la Rafo, AVAS are gaj până la respectarea tuturor obligații care decurg din contractul de vânzare-cumpărare semnat pentru privatizarea rafinăriei.
CE DATORII ? Nimeni nu părea să fie de acord cu acceptarea fuziunii dintre Rafo și Carom, în afara acționarilor rafinăriei și a lui Ovidiu Tender, patronul de la Carom Onești. De ce? Răspunsul este unul foarte simplu. După fuziune ar lua naștere cel mai mare datornic “în viață“ al statului român. Carom are datorii bugetare de circa 5.700 de miliarde lei, Rafo, restanțe de 1.500 miliarde lei la buget plus 5.000 miliarde lei către Petrom. Toate acestea adunate, la care s-ar mai adăuga și cele ale societăților comerciale Uton și Solventul, care fac parte din planul de înființare a gigantului Compania Moldova, plan pus la cale de Tender și Iacobov, ar duce la incredibila sumă datorată statului român de circa 17.000 miliarde lei (peste 414 milioane de euro).
Prinși cu ocaua mică. Balkan Petroleum (BKP), compania în spatele căreia se află Vasile Frank Timiș, Gabriel Bivolaru și grupul de firme VGB, grup ce are legături de afaceri cu Ovidiu Tender și apropiați ai lui Corneliu Iacobov, ne-a comunicat, în scris, la data de 22 martie 2004, că: “BKP a cumpărat în două etape participațiile CANYON SERVICOS și IMPERIAL OIL detinând astăzi 97% din acțiunile RAFO“.Iată însă că aceste date sunt infirmate, în prezent, atât de reprezentanți ai statului, cât și de înscrisuri aflate în posesia noastră. Astfel, potrivit datelor furnizate chiar de către reprezentanți ai rafinăriei RAFO publicației Business Monitor Internațional: “Balkan Petroleum Ltd deține 48,91%, Imperial Oil Bacău (România) deține o cantitate însemnată din acțiuni, iar Canyon Servicos Lda (Portugalia) este acționar minoritar“.ĺmpărțirea acțiunilor rafinăriei din Onești arată că firma lui Iacobov, Imperial Oil, are încă un cuvânt greu de spus în afacerea RAFO și confirmă faptul că Balkan Petroleum este o companie de fațadă. Din păcate, reprezentanții Balkan Petroleum nu au putut fi contactați pentru comentarii în ultimele două zile.
Balkan Petroleum a lasat de izbeliste muribunda RAFO Onesti
Compania Balkan Petroleum, acționarul majoritar de la RAFO Onești, amenință cu retragerea din structura de conducere a rafinăriei. Liderul de sindicat preconizează că rafinăria se va închide definitiv o dată cu oprirea ei pentru revizia anuală. Sindicaliștii au anunțat un miting cu scopul de a exercita presiuni asupra instituțiilor statului. Conducerea rafinăriei se abține de la comentarii în această privință. Fiscul a depus opoziție la fuziunea dintre RAFO și Carom fără prea multă publicitate. ĺn planul de reorganizare, fuziunea dintre cele două societăți este una dintre condițiile esențiale înainte de transformarea datoriilor RAFO în acțiuni pentru creditori. Sindicaliștii cer guvernanților să-și facă publică poziția pe care o vor adopta în privința planului de reorganizare și implicit în privința funcționării rafinăriei oneștene.
O situație explozivă se înregistrează în aceste zile la RAFO Onești. Cu cât se apropie luna octombrie, dată la care se va decide soarta planului de reorganizare a societății, cu atât temerile salariaților că RAFO va avea aceeași soartă ca Rafinăria Dărmanești se întetesc. Potrivit sindicaliștilor de la rafinăria oneșteană sunt cel puțin trei motive care ar putea duce la închiderea definitivă a societății. "Primul ar fi acela că principalii creditori nu vor accepta planul de reorganizare propus de administratorul judiciar, al doilea ar fi acela că Balkan Petroleum și-a anunțat public intenția de a se retrage din structura acționariatului în condițiile în care AVAS nu a aprobat fuziunea dintre RAFO și Carom, iar al treilea motiv ar fi acela că în prezent se exercită presiuni mari de către unitățile similare concurente în vederea eliminării RAFO de pe piață. Există temeri întemeiate din partea sindicaliștilor că oprirea rafinăriei, de săptămâna viitoare, pentru revizia anuală va coincide de fapt cu închiderea ei definitivă", ne-a declarat Ion Marian, liderul sindicatului Rafinorul. ĺn această situație sindicaliștii de la RAFO au decis să organizeze acțiuni preventive în scopul susținerii intereselor rafinăriei.
"Organizația de sindicat Rafinorul va organiza o întalnire cu toți liderii de sindicat de pe platforma Borzești în vederea adoptării unui program comun de acțiuni. însă indiferent de poziția pe care o vor adopta colegii noștri, sindicatul Rafinorul va organiza un "miting de sensibilizare" pe 12 octombrie", declară Marian. Același Ion Marian, a organizat o întrevedere cu ceilalți lideri ai sindicatelor de pe platformă în vederea susținerii fostului patron, Corneliu Iacobov. Căruia i-a adus cam același gen de osanale pe care le aduce acum acționarului majoritar de la RAFO, Balkan Petroleum (BKP). Și acum ca și la începutul acestui an, când Marian și-a adunat în jur toți liderii de sindicat de pe platformă, șeful de la Rafinorul spune că acționarul majoritar este nedreptățit de autorități care nu văd eforturile financiare uriașe pe care le face acesta de a plăti oalele sparte de managementul defectuos al vechii conduceri. "Este vorba despre investiții tehnologice și de mediu finalizate, investiții importante în curs de finalizare pe componența tehnologică de distribuție a produselor petroliere care s-au cumulat cu sumele uriașe ordonate către bugetul de stat și care ajung la 10.000 miliarde de lei numai în ultimul an de activitate", spune Ion Marian.
Intețtia de retragere a Balkan Petroleum Temerile sindicaliștilor în privința viitorului RAFO sunt cu atât mai îndreptățite cu cât acționarul majoritar, Balkan Petroleum, și-a anunțat oficial intenția de a se retrage din structura acționariatului societății. Un prim-pas către luarea acestei decizii l-a constituit hotărârea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) de a nu aproba fuziunea dintre RAFO și Carom după ce în urmă cu câtva timp, cele două societăți și-au manifestat în scris această intenție la AVAS. Președintele instituției, Mircea Ursache, a declarat la începutul lunii august că instituția pe care o conduce a primit din partea RAFO și a Carom două solicitări. Una se referea la cererea de acceptare a fuziunii celor două societăți, iar a doua la cesionarea creanțelor RAFO către acționarul Balkan Petroleum. Ambele au fost respinse. Mai mult, conform contractului de privatizare, în cazul RAFO, Ursache așteaptă ca acționarii rafinăriei să-și respecte angajamentele asumate și să treacă la realizarea investițiilor tehnologice angajate, în suma de 84 milioane dolari. Această decizie a AVAS a nemulțumit profund conducerea Balkan Petroleum care a încercat să convingă reprezentanții statului că are intenții onorabile în ceea ce privește bunul mers al rafinăriei. "Ieri, s-a depus planul de reorganizare judiciară la Tribunalul Bacău. N-ar trebui să-și facă nimeni temeri că nu va fi aprobat de creditori pentru că propunem soluții concrete de lichidare a datoriilor în termen de doi ani, și în plus RAFO este singura societate declarată de judecatori în insolvența și care plătește lunar la stat în jur de 20 milioane de dolari. Sunt împuternicit să declar din partea acționarului majoritar că în condițiile în care acest plan de reorganizare nu este aprobat de creditori, iar AVAS refuză să-și dea avizul în privința fuziunii RAFO și Carom, atunci Balkan Petroleum se va retrage din structura acționariatului de la RAFO", ne-a declarat Teodor Cuzino, avocatul Balkan Petroleum în procesul de faliment care se află pe rolul Tribunalului Bacău.
Balkan Petroleum este decisă să nu lase din mâini RAFO Onești
Ordonanța privind preluarea, de către AVAS, a datoriilor bugetare de 15.000 miliarde de lei ale RAFO și Carom Onești a fost republicată, în "Monitorul Oficial" (M.O.), cu semnăturile tuturor ministrilor titulari ai instituțiilor care au inițiat și avizat textul actului normativ. Anunțul republicării a fost făcut, duminică seara, de către premierul Adrian Năstase. El a precizat că prima formă a actului normativ publicată în M.O., care conține semnăturile prim-ministrului, ale unor secretari de stat din ministerele Finanțelor și Economiei și ale președintelui AVAS, a fost determinată de o "eroare materială".
"S-a publicat mai repede", a precizat șeful Guvernului, care a mai informat că nota de fundamentare a ordonanței a fost semnata de miniștrii Dan Ioan Popescu și Mihai Tănăsescu. Conform Ordonanței de Urgență (OUG) care prevede transferul către AVAS al creanțelor fiscale (reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri fiscale) deținute de Ministerul Finanțelor Publice (MFP) la RAFO și Carom, la data de 31 octombrie 2004, AVAS va prelua, tot în vederea recuperării, și creanțele deținute la cele două societăti de Direcția Vamilor Iași.
Ordonanța este semnată de premierul Adrian Năstase și contrasemnată de secretarul de stat în MFP, Gheorghe Gherghina, președintele AVAS, Mircea Ursache, secretarul de stat în Ministerul Economiei, Andrei Grigorescu, și de Ion Stoica, din partea Autorității Naționale a Vămilor.
MJ nu avea atribuții legale să semneze! Ministrul justiției, Cristian Diaconescu, a declarat, că instituția pe care o conduce nu avea atribuții legale de a semna ordonanța privind RAFO, în replică la acuzațiile lui Băsescu, conform cărora aceasta este singurul act normativ post-decembrist care nu poartă viza ministrului justiției. "Potrivit art. 107 din Constituție, după adoptarea în Guvern, astfel de acte normative se contrasemnează de primul-ministru și de ministerele care urmează să pună în executare respectiva decizie", a spus Diaconescu. Conform declarațiilor sale, Ministerul Justiției nu avea atribuții legale de a semna ordonanța, informează Mediafax.
Fărcaș: Fără legatură cu campania electorală Ministrul integrării, Alexandru Fărcaș, a declarat că în cazul RAFO și Carom este vorba despre transferul titlurilor de stat de la MFP la AVAS pentru salvarea rafinăriilor de la faliment. Fărcaș a precizat că nu este specialist în domeniu, dar după cum reiese din OUG privind RAFO și Carom, se ajunsese într-un punct în care urma falimentul acestor societăți, cu toate consecințele sociale, iar Executivul a decis să adopte această soluție alternativă, fără nici o legătură cu campania electorală.
"Problema acestor societăți trena de mai mult timp, iar titlurile MFP se referă la arierate si datorii istorice", a afirmat Fărcaș. Ministrul a afirmat că decizia referitoare la preluarea datoriilor RAFO și Carom a fost una "complicată" pentru Guvern, dar trebuie vazută ca un pas înainte în asanarea economiei românești și disciplinarea financiară, într-o economie de piață funcțională.
Blănculescu: Măsura e perfect legală Ministrul delegat pentru coordonarea activității de control, Ionel Blănculescu, insistă asupra faptului că măsura este perfect legală și nu înseamnă o ștergere a unor datorii ale acestor agenți economici, potrivit Radio România. "Nu s-a șters sau anulat nici o datorie a RAFO. Datoria este la AVAS, instituția specializată a statului în executare silită. Parchetul General, PNA, IGP și ANC desfășoară investigații și anchete complete asupra RAFO și a 400 de firme. Ancheta penală se desfăsoară în paralel cu salvarea economică a rafinăriei, care înseamnă: 3.000 de locuri de muncă în RAFO, 22.000 de locuri de muncă în intreprinderile care depind de RAFO, 7.500 miliarde de lei plătite de RAFO pe ultimul an la bugetul de stat ca taxe și impozite, a spus Blănculescu.
Băsescu: Iacobov și Hrebenciuc, responsabili Candidatul Alianței PNL-PD la Presedinție, Traian Băsescu, a cerut instituțiilor statului să dea interdicție de a părăsi țara lui Corneliu Iacobov și Viorel Hrebenciuc, pe motiv că aceștia au cele mai mari responsabilități în "jaful de la Onești". "La Rafo sunt 2.700 de salariați, nu 25.000. Ținta noastră nu este legată de aceștia. Nu vrem să închidem nici o fabrică. Ținta noastră este furtul de la RAFO", a precizat Băsescu. ĺn completare, premierul desemnat al Alianței, Călin Popescu Tăriceanu, a spus că dosarul Rafo este și în atenția Oficiului Național pentru Combaterea Spălării Banilor.
RAFO: Suntem siguri că planul de reorganizare va fi aprobat miercuri Suntem siguri că planul de reorganizare a RAFO, pe care compania Balkan Petroleum, acționarul majoritar, l-a prezentat Guvernului, de către creditori, a declarat, ieri, într-o conferință de presă, Marin Anton, consilierul președintelui Balkan Petroleum. El a precizat că la votul de miercuri se vor prezenta toate cele cinci categorii de creditori: salariații (cărora patronatul le datorează circa 18 miliarde de lei), creditorii bugetari (cel mai important – Ministerul Finanțelor), chirografarii (prestatorii de servicii neplătiți), companiile private (care au preluat datorii comerciale ale RAFO) și creditorii cu creanțe garantate (care dețin mai mult de 10% din valoarea totală a creanțelor). "Potrivit legii, dacă votează favorabil doar trei dintre creditori – care dețin 66% din totalul creanțelor – planul de reorganizare se aprobă", a precizat Anton. El a adăugat că AVAS va prelua datorii ale RAFO de 9.402 miliarde de lei către MFP și de 2.258 lei către Petrom. Datoriile vor fi transformate în acțiuni, ce vor fi vândute de AVAS, iar unul dintre primii investitori interesați să le cumpere va fi, potrivit lui Marin Anton, firma Balkan Petroleum. Potrivit declarațiilor sale, nu există nici o lege care să oprească Balkan Petroleum să cumpere acțiunile ce vor rezulta din conversia datoriilor, cu atât mai mult cu cât Balkan intenționează să redevină acționar majoritar al RAFO și să investească ulterior 200 milioane de dolari în rafinărie."Dacă planul de reorganizare va fi aprobat de creditori pe 24 noiembrie, acesta trebuie confirmat pân1 pe 8 decembrie a.c. Reorganizarea va dura până pe 8 decembrie 2008, timp în care rafinăria nu va avea voie să acumuleze datorii", a spus consilierul.
Cât privește ancheta în derulare a PNA și a Ministerului de Interne cu privire la persoanele care se fac vinovate de proasta administrare a rafinăriei, Anton a explicat că aceasta se axează doar pe managerii din perioada 2001-2003. Declarația sa o contrazice pe cea a șefului AVAS, Mircea Ursache, potrivit căreia legea interzice firmei Balkan Petroleum să cumpere acțiunile rezultate din conversia datoriilor.
RAFO, liderul datornicilor la stat
Agenția Națională de Administrarea Fiscală a decis să ceară în instanță declanșarea procedurilor de faliment a peste 2000 de firme care au datorii uriașe la bugetul de stat. Printre acestea se află și societatea RAFO Onești, care ocupă un loc de cinste, aflându-se în capul listei cu o datorie de 7673,2 miliarde de lei, circa 204 milioane de euro.
Despre RAFO Onești se știe de foarte mult timp că este societatea cu cele mai mari datorii către stat. Numai că nimeni nu a făcut nimic până acum, iar în acest fel oamenii au fost obligați să plătească miliarde de lei suportând astfel consecințele politicii duse de statul român față de datornicul din Onești. Controalele de la PNA soldate cu ridicarea unor documente, verificările inspectorilor fiscali, numeroasele semnale de alarmă trase de diverși oameni politici, n-au avut nici un efect. RAFO a continuat să fie cea mai mare gaură neagră pentru Bugetul statului "mâncând" mii de miliarde.
De la săraci pentru bogați Ziarul ZIUA a arătat în dese rânduri modul în care RAFO a fost și încă mai este ținută în brațe de oameni politici importanți, unii dintre ei cu interese directe la această societate. Sub oblăduirea acestora, rafinăria din Onești a continuat să se bucure de reeșalonări, amânări de plată și stingerea datoriilor. Prejudiciile cauzate de RAFO Bugetului de stat nu au fost suportate decât de oamenii de rând care au fost nevoiți să plătească miliarde de lei, pentru a acoperi reeșalonările, amânările la plată sau stingerile de datorii acordate rafinăriei de către autorităti.
Politica îngăduitoare a autoritătilor față de RAFO Onești a fost criticată în dese rânduri nu numai de presă, ci și de importanți oameni politici. Spre exemplu, vicepreședintele PD Adrian Videanu arată că "recalcularea și indexarea pensiilor cu indicele creșterii prețurilor pe 2005 și 2006 costa cât a dat Guvernul scutiri și reeșalonări la RAFO". La rândul său, Theodor Stolojan a solicitat în nenumărate rânduri investigarea serioasă a situației de la RAFO Onești, subliniind că acesta este unul dintre cazurile care au creat grave prejudicii economiei românești. RAFO Onești s-a aflat chiar și în atenția PNA, însuși Ioan Amarie declarând că dosarul RAFO este unul dintre cazurile care privesc prejudicii mari. De altfel este cunoscut faptul că la sediul rafinăriei din Onești au avut loc descinderi în urma cărora procurorii au ridicat mai multe documente. Abia în luna martie a acestui an RAFO a fost luată mai serios în vizor de autorități. Atunci, Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a cerut deschiderea procedurilor de reorganizare judiciară sau faliment în cazul a 15 contribuabili mari și a 655 de societăți mici și mijlocii, care nu și-au achitat obligațiile către stat. Printre cei 15 se află și Rafo Onești, iar procedura de reorganizare judiciară a rafinăriei pentru recuperarea acestor datorii a fost demarată în urma unei hotărâri a Tribunalului Bacău.
Toader Găureanu: Voi răspunde personal pentru ce s-a întamplat la RAFO Onești
Toader Găureanu, fostul administrator al RAFO SA Onești, a oferit, un interviu, la Aeroportul "Henri Coandă", unde venise să își aștepte mama, care sosea de la Viena. Găureanu a precizat, printre altele, că își asumă responsabilitatea pentru "tot ce s-a întâmplat la RAFO SA Onești" de-a lungul perioadei în care a administrat societatea și că va răspunde în fața legii dacă va fi găsit vinovat. ĺnsă, el a ținut să specifice faptul că își pregătește toată documentația prin care va demonstra autorităților că "fiecare leu din cele peste 7.500 miliarde de lei se află în curtea RAFO". Toader Găureanu ne-a vorbit despre averile pe care le deține, menționând că are două conturi bancare, unul de 4.000 de dolari și un altul de aproximativ 100 milioane de lei. Totodată, fostul administrator al RAFO mai are un apartament modernizat în Onești și o masină Alfa Romeo din 1996. Găureanu a recunoscut că salariul pe care l-a avut în perioada în care a administrat rafinăria oneșteană a fost de 64 milioane de lei, același pe care îl câștigă și în prezent, la firma Faber, unde este director general.
«Au existat divergețe între mine și Iacobov» ĺn legătură cu relațiile pe care le-a avut cu omul de afaceri băcăuan Corneliu Iacobov, Găureanu a menționat că a fost "o relație strict profesională, din care nu au lipsit și divergențele de opinie". Ca exemplu, Găureanu ne-a spus că Iacobov nu a fost de acord cu planul său de investiții, motiv pentru care au existat disensiuni. ĺntrebat fiind dacă există legături profesionale între el și omul de afaceri Ovidiu Tender, Toader Găureanu ne-a spus că, "dacă poate fi considerată legatură, atunci singura ar fi că soția mea, Doina Liliana Găureanu, este șefa Serviciului de calitate de la Carom. Dar acest lucru este irelevant, după părerea mea", a spus Găureanu.
«Nu am stiut că nu pot părăsi țara» Referitor la mediatizata sa încercare de a părăsi România la sfârșitul săptămânii trecute, Toader Găureanu ne-a declarat că nu a fost înștiințat de faptul că este dat în consemn la frontiera și a aflat acest lucru abia duminica trecută, când intenționa să plece spre Zürich, în scopul rezolvării unor afaceri. Toader Găureanu a ținut să precizeze, în final, că va pune "la dispoziția autorităților competente, fiecare document prin care se va atesta faptul că există justificare pentru toți banii de care se vorbește. ĺncă o dată, specific faptul că, dacă voi fi găsit vinovat, voi răspunde în fața legilor țării", a încheiat fostul director general al rafinăriei oneștene. Toader Găureanu va fi audiat de procurori pe 18 ianuarie.
Noi audieri Procurorii Parchetului instanței supreme au audiat, ieri, în dosarul RAFO, funcționari APAPS și unul dintre acționarii VGB Impex SRL, Constantin Mărgărit. ĺn acest dosar a fost audiat Robert Neagoe, membru în comisia de privatizare a rafinăriei, care nu se prezentase la Parchet cu câteva zile în urmă. De asemenea, a răspuns întrebărilor procurorilor și era așteptat să sosească și un alt funcționar, Popa Stan. Toate cele 19 persoane cercetate în cazul RAFO, de către procurori ai Parchetului ĺnaltei Curți de Casație și Justiție, sunt date în consemn la frontieră. Printre persoanele convocate de procurori s-au numărat fostul vicepreședinte al APAPS Gheorghe Musliu, Bogdan Stănescu și Anca Neguț, membri în comisia de vânzare a activelor RAFO, dar și Cristina Nicolae, referent pe probleme de mediu.
Ovidiu Tender – audiat de procurori în cazul Rafo Onești
.După aproximativ trei ore de audieri la Parchetul instanței supreme, Ovidiu Tender a precizat că a dat anchetatorilor detalii din care să rezulte neimplicarea sa în afacerea Rafo. Totodată, Tender a declarat că afacerile sale se vor extinde în urmatoarea perioadă și că sechestrul instituit de procurori pe o parte din acțiuni, în legătură cu Rafo, nu îi va afecta credibilitatea. Vizita de ieri este a doua pe care Ovidiu Tender a făcut-o la Parchetul ĺnaltei Curți de Casație și Justiție."Am fost învinuit, dar sunt nevinovat", a spus atunci omul de afaceri, subliniind că numele său a fost implicat nejustificat în legătură cu ancheta judiciară privind comiterea unor ilegalităti la Rafo Onești. La fel de nevinovat se declară și omul de afaceri Corneliu Iacobov, cercetat și el de procurori, care-l asteaptă iar la audieri pe 7 februarie. Tot ieri, tot la Parchetul General, a mai dat cu subsemnatul și Toader Găureanu, fostul director general al Rafo. ĺn total, numărul persoanelor cercetate de procurori în dosarul Rafo este de 19, infracțiunile pentru care sunt învinuiți fiind spălare de bani, înșelăciune și asociere în vederea comiterii de infracțiuni. Toți învinuiții din dosar, inclusiv Tender și Iacobov, au fost dați în consemn la frontieră. ĺn același dosar, Rafo, procurorii au dispus, începând de săptămâna trecută, verificări la toate societățile implicate în relații comerciale cu Rafo Onești, Carom Onești și grupul de firme VGB.
Astfel, în vizorul procurorilor a intrat și SC Dramiral Group SA București, unul dintre principalii beneficiari ai uleiurilor minerale produse la SC Rafo Onești. ĺn acest caz, potrivit unui comunicat al Parchetului ICCJ, se efectuează cercetări cu privire la patru ordine de plată, în suma totală de 160 miliarde de lei, semnate de reprezentantul SC Dramiral Group Bucuresti, Mihai Iacob. Extrasul de cont folosit a fost falsificat cu concursul lui Teodor Nicolaescu, președintele Băncii Române de Scont, în acest mod prejudiciindu-se Rafo Onești cu suma de 135 de miliarde de lei. ĺmpotriva celor doi, procurorii au început urmărirea penală pentru infracțiunea de înșelăciune și instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, respectiv complicitatea la cele două infracțiuni.
Iacubov s-a dus la PSD să se consulte cu Hrebenciuc
ĺn plină desfășurare a ședinței Delegației Permanente, la sediul PSD și-a făcut apariția Corneliu Iacubov. El a dat nas în nas cu ziariștii care au încercat, zadarnic, să afle de ce a venit, acesta spunând doar că a sosit la sediu că orice membru de partid. Iacubov a stat în clădire aproape patru ore, până cand s-a terminat Delegația Permanentă.
Vicepreședinții partidului au fost surprinși când jurnaliștii le-au spus că în sediu se află Corneliu Iacubov și o parte din ei au fost de acord că prezența acestuia acolo este o imagine proastă pentru partid. Aceeași opinie a avut-o și Adrian Năstase. Iacubov s-a întâlnit cu Viorel Hrebenciuc, care a declarat ulterior că Iacubov "are o dilema, dacă atacul la adresa sa este politic sau nu".Hrebenciuc a rugat presa să lase Justiția să-și spună cuvântul, pentru că "presiunea mediatică asupra Justiției nu face bine cercetărilor". ĺn privința unei solidarități a PSD cu Iacubov, la fel ca în cazul Bivolaru, când toată conducerea de partid l-a însoțit la Parchet pe fostul deputat, Năstase spune că e vorba de situații diferite."ĺn perioada aceea, Bivolaru nu avusese posibilitatea să-și vadă dosarul și grupul nostru parlamentar a mers atunci la Parchet pentru a cere să fie lăsat să-și vadă dosarul, nu pentru a spune dacă este sau nu vinovat. Iacubov trebuie să prezinte în Justiție argumentele pe care le are la niste învinuiri care sunt foarte concrete", a precizat Adrian Năstase.
Iacubov i-a alertat pe anchetatori atunci când, la începutul lunii ianuarie, a plecat de pe Aeroportul "Henry Coandă" cu o cursă de Viena. La întoarcerea sa, omul de afaceri a fost pus în atenția celor de la frontieră. Tot în Austria se pregătea să plece și o altă persoană implicată în dosarul RAFO. Pe 9 ianuarie, fostul director general al societății din Onești, Toader Găureanu, a fost oprit de autorități chiar pe Aeroportul "Henry Coandă". Acesta, împreună cu alte 19 persoane, figura deja pe lista persoanelor date în consemn la frontieră. Corneliu Iacubov a declarat, în exclusivitate pentru ziarul Adevărul, că nimeni nu l-a anunțat că este dat în consemn la frontieră. "Când l-au reținut pe Găureanu, am auzit și eu că nu pot părăsi România. De restul nu știam nimic. De acuzele procurorilor am aflat din presă", spune omul de afaceri. Corneliu Iacubov a afirmat că de ieri se află în București, deoarece astăzi trebuie să se prezinte la Parchetul General."Abia mâine voi afla și eu oficial ce spun procurorii în ceea ce mă privește", a mai declarat Iacubov, care susține că nu a avut de gând să părăsească țara și, mai mult, dorește o întrevedere cu procurorii, care "până în prezent nu mi-au comunicat nici o acuză".
Despre "dosarul RAFO", în care este implicat, Iacubov spune că "este o afacere care a fost politizată și care a fost folosită în campania electorală". Afaceristul a explicat și ultimele zvonuri privind demisia sa din PSD: "Faptul că nu am fost prezent la ultima sedință a PSD Bacău a dat naștere la controverse. Nu am fost la ședință fiindcă nu am fost la Bacău.
Nici demisia din PSD nu mi-am dat-o. După rezultatele locale – având în vedere că turul doi al campaniei lui Sechelariu l-am condus eu, iar Sechelariu a pierdut alegerile -, mi-am asumat responsabilitatea și mi-am dat demisia din funcția de vicepreședinte al PSD Bacău. Am rămas însă membru fondator al acestui partid și rămân un simplu membru PSD". Iacubov spune că, în această calitate, a mers ieri la sediul PSD din București. "Am fost acolo să-mi văd colegii. Nu am avut nici o problemă de discutat, mai ales despre dosarul RAFO. Nu are nici o treabă una cu cealaltă". Revenind la cazul RAFO Onești, Iacubov spune că ceea ce s-a întamplat în ultima perioadă a fost fâră știrea lui."Și eu sunt interesat să se facă lumină în acest caz și de aceea sunt la București, pentru a răspunde procurorilor.Așa s-a întamplat și la sechestru. Au venit într-o zi la poartă, mi-au arătat o ordonanță și au pus sechestru. Nu am avut nimic de comentat".
Iacubov arestat!
Procurorii au emis pe numele său o ordonanța de reținere pentru 24 de ore. Azi-noapte, judecătorii urmau să decidă dacă el va rămâne sau nu în arest. La ora 22.00, la ieșirea din Parchet, Iacobov le-a arătat ziariștilor cătușele și a strigat: “Astea sânt ale lui Băsescu. Ce-a dat, asta o să primească!” Omul de afaceri Corneliu Iacobov a fost reținut aseară de procurorii Parchetului ĺnaltei Curți de Casație și Justiție sub acuzațiile de spălare de bani, delapidare. Sosit la Parchet cu o întârziere de două zile (la solicitarea procurorilor care obținuseră noi informații în dosarul “RAFO”), Iacobov a fost audiat, mai bine de 12 ore. La sfârșitul unei anchete-maraton, procurorii au decis să emită pe numele omului de afaceri o ordonanță de reținere pentru 24 de ore. ĺmpreună cu el a mai fost reținut Teodor Găureanu, fost director al RAFO. Cei doi au fost duși direct la Tribunalul Municipiului București pentru că judecătorii s1 decidă dacă aceștia rămân sau nu în arestul poliției. La ora 22.00, Iacobov a fost scos încătușat din sediul Parchetului. ĺnainte de a fi urcat în dubă, el a apucat să arate ziariștilor cătușele și șă strige: “Astea sânt ale lui Băsescu. Ce-a dat, asta o să primească!”.
Corneliu Iacobov a coborât dintr-un autoturism Volvo și nu s-a sfiit să stea de vorbă cu presa: “Sânt nevinovat. Dacă ar trebui să-mi fie frică de ceva, mi-ar fi frică doar de imixtiunea politicului în justiție. Sânt acuzat că am încercat să pun pe picioare o societate. Această societate este viabilă, dar există interese atât economice, cât și politice ca ea să nu funcționeze”, a declarat Iacobov. El a confirmat colaborarea “la un anumit nivel” cu cei trei arestați în acest caz – frații Octavian si Alexandru Iancu și Constantin Margarit. In paralel cu Iacobov, la Parchet au mai fost chemati Teodor Gaureanu – fost director RAFO Onești și administrator al Imperial Oil – și Teodor Cărămizeanu, fost lider de sindicat și fost director al societății Electrocarbon Slatina. Se pare că, în cadrul audierilor, procurorii i-au confruntat pe cei trei pentru a stabili în ce măsură au colaborat la săvârșirea infracțiunilor de spălare de bani și delapidare.
Primele rețineri făcute de Parchetul de pe lângă ĺnalta Curte de Casație și Justțtie în dosarul “Rafo” au fost făcute în urmă cu trei săptămâni. Atunci, procurorii i-au arestat pe frații Alexandru și Octavian Iancu (administratori ai firmelor VGB) și Constantin Mărgărit (fost administrator al VGB Oil )
ĺn momentul în care frații Iancu au fost arestați, procurorii din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism au început urmărirea penală și față de Basaran Kadri Maznar, Akaroglu Cuneyit, Neacșu Silviu, Iancu Gheorghiță și Turică Marius. Ultimii trei au primit și mandate de arestare în lipsă pe motiv că se sustrag urmăririi penale. Din procesul-verbal întocmit de organele de control rezultă că inculpații împreună cu Alexandru Marian Iancu, au cauzat bugetului de stat un prejudiciu de peste 3.500 de miliarde de lei.
Sechestru de 1.100 de miliarde lei Parchetul Național Anticorupție a demarat cercetările în dosarul “RAFO” în luna mai a anului 2003. Subiectul dosarului îl reprezintă modul de valorificare și procesare a produselor petroliere provenite de la RAFO, Carom și rafinăria Dărmănești. Deoarece ancheta este una complexă, a fost formată o echipa de 200 de persoane, alcătuită, în afara procurorilor PNA, din reprezentanți ai Gărzii Financiare, Agenției Naționale de Administrare Fiscală din Ministerul Finanțelor Publice, ai Parchetului General, SRI și SIE. ĺn prezent, procurorii PNA dețin date concrete despre faptul că mai multe societăți care au intrat în relații comerciale cu RAFO, Carom și Dărmănești, dar și cu Sidex Galați, Petromidia și Arpechim Pitești, au procesat ilegal peste 400.000 de tone de produse petroliere de calitate inferioară, în unele situații chiar reziduuri petroliere, pe care ulterior le-au comercializat că benzina. De la aceste societăți au fost ridicate integral documente contabile. Până în prezent, pe baza materialului probatoriu administrat, s-a dispus măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale persoanelor implicate, totalizând 1.100 miliarde lei.
Trei piste de cercetare Pe baza datelor primite de la Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, Parchetul de pe lângă ĺnalta Curte de Casație și Justiție a deschis un dosar penal în care sânt vizate mai multe societăți comerciale care au avut relații cu RAFO Onești. Dosarul se axează pe trei direcții de cercetare:
• “Relațiile comerciale ale RAFO cu societățile comerciale VGB Impex și Dany Grup, modalitățile de plată, precum și cazurile de restituire a unor importante sume de bani de la VGB Oil către persoane fizice cu motivația “restituire creditare firme”, sume cuprinse între 3 și 88 miliarde lei”
• “Modalitățile în care acciza evidențiată și taxa de drum rezultată în urma procesării nu au fost virate bugetului de stat, fiind sume de care comercianții nu pot dispune, sume ce se ridică, la o primă estimare, la aproximativ 3.000 de miliarde lei”
• “Evidențierea în actele contabile ale firmelor care au achiziționat combustibil de la RAFO și Carom a operațiunilor comerciale efectuate”.
ĺn acest dosar a fost începută urmărirea penală față de 19 învinuiți, acuzați de evaziune fiscală, delapidare, abuz în serviciu. Lista capetelor de acuzare va fi completată cu infracțiunile de spălare de bani, înșelăciune și asociere în vederea comiterii de infracțiuni.
Scandalul Rafo nu se rezumă doar la cele câteva articole menționate de mine, însă amploarea sa este vizibilă. Presa n-a făcut altceva decât să facă publice legăturile incontestabile care au existat între marii magnați ai petrolului în România și guvernul anterior. Nu degeaba PSD se “bucură” de adjectivul de cel mai corupt partid. Caracatița creată de social democrați în toate domeniile, sistemul lor de a promova în funcție absolut pe criterii politice, a ditrus imaginea PSD. Dovada stă eșecul în alegerile din iarna trecută , când PSD a fost sancționat de românii cu drept de vot care declarau fără sfială la ieșirea de la urne, că s-au săturat de corupție. Pe acest lucru au mizat adversarii lor politici, Alianța DA, care au promis că vor face lumină.. Nu e de mirare că primele capete căzute au fost cele susținute de PSD. Iar dacă ar fi să definim rolul presei în toată această poveste, atunci putem numi mass-media românească “un fel de intermediar” între stat și oamenii săi, care, printre altele , își are esența în circulația informației și formarea opiniei publice.
ĺncheiere
Revoluția tehnologică a împins comunicarea spre limite de neimaginat cu puțin timp în urmă. Datele sunt transmise cu viteza luminii, textele, imaginile, sunetele sunt digitalizate, iar sateliții de telecomunicații, revoluția în telefonie și conectarea computerelor în rețea pe Internet la scară planetară schimbă, puțin câte puțin, ordinea lumii. Omenirea a intrat în era globalizării, când se constată apariția unor puteri noi care transcend structurile statale. ĺntre aceste puteri, cea a mijloacelor de informare în masă este una dintre cele mai redutabile. De unde și homericele bătălii dintre marile grupuri industriale pentru dominarea multimedia și a autostrăzilor informației. Căci cei ce dispun de puterea economică și reușesc să și-o adjudece și pe cea mediatică au cale deschisă spre cucerirea puterii politice.
Mi s-a părut interesant să nu termin această lucrare într-un mod clasic, ci mai degrabă să o concluzionez printr-o dezbatere jurnalistică valoroasă, venită din partea unor personalități marcante ale domeniului. Octavian Paler și Stelian Tănase sunt printre aceia care au militat pentru etica deontologică și pentru libertatea exprimării , însă având conștiința puterii de care dispune în lumea de azi mass-media.
.Extrase din emisiunea Lumea în clipa 2000, difuzată la Tele7abc și realizată de Marian Oprea și revista Lumea Magazin. Invitați: Octavian Paler și Stelian Tănase
Ce au făcut mass media bun sau rău pentru societatea românească în acest deceniu al tranziției?ĺn ce relație s-a aflat presa noastră cu puterea?
Octavian Paler: Ne propuneți o experiență interesantă. Și anume să vorbim despre libertate fără să ne simțim liberi. Spun asta pentru că stăm sub amenințarea interdicțiilor anunțate de CNA, care ne-a interzis să vorbim de campania electorală, deși dincolo de pereții studioului zgomotul și furia campaniei electorale se simt din plin. Este păcat, pentru că tocmai acum este nevoie să se discute despre problemele cu adevărat grave ale României, acoperite, din nefericire, de zgomotul acestui bâlci electoral. Primul drept pe care l-am câștigat în 1989 a fost dreptul la exprimare. Sistemul mediatic este mult mai dezvoltat decât cel politic, care dă dovadă de o inerție neașteptată pentru o țară care se miscă mult mai repede. Aș spune că societatea românească se mișcă mai repede decât clasa noastră politică, care, în loc să aibă deschiderea și dinamismul necesare, preferă – întrucât este supusă unor mari presiuni economice, sociale, interne și externe – să se baricadeze în spatele unor inerții acolo să încerce să supraviețuiască o zi, încă o zi ș.a.m.d. Trăiește de pe o zi pe alta, reglându-și reacțiile. De aici, lipsa unui orizont, a unei strategii, a perspectivei. Foarte multă lume este îngrijorată pentru că nu vede ce se va întampla în următorii ani. Or politicienii pentru asta sunt aleși, respectiv să ne spună la ce să ne așteptăm, încotro se îndreaptă țara, cât mai durează tranziția. Și politicienii nu spun nimic.
Stelian Tănase: Clasa politică este tot timpul sub tirul presei. Dacă presa noastră nu ar fi fost atât de agresivă uneori, am fi avut, în materie de instituții democratice, fenomene mult mai rele decât cele de astăzi, iar unul dintre ele este sistemul electoral.
Considerați că presa, care și ea este o putere, își are locul ei bine stabilit în societatea noastră?
Stelian Tănase: Există un permanent exercițiu de presă. Ziarele, televiziunile sunt de fapt singurele instituții de care clasa polititcă se teme. Jurnaliștii importanti sunt curtati, la fel posturile de televiziune sau oamenii care conduc o emisiune. Șefii acestor posturi sunt foarte puternici, mai puternici decât un ministru. De pildă, simt pe umerii mei, tinând seama că realizez o emisiune, o presiune foarte puternică.
E normal să vă simțiți mai puternic ca un ministru?
Stelian Tănase: Nu mă simt mai puternic ca un ministru. Dar ministrul vine și pleacă, iar jurnalistul rămâne. Cred că mulți jurnaliști cochetează cu poziții administrative, politice etc. Sunt elocvente de pildă listele consilierilor, ale guvernului, ale parlamentului, unde se află mulți oameni care au experientă de presă. Nu este un fenomen strict românesc. Sunt multe treceri dinspre presă spre politic. Dar puterea presei provine și din altceva, și mă refer la cazul strict românesc: deoarece mecanismele noastre politice nu funcționează cum trebuie, corupția este aproape generalizată la nivelul clasei politice. Cel care are o poziție publică se simte foarte vulnerabil. Pe omul politic nu trebuie să-l întrebi ce mașină are, câte case, cați bani în cont, pentru că acestea sunt întrebările cele mai dificile pentru el. Nu va răspunde, pentru că în cele mai multe dintre cazuri nu are un răspuns onorabil.
ĺn ce privește presa, a intrat și ea în acest joc. Nu trebuie vazută aici lupta cu demonul, în care îngerul este ziaristul, pentru că și în mass media există interese, sunt sume foarte mari care se vehiculează. Grupurile de interese exercită o mare presiune asupra informațiilor ce se dau publicului. Dar aceste fenomene se mișcă după dinamici diferite: interesul politicianului este să adune voturi, iar al celui ce face presă – să aibă tiraj și audiență ridicate, deoarece ele îi aduc publicitatea cu ajutorul căreia supraviețuiește.
Pomeneați de corupția în presă…
Octavian Paler: Da, pomeneam pentru că dl Tănase a vorbit despre publicitate, unul dintre mijloacele de corupere a gazetelor și televiziunilor noastre. Este un secret al lui Polichinelle faptul că gazetele care primesc publicitate de la FPS pot să supravietuiască mai usor și în felul acesta se simt datoare. Cândva, cenzura era politică, bazată pe frica politică. Acum, există o cenzură economică, bazată pe frica economică. Ea înseamnă, pentru televiziuni, frica de scădere a audienței, care scade publicitatea, sau frica de scăderea tirajului gazetelor, care de asemenea duce la reducerea publicității.
Octavian Paler: E adevărat că la noi imaginea publică este o vorbă goală?
Stelian Tănase: Așa e, nimeni n-o respectă. Deși problema este trecută și în Constituție, nimeni nu se ocupă de dreptul tău la viața privată, la imaginea proprie și n-am auzit procese
intentate cuiva pentru că ți-a terfelit imaginea publică.
Octavian Paler: Totul pleacă de la o viziune proastă, gresită. Cred că încă avem o optică falsă asupra libertății. Noi credem că libertatatea înseamnă a-ți fi îngăduit orice, trufia sau chiar depravarea bunului plac. Or libertatea implică în mod obligatoriu și constrângeri, reguli, obligații, servituți. Noi am trecut de la „nimic nu e permis" la „orice e îngăduit". De aceea am foarte mari îndoieli atunci când vine vorba de libertatea presei la noi și încep să mă gândesc dacă asta este libertate sau bun plac.
Octavian Paler: Ce s-a schimbat, dle Tănase, în mentalitatea noastră în ultimii ani?
Stelian Tănase: Aș răspunde printr-o formulă simplă: dacă înainte ne era frică de tirania, de dictatura în care trăiam, acum ne este frică de libertate. Este vorba de „sindromul celulei" – despre care s-a vorbit imens – prezent în Europa de Est: oamenii care au trăit 50 de ani într-o celulă, la fel ca și animalele de la gradina zoologică puse în libertate și duse în pădure, nu se descurcă. Noi suntem în această situație.
Stelian Tănase: Există nostalgie pentru că oamenii o duc greu. Adaptarea la economia de piață este grea. Toată lumea vrea să fie sigură, să aibă un loc de muncă etern sau până iese la pensie, un loc comod, un salariu bun, cu prețuri de piață stabile și mici. Or această siguranța nu există într-o lume democratică. Aparența democrației este haosul. Este vorba de o miscare browniană în care poți să iei singur deciziile. Poți s-o iei în ce direcție vrei, dar te privește personal.
Octavian Paler: Eu nu sunt de aceeași părere. Nu cred că democrația este de vină pentru ceea ce se întamplă azi la noi. Nu cred că libertatea e de vină. Din nefericire, aceste noțiuni s-au devalorizat grav în mentalul colectiv. Dacă acum zece ani democrația era un mit pentru români, pluralismul politic era magic, eram bolnavi toți de politică, eram isterizați de politică, care este acum starea noastră de spirit? Suntem într-o situație de depresurizare foarte gravă. Mai exact, la noi este un amestec de lehamite și demagogie. M-au siderat sondajele care arată câți dintre compatrioții mei au nostalgia comunismului. E adevărat că memoria se uzează destul de repede și răul nu mai pare așa de rău atunci când te îndepărtezi de el. Dar nici nu mi-am închipuit că un timp istoric de coșmar va putea să reprezinte pentru atâția români dacă nu un paradis pierdut, oricum un fel de termen de comparație negativ pentru ziua de astăzi. Este o involuție psihică foarte gravă. Instituția parlamentului se află în sondaje pe unul dintre locurile cele mai de jos. Deci la noi temeliile democrației sunt minate. Nu întâmplător de câțiva ani bântuie prin România nostalgia unui Țepes…
Nu credeți că și presa a avut un rol? Unul de manipulare, de dezinformare?
Stelian Tănase: Problema este că au trecut zece ani și mai multe alegeri și, ca un făcut, avem aceiași oameni, aceleași grupuri, același tip de discurs, aceeași ineficiență, aceeași demagogie… Campaniile electorale ale diferitelor partide, ale candidaților sunt copiate din manualele occidentale de campanie: același gen de afișe, de ceremonii. Sloganele sunt adesea doar traduceri. Iar problemele reale ale societății românești lipsesc.
Prin ceea ce ați scris sau afirmat la televizor, la radio, considerați că ați greșit vreodată, ați dezinformat sau manipulat?
Stelian Tănase: Este o întrebare foarte grea și care necesită un serios proces de conștiință. Trebuie să spun că în câteva judecăți fâcute în public m-am înșelat. Am încercat să repar când am realizat eroarea de apreciere, dar niciodată nu am mințit cu bună stiință în fața camerei de luat vederi sau nu am spus lucruri pe care nu le credeam cu toată convingerea. De fapt, cred că acesta este și riscul intelectualului, acela că, pe propria lui semnătură, să spună ce crede.
Octavian Paler: ĺn ce mă privește, categoric nu. Asta nu înseamnă că nu am spus lucruri care n-au fost validate de fapte. ĺn anumite privințe am fost o Casandra proastă, adică, din nefericire, m-am confirmat. Am spus categoric nu pentru că am vrut să rămân fidel unei devize, și anume, cum spunea Camus, libertatea este dreptul de a nu minți. Nu cunosc să existe vreun metru etalon de măsurare a corectitudinii opiniilor. N-am pretins niciodată nici că sunt echidistant, pentru că nu cred că poți să fii echidistant între minciună și adevăr, și nici că sunt neapărat obiectiv, pentru că nu știu ce înseamnă obiectivitatea. Am recunoscut că sunt subiectiv, cu alte cuvinte spun ce-mi trece prin minte. Nu numai gazetele sunt de vină,ci și cititorii uneori .
Bibliografie
Beciu, Camelia – Comunicarea politică, București, Comunicare.ro, 2002
Bertrand, Jean Claude – Introducere în presa scrisă și vorbită, Iași, Polirom,2001
Bocancea, Cristian – Meandrele democrației, Iași, Polirom, 2002
Boncu, Simion – Presa, câine de pază al democrației, București, Humanitas,2002
Canetti, Elias – Masele și puterea, București, Nemira, 2000
Coman, Mihai – Introducere în sitemul mass-media, Iași, Polirom, 1999
Cristians, Clifford, Fakler, Mark, Rotzoll, Kim – Etica mass-media.Studii de caz, Iași,Polirom, 2001
Balaban,Delia-Comunicare Publicitară,Cluj-Napoca,Accent,2005
Hartley, John – Discursul știrilor, Iași, Polirom, 1999
Middleton, Kent, Trager, Robert, Chamberlin, Bill – Legislația comunicării publice, Iași, Polirom, 2002
Miege, Bernard – Societatea cucerită de comunicare, Iasi, Polirom, 2001
Petcu, Marian – Puterea și cultura. O istorie a cenzurii, Iași, Polirom, 1999
Pop, Doru – Mass – media și democrația, Iași, Polirom, 2001
Randall, David – Jurnalistul universal, Iași, Polirom, 1998
Runcan, Miruna – A patra putere. Legislație și etica pentru jurnaliști, Iasi, Polirom, 2003
Adevărul
Gardianul
Evenimentul Zilei
Jurnalul National
Ziua.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Presa a Patra Putere In Stat (ID: 105632)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.