Cultura Politica

CUPRINS

1. Argument introductiv……………………………………………………………………………………..3

2. Precizări privind evoluția studiului culturii politice.

Date “biografice” și metodologice………………………………………………….5

3. Premisele unei teorii a culturii politice………………………………………….…9

Contribuția unor științe sociale la fundamentarea teoriei politice……….………….….9 Sociologia…………………………………………………………………………………………………………11

Antropologia culturală……..……………………………………………………………18

Antropologia politică…………………..……………………………………………….21 Abordarea psihoculturală……………………………………………………………….24

Psihologia socială……………………………………………………………………….25

Două tipuri de regimuri politice …………………………………………………….…26

Teoria democrației …………………………………………………………………..…26

Teoria totalitarismului ……………………………………………………………….…30

4. Teoria culturii politice……………………………………………………………..32

Conceptul de cultură politică……………………………………………………..……32

Definiție și dimensiuni…………………………………………………………..……..32

Puterea politică………………………………………………………………………….35

Valori, norme, simboluri, ideologii, mituri. Componente ale culturii politice…………38

Convingeri, atitudini și comportament politic………………………………….………42

Abordarea funcționalistă………………………………………………………….……47

Impactul lucrării „The Civic Culture” asupra cercetărilor de cultură politică……….…47

Cultura politică și individul…………………………………………………………….49

Tipuri de culturi politice………………………………………………………………..52

Raportul dintre cultura politică și structura politică……………………………..…….57

Contradicții ale structurii politice și culturii politice……………………………..……62

Dificultăți ale explicației în teoria funcționalistă a culturii politice……………………64

Abordarea evoluției organice a societății și a culturii…………………………………67

5. Concluzii………………………………………………………………………..…..71

6. Bibliografie…………………………………………………………………….…..74

=== Cultura Politica ===

CUPRINS

1. Argument introductiv……………………………………………………………………………………..3

2. Precizări privind evoluția studiului culturii politice.

Date “biografice” și metodologice………………………………………………….5

3. Premisele unei teorii a culturii politice………………………………………….…9

Contribuția unor științe sociale la fundamentarea teoriei politice……….………….….9 Sociologia…………………………………………………………………………………………………………11

Antropologia culturală……..……………………………………………………………18

Antropologia politică…………………..……………………………………………….21 Abordarea psihoculturală……………………………………………………………….24

Psihologia socială……………………………………………………………………….25

Două tipuri de regimuri politice …………………………………………………….…26

Teoria democrației …………………………………………………………………..…26

Teoria totalitarismului ……………………………………………………………….…30

4. Teoria culturii politice……………………………………………………………..32

Conceptul de cultură politică……………………………………………………..……32

Definiție și dimensiuni…………………………………………………………..……..32

Puterea politică………………………………………………………………………….35

Valori, norme, simboluri, ideologii, mituri. Componente ale culturii politice…………38

Convingeri, atitudini și comportament politic………………………………….………42

Abordarea funcționalistă………………………………………………………….……47

Impactul lucrării „The Civic Culture” asupra cercetărilor de cultură politică……….…47

Cultura politică și individul…………………………………………………………….49

Tipuri de culturi politice………………………………………………………………..52

Raportul dintre cultura politică și structura politică……………………………..…….57

Contradicții ale structurii politice și culturii politice……………………………..……62

Dificultăți ale explicației în teoria funcționalistă a culturii politice……………………64

Abordarea evoluției organice a societății și a culturii…………………………………67

5. Concluzii………………………………………………………………………..…..71

6. Bibliografie…………………………………………………………………….…..74

Argument introductiv

A decripta mecanismele sociale în care suntem angrenați înseamnă, inerent, a face apelul la conceptul de cultură. Justificarea folosirii lui își are originea în necesitatea conceperii unității umane și după alți parametri decât cei biologici. Dacă întreaga umanitate are ca numitor comun zestrea genetică, ceea ce aduce diversitate în unitate este opțiunea culturală a fiecărei populații, adică modul original prin care acestea răspund problemelor cu care se confruntă. Tabloul sinoptic al tuturor culturilor existente nu descrie o multitudine de capitole clar delimitate între ele deoarece diferențele nu sunt ireductibile unele față de altele, ci reprezintă doar aplicări practice ale principiilor culturale universale, susceptibile de evoluție și chiar de transformări.

O motivație de ordin practic pentru a dezbate aceasta temă se află în ipostazierea conștiinței umane în trei situații: cea creatoare de valori, cea ce ajunge să se definească pe sine prin alteritate și cea care își acceptă condiția de rang doi în fața societății. Istoria teoriei filosofice și sociale a cunoscut două direcții majore diferite în încercarea de a înțelege aceste ipostaze, în confruntarea dintre Marx si Hegel sau, altfel spus dintre pozitivism si hegelianism. Primul imaginează o lume indiferentă moral, ce funcționează mecanicist, omul fiind o simpla terminație, un răspuns la stimulii unei lumi palpabile, materiale, atomiste. Cel de-al doilea imaginează o lume umanizată care acționează în virtutea unei forțe intrinseci ei, plină de sentiment, de sensibilitate, intim legată într-o unitate de semnificație.

Cum să împaci cele doua meta-viziuni opuse? Dacă acordam credit lui Gellner, „pozitiviștii au dreptate din rațiuni hegeliene” (Gellner, 2001, p.272). Aceasta însemnând că deși demersul cognitiv științific nu poate fi decât o construcție a unei structuri a ideilor despre societate mai mult decât o structură reală a societății, fragmentarea realității cursive a istoriei culturale se face însă după o grilă unitar valorică și semnificante a cercetătorului social. Orice teorie este limitată de prizonieratul ideologic a acestor două viziuni opuse și complementare. Acestea sunt premisa și justificarea pe care le conțin lucrarea de față.

Istoria concretă a societății românești cunoaște o perioadă postdecembristă forțată până în cele mai profunde viscere la schimbări și transformări pe toate palierele sociale. Comunitatea științifică nu face rabat de la acest lucru și este obligată în virtutea misiunii pe care o are să elucideze sensurile unor noțiuni ce sunt folosite în spațiul public actual într-un mod mimetic și intuitiv. Un astfel de carierism cunoaște conceptul de cultură politică. A studia cultura politică a unei societăți nu reprezintă doar un simplu exercițiu intelectual. O comunitate politică responsabilă ar trebui să conlucreze cu o comunitate științifică profesionistă pentru a forma un climat politic și social viguros, fără anomalii.

Importanța cercetărilor în domeniul culturii politice, argumentată fie și numai prin simpla explozie de studii existente în țările lumii occidentale spre care destinul istoric ne aruncă, ne pare indiscutabilă. După decenii de ocultare a științelor sociale, într-o perioadă istorică în care realitatea socială avea directive de la centru să arate după chipul și asemănarea ideologiei de partid, a face un studiu teoretic al unui concept precum cel de cultură politică ne pare un demers absolut necesar.

De ce există atâtea tulburări la nivelul societății românești? De ce natură sunt aceste tulburări? Care este cauza lor? Cum ar putea fi ele atenuate? Întrebări ale căror răspunsuri ar putea veni și din direcția cercetărilor culturii politice.

Scopul acestei lucrări este de a identifica paradigma sociologică care acordă o importanță crescută culturii politice neconsiderând-o un simplu epifenomen, modul cum a fost operaționalizată, de a marca limitele teoretice ale acestei paradigme și nu în ultimul rând de a reconstitui modul în care diverse discipline, ce alcătuiesc corpusul științelor sociale, se interferează încercând să explice realitatea în care ființăm. Motivațiile unui astfel de demers sunt atât de natură academică, dar mai ales vin dintr-o curiozitate sinceră de a înțelege de ce fenomene precum absenteismul, neimplicarea în viața socială, politizarea unor sfere și depolitizarea altora, creșterea expunerii cetățenilor la informațiile politice prin media ce pare a fi direct proporțională cu dezinteresul față de viața politică etc., sunt într-un trend de creștere. Se destramă o ordine pentru a se instala anomia sau se creează un echilibru de o altă natură, fundat pe alte principii și valori? Sau poate este vorba doar de o redefinire a teoriei științifice ce nu reușește să se muleze pe concretismul realității sociale.

Precizări privind evoluția studiului culturii politice. Date „biografice” și metodologice

Termenul de cultură politică a intrat în circuitul conceptual al comunității intelectuale în secolul al XVIII-lea, avându-l ca părinte pe Johann Gottfried von Herder. Însă, o teorie culturii politice a debutat, în a doua jumătate a secolului nostru, sub forma unor studii de cultură civică inițiate de politologii nord-americani, Gabriel Almond și Sidney Verba.

Marile crize sociale și politice care au zguduit secolul al XX-lea i-au determinat pe sociologi și politologi să se întrebe: “De ce a supraviețuit democrația în Marea Britanie și SUA și s-a prăbușit pe continentul european?” (Almond, 1989, p.22). Răspunsul la această întrebare s-a conturat odată cu corelațiile între cultura politică și stabilitatea democrației. În deceniul al șaselea G.Almond și S. Verba au întreprins cercetări empirice în cinci țări europene și nord-americane (Marea Britanie, SUA, Italia, RFG, Mexic) pentru a verifica aceste ipoteze. Rezultatele acestor cercetări au fost sintetizate și publicate în anul 1963, în lucrarea “The Civic Culture”.

După apariția acestei lucrări, conceptul de cultura politică și celelalte noțiuni corelate acesteia au fost abordate în diferite studii care reprezentau rezultatele unor cercetări efectuate pe plan național sau internațional. Fie erau centrate pe specificul național, fie erau studii comparative extinse, toate au contribuit la conturarea unei teorii a culturii politice.

Ceea ce reproșează cei doi cercetători este “neputința de a recunoaște că sfera politicului constituie o subcultură distinctă cu propriile reguli de comportament și cu procesele ei distincte de socializare” (Verba, 1996, p.23). Necesitatea acestei delimitări pe care ei o invocă ar permite evidențierea trăsăturilor specifice, a regulilor de constituire și acțiune, a proceselor de socializare prin care această sferă a culturii se manifestă în societate. Almond și Verba arată că ei folosesc termenul cu sensul de “set de orientări față de un set special de obiecte și procese sociale” (Almond și Verba, 1996, p.13). Cu toată specificitatea existenței unui corpus de valori, norme, principii și modalități de socializare proprii, cultura politică, ca orice fenomen social, nu se va afla într-o situație de izolare față de celelalte componente ale culturii sau vieții sociale în general, ci va fi corelată cu acestea, influențându-le sau primind influențe din partea lor.

Amploarea cercetărilor în acest domeniu, mai ales după publicarea lucrării în 1963 a celor doi autori nord-americani menționați mai sus, a fost explicată de către Kavanagh ca o reacție la adresa instituționalismului din politologie care statua că “actorii și instituțiile politice se comportă în realitate după modele prescrise în formele constituționale” (Kavanagh, 1972, p.9). Fără a nega rolul structurilor formale, teoria culturii politice nu a făcut altceva decât să accentueze efectul implicațiilor orientărilor, atitudinilor și acțiunilor politice asupra vieții sociale.

În perioada anilor ’70 studiul culturii politice cunoaște o perioada de stagnare. Producția de lucrări științifice dedicată precizărilor conceptuale sau metodelor de cercetare este nu numai redusă din punct de vedere cantitativ ci și calitativ, deoarece are doar un caracter mimetic, de raliere cu lucrarea lui Almond și Verba.

Schimbările produse la nivelul societății actuale, când fenomene ca cele invocate mai sus emerg cu o putere de creștere exponențială, configurează o cu totul alt fel de societate chiar în țări în care Almond și Verba găsiseră toate ingredientele unei democrații stabile, predictibilă a se derula după toate regulile de teorie politică.

Termenul de cultură politică poate fi abordat fie într-o manieră holistă așa cum au făcut Parsons, Easton și Dahl în cadrul teoriei sistemelor, Almond și Verba în cadrul funcționalismului, Oake în idealismul său, Winch în antropologie și câteva variații de marxism, fie nu, cum fac adepții existențialismului, teoriei jocurilor sau a acțiunii raționale (J. R. Gibbins, 1989).

Studiul oricărui fenomen social, dar în speță cel al culturii politice se lovește de trei probleme principale:

Definirea conceptului

Paradigma conflict

Operaționalizarea

1. Însuși termenul de cultură cunoaște o varietate extrem de amplă de definiții, dar care par a fi grupate după Kavanagh (1983) în doar câteva categorii:

abordarea psihologică, punându-se accentul pe orientarea individului către obiectele politice (Parsons și Shils, 1951; Almond și Verba, 1963)

abordarea sociologică comprehensivă care cuprinde atât orientările individuale cât și comportamentele aferente orientărilor (Fagan, 1969; Tucker, 1973; Geertz, 1983)

definiții obiective care definesc cultura în termeni de valori consensuale sau dominante și norme înrădăcinate în societate (Durkheim, 1933)

definiții euristice care furnizează construcții ideale sau ipotetice destinate să explice parțial fenomenele (Weber, 1968; Bell, 1964; Lipset, 1960)

abordare lingvistică în care are loc un discurs al sensului pentru grup (Winch, 1958)

2. Paradigmele principale care încearcă să ofere o explicație fenomenului culturii politice ar fi în număr de trei;

în cadrul funcționalismului conformismul și conflictul ocupă un loc central în explicarea comportamentului (Durkheim, 1933; Parsons, 1966) La cei doi renumiți sociologi valorile și normele sunt specii ale faptelor sociale, cimentul sau liantul unei societăți. Orice eșec în menținerea unui acord cultural poate produce probleme structurale și comportamentale, ajungându-se chiar la amenințarea corpului social. Pentru Almond și Verba și Richard Rose în Marea Britanie acest set de valori se cere a fi descoperit și folosit atât în cercetare cât și în practica politică pentru a obține o guvernare eficientă.

teoria sistemică care privește fiecare organizare politică ca pe un sistem a cărui supraviețuire depinde de furnizarea output-urilor necesare sistemelor particulare (Easton, 1965). În acest gen de abordare apar probleme care țin de însăși logica construcției teoretice, atunci când ar trebui explicată modalitatea în care output-urile se întorc în mediu. Cum are loc influențarea comportamentelor de către valori este o altă întrebare care marchează limita explicativă la care ajunge această abordare. De altfel în această arie teoretică cultura politică nu reprezintă decât un subiect marginalizat al științei politice.

o a treia paradigmă care a acordă însă un rol secundar studiului culturii politice este cea marxistă. Aici ea nu este decât o parte a suprastructurii societății, un epifenomen al relațiilor economice. Normele și valorile sunt determinate de bazele economice și sociale. Societatea este organizată în clase și corelativ cu acestea și cultura care ocupă două poziții antagonice: cea dominantă și cea dominată. Această teorie a cunoscut de-a lungul timpului nuanțările lui Antonio Gramsci, Luckasc, Korsch, Adorno și alții conturându-se la ceea ce se numește teoria hegemoniei. În cadrul ei rolul de creator și liant al unei culturi este alocat valorilor, care sunt rezultatul unui consens popular, pentru că orice guvernare ajunge în această ipostază numai dacă are în comun valori cu marea masă de oameni. O cultură nu este nici naturală, nici determinată de economic sau clase sociale, ci este un răspuns la relațiile curente de forțe și este efectul unui conflict de hegemonie, dar nu se poate ajunge niciodată la o dominanță.

Winch (idealismul) este cel care introdus în științele sociale noțiunea de joc de limbaj preluată de la Wittgenstein și statuează că acțiunile comune într-o societate sunt posibile doar în virtutea unui fond comun de tradiții, credințe și practici. A pătrunde sensurile pe care oamenii unei culturi îl acordă unui lucru înseamnă a decripta patern-ul lingvistic cu care operează acea comunitate. Numai după această analiză se poate înțelege orice fel de practică socială, inclusiv cea politică. Deși abordarea teoretică este de natură funcționalistă, a privi orice formă de viață ca pe o rezultantă a unui joc de limbaj, este mult prea reducționist.

Dintre enumerarea acestor paradigme s-a putut vedea că cea funcționalistă, mai puțin abordarea lui Winch, acordă culturii politice un loc de sine stătător în cadrul subiectelor de analiză. Aceasta este motivația pentru care lucrarea de față se va axa pe această direcție.

3. Conceptul de cultura politica este de natură holistă, ceea ce ar reclama o analiză de tip macronivel. Științele sociale dispun însă la ora actual de un aparat metodologic de analiză micronivel deci, pentru a putea face operațional acest tip de concept este absolut necesară intersecția celor două nivele. Întrebări pertinente precum: Cum putem afla ce se află în mințile celorlalți? Cum categorizăm și măsurăm orientările culturale? Cum identificăm factorii normativi? Ce tip de metodă trebuie adoptat? Care este relația dintre cultură și cultură politică? Pot fi testate ipotezele? întâmpină mari dificultăți în aflarea răspunsurilor. Ar mai trebui precizat că deși la nivel local corelarea, identificarea și măsurarea fenomenelor culturale implică mari probleme, aceste practici de cercetare se dovedesc a fi mai potrivite în studiile comparative.

Premisele unei teorii a culturii politice

Deși o teorie amplu structurată asupra acestui subiect nu a fost conturată decât în cea de-a doua jumătate a secolului XX, concepte cum ar fi cele de: cultură politică, subcultură, cultură politică a elitei, socializare politică, schimbare culturală și politică, stabilitate politică etc. au fost uzitate în mai vechi lucrări clasice sociologice ale unor gânditori care au meditat asupra politicului.

Contribuția unor științe sociale la fundamentarea teoriei culturii politice

Primele fascicule teoretice privind consistența politicului s-au desprins ca urmare a curentului iluminist și liberal, ambele susținând ideea progresului politic și creșterii economice în acord cu progresul științific și amplificarea bagajului de cunoștințe. Aceste idei au fost împărtășite de unii gânditori politici chiar la jumătatea secolului al XIX-lea și au stat la baza apariției disciplinei studiului comparativ al formelor de guvernământ și al politicilor. Politologii britanici au eludat în mod conștient și argumentat importanța factorilor de psihologie socială, postulând raționalitatea umană ca fiind unicul factor motric al comunității umane. Tot ceea ce ținea de motivație, emotivitate, instinctivitate a fost neglijat aproape în unanimitate.

Câteva voci răzlețe printre care și cea a lui Walter Lippmann nu erau de acord cu ideea optimistă a unei raționalități din ce în ce mai mari și a unei democratizări din ce în ce mai răspândite. În ediția din 1920 a lucrării sale a precizat că “presupunerea că oamenii ar fi ghidați în mod automat de propriile interese luminate a fost discreditată de faptele războiului și ale păcii” (Lippmann, apud Almond, 1989, p.8), lucru dovedit mai târziu prin instalarea unor regimuri totalitare fasciste și comuniste. Tot Lippmann a fost cel care a dezvoltat o psihologie politică evidențiind “discrepanța dintre imaginea realității din mințile oamenilor și realitatea însăși” (Lippmann, apud Almond, 1989, p.8).

Idealul democratic fiind strivit de implacabilul faptelor obiective pe care le-a cunoscut umanitatea în cele doua Războaie Mondiale a dus discursul cercetătorilor sociali spre caracterul național al unui popor, explicând astfel incivismul poporului și instabilitatea guvernelor în Franța, persistența instituțiilor aristocratice și existența unei clase muncitoare conservatoare în Marea Britanie, menținerea discriminărilor rasiale în SUA. W. Se vorbește despre geniul rasial al britanicilor, despre caracterul național al unor popoare ca englezii, francezii, americanii și spaniolii. Studiul elaborat al “psihologiei popoarelor” va începe nu la distanță foarte mare de aceste scrieri, odată cu cercetările lui Wundt, profesor al celebrului român Constantin Rădulescu-Motru.

Sociologia

Pe măsura dezvoltării sociologiei importanța variabilelor subiective în explicarea fenomenelor sociale și politice este recunoscută de teoreticieni. Saint-Simon, deși nu neagă rolul factorilor economici, evidențiază importanța atitudinilor ideologico-religioase în menținerea stabilității și atingerea progresului social. A. Comte consideră societatea ca pe un sistem de idei morale comune. Marx concepe ideologia ca pe o “importantă arma în mâinile burgheziei pentru întârzierea procesului revoluționar, iar conștientizarea politică a clasei muncitoare ca o condiție necesară a revoluției proletare” (Almond, 1989, p. 10). După părerea lui Marx, cultura politică derivă din structurile economice și sociale. El consideră ca progresul material produce trei subculturi politice: a clasei capitaliste din ce în ce mai bogata și mai exploatatoare, a clasei muncitoare exploatată, îndoctrinată și ținută în frâu și a organizației “luminate de revoluționari”. Valorile dominante dintr-o societate sunt cele ale clasei dominante, iar controlul economic este mijlocul de obținere a hegemoniei intelectuale și culturale. Ideile “democrație parlamentară”, “constituționalism” sunt mijloace de legitimare a dominației unei minorități exploatatoare și de făurire în cadrul maselor exploatate a unei false conștiințe.

Emile Durkheim considera că solidaritatea socială se bazează pe conștiința colectivă constituită dintr-un sistem de valori , credințe, sentimente, stări de spirit, tendințe comune majorității membrilor societății. Prin analogie cu coeziunea care unește între ele particulele corpurilor organice, Durkheim folosește termenul de solidaritate mecanică. El afirmă că această solidaritate atinge punctul maxim când conștiința colectivă coincide total cu conștiința individuală. Dar în aceste condiții personalitatea individului este nulă, fiind absorbită de personalitatea colectivă. Prin analogie cu fiziologia animalelor superioare, Durkheim utilizează termenul de solidaritate organică. Dacă solidaritatea mecanică presupune că indivizii se aseamănă între ei, solidaritatea organică derivă din faptul că indivizii diferă unul de altul, fiecare având o individualitate bine marcată, o sferă de acțiune proprie, fiecare fiind o personalitate. Indivizii între care se manifestă solidaritatea organică se vor afla în relații de cooperare impuse de diviziunea muncii.

Dar, cum ajunge individul să se integreze și să-și interiorizeze rolurile sociale pe care va trebui să le joace?

Educația își propune ca țintă formarea “ființei sociale” în individ. “Orice educație constă într-un efort neîncetat pentru a impune copilului feluri de a vedea, de a simți și acționa la care el n-ar fi ajuns în mod spontan” (Durkheim, 2000, p.61). În orice moment copilul suferă o presiune din partea mediului social “care caută să-l formeze după chipul său, iar părinții și dascălii nu sunt decât reprezentanții și mijlocitorii mediului” (Durkheim, 2000, p.61). Faptele sociale , având ca substrat societatea în integralitatea sa sau unul din grupurile parțiale ale acesteia, constau în “moduri de a lucra, de a gândi și de a simți exterioare individului, care sunt înzestrate cu o putere de constrângere în virtutea căreia ele i se impun. De la începutul vieții sale, copilul este constrâns să facă anumite lucruri ce țin de ființa sa biologică, apoi este învățat să țină seama de alții, să respecte obiceiurile, convențiile, mai târziu este constrâns la muncă. Cu timpul aceste constrângeri încetează de a mai fi simțite, deoarece ele dau naștere la obiceiuri, la tendințe interne. Credințele, tendințele, practicile colective îmbracă fie o formă cristalizată precum: reguli juridice, morale, dogme religioase, sisteme financiare, școli politice, școli literare, fie o formă neorganizată și anume curentele sociale, acele mari mișcări de entuziasm, de indignare, de milă. Și unele și altele sunt exterioare individului, au aceeași obiectivitate și ascendent asupra acestuia’’ (Durkheim, 2000, p.61)

Deși nu se referă în mod special la solidaritatea politică, felul în care concepe procesul educației este aplicabil și acestui gen de socializare.

Mentalitățile, reprezentările, obișnuințele colective au capacitatea de a se exprima pentru totdeauna în anumite formule care se “repetă din gură în gură, se transmit prin educație și se fixează chiar prin scris” (Durkheim, 2000, p.61). Aceasta este după Durkheim originea regulilor juridice, morale, a aforismelor și a dictoanelor populare, a articolelor de credință în care sectele religioase sau politice condensează credințele lor, a codurilor de gust pe care le făuresc școlile literare. Aceste stări colective vor îmbrăca la nivelul conștiinței individuale, “diferite încarnații” (Durkheim, 2000, p.63). Conștiința fiecărui individ va fi o sinteză a conștiinței comune întregului grup căruia îi aparține și care derivă de la societate, pe de o parte, și a conștiinței strict personale care reprezintă ceea ce îl diferențiază de alții, pe de alta aparte.

Odată constituită, comunitatea umană funcționează după o grilă ierarhică aplicabilă oricărui domeniu al vieții sociale.

Ce se întâmplă în cadrul acestei ierarhii? Cum se face legătura între mase și cei ce conduc? Ce raporturi se instalează între ei?

Adept al teoriei elitelor, G. Mosca arată că în orice societate ajunsă la un anumit grad de cultură există două feluri de forțe care-i asigură coeziunea: forțele intelectuale și forțele materiale. Forțele intelectuale se referă la o anumită identitate între ideile fundamentale și sentimentele profesate de indivizii care fac parte din același grup politic. Forțele materiale, acționând prin mijloacele administrației și ierarhiei, dispunând de mijloacele de coerciție necesare, ghidează acțiunea masei către un scop dorit uneori chiar de către aceasta, dar în toate cazurile conform voinței clasei conducătoare. Ansamblul doctrinelor și credințelor care dau un fundament moral puterii conducătorilor, constituie “formula politică”.

Justificând poziția conducătoare în societate a clasei politice, formula politică este elementul legitimității puterii. Dar formula politică nu se poate elabora oricum. Ea trebuie să fie în armonie cu gradul de maturitate intelectuală și morală a poporului și a epocii în care a fost adoptată, trebuind sa fie în același timp în acord cu modul de recrutare și organizare a clasei conducătoare în acel moment și la acel popor. Voința poporului sau voința divinității, conștiința apartenenței la o națiune distinctă sau la un popor distinct (ales), fidelitatea tradițională față de nație, încrederea într-un individ înzestrat real sau aparent cu calități excepționale reprezintă tot atâtea aspecte de care clasa politică trebuie să țină cont în elaborarea unei formule politice funcționale.

Analizând diversele modalități de organizare și formare a clasei politice, Mosca distinge trei tipuri: feudal, birocratic și al statului cetate. El insistă asupra criteriilor liberal și autocratic de recrutare a aparatului birocratic. Sistemul autocratic presupune principiul selecționării clasei politice de sus în jos prin voința inițială a șefului suprem (suveran sau șef de stat). Sistemul de selectare liberal se fundează pe principiul încredințării demnităților de jos în sus prin sufragiul direct sau indirect al masei. Mosca susține superioritatea sistemului autocratic care dă mai multă consistență, autoritate și durabilitate unui regim politic. Regimurile întemeiate pe sistem liberal sunt mai puțin solide și nu pot funcționa normal decât în societățile cu o mentalitate superioară și, mai ales în epocile de înflorire economică, morală și intelectuală. Odată existentă această mentalitate superioară regimul ideal ar fi cel liberal care trebuie să manifeste o tendință aristocratică de permanentizare și conducere în urma unui proces de regenerare continuă.

Deoarece ideea de suveranitate a majorității implică în mod automat pericolul apariției unor perturbări în funcționarea normală a instituțiilor liberale, atunci ideea unei acțiuni de educație politică este absolut vitală pentru buna funcționare a unei comunități. Stabilitatea unui regim politic este văzută si de Mosca ca pe o corelație armonioasa între structura politică si formula politică.

Odată integrați în comunitate, cu sau fără educație politică indivizii ies din propria sineitate, dându-i o anumită formă de manifestare spațială, temporală și simbolică prin acțiune.

Vilfredo Pareto a elaborat prima teorie acționalistă din istoria sociologiei. În funcție de raportul dintre scop, mijloace și rezultatul acțiunii, el clasifică acțiunile în logice și nonlogice (dar nu ilogice). În acțiunile nonlogice apar discrepanțe între ceea ce își propun indivizii (scop), mijloacele pe care le folosesc și ceea ce realizează (rezultat). Indivizii sunt ghidați în acțiunile nonlogice, de reziduuri. Constituind un element constant al acțiunilor nonlogice, reziduurile sunt manifestări, expresii ale sentimentelor, motivațiilor, tendințelor dincolo de rațiune (fără a fi nimic din toate acestea). Derivațiile sunt interpretări date reziduurilor, încercări de justificare, dar și de disimulare a acestora.

Reziduurile constau în : 1. Instinctul combinațiilor exprimat în sentimentul unității determinant în dezvoltarea civilizației și culturii; 2. Persistența agregatelor exprimată în sentimentul gregar de menținere a combinațiilor în raporturi de familie, grup social, colectivitate, un reziduu important pentru menținerea stabilității și păstrarea tradiției; 3. Nevoia de manifestare a sentimentelor prin acte exterioare; 4. Sociabilitatea manifestată în sentimentul ierarhizării, al subordonării, al nevoii de aprobare a colectivității; 5. Integralitatea individului și a dependențelor sale, manifestată în sentimentul legăturilor individului și a dependențelor sale; 6. Instinctul sexual.

Derivațiile se referă la: 1. Afirmarea unor fapte și sentimente; 2. Argumente ale autorității materne sau paterne, ale autorității tradițiilor, obiceiurilor, divinităților; 3. Acordul cu sentimentele sau principiile bazat pe interese individuale sau colective, pe entități juridice sau metafizice, supranaturale; 4. Dovezi verbale (tautologii, metafore, analogii, termeni cu sens echivoc folosiți de politicieni. în felul acesta politicienii acționează nu asupra rațiunii, ci asupra reziduurilor, seducând în mod irațional mulțimile). Reprezentând elementul variabil al acțiunilor, derivatele pot deveni ideologii, religii, mitologii care interpretează și justifică acțiunile, fiind acceptate și împărtășite pe scară largă.

Schimbarea, dezvoltarea sociala s-ar datora, după părerea lui Pareto, celor patru categorii ale sistemului său: interesele, reziduurile, derivațiile și eterogenitatea socială. Prin interese se urmărește obținerea unor bunuri materiale și onoruri, precum și a maximului de utilitate. Nu există o coincidență între maximul de utilitate al individului și cel al societății. Dacă pentru individ maximumul de utilitate poate fi existența unui maximum de bunuri, pentru societate maximumul de utilitate este maximumul de glorie și forță.

Eterogenitatea socială se referă la deosebirile de structură dintre indivizi, la faptul că ei au dispuse reziduurile în constelații diferite. Eterogenitatea socială presupune existența elitelor și maselor. Pareto distinge o elita “largă”, cuprinzând toți indivizii care au atins un nivel înalt al valorilor profesionale indiferent de domeniu, și o elită guvernamentală politică, aceasta guvernând masele fie prin forță ca “leii”, fie prin șiretenie ca “vulpile”. Elitele au reziduuri din prima categorie , fiind caracterizate de un puternic instinct al combinațiilor. În masă este preponderentă a doua categorie de reziduuri, ele caracterizându-se prin conservatorism și stabilitate.

Preocupat de problema echilibrului și a armoniei sociale, Pareto lansează teoria circulației elitelor. Pentru menținerea unei ordini sociale, elitele vor suporta un proces de înnoire prin absorbirea unor elemente superioare dotate din mase. Prin această ridicare a elementelor “păturilor inferioare spre cele superioare” are loc revigorarea elitelor pentru o anumită perioadă de timp. Dar echilibrul nu este absolut, el este modificat mereu de opoziția dintre cele două categorii de reziduuri: instinctul combinațiilor și persistența agregatelor- respectiv de luptă dintre purtătorii lor: masele și elita. Mecanica acțiunii și reacțiunii reziduurilor va fi veșnică deoarece inovatorii vor spera întotdeauna “să obțină un loc preponderent în societate”. Istoria societății este privită de Pareto ca o istorie a succesiunii diferitelor tipuri de elite.

Almond apreciază că teoria lui Pareto asupra acțiunii logice și nonlogice, reziduurilor și derivațiilor face parte dintr-o “teorie psihologică a structurii socio-politice și a schimbării sociale” (Almond, 1989, p. 11).

Dintre toți sociologii europeni, cel mai influent în “modelarea cercetărilor de cultură politică fost Max Weber” (Almond, 1989, p.11). Pentru el, sociologia este o știință “empatică”, o sociologie a înțelegerii, a comprehensiunii, în care atitudinile, sentimentele și valorile erau importante variabile explicatorii ale acțiunii sociale. Almond îl consideră pe Weber “primul sociolog modern veritabil”. Inventiv și destul de sofisticat din punct de vedere metodologic, a utilizat chestionare, a dezvoltat o formă a analizei de conținut, a recurs la observații de teren sistematice.

La nivelul cercetării și expunerii rezultatelor, Max Weber a utilizat ideal tipurile. Aceste construcții abstracte aveau darul de a face inteligibil obiectul supus cercetării. Tipurile autorității politice- tradiționale, rațional-legale și charismatice- sunt categorii subiective, sunt trei tipuri de motive pentru care liderii sunt ascultați de către supuși, sunt trei tipuri de baza ale legitimității politice. “Diferențele structurale din cadrul sistemelor politice sunt tratate ca niște categorii subordonate acestor categorii esențial subiective” (Almond, 1989, p.12). Rânduielile tradiționale sunt acelea în care conducătorii sunt ascultați, deoarece sunt aleși pe baza unor reguli imemoriale și acționează în conformitate cu astfel de reguli. Autoritatea tradițională specifică acestor societăți, se bazează pe credința în caracterul sacru al tradițiilor și pe străvechiul obicei al oamenilor de a le respecta. Autoritatea rational-legală este fundamentată pe credința în legalitatea regulilor normative, pe încrederea în legi. Forma principală a ordinii rațional-legale, pe care o tratează Weber, este birocrația. Oficialitatea este respectată deoarece este selectată și acționează în conformitate cu regulile scrise raționale și impuse. Autoritatea charismatică se caracterizează prin credința în calitățile supraomenești sau extraomenești ale liderului.

Tipologia partidelor politice elaborată de Weber este fundamentată, de asemenea, pe motive subiective ale participării și sprijinului. Partidele de clasa își recrutează suporterii pe baza apelului la interesele lor de clasă. Partidele bazate pe patronaj sunt acelea care fac apel la suporteri pe baza unor promisiuni de putere, slujbe sau alte avantaje materiale. Partidele “viziunii despre lume” se bazează pe apelul la idealurile suporterilor politici.

Tipurile acțiunii sociale: tradițională (orientat de norme sau tradiții), afectivă (volițională), activitate bazată pe scopuri raționale și activitate de valorizare- au influențat teoriile dezvoltării și modernizării politice.

În studiul comparativ despre etosul economic al marilor religii ale lumii, Weber demonstrează că valorile și ideile pot fi catalizatori ai schimbărilor din structura economică și din instituțiile politice. El voia să sublinieze legătura dintre valorile protestante și apariția capitalismului. Deși insistă asupra contribuției eticii protestante la apariția capitalismului, Weber nu neagă și existența altor factori.

Opera lui Weber despre sociologia religiei era o explicație dată teoriei sociologice marxiste care “punea accentul pe structura economică- relațiile de producție- ca bază fundamentală de influențare a ideilor și instituțiilor sociale” (Almond, 1989, p.12).

Peste ocean, impactul realizat de Weber în Europa, a fost realizat de Parsons cu a sa concepție asupra acțiunii sociale și a sistemului social, influențând gândirea sociologică și politologia americană din perioada postbelică. Pentru Parsons, acțiunea constă în “structurile și procesele prin care ființele umane formulează intenții cu semnificație și le traduc în situații concrete cu mai mult sau mai puțin succes” (Almond, 1989, p.13). Acțiunea umană este culturală prin faptul că semnificațiile și intențiile privind actele sunt formulate în termeni de sisteme simbolice concentrate în limbaj. Sistemele simbolice includ coduri prin care ele acționează conform unor modele.

Influențat de Alfred Marshall rolul de matrice structurală a acțiunii revine valorilor. În același timp, orientarea acțiunii este înfăptuită și de motivații care realizează raportarea la situație prin factori raționali-cognitivi, afectivi, emoționali și evaluativi. Orientarea actorului către anumite obiecte sociale se face datorită faptului că ele au sensuri simbolice, cognitive sau semnificații expresive, conducând spre atitudini afective și evaluative. Combinând valorile și motivațiile, Parsons construiește cinci perechi de variabile (patern-variables) ce exprimă extremele între care oscilează acțiunea în raport cu valorile cuprinse între aceste limite și anume: afectivitate-neutralitate afectivă, orientarea către colectivitate-orientarea către sine, universalism-particularism, calitate (atribuire)-realizare (performanță), specificitate-difuziune.

La Parsons acțiunea este clasificată în patru subsisteme foarte generale: organismul, personalitatea, sistemul social și sistemul cultural. Dintre acestea, sociologul american se ocupă în special de trei dintre ele: sistemul personalității, sistemul social și sistemul cultural. Independența și interdependența acestor sisteme se bazează pe legătura fundamentală între dispozițiile de necesitate ale personalității, așteptările de rol ale sistemului social și modelele valorice ale culturii internalizate.

Sistemul social este rezultatul interacțiunii indivizilor, fiind o structură a raporturilor dintre actor, situație și orientare a actorului către situație. Parsons explică funcționarea sistemului social și prin structura statusurilor și rolurilor. Corelația dintre structura statusurilor și îndeplinirea rolurilor duce la realizarea cerințelor funcționale ale sistemului social: atingerea scopului, stabilitatea normativă sau latentă, integrarea indivizilor în sistemul social și adaptarea la mediul înconjurător.

Referindu-se la nivelurile tehnologic, economic și politic de organizare a acțiu- nilor raționale, Parsons evidențiază că specificitatea politicului constă în relațiile de putere. Puterea presupune coerciție și realizarea ordinii. Pentru ca sistemul să fie stabil, trebuie să existe reguli normative ale aspectelor puterii, ale relațiilor indivizilor, trebuie, deci, să existe o ordine distributivă. Cu ajutorul relațiilor de putere se realizează integrarea individualităților în sistem prin raportarea la valorile comune, la scopul comun al acestuia.

O sferă atât importantă prin implicațiile intrinseci pe care le are asupra socialului precum politicul, nu putea, odată ce s-a conștientizat complexitatea acestuia de către teoreticienii științelor umane, să nu apară o diviziune a muncii de cercetare, constituindu-se un domeniu individualizat al sociologiei numit: sociologie politică.

Având deja o corporalitate proprie s-a ajuns în scurt timp la un conflict datorat concepției despre scopul și conținutul acestei științe. O concepție susținea echivalentul dintre sociologia politică și știința statului, cealaltă echivalentul dintre sociologia politică și știința puterii. În primul caz s-a operat cu o definiție a politicului utilizată în sens larg și anume acela de „știință a guvernării statelor”, iar adjectivul de politică pentru „ceea ce se referă la treburile publice”. Însuși cuvântul stat este luat cu sensul de categorie particulară de grupuri umane cu cele două sensuri ale lui: stat-națiune și stat-guvern.

Cea de-a doua concepție este mai modernă și și-a căpătat foarte mulți adepți în rândul politologilor. Ei și-au declarat punctul de plecare în cercetarea teoretică în premisa că sociologia politică este o știință a puterii, a autorității, a conducerii în toate societățile umane, nu numai în cele naționale. Din această perspectivă atenția cade nu pe natura societăților, ci pe natura fenomenelor care se regăsesc în toate tipurile de societăți.

Acest clivaj trădează mai mult sau mai puțin disimulat o opoziție fundamentală în ceea ce privește natura statului și a societății naționale în raport cu alte grupări umane. Ca știință a statului, sociologia politică consideră că națiunea are o natură diferită de cea a altor comunități ceea ce duce implicit la ideea de suveranitate datorată superiorității de organizare socială a acestuia în fața altor forme de organizare. Ca știință a puterii, sociologia politică respinge ideea suveranității, susținând că nu are semnificație științifică și nu corespunde unei realități pozitive. Din punct de vedere științific cea de-a doua abordare este superioară. Adevărata putere constă de fapt în posibilitățile de operaționalizare mult sporite față de prima abordare. La noțiunea de putere, vizând sensurile și funcțiile sale vom reveni mai încolo din motive ce țin de logica internă de alcătuire a acestei lucrări.

Antropologia culturală

Maurice Duverger arată că noțiunea de cultură nu a fost folosită nici de Comte, nici de Marx, nici de Weber, nici de Durkheim, ci de antropologii englezi și nord-americani pentru a desemna “modurile de gândire și de acțiune, credințele, sistemele de valori, simbolurile, tehnicile”(Duverger, 1973, p.99), al căror ansamblu caracterizează o societate. Analiștii antropologiei culturale arată că aceasta este doar o parte a antropologiei care se ocupă cu studiul culturii ca “ansamblul complex al cunoștințelor, credințelor religioase, al artei, moralei, obiceiurilor și al tuturor celorlalte capacități și obișnuințe pe care le dobândește omul ca membru al societății” (Dicționarul de sociologie, 1998, p.148), definiție celebră emisă în 1871 de către E.F.Tylor. Considerând cultura ca factor ce separă omenirea de restul lumii animale, antropologii îi acordă un rol important în evoluția biologică a omului.

Foarte importante pentru cultura politică sunt studiile de antropologie psihologică numite și studii cultură-personalitate. Aceste analize evidențiază faptul că instituțiile culturale sunt modelate datorită dimensiunilor cognitive si a trăsăturilor de personalitate ale oamenilor. O societate își creează un pattern valoric si de acțiune propriu transmisibil prin intermediul procesului de educație, neînsemnând însă că modelele existente la un moment dat se vor perpetua la infinit, condamnând astfel comunitatea respectiva la o repetabilitate implacabilă. Conform membrilor acestei școli, indivizi, prin intermediul trăsăturilor lor de personalitate, vor selecta din cotidian alte elemente decât ceilalți „coechipieri sociali” producând astfel o modelare continuă a instituțiilor care i-au format. În virtutea unei baze umane comune, două societăți pot menține aceeași formă culturală cum ar fi, de exemplu, democrația parlamentară, având totuși rezultate foarte diferite, în funcție de atitudinile pe care fiecare grup le are față de egalitarism.

Antropologii care s-au dedicat studiului unei anumite populații umane au descoperit, în mod inevitabil, faptul că nici o comunitate nu rămâne „curată” , pentru că este supusă invariabil unui proces de difuziune, de împrumut cultural de la o unitate la alta. Toate aceste cercetări s-au grupat într-un fascicul științific înscris în aria studiilor creșterii culturale. Trebuie precizat însă că a fost dovedită diferența de rezistență la impact a fiecărei culturi, neputându-se trasa o grilă de parcurs comună întregii umanități. Dat fiind acest lucru, difuzioniștii consideră că sarcina antropologiei constă în elaborarea unor istorii conjecturale, plasându-se pe o poziție diferită de cea a funcționaliștilor care consideră că antropologia culturală trebuie să se ocupe de descoperirea interrelațiilor funcționale și a motivațiilor sociale din cadrul unei culturi.

După al doilea război mondial, studiile antropologice au luat o amploare deosebită. Pe lângă contribuțiile remarcabile ale mai sus numitului reputat antropolog Tylor, îi mai putem aminti pe Malinowski și Boas care includ în termenul de cultură și produsele manufacturate, bunurile, procedeele, tehnicile, ideile, obiceiurile și valorile. În concepția lui Tylor, Malinowski și Boas, cultura relevă atât ordinea simbolică cât și ordinea morfologică. Ea nu este doar o versiune imaterială, sufletul unui popor, ci include și echipamentul material, realitatea supraindividuală adică tehnici, procedee, instituții. Această combinare dă unei comunități identitate culturală proprie. Cultura nu este doar o cumulare de cunoștințe artistice, tehnice și literare, este compusă și din practicile moștenite, din credințe acceptate, din judecăți și emoții. În cultură poate fi inclus și bunul simț (sensul comun) ca un corpus organizat de gândire reflexivă ce se prezintă ca fiind naturală, practică și accesibilă tuturor. Se poate observa foarte ușor asemănarea de concepție cu teoria lui Motru privind unitatea ființei umane dintre inteligență și produsele materiale realizate.

Atingerea obiectivului funcționaliștilor se realizează prin operarea cu un bagaj terminologic specific acestei școli. Prin funcție Malinowski înțelege satisfacerea unor trebuințe prin intermediul activității umane de mânuire a obiectelor și de consum a bunurilor. Satisfacerea trebuințelor presupune organizare, care la rândul său implică o structură bine elaborată. Unitatea elementară a organizării este instituția ca singur element ce poate fi izolat fără prejudicii de întreg. În concepția lui Malinowski cultura nu este un simplu conglomerat de elemente, ci este un ansamblu structurat, organizat în care nici o trăsătură nu este arbitrară. Concepția antropologului privind universalitatea organizării îl conduce la ideea că antropologia culturală și toate științele sociale sunt științe ale acesteia.

Dimensiunea politică a culturii este surprinsă și discutată și de antropologul britanic contemporan, Ed. Leach. După el, agenții sociali își exprimă identitatea și interesele, strategiile cu privire la structura socială și preferințele pentru un anumit model de organizare prin mituri, rituri, limbaj verbal și nonverbal. Cercetând unele populații din Birmania, el ajunge la concluzia că integrarea acestora se produce nu la nivel cultural, ci la nivel politic. Astfel, deși între grupurile ce alcătuiesc o anumită populație există deosebiri culturale, lingvistice, etice, simbolice, categoriile politice sunt înțelese de toți. Exprimând necesitatea subordonării, aceste categorii politice asigură supraviețuirea societății kachin. Integrarea se realizează așadar la nivelul culturii politice, nu la nivelul culturii globale.

David Kertzer în lucrarea “Ritual, politică și putere” face o minunată trecere în revistă a unei multitudini de acte politice simbolice evidențiind importanța lor pentru menținerea stabilității unei structuri sociale. Modul de decriptare cu care fiecare dintre noi operează își trage seva din bagajul cultural al grupului din care facem parte. Noi suntem purtătorii unui melanj de înțelesuri simbolice prin intermediul cărora ne zbatem, printr-o serie continuă de evaluări, într-un efort continuu de a acorda un înțeles acestor evaluări. Viața politică poate fi privită ca pe o luptă continuă pentru paradigma dominantă, hegemonică simbolică. Cadrul în care se desfășoară acest conflict de putere este și el hrănit de resursele energetice ale aceluiași context simbolic. Deoarece structura politică este predictivă de a nu fi atacată datorită pozițiilor de putere pe care fiecare individ le are, domeniul unde pot apărea conflictele este sistemul de simboluri.

Edward Sapir este primul care face o distincție importantă între simboluri referențiale și de condensare. Caracteristic pentru amândouă tipurile este faptul că ele sugerează altceva decât ceea ce reprezintă, evocând o atitudine, un set de impresii sau un model de evenimente, asociate în timp și spațiu, prin logică sau imaginație, cu simbolul. Simbolurile referențiale sunt un mod economic de a ne referi la elemente obiective ale obiectelor și situațiilor: elemente identificate în același fel de către toți oamenii. Ele sunt instrumente folosite în abordarea logică a unei probleme, ajutând la manipularea unei situații. Statisticile referitoare la șomaj, privatizare, corupție sunt simboluri referențiale, dar care pot fi și simboluri de condensare. Acestea din urmă, apreciază Sapir, evocă emoțiile asociate unei anumite situații. Ele condensează într-o situație, semn sau act patriotic, simbol, mândria națională, angoasa, amintirea unui trecut glorios sau ale unei umilințe, promisiunile unei măreții viitoare, unele dintre acestea sau pe toate laolaltă. Caracteristic pentru situațiile în care se manevrează simboluri de condensare este faptul că nu există o posibilitate constantă de confruntare cu mediul înconjurător pentru o validare sau dimpotrivă, o invalidare a justeții acelui simbol. Utilizând aceste simboluri oamenii pot avea sau nu dreptate, eroii pe care o comunitate și-i făurește pot avea sau nu acele virtuți construite.

Pentru o analiză politică realistă este fundamentală aceasta distincție dintre cele două tipuri de simboluri. Fiecare act politic controversat va putea fi folosit mai târziu ca pe un simbol de condensare. El evocă un răspuns de consimțire sau unul de revoltă din partea maselor, după cum simbolizează o amenințare sau o stare de siguranță. Acest lucru se întâmplă pentru că semnificația actului, în aceste cazuri, depinde numai parțial sau nu depinde deloc de consecințele obiective ale actului, pe care marele public nu poate să le cunoască, sensul lui poate rezulta numai din necesitățile psihologice ale acestuia.

O împărtășire colectivă a acestor simboluri fie ele referențiale sau de condensare se poate face, așa după cum apreciază Leach împreună cu un alt mare antropolog Geertz, de origine nord-americană, datorită postulatului conform căruia o cultură nu presupune recunoașterea implicită a credințelor sau comportamentelor comune în ansamblul unei populații, ci împărtășirea aceleași relații semnificant-semnificat, astfel încât deși doi actori sunt în dezacord asupra a ceea ce trebuie să fie acțiunea politică, ei conferă totuși un același sens politicului.

O idee comună celor doi antropologi este aceea a culturii privită nu ca o cauză a evenimentelor sociale, conduitelor, instituțiilor, procedurilor, ci ca pe un context care permite descrierea și inteligibilitatea acestora. Ei evidențiază funcția reglatoare a contextului cultural asupra comportamentelor. La Geertz, ritualurile și procedurile sunt elemente de baza ale culturii, sunt modalități pentru a limita anxietatea intelectuală, suferința afectivă și neputința morală.

Antropologia politică

Din momentul în care politicul nu a mai fost privit ca o categorie restrictivă, ci ca pe o caracteristică o tuturor formațiunilor sociale, politologii ajung să recunoască existența formațiunilor politice a societăților fără stat. În jurul anului 1940, odată cu publicarea mai multor studii, Georges Balandier fundează o noua disciplină de sine stătătoare: antropologia politică. Aceasta reprezintă după spusele lui Balandier “mai mult un proiect în curs de dezvoltare decât ca un domeniu deja constituit” (Balandier, 1998, p.218). Deși nu-și contestă filiația din antropologia culturală, antropologia politică, prin simpla sa existență îi conferă o eficiență critică acesteia din urma. Ce aduce în plus? O redefinire a imaginilor create până la acel moment de antropologi prin care societățile erau privite ca pe niște colectivități unanimiste cu consens obținut prin mod mecanic și sisteme echilibrate, puțin influențate de efectele entropiei. “Antropologia politică, pentru că operează pe o realitate esențial dinamică, necesită luarea în considerare a dinamicii interne a societăților numite tradiționale” (Balandier, 1998, p.220). Odată ajunși în acest punct, punerea sub semnul întrebării a teoriei funcționaliste care atribuia politicului un rol de echilibru social, neputând explica natura lui, antropologia politică constituită de către Balandier. Centrarea atenției cercetătorilor asupra fenomenului politic nu se mai face prin determinarea cursului ciclic al unei societăți, pe asertarea status qou-ului ei, ci pe dinamica puterii , pe formele și mijloacele alegerii și deciziei politice, pe exprimarea și rezolvarea conflictului, pe competiția și jocul facțiunilor.

“Progresele ulterioare necesită o mai bună cunoaștere a naturii și esenței politicului; ceea ce justifică și impune dialogul între disciplinele în cauză, ceea ce necesită eliminarea reticențelor față de filosofia politică și o contribuție la reînnoire a ei” (Balandier, 1998, p.228).

O altă provocare la care această disciplină trebuie să facă față este și studiul a ceea ce poartă denumirea de societate modernă, fie și numai pentru a putea înțelege mai bine ce se întâmplă în societățile arhaice. Demersul invers teoretic, de la tradițional la modern, este la fel de necesar pentru o mai profundă înțelegere a realității în care trăim.

Antropologia politică privește omul în ipostaza lui de homo politicus și încearcă să descopere proprietățile comune ale tuturor societăților. Apelul lui Balandier la reconsiderarea importanței și funcției filosofiei politice, precum și acceptarea faptului că Aristotel a fost primul care a denunțat caracterul politic natural al omului, o trecere în revistă a principalelor idei ale marelui filosof este necesară.

Pentru Aristotel a fost fundamentală raportarea permanentă a teoriei sale cu datele empirice, culegând informații din 158 de constituții ale diferitelor state grecești. În virtutea acestei preocupări acerbe nu se putea să nu considere știința politicii ca pe o știință practică al cărei scop principal era de a arăta cum oamenii pot fi făcuți virtuoși și de aici și fericiți. În primul rând forma superioara de comunitate umană este cea a statului deoarece țelul său se află pe prima treaptă ierarhică a tuturor țelurilor individuale ale fiecărui cetățean al membru al cetății. Politica și eticul sunt puternic corelate, dar amândouă au ca scop final atingerea binelui, însă politicul are întâietate pentru că el este cel care ajută la punerea în practică a scopului eticii și anume acela de realizare a binelui, care este un scop practic nu unul ideal. L.Strauss observă că Aristotel este întemeietorul științei politice deoarece el a descoperit virtutea care pentru Aristotel și nu numai coincide cu fericirea. Obiectul fundamental al științei politice îl constituie căutarea și definirea fericirii.

Superioritatea politicii derivă și din faptul că ea nu se preocupă de binele unui singur individ, ci de binele colectiv care este mai înalt decât cel individual. Principiul filosofic antic potrivit căruia întregul primează părților este cel care îl îndreptățește pe Aristotel să considere mai important a se satisface binele general pentru a se putea realiza și cel personal, care de altfel este același. Omul este privit în tripla sa ipostază de individ, familie, stat și corelativ acestora se vorbește despre trei aspecte ale moralei: individuală, economică și publică. A trăi în granițele statului înseamnă a putea viețui și mai mult decât atât a atinge virtutea care nu este posibilă atunci când individul trăiește de unul singur.

Odată realizat instinctul comunitar al omului, acesta trebuie să respecte legile pentru că ele sunt totul, fiind singurele care reușesc să dreseze răul din om,rău care poate fi mult mai mare decât cel comis de orice animal. O societate care are legi proaste va fi construită prost și invers. Problema constituției perfecte este amplu dezbătută de Aristotel și de aici problema tipului de guvernare care izvorăsc și din cauze care țin de natura omului dar și de condițiile istorice date. Caracteristica fundamentală a unei constituții bune se referă la preocuparea acesteia atât față de viața materială cât și de viața în conformitate cu virtutea, adică cu fericirea cetățenilor.

Legătura dintre politic și economic este cea care face distincția dintre oligarhie și democrație. Acesta din urmă se realizează nu în condițiile existenței averilor, ci în prezența libertății. În timp ce bogăția este restrictivă, libertatea aparține tuturor. Toate anomaliile care apar într-o societate țin de impunerea intereselor proprii în detrimentul binelui comun.

Această viziune asupra politicului îi îndreptățește pe teoreticienii antropologiei politice și nu numai să căute proprietățile comune ale tuturor comunităților umane care se constituie conștient sau nu pentru a asigura supraviețuirea fizică și împlinirea spirituală a membrilor săi.

Studiul în teren specific antropologiei îi determină pe politologi să recunoască necesitatea demersului acestei discipline relativ nou constituite. Dezideratele ei declarate sunt:

Determinarea politicului nud, nedistorsionat nici de formele arhaice de organizare sociala, nici de cele statale.

Un demers paralel de cercetare a datelor istorice cu procesele de formare și transformare a sistemelor politice

Să contribuie la eliminarea „provincialismului” european și să realizeze o istorie mondială a gândirii politice.

Abordarea psihoculturală

Produsă la început de antropologi și psihiatri, inspirată din opera lui Freud, “literatura psihoculturală urmărea să explice înclinațiile din cultura politică prin modele de socializare din copilărie, prin motivații inconștiente și prin mecanisme psihologice” (Almond, 1989, p.14). Însuși Freud s-a referit la destinul politic al omului, dar din punct de vedere psihologic, al înzestrărilor sale instinctive și al mecanismelor sale psihologice. El nu a operat cu trăsături speciale ale națiunilor sau caracteristicilor grupurilor sociale. Ruth Benedict și Margaret Mead au pus accentul pe rolul educației în redresarea comportamentelor tradiționale, au folosit unele tipologii psihologice care au constituit modele ale categoriilor de “patriarhalist”, “subiect” și “participant” ale lui Verba și Almond.

În timpul și imediat după cel de-al doilea război mondial au existat preocupări pentru caracterizarea și explicarea înclinațiilor psihologice ale marilor națiuni ce au participat la conflict. “Dar acest efort de a explica viața politică și politica propriu-zisă a acestor mari națiuni folosind termenii simpli ai naturii libidoului sau ai autorității familiale și presupunând o omogenitate de orașe sau de societate tribală a dus la apariția unui anumit scepticism și a dat cale liberă unor formulări mult mai sofisticate, cum ar fi cele ale lui Kardiner, Ralph Linton, Alex Inkeles și Daniel Levinson” (Almond, 1989, p.15). Atât A.Kardiner, cât și R.Linton insistă asupra socializării și aculturației, extinzând “sfera socializării peste stadiile libidinale timpurii, spre întregul ciclu al vieții, inclusiv experiențele adultului ca factori ce influențează înclinațiile culturale” (Almond, 1989, p.15). Pentru Kardiner și Linton, cultura apare ca un instrument de construire a personalității. Ei au introdus noțiuni cvasistatistice precum “personalitatea fundamentală” (primară) sau “modală” pentru a corecta presupunerea anterioară a omogenității personalității culturale. În concepția lui Linton, cultura este modul de viață a unei societăți, este configurația comportamentelor învățate și a rezultatelor lor, este ansamblul răspunsurilor normale și așteptate din partea unui individ de către societatea respectivă în situația dată. Elementele ce compun cultura sunt transmise de membrii societății respective. Linton este primul care a operat direct cu diversitatea culturală din societățile mari, introducând conceptele de subcultură, cultura rolului, cultura statusului.

Alex Inkeles și D.Levinson “au dus abordarea psihoculturală la o formulare pe deplin statică, spunând că doar tehnicile riguroase de sondare cu întrebări testate și bine formulate ar putea stabili diferențele ce exista între culturile politice ale diferitelor națiuni sau în cadrul fiecărei națiuni” (Almond, 1989, p.16).

Psihologia socială

Teoria culturii politice a folosit și cunoștințele oferite de psihologia socială, disciplină apărută în primele decenii ale secolului al XIX-lea din eforturile sociologilor și psihologilor de a explica perioadele de mari tulburări sociale.

Scopul teoretic al acestei discipline este acela de a explica de ce atitudinile și comportamentele indivizilor sunt condiționate și influențate de prezența și impactul altor indivizi. Analizează toate fenomenele spiritual psihologice ce iau naștere în procesul comunicării și interacțiunii umane, fenomene ce se manifestă în concepții, motivații, convingeri, opinii, stări de spirit, sentimente.

Tendințele în analizele realizate la începutul apariției disciplinei mergeau fie în direcția analizării instinctelor, fie în direcția analizării obișnuințelor și sentimentelor. Curentul principal care s-a detașat a adoptat atitudinea ca unitate principală de analiză. Atitudinile erau concepute ca fiind niște înclinații ale individului de a percepe, interpreta și acționa asupra anumitor obiecte, în anumite moduri. Pe măsura ce psihologia socială devine empirică, experimentală și riguroasă ea începe să exploreze modul în care se formează și se transformă atitudinile particulare , sociale și politice, efectul structurii și comunicației de grup asupra atitudinilor, structura și interrelațiile atitudinilor.

Lucrări precum “Personalitatea autoritară” elaborată de un grup aflat sub conducerea lui Th. Adorno și “Soldatul american” a lui S.Stauffer sunt de referință în cadrul abordărilor de psihologie socială. Prima a încercat să explice prejudecățile rasiale și etnice existente prin folosirea metodelor și tehnicilor oferite de psihologie, sociologie și psihanaliză. Cea de-a doua lucrare, a analizat prin metodele și tehnicile psihologiei sociale, problemele moralei militare și efectele comunicațiilor asupra atitudinilor și comportamentului adulților.

Folosirea sondajelor de către P.Lazarsfeld și colaboratorii săi în analiza comportamentului la vot a evidențiat legătura dintre opțiunile alegătorilor și caracteristicile demografice, modelele atitudinale și expunerea la comunicație.

Aceste studii ale psihologiei sociale au avut implicații deosebite asupra cercetărilor privind formarea atitudinilor politice sau privind corelațiile demografice și compoziția, structura și consistența internă a atitudinilor politice.

Psihanaliza politică a abordat, printre alte probleme, și pe cea a culturii și psihologiei democrației. H. Laswell a analizat și prezentat caracteristicile personalității “democratului”: 1. Ego deschis; 2. Capacitatea de a împărtăși valori cu alții; 3. O orientare multivalorică; 4. Încredere și credința în natura umană; 5. O relativă detașare față de anxietate. Deși aceste calități nu sunt specifice numai unui regim democratic, importantă este tendința psihanalizei de a stabili corelații între genul personalității politice și tipul de regim politic în care există și acționează.

Odată introduse aceste idei se conturează tot mai clar complexitatea fenomenului politic, multitudinea unghiurilor din care poate fi privit și dificultatea înțelegerii a ceea ce este individual și a ceea ce este social în cadrul lui. Modurile în care indivizii se agregă și capătă o anumită configurație socio-politică sunt definibile prin intermediul a ceea ce se numește regim politic.

Două tipuri de regimuri politice

Deși teoreticienii care s-au ocupat de clasificările regimurilor politice au găsit mai multe criterii pentru împlinirea demersului lor, în lucrarea de față ne vom opri doar la două din ele, atât din cauza faptului că ele se află pe poziții extreme în ceea ce privește locul individului în cadrul sistemului socio-politic, cât și din cauza faptului că ele reprezintă experiențele secolului al XX-lea pe care le-a trăit societatea românească.

Teoria democrației

Ca valoare și realitate, democrația se referă atât la forma regimului politic, cât și statutul politic și juridic al cetățeanului. Considerată cea mai bună dintre relele existente și mai dezirabilă formă de guvernare, democrația implică existența unei vieți politice publice, a unor instituții democratice-parlamentul, a pluralismului politic, a pluripartitismului, a cadrului de desemnare a conducătorilor politici-alegerile. Democrația presupune o cât mai mare participare cetățeneasca la viața publică.

Pot fi distinse mai multe moduri de a privi democrația, dar cel mai frecvent este acela care se refera la democrația directă, participativă și democrația indirectă, reprezentativă. După părerea unor specialiști, democrația directă își are originea în dorința universală a oamenilor de a fi stăpâni pe soarta lor sau, cel puțin de a avea de spus un cuvânt în alegerea celor chemați să conducă treburile care au legătură cu soarta și cu viața lor. Denumind democrația directă democrație de trib, R.Gastil arată că ea este prezentă într-o măsură mai mare sau mai mică, în întreaga istorie a omenirii, începând cu comunitățile tribale, sătești, trecând prin cantoanele elvețiene din epoca medievală, prin comunele și municipiile Noii Anglii în secolul al XVII-lea și ajungând până în zilele noastre.

Acest mod de organizare politică a societății este amplu prezentată în renumita lucrare a lui Alexis de Tocqueville “Despre democrație în America”. Tocqueville apreciază că Anglia și America “au adus sistemul libertăților locale la stadiul cel mai înalt de dezvoltare” (Tocqueville, 1992, p.151),în ambele state neîntâlnind oameni care să nu fi apreciat libertatea locală ca ceva mai mult decât dezirabil.

Cele două teme fundamentale ale acestei lucrări sunt: comparația între democrație și aristocrație, și natura nouă a democrației moderne, ca regim politic ce aduce cu sine o adevărată transformare a naturii umane înseși. Egalizarea spre care se tinde în cadrul noului sistem politic pătrunde în sferele tuturor instituțiilor. Puterea politică este împărțită acum între mai mulți indivizi și această egalitate a șanselor aduce după sine transformarea tuturor celorlalte aspecte ale vieții sociale. Accentul pus de Tocqueville pe egalitate atrage discursul despre democrație pe două trasee: unul social și celălalt politic. Egalizarea condițiilor caracterizează democrația înțeleasă ca o condiție socială, fiind diferită de democrația politică care implică sufragiu universal și suveranitatea poporului. Autorul operează cu mai multe sensuri ale termenului și anume: suveranitatea poporului, un nou regim politic, autoguvernare, egalitatea condițiilor sau un fenomen irezistibil. Ca fenomen irezistibil democrația atrage după sine o funciară contradicție. Principiul egalității naște două tendințe aparent ireconciliabile: pe de o parte independența și autonomia individuală pe de altă parte poate aduce după sine o nouă formă de despotism. Libertatea politică cere adesea sacrificii și perseverență, în timp ce egalitatea promite o iluzorie gratificare instantanee. Pasiunea pentru egalitate devine mai mult sau mai puțin invincibilă.

Pentru a evita despotismul democrației, care este departe de a fi o organizare bună în sensul dat de Aristotel politicii, sociologul francez susține soluția încurajării spiritului de asociere și a „moravurilor” democratice. Pentru a contrabalansa tendința naturală a ființei umane către egoism, principiul interesului individual trebuie privit prin prisma datoriilor civice pe care trebuie să le îndeplinim în societate.

Faptul că el se referă la corelația dintre instituții și modul în care ele se reflectă în gândirea oamenilor este foarte important în economia lucrării. Singure, instituțiile politice comunale nu se pot împotrivi unui guvern întreprinzător și puternic. Pentru a se putea apăra ele trebuie să se dezvolte, iar ideile despre libertatea comunală trebuie să devină o componentă a culturii politice a întregii societăți, să se contopească deci, cu ideile și obiceiurile naționale, să pătrundă în moravuri. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, libertatea comunală poate fi ușor distrusă. Dar pentru a fi interiorizată trebuie să existe anterior o presiune coercitivă exercitată de cadrul legislativ. Astfel “acțiunea continuă a legilor și moravurilor împreună, și mai cu seama, timpul sunt factorii care izbutesc să o consolideze” (Tocqueville, 1992, p.107). Existența instituțiilor comunale, funcționarea acestora creează oamenilor deprinderi de participare la viața politică. “Instituțiile comunale înseamnă pentru libertate ceea ce școlile primare înseamnă pentru știință: ele o pun la îndemâna poporului; îi inoculează acestuia din urmă gustul pentru utilizarea lor pașnica și îl deprind să se folosească de ele” (Tocqueville, 1992, p.106).

Instituția comunală este susținută și însuflețită de un anumit “spirit comunal” care face distincția între cetățeni și simpli administratori. Ca urmare a acestei legături de suflet care se realizează între cetățeni și comuna din care fac parte, ambițiile politice ale cetățeanului sunt îndreptate, mai ales, spre funcțiile comunale. Magistraturile la nivel statal sunt mai puțin atrăgătoare pentru american, deoarece ele presupun părăsirea de către acesta al locului în care sunt concentrate interesele sale, precum și dezorganizarea traiului său cotidian din localitatea de baștină. Această instituție are o dublă funcție și anume este o piedică în calea descentralizării administrative și a apariției despotismului.

Aceasta este o condiție necesară, dar nu și suficienta. Capacitatea cetățeanului de a folosi instituțiile pe plan local îi dă acestuia posibilitatea de a utiliza și formele democrației create la nivel național. În caz contrar lucrurile devin mai dificile “Cum să determini o mulțime care nu a învățat să folosească libertatea în lucrurile neînsemnate, să suporte libertatea în lucrurile importante? (Tocqueville, 1992, p.150).

Apreciind entuziasmul lui Tocqueville în fața formelor democrației directe ne întrebăm: Cât a mai rămas astăzi din această democrație comunală? Chiar și în timpul sociologului francez aceste instituții ale democrației directe se manifestau doar la nivel local și nu la nivel statal, fiind de acord cu principiul reprezentativității în ceea ce privește conducerea statului. Democrația indirectă își are originea în teoria liberală a guvernământului reprezentativ, ales de popor, despre care James Mill spunea în secolul al XIX-lea, ca este “marea descoperire a timpurilor moderne”. Teoria liberală a democrației conține și idei privind participarea politică a poporului, dar acest lucru se realizează numai cu prilejul alegerilor și al referendumului.

Democrația, notează Tocqueville, aduce după sine un nou tip de patriotism al reflecției, bazat pe calcul și interes personal, care înlocuiește treptat patriotismul instinctiv bazat pe onoare caracteristic regimurilor aristocratice. Mobilizând energiile individuale într-o măsură mai mare decât orice alt regim politic, democrația induce în corpul social o vitalitate socială nemaiîntâlnită în regimurile anterioare.

J.Schumpeter vede în democrație o metodă politică, un instrument instituțional de luare a deciziilor. Unii indivizi dobândesc puterea de a lua decizii la finalul unei lupte concurențiale duse pentru voturile poporului. De aceea democrația se mai poate defini ca fiind o guvernare a omului politic.

Problema ce apare în mod inevitabil într-un astfel de regim este atunci când minoritatea trebuie să accepte hotărârile majorității. J.J.Rousseau a dat o formulare lapidara acestui principiu al majorității: când mă supun ordinelor majorității, mă supun de fapt mie, pentru că eu am voit un regim în care voința majorității să fie lege.

G.Sartori afirmă că democrația este un sistem politic în care alegătorii exercită suficient control pentru a-și numi conducătorii, dar nu dispune de suficient control de a se guverna singur.

Convinși că “teoreticienii democrației de la Aristotel la Bryce, au accentuat ideea că democrația este susținută de participarea cetățenilor activi la treburile civice, de un înalt nivel de informație despre treburile publice și de un răspândit simț al responsabilității civice” (Almond, 1989, p.16), Almond și Verba au dezvoltat această idee sub forma conceptului de cultură civică susținătoare a unui regim democratic stabil.

Teoria totalitarismului

Singurele regimuri monopoliste care au dezvoltat o ideologie totalitară sunt cel nazist și cel comunist.

Am selectat ca reprezentativ pentru acest subiect analiza făcută de Raymond Aron regimurilor democratice și totalitare în cadrul lucrării sale reprezentative „Democrație și totalitarism”. Un regim totalitar se caracterizează prin cinci trăsături principale:

fenomenul totalitar apare atunci când monopolul asupra activității politice este acordat unui singur partid;

partidul monopolist manevrează o ideologie, care devine adevărul absolut al statului;

pentru a răspândi acest adevăr oficial, statul utilizează un dublu monopol: cel al mijloacelor de constrângere și cel al mijloacelor de persuasiune;

activitățile economice și profesionale sunt supuse statului și devin parte integrantă a statului, colorându-le după ideologia sa;

orice greșeală comisă într-o activitate economică sau profesională devine concomitent greșeală ideologică, pentru a se ajunge într-un final la o teroare polițienească și ideologică împotriva statului.

În momentul în care un partid devine unic, noțiunile de opoziție politică legală, competiție electorală, pluralitate de idei și opțiuni politice sunt interzise. Astfel partidul devine inseparabil de stat, transformându-se într-un stat partizan în care interesul național se confundă cu interesul de partid. Monopolul asupra vieții politice duce la un monopol asupra adevărului. Partidul unic este o formațiune revoluționară care își propune răsturnarea vechii ordini sociale, ajungându-se inevitabil la elemente de violență și ilegalitate în exercitarea puterii. Violența se manifestă atât la nivelul discursului cât și la nivelul practicilor politice.

Deși nazismul și comunismul au în comun existența unui partid unic între cele două tipuri de totalitarisme există diferențe considerabile. Nazismul condamnă idealurile democratice și liberale și are ca principiu de unitate puritatea rasială, fixându-și ca obiectiv refacerea unității morale și rasiale a Germaniei, prin exterminarea raselor impure și extinderea statului la întreg teritoriul locuit de germani. Este de inspirație tradițională, cu un caracter rasial și antiumanitar. Comunismul nu neagă idealurile democratice și liberale, ci pretinde că le îndeplinește în mod absolut prin crearea unei societăți noi, omogene prin eliminarea luptei partizane. Vor interzice proprietatea privată, spre deosebire de naziști, și vor pune bazele unui sistem economic etatist, dirijist și planificat, bazat pe naționalizări și colectivizări forțate. Ideologic, comunismul este universalist și comunitar. Nazismul dorește distrugerea celui de rasă impură prin camerele de gazare, comunismul dorește construcția omului nou în lagărele de muncă. Comunismul este novator și creator, dar suferă de o deviere ideologică, nazismul este tradițional și distrugător și suferă de o derivă patologică.

În ambele cazuri corpul social este distrus, neîncrederea și teroarea erodând până și mediul familial și cercurile de prieteni. Dacă democrația atrage după sine o vitalitate socială extraordinară, după cum aprecia Tocqueville, totalitarismul atrage după sine o vlăguire a societății, o moarte a impulsurilor sociale comunitare.

Teoria culturii politice

Conceptul de cultură politică

Definiții și dimensiuni

Există o multitudine de definiții a acestui concept relevându-se încă o dată complexitatea fenomenului. După G.Almond cultura politică reprezenta rețeaua orientărilor, atitudinilor, valorilor, convingerilor prin care individul se raportează la sistemul politic. S.Verba considera cultura politică a unei societăți ca fiind sistemul credințelor empirice, al simbolurilor expresive și valorilor care definesc situația în care are loc acțiunea politică, precum și sistemul de convingeri cu privire la matricea interacțiunii politice și a instituțiilor politice. În concepția lui L.Pye cultura politică reprezintă un set de atitudini, credințe și sentimente care dau ordine și sens unui proces politic și oferă regulile și principiile subiacente care reglează comportamentul politic. Ea cuprinde atât idealurile politice cât și normele cu care se operează în politică.

Simpla enumerare a acestor definiții, la care pot fi adăugate multe altele, vădește larga acceptare a termenului de către mulți politologi de diferite orientări ideologice. Cercetătorii radicali și conservatori reproșează accentul prea puternic pus pe aspectele psihologice, cercetătorii materialiști critică minimalizarea rolului factorilor structurali a condițiilor politice și sociale. Glenda Patrick considera că definiția psihologică a culturii politice reflectă o interpretare subiectivă și reducționistă a conceptului. Fiind considerat un concept american aplicabil culturii politice a clasei de mijloc și nu situațiilor din țările vest-europene, J.Schissler arată că acest concept favorizează pragmatismul și democrația participativă și nu filozofia dreptului care stă la baza sistemului politic german și a culturii politice legaliste germane.

Alți politologi, identificând conceptele de cultură politică și de caracter național, îi critică pe G.Almond și S.Verba, afirmând că folosesc un termen imprecis și vag. Este adevărat că în privința caracterului național funcționează niște stereotipuri care fixează imaginea unei națiuni într-un simbol, într-un epitet: arabii șireți, chinezii cruzi și gregari, italienii mincinoși, mexicanii leneși, americanii copii maturi, britanicii flegmatici, germanii disciplinați și creștini caritabili, musulmanii fanatici etc. Dar Almond și Verba nu au elaborat epitete referitoare la cele cinci națiuni studiate, ci s-au referit la multitudinea atitudinilor indivizilor acestor țări față de viața politică, descoperind unele note dominante care ar putea caracteriza sintetic și plastic, cultura politică a unei țări.

Un loc aparte în categoria criticilor termenului îl ocupă politologul francez Maurice Duverger. Deși nu este de acord cu termenul, el arată că trebuie să se țină seama de o realitate pe care o numește fie “aspectele culturale ale polifizicii”, fie”aspectele politice ale culturii”. A califica o asemenea realitate drept cultură politică înseamnă, după părerea lui Duverger, a face confuzii.

El arată că unii politologi și sociologi consideră că subculturile sunt sisteme relative la sectoarele particulare din interiorul societății ca sistem social global. Se vorbește de cultura sau subcultura economică, politică, estetică. Acești termeni ar fi valabili doar pentru sectoarele care ar poseda valori proprii diferite de ale altora, ca muzica, pictura, loisirul, afirma M.Duverger. Dar valorile care se manifestă în sectoarele fundamentale ale politicii sau economiei nu sunt altceva decât valori de bază ale societății globale aplicate la un domeniu particular. Chiar dacă sistemele politice și cele economice se caracterizează prin unele elemente tehnice originale ele nu constituie propriu-zis culturi sau subculturi deoarece valorile pe care se bazează sunt cele ale societății globale în care ele se dezvoltă (M.Duverger, 1973, p.120).

Sintetizând definițiile culturii date de unii cercetători din domeniul antropologiei culturale, adăugând formulării acțiunii sociale a lui Durkheim conceptul de rol, Duverger ajunge la caracterizarea culturii ca fiind “un ansamblu coordonat al modurilor de a acționa, gândi și simți care constituie rolurile care definesc comportamentele așteptate de o colectivitate din partea unor persoane” (Duverger, 1973, p.101). La politologul francez ideea de cultură este corelată cu cea de colectivitate. Societatea globală și lucrurile sociale sunt ansambluri culturale. Cultura este un “ansamblu al modelelor care condiționează interacțiunile într-o colectivitate a oamenilor, colectivitate ce se definește precis prin aceste condiționări” (Duverger, 1973, p.114). Societatea globală este o colectivitate integrală și puternică deoarece corespunde unui ansamblu cultural complet și foarte puternic. Subculturile corespund grupurilor. Grupurile se definesc prin propria lor cultură. Ansamblul oamenilor legați printr-un sistem de interacțiuni, formează un grup doar dacă acest sistem corespunde unor valori care îi sunt proprii, adică este un ansamblu cultural. Conceptul de subcultură sugerează faptul că acel grup se bazează pe unele valori fundamentale ca și cultura din care face parte, dar se definește prin valori secundare specifice (Duverger, 1973, p.117). Numai privite din punctul de vedere al raportării la societate și grup social, conceptele de cultură și subcultură corespund realității. Dar societatea ca ansamblu cultural se poate subdivide, în multiple moduri în subansamble constituite fiecare prin modele ale interacțiunilor coordonate. Însuși Duverger arăta că, din comoditate, unii sociologi disting diversele aspecte ale culturii în funcție de domeniile societății-economic, politic, artistic, religios. Deși nu se poate vorbi propriu-zis de cultura politică elementele politice ale culturii alcătuiesc un ansamblu coordonat și coerent, un sistem, acest lucru justificând într-un anumit mod, folosirea termenului de cultură politică (Duverger, 1973, p.121). Astfel autorul face un compromis introducând în lucrarea sa “Sociologie de la politique” un subcapitol intitulat “Cultura politică” în care rezumă concepția lui G.Almond și S.Verba.

Trebuie să precizăm că termenii de cultură și subcultură au în concepția lui Almond și Verba două accepțiuni. Una se referă la raportul dintre cultura globală a societății și cultura (subcultura) unui domeniu particular al societății-economic, politic, aceasta fiind accepțiunea în baza căreia se argumentează dreptul la existență al conceptului de cultură politică. A doua conotație are în vedere relația dintre cultura unui domeniu și cultura (subcultura) diferitelor diviziuni apărute prin departajarea acestuia după diferite criterii. Spre exemplu, raportul dintre cultura politică a unei societăți și cultura politică a elitei guvernante din acea țara.

Duverger, concepând raportul dintre cultură și subcultură sub forma, menționată deja, a relației dintre cultura globală a societății (deci cultura în general) și cultura specifică unui anumit grup social, neagă existența unei culturi economice sau culturi politice.

Inițial, G.Almond definise cultura politică drept “modelul particular al orientărilor către acțiuni politice în care orice sistem politic este întipărit” (Duverger, 1973, p.10). Kavanagh vede cultura politică și ca o “distribuție globală a orientărilor cetățenești față de obiectele politicului” (Kavanagh, 1972, p.11). Preluat de la T.Parsons, termenul de orientare are, în concepția lui Almond, sensul de determinare a poziției sau direcției politice evaluate de o persoana față de un fapt politic oarecare. Orientările, ca predispoziții spre acțiune sunt determinate de factori ca tradiții, amintiri istorice, motive, norme sau simboluri. Obiectele politicului sunt toate componentele sistemului politic: executivul, legislativul, partidele politice, grupurile de presiune, comunitatea politică, autoritățile politice etc.

G.Almond și S.Verba s-au oprit la dimensiunile cognitivă, afectivă și evaluativă a atitudinilor față de obiectele politice. Dimensiunea cognitivă se referă la cunoștințele asupra sistemului politic și faptelor politice. Dimensiunea afectivă include sentimentele de atașament, de angajare sau de refuz față de instituțiile și evenimentele politice, deci partea emoțională a atitudinilor politice. Dimensiunea evaluativă se referă la judecățile de valoare, la opiniile exprimate asupra sistemului politic și fenomenelor politice. Între aceste dimensiuni există interdependențe. Pentru a avea loc o evaluare a sistemului politic sunt necesare cunoștințe asupra lui. Cunoștințele despre sistemul politic modelează și, la rândul lor, sunt modelate de sentimentele nutrite față de acesta. Dimensiunile cognitivă și afectivă sunt influențate de atitudinea evaluativă. Dimensiunea cognitivă este importantă deoarece furnizează materia primă a judecaților de valoare și a sentimentelor politice. De regulă, capacitatea de a aprecia și judeca sistemul politic presupune o cunoaștere mai mult sau mai puțin întinsă a acestuia. Totuși, evaluări și afecte pot fi exprimate chiar într-un context în care cunoașterea sistemului politic este foarte slabă și difuză. Cunoașterea sistemului politic și expresia opiniilor asupra acestuia nu merg totdeauna împreună. Necunoașterea politică nu împiedică cetățenii “ignoranți” să aibă poziții asupra problemelor de politică generală. Amestecul de ignoranță și voință de exprimare poate chiar să caracterizeze anumite culturi. Este vorba de o tendință de a voi să se exprime în același timp cu o sărăcie a informației.

Conceperea culturii politice din perspectiva acestor dimensiuni are o importanță teoretică și practică. Pe plan teoretic, pornind de la dimensiunile cognitivă, afectivă, evaluativă, se realizează o tipologie a culturilor politice și clasificare a indivizilor unei societăți în parohiali, subiecți și participanți. Cunoașterea distribuției acestor dimensiuni în cadrul unei națiuni, surprinderea nivelului extins sau restrâns al fiecăreia dintre ele, permit acțiunii de socializare politică dirijată să accentueze, după caz, fie asupra laturii cognitive, fie asupra celei afective, fie asupra laturii evaluative ale culturii politice sau asupra tuturor în integralitatea lor sistemică.

Puterea politică

Încercarea de a defini acest fenomen se izbește de complexitatea planului istoriei umane și al celui conceptual, așa după cum subliniază Georges Burdeau în „Traité de science politique”. Pe plan istoric, puterea se confundă cu o persoană sau un grup de persoane, pe plan conceptual, este forța organizatoare a vieții sociale. Deși există această ambivalență definițională, Burdeau atrage atenția asupra pericolului ce poate apărea în cazul disjuncției dintre cele două planuri.

Pentru Max Weber puterea este posibilitatea oferită unei persoane, în interiorul unei relații sociale determinate, de a fi în măsură să o dirijeze după voința sa. Puterea politică este inerentă oricărei societăți, rezultând din necesitatea de a lupta împotriva entropiei care o amenință cu dezordinea.

Fiind un proces, mișcarea intrinsecă lui nu are o direcție uniform-rectilinie, ci suferă creșteri și descreșteri care nu au încastrate în ele nici o lege care să se ridice deasupra contextualizărilor de timp și spațiu atât din interiorul comunității cât și din exteriorul ei. În mod obligatoriu, puterea se bazează pe un dezechilibru, pe o disimetrie în cadrul relațiilor sociale. Ea se întărește odată cu accentuarea inegalităților, care sunt condiția manifestării ei, după cum ea este condiția menținerii lor.

Dacă influența și prestigiul sunt două elemente ce hrănesc existența fenomenului, acestea se pot instanția în cinci forme principale:

forța care rezidă în controlul fizic;

persuasiunea care sugerează bidirecționalitatea intențiilor;

autoritatea definită ca putere politică legitimă;

constrângerea care este o baleiere între amenințare și ofertă;

manipularea, cea mai durabilă formă de putere pentru că este „generatoare de falsă conștiință”.

Toată literatura de specialitate poate fi împărțită în trei direcții teoretice:

ideea consensualismului;

ideea conflictualismului;

ideea coexistenței celor două. Exponenții acestei ultime abordări fiind Tocqueville și Lipset.

Teoriile consensului pun accentul pe faptul că puterea politică contribuie la realizarea ordinii și continuității sociale prin coordonarea activităților de interes general. Interesul s-a îndreptat către funcționarea ei, mai puțin spre mecanismele de erodare. Concepțiile conflictualiste au pus accentul pe caracterul eminamente coercitiv al puterii politice. Ipoteza originară a acestei tendințe este „suma nulă” a lui Parsons sau teza caracterului limitat a lui Lynd. O societate dată are o cantitate limitată de putere, astfel că extinderea puterii unui grup se face în detrimentul altuia. Cel care face carieră cu acest tip de abordare este Marx, urmat apoi de Gramsci, Adorno, Althusser.

Extinderea fenomenului birocrației nu putea să nu interfereze cu cel al puterii politice. W.Mills, în continuarea ideii weberiene a legăturii între birocratizare și

profesionalizarea aparatului politico-administrativ, critică clivajul dintre masele conduse și conducători, clivaj ce duce la opacizarea legăturilor dintre ele.

Pe lângă faptul că puterea politică este puternic personalizată și hermeneutica ei are aceeași amprentă individuală a celui ce-i face analiza.

Fie că este vorba de conflict, fie că este vorba de consens, Balandier în ”Pouvoir sur scéne”, chiar dacă face o analiză pe societățile arhaice africane, trage concluzii cu caracter atemporal și în afara spațiului asupra legăturilor insidioase între politic ca spectacol și adeziunea celor conduși la un regim pe care îl legitimează prin intermediul fascinației. Motivațiile colectivității pentru supunere sunt adânc inculcate în sacru care poate produce o adeziune inconștientă. Cu cât rațiunile care stau la baza organizării unei societăți sunt mai strâns concentrate în jurul unei singure idei sau persoane, cu atât spectacularul poate atinge cote paroxistice (spectacolele omagiale din timpul comunismului, desfășurarea de trupe militare și atmosfera cazonă a regimului totalitar din timpul lui Hitler). Fascinația poate atrage mulțimea spre idolatrie sau spre revoltă totală.

Autoritatea reprezintă capacitatea unor indivizi sau instituții politice de a obține din partea membrilor societății respectarea măsurilor, reglementărilor întreprinse. Dreptul de a exercita autoritatea constă în dreptul individului de a lua decizii, de a pretinde să fie ascultat, drept derivat din status și din normele legate de acesta (obligații, prerogative, răspunderi, drepturi, privilegii).

Autoritatea vizează direct legitimitatea puterii, fiind o putere legitimă bazată pe norme sociale instituționalizate.

Legitimitatea este un principiu de justificare, de întemeiere a puterii politice, a autorității. Ca relație între conducători și conduși, puterea presupune la nivelul legitimității atât credința guvernanților că au dreptul de a guverna, cât și recunoașterea acestui drept de către guvernați.

Autoritățile politice caută să-și legitimeze puterea adaptându-se la opinia publică difuză cu privire la natura și forma puterii. În același timp, puterea caută să-și creeze propria fundamentare și justificare oferind comunității prin diferite mijloace un sistem de valori, credințe cu privire la politic. Pentru a fi legitimă puterea trebuie să se bazeze pe idei, reprezentări colective despre politic, pe evaluări, norme, tradiții. Legitimitatea presupune conformitatea puterii cu sistemul de valori în vigoare sau de credințe dominante în societatea respectivă cu modul acesteia de a gândi referitor la binele comun. Sursa legitimității unei puteri constă în faptul că ea este conformă schemei de legitimitate definită de sistemul de valori și norme ale colectivității în cadrul căreia se exercită și că asupra acestei scheme există un consens în interiorul comunității, sau altfel spus, legitimitatea este calitatea unei puteri de a se adapta imaginii sale considerată ca validă în acea societate.

Performanțele unui sistem politic, capacitatea sa de a-și îndeplini funcțiile sunt modelate nu numai de natura legitimității, ci și de atitudinea față de legitimitate a cetățenilor, de ideea și sentimentul lor de legitimitate. Dacă membrii societății știu ce este legitimitatea și care sunt bazele acesteia, cred că autoritățile sunt legitime, cunosc setul de reguli ce reglementează raportul dintre autorități și cetățeni (conducători și conduși), atunci ei vor respecta legile elaborate și aplicate de autorități nu de teama de constrângere, ci din convingere. Sunt cazuri în care legitimitatea poate fi în declin, suportul public al sistemului politic se poate eroda, divergențele privind valorile ce fundamentează legitimitatea pot deveni acute, ajungându-se la război civil sau revoluție.

Valori, norme, simboluri politice, mituri, ideologie. Componente importante ale culturii politice.

Valorile politice sunt acele relații, instituții, idei, idealuri politice care corespund tendințelor progresului social. Ele reprezintă o corelație a realului și idealului. Ca elemente ale realității social-politice, valorile sunt componente ale contextului situațional al acțiunii politice. Cultura politică realizează aprecierea, valorizarea fenomenelor politice și a rezultatelor acțiunilor politice. Dobândind semnificații corespunzătoare din punct de vedere politic, acestea se constituie în anumite sisteme de valori, conturează pentru fiecare actor social limitele realității lui politice, penetrează în funcționarea instituțiilor politice, în activitatea grupurilor sociale și indivizilor. Ca idealuri valorile joacă rolul de etalon, de cadru de referință a activității politice, al conținutului și sensului vieții politice, orientând activitatea și comportamentul politic ale grupurilor sociale și indivizilor. Valorile sunt cele mai importante izvoare ale așteptărilor politice, sunt modelatorul ultim al sistemului politic. Interiorizate, trăite, valorile se transformă în orientări valorice prin care individul se raportează la multitudinea aspectelor politicului și la propria sa activitate.

Reprezentând un cadru general de reglementare a relațiilor politice dintre grupurile sociale, dintre instituțiile politice, dintre indivizi, direcționând raporturile acestora față de puterea politică, față de structurile de organizare socială și politică, normele politice au rolul de a asigura elementele funcționale ale sistemului politic. În același timp, ele orientează atitudinile individuale și de grup față de evenimentele politice, orientează comportamenul politic. Convertind necesitatea în prescripții, îndreptare, reguli, principii, modele, normele politice asigură condiții pentru desfășurarea normală a acțiunii politice.

Ca și cultura globală, cultura politică este normativă, sancționând comportamentul individului sau grupului prin raportarea la norme ideale ce definesc roluri și modele dezirabile ale conduitei, prin luarea în considerare a valorilor politice ce justifică sistemul sancțiunilor pozitive și negative. Fiind o orientare subiectivă către politic, cultura politică rezultă din internalizarea modelelor stabile ale interacțiunii valorilor, codurilor, normelor politice. Valorile politice orientează individul, îi dau posibilitatea să se identifice cu un anumit grup, însușindu-și obiectivele acestuia. În timp ce normele, codurile comportamentului îi permit individului să se repereze într-un spațiu social, valorile îi permit să se orienteze într-o direcție istorică. Valorile îi spun individului pentru ce trăiește, codurile, normele îi arată cum.

Maniera de receptare, înțelegere și interpretare a sistemului de credințe, valori și norme politice, precum și de aplicare a acestora la situația politică, reprezintă conținutul stilului politic. Politologii disting o serie de cupluri de stiluri politice ideologic-pragmatic, explicit-implicit, instrumental-expresiv, care, deși opuse pot coexista în aceeași cultură politică. Alegerea stilului depinde de convingerile și atitudinile politice ale indivizilor și grupurilor sociale și politice.

Cultura politică tinde spre constituirea unui acord, consens între membrii societății asupra valorilor, normelor, credințelor și deprinderilor de viață existente. Normativitatea obiectivă în comportamentele organizatorice, simbolice ale culturii politice contribuie la integrarea socială a individului. Chiar dacă unii membrii ai colectivității resping o parte a normelor și valorilor generale, este necesară acceptarea de către toți a unui număr suficient de mare de astfel de elemente indispensabile pentru menținerea societății. Individul se integrează atât în lumea tradițiilor politice, cât și în cea a dependențelor sociale actuale și a raporturilor din sfera vieții politice. Uneori normele comportă mai multe alternative, mai multe alegeri posibile, oferă un evantai de modele de comportament politic pentru aceeași situație. Toate culturile politice admit într-o măsură mai mare sau mai mică, un anumit grad de deviere, o anumită variantă față de norme. Culturile politice monolitice tolerează o infimă deviere de la norme, un comportament politic cu puține variante. Culturile politice pluraliste admit chiar o anumită contestație a valorilor politice generale (Duverger, 1973, p.129-130).

Dar, valorile orientează nu numai activitatea indivizilor și grupurilor sociale, ele sunt folosite și de puterea politică în acțiunea sa de întemeiere a legitimității. În acest sens, puterea politică optează pentru un anumit set de valori, creându-se o bază socială în sprijinul acțiunilor sale.

Valorile și normele politice au un rol important în menținerea sistemului politic, în înlăturarea entropiei care amenință societatea. În același timp, politicul îndeplinește funcția de distribuire a valorilor în mod autoritar la nivelul întregii societăți.

Ca realitate și valoare politică, democrația se referă și la statutul politic și juridic al cetățeanului care presupune existența unor drepturi și libertăți cetățenești pe care sistemul politic respectiv le asigură. Originându-se în teoria dreptului natural, fiind cuprinse în documentele politice ale revoluțiilor burgheze, aceste drepturi și libertăți au dobândit o expresie juridică prin înscrierea în constituțiile statelor democrate moderne. Existența acestor drepturi și libertăți permite cetățeanului să desfășoare o activitate politică și socială, să folosească instituțiile democrate create de societate.

Simbolurile sunt mijloace importante de dezvoltare a orientărilor și atitudinilor politice. Unele simboluri (drapelul și imnul național, monarhia, președintele) exprimă elemente idealizate ale instituțiilor politice și nu sunt necesar legate de nivelul de cunoștințe politice și competența politică ale oamenilor ale căror emoții sunt canalizate prin astfel de simboluri. Încoronarea în Marea Britanie evidențiază în cel mai înalt grad continuitatea politică și unitatea națiunii. Președinții americani câștigă și ei o aderență emoțională similară cu cea față de regină.

Regimurile politice folosesc simboluri pentru a da realitate abstracțiilor și a întruchipa unele aspecte ale valorilor politice. În regimurile comuniste secera și ciocanul simbolizau unitatea dintre țărani și muncitori. Uniformele și drapelele întâlnirilor de masă naziste prezentau o imagine de putere, unitate și autoritate a regimului politic societății.

Datorită intensității emoționale care înconjoară anumite simboluri ele sunt folosite în diferite scopuri. Astfel, în Irlanda de Nord, evenimentele religioase și istorice furnizează o adevărată panoplie de simboluri folosite în comunitățile catolice și protestantă pentru a menține dezbinarea existentă. Revoluția mexicană a fost o sursă puternică de satisfacții simbolice, multor mexicani le-a dat speranță și optimism, a tocit multe neînțelegeri existente și în general a sporit legitimitatea regimului politic. Faptul că mexicanii sunt mai mândri de instituțiile lor politice și guvernamentale decât alte popoare studiate de Almond și Verba este explicat de aceștia prin rolul unificator și legitimizator al revoluției.

Miturile sunt „reprezentări colective ale realității sociale prin care se încearcă rezolvarea contradicțiilor într-un limbaj poetic” (Girardet, 1996, p.15). Culturile politice ar putea fi considerate mituri, dar mituri divizatoare nu asamblatoare. Identitățile culturale participă la cultura politică, relevând abaterile de la miturile de referință, în sensul acomodării în funcție de interese la aceste mituri. Culturile politice se bazează pe miturile întemeierii, spre exemplu în cazul Franței-fondarea Republicii, Rezistența, Constituția din 1958. Miturile despre unele persoane istorice sunt folosite pentru a evoca sentimentul măreției naționale, al identității naționale. Întărind unele jumătăți de adevăr miturile provoacă uneori anumite distorsiuni. Aceasta se întâmplă mai frecvent în sistemele totalitare. Astfel bolșevicii erau prezentați ca eroi ai Revoluției din 1917, rolul celorlalte partide fiind minimalizat. Hitler punea accentul pe “lovitura pe la spate”, afirmând că armatele germane nu au fost învinse de aliații occidentali în timpul războiului 1914-1918, ci au fost trădate de trădătorii de acasă.

Simbolurile și miturile sunt folosite de guverne pentru asigurarea propriei legitimități și pentru făurirea unității naționale. Aceasta se întâmplă mai ales în țările în care se produc transformări politice profunde.

Ideologia politică reprezintă un ansamblu relativ structurat de idei politice specifice unui grup social. Grupurile sociale își creează ideologii care le conștientizează și exprimă interesele și scopurile. Ideologia este elaborată de către teoreticienii grupului social respectiv sau de către partidele politice. Prin doctrine politice, programe și multitudinea mijloacelor de informare și influențare, partidele urmăresc formarea și modelarea conștiinței politice, asimilarea de către membri și simpatizanții lor a valorilor propagate, crearea unor atitudini conforme sistemelor proprii de norme și idei.

Constituind o forță politică partizană, militând, vehiculând un proiect social, ideologia politică este mijlocul prin care fiecare actor social sau politic caută să-i convingă pe ceilalți că ar trebui să împărtășească valorile și credințele sale. Deși valorile, credințele politice sunt specifice numai unui anumit grup, ele sunt prezentate ca fiind universale. Ideologia se manifestă în înfruntarea publică, în delimitarea tranșantă a câmpurilor antagoniste.

Referindu-se comparativ la ideologia politică și la cultura politică, unele studii arată că amândouă sunt compuse din enunțuri specifice despre sistemul politic, despre societate, amândouă au o anumită poziție față de cele mai multe probleme, stabilesc conexiuni logice între idei, implică un ansamblu de precepte morale, fiind ancorate în valorile universale. Dar ideologia se caracterizează printr-o articulare coerentă a ideilor. Ideologia ca sistem cultural, este de aceeași natură cu religia și bunul simt, fiind compusă ca și acestea din mecanisme extrapersonale de percepție, judecată și manipulare a lumii.

C.Geertz respinge tezele peiorative asupra ideologiei precum și interpretările clinice ale acesteia, conform cărora conflictul social sau tensiunile personale împing individul să caute un refugiu în ideologie, să părăsească realitatea, încetând să mai fie pragmatic. În teoria ideologiei politice ca produs al unui interes (de grup), oamenii caută puterea, în teoria ideologiei ca remediu al unei tensiuni, ei fug de anxietate spune Geertz. În ideologia politică, imaginea societății este văzută ca un conflict de interese deghizat în înfruntări de principii. Geertz consideră că ideologiile politice apar mai ușor pe un teren unde cultura politică s-a subțiat, mai ales că această subțiere este însoțită de tensiuni sociale care constituie imagini ale realității sociale problematice și matrici pentru crearea conștiinței colective. Ideologiile politice joacă un rol social deosebit, definind sau escamotând categoriile sociale, stabilizând sau activând așteptările sociale, menținând sau ruinând normele sociale, revigorând sau slăbind consensul social, aplanând sau exacerbând tensiunile sociale. Ideologia politică este o formă raționalizată a culturii politice expresia publică a valorilor latente din care se compune această cultură. Ideologia este mai mult un bun public, un fapt social și mai puțin un ansamblu de emoții particulare nerealizate. Vectorii acestei emoții particulare sunt culturali, rezultatul lor public fiind ideologic.

Convingeri, atitudini și comportament politic

Cultura politică include convingerile politice, care sunt reprezentări, idei, principii, judecăți de valoare ce motivează și călăuzesc relațiile unui individ sau ale unui grup social în cadrul domeniului politic. Ideile specifice pe care oamenii le au despre politică nu implică o diferențiere clară între componentele cognitive, afective și evaluative, ci o combinație între aceste trei aspecte. Convingerile pot fi empirice, reflectând starea vieții politice sau convingeri referitoare la scopurile și evaluările ce trebuie urmărite în viața politică.

Cultura politică realizează o legătură importantă între evenimentele politice și comportamentul indivizilor ca reacție la aceste evenimente. Comportamentul politic al indivizilor și grupurilor este afectat de evenimente politice, dar și de semnificațiile care sunt atribuite acestor evenimente de către observator. Termenul semnificație este relațional sugerând interacțiunea dintre convingerea acceptată în prealabil de individ și evenimentele ce au loc în societate. Matricile de bază ale convingerilor politice afectează nu numai modul în care indivizii reacționează la evenimentele politice, ci și căile prin care indivizii sunt implicați în viața politică.

Unii politologi consideră că în cultura politică trebuie inclusă și perceperea subiectivă a istoriei societății respective, deoarece experiența istorică influențează modul de a gândi asupra politicului, credințele și atitudinile politice. Convingerile politice de bază sunt afectate de memoria asupra evenimentelor politice trecute. Evenimentele actuale sunt adesea decodificate în lumina evenimentelor anterioare. Situația contemporană memorizată devine istorie, evenimentul se transformă în experiență realizându-se o continuitate culturală ce generează suporturile susținerii sistemului politic, deoarece prin apelarea la istorie se realizează adeziunea grupurilor sociale.
Între cultura politică și cultură există o legătură în dublul sens: pe de o parte setul de convingeri politice pe care individul și le formează intră în componența totalității convingerilor acceptate de el, pe de alta convingerile de bază și valorile unei culturi joacă un rol major în structurarea culturii politice. Relația dintre structura convingerilor de bază și convingerile politice este de mare importanța pentru înțelegerea atitudinilor politice. Elemente ale credințelor de bază precum concepția despre natura umană, despre capacitatea sau incapacitatea oamenilor de a-și influența destinul prin acțiune, sunt interdependente cu acțiunile politice. Într-o cultură în care atitudinea omului față de natură e fatalistă și resemnată, atitudinea lui față de conducerea politică este asemănătoare. Într-o astfel de cultură activitățile guvernului sunt considerate a face parte din aceeași categorie cu anumite calamități naturale.

Această relația dintre cultura politică și cultură nu este una de identitate completă. În anumite condiții pot exista discontinuități, incongruențe între valorile, cunoștințele, stările emoționale specifice politicului și cele aparținând economicului sau altor domenii. Pot apărea ambiguități și între convingerile politice de bază și comportamentul politic. Incongruența dintre convingerile sociale generale și convingerile politice sau dintre acțiune și convingere au implicații semnificative pentru un sistem politic, generând stări tensionale.

Atitudinea politică reprezintă o modalitate de raportare a individului sau grupului social la problemele, fenomenele și procesele politice pe care le apreciază într-un anumit fel. Atitudinea politică este corelată cu opinia publică, aceasta din urmă devenind un mod de exprimare a celei dintâi.

Atitudinea politică se caracterizează prin direcție și intensitate. Direcția presupune adeziunea sau refuzul, atracția sau respingerea, manifestarea pro sau contra ordinii politice, egalității sociale sau altor fenomene politice. Intensitatea corespunde valorizării sau devalorizării obiectelor politice într-o măsură mai mare sau mai mică. Aceste două caracteristici sunt corelate. Indivizii care au atitudini extreme au în același timp și atitudini intense.

Organizarea și coerența sistemului atitudinilor politice se realizează prin intermediul a două dimensiuni fundamentale: preferințele pentru principalele mize politice sau principalii actori ai vieții politice și angajarea în activitatea politică. Aceste două dimensiuni se află în interacțiune și caracterizează orientarea politică a individului.

Cercetătorii au elaborat o schemă analitică (Schemeil), stabilind o relație fundamentală între cultura politică și situația politică, între identitatea profundă, implicită a actorului social și interesele pe care acesta le pune în joc, explicit, într-o situație dată. Situația de interacțiune reprezintă cadrul în care individul sau grupul social sunt plasați și se manifestă actual. Situația presupune atât o coordonată spațială, o componentă structural-funcțională, prilejuită de exercitarea rolurilor politice și sociale cât și o componentă axiologică și normativă care reglementează corelația statusurilor și rolurilor. Raportul între identitate și interese este un raport între esență și existență. Identitatea este a actorilor sociali, politici care pot fi: un individ, un partid, un grup de presiune, un stat. Raporturile între cultură și situație sunt diverse și variabile. Cultura politică permite actorilor să-și determine poziția într-o situație. Constelația componentelor care realizează corelația dintre cultură și situație este complexă, incluzând sistemul identităților, atitudinilor, conduitelor și intereselor. Cultura politică fasonează identitatea colectivă care, prin socializare și aculturație, își pune amprenta asupra sistemului atitudinilor. Predispozițiile cognitive, afective și evaluative ale atitudinilor se formează prin cultură și condiționează, la rândul lor, sistemul conduitelor (opiniilor și comportamentul). Conduitele depind atât de atitudini și indirect de identități cât și de situația care declanșează acțiunea ce se manifestă în conduite verbale sau nonverbale.

Legătura dintre cultura politică și situație se referă la faptul că, pe de o parte, regulile de constituire a unei situații și regulile jocului politic depind de cultura politică, iar, pe de altă parte, reproducerea situațiilor identice modifică răspunsurile individuale și modelele răspunsurilor colective. Astfel se constituie o memorie socială, fiecare cultură politică fiind produsul raționalizărilor a posteriori ale conduitelor adoptate în situații comparabile. Interesele în joc în toate situațiile creează lent identitățile, sistemele în care se recunosc toți cei ce iau parte la ele. Situația este jocul micropolitic în care identitățile se individualizează în conduite.

Politologii disting între aspectul interior și cel exterior al politicii. Politica va fi exterioară actorilor sociali până când ei își vor interioriza aspectele culturale ale politicii. Faptul că forța publică poate constrânge reprezintă aspectul exterior al politicii. Maniera de constrângere sau de emitere a mesajelor care anunță o recurgere la forță reprezintă fața interiorizată cultural a politicii. Situația este un microcosmos politic exterior actorilor sociali și relevă evenimentul, cultura politică releva structura politică. Interacțiunile politice, în situație, sunt reglate de cultura care furnizează principii ce guvernează distribuția preferințelor pentru o conduită sau alta. Cultura politică presupune o împletire între evenimentele vieții politice și conduitele indivizilor. Conduitele sunt influențate nu numai de evenimentele sociale și politice, ci și de interpretările ce li se dau acestora. Semnificațiile sunt relevate de sistemul cultural, interpretările oferite de sistemul atitudinilor, iar deciziile sunt luate în funcție de situație. Chiar dacă semnificația evenimentului este comună unui grup de indivizi, fiecare poate reacționa interpretându-l diferit.

Acțiunea politică este o acțiune voluntară, reușită sau nu, organizată sau nu, episodică sau continuă, utilizând mijloace legitime sau ilegitime, vizând influențarea alegerii conducătorilor politici la nivel național sau local, a procesului de luare a deciziilor politice, precum și a administrării treburilor publice. Există tendința de a clasifica acțiunile politice în convenționale și neconvenționale, legale și ilegale, pașnice și violente. Politologii înțeleg prin acțiune convențională o acțiune politică legitimă, conformă normelor și valorilor modelului democratic, iar prin acțiune neconvențională o acțiune politică ilegitimă caracterizată astfel datorită atitudinii de negare a convențiilor, a regulilor regimului politic democratic.

Considerăm că sfera acțiunii politicii este mai extinsă decât cea a participării, aceasta din urmă fiind o specie a celei dintâi. Participarea nu se reduce doar la acțiuni de sprijinire a guvernului ci se referă și la acțiuni contrare acestuia, dar care presupun respectarea regulilor jocului. Dintre formele participării amintim participarea la campaniile electorale, votul, adeziunea la orice organizație politică urmărind obținerea unor decizii favorabile unui sau întregii societăți, acțiuni diverse în favoarea partidelor politice, apartenența la un partid, contactarea oamenilor politici, demonstrații, manifestații, exprimări publice ale opiniei, campanii de masă, petiționari.

Prin vot, individul este înzestrat cu o competență politică, deci un principiu legitim de desemnare, de alegere a autorităților politice. Analiza modului în care individul folosește acest canal electoral de traducere a unei opțiuni politice, de participare evidențiază câteva fenomene. Pe de o parte există un contrast între proporția înaltă a cetățenilor cu drept de vot și proporția scăzută a cetățenilor preocupați și informați din punct de vedere politic iar pe de alta societățile actuale se confruntă cu fenomenul neparticipării la vot. Acesta este interpretat în moduri diferite de politologi. Uneori, neparticiparea la acțiunile politice s-ar datora faptului că evocarea termenului de politic ar produce, la nivelul diferitelor medii sociale, o tensiune, o ambivalență, în sensul că, pe de o parte, acesta este înțeles ca reprezentând interesul general al orașului, al țării, iar pe de alta parte, ca ceva ce trebuie acoperit cu noroi. Aceste conotații contradictorii ale politicului văzut când nobil, când derizoriu, când necesar, când inutil, când benefic, când suspect, ar explica fluctuațiile comportamentului politic al unor indivizi (Lancelot, 1985).

Unii politologi consideră că are loc un conflict între ființa politică a individului și datoria de a fi o ființă politică. Angajarea politică ar decurge din sentimentul obligației de a participa, din simțul eficacității politice, din încrederea în posibilitățile oferite de sistemul politic pentru participare. Interiorizarea sentimentului, a credinței în legitimitatea participării, precum și în propria competență politică îl determină pe cetățean să și-o exercite, implicându-se în viața politică. În cazul în care individul nu-și va conștientiza acest simț al datoriei civice, va manifesta indiferentism politic. Alții explică lipsa de interes pentru politică prin asumarea de către indivizi a rolurilor și statusurilor sociale, prin conștientizarea situației lor de excluși sociali. Alți politologi consideră că cea mai mare parte a indivizilor ar fi în raport cu politicul într-o situație de exterioritate de aceeași natură cu cele cunoscute în raport cu unele activități de tip cultural sau simbolic. Astfel participarea politică este asimilată unui spectacol cu reprezentații, puneri în scenă, ceremonii, contemplări (Lancelot, 1985, p.322)

Valorile politice influențează potențialul de acțiune politică al individului. În perioada postbelică, în țările dezvoltate din punct de vedere economic, s-a produs o schimbare în prioritățile valorice ale diferitelor grupe de vârstă, schimbare care se manifestă în folosirea de către acestea a unor stiluri diferite de acțiune politică.

R.Inglehart, pornind de la modelul lui A.Maslow afirmă că ierarhia valorilor individului depinde de gradul de satisfacere a trebuințelor. Unele trebuințe sunt materialiste de subzistența și securitate. Ele dau naștere valorilor materialiste. În afara acestora există și trebuințe nonmaterialiste: estetice, intelectuale, de apartenență, de stimă. Ansamblul acestor trebuințe formează valorile postmaterialiste.

Abordarea funcționalistă în studiul culturii politice

Așa cum am menționat în capitolul doi al lucrării de față, această manieră de abordare a fenomenului culturii politice acordă acesteia un loc prioritar în cadrul preocupărilor sale. Ilustrative sunt „The Civic Culture” a lui G.Almond S.Verba și „Political Man. The Social Bases of Politics” a lui Seymour Martin Lipset.

Impactul lucrării “The Civic Culture” asupra cercetării culturii politice

Semnificând încununarea muncii de pionerat a lui G.Almond și S.Verba lucrarea “The Civic Culture” a jucat un rol important în peisajul științelor sociale și politice. Așa cum se exprima ulterior S.Verba, faptul că ei “au dat buzna acolo alți cercetători nici măcar nu se gândeau să-și îndrepte atenția, a dus la apariția unei cărți cu un impact foarte mare asupra studiilor politicilor comparate. De asemenea a rezultat o carte foarte criticată din punct de vedere a metodei, sferei de cuprindere și teoriei” (Verba, 1989, p.395).

Lucrarea a fost prima încercare de a explora empiric un important aspect al vieții politice și anume rolul jucat de cultura politică în sistemul politic și în societate. Ea reprezintă unul dintre primele studii sistematice, la nivel supranațional, care a utilizat sondajul de opinie la analiza unei probleme macropolitice, precum stabilitatea democratică. O astfel de problemă nu mai fusese cercetată, folosind tehnica sondajului, o tehnică aflată în stadiul incipient al constituirii, un motiv în plus ca tentativa lui G.Almond și S.Verba să fie riscantă și îndrăzneață.

Din momentul apariției cărții cercetătorii lumii politice nu au mai putut face abstracție de ea. Fie că se refereau la ea laudativ, fie că o criticau, ei o considerau un început de drum pentru alte studii.

În 1981, la 18 ani de la apariția acestei lucrări, cei doi sociologi americani au editat “The Civic Culture Revisited” (cultura civica revizuită) cuprinzând studii critice ale lor și ale altor specialiști referitoare la prima carte.

Lijphart consideră cea mai mare contribuție a lucrării fiind descrierea atentă și minuțioasă, analiza detaliată a celor cinci culturi. El considera că “meritul lucrării este acela de a obiectiva unele dintre nuanțele diferențelor culturii politice care sunt discutate vag de toată lumea, dar nimeni nu face nimic serios pentru un studiu sistematic”(Lijphart, apud Almond și Verba, 1989, p.54).

Considerată de autori ca un studiu al culturii politice a democrației și al structurilor și proceselor sociale care o susțin, lucrarea a evidențiat existența, în democrațiile stabile, a unui set fundamental de atitudini sociale și a unui model de atitudini politice care sprijină stabilitatea politică. Almond și Verba au studiat ceea ce grecii numeau “virtute civică” și consecințele acesteia pentru stabilitatea și eficacitatea comunității politice, precum și “tipul de viață comunitară, organizare socială și creștere a copiilor care făuresc virtutea civică” (Almond și Verba, 1996, p.16). Ei au studiat conținutul, trăsăturile, contradicțiile, posibilitățile difuziunii culturale civice în diferite țări.

Ei au evidențiat în deceniul al șaselea o idee ce își menține valabilitatea și astăzi, fiind folositoare tuturor țărilor care-și propun trecerea de la un regim nedemocratic la o democrație stabilă. De obicei, spun ei, oamenii de stat, care urmăresc a crea o democrație politică, se concentrează asupra formării unui set formal de instituții guvernamentale democratice, asupra elaborării unei constituții sau asupra formării unui partid politic pentru a stimula participarea poporului. “Dar dezvoltarea unei guvernări democratice efective și stabile depinde de mai mult decât de structurile guvernării și ale vieții politice, depinde de orientările oamenilor față de procesul politic, depinde de cultura politică” (Almond, 1996, p.379).

Lucrarea este importantă pentru faptul că folosind informațiile existente la acea dată în științele sociale și politice, autorii ei au elaborat aparatul conceptual al teoriei culturii politice și metodologia cercetării acestui aspect al vieții politice enunțând interesante considerații epistemologice privind studierea ei. Nu și-au propus să deducă proprietățile culturii civice din instituții politice sau condiții sociale, ci au încercat să clarifice conținutul culturii ei – din examinarea atitudinilor politice și sociale din cele cinci țări cu sisteme politice democratice. În același timp, ei nu au derivat premisele socio-psihologice ale democrației din teoriile psihologice, ci au căutat să vadă “dacă și în ce grad aceste relații există în realitate în sistemele democratice în funcțiune” (Almond și Verba, 1996, p.12). Aceste afirmații au rostul de a sugera că lucrarea “Cultura civică” este rodul unei cercetări empirice, experimentale, ce își propune depășirea caracterului speculativ al unor aserțiuni din alte studii.

Dar, așa cum se observă din studierea acestei lucrări, conceptul culturii civice este atât un model, o deducție logică derivată din concepția liberală a democrației și din informațiile oferite de alte științe sociale, cât și un rezultat al investigațiilor empirice efectuate asupra sistemelor politice democratice.

Cultura politică și individul

Cultura politică include, așa cum s-a arătat foarte clar până acum, problema influenței individului asupra procesului politic, manifestarea personalității sale în acest domeniu. După gradul de conștientizare a procesului politic și de potențiala influență asupra acestuia, cetățenii unei țări sunt diferențiați în trei categorii: parohialiști (localiști), subiecți și participanți.

Parohialiștii (localiștii) sunt acei cetățeni care nu au cunoștințe despre sistemul politic național, despre posibila lor influență asupra acestuia, despre îndatoririle lor politice. Ei nu sunt interesați să stabilească vreo relație cu sistemul politic. Parohialiștii sunt în număr mic în țările dezvoltate economic, cu mijloace de informare penetrante, dar se întâlnesc frecvent în societățile tradiționale și de tranziție.

Subiecții sunt acei cetățeni care cunosc existența sistemului politic național, îi simt impactul real sau potențial, asupra vieții lor. Sunt afectați de deciziile guvernamentale, dar sunt inactivi în modelarea acestora. Ei pot avea avantaje sau dezavantaje din partea aparatului de stat. Pot avea preferințe politice își pot forma concepții personale asupra legitimității, se pot îndepărta de regim sau de autoritate, dar rămân pasivi față de posibilitatea participării politice.

Participanții au cunoștințe despre existența structurilor politice, au un dezvoltat simț al participării. Considerând că se află în articulația sistemului puterii ei au în vedere posibilitatea lor de a influența deciziile politice, evenimentele și procesele politice naționale. Conștiința individului că el însuși este un actor politic are o mare importanță, deoarece îl determină să acționeze în domeniul politic.

Parohialiștii, subiecții și participanții pot fi găsiți în proporții diferite în orice societate. Proporția majoritară de participanți se află în regimurile democratice.

Cultura politică exprimă aprecierile și reacțiile cetățeanului față de funcțiile de intrare și de ieșire ale sistemului politic. Dispunând de cunoștințe despre procesul politic și formele participării, apreciind că deciziile exprimă sau nu interesul național sau local, că sunt acceptabile sau inacceptabile, având sentimentul că autoritățile politice îi tratează corect sau incorect, fiind conștienți de posibilitatea sau de imposibilitatea de a influența deciziile de orice nivel, de eficacitatea sau ineficacitatea mijloacelor de care dispun pentru corijarea unei reglementări nedrepte sau incorecte, cetățenii se vor manifesta pentru acțiune sau inacțiune. Conform categoriei căreia îi aparțin, cetățenii vor acorda importanța corespunzătoare alegerilor pe plan local sau național, vor aprecia dacă modalitatea contactării liderilor guvernamentali sau parlamentari în vederea rezolvării unor probleme este eficientă sau nu.

În funcție de dimensiunile cognitive, afective și evaluative ale culturii politice, Almond și Verba detectează trei tipuri de stări de spirit ale populației unei țări în raport cu politica: acordul, apatia, alienarea. Acordul presupune împletirea celor trei dimensiuni: cunoaștere, afectivitate, evaluare. Apatia înseamnă existența cunoștințelor politice, dar manifestarea indiferenței pe plan afectiv și apreciativ. Alienarea denotă existența cunoștințelor politice și a lipsei de simpatie față de sistemul politic. Cu cât stările de apatie și alienare sunt mai numeroase în societate, cu atât instabilitatea sistemului politic este mai probabilă.

O componenta importantă a culturii politice este constituită din setul de cunoștințe, credințe, sentimente, judecăți de valoare pe care oamenii le au despre ceilalți actori politici. În relațiile dintre actorii politici, problemele încrederii politice și ale ostilităților politice sunt foarte importante.

Problemele încrederii politice afectează voința cetățenilor de a coopera cu alții în vederea realizării de scopuri politice, precum și voința liderilor de a forma coaliții cu alte grupuri. Formarea coalițiilor elitei politice depinde de cunoștințele și preferințele diverselor grupuri sociale referitoare la problemele politice majore și de gradul în care grupurile au încredere unele în altele pentru a iniția și finaliza consultări și negocieri oneste referitoare la interesele și revendicările legitime.

Problema ostilității este o componentă emoțională a relațiilor dintre grupuri și indivizi în cadrul unei societăți. Dacă grupurile sociale devin conștiente că sunt diferite unele de altele și dacă această conștientizare este însoțită de conflicte și nedreptăți, pot apărea puternice sentimente de dușmănie reciprocă. Ostilitatea dintre grupuri poate deveni parte a culturii politice întreținute de un conflict continuu. Acțiunile agresive pot fi atât răspunsuri directe la o stare de tensiune latentă, cât și reacții ocazionate de atacul direct al oponentului. Sentimentul dușmăniei de grup poate crea un înalt potențial de conflict politic și chiar poate împiedica deciziile politice de rutină.

Problema încrederii și ostilității este corelată cu cea a consensului politic aceasta fiind un acord mai mult sau mai puțin complex, asupra fundamentării puterii politice asupra structurii instituționale și ierarhice asupra organizării politice a comunității. Consensul politic presupune existența unei matrice pentru viața politică din care să provină deciziile politice, raportul dintre guvernanți și guvernați. Consensul politic nu exclude posibilitatea punctelor de vedere diverse asupra problemelor concrete, nu trebuie să implice “pasiunea pentru umanitate”. În cadrul consensului există un acord cert în două probleme: acordul de a fi în dezacord și acordul instrumental constând în necesitatea respectării regulilor jocului politic. Acest acord face posibilă coexistența punctelor de vedere diverse fără ca ele să se distrugă reciproc. În cadrul unui regim democratic, deosebirile de păreri, dezacordul, divergența sunt condiții necesare menținerii vitalității politice și culturale a societății. Grupurile conducătoare trebuie să respecte opiniile celorlalți actori politici. Acest imperativ este exprimat sintetic în formula: “sunt în dezacord cu ceea ce spui, dar apăr dreptul tău de a spune acest lucru”. Orientarea spre politică se referă atât la atitudinile grupurilor sociale și politice ale indivizilor față de deciziile politice, cât și la distribuirea întregii societăți a valorilor politice: binele, securitatea socială, libertatea. Acestea sunt numite de G. Almond și bunuri ale politicii.

În centrul orientării, a înclinațiilor oamenilor spre politică se află imaginea societății bune, consideră Almond. Imaginea indivizilor asupra societății ideale va cuprinde elemente de bunăstare materială, securitate socială și libertate pe plan intern și în relațiile internaționale.

Un element important al culturii politice se referă la modul în care este percepută societatea prezentă față de societatea ideală, la sesizarea faptului dacă societatea prezentă se îndreaptă spre standardele ideale sau se îndepărtează de acestea. Cunoscând realizările și neajunsurile societății prezente apare problema alegerii celor mai potrivite strategii politice pentru realizarea unor țeluri comune. Cerințele politicii publice sunt îndreptate spre performanțele sistemului: obținerea și distribuirea resurselor și reglementarea comportamentelor. Diferențele în preferințele pentru o strategie sau alta derivă din diversitatea teoriilor privind organizarea și conducerea societății, din diversitatea efectelor scontate și din perceperea diferită a condițiilor existente în societate. Schimbarea condițiilor și cunoașterea experiențelor altor societăți pot fi însoțite de modificarea credințelor și presupunerilor despre politică. Spre exemplu, în multe țări europene s-a schimbat opinia despre asistența medicală considerându-se că aceasta este un drept de bază, de care trebuie să beneficieze toți membrii societății, indiferent de avere și vârstă.

Conceperea domeniului politic în acest mod (sistem, proces, politică) le este necesară lui Almond, Verba și altor politologi pentru a putea explica varietatea atitudinilor politice ale indivizilor unei societăți față de diversitatea ipostazelor sub care li se relevă politicul atunci când ei se raportează la acesta în manieră cognitivă, afectivă, evaluativă sau acțională.

Analiza dimensiunii cognitive presupune evidențierea cantității de informație deținută de individ, claritatea și precizia, abilitatea individului de a o prelucra. Se pot analiza cunoștințele individului în legătură cu comunitatea politică, regimul (sistemul) politic, intrările, ieșirile sistemului, legitimitatea autorităților, diferitele componente structurale ale politicului și altele.

Cunoașterea dimensiunii afective ar consta în analiza unei game largi de sentimente-manie, bucurie, mândrie-față de sistemul politic, de alcătuirea sa structurală și performanța sa funcțională. Spre exemplu unele sintagme cu care vor opera vor fi afecțiunea față de sistem, afecțiunea față de ieșiri, afecțiunea față de autoritățile politice etc.

Dimensiunea evaluativă va implica folosirea unor standarde de valoare în formularea opiniilor și judecăților asupra tuturor componentelor sistemului politic.

Tipuri de culturi politice

Din combinarea în diferite proporții, a dimensiunilor cognitivă, afectivă și evaluativă rezultă trei tipuri de culturi politice: cultura parohială (provincială, locală), cultura de supunere (de subordonare) și cultura participativă.

Cultura parohiala este caracteristică unor societăți în care nu se poate vorbi în sens propriu, de o cultura politică națională, nu există o conștientizare a politicii naționale și nici interes pentru sistemul politic. Are loc o simplă juxtapunere de culturi politice locale ale satului, etniei, regiunii. Cunoștințele, sentimentele și judecățile de valoare sunt orientate spre aceste entități locale.

În parohialismul extrem sau pur nu există roluri politice specializate. Conducătorul, șeful, șamanul sunt roluri politico-economico-religioase difuze. Pentru membrii societăților respective, orientările politice față de aceste roluri nu sunt separate de orientările religioase, economice sau sociale. Ele sunt legate, “în mod congruent de structurile și operațiile similar nespecializate ale comunităților lor tribale, religioase, ocupaționale și locale” (Almond și Verba, 1996, p. 18). Structurile specializate ale guvernului central cu greu pot atinge conștiința orășenilor, sătenilor sau membrilor triburilor. Aici, parohialismul este mai degrabă afectiv și normativ și nu cognitiv. Astfel tribalii îndepărtați din unele țări africane pot fi conștienți, într-un anumit fel de existența unui regim politic central. “Dar sentimentele lor față de acestea sunt nesigure sau negative, iar ei nu și-au interiorizat nici o normă pentru a-și regla relațiile cu el” (Almond și Verba, 1996, p. 19).

Cultura de supunere (subordonare) este o cultură la nivel național. În cadrul societății respective oamenii sunt conștienți de existența sistemului politic dar rămân pasivi deoarece ei nu cred că au vreun rol de jucat, că pot sau ar trebui să influențeze deciziile.

Cultura de participare este cea în care cetățenii se gândesc că pot influența mersul sistemului politic prin diversele mijloace de care dispun. Culturile politice orientate spre participare sunt rezultatul gradului înalt de organizare și educație din țările respective și reflectă experiențele lor politico-istorice specifice.

Această triplă clasificare a culturii politice nu presupune că una dintre orientări le înlocuiește pe celelalte. “Cultura de supunere nu elimină orientările difuze față de structurile primare ale comunității. La orientările difuze față de grupările familiale, comunitatea religioasa sau cea sătească, ea (cultura de supunere) adaugă o orientare subiectivă specializată, față de instituțiile guvernamentale” (Almond și Verba, 1996, p. 19). Cultura participativă nu înlocuiește modele subiective și parohiale de orientare. Ea este un strat adițional care poate fi adăugat sau combinat cu culturile parohiale sau de supunere.

Clasificarea culturii în cele trei categorii nu implică omogenitatea sau uniformitatea culturii politice. Sistemele politice cu culturi politice predominant participative vor include, chiar în cazuri limită și parohiali și supuși (subiecți). “Imperfecțiunile procesului de socializare politică, preferințele personale și limitările inteligenței sau ale condițiilor de învățământ vor continua să producă subiecți și parohiali chiar în democrațiile bine stabilite și stabile. Similar parohialii vor continua să existe chiar în culturile înalt subiective” (Almond și Verba, 1996, p.22). Cultura politică a unei țări poate fi o mixtură a celor trei tipuri de culturi politice abstracte aflate în proporții variate în funcție de natura regimului politic și de gradul de cultură generală a membrilor societății. Aceste tipuri combinate ale culturii politice se manifestă atât la nivelul sistemului politic cât și al individului.

Din combinarea, două cate două a celor trei tipuri de cultură politică apar alte trei genuri de cultură politică: parohială-de supunere, de supunere-participativă și parohială-participativă.

Cultura parohiala-de supunere este un tip de cultură politică în care o bună parte a populației a părăsit pretențiile de unică autoritate ale tribului satului sau feudalului și și-au dezvoltat supunerea față de un sistem politic mai complex cu structuri guvernamentale centrale specializate. Almond și Verba aduc argumente istorice arătând că acesta este cazul clasic al regatelor constituite pe baza unor entități relativ nediferențiate. Această schimbare se poate stabiliza la un punct în care nu s-a dezvoltat pe deplin o cultura politică de subordonare. Exemplu de acest tip de culturi sunt considerate a fi slab articulatele regate africane și chiar imperiul otoman unde predomina forma parohială, iar puterea centrală se prezenta ca un set de obiecte politice mai ales spoliatoare și slab cunoscute.

Trecerea de la o cultură politică parohială la una de subordonare este imaginată de cei doi cercetători ca un continuum de-a lungul căruia se stabilizează în diferite puncte anumite varietăți ale amestecului orientărilor politice, psihologice, culturale. Felul acestui amestec are o mare însemnătate pentru stabilitatea și performanța sistemului politic. Ei exemplifică prin compararea absolutismului prusac cu cel britanic. În Prusia intensitatea orientării de subordonare a fost mult mai puternică decât orientarea parohială. În Marea Britanie echilibrul era mai mare iar straturile parohial și de subordonare erau mai congruente. Aceste amestecuri psihologice pot explica acel contrast dintre imaginile autorității din Prusia și Marea Britanie.

O altă formă de cultură politică amestecată este cultura de subordonare-participativă. În trecerea de la o cultură de subordonare la una participativă autonomiile provinciale și locale dacă supraviețuiesc pot contribui la dezvoltarea unei infrastructuri democratice. Așa au stat lucrurile în cazul Marii Britanii. “Autoritățile locale, corporațiile municipale, comunitățile religioase și grupurile negustorești în care tradițiile libertății de breaslă încă persistau au devenit primele grupuri interesate de dezvoltarea unei democrații britanice” (Almond și Verba, 1996, p.25). Dezvoltarea culturii de subordonare în Marea Britanie nu a distrus structurile și culturile locale și parohiale. Acestea, într-o formă modificată au devenit o rețea de influență care putea sa-i facă pe britanici competenți în fața propriului guvern. În Prusia masivul impact al autorității de stat a condus instituțiile parohiale în domeniul privat sau le-a asimilat autorității de stat.

In culturile mixte de subordonare-participative o parte importantă a populației a dobândit orientări față de structurile de intrare specializate și un set activ de orientări față de sine, cealaltă parte a continuat să fie orientată spre o structură guvernamentală și să aibă un set pasiv de orientări față de sine. În culturile politice de acest tip existente în Germania și Italia a existat un model caracteristic de instabilitate structurală în care au alternat guverne autoritare și democratice. Almond și Verba arată că din acest tip de amestec cultural a rezultat o instabilitate structurală, instabilitate care a influențat modelele culturale. Deoarece orientările participative sunt răspândite doar într-o parte a populației iar legitimitatea lor este contestată în timpul interludiilor autoritare, stratul populației orientat spre participare “nu poate deveni un corp de cetățeni competenți încrezători în sine și cu experiența” (Almond și Verba, 1996, p.25). Ei rămân aspiranții la democrație în sensul că acceptă normele unei culturi participative dar simțul lor de competență nu se bazează pe experiență sau pe un simț încrezător a legitimității. Instabilitatea structurală, lipsa de eficacitate a infrastructurii democratice și a sistemului guvernamental produc de mai multe ori tendințe alienate în cadrul păturii populației orientate democratic.

Cultura parohială-participativă reprezintă o problemă a dezvoltării culturale în noile națiuni apărute în fostele colonii. În majoritatea acestora cultura politică este parohială. Normele structurale introduse sunt participative. Pentru congruență este necesară dezvoltarea unei culturi participative, deci a unor orientări spre intrările și spre ieșirile sistemului politic. Cele mai multe dintre aceste sisteme politice amenințate de fragmentarea parohială pendulează între autoritarism și democrație. Nu există o structură pe care sistemul politic să se bazeze, nici o birocrație care să domnească asupra supușilor locali, nici o infrastructură care să-și tragă forța de la cetățenii responsabili și competenți.

O cultură politică având un caracter mixt este cultura civică. Deși este o cultură politică predominant participativă, ea înglobează în mod armonios și elemente ale culturii parohiale și a culturii de subordonare.

În secolul al XIX-lea dezvoltarea culturii civice a fost mai rapidă în SUA decât în Marea Britanie deoarece SUA era o societate nouă în ascensiune și relativ nestingherită de instituții tradiționale. Diferențele dintre istoriile naționale și din structurile sociale ale celor două țări explică diferențele de conținut ale celor două culturi civice.

După părerea lui Almond și Verba cultura civică nu este “cultura politică pe care o poți găsi descrisă în cărțile de specialitate, care arată felul în care ar trebui să se poarte lumea în democrație. Normele comportamentului cetățenesc din aceste texte pun accentul pe aspectele participative ale culturii politice. De la cetățeanul unei democrații se spera să fie activ în politică și să se implice. Mai mult, se speră că el este rațional în abordarea politicii, ghidat de rațiune nu de emoție. Se presupune că el e bine informat și că ia decizii (cumva vota) pe baza unui calcul atent al principiilor și intereselor ce le-ar dori promovate (Almond și Verba, 1996, p.25). O astfel de cultură politică bazată pe participarea rațională la structurile de intrare ale vieții politice este numită de Almond și Verba cultură activ-raționalistă sau rațional-activă. Ei folosesc sintagma “modelul rațional-activist al culturii politice”.

Discrepanța dintre idealurile modelului rațional activist și modelele de atitudini politice existente, discrepanță manifestată chiar în democrațiile stabile și de succes, este explicată de unii politologi, afirmă Almond și Verba, prin invocarea ideii că aceasta ar fi o dovada a relei funcționari a democrației. După părerea acestor politologi, atâta vreme cât cetățenii nu trăiesc la standardele unui cetățean activ, democrația este un eșec. O astfel de explicație este satisfăcătoare pentru cei ce cred că realitățile vieții politice trebuie modelate pentru a se potrivi cu teoriile politice. Această explicație nu este acceptată de adepții părerii că teoriile politice ar trebui scoase din realitățile vieții politice. Aceștia ar putea spune că standardele modelului rațional-activist au fost fixate nerezonabil de sus. Din punct de vedere al intereselor nepolitice individul consideră că ar fi chiar irațional să investească în activitatea politică timpul și efortul necesare pentru a se ridica la standardele modelului rațional-activist.

Almond și Verba consideră modelul rațional-activist ca un ideal utopic. După părerea lor cultura civică are multe elemente comune cu modelul rațional-activist, dar cultura civică este o cultură participativă “plus încă altceva” (Almond și Verba, 1996, p.358). În ce-ar consta acest altceva? În loialitate, supunere , încredere, credință.

Raportul dintre cultura politică și structura politică

Politologii evidențiază legătura ce există între cultura politică și structura politică a unei societăți. Ambele realități exprimate de cele două concepte sunt importante pentru funcționarea sistemului politic. Structura politică este compusă din instituții politice și reguli ce definesc schimbul social și identitatea grupurilor în totalitatea lor. Cultura politică nu este organizarea politică însăși ci “parametrul de specificitate ce-l aduce acestei organizări” (Edelman, 1999, p.126). După Almond activitățile politice care se derulează cu o anumită regularitate constituie structura sistemului politic. Ca unitate de bază a sistemului politic, rolul evidențiază conduita reală a individului angajat în politică. Structurile sunt formate din ansambluri distincte de roluri aflate în relații și interacțiune. Sistemul politic este compus din “structuri specializate ale rolurilor: birocrație, armata, executiv politic, partide, grupuri de interes, mijloace de comunicare” (Almond și Verba, 1996, p.25). Cultura politica influențează conduitele indivizilor în rolurile lor politice. Presiunile și fenomenele existente în structurile politice vor modela la rândul lor cultura politică. Structura și cultura interacționează continuu pe măsură ce individul învață prin acțiune. Procesul socializării rolurilor politice va produce anumite valori, priceperi, loialități și reprezentări cognitive care sunt componente ale culturii politice. Cei doi introduc termenul de “cultură a rolului” arătând cum influențează aceasta performanța sistemului politic.

Ei își propun să analizeze relația dintre cultura politică și structura politică, implicația culturii civice asupra eficacității și stabilității politice democratice precum și structurile și procesele sociale care susțin cultura politică. Variabilele luate în considerare în aceasta analiză sunt variabile independente (structurile și procesele sociale), variabile intermediare (cultura politica și cultura civica) și variabila dependentă (stabilitatea democratica). Abordarea structurii și proceselor sociale este făcuta mai ales prin orientările subiective ale indivizilor. Almond și Verba descoperă ca orientările politice ce alcătuiesc cultura civică sunt înrudite cu relațiile sociale și interpersonale generale. De aceea cooperarea și încrederea socială sunt considerate componente ale culturii civice. Datorită acestui fapt este posibilă fuziunea variabilelor independente și intermediare într-un singur set de variabile independente.

Distincția dintre variabila independentă și cea dependentă nu presupune că prima e cauza și a doua efectul. Unii teoreticieni îi critica pe Almond și Verba arătând că aceștia imprimă o direcție cauzală relației dintre cultură și structură și neglijează relația cauzală inversă de la structură spre cultură. Dar cei doi politologi americani au în vedere interdependența dintre cele doua variabile.

Faptul că structura politică poate avea un impact asupra culturii politice este implicit surprins în dimensiunea cognitivă a conceptului de cultură politică, orientările cognitive constând în “cunoștințe despre politica și credințe în legătura cu sistemul politic, rolurile acestuia, deținătorii acestor roluri, intrările și ieșirile lui” (Almond și Verba, 1996, p.187). Asemenea cunoștințe sunt influențate de realitățile obiective și de structura politică.

Almond și Verba fac afirmații explicite în legătură cu influența reciprocă a culturii și structurii politice “dacă cineva este interesat de orientările politice, trebuie să studieze atitudinile și comportamentele care sunt afectate de caracteristici structurale” (Almond și Verba, 1996, p.156).

În structura politică și socială precum și în cultura politică există elemente ce pot explica stabilitatea și eficienta democrației.

Unul dintre aceste elemente se referă la modelul de partizanat existent în societate. După părerea celor doi o democrație eficientă are nevoie de “o formă de partizanat care să înlăture intense antagonisme la o extremă și indiferență politică la cealaltă extrema” (Almond și Verba, 1996, p.176).

Măsurând și combinând rezultatele obținute la întrebările privind atitudinea față de căsătoriile interpartizane și felul sentimentelor membrilor unui partid (manie, plăcere, mulțumire) față de luptele electorale, s-au elaborat patru tipuri de partizani: partizanul deschis se manifesta indiferent față de aceste căsătorii, dar este implicat emoțional în lupta electorală. Această implicare nu este atât de intensă încât să rupă orice relație cu membrii partidelor rivale. Partizanul apatic își exprimă indiferența față de căsătoriile interpartizane și neagă faptul că ar fi avut vreun sentiment față de situație. El își depune cu conștiinciozitate votul, dar simte prea puțină implicare afectivă în lupta electorală. Partizanului intens nu-i este indiferent dacă partenerul de viață al copiilor săi ar fi din partide opuse, ba, dimpotrivă aceasta îl afectează foarte mult. El este net despărțit de adversarii lui politici și foarte puternic implicat emoțional în lupta electorală. Partizanul parohial este preocupat de căsătoriile interpartizane dar este indiferent în privința campaniilor electorale nefiind implicat în politică. În această categorie Almond și Verba au descoperit că exista foarte multe femei religioase. Partizanatul lor nu este un fenomen politic, ci unul cultural-religios.

Tipul de partizanat este o componentă a culturii politice reflectând atitudinile politice ale indivizilor față de anumite elemente ale politicului (partide, relații politice, luptă electorală) și ale socialului (familia, ca grup primar). Atitudinile indivizilor aparținând diferitelor tipuri de partizan se vor manifesta în relațiile lor politice și sociale contribuind, alături de alte elemente la stabilitatea sau instabilitatea regimului politic democratic.

Ce corelație se poate stabili între frecvența tipului de partizanat și stabilitatea democratică? Din analiza datelor obținute se constată că în SUA și Marea Britanie, ponderea indivizilor aparținând tipului de partizan deschis este cu mult mai mare decât ponderea deținuta de aceștia în Germania, Mexic și Italia, iar ponderea deținută de indivizii aparținând tipului de partizan intens este mai mică aici decât ponderea deținută de ei în celelalte trei țări. Tonul în relațiile sociale și politice din Marea Britanie și SUA va fi dat de acei indivizi care consideră că susținerea unui partid nu trebuie să ducă la ruperea raporturilor cu suporterii altor partide. De asemenea aceștia consideră că relațiile de familie nu trebuie influențate de relațiile politice.

Almond și Verba sunt de părere că în unele țări occidentale, partidele comuniste și-au creat subculturi politice distincte, iar în altele nu. Explicația acestui fenomen o văd ei în atitudinea elitelor politice față de apariția partidelor muncitorești. În capacitatea elitelor politice din unele țări europene de a răspunde cererilor moderate de schimbare structurală și politică reprezentate de stânga în prima jumătate a secolului al XIX-lea care a dus la dezvoltarea unei stângi anarhiste, socialist revoluționare și structural alienate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În Italia și Germania, partidele muncitorești s-au aflat de la început sub influența marxismului. Lipsa de reacție a elitelor față de această problemă a încurajat partidele stângii să-și asume o poziție milenaristă și înstrăinată. In Marea Britanie apariția Partidului Laburist a fost tratată cu grijă de către elite. Consecințele acestei griji s-au manifestat în comportamentul respectuos al noului partid față de instituțiile parlamentare și adoptarea unor metode reformiste pentru realizarea schimbărilor dorite. în Marea Britanie și SUA atât dreapta cât și stânga acceptă structura politică existentă și diferă doar ca substanță și ca personal politic.

În stadiul incipient al formării partidelor politice moderne, raportul dintre partid și clasa socială era evident, partidul având fizionomia clasei căreia îi aparținea. Între partide se puteau manifesta contradicții și antagonisme de clasă. Ele puteau genera subculturi politice divergente. Pe măsura diversificării compoziției sociale a partidelor, ele au renunțat la calificativul de “partid de clasă”. Divergențele și antagonismele acute și sociale din trecut s-au estompat. In condițiile actuale a vorbi de subculturi politice generate de partide ar fi o exagerare; totuși se pare că partidele democrat-creștine și partidele comuniste din țările occidentale formează subculturi politice distincte.

Diferențele de stabilitate politică între țări sunt explicate de Almond și Verba prin diferențele existente între culturile politice din cadrul fiecărei culturi politice. Subculturile neantagoniste, aflate în relații de cooperare, dau posibilitatea elitelor lor politice sa recurgă la un stil politic pragmatic al negocierilor. În cazul în care cultura politică este fragmentată în subculturi antagoniste, liderilor acestora le este greu să ajungă la înțelegeri în viața politică publică. Deoarece societatea este împărțită în “tabere închise și relativ ostile” (Almond și Verba, 1996, p.182), deoarece contactele dintre elitele politice, aparținând diferitelor grupuri, sunt rare și se desfășoara într-un stil ideologic rigid, este destul de greu de depășit situațiile de criză politică și de asigurat stabilitatea sistemului politic democratic.

Un concept care este folosit în analiza culturii civice este cel al competenței subiective. Considerată o atitudine politică fundamentală, o atitudine cheie, competența subiectivă se referă la credința cetățeanului că el poate și trebuie să participe la activitatea politică, să influențeze deciziile politice. După părerea lui Almond și Verba cetățeanul cu încredere în sine este cetățeanul democratic. O descoperire a lor constă în faptul că acei cetățeni care se simt competenți au șanse mai mari de a fi activi politic și de a încerca să influențeze elitele decât cei cărora le lipsește încrederea..

A existat preocuparea față de factorii care îi determină pe indivizi să susțină idealul cetățeanului participant. S-a descoperit că nivelul educației, statutul ocupațional și sexul diferențiază indivizii în privința conștientizării competenței participării și a participării efective. Bărbații, ca educație superioară și statut profesional înalt sunt mai înclinați a-și exprima aderența față de normele participării în comparație cu ceilalți indivizi.

Concluzia este că “a te considera capabil să influențezi guvernarea locală sau națională depinde foarte mult de cine ești în propria țară” (Almond și Verba, 1996, p.189). Perceperea rolului cetățenesc individual variază odată cu poziția socială din cadrul națiunii, competența politică crescând odată cu educația și statutul ocupațional. Dar posibilitatea individului de a se bizui pe prieteni sau vecini, într-o situație tensionată depinde relativ puțin de poziția lui socială în cadrul națiunii. Competența cooperării politice pare a fi înrădăcinată în culturile politice specific naționale.

Pentru a explica diferențele dintre națiuni în privința cooperării politice, Almond și Verba au luat în considerare unele caracteristici ale atitudinilor sociale și politice fundamentale din cele cinci tari.

Capacitatea americanilor și a britanicilor de a coopera în activitatea politică de a forma grupuri spontane este explicată prin caracterul “echilibrat” sau “gestionat” al angajării politice.

Cetățenii acestor țări se implică în politică, dar aceasta se petrece numai în anumite limite astfel încât să nu fie primejduită stabilitatea. Angajarea echilibrată în politică este legată de existența unor valori sociale fundamentale: încrederea socială, grija pentru ceilalți, generozitatea, și de faptul că acestea afectează încrederea politică și voința de cooperare cu alții.

Sistemul politic modern poartă în sine “germenii unei mari divizări-structuri politice, linii partizane, relații-dintre viața politică și societate” (Almond și Verba, 1996, p.299). Dar în Marea Britanie și SUA divizarea nu se produce datorită existenței acelor valori și atitudini larg împărtășite care pătrund în toate domeniile societății și leagă între ele aspectele politice și nepolitice ale acesteia.

Existența cooperării în domeniul politic este dată de valorile relațiilor sociale.

Almond și Verba caută explicația participării și a sindromului neparticipării în procesul de socializare din cadrul structurilor de autoritate din domeniile nepolitice. Dacă individul constată că poate influența diferite autorități din alte domenii sociale, el își va forma credința că va putea influenta autoritățile politice. Exista însă și abateri de la această corelație.

S-a constatat că impactul neparticipării politice asupra atitudinilor politice diferă de la un domeniu nepolitic la altul. Ei arată că se pare că există o ordine a puterii de influențare a competenței politice de către tipurile nepolitice de participare: conexiunea devine mai puternică pe măsură ce se trece de la familie la școală, apoi la locul de muncă. Explicația influenței mai mari a statutului ocupațional asupra competenței politice ar consta în faptul că modelele de autoritate de la locul de muncă sunt asemănătoare celor din domeniul politic.

Trebuie subliniat că orientările anterioare ale fiecărui cercetător îl conduc pe acesta la formularea de ipoteze care să concorde cu setul de valori proprii. Tendințele democratice ale celor doi autori se relevă clar în ipotezele de lucru. Democrația implică un anume echilibru social. Teoreticienii de factură marxistă ar pleda și urmări factorii care ar conduce la modificări structurale.

Revenind la ideea echilibrului societății democratice, trebuie știut că și alți politologi au fost preocupați de detectarea acelor elemente care o susțin. De cele mai multe ori problema a fost analizată prin prisma raportului dintre structura politică și cultura politică. Pentru menținerea stabilității unui sistem politic democratic, afirmă H.Eckstein, este necesară manifestarea unei congruențe între modelele de autoritate politică și cele de autoritate socială. El se referă la Marea Britanie ca democrație stabilă cu modele de autoritate congruente și la Republica de la Weimar unde modelul de autoritate al sistemului politic și modele de autoritate nepolitice erau incongruente.

Edelman arată că structurile sociale-familia și școala precum și structurile politice-partidele și grupurile de presiune ar trebui să fie congruente cu modelul guvernamental adică să fie atât democrate cât și autoritare. Ele trebuie să sprijine guvernul, pregătind indivizii pentru rolurile viitoare. Nepotrivirea între aceste structuri ar putea duce la tensiuni, confuzii și anarhie. Cetățeanul ar deveni nesigur de comportamentul sau, tulburat și plin de resentimente. “Toți suntem în autoritate și sub ea, dar a fi presat violent între modele de autoritate radical diferite este cu totul altceva” (Edelman, 1999, p.48). Potrivirea dintre structurile guvernamentale și celelalte structuri reduce tensiunile și confuziile.

Contradicții ale structurii politice și culturii politice

După părerea lui Almond și Verba cultura civică, presupunând atitudini politice aparent contradictorii, pare a fi potrivită sistemelor politice democratice deoarece și acestea sunt amestecuri de contradicții. Ei pornesc de la ideea lansată de Eckstein care susține că un sistem politic democratic trebuie să conțină o serie de contradicții aparente pe care el numește disparități echilibrate. Dintre acestea sunt menționate și analizate relațiile contradictorii dintre putere și răspundere, dintre consens și divizare. Ei își pun întrebarea dacă setul de atitudini deținut de cetățeni poate ajuta la menținerea delicatului echilibru dintre cererile contradictorii care apasă un sistem democratic. Tensiunea dintre putere și răspundere își are un corespondent în cererile aflate în conflict, adresate cetățenilor unui sistem democratic. Dacă elita trebuie să fie răspunzătoare în fața cetățeanului de rând, acesta trebuie să-și spună punctul de vedere astfel încât elita să știe ce vrea, trebuie să se implice în politică, astfel încât să-i pese dacă elita răspunde sau nu în fața sa și trebuie să fie influent astfel încât să poată impune elitei un comportament responsabil. Răspunderea elitei cere să determine pe cetățeanul de rând să acționeze după modelul rațional-activist de cetățenie. Dacă se are în vedere aspectul puterii elitei, se cer de la cetățeanul obișnuit atitudini și comportamente opuse celor enunțate anterior. “Dacă elita vrea să fie puternică și să ia decizii autoritative, atunci implicarea, activitatea și influența omului obișnuit trebuie limitate” (Eckstein, apud Almond și Verba, 1996, p.237). Cetățeanul de rând trebuie să-și delege puterea elitei și să o lase pe aceasta să conducă. Nevoia de putere a elitei cere ca cetățeanul obișnuit să fie relativ pasiv, neimplicat și respectuos față de aceasta. Astfel cetățenii democrați sunt obligați să urmărească scopuri contradictorii: “trebuie sa fie activi, dar și pasivi, implicați, dar nu foarte, influenți, dar și respectuoși” (Eckstein, apud Almond și Verba, 1996, p.237).

Cetățeanul mai are și un alt rol și anume rolul de constrângător activ și influent al responsabilității elitelor. Uneori, ideea că pot influența politica este un mit, mit care însă, dă încredere cetățeanului, lucru care nu este urmat totuși întotdeauna de un comportament politic activ.

Situația în care nu există acest activism politic reprezintă o parte importantă a mecanismului prin care orientările politice contradictorii țin sub control elitele politice, fără a le controla atât de puternic încât să le facă ineficiente. Echilibrul orientărilor contradictorii ar fi mult mai dificil de menținut dacă problemele politice ar fi întotdeauna considerate importante de către cetățeni.

Echilibrul dintre activitate și pasivitate poate fi menținut doar dacă problemele politice sunt relativ simple. Dacă problemele politice de mare importanță nu sunt rezolvate se creează instabilitate în sistemul politic. Dar o rezolvare relativ permanentă a nepotrivirii poate genera consecințe neplăcute pentru sistemul politic. Dacă se aduce comportamentul pe aceeași linie cu atitudinile, amplificarea controlului nonelitei asupra elitei va crea ineficiență și instabilitate guvernamentală. Sentimentul de neputință și de neimplicare va avea grave consecințe pentru calitatea democratică a sistemului politic.

Alți teoreticieni originează sursa echilibrului culturii civice în diviziunea muncii politice conform căreia individul consideră că este normal să nu se implice și să economisească acel cost al activității politice, din moment ce elita politică va avea grijă, în locul lui de viața politică și va fi responsabilă în fața sa. Această viziune asupra diviziunii muncii politice o au doar cei cu statut socio-economic scăzut și femeile.

Un alt echilibru ce trebuie menținut într-un sistem politic democratic este acela dintre consens și divizare. O oarecare divizare a societății este necesară pentru funcționarea vieții politice democratice. Dacă democrația implică o alegere între alternative, aceasta trebuie să aibă obiect.

Echilibrul trebuie menținut atât la nivel cetățenesc cât și la cel al elitei. Regulile de etichetă, formale și informale din sistemul politic al unor țări necesită relații sau, măcar cuvinte prietenești între liderii și sprijinitorii partidelor rivale. Această situație temperează intensitatea partizanatului, nu prin distrugerea sa, ci prin menținerea lui în limite normale de către normele mai generale ale relațiilor sociale.

Calitatea de amestec a culturii civice permite gestionarea și echilibrarea orientărilor politice contradictorii. Există în cultura civică “activitate politică dar, nu atât de multă încât să distrugă autoritatea guvernamentală; există implicare și angajament dar, moderate” (Almond și Verba, 1996, p.256).

Orientările politice care formează cultura civică sunt strâns legate de orientările generale, sociale și interpersonale. Amestecul de atitudini găsite în cultura civică se potrivește cu sistemul politic cosmopolit care este democrația.

Dificultăți ale explicației în teoria funcționalistă a culturii politice

În explicația politologică poate apărea uneori eroarea individualistă ce presupune extrapolarea trăsăturilor agregate ale indivizilor la caracteristicile globale ale unui grup care-i cuprinde pe aceștia. Primejdia erorii individualiste este prezentă acolo unde unitățile de observare sau numărare sunt mai mici decât unitățile din cadrul cărora se face deducția. Eroarea individualistă este frecventă în cercetările bazate parțial sau complet pe datele din sondaje.

E.Scheuch critică lucrarea “The Civic Culture” pentru comiterea erorii individualiste, adică a caracterizării culturii politice a unei națiuni pornind de la caracteristicile culturii politice a indivizilor sau a punerii în relație a atitudinilor politice individuale cu funcționarea sistemului politic. Răspunzând acestor învinuiri, S.Verba arată că în lucrarea lor saltul explicativ era nu de la nivelul individual la nivelul sistemului macropolitic, ci de la nivelul modelelor culturale la macronivel. Ei se deplasau la o macrocaracteristică (setul de atitudini) găsit în cadrul populației la o altă macrocaracteristică (functionarea sistemului). Această abordare necesită trecerea de la subiectul despre care erau date la acela despre care se dorea a se generaliza. Verba arată că E.Scheuch are dreptate când spune că saltul de la valorile cetățenești la explicarea democrației este mare. Datele lor provenite din cercetarea empirică erau despre credințele individuale, dar ele puteau fi agregate în credințele despre cetățenie.

Cu toate acestea conexiunea dintre modele de credințe și ceea ce încercau să explice-stabilitatea democratică-este slabă. Nu există nici o metodă care să permită folosirea datelor culese (date despre atitudini și credințe politice din cadrul unui eșantion cetățenesc din fiecare națiune) pentru a vedea cum variațiile din date afectează variabila dependentă a stabilității sistemului. Stabilitatea sistemului nu era precis măsurată și nu era direct legată de datele obținute din sondaje. Dar, stabilitatea politică a celor cinci democrații fusese observată independent de rezultatele sondajelor. Almond și Verba arată că tipologizarea în democrații stabile și mai puțin stabile este realizată pe baza datelor din afara studiului lor, iar datele obținute din sondaje au ca scop nu înlocuirea ci, suplimentarea altor materiale folosite în analiza sistemelor politice.

Problema conexiunii sau lipsei de conexiune dintre atitudinile politice și modul în care funcționează instituțiile politice ia preocupat și pe alți politologi. Stouffer într-un studiu despre atitudinile față de libertățile civile punea problema: cum putea libertatea cuvântului (o caracteristică macropolitică a sistemului politic american) să supraviețuiască dacă atitudinile populare nu erau în nici un caz de sprijinire a acestor libertăți civile? Răspunsul la această problemă l-a găsit în atitudinile politice ale liderilor locali, atitudini ce erau în acord cu normele democratice. Conexiunea implică mai mulți pași de extrapolare de la valorile cetățenești la funcționarea sistemului. Totul depinde de presupozițiile despre modul în care valorile cetățenești afectează funcționarea sistemului. Aceste presupoziții nu fuseseră testate și nici nu puteau fi testabile cu datele aflate la îndemâna. Studiile ulterioare au evidențiat o schimbare importantă la nivelul angajamentului public față de libertatea cuvântului, în sensul creșterii sprijinului cetățenesc pentru aceasta.

S.Verba ridică o altă problemă și anume dacă schimbarea în atitudini și schimbarea în sistem se mișcă în tandem și dacă se întâmpla așa, care o generează pe cealaltă? Aceasta problemă rămâne obscură, deoarece ea se referă la relația de cauzalitate care nu este ușor de descoperit în țesătura relațiilor sociale.

În cercetarea participării politice Almond și Verba au putut pune în relație comportamentul individual – alegerea dacă sau nu să fie activ și cum să fie activ cu unele elemente macropolitice-structurile instituționale care furnizează canalele activității politice – cu compoziția populației participante dintr-o societate. Ei știu în ce mod deciziile individuale, de a fi sau nu activ afectează gradul în care populația participantă dintr-o națiune este determinata să încline în favoarea unui grup social mai mult decât a altuia, dar legătura următoare a acestuia cu politica guvernului este mai puțin studiată sistematic.

Pentru comparațiile ce au fost făcute în “Cultura civica” cea mai potrivită unitate macropolitică li s-a părut lui Almond și Verba a fi statul națiune. Totuși, Verba arată că încercările de a corela atitudinile și comportamentele individuale cu caracteristicile factorilor politici dau mai bune rezultate la scara subunităților naționale. Deși unii politologi au evidențiat importanța diferențierii subculturale pentru studierea valorilor politice, Almond și Verba nu s-au oprit prea mult asupra acestor probleme. Considerând națiunile eterogene, aceasta lucrare a acordat totuși atenție atitudinilor politice ale grupurilor sociale, oprindu-se mai ales la grupurile educaționale și nu la subgrupurile etnice sau regionale.

Aceste dificultăți la care se referă Verba sunt inerente generalizărilor bazate pe interpretarea datelor obținute prin cercetări concrete. Ele se datorează și limitelor metodelor și tehnicilor existente în perioada în care a fost efectuat studiul respectiv.

Cei doi subliniază că studiul lor a pus accentul pe orientările față de structura și procesul politic și nu pe orientările față de substanța cererilor politice și a ieșirilor politice. Faptul că au optat doar pentru acest aspect al politicului, a lăsat necercetate unele dimensiuni ale culturii politice și unele relații semnificative dintre modele psihoculturale generale și substanța politicii și a vieții politice publice. Ei arată ca un studiu care se va ocupa de orientările publicului față de politică va trebui să lege sistematic tipurile de orientări față de politica publică, de tipurile structurii sociale și ale valorilor culturale, precum și de procesele de socializare cu care sunt corelate. Va fi necesară și o separare riguroasă a orientărilor față de politică, a culturii generale și modelelor de socializare, pentru a fi posibilă descoperirea caracterului real și a direcției relațiilor dintre aceste fenomene.

Pe lângă toate aceste considerente de ordin metodologic, ceea ce li s-a reproșat în mod constant celor doi a fost etnocentrismul tezei culturii civice (concept ce poate fi aplicat cu mai mult succes păturilor medii ale societății) care se încăpățânează să demonstreze faptul că liberalismul democratic al anglo-saxonilor este cel dezirabil. Fenomenul absenteismului chiar în aceste două state face să se clatine serios întreaga teorie a culturii civice.

Abordarea evoluției organice a societății și a culturii

Deși abordarea descrisă anterior menționează la un moment dat importanța factorilor istorici de devenire a unei națiuni, aceștia nu sunt analizați cu seriozitatea ce li s-ar fi cuvenit.

În 1904 apare în România lucrarea „Cultura română și politicianismul” autor Constantin Rădulescu Motru, unde, se urmărește realizarea unei construcții arhitecturale noi a discursului științific despre suflet. Demersul teoretic al filozofului român are în economia textului o constantă majoră și anume preocuparea pentru o descriere a omului politic (creând astfel o lucrare bazata pe ideea identității) și nu o definiție a spațiului politic ( caz în care ideile ar fi fost centrate pe recursul la valori). Aceasta este majora diferență de traiectorie a argumentației teoretice comparativ cu demersurile anterior rezumate. Motru se înscrie în cadrul unui curent care lua amploare de abia la începutul secolului al XX-lea în spațiul transatlantic, cunoscut sub numele de interacționism simbolic.

Teza despre cultură formulată în această lucrare va fi completată ulterior de teza personalismului energetic și de teoria vocației.

În lucrarea „Cultura română și politicianismul” Rădulescu-Motru întreprinde o examinare teoretico-metodologică și o cercetare sistematică a procesului genezei și evoluției culturii și societății românești moderne, precum și a rezultatelor implicării factorilor politici.

In acord total cu sociolog Glumplowitz, individul este privit ca fiind un produs exclusiv al socialului, creierul său fiind modelat în întregime de mediul exterior lui. Sufletul acestuia consistă, după Motru „în felurimea fenomenelor sufletești, care ne apar unitar la lumina conștiinței” (Motru, 1998, p.95). Această optică este contrară celorlalte două vehiculate în mediul științific al vremii potrivit cărora fie că „fenomenele sufletești sunt produsele accidentale ale unei substanțe, sufletul”, fie că această substanță „ consistă într-un fel de atomi substanțiali” (Motru, 1998, p.93). Diferența de opinie cu care operează autorul român nu are repercusiuni doar de natură pur scolastică, ci fundează doctrina naționalistă pe o argumentație științifică, deoarece privind „unitatea individualității” ca pe o „unitate nu de substanța, ci de funcție sufletească” (idem, p.93) este foarte ușor a se imagina „posibilitatea altor unități …decât cele pe care le cunoaștem, în viața practică, ca unități etnice și culturale” (idem, p.94).

Dezvoltarea culturii ca fenomen social are drept bază istoria neamului nostru, datorită legăturii intime dintre societate și cultură, dar și datorită istoriei particulare a României în contextul spațiului european.

„Cultura critică românească” a construit un demers intelectual ce a funcționat ca o veritabilă instituție, printre primele din spațiul intelectual european (Bădescu, 1984, p.11), ieșind din cadrele confruntărilor de idei pentru a se obiectiva într-o atitudine critică la nivel macrosocial. Nevoia lăuntrică a celor ce au creat-o își avea bazele în convingerea că trebuia să se realizeze un front comun împotriva tendințelor de expansiune a pseudovalorilor și a semivalorilor din societatea românească. Această atitudine a făcut posibil să se identifice critica culturală cu critica socială. Este în esență vorba despre o atitudine axiologică față de procesul de modernizare a culturii românești, care își găsește în cadrele mișcării junimiste întreaga amplitudine de manifestare.

În demersul lui de a elabora, dintr-o perspectivă critică, fundamentată teoretic, o examinare a procesului dezvoltării istorice a culturii și a rezultatelor evoluției sale în contextul noilor structuri economico-sociale și politice, Motru își fixează paradigma evoluției organice a societății și a culturii ca bază referențială.

Sistemul cultural al unei națiuni presupune o armonie între valorile sufletești cunoscute și apreciate de toți membrii unei societăți. Odată această armonie instaurată se poate vorbi despre existența unei culturi de nivel superior de dezvoltare,depline, iar în caz contrar, când nu se realizează aceste unități sufletești, Motru vorbește despre semicultură și pseudocultură. în primul caz avem de-a face cu o „disparitate a tendințelor sufletești” (idem, p.78), o lipsă de coerență între elementele constitutive ale acelei culturi și cu o neconcordanță între vorbe și fapte. Pe o scară valorică acest tip de cultură s-ar poziționa la un nivel intermediar între cultura matură și pseudocultură. Pentru a ascede la un nivel superior, din rândurile acelei culturi trebuie sa apară indivizii extraordinari, cu o sarcina misionară care să creeze sentimentul „că asistăm la lupta omului cu destinul”(idem, p.79). Cel de-al doilea tip, pseudocultura se caracterizează prin lipsa armoniei elementelor constitutive ale acelei culturi și printr-o asociere a acestor elemente „întâmplătoare și puțin definita” (idem, p.75).

În acest ultim context se găsea România contemporană cu Motru, facilitându-se astfel apariția unui fenomen numit politicianism, definit de către filozoful român ca fiind „un gen de activitate politică – sau mai bine zis o practicare meșteșugită a drepturilor politice – prin care cetățenii unui Stat, tind și uneori reușesc să transforme instituțiile și serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ele ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor personale” (idem, p. 65). Atunci când asociază apariția unui fenomen precum cel al politicianismului cu regimurile reprezentative, ajungând astfel în dezacord flagrant cu Aristotel, părintele științelor politice moderne care denunță apariția corupției în orice regim politic, își face simțită propria opțiune politică. Guvernarea liberală a construit timp de cinci decenii doar pe logica imitației culturale, fără a mula formele instituționale importate pe realitatea societății românești.

Fiind adept al teoriei formelor fără fond a lui Maiorescu, filosoful român face o distincție între conceptele de civilizație și cultură care deși sunt identice în privința sferei și a elementelor componente, sunt diferite în profunzime. „Prin cultură o societate dobândește rostul ei istoric și prin aceasta se diferențiază de alte societăți” (idem, p.70). Culturii i se atribuie rolul de menținere a raporturilor de autoritate și a legăturilor de solidaritate, accentuând caracterul său evolutiv. Ceea ce particularizează fiecare cultură în parte sunt originalitatea, individualitatea (în sens valoric) și actualitatea (în conștiință).

Tradiția ca expresie a originalității creatoare fiind nesocotită de conducerea politică ducea la o îndepărtare de fondul sufletesc popular a masei largi de membri ai culturii române. Mimetismul a făcut carieră doar în pătura elitei societății.

Un inventar schematic al trăsăturilor poporului român cuprinde atributele de „capricios cu timpul” (idem, p.122), grăbit, inexact, indisciplinat, fără o baza tehnică însă patriot, războinic. Munca tradițională de păstorit nu se putea să nu imprime aceste trăsături poporului român, întru-cât nu se poate concepe „cultura unui popor fără dependența intimă dintre evoluția conștiinței sociale și transformările lumii materiale” (idem, p.100). Unitatea acestui fond cultural a fost realizată de către Ortodoxie, către care poporul român s-a îndreptat în mod instinctiv, simțind compatibilitatea de substanță cu aceasta. Pentru a-și împlini argumentația, Motru atribuie catolicismului, protestantismului, adică religiilor acelor națiuni pe care el însuși le consideră ca fiind niște culturi depline, preocupările de natură materială, social-politică, iar ortodoxismului funcția de sorginte creștină, incompatibilă cu viața practică, de izbăvire a sufletului. Dacă conjugăm acest raționament cu afirmația potrivit căreia „preocupațiunile practice divid, nu unifică” (idem, p.132) ne situăm în fața unei aporii. Cum se poate realiza o cultură deplină în cazul în care atracția instinctivă a unui popor se manifestă în acord cu natura substanței sale sufletești îndreptându-se către o religie abstractă, mișcată, în același timp de ideea organizației și ierarhiei, fiind preocupată de obiective materiale care divid? Toate aceste afirmații nu au o bază empirică, ci o argumentație logică ci se așează pe firul principiului evoluției organice.

Pe lângă exagerările care transpar uneori în textul lui Rădulescu-Motru, totuși nu se poate eluda importanța contribuției sale în contextul studiilor despre evoluția interrelaționată a culturii cu societatea căreia îi aparține.

Concluzii

Multitudinea ideilor desfășurate în această lucrare demonstrează fără nici un dubiu că variabila cultură politică nu poate fi folosită drept variabilă explicativă decât după ce a fost ea însăși explicată.

Dacă postulăm ipostaza de homo politicus a cetățeanului lui Aristotel, nu putem să nu integrăm faptele politicului în faptele de cultură socială. Dincolo de teorii precum cele de funcționalism, evoluționism, marxism etc. se află individul singur într-o luptă continuă cu sine și cu ceilalți în cadrul unui proces de natură ambivalent proteică.

A manifesta interes sau nu față de fenomenul politic nu înseamnă a te plasa doar în plan istoric, ci mai mult decât atât, a te plasa într-un plan ontic. Ruperea legăturii cu ceilalți semeni, fie din dispreț, fie din descurajare, fie din indiferență se materializează și în forma de ființare a lui homo politicus.

Pentru înțelegerea unui fenomen precum cel de cultură politică trebuie luată în analiză intersecția factorilor de natură socială, culturală, psihică și istorică. Limitele cu care se confruntă cercetătorii sociali în operaționalizarea fenomenelor culturale sunt greu de depășit și poate nu vor fi atinse niciodată, însă permanenta preocupare în direcția studiului de acest tip este un demers absolut necesar pentru o plasare mai comprehensivă a noastră în mediul social.

Ca o concluzie a celor expuse mai sus se poate face totuși o predicție asupra celei mai judicioase abordări a acestei teme și anume corelația dintre comportamentul individului și trei tipuri de determinisme:

un determinism psihologic individual. Teorii ca „personalitatea autoritară”, care a încercat să explice sprijinul pentru regimul nazist, sau lucrările lui Wilhelm Reich, un psihanalist marxist, s-au concentrat asupra raporturilor de autoritate din cadrul familiei în cursul copilăriei pentru a explica de ce unii oameni au o atitudine rigidă, dogmatică și nu pun la îndoială ordinele unei autorități, chiar atunci când acestea sânt evident nerezonabile. Deși aceste teorii sânt foarte contestate astăzi, nu încape nici o îndoială că elementul individual are mare importanță. Acesta este însă o combinație de atribute individuale de personalitate, doar unele având legătură cu raporturile de familie în primii ani de viață.

un determinism social. Fiecare dintre noi se naște și evoluează într-o anumită conjunctură socială. Fără ca rolul acesteia să fie atât de copleșitor cum credeau sociologii marxiști radicali, raporturile noastre cu puterea au o anumită determinantă socială. Cineva care rezidează în centrul unui mare oraș care e capitală de țară e mai probabil că va avea altă atitudine față de putere decât locuitorul unui cătun izolat de la munte, în condiții de egalitate a tuturor celorlalte împrejurări. Identitatea noastră politică are o determinare socială, tot așa cum are și una psihologică: Philip Converse, deschizătorul de drumuri în această privință, le-a luat în considerare pe ambele. Instituțiile informale care operează la nivel social își fac simțită influența: în capitala de care vorbeam și la nivelul unui anume grup social (studenții) obiceiul de a demonstra contra guvernului e frecvent și tinerii socializați în acest mediu vor avea o atitudine participativă, poate chiar ușor anarhică: la nivelul cătunului, supunerea față de autoritatea locală, primarul sau polițistul, e regula și în majoritate cei socializați la acest nivel vor adopta ca atitudini personale supunerea și lipsa unei atitudini de auto-afirmare. Când vorbim de determinism social, există deci două interpretări posibile: referirea la elementele stricte de status social (rezidență, proprietate, venit, sex, educație), cum se procedează adesea în sociologie, și referirea largă la apartenența la un grup social la nivelul căruia prevalează anumite instituții formale, care are deci o cultură proprie. Dat fiind că prima interpretare, cea strict sociologică, nu reușește să explice în modele decât câteva procente din varianța totală, a doua interpretare, cea din teoria culturală și antropologie, va fi cea utilizată în lucrarea de față.

un determinism conjunctural. Există o mare cantitate de hazard în experiențele noastre care contribuie decisiv la crearea unor atitudini. Un om căruia i s-a furat portofelul, deoarece a trecut prin gară la ora la care opera un hoț de buzunare, va fi mai înclinat să considere că semenii săi nu sânt de încredere și că poliția nu-i poate apăra pe cetățeni, decât unul care nu a trecut prin aceiași experiență neplăcută. Bineînțeles că acest element scapă analizei cantitative: în focus grupuri sau în alte forme de cercetare calitativă asemenea mecanisme sânt invocate însă frecvent.

Am putea încheia din punctul de vedere al funcției de ameliorare socială a sociologiei și să-l parafrazăm pe Fernando Savater care spunea: „Pentru oamenii politici, tinerii sunt carne de tun sau de vot: până nu ajung la vârsta la care pot fi uciși pentru patrie sau înșelați în numele ei, nimeni nu se ocupă de formarea lor politică” (Savater, 1999, p.21). Se poate remedia acest lucru?…Cu siguranță trebuie încercat.

BIBLIOGRAFIE

Alexander, Jeffrey; Seidman, Steven. (2001). Cultura și societate. Iași: Editura Institutul European

Almond, Gabriel; verba, Sidney. [1963](1996). Cultura civică. București: Editura Du Style

Arendt, Hannah [1954] (1997). Trecut și viitor. Opt exerciții de gândire politică. București : Editura Antet

Aristotel (2004). Politica. București : Editura IRI

Aron, Raymond. (1976). Democratie et totalitarism. Paris: Editura Gallimard

Balandier, Georges [1967](1998). Antropologie politică. Timișoara: Editura Amarcord

Bădescu, Ilie (2002). Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme. Vol.I București: Editura Economică

Bădescu, Ilie (1984). Sincronism european și cultură critică românească. București :

Editura Stiințifică și Enciclopedică

Boudon, Raymond coord.[1992](1997). Tratat de sociologie. București: Editura Humanitas

Burdeau, Georges. (1966). La democatie. Paris. Editions de Seuil

Burdeau, Georges. (1980). Traité de science politique. Tom I. Vol.1. Paris: Librairie generale de droit et jurisprudence, R.Pichon ei Durand

Cassirer, Ernst. [1964](2001). Mitul statului. Iași: Editura Institutul European

Dogan, Mattei. (1999). Sociologie politică. București: Editura Alternative

Dolan, Kathleen și Holbrook, Thomas (2001). Knowing Versus Caring: The Role of Affect and Cognition în Political Perception. Political Psychology. Vol.22, nr.1

Dowding, Keith. (1999). Puterea. Bucureșri: Editura Du Style

Durkheim, Emile. Regulile metodei sociologice. Iași: Editura Polirom

Duverger, Maurice. (1972). Study of Politics. London. Nelson

Duverger, Maurice. (1973). Sociologie de la politique. Paris. PUF

Gellner, Ernest. [1987](2001). Cultură, identitate și politică. Iași: Editura Institutul European

Gibbins, John R. (1989). Contemporary Political Culture. Politics în Postmodern Age. Vol.23. Sage Publication

Giddens, Anthony. [1989](2000). Sociologie. București: Editura All

Girardet, Raoul [1986](1997). Mituri si mitologii politice. Iași: Editura Institutul European

Grawitz, Madelaine; Leca, J. coord. (1985). Traité de science politique. Paris. PUF

Jouvenel, Bertrand de. (1972). Du pouvoir. Histoire naturelle de sa croissance. Paris. Editions du Seuil

Kertzer, David I. [1988](2002). Ritual, politică și putere. București: Editura Univers

Lappiere, Jean-William [1977](1997). Viața fără stat. Iași: Editura Institutul European

Lipset, Seymour (1963). Political Man. The Social Basis of Politics. New York. Doubley, Anchor Books

Măgureanu, Virgil. (1997). Studii de sociologie politică. București: Editura Albatros

Muray, Edelman.[1964](1999). Politica și utilizarea simbolurilor. Iași: Editura Polirom

Riviere, Claude. (2000). Anthropologie politique. Paris: Armand Colin

Rosfeld, David. (1999). Ideology. Chicago. The University of Chicago Press

Rădulescu-Motru, Constantin.[1904](1998). Cultura română și politicianismul. București: Editura Nemira

Savater, Fernando. [1992](1999). Politica pentru fiul meu. București: Editura Humanitas

Schemeil, Yves (1985). Les culture politique. Traité de science politique. Grawitz M.. Vol.3. PUF

Sfez, Lucien [1988](2000). Simbolistica politică. Iași: Editura Institutul European

Ștefan Scarlat, Laurențiu. (2000). Dictionar de scrieri politice fundamentale. București: Editura Humanitas

Tocqueville, Alexis de (1992). Despre democratie în America. București: Editura Humanitas

Todorov, Tzvetan. [1991](1994). Confruntarea cu extrema. București: Editura Humanitas

Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr. (1998). Dicționar de sociologie. București: Editura Babel

Dictionnaire de la sociologie (1998). Encyclopedia Universalis et Albin Michel. Paris