Politica Externa a Republici Moldova
Introducere……………………………………………………………………………3
Capitolul I: Politica externă: definiții, abordări, caracteristici………………….7
I.1 Corelația dintre politica internă și cea externă în cadrul statului…………………………………………………………………………7
I.2 Teorii privind politica externă în cadrul sistemului internațional………………………………………………………………..12
I.3 Trăsături distinctive ale procesului de elaborare a politicii externe……………………………………………………………18
Capitolul II: Politica externă a Republicii Moldova între concepție și
realitate…………………………………………………………………………….27
II.1 Concepția politicii externe a Republicii Moldova: aspecte analitice…………………………………………………………..27
II.2 O nouă concepție a politicii externe vs. Concepția de integrare europeană……………………………………………………..34
Capitolul III: Strategii de realizare a politicii externe…………………………….40
III.1 Strategii aplicate în perioada post-independență………..40
III.2 Imperativul integrării europene pentru Republica Moldova ……………………………………………………………………..44
III.3 Strategia integrării europene: actualitate și perspective…………………………………………………………………..48
Concluzii………………………………………………………………………….57
Bibliografie ……………………………………………………………………. 60
Cuvinte-cheie…………………………………………………..67
=== Politica Externa a Republici Moldova 1991-2001 ===
POLITICA EXTERNĂ A REPUBLICII MOLDOVA 1991-2001
Introducere……………………………………………………………………………3
Capitolul I: Politica externă: definiții, abordări, caracteristici………………….7
I.1 Corelația dintre politica internă și cea externă în cadrul statului…………………………………………………………………………7
I.2 Teorii privind politica externă în cadrul sistemului internațional………………………………………………………………..12
I.3 Trăsături distinctive ale procesului de elaborare a politicii externe……………………………………………………………18
Capitolul II: Politica externă a Republicii Moldova între concepție și
realitate…………………………………………………………………………….27
II.1 Concepția politicii externe a Republicii Moldova: aspecte analitice…………………………………………………………..27
II.2 O nouă concepție a politicii externe vs. Concepția de integrare europeană……………………………………………………..34
Capitolul III: Strategii de realizare a politicii externe…………………………….40
III.1 Strategii aplicate în perioada post-independență………..40
III.2 Imperativul integrării europene pentru Republica Moldova ……………………………………………………………………..44
III.3 Strategia integrării europene: actualitate și perspective…………………………………………………………………..48
Concluzii………………………………………………………………………….57
Bibliografie ……………………………………………………………………. 60
Cuvinte-cheie…………………………………………………..67
Introducere
Politica externă este o coordonată definitorie a existenței unui stat, aceea ce am putea numi o “poliță de asigurare” a unei entități statale prin care poate fi asigurată securitatea și interesele statului în cadrul comunității internaționale. Pornind de la definiția ce o atestă majoritatea dicționarelor de specialitate, politica externă este o continuare a politicii interne, extinderea acesteia în relațiile cu alte state prin intermediul diferitor mijloace și metode, iar scopul principal este cel de asigurare a condițiilor internaționale favorabile pentru realizarea intereselor unui sau altui stat. Asta ar fi o definiție general acceptată ce reflectă mai mult sau mai puțin obiectiv ceea ce reprezintă politica externă în sine.
De la proclamarea Independenței, la 27 august 1991, Republica Moldova a devenit un stat cu toate atributele caracteristice unei astfel de entități : suveranitatea exclusivă asupra teritoriului, populației, organe de stat, etc și implicit a apărut necesitatea imperativă de a stabili contacte și reglementa relațiile cu alți subiecți ai comunității internaționale.
Istoria tînărului stat RM numără deja 17 ani și se pot face unele concluzii privitor la politica externă promovată în această perioadă de autoritățile statale. Și spre marea noastră nefericire „realizările” nu sunt dintre cele mai îmbucurătoare. Aprecierea care pare a fi cea mai veridică în cazul politicii externe a RM este diplomația dublelor standarde ceea ce ar însemna incapacitatea autorităților de a defini clar și explicit prioritățile statului în politica externă și de a determina partenerii strategici, căci nu poți amesteca în același „ceaun” aspirațiile de integrare europeană și ambiția nesănătoasă de a rămâne în cadrul Comunității Statelor Independente – o structură amorfă ce nu oferă nici o perspectivă.
Astfel, actualitatea temei, în lumina proceselor integraționiste ce au loc în Europa, rezidă în necesitatea de revizuire a conceptului de politică externă implantat atît de adînc în conștiința liderilor noștri politici. Este nevoie de o abordare realistă și pragmatică a politicii externe pentru a putea face față schimbărilor din jurul nostru care par să ne ocolească din cauza miopiei cronice care pare să-și fi găsit adăpost în parlament, guvern, președinție, etc. Și cel mai trist lucru este că conducerea noastră se complace cu ideea că încă nimic nu este pierdut și că putem realiza ceea ce consideră ei a fi la modă – integrarea europeană prin intermediul CSI, adică de mînă cu Rusia, Ucraina, Belarus. Însă acest joc de cuvinte precum că Republica Moldova consideră integrarea în structurile europene o prioritate a politicii externe, în timp ce este organizat cu mare pompă la Chișinău Summitul statelor membre a CSI în toamna 2002, nu face decît să fim tratați cu indiferență de către oficialii Uniunii Europene sau cel puțin să nu fim luați în serios. Deși pînă acum politica externă a Republicii Moldova depindea direct de interesele Rusiei în această regiune și era direcționată unilateral spre Moscova, dat fiind dependența de resursele electroenergetice provenite din Rusia, apoi acum se simte o reorientare a politicii externe moldovene care adoptă cursul spre polul de securitate și prosperitate din Europa, care este Uniunea Europeană. Ar fi bine ca această schimbare să nu fie una amăgitoare sau de suprafață, ci să fie una de substanță și care să aducă beneficiile scontate. În acest context actualitatea temei este incontestabilă și prezintă un real interes atît pentru cercetători din puncte de vedere academic, cît și pentru oamenii de rînd care așteaptă schimbarea înspre bine. Actualitatea temei se manifestă și prin abordarea noului cadru de relații cu Uniunea Europeană din perspectiva noii politici „Politica de Nouă Vecinătate” care stabilește clar pentru Moldova că nu există deocamdată o perspectivă de aderare la Uniunea Europeană.
În promovarea politicii externe orice stat își stabilește prioritățile, adoptă o strategie prin care interesele statului vor fi cel mai bine reprezentate pe arena internațională și de regulă se întocmesc documente oficiale care ar însuma aceste elemente într-o concepție unitară de politică externă. În cazul Republicii Moldova aceasta se materializează în Concepția Politicii Externe a Republicii Moldova, adoptată la 8 februarie 1995.
Gradul de cercetare al politicii externe a Republicii Moldova, este redus și puțin studiat în cercurile științifice. Majoritatea lucrărilor din domeniul politicii în RM se referă aproape în exclusivitate la sistemul politic, pluripartidism și partide politice, alegeri și campanii electorale și mai puțin abordează politica externă ca obiect de studiu. În rest sunt prezente doar abordări de moment materializate în articolele științifice publicate în presa periodică și reviste de specialitate, cît și cercetări realizate de centre independente de investigații ca de exemplu Institutul de Politici Publice. Printre acestea de o deosebită importanță sînt lucrările „Moldova și integrarea europeană” care analizează cadrul relațiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană reprezentat de Acordul de Parteneriat și Cooperare semnat între Republica Moldova și Uniunea Europeană, „Republica Moldova și integrarea europeană: Cooperare în Pactul de Stabilitate” care abordează perspectiva integrării europene pentru Moldova prin intermediul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est. Astfel îmi asum curajul să afirm că pe lîngă lucrările deja apărute pe tematica politicii externe urmează să apară și altele, și de ce nu chiar preconizata lucrare ce urmează să o realizez, să aibă un impact benefic în cercurile științifice de aici.
În realizarea cercetării aș porni de la ipoteza precum că Republica Moldova promovează o politică externă a dublelor standarde, una confuză și incoerentă, ceea ce nu poate să nu ne afecteze și ne face să rămînem un avanpost al CSI într-o zonă cu vocație europeană.
Scopul cercetării constă în prezentarea analitică a politicii externe a Republicii Moldova într-o perspectivă conceptuală, o analiză profundă a principalelor documente elaborate de structurile statale în domeniul politicii externe și abordarea relațiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană din perspectiva priorității integrării europene, declarată de conducerea de vîrf a statului.
Studiul se va axa pe cercetarea politicii externe a Republicii Moldova, în baza următoarelor obiective:
analiza și sinteza conceptului de politică externă la nivel general teoretic în baza cercetările savanților autohtoni și de peste hotare în domeniul politicii externe prin intermediul (1) stabilirii relației între politica internă și cea externă; (2) evidențierea variabilelor care determină politica externă și integrarea lor într-o teorie preliminară a politicii externe; (3) reliefarea caracteristicilor generale și particulare ale politicii externe ca fenomen și activitate a statului pe arena internațională și procesul de formare al politicii externe
analiza comparativă a documentelor oficiale și cele care nu au obținut această calitate, a poziției organelor de stat în sfera politicii externe ce ar include (1) Concepția Politicii Externe a Republicii Moldova, elaborată la 8 februarie 1995; (2) Concepția Politicii Externe a Republicii Moldova, proiect elaborat de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova în mai 2002 și (3) Concepția de integrare europeană a Republicii Moldova, document oficial elaborat în august 2003 de Ministerul Afacerilor Externe și înaintat Comisiei Europene de la Bruxelles
evidențierea strategiilor de realizare a intereselor naționale prin intermediul politicii externe (1) fiind recunoașterea internațională a independenței Republicii Moldova; (2) imperativul și prerogativa principală integrarea europeană, atît în contextul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est, cît și (3) din perspectiva noii politici a Uniunii Europene privind relațiile cu vecinii „Politica de Nouă Vecinătate”.
Aceste obiective sunt pe deplin justificate în condițiile în care conceptul de politică externă în Republica Moldova comportă un înțeles denaturat și de cele mai multe ori unul contradictoriu. În această ordine de idei este necesar un studiu riguros ce ar pune toate punctele pe „ i ”.
Metodologia cercetării se va manifesta în utilizarea metodelor tradiționale de cercetare ca metoda istorismului pentru a prezenta evenimentele abordate într-o perspectivă cronologică, metoda comparativă pentru a realiza un studiu comparat al documentelor sus-menționate, metoda abstractizării și generalizării pentru a elabora concluziile de rigoare, cît și utilizarea metodelor explicativo-descriptive ca event-analiza și analiza documentelor și în final metode prospective ca abordarea sistemică care va permite autorului să prezinte situația în ansamblu, prin care elementele care compun politica externă vor fi integrate într-un sistem integru și bine definit.
Baza teoretică și suportul principal al cercetării o alcătuiesc lucrările lui Gh. Cojocaru „Politica externă a Republicii Moldova. Studii” care este primul studiu riguros privitor la politica externă a Republicii Moldova, abordată dintr-o perspectivă cronologică și care pune accent pe relațiile bilaterale ale Moldovei cu România, Ucraina, Rusia, Statele Unite ale Americii; P.A. Țîgancov „Теория международных отношений” care prezintă un curs integrat de teorie a relațiilor internaționale și abordează și tematica politicii externe prin prisma diferitor școli teoretice: realismul politic, idealism, transnaționalism și alte ramificații ale lor; studiile autorilor occidentali din domeniul respectiv ca J. Rosenau „Pre-theories and theories of foreign policy ” despre care se va vorbi în detalii în paragraful doi al capitolului unu, Hans Morgenthau „Politics among Nations: Struggle for Power and Peace” în care autorul, unul dintre părinții realismului politic abordează politica externă prin prisma conceptului de interes național care primează asupra altor interese și poate fi asigurat doar prin intermediul politicii externe. În bună măsură au fost indispensabile documentele care au servit autorului la realizarea cercetării: Concepția Politicii Externe a Republicii Moldova, elaborată la 8 februarie 1995 care reprezintă documentul de bază după care s-a condus politica externă moldoveană timp de aproape 7 ani, Concepția Politicii Externe a Republicii Moldova, proiect elaborat de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova care aduce o schimbare în sfera priorităților de politică externă și stabilește noi direcții de activitate, Concepția de integrare europeană a Republicii Moldova, document oficial elaborat în august 2003 de Ministerul Afacerilor Externe care deși nu a fost dat publicității este o mărturie a noii direcții adoptate de guvernare în politica externă. De asemenea deloc neglijabil este suportul informațional oferit de mass-media și Internet de unde a fost culeasă cea mai recentă și actualizată informație care a servit pentru elaborarea capitolului trei.
Interesul autorului față de tematica abordată este determinat de intenția de a realiza un studiu în domeniul politicii externe, un tărâm mai puțin explorat și ce oferă posibilități multiple de abordare. În general sfera politicii externe este una fascinată unde se contrapun interesele multiplilor actori și unde se manifestă adevărata diplomație și măiestrie de a obține realizarea obiectivelor de politică externă. Din păcate Republicii Moldova nu-i este sortit să joace un rol major pe scena politică mondială. Însă ar fi un succes incontestabil pentru diplomația moldoveană integrarea în structurile Uniunii Europene.
Originalitatea lucrării se manifestă printr-o prezentare combinată și originală a unor teorii despre politica externă a autorilor occidentali și mai ales relația dintre politica externă și internă. Este elaborată o analiză comparată a Concepției oficiale a Politicii Externe din 1995 și proiectului noii Concepții a Politicii Externe a Republicii Moldova, avantajele și neajunsurile lor, precum și Concepția Integrării Europene propusă de autorități Uniunii Europene în toamna anului 2003 și perspectivele Republicii Moldova de aderare la această Uniune. Absolut nou este paragraful trei al capitolului trei „Strategia integrării europene: actualitate și perspective” care analizează în premieră noua politică a Uniunii Europene față de viitorii vecini „Politica de Nouă Vecinătate”.
Teza se compune din trei capitole:
Politica externă: definiții, abordări, caracteristici
Politica externă a Republicii Moldova între concepție și realitate
Strategii de realizare a politicii externe
În fond, se intenționează a fi analizată și scoasă în evidență politica externă a Republicii Moldova din perspectiva analizei teoretice a conceptului de politică externă și cum se traduce el în practică în viziunea autorităților statului Republica Moldova.
Capitolul I: Politica externă: definiții, abordări, caracteristici.
I.1. Corelația dintre politica internă și cea externă în cadrul statului
Subiectul interconexiunii și influenței reciproce a politicii interne și celei externe, este unul foarte controversat și care a fost și continuă să fie obiectul unor polemici aprinse între diverse curente sau direcții teoretice care studiază relațiile internaționale, în special dimensiunea politică. Diferențele acestea apar la nivelul determinării factorilor care alcătuiesc forțele motrice ale politicii.
Adepții realismului politic deși consideră că politica internă și externă au un fond comun, totuși constituie în mod principial două sfere distincte ale activității statului. În opinia lui Martin Wight, politica externă este determinată de interesele naționale. Interesele naționale sunt obiective, deoarece sunt legate de natura umană, condițiile geografice, tradițiile istorice și socio-culturale ale națiunii. Interesele naționale se compun din două elemente:
Primul care are un caracter permanent, este imperativul supraviețuirii, lege intactă a naturii;
Al doilea element are un caracter temporar ce reprezintă o formă concretă pe care aceste interese o îmbracă în timp și spațiu; determinarea acestei forme îi aparține statului, ce deține monopolul asupra întreținerii relațiilor cu alte state.
În acest fel nucleul interesului național, care reflectă limba poporului, cultura sa, condițiile naturale de existență, rămîne constant. De aceea factorii vieții interne a statului (regimul politic, opinia publică, etc.) care pot fi schimbați și se schimbă în dependență de diferite circumstanțe, nu sunt considerate de realiști ca fiind în stare să influențeze natura interesului național: în particular, interesul național nu este legat de caracterul regimului politic. În acest context interesul național ține neapărat de noțiunea de securitate și după Barry Buzan o primă funcție a statului „este asigurarea securității individului și a societății în general” În mod implicit, concluzia care se vrea enunțată este că adepții realismului politic consideră că politica internă și cea externă dispun de o autonomie considerabilă una față de alta.
În conformitate cu versiunea adepților concepțiilor geopolitice, a teoriilor “Nordul bogat” și “Sudul sărac”, precum și a teoriilor neomarxiste a dependenței, “centru mondial” și “periferie mondială”, sursa exclusivă a politicii interne o constituie constrîngerile externe. Zbigniew Brzezinski afirmă că interesele geopolitice determină substanțial conținutul politicii externe al unui stat iar gradul de influențare depinde de resursele ce le deține acest stat și ponderea ce o are in cadrul sistemului internațional, spre exemplu actor geostrategic sau pivot geopolitic. Pentru a înțelege divergențele interne și lupta politică într-un stat anumit, I. Wallerstein consideră necesar de a-l vedea într-un context mult mai larg: în contextul unității lumii, ce reprezintă un imperiu global, ce are la bază legile capitaliste de producție: “macroeconomia”. “Centrul imperiului” îl constituie un grup mic de state înalt dezvoltate, care consumă resursele “periferiei mondiale” și reprezintă producătorul mărfurilor industriale și a serviciilor, necesare pentru existența statelor slab dezvoltate. În acest mod, există dependență asimetrică între “centru” și “ periferie” care reprezintă cîmpul principal de luptă pe arena internațională. Țările înalt dezvoltate sunt cointeresate în menținerea unei astfel de stări de lucruri (situație care, în fond, este una de dependență), pe cînd țările “periferiei”, din contra, tind să o schimbe, să instaureze o nouă ordine economică mondială. În ultima instanță interesele fundamentale și a unora și a altora se găsesc în sfera politicii externe, de la succesul căreia depinde bunăstarea lor internă.
Pentru reprezentanții neorealismului, ca Keneth Waltz și a structuraliștilor, politica externă este o continuare a celei interne. Însă rolul hotărîtor în determinarea politicii externe, îl joacă nu interesele naționale, ci dinamica internă a sistemului internațional. În acest sens este importantă structura variabilă, instabilă a sistemului internațional: fiind în ultimă instanță un rezultat mediat al comportamentului statelor, de asemenea o consecință a propriei lor naturi și a relațiilor stabilite între ele, sistemul internațional dictează în același timp politica externă a statelor. Așadar, neorealiștii dau cîștig de cauză politicii externe considerând că ea o determină pe cea internă și nu invers.
Exponenții concepției interdependenței lumii analizează acest subiect reieșind din teza conform căreia politica internă și cea externă au o bază comună – statul. După cum consideră L. Dudley pentru a primi o imagine veridică despre politica mondială, trebuie să ne întoarcem la problema esenței statului. Orice stat suveran dispune de două monopoluri ale puterii. În primul rînd el are dreptul exclusiv de a utiliza violența (puterea) în cadrul teritoriului său și al doilea este dreptul legitim de a colecta impozite. În afara cadrului său teritorial, statul nu are dreptul la violență, acolo începe teritoriul politicii sale externe. De aceea orice imixtiune sau eveniment capabil să schimbe ceea ce statul concepe ca hotarele sale optimale, poate cauza conflicte. Limitele utilizării forței în cadrul statului au fost determinate de posibilitatea de a controla teritoriile mai îndepărtate, iar capacitatea aceasta depinde de nivelul dezvoltării tehnologiilor militare. După cum astăzi a crescut nivelul respectiv, aceasta permite cu cheltuieli mai mici de realizat controlul hotarelor, ceea ce dă posibilitatea de a mări dimensiunile optimale ale statului.
Dacă ne referim la al doilea monopol, apoi în cadrul statului o parte a venitului, care este colectat de sistemul fiscal, constituie limitele competenței sale interne, adică este aria de activitate a politicii interne. Aceasta din urmă de asemenea depinde de tehnologii, însă este vorba de cele informaționale: accesibilitatea piețelor specializate, informației expertizate, a studiilor superioare și serviciului medical care oferă cetățenilor acele avantaje, de care nu aveau să beneficieze într-un simplu cătun. Datorită acestui fapt, nivelul impozitelor poate fi ridicat fără riscuri de a constrânge indivizii sau companiile să se stabilească în altă parte. Însă o creștere nechibzuită a fiscalității poate conduce la conflict în țară. Urmând cele expuse, părtașii acestei poziții, în problema determinării politicii externe de cea internă sau invers, adoptă o poziție neutră. După părerea lor, și una și alta sunt determinate de factorii de tip tehnologic. Aceasta a fost cauzat de faptul că statul nu mai este considerat unicul participant la politica mondială. Pe lîngă el au apărut așa actori internaționali ca organizațiile interguvernamentale și nonguvernamentale, corporațiile internaționale, mișcările politice și sociale. Iar apariția noilor actori pe arena internațională a fost rezultatul proceselor integraționiste ce au loc în lume.
În această privință reprezentanții transnaționalismului merg și mai departe. După părerea lor relațiile între state nu mai constituie astăzi obiectul principal al politicii mondiale. Multitudinea de actori (organizații guvernamentale și nonguvernamentale, companii multinaționale, mișcări sociale și indivizi aparte), tipuri (colaborare științifică și culturală, schimburi economice, relații de rudenie, relații profesionale) și „canale” (parteneriat interuniversitare, relații confesionale, etc) de interacțiune între ei exclud cîte puțin statul din centrul comunicării internaționale și contribuie la transformarea unei astfel de comunicări din „internaționale” (adică interstatală) în „transnațională” (adică se realizează fără participarea statelor). Pentru noii actori, numărul cărora este enorm, nu există hotare. E. Loard spunea în 1991: „În fața ochilor noștri ia naștere lumea globală, în care împărțirea politicii în internă și externă nu are nici o importanță”.
O influență considerabilă asupra unei astfel de abordări le-au avut ideile înaintate de J. Rosenau încă în 1969 despre relația dintre viața internă a societății și relațiile internaționale, despre rolul factorilor sociali, economici și culturali în explicarea comportamentului extern al statelor.
James Rosenau a fost unul dintre primii care să vorbească despre “dedublarea” lumii: contemporaneitatea se caracterizează prin coexistența, pe de o parte, a sferei relațiilor interstatale, în care funcționează “legitățile” diplomației clasice și ale strategiei; pe de altă parte, a sferei, în care se ciocnesc “actorii fără suveranitate”, adică actorii nestatali menționați mai sus. De aici reiese “statutul dublu” al politicii mondiale: relațiile interstatale și interacțiunea actorilor nestatali constituie două lumi paralele, relativ independente ale politicii “post-internaționale ”.
În final pot fi făcute următoarele concluzii privitor la corelația dintre politica internă și externă:
1.Explicațiile deterministe ale raportului dintre politica internă și cea externă sunt ineficiente. Fiecare din ele pretinde la întîietate asupra celeilalte, ceea ce reflectă numai o parte a adevărului și de aceea nu poate pretinde la universalitate. Mai mult ca atît, deja însăși durata acestei polemici, care durează de facto, de cînd există știința politică, demonstrează că de fapt în ea se reflectă legătura strînsă a factorilor endogeni și exogeni ai vieții politice. Orice eveniment câtuși de important din cadrul uneia sau altei țări, imediat se reflectă asupra poziției sale pe arena internațională și necesită din partea ei măsuri luate în sfera politicii sale externe.
2.În condițiile actuale legătura între politica “internă” și “externă” devine atît de strânsă, încît uneori își pierde sensul însăși utilizarea acestor termeni, ceea ce ne permite să ne închipuim două sfere distincte, între care există hotare insurmontabile, în timp ce în realitate este vorba despre o constantă și reciprocă contopire a uneia cu alta.
3.Creșterea numărului actorilor “fără suveranitate” nu înseamnă, că statul ca instituție a organizării politice a indivizilor, deja și-a pierdut rolul său, sau îl va pierde în viitorul apropiat. Robert Art prevede chiar o creștere a rolului statului în condițiile sistemului anarhic care domnește în relațiile internaționale și impunerea suveranității sale asupra celorlalți actori. Politica internă și externă rămîn a fi două “fețe ale aceleiași monede” strîns legate între ele, însă în același timp nefiind reduse una la alta, una este îndreptată în interiorul statului, alta în exteriorul lui. Și după cum corect menționează politologul francez M. Girard “majoritatea eforturilor intelectuale, ce au curajul sau imprudența ori de a ignora această linie de marcare între politica internă și cea externă, ori de a o considera că și-a pierdut actualitatea, încercînd de a le identifica drept una singură, inevitabil se condamnă la declarații de intenții sau la simple simboluri de credință ”.
4.Complexitatea situațiilor și evenimentelor politice, una din sursele și manifestările căreia sunt creșterea numărului și diversității actorilor, are ca rezultat faptul că acțiunile lor nu numai că depășesc cadrul hotarelor naționale, dar și determină schimbări semnificative în idealurile și relațiile politice, economice și sociale și deseori nu se încadrează în opiniile obișnuite despre lume, bine și rău.
În concluzie, am putea spune că este inutil să delimităm o linie clară între politica internă și cea externă dat fiind faptul că în mod logic este evidentă legătura strînsă dintre ele. Ambele sînt promovate de o entitate statală care dorește să asigure prosperitatea și securitatea cetățenilor săi. În acest context devine clar însă și argumentul că politică externă este o continuare a celei interne. Aceasta este valabil în cazul unei mari puteri care într-adevăr dacă dorește un nivel de trai decent pentru cetățenii săi și liniștea și pacea socială, atunci politica sa externă va fi în mare parte determinată de cea internă și este concludent exemplul Statelor Unite ale Americii. În cazul unui stat mic, de exemplu Republica Moldova, politica sa externă este mai mult determinată de influențele externe a actorilor puternici din regiune care își urmăresc scopuri strategice. Prin metoda generalizării putem conchide că ambele variante sînt posibile și că adevărul este undeva la mijloc.
I.2.Teorii privind politica externă în cadrul sistemului internațional
Unul din proeminenții cercetători care s-au ocupat de studiul politicii externe și în special a teoriei politicii externe, este James N. Rosenau și în acest sens prezintă un mare interes articolul său, întitulat “Teorii preliminare și teorii ale politicii externe”.
Autorul susține că există două neajunsuri de bază care stopează dezvoltarea politicii externe, și anume unul filosofic și altul conceptual. Pentru ca dezvoltarea teoretică a unui anumit domeniu să înflorească, materialul empiric care a fost prelucrat, trebuie să fie disponibil spre a fi analizat. Astfel trebuie să existe teorii preliminare care să furnizeze “materia primă” pentru procesul de teoretizare.
Spre deosebire de economie, sociologie, domeniul cercetării politicii externe nu a supus materialele sale acestei prelucrări preliminare. În schimb, orice țară sau situație internațională în care ea participă, este tratată ca unică și irepetabilă și primește o interpretare diferită din partea cercetătorilor. În acest context Mansbach afirmă că: „Natura schimbătoare a sistemului internațional face ca fiecare eveniment să fie tratat în mod diferit și uneori chiar aceiași situație poate căpăta o abordare diferită din partea cercetătorilor”.
E necesar de accentuat că prelucrarea preliminară a materialelor politicii externe implică mai mult decît ordine metodologică. Și asta nu se referă la tehnicile de colectare și mînuire a datelor și nici dorința de a orienta studiul politicii externe spre a folosi materiale cuantificate și concepte operaționalizate. Mai degrabă aceasta implică necesitatea de a dezvolta o concepție explicită a faptului, unde este localizată cauzalitatea în relațiile internaționale. Ar trebui oare ca cercetătorii să înainteze în baza afirmației că ființele umane identificabile sunt agenții cauzali, se întreabă autorul. Sau trebuie să trateze rolurile politice, structurile guvernamentale, procesele sociale sau sistemele internaționale ca surse ale comportamentului pe arena internațională? Iar dacă se presupune că cauzalitatea este localizată în toate aceste surse, în ce măsură și în ce circumstanțe este fiecare sursă mai mult sau mai puțin cauzală decît alta? Cercetătorii politicii externe nu sunt atît de naivi ca să nu poată să recunoască că cauzalitatea poate fi atribuită la o varietate de actori și entități. Explicările unicauzale, considerate deterministe au fost evitate, consemnând că comportamentul extern rezultă dintr-o combinare a unor multor factori, atît interni cît și externi.
Cea mai bună cale de a sugera în mod exact ce implică o teorie preliminară a politicii externe, este de a sublinia principalele ingrediente ale sale și apoi de indicat cum autorul le-a integrat pe aceste ingrediente în propria sa teorie preliminară. Este necesar de afirmat că toate teoriile preliminare ale politicii externe sunt pentidimensionale sau includ cinci dimensiuni. Comportamentul extern al statelor se explică în termenii a cinci seturi de variabile. Enumerate în ordinea crescătoare a distanței temporale și spațiale față de comportamentul extern pentru care servesc ca sursă, aceste cinci seturi sunt: variabilele caracteristicilor particulare, cele de rol, guvernamentale, societale și sistemice.
Primul set de variabile cuprinde caracteristicile particulare ale decidenților sau liderilor politici care determină sau implementează politica externă a unei națiuni. Aceste variabile includ toate aspectele unui decident – valorile sale, talentele și experiențele anterioare, care disting deciziile sale în politica externă sau comportamentul său de al oricărui alt decident. Ca exemple frecvent menționate pot fi aduși Charles de Gaulle și viziunile sale despre Franța glorioasă, abilitățile politice ale lui Hrușciov, etc.
Al doilea set de variabile corespunde comportamentului extern al oficialităților, care este generat de rolurile ce ei le ocupă și dată fiind postura lor, caracteristicile lor particulare nu pot influența procesul de luare al deciziilor. Indiferent de cine este el, este evident el o să apere pozițiile statului său într-o chestiune sau alta și o să acționeze în conformitate cu directivele venite de la superiori.
Variabilele guvernamentale se referă la acele aspecte ale structurii aparatului de stat care limitează sau sporesc deciziile făcute de decidenți. Impactul relației (executiv-legislativ) asupra politicii externe exemplifică cum operează variabilele guvernamentale.
Al patrulea set de variabile se compune din acele aspecte nonguvernamentale ale unei societăți, care influențează comportamentul ei extern. Orientările valorice majore ale unei societăți, gradul ei de unitate națională și nivelul său de industrializare sunt doar cîteva dintre variabilele societale care pot contribui la conținutul politicilor și aspirațiilor externe ale unei națiuni.
Variabilele sistemice includ aspectele nonumane ale mediului extrasocietal sau oricare evenimente ce au loc peste hotare care condiționează sau într-un mod anumit influențează deciziile făcute de oficialități. “Realitățile” geografice și provocările ideologice din partea potențialilor agresori, sunt exemple concrete ale variabililor sistemice care pot forma deciziile și determina acțiunile oficialităților implicate în promovarea politicii externe.
Acestea sunt doar ingredientele unei teorii preliminare a politicii externe. Pentru a formula teoria preliminară însăși este nevoie de a evalua potențele lor relative. Este necesar de a decide care set de variabile contribuie cel mai mult la manifestarea politicii externe, care după care urmează privitor la gradul de influențare a politicii externe.
Atribuirea priorităților cauzale la diferite seturi de variabile este extrem de complicată. O cale de a depăși aceste dificultăți și de a încerca de a diferenția variabilele, este angajarea în exercițiul de manipulare mentală a variabilelor în condiții reale.
În urma unor astfel de exerciții, Rosenau ajunge la coagularea unei teorii preliminare a politicii externe, considerate “încă necoaptă”, în care potențele relative ale celor cinci seturi de variabile sunt evaluate în termenii deosebirilor între state mari și mici, între economii dezvoltate și subdezvoltate și între sisteme politice închise și deschise. Autorul aici prezintă un tabel care ținînd cont de cele trei criterii menționate mai sus ne aduce la ideea existenței a opt tipuri de țări și opt diferite gradări ale potențelor relative (de notat că tabelul corespunde realităților perioadei Războiului Rece).
Pentru explicarea politicii externe și a comportamentului statelor pe arena internațională, J. Rosenau introduce un nou termen “sistem politic penetrabil” care reprezintă un punct-cheie în formularea unei teorii preliminare a politicii externe. Iată cum ar suna definiția dată de Rosenau acestui termen “Un sistem politic penetrabil este unul în care nonmembrii unei societăți (națiuni) participă în mod direct și autoritar prin acțiuni realizate în comun cu membrii societății, la procesul de alocare a valorilor sale, sau la mobilizarea suportului în numele scopurilor sale”. Astfel, în opinia autorului acest fel de sistem politic este perceput a fi structural diferit de cel internațional și sistemul politic național. În primul, nonmembrii influențează indirect și neautoritar alocarea valorilor într-o societate și mobilizarea suportului pentru scopurile sale, mai degrabă prin acțiuni autonome, decît în comun. În al doilea, nonmembrii unei societăți nu acționează direct asupra societății respective și astfel nu contribuie în nici un mod la alocarea valorilor sale pentru atingerea scopurilor sale.
Încă o precizare necesită să fie făcută pe marginea subiectului referitor la sistemele politice penetrabile. Deși analiza ne conduce la concluzia că toate societățile naționale sunt susceptibile de o transformare rapidă în sisteme (penetrabile), totuși n-ar fi corect să le tratăm ca fiind în mod similar transformate și structurate. În mod corespunzător, pentru a diferenția gradul de penetrare, de asemenea și diferențele structurale care apar, este necesar de a deosebi între sisteme unipenetrabile și multipenetrabile, distincția bazîndu-se pe faptul că nonmembrii participă la alocarea doar a unui singur set de valori sau a mai multor seturi de valori.
Faptul transformării sistemelor naționale în penetrabile poate fi explicat prin existența domeniu de probleme – „issues-areas”. Funcționarea unui sistem politic poate varia semnificativ de la un domeniu de probleme la altul, și în acest sens aceasta determină o serie de motive din partea actorilor din cadrul sistemului politic, iar interacțiunea lor produce grade diferite de stabilitate și coerență pentru fiecare domeniu de probleme în care procesele sistemice sunt operaționale.
În domeniul politicii externe, de asemenea, există numeroase indicații că natura problemelor constituie o variabilă crucială în procesele prin care comportamentul extern al societăților naționale este generat. Concluzia autorului este că hotarele sistemelor politice trebuie să fie trasate vertical în ceea ce privește domeniile de probleme (issues-areas), și orizontal în ceea ce privește întinderea geografică.
Un așa-zis domeniu de probleme este presupus să conțină: (1) un set de valori, alocarea sau potențiala alocare a cărora (2) face ca actorii afectați sau potențial afectați să difere atît de mult în privința (a) modului în care valorile trebuie să fie alocate sau (b) nivelele orizontale la care alocările trebuie să fie autorizate ca (3) ei, actorii să se angajeze să se comporte diferit pentru a mobiliza suportul pentru realizarea valorilor lor particulare. Dacă acest set de valori nu conduce la diferențe între acei afectați de el, apoi domeniul de probleme nu poate fi considerat că există pentru grupul de actori respectivi și relațiile lor în privința valorilor nu sunt considerate ca formând un sistem vertical.
Va fi specificat că hotarele sistemelor verticale sunt trasate nu de calitatea comună de membru a actorilor care le susțin (ca în cazul sistemelor orizontale), dar mai degrabă de diferențierea valorilor și comportamentului ce-l includ. Actorii determină starea sistemului vertical – dacă este activ, latent sau inexistent, însă hotarele sistemului sunt independente de identitatea actorilor care sunt activi în cadrul lui.
Rosenau propune următoarea tipologie a domeniilor de probleme în care ar avea loc alocarea autoritară a valorilor: zona teritorială, zona statutară, zona resurselor umane și zona resurselor nonumane, fiecare din ele incluzînd motive distincte, acțiuni și interacțiuni evocate de seturile de variabile de care sunt legate și în mod corespunzător, alocarea jurisdicției teritoriale, alocarea statutului în cadrul sistemelor politice orizontale sau nonpolitice, dezvoltarea și alocarea resurselor umane și a celor nonumane.
Prin alte cuvinte, fiecare dintre aceste patru zone de probleme este concepută să îmbrățișeze un număr de sisteme politice verticale și hotarele fiecărui sistem vertical sunt în schimb concepute să fie determinate de domeniul de interacțiune care are loc în cadrul fiecărei zone. Astfel, unele sisteme verticale pot funcționa în mod exclusiv la nivele orizontale locale; altele pot fi naționale ca domeniu; totuși altele pot fi limitate la interacțiunea la nivel internațional.
Aceste patru zone de probleme provin de la impresia că motivele, acțiunile și interacțiunile actorilor politici sunt crucial legate de nivelul de tangibilitate atît a valorilor ce necesită a fi alocate cît și a mijloacelor necesare a fi aplicate pentru a efectua alocarea.
Caracteristicile distinctive ale unei zone de probleme sunt numărul de actori afectați, intensitatea motivației lor de a acționa, frecvența cu care ei acționează și gradul lor de pregătire de a negocia unul cu altul.
Procesele de alocare a valorilor tangibile prin utilizarea mijloacelor tangibile va diferenția esențial de cele în care sunt implicate scopuri și mijloace intangibile; ambele vor diferenția de procesele prin care valori tangibile sunt alocate prin mijloace intangibile și al patrulea model de motive, acțiuni și interacțiuni distincte va lua naștere cînd sunt aplicate mijloace tangibile pentru a realiza scopuri intangibile. Și aici Rosenau prezintă o matrice 2 x 2 în care fiecare celulă corespunde mai mult sau mai puțin la una din patru tipuri de valori care sunt presupuse să confirme comportamentul politic.
Presupunerea că tangibilitatea scopurilor și mijloacelor determină numărul actorilor afectați și gradul lor de pregătire de a negocia unul cu altul ne permite să formulăm anumite concluzii despre caracteristicile particulare a cel puțin două zone de probleme. Pe de o parte, zona statutară, fiind compusă atît din scopuri cît și din mijloace intangibile, este probabil să evoce mai mult comportament politic intransigent din partea mai multor actori decît oricare din celelalte zone; pe de altă parte zona resurselor nonumane, fiind compusă atît din scopuri cît și din mijloace tangibile, este posibilă să evoce mai discuții din partea a mai puțini actori decît în celelalte trei zone. Spre exemplu, procesul de alocare a valorilor în domeniul drepturilor civile va suscita atenția a mai multor actori și va provoca dezbateri și poziții intransigente, decît alocarea valorilor în domeniul transporturilor, etc.
Implicarea asamblărilor conceptuale anterioare sunt deosebit de importante pentru formularea unei teorii a politicii externe. Pentru ca să fie demonstrată validitatea acestei teorii, ea ar trebui să ia în considerație varietățile comportamentului extern al sistemelor orizontale la nivel național care pot să varieze în proporții, intensitate, flexibilitate în fiecare dintre cele patru zone de probleme. De asemenea este necesar de a lua în calcul și comportamentul extern al sistemelor penetrabile. Tabelul unu despre seturile de variabile a teoriei preliminare a politicii externe poate fi dublat prin introducerea în fiecare din colonițe diviziunile: “sisteme penetrabile” și “sisteme nonpenetrabile” și cele patru zone de probleme care în mod evident ridică importanța variabilelor sistemice în sistemele penetrabile și o expansiune a variabilelor societale în zona statutară (care implică participarea a mai multor actori, deci implicarea masivă a societății) și descreșterea lor în zona resurselor nonumane (care nu trezesc un interes sporit din partea societății).
În general, o teorie preliminară a politicii externe poate fi posibilă, din simplu motiv că ea rămîne un fapt ce nu necesită a fi confirmat sau infirmat, însă ne propune un material destul de bun în procesul teoretizării.
În concluzie, ceea ce a propus Rosenau a fost o încercare de teoretizare a conceptului de politică externă, folosind teoria preliminară pentidimensională a politicii externe. Aș încerca să afirm că o teorie generală a politicii externe ar fi imposibilă, căci deși sunt evidențiate principalele variabile care determină și influențează comportamentul extern al statelor, niciodată nu putem fi siguri că nu ne-a scăpat ceva din vedere, ceea ce în final poate să aibă o pondere considerabilă în determinarea politicii externe. Câteodată putem pune la îndoială obiectivitatea sau subiectivitatea unui curs de politică externă, iar o teorie nu operează cu așa concepte. O teorie trebuie să dispună de putere de predicție, iar în privința politicii externe, un fenomen atît de complex și imprevizibil, niciodată nu putem spune cu certitudine ce se va întîmpla și ce nu. Interesele se schimbă, elitele și grupurile ce înfăptuiesc politica externă se schimbă, se schimbă la rîndul ei și politica externă. Ceea ce păstrează este fondul istoric, tradițiile în întreținerea relațiilor diplomatice cît și caracteristicile naționale, etno-confesionale și socio-culturale. Ceea ce aduce nou Rosenau este o teorie preliminară a politcii externe menită a explica elementele care o alcătuiesc și rolul fiecăreia în stabilirea uneia și procesul de adoptare a deciziilor. Acest material este util în primul rînd ca obiect de a unei viitoare teoretizări, ca material empiric bine coagulat. Valabilitatea acestei teorii preliminare nu este garantată, dar nici nu poare fi din start infirmată. Cel puțin ea servește ca primă sursă pentru înțelegerea mai bună a nivelului teoretic a politicii externe.
I.3.Trăsături distinctive ale procesului de elaborare a politicii externe
Fenomenul politicii externe rămîne a fi unul complex care necesită un studiu aprofundat ce ar dezvălui toate componentele sale și toate determinările sale, atît obiective cît și subiective.
Ideea cea mai frecvent vehiculată în cercurile științifice este că politica externă este o continuare a celei interne, întinderea ei în relațiile cu alte state. Dicționarul de Relații Internaționale al lui Graham consemnează în acest context că „Politică externă a fost numită o activitate de frontieră. Termenul „de frontieră” arată că acei care elaborează politica acoperă două arii de acțiune: cea internă și cea externă sau globală. Factorii de decizie politică și sistemul politic se află așadar la aceste puncte de intersecție și încearcă să medieze între diversele domenii”. Stanley Hoffmann definește politica externă în felul următor: „Politica externă este proiecția externă a necesităților și tendințelor interne, iar componentele ei s-au înmulțit: alături de „instituțiile” tradiționale și specializate ale experților în politica externă și ale „complexului militaro-strategic”, adăugăm grupuri ale căror interese sînt afectate de ceea ce se întîmplă în exterior”. Este important de menționat punctul de vedere al sociologului francez Raymond Aron, care afirmă că politica externă este înfăptuită de două persoane: soldatul și diplomatul. Primul acționează pe timp de război celălalt pe timp de pace, însă ambii servesc aceleași interese ale statului care sînt atinse prin intermediul păcii sau războiului.
Deseori sinonimele, de altfel des utilizate pentru politica externă sînt, diplomația și „comportamentul unui stat pe arena internațională”. Hedley Bull definește astfel pe primul din ele : „Diplomația include atît conceperea politicii externe a unui stat, cît și punerea ei în practică. Conceperea politicii externe cuprinde colectarea și evaluarea informațiilor despre mediul internațional precum și compararea liniilor alternative politicii”. Ne vom opri mai detaliat la cel de-al doilea sinonim. Politica externă ar putea fi privită ca un caz singular și deosebit de “comportament” al statului pe plan extern. Specificul acestui caz este determinat de trei criterii.
În primul rînd, acesta reprezintă politica statului (sau a unui alt subiect de drept internațional) ca un tot întreg. Conținutul unei astfel de politici exprimă interesele reale ale unei societăți; fie poate fi supusă intereselor statului, sau să reprezinte interesele de moment ale elitelor conducătoare sau a unui dictator, etc. În orice caz, politica externă a unui stat, ce corespunde tuturor rigorilor, adică este promovată de persoane și instituții împuternicite pentru aceasta, este apreciată ca reflectînd interesele, pozițiile și opiniile acestui stat în întregime. Astfel conținutul, metodele, forma acestei politici sunt nemijlocit identificate cu statul respectiv și cu poporul său și nu numai cu cei care sunt desemnați pentru a înfăptui această politică.
În al doilea rînd, politica externă se realizează într-un mediu specific, care este cel al relațiilor internaționale și politica mondială. Ea este direcționată spre a interacționa cu acest mediu, spre a-l influența și schimba. Și într-adevăr, politica externă este politică, susține Nester William, deoarece un stat nu-și va apăra interesele economice, pînă cînd această chestiune nu devine politizată și abia apoi sunt întreprinse măsurile corespunzătoare de către instituțiile responsabile pentru realizarea politicii externe. Specificul mediului relațiilor internaționale și al politicii mondiale este lipsa unui centru de putere unanim recunoscut. Aici procesul de integrare a subiecților de drept internațional atît de ordin socio-politic, cît și teritorial ori că nu este complet, ori că este imposibil de realizat, iar aceasta face diferența între politica internă și cea externă.
În al treilea rînd, în cadrul acestui mediu specific al relațiilor internaționale și politicii mondiale, politica externă a unui subiect al dreptului internațional este întotdeauna îndreptată spre alți subiecți de drept internațional. În esență, statul stabilește legături doar cu alte state, uniuni de state sau organizații internaționale, însă nu cu persoane fizice sau juridice, cetățeni ai altor state (deși astfel de contacte au loc, totuși ele nu primesc statutul de relații politice externe).
Politica externă ca fenomen apare atunci cînd de ceva timp există:
Subiecte (corpuri) sociale complexe care sunt de facto suverane și au o structură internă bine determinată.
Un spațiu (teritorii) ce nu este supus suveranității unui astfel de subiect în care ar fi posibile interacțiuni între diferite entități, însă acest spațiu nu este “gol” ci el ar trebui să prezinte o organizare structurată, în care s-ar putea deosebi ce este “intern” și ce este “extern”.
Careva contacte stabilite anterior între subiecții respectivi care în mod obiectiv “atentează” la un teritoriu sau altul, ceea ce necesită o soluționare politică (ceea ce de multe ori se decide prin acțiuni militare, astăzi prin forță).
Politica externă ca „activitate a statului pe arena internațională, ce reglementează relațiile cu alți subiecți de drept internațional” este un fenomen târziu din punct de vedere istoric, care este legat de apariția statului. Astfel după cum s-a spus și mai devreme, capacitatea de a promova o politică externă o are nu numai statul, ci și alți subiecți de drept internațional, deci nu este o prerogativă exclusivă a statului.
Politica externă ca fenomen îndeplinește trei funcții de bază. În plan real de timp, ea apără, afirmă și asigură interesele naționale și securitatea statului utilizînd mijloace și metode ce corespund nivelului de dezvoltare a statului, sistemului internațional și lumii în întregime. În plan social de timp fenomenul de politică externă prin legături inverse între subiectul de drept internațional și sistemul de relații internaționale, contribuie la acumularea de către primul a cunoștințelor, experienței sociale, extinderea orizontului politic și social al elitelor sale și al societății în întregime, dezvoltarea înțelegerii de către ei a intereselor naționale și a căilor de realizare. În plan istoric de timp, fenomenul de politică externă servește ca unul din canalele și mecanismele de acomodare a fiecărui din subiecții relațiilor internaționale la schimbările ce au loc, în fine, aceasta duce la necesitatea de a coexista și interacționa cu alți subiecți, participanți la relațiile internaționale. La ciocnirea planurilor social și istoric de timp, fenomenul de politică externă duce (prin intermediul tuturor subiecților relațiilor internaționale) la formare în sfera relațiilor internaționale a noilor structuri și relații durabile, la schimbarea ordinii mondiale, la transformare, evitarea conflictelor și colaborare între state, evoluție și dezvoltarea sferei respective.
Fenomenul de politică externă se concretizează și se realizează în contextul cînd este promovată de o entitate anumită, care uzual este statul, în acest context ea obține un conținut și sens în condiții concret istorice, sociale, etc.
Conținutul politicii externe este determinat în știința contemporană în trei din aspectele sale:
Conținutul concret politic al cursului statului urmat pe arena internațională.
Structura activității statului în relațiile sale cu alți subiecți de drept internațional.
Conținutul socio-culturologic, adică corespunderea politicii externe a subiectului în cauză cu caracteristicile și particularitățile sale etno-confesionale, istorice și antropologice.
Conținutul concret politic al politicii externe este determinat ca interesele și abordările statului transpuse în sfera activității sale externe. Direcțiile de activitate a politicii externe sunt dictate de așezarea geografică a statului, nivelul de dezvoltare economică și social-politică, caracterul de organizare, gradul de includere în activitatea internațională, interese concrete și priorități de moment sau pentru o perioadă anume.
Conținutul politicii externe a unui stat, ca structură de activitate a statului respectiv în lume este determinat de obicei de dimensiunile sale, (potențialul său economic, militar, iar la moment atît informațional cît și tehnologic) de statutul și poziția reală în cadrul sistemului de relații internaționale (stat mare, mijlociu, mic; lider sau participant ordinar în relațiile la nivel regional sau mondial, etc.) și de aici reiese prioritatea obiectivă a direcției politicii externe a țării date. În același timp pentru o putere din zilele noastre în prim plan pot apărea așa probleme ca securitatea națională și cea economică, pentru un stat mic însă, care este dependent de o mulțime de factori externi, mai important este de a menține prețuri stabile la produsele sale sau să mențină un nivel acceptabil de comunicare politică cu statele, de a căror economie și politică depinde. Iar D. Snow susține că metamorfozele din sistemul internațional schimbă esența puterii percepute ca putere a unui stat evoluînd mai mult spre un concept de „influență permanentă”.
Structura activității externe a statelor diferă enorm și aceasta este vizibil prin faptul existenței a diferitor constituții, departamente în cadrul fiecărui stat împuternicite cu realizarea politicii externe. O țară mare cu un sistem de relații externe bine dezvoltat este obligată să întrețină întregul complex de structuri pentru realizarea politicii externe (MAE, serviciul de inteligență sau recunoaștere, ministerul apărării, reprezentanțe diplomatice în alte state și O.I., etc.) ceea ce în sine este destul de complicat și necesită mari cheltuieli. Din contra, o țară mică ce are interese limitate și nu are nevoie de un aparat birocratic numeros, este capabilă să canalizeze resursele sale în direcția dorită și este în același timp flexibilă, poate ușor manevra și de aceea uneori poate obține avantaje în comparație cu granzii politicii și economiei mondiale.
Aspectele social-culturologice ale conținutului politicii externe întotdeauna au atras atenția cercetătorilor (ideile de caracter național, identitatea națională și relațiile lor cu politica externă a unei țări anume; particularitățile naționale ale stilului, conținutului, metodelor politicii externe, a procesului de negocieri, comportamentul în conflicte; factorii confesionali și culturali; antropologia și culturologia politică) mai ales în ultimul sfert al secolului XX. Obiectul analizei în acest domeniu îl reprezintă lumea internă a unui subiect social complex și interacțiunea acestei lumi cu comportamentul subiectului în afară.
O mare pondere în acest domeniu le capătă cercetările de psihologie politică și socială, cît și aspectele cognitive ale politicii externe a unor țări concrete.
Drept exemple pot servi două scenarii, unul este conținutul politicii externe într-un regim autoritar (dictatură, feudalism) și altul într-un regim democratic.
În primul scenariu, politica externă se formează sau se dictează de un grup restrâns de oameni, apropiați conducerii. Ei cumulează și îndeplinesc toate funcțiile menționate anterior care determină conținutul politicii externe (PE). Anume opiniile lor (deseori ignoranța și stupiditatea lor) stabilesc interesele statului dat pe arena internațională. În ochii lumii întregi acești oameni sunt identificați cu caracteristicile culturale și etno-confesionale ale poporului respectiv. Însă în statele autoritare sau dictatoriale, elita conducătoare deseori nu este reprezentativă în privința societății corespunzătoare. Politica externă realizată de astfel de grupuri, deseori destul de vizibil se detașează de interesele societății și chiar a elitelor, nu are susținere și suport în societate, deși poate să nu întîmpine (din diverse motive) o rezistență sau opoziție activă. În acest context mulți autori atribuie o importanță majoră ideologiei. Într-un stat dictatorial este considerat că ideologia dictează direcțiile politicii externe, însă Stefano Guzzini vine să infirme această supoziție afirmînd ca exemplu că: „Politica externă sovietică nu depindea de ideologia marxist-leninistă, URSS promovând o politică externă destul de pragmatică și realistă, adaptând ideologia marxist-leninistă cerințelor și necesităților sale în exterior”
Într-o societate și un stat democratic, politica externă este realizată și promovată de un număr redus de specialiști. Dar spre deosebire de o societate dominată de dictatură, numărul profesioniștilor sau aparatului ce se ocupă de realizarea PE este de două sau trei ori mai mare. O altă deosebire este că specialiștii respectivi într-un stat democratic au destinația lor și sunt repartizați pe anumite ministere și departamente, ceea ce determină o diversitate de interese, opinii, abordări, în dependență de mediul în care activează. Într-o astfel de societate există o contradicție evidentă între cerințele de a fi un profesionist cu calificare înaltă în domeniul PE și imperativele de a prezerva și întări valorile democratice în această sferă. Aceasta duce la stabilirea unui compromis constructiv între interesele celor ce determină PE în general, adică sfera business-ului, elitele politice, ONG-urile, partidele politice, sindicate, cercurile științifice, etc. Cu atît mai mult că mecanismul alegerilor, periodic înnoiește elitele politice, aducînd noi oameni în schimbul celor precedenți. Dacă mai adăugăm și fenomenul de „mobilitate socială” pe verticală care duce la reînnoirea tuturor elitelor, grupurilor sociale, structurilor de stat, ș.a.m.d., apoi este evident faptul că un compromis în probleme de PE se obține destul de greu și anevoios, dar în schimb este exclusă posibilitatea de a fi promovat un curs al PE care să fie lipsit de suportul societății (deși nu se poate de negat că pentru o scurtă perioadă de timp este posibil așa ceva).
În așa mod, conținutul PE a unui stat concret este legat indispensabil și hotărîtor de organizarea lui politică și este determinat de stat în baza celor trei nivele calitative: conținutul concret politic, structura de activitate a statului și conținutul socio-culturologic.
De o importanță enormă pentru PE a unui stat este procesul formării PE. Prin procesul formării PE se înțelege un obicei sau tradiție istoric creată în formarea și promovarea PE cu toate structurile ei, proceduri, participanți etc. Într-un sens mai îngust sau stricto senso, prin procesul formării PE se subînțelege latura tehnologică a lucrului organelor de putere, în genere a conducerii de vîrf, responsabile pentru promovarea cursului de PE a statului: lecturarea și analiza documentelor și a informației în întregime, ordinea pregătirii, examinării și adoptarea deciziilor sau introducerea de schimbări în deciziile primite anterior, organizarea și controlul asupra îndeplinirii deciziilor, etc.
Baza obiectivă a procesului de formare a PE o constituie corelația și interacțiunea PE și politicii interne, unitatea lor. Însuși procesul de formare a PE se prezintă ca un mecanism de concretizare și asigurare a unei astfel de unități.
Schema procesului de formare a PE, în general, repetă structura organizațional-politică a statului, dar evidențiază doar acele elemente care sunt legate nemijlocit de formarea și realizarea PE. Partea considerabilă a acestui proces o constituie organele superioare ale statului unde sunt primite deciziile cele mai importante. La ele se alătură nucleul format din principalele organe, participante la formarea PE: MAE, ministerul apărării, serviciul de inteligență, ministerul economiei. În statele în care este aplicat principiul separării puterilor, organele puterii executive și cele care realizează PE nu acționează după bunul lor plac, dar în conformitate cu împuternicirile lor constituționale și a relațiilor cu organele legislative, care la rîndul lor sunt supuse influențelor din partea partidelor, mișcărilor de diferit gen, grupuri lobby-ste, a opiniei publice în general.
Există mai multe criterii după care putem caracteriza procesul de formare a PE. Astfel, conform criteriului organizării social-politice, deosebim trei tipuri de procese: democratic, autoritar și totalitar. În primul tip sunt dezvoltate acele părți care asigură participarea diferitor forțe sociale și politice și colaborarea lor cu statul la formarea procesului de PE. În al doilea tip o astfel de participare este redusă ca volum, limitată ca conținut și direcție, iar organizarea a însuși procesului este supusă unei ierarhii rigide. În al treilea tip lipsesc relațiile cu opinia publică, iar procesul de formare a PE este rigid ierarhizat și iar rolul conducerii de vârf a statului este hipertrofiat.
După criteriul nivelului la care se desfășoară acest proces, se deosebește între un proces complet de formare al PE și unul incomplet. Primul este caracteristic unor state mari și puternice cu niște interese majore pe arena internațională. Aceste state dispun de un set întreg de instituții responsabile pentru PE; pentru ele sunt importante toate problemele din cadrul comunității internaționale, etc. Procesul incomplet este caracteristic, de regulă, țărilor mici și mijlocii, a căror interese și posibilități sunt mai modeste, iar la formarea procesului participă un număr incomplet de instituții. Însă un astfel de proces poate fi caracteristic și statelor mari în perioade de crize interne acute.
În concluzie, politica externă nu este doar un simplu comportament al statului pe arena internațională, ea este un fenomen mult mai complex determinat de o serie de factori interni și actori interni, cît și de o serie de factori externi și actori externi. Politica externă în forma ei cea mai tradițională se concretizează ca politică externă a unui stat, ca articulare a intereselor națiunii și promovarea și protejarea lor în relațiile cu alte state. În acest context, politica externă este indisolubil legată de politica internă, dar dispune în același timp de un grad înalt de autonomie care se manifestă pregnant în procesul de adoptare al deciziilor. În forma sa de concept, idee generală, PE dispune doar de bagajul său teoretic și filosofic, de o serie de determinante și variabile care schițează conținutul și forma sa ideală. Transpusă „pe hîrtie” PE obține „esența sa materială” cu toate atributele indispensabile activității sale și sarcinilor ce le are de îndeplinit: asigurarea și promovarea intereselor statului în relațiile cu alte state, cît și alți actori ai relațiilor internaționale, asigurarea securității naționale și protecția valorilor fundamentale ale națiunii, evitarea conflictelor și menținerea unui climat favorabil în relațiile cu partenerii strategici și alți participanți din sistemul internațional.
Acest capitol a analizează în primul paragraf interconexiunea dintre politica internă și cea externă pentru a face legătura între cele două domenii de activitate ale unui stat și a face puntea pentru analiza ulterioară a conceptului de politică externă. Concluzia în acest context este că explicațiile deterministe ale raportului dintre politica internă și cea externă sunt ineficiente; în condițiile actuale legătura între politica “internă” și “externă” devine atît de strânsă, încît putem vorbi despre o contopire constantă a uneia cu alta; politica internă și externă rămîn a fi două “fețe ale aceleiași monede” strîns legate între ele, însă în același timp nefiind reduse una la alta, una este îndreptată în interiorul statului, alta în exteriorul lui. Al doilea paragraf aduce în prim plan teoria preliminară a politicii externe, elaborată de James Rosenau. Ceea ce aduce nou Rosenau este o abordare conceptuală a politcii externe menită a explica elementele care o alcătuiesc și rolul fiecăreia în stabilirea ei și procesul de adoptare a deciziilor. Principalele ingrediente ale unei teorii preliminare a politicii externe sînt cele cinci dimensiuni ale ei și anume : variabilele caracteristicilor personale ale decidenților, variabilele de rol, cele guvernamentale, societale și în final cele sistemice. Acest material este util în primul rînd ca obiect al unei viitoare teoretizări, ca material empiric bine coagulat. Valabilitatea acestei teorii preliminare nu este garantată, dar nici nu poare fi din start infirmată. Cel puțin ea servește ca primă sursă pentru înțelegerea mai bună a nivelului teoretic a politicii externe. Al treilea paragraf este o sinteză a carcteristicilor de bază ale politicii externe, definiții și abordări descriptivo-analitice. Aici politica externă este analizată sub formă de conținut, ca fenomen și ca activitate, este determinat mediul unde ea se realizează și actorii spre care este îndreptată. În esență politica externă a unui stat depinde de o serie de factori așa ca structura aparatului de stat și regimul de guvernare, elementele etnoculturale, particularitățile comportamentale ale decidenților ca factori interni și de asemenea factorii externi care influențează asupra formării politicii externe ca presiuni din partea unui stat, bariere vamale, diferite acorduri și tratate internaționale ce reglemenrează o sferă anumită de activitate, etc.
Capitolul II: Politica externă a Republicii Moldova între concepție și realitate.
II.1. Concepția politicii externe a Republicii Moldova: aspecte analitice
Actul juridic care stabilește „hotarele” politicii externe a RM îl constituie „Concepția Politicii Externe a Republicii Moldova (Direcții principale de activitate)”, adoptată de Parlament la 8 februarie 1995. Cursul de politică externă este abordat din perspectiva locului RM în cadrul comunității internaționale.
Zona geografică în care este situată RM aparține sud-estului Europei – o zonă de tranziție de la totalitarism la democrație și economie competitivă (de piață).
Gh. E. Cojocaru în monografia „Politica externă a Republicii Moldova. Studii” subliniază „Supraapreciind importanța și performanța reală a sistemelor electroenergetice, de transport și de telecomunicații naționale, Concepția Politicii Externe insistă pe un ton exagerat de optimist asupra premiselor serioase ale RM de colaborare reciproc avantajoasă cu țările europene, precum și de a deveni un important nod regional de transport, telecomunicații,”, referindu-se la remarca din concepție potrivit căreia RM dispune de un sistem electroenergetic necesar pentru asigurarea necesităților interne ale statului. Să fie oare așa?
Situația geopolitică specifică condiționează atenția sporită față de țara noastră din partea comunității internaționale susține Concepția referindu-se la așezarea geopolitică a RM. Însă ea nu încearcă să deschidă parantezele sintagmei referitoare la specificul situației geopolitice a statului moldovean sau să se aprofundeze în analiza întregului complex de circumstanțe: geopolitice, politice, economice, culturale și militare în care este prinsă Republica Moldova și nici să explice conotațiile atenției sporite a comunității internaționale față de RM. Acest lucru l-au făcut abia nu demult unii reprezentanți ai guvernării comuniste. Fostul consilier prezidențial Victor Doraș afirmă: “RM trebuie să constituie o punte de legătură între vest și est”, in pofida poziției geostrategice ce o ocupă în sud-estul Europei. Adică în opinia ex-consilierului prezidențial, RM ar trebui să facă legătura între civilizația estică sau slavă și cea occidentală. Acest nobil rol trebuie valorificat și va conduce la o pondere crescîndă a RM în Europa și în lume, frumos, nu? Numai că d-l Doraș pledînd atît pentru o integrare în structurile CSI-iste, cît și în cele europene, nu înțelege esența acestor procese ce se exclud prin definiție și aspiră la un rol pe care RM nu-l posedă și nici nu-l poate juca la momentul actual. Aceiași opinie o împărtășește și Sergiu Nazaria, fost Vice-ministru al Educației, care pe lîngă toate mai propune ca să fie legalizată prezența militară rusă cum că „asta ar aduce beneficii bugetului Republicii Moldova” și ar pune capăt disputatei probleme a contingentului militar dislocat pe teritoriul RM. Este o poziție total greșită, iar problema trebuie soluționată în acord cu prevederile Summit-ului OSCE de la Istanbul din 1999.
Concepția PE se limitează să constate succint că integrarea în structurile europene (nu și euro-atlantice) îi oferă RM o posibilitate reală de consolidare a securității naționale și de asigurare a integrității ei teritoriale, contribuind astfel la instaurarea unui climat de stabilitate in regiune. Dar cum poate un stat să fie membru al Uniunii Europene fără a fi membru NATO, procese care sunt complementare. În acest sens, NATO este organizația umbrelă care asigură securitatea (militară, economică, informațională) în spațiul ce urmează a fi integrat Uniunii Europene și exclude riscurile unei influențe nefaste asupra celorlalți membri ai UE.
Concepția PE constată, înainte de toate, starea raporturilor de bună vecinătate și prietenie cu România și Ucraina, apoi apreciază drept “foarte importantă extinderea și aprofundarea relațiilor cu Federația Rusă, Republica Belarus, alte țări ale CSI, cu cele 7 state puternic industrializate”.
Concepția distinge între prioritățile, principiile și direcțiile prioritare ale politicii externe a RM. Obiectivele prioritare ale PE urmăresc:
consolidarea independenței și suveranității de stat;
asigurare integrității teritoriale;
afirmarea țării în calitate de factor regional de stabilitate;
promovarea reformelor democratice și economice;
edificarea statului de drept și aducerea la nivelul standardelor internaționale a Drepturilor Omului și a drepturilor persoanelor aparținînd minorităților naționale.
Realizarea acestor obiective constituie esența Concepției PE a RM, care își propune, în strictă concordanță cu interesele naționale majore, edificarea unui stat independent, unitar și indivizibil, întreținând relații reciproc avantajoase cu toate țările lumii.
Declarîndu-și adeziunea la normele unanim acceptate de comunitatea internațională, Concepția PE a RM se întemeiază pe principiile (1) nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța; (2) reglementării diferendelor internaționale prin mijloace pașnice; (3) neintervenției în treburile interne ale altui stat; (4) cooperării internaționale; (5) egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului de a dispune de ele însele; (6) egalității suverane a popoarelor; (7) onorării obligațiunilor asumate; (8) inviolabilității frontierelor; (9) integrității teritoriale a statelor; (10) respectării drepturilor omului. Un alt principiu de PE reliefat în mod special, este cel al neutralității permanente, în conformitate cu care „Republica Moldova va promova politica neutralității permanente, angajîndu-se de a nu lua parte la conflictele armate, la alianțe politice, militare sau economice, care au ca scop pregătirea războiului, de a nu permite folosirea teritoriului său pentru amplasarea bazelor străine, de a nu deține, produce sau experimenta arme nucleare”. Această teză, care este în fond în concordanță cu Constituția RM ce proclamă „neutralitatea permanentă a statului și nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state în teritoriul său” (art.11), formulează, totuși niște nuanțe – atunci cînd se referă la amplasarea bazelor militare străine, ocolind formula constituțională privind dislocarea de trupe militare ale altor state – care permit eludarea, în surdină, a prezenței militare ruse în teritoriul național. Concepția evită abordarea frontală a chestiunii existenței unui contingent de trupe ruse în teritoriul RM, trădînd, în pofida retoricii europeniste, o orientare ideologică pro-rusă.
Direcțiile Prioritare ale PE se rezumă la dezvoltarea relațiilor bilaterale interstatale, a relațiilor multilaterale și a cooperării internaționale, culturale și științifice. În primul rînd, PE a RM are drept scop stabilirea unor relații reciproc avantajoase în domeniile politic, economic, tehnico-științific și cultural cu toate țările CSI. Plecînd de la „particularitățile dezvoltării istorice, specificul și situația geopolitică”, raporturile bilaterale ale RM cu Federația Rusă, Ucraina și Belarus sînt declarate prioritare pentru PE a Chișinăului. Mai mult decît atît, de natura acestor relații, se afirmă tranșant în Concepția Politicii Externe, „va depinde în mare măsură stabilitatea politică și succesul promovării reformelor economice în Republica Moldova”. Acest punct programatic, nefondat altfel decît printr-o naivitate extra-economică și/sau printr-o incompetență crasă în materie de relații economice moderne, exprimînd credo-ul unei clase politice de factură agro-comunistă, rusofilă și extrem de impasibilă la noile sfidări ale epocii post-comuniste, a exercitat o influență nefastă asupra perspectivelor de refacere economică a RM, resimțită abia în urma crizei financiare din 1998. Astfel că dependența economică cvasitotală a RM de piețele din est, atrage și o dependență politică, exprimată prin controlul tacit al Rusiei asupra procesului decizional în politica externă și nesiguranța sau „inocența” cu care acționează Moldova pe arena internațională.
Relațiile cu România, „țară vecină cu Republica Moldova”, sînt calificate ca foarte importante pentru Chișinău, atît datorită vecinătății nemijlocite cu statul român, cît și din considerente „de ordin istoric și cultural”. Concepția acordă o atenție deosebită cooperării cu România, „în scopul depășirii dependenței economice unilaterale a RM (de CSI în mod evident) și integrării ei în spațiul european. Însă contrar celor afirmate în Concepție, evoluțiile relațiilor moldo-române, mai mult contrazic, decît confirmă această afirmație, menită a avea mai mult un caracter declarativ propagandistic. Evenimentele din ultimii ani au demonstrat cu prisosință că relațiile cu România nu sînt în capul listei priorităților PE a RM, iar guvernul comunist a făcut tot posibilul pentru a discredita vecinul nostru vestic, ca să asistăm la o răcire substanțială a relațiilor moldo-române.
O altă direcție prioritară pentru RM sînt relațiile de parteneriat și cooperare pe multiple planuri „cu SUA, RFG, Franța, Italia, Marea Britanie și Canada” – membre ale grupului celor șapte state puternic industrializate.
De asemenea, foarte importante sînt considerate relațiile RM cu țările Europei Centrale și de Vest, atît datorită rolului acestor state în menținerea securității pe continentul european, cît și sprijinului acordat Republicii Moldova în procesul de reformare societală.
Aprofundarea relațiilor cu statele Europei de Est este motivată de interesul RM față de experiența acestor țări în domeniul tranziției democratice și edificării economiei concurențiale, cît și de interesele comune în vederea integrării în comunitatea internațională.
În virtutea existenței unui trecut comun cu Țările Baltice și confruntarea la acea dată cu unele probleme similare comune și pentru RM, și pentru Țările Baltice, documentul stăruie asupra coordonării unor aspecte de PE cu acestea și cooperării pe plan economic și comercial cu statele scandinave.
R.Moldova tinde să diversifice peisajul relațiilor bilaterale prin cooperarea pragmatică cu țările avansate din punct de vedere economic ale Asiei, Africii și Americii Latine.
Subiectul tezei abordează locul RM în sistemul de relații internaționale de pe poziții idealiste proprii unui stat în formare și dat fiind faptul puerilității politicii Chișinăului în primii ani de independență. Lipsa unei abordări pragmatice a politicii externe într-un sistem internațional care prin esență este anarhic, se materializează în intenția RM de a avea relații cu toate statele lumii, nedefinindu-și clar prioritățile și partenerii strategici.
Participarea RM în activitatea celor mai importante organisme internaționale se explică prin necesitatea de a promova prin intermediul acestor instituții interesele sale naționale fundamentale, precum și de a dobândi acces la valorile universale, experiența mondială, informație, date statistice, serviciile experților, sursele de asistență tehnică și financiară. Prin apartenența la organismele universale RM tinde să participe la crearea noii arhitecturi mondiale, să sporească prezența sa în relațiile internaționale și să-și asigure „unele garanții privind securitatea sa națională”.
Direcția prioritară a RM în organismele internaționale este activitatea în cadrul Organizației Națiunilor Unite și ale agențiilor sale specializate. Concepția subliniază importanța activităților de pacificare sub egida ONU în scopul prevenirii și aplanării conflictelor internaționale, regionale și locale, precum și opțiunea RM de a sprijini sporirea sancțiunilor aplicate de ONU în vederea asigurării securității internaționale. „Eforturile RM, se arată în paginile documentului, vor fi îndreptate spre valorificarea posibilităților ONU și a agențiilor sale specializate în susținerea financiară și consultativă a reformelor democratice lansate în țară, dezvoltarea culturii și cooperării internaționale în acest domeniu”.
Politica externă în sfera cooperării europene regionale și subregionale urmărește consolidarea independenței statului și asigurării efective a intereselor naționale ale RM. Activitatea în cadrul OSCE, în scopul integrării europene și valorificării mecanismelor acestei instituții în vederea promovării priorităților fixate în concepție este o altă direcție de bază a PE a RM.
Aderarea la Consiliul Europei a fost apreciat drept un moment important în procesul de racordare a RM la standardele europene ale statului de drept. Integrarea graduală în Uniunea Europeană este declarată „un obiectiv major și de perspectivă” al PE a RM.
Concepția Politicii Externe consfințește intențiile RM de a-și intensifica activitatea în consiliul de Cooperare Nord-Atlantică și Adunarea Atlanticului de Nord și de a susține „tendința de transformare treptată a acestor instituții în elemente ale unui sistem de securitate europeană”. În contextul cooperării cu NATO, Chișinăul atribuie o importanță deosebită, din perspectiva consolidării securității naționale, regionale și internaționale, participării la programul „Parteneriatul Pentru Pace”.
În cadrul Comunității Statelor Independente RM proiecta (1) să promoveze „o politică de colaborare activă” în scopul „menținerii păcii și securității pe teritoriul statelor-membre, în contextul asigurării securității pe plan european și mondial” și (2) să dezvolte relații economice și comerciale reciproc avantajoase cu țările CSI, considerînd drept scop final al acestei colaborări „crearea unui spațiu economic comun, bazat pe principiile economiei de piață”.
RM își declară disponibilitatea și interesul de a lua parte la Cooperarea Economică a țărilor riverane Mării Negre, în Comisia Dunării, de a stabili relații cu Uniunea Europei Occidentale, cu țările Inițiativei Central Europene, cu cele ale grupului Vișegrad, cu statele membre ale Consiliului Nordic și cu cele reunite în Consiliul Baltic.
O altă dimensiune a Concepției PE se referă la includerea plenară a RM în procesul de colaborare internațională, culturală și științifică.
Concepția Politicii Externe, în ansamblu, are drept scop „participarea Republicii Moldova la mișcarea de idei pentru dezvoltarea conceptului de nouă Europă, integrarea în calitate de partener egal al altor țări în structurile, evoluțiile și spiritul nou de colaborare, formarea și menținerea unui cadru de relații cu întreaga comunitate internațională, care să asigure stabilitate și perspectivă relațiilor Republicii Moldova cu țările de peste hotare”. În finalul documentului se arată că dinamica situației politice internaționale, regionale și subregionale impune o adaptare permanentă a strategiei de promovare a PE la circumstanțele concrete, în conformitate cu interesele naționale ale RM, ca subiect de drept internațional.
Prezența RM într-un număr considerabil de organizații internaționale se explică prin faptul că în primii ani de independență politica externă a avut misiunea de consacrare a independenței statale și miza principală se punea pe prezența RM în cît mai multe OI. Însă aceasta are și consecințe nefaste deoarece RM nu-și poate onora cotizațiile de membru în aceste OI, ceea ce înrăutățește și așa imaginea șifonată a Moldovei în comunitatea internațională. În una din ultimele sale declarații, premierul Tarlev a menționat că Moldova își va retrage calitatea de membru din acele organizații care nu-i oferă nici o perspectivă (fiind invocate motive financiare) și o va păstra în acele organizații care real contribuie la realizarea intereselor naționale ale RM.
Aprobată de Parlamentul RM abia în al patrulea an de independență, Concepția Politicii Externe „reprezintă o încercare nereușită de a combina tendințe divergente, incompatibile, ținînd de spiritul unor timpuri și sisteme social-politice diferite, într-un program de lungă durată, din punctul de vedere al autorilor, stabilind, pe de o parte, ca obiectiv major și de perspectivă al statului moldovenesc „integrarea treptată în Uniunea Europeană”, iar, pe de altă parte, demolând acest obiectiv prin asumarea drept „scop final” al cooperării în cadrul CSI – „crearea unui spațiu economic comun, bazat pe principiul economiei de piață”. Dorința de a împăca și capra și varza, eșuată în neprofesionalism, ascunde „hîtrenia” unor lideri veniți în politică preponderent din agricultură, cu încrederea că preceptele „diplomației” țărănești, devenite cu timpul kolhoznice, de a-i menaja pe toți acei de care depinde sau ar putea depinde cîndva rezolvarea vreunei chestiuni, sînt general aplicabile, inclusiv în domeniul modelării relațiilor interstatale ale RM, la acest sfîrșit de secol internetizat”.
În concluzie, concepția PE a RM este prima încercare de a așeza politica externă pe niște baze stabile care să ofere statului posibilitatea promovării unei politici independente. Reprezentând un început de cale, concepția abordează realitățile sistemului internațional de pe poziții idealiste de a întreține relații amicale cu toate statele lumii. Lacuna de bază a Concepției este absența mecanismelor reale de implementare și realizare a scopurilor propuse, a unui instrumentariu eficient care ar traduce în viață măcar jumătate din direcțiile prioritare expuse în concepție. Lipsa de realism și o gîndire pragmatică în apărarea și promovarea intereselor naționale a provocat gravitarea Moldovei în spațiul CSI (citește Rusia) și îndepărtarea de perspectiva integrării țării în UE. Este de la sine înțeles și imposibilitatea clasei politice de atunci de a manifesta clarviziune și providență, precum și elaborarea de strategii de dezvoltare pe termen lung în vederea asigurării bunăstării și prosperității Republicii Moldova.
II.2. O nouă „concepție” a politicii externe vs.Concepția de integrare europeană
Concepția PE a RM elaborată în 1995 s-a dovedit a fi depășită și incapabilă sa mai corespundă cerințelor începutului de mileniu III. Ea cere o revizuire consistentă și o clarviziune din partea autorităților moldovene.
Victoria Partidului Comunist în alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001 a spulberat năzuințele celor ce credeau în vocația europeană a RM și perspectivele aderării la UE. În programul lor electoral comuniștii veneau cu idei „răsuflate” și deloc tentante. În sfera PE ei își propuseseră ca direcții prioritare intensificarea colaborării în cadrul CSI și aderarea la Uniunea Rusia-Belarus. Opțiunea lor se explica prin dependența cvasitotală a RM de resursele energetice provenite din Rusia și speranța de a obține niște prețuri mai bune pentru combustibili. Colaborarea strînsă în cadrul CSI se explica prin prezența unor sentimente nostalgice după gloria și măreția URSS și liderii comuniști chiar au avut tupeul de a declara reconstituirea într-o perspectivă mai îndelungată a acestui „mare stat”. Aceasta a șifonat și mai mult imaginea Republicii pe arena internațională despre care Cibotaru V. spune „Datorită incapacității conducerii de vîrf a republicii de a-și onora obligațiunile internaționale, imaginea RM s-a deteriorat considerabil ceea ce scade încrederea organismelor financiare față de Moldova și nu o face atractivă pentru investițiile străine ”.
Rolul rezervat MAE în toate aceste scheme programatice era unul de statist. Cursul PE a RM se stabilește și continuă să se stabilească nici măcar la Chișinău, ci la Moscova, și nu de către toate structurile abilitate în acest domeniu, ci de o singură persoană care este președintele Voronin, de aceea ponderea MAE în promovarea PE a scăzut simțitor.
În ciuda promisiunilor electorale care s-au încercat a fi realizate doar în primul an de activitate, comuniștii au fost supervizați de comunitatea internațională și în special de Consiliul Europei, în vederea menținerii climatului democratic, reformelor și păstrării cursului de politică externă a guvernelor precedente.
Perspectivele extinderii NATO și UE pînă la Prut au făcut să fie din nou auzite vocile care au declarat aderarea la aceste structuri niște imperative ale vremii și o necesitate vitală pentru asigurarea securității și stabilității RM. Plus la asta trilaterala Moldova-România-Ucarina servea ca bază pentru colaborarea regională „a unor state cu aspirații europene” ceea ce nu a fost valorificat pe deplin.
În acest context, MAE, care dispune de diplomați calificați, a simțit acest suflu și în aprilie-mai 2002 a elaborat un proiect al unei noi concepții a PE care să fie conform acestor cerințe ale timpului, căci întreg documentul pune accentul pe prioritatea RM de a adera la Uniunea Europeană.
Documentul menționează că: „Concepția politicii externe a Republicii Moldova constituie un ansamblu de prevederi, reguli, poziții ce vizează conținutul, orientările fundamentale ale PE a RM și determină strategia comportamentului său și interacțiunea cu alți subiecți de drept internațional în vederea satisfacerii cît mai depline a intereselor sale naționale”.
Compartimentul „Republica Moldova și comunitatea internațională” este unul mult mai realist decît cel din concepția din 1995 și subliniază două puncte de reper, hotărîtoare pentru PE a RM și anume: (1) că RM necesită „o strategie aparte” pentru promovarea PE, după o perioadă de 10 ani, ce ar urma să fie „realizată prin accentuarea dimensiunii economice a PE, sau activizarea diplomației economice” și (2) contextul actual al sistemului internațional care s-a schimbat mult după încheierea războiului rece și acest lucru cere de la RM „liberalizarea economiei și a comerțului, consolidarea relațiilor economice de piață, ajustarea legislației naționale la standardele europene și mondiale”. De asemenea ca o reminescență a Concepției din 1995, se stăruie asupra așezării geografice a RM ca „punte de legătură economică și comercială între piețele din vest și cele din est”, insistîndu-se ca acest avantaj, care n-a fost deocamdată valorificat, să fie valorificat pe parcursul deceniului următor.
Proiectul distinge următoarele obiective fundamentale:
asigurarea autorității și pozițiilor RM pe plan extern, necesare pentru sporirea potențialului său politic, economic și intelectual;
afirmarea RM în calitate de factor de stabilitate pe plan regional;
menținerea coerenței și unității activităților Republicii Moldova pe plan extern;
promovarea valorilor economiei de piață.
În acest context mi se pare exagerată afirmația că RM ar putea deveni un factor de stabilitate în regiune, având chiar pe teritoriul său un conflict nerezolvat (citește înghețat). Aceasta denotă numai faptul că RM este incapabilă să soluționeze singură acest conflict, iar internaționalizarea lui se pare că ne va aduce în pragul unei noi ordini constituționale și va pune bazele unei organizări federale a statului pe acest „plai mioritic” reticent la orice venit de la „marii capitaliști”.
Printre prioritățile PE se remarcă doar una și aceea este „integrarea europeană drept obiectiv strategic prioritar”. Este esențial de menționat că deja nu se mai pune accent pe CSI ca fiind o prioritate a PE naționale și nici relațiile cu partenerii din est nu sînt calificate drept „strategic prioritare”, deși ele nu sînt deloc neglijate sau neglijabile.
Specificul acestui proiect este și faptul că domeniile care nu pot fi acoperite în acest document ca securitatea națională, strategia de aderare la UE etc., urmează a fi integrate în documente aparte dedicate tematicii respective, care la rândul lor vor fi incluse în programul de guvernare.
Compartimentul „Căile și mijloacele de realizare a priorităților politicii externe” aduce în prim plan următoarele obiective:
consolidarea independenței și suveranității RM, restabilirea integrității sale teritoriale. Aceasta presupune continuarea procesului de reglementare pașnică a problemei transnistrene și retragerea forțelor armate străine de pe teritoriul RM;
protejarea intereselor de securitate națională a RM;
consolidarea democrației și a statului de drept.
Acestora se mai adaugă alte trei obiective prioritare ce rămîn o constantă a PE a RM:
integrarea europeană a RM, inclusiv, aderarea la UE;
promovarea unei imagini politice și economice favorabile a RM pe plan extern, în scopul atragerii investițiilor de capital, al creării unei economii competitive;
asigurarea politico-diplomatică a promovării potențialului de export al RM.
Căile de realizare a obiectivelor politicii externe sânt:
Diplomația bilaterală;
Diplomația multilaterală în cadrul organizațiilor internaționale și al misiunilor ad-hoc, inclusiv, prin cooperarea regională și subregională;
Diplomația economică;
Diplomația culturală.
Diplomația bilaterală se axează pe următoarele criterii care ar corespunde intereselor naționale ale RM:
necesitatea dezvoltării relațiilor care acordă RM 60% din volumul global al asistenței economice și umanitare și aici se are în vedere parteneriatul cu SUA, Rusia care ocupă primul loc în relațiile economice și comerciale ale RM, Germania, datorită ponderii sale în UE, Franța și alți membri ai UE, inclusiv statele din Europa Centrală și de Est, plus Țările Baltice;
volumul actual al schimburilor economice și comerciale, fiind vorba, în special, de promovarea relațiilor prioritare cu acele țări, care pe parcursul ultimilor 7 ani se mențin, cu mici variații, în topul schimburilor economice și comerciale ale R.M.
relații speciale de cooperare și de bună vecinătate ce se referă la statele vecine – România și Ucraina. Parteneriatul strategic cu România se întemeiază pe criterii atît geografice, cît și de ordin istoric și cultural, iar o atenție sporită se va acorda cooperării în domeniul economic, energetic și al transporturilor, în scopul depășirii dependenței economice unilaterale a RM și colaborării în contextul integrării europene a RM. Relațiile cu Ucraina se bazează pe faptul că ea este al doilea partener comercial al RM, mediator al conflictului Transnistrean și într-o perspectivă de aderare la UE (Ucraina manifestând un astfel de interes);
unele interese specifice, precum relațiile cu state unde există o prezență masivă a forței de muncă din RM, (Portugalia, Spania, Italia), volumul de asistență tehnică (Olanda, Elveția, Japonia, Canada, Danemarca, Suedia).
În cadrul diplomației multilaterale sunt reluate direcțiile și activitățile Concepții din 1995, adică participarea activă în cadrul ONU și a instituțiilor sale specializate, participarea la menținerea păcii și securității și asistența acordată de ONU Republicii Moldova în realizarea reformelor. Apoi urmează colaborarea regională în cadrul OSCE și CE, în special pentru asigurarea securității în plan regional și eforturile depuse pentru soluționarea pașnică a conflictului Transnistrean.
Consiliul Europei, în calitate de instrument de măsură a respectului față de valorile democratice dintr-o țară membră, este văzut ca un for al cărui aviz pozitiv va facilita accesul la UE.
Cooperarea subregională oferă RM posibilități deosebite de a-și diversifica raporturile multilaterale și anume, prin participarea la Inițiativa Central Europeană, Inițiativa de Cooperare în Europa de Sud-est, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est, Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est, Cooperarea Economică la Marea Neagră.
Diplomația economică a RM „are drept obiectiv de bază atragerea capitalului străin în țară, pe de o parte și promovarea exporturilor, pe de altă parte” În acest sens, RM va coopera intens cu instituțiile financiare internaționale, în special cu Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.
Diplomația culturală are menirea de a promova imaginea favorabilă a țării. Astfel ea va folosi oportunitățile oferite de UNESCO, Mișcarea Francofoniei, Uniunea Latină, pentru a păstra și îmbogăți patrimoniul cultural și spiritul național.
Acest Proiect al MAE al unei noi Concepții a Politicii Externe a Republicii Moldova n-a fost acceptată de Parlament și a rămas literă moartă.
Din nou oficialitățile de vârf ale Republicii, forul legislativ național, dau dovadă de conservatorism și incompetență. După părerea mea, acest proiect corespunde întrucîtva noilor realități ale unei lumi în schimbare și încearcă să ajusteze politica externă a RM la aceste realități. Însă Partidul Comunist cochetează cu ideea de integrare europeană, menținînd un climat stabil de dezvoltare pentru relațiile cu statele membre ale CSI, contrar ultimelor evoluții în sînul acestei organizații și declarațiilor președintelui Voronin (pripite și spuse într-un moment de acces de furie la reuniunea șefilor de state a CSI de la Yalta toamna 2003) astfel că includerea în programul de guvernare a unui atare document programatic, care este novator și se încadrează în mersul proceselor integraționiste continentale, nu intră în planurile guvernanților, deși pentru a face impresia unei reale dorințe de orientare a PE în vederea integrării europene este adoptată în august-septembrie 2003 o strategie de asociere la UE.
Faptul că acestui proiect nu i s-a dat curs la momentul respectiv, denotă tristul adevăr că MAE ca instituție învestită cu prerogativele elaborării și promovării PE a statului, este scos din jocul politic al liderilor comuniști care urmăresc scopuri contrare intereselor naționale.
În concluzie, apropierea Europei de Prut nu pare să reprezinte, cel puțin deocamdată, o temă de reflecție asiduă pentru politica externă moldoveană, care ani la rînd a făcut supraeforturi să se mențină pe două scaune concomitent, pentru ca în cele din urmă să se constate șubrezenia absolută a unei asemenea poziții. La umbra gardului european RM, așa cum arată lucrurile în continuare, apare mai curînd ca un avanpost al CSI, decît ca un stat cu aspirații europene. Retorica europeană a guvernării comuniste produce mai multă confuzie oficialilor de la UE, decît beneficii pentru RM.
Prin urmare, în opinia a mai mulți analiști politici RM, pe care o împărtășește și autorul lucrării, RM nu are nevoie de o concepție a PE care să stabilească pe termen lung direcțiile de activitate ale statului în politica externă. PE fiind dependentă de evoluțiile din cadrul sistemului de relații internaționale, prin urmare trebuie să fie mobilă și să se acomodeze rapid la lumea în schimbare pentru a putea reacționa prompt la orice eveniment în stare să afecteze cumva interesele naționale ale RM. Moldova, in calitatea sa de mic stat trebuie să se ghideze doar de linii strategice prioritare de activitate în politica externă cu scopul de a înfrunta vitregiile procesului de globalizare sau din contra de a se integra în acest imens „sat global” (eng. „global village”).
Capitolul III: Strategii de realizare a politicii externe
III.1. Strategii aplicate în perioada post-independență
O dată cu declararea la 27 august 1991 a independenței a început procesul, extrem de complex și complicat, de edificare a statalității Republicii Moldova. Unul din elementele-cheie ale acestui proces l-a constituit, pe de o parte, formularea intereselor naționale ale tânărului stat pe plan extern și, respectiv, elaborarea și promovarea priorităților pe termen scurt, mediu și lung în politica externă și, în același timp, crearea și consolidarea structurilor abilitate cu realizarea acestor priorități.
Interesele prioritare în politica externă a Republicii Moldova, formulate în primele săptămîni și luni după declararea independenței, au reflectat problemele arzătoare cu care se confrunta tînărul stat. Printre obiectivele cele mai importante figura, în mod firesc, cel al recunoașterii internaționale al Republicii Moldova drept subiect al dreptului internațional. Procesul de consacrare internațională a independenței RM a fost unul anevoios și destul de lung: el a demarat o dată cu deciziile de rigoare, luate chiar în ziua de 27 august de către Guvernele României și Georgiei, după care a urmat o perioadă incertă, pînă în decembrie 1991, când Moscova, obținînd angajamentul fostelor republici (cu excepția celor baltice) de a adera la CSI, s-a arătat dispusă să stabilească relații diplomatice cu Chișinăul. Acest pas al Moscovei a deschis calea spre recunoașterea independenței Republicii Moldova și de către puterile occidentale, după care a urmat aderarea țării noastre la ONU, la 2 martie 1992, astfel încheindu-se prima etapă în afirmarea Republicii Moldova pe arena internațională.
Referitor la alte priorități ale politicii externe, formulate în acea perioadă (marcată și de lipsa unui corp diplomatic experimentat), se poate constata că ele purtau amprenta unei indecizii conceptuale a conducerii țării, vizavi de perspectivele țării. Deși s-a pronunțat în favoarea dezvoltării unor relații mutual avantajoase pe toate planurile, Chișinăul nu a reușit să formuleze o viziune de perspectivă clară de ancorare a RM într-un sistem de repere și valori, care ar fi permis țării noastre să depășească rapid și eficient perioada dificilă de tranziție prin crearea unor condiții externe benefice pentru reformarea cu succes a țării.
Spre deosebire de RM, Statele Baltice și cele Central-europene, primele fiind foste membre ale Uniunii Sovietice, iar celelalte, membre ale blocului socialist, (de unde vine și comparația cu RM) au formulat imediat după obținerea independenței lor obiective clare și univoce: aderarea la NATO și UE. Acest obiectiv strategic a ușurat procesul de tranziție spre o economie de piață funcțională și realizarea reformelor, democratizare și edificarea statului de drept, ca urmare a fondurilor și asistenței de care au beneficiat aceste state de la UE.
Analizînd experiența acestor țări și rezultatele obținute pe plan extern și intern din perspectiva zilei de astăzi în pragul aderării lor la NATO și UE, putem conchide: calea aleasă de ele a fost una corectă și pe deplin justificată. Republica Moldova nu a știut sau nu a putut să formuleze astfel de obiective strategice majore, preferînd, prin așa-zisa politică multivectorială, să promoveze strategia balansării între Est și Vest, să joace un rol de punte, fără a se angaja să graviteze spre centrele constituite de putere ale Uniunii Europene, care erau în stare să ne ofere sprijin politic, economic sau în materie de securitate. În cazul Moldovei, problema securității a fost soluționată prin adoptarea statului de neutralitate permanentă care în primii ani de independență a asigurat securitatea RM care însă acum merită a fi revizuit.
Dacă lipsa unor priorități clare în PE în perioada incipientă a dezvoltării noastre ca stat independent poate fi explicată prin lipsa de experiență, de informații pertinente despre procesele ce se desfășurau pe continentul european (Chișinăul a deschis primele misiuni diplomatice abia în a doua jumătate a anului 1992), menținerea aceleiași situații de inconsistență și incoerență și la mijlocul anilor `90 este mai greu de explicat. Concepția politicii externe de care am vorbit în capitolul II prevedea o politică externă „tous azimouts”, adică relații reciproc avantajoase cu toate statele lumii, fără a delimita interesele imediate ale RM și desemnarea partenerilor strategici în realizarea acestor interese. Aceste interese imediate trebuiau să fie asocierea la procesele integraționiste care erau în plină derulare în Europa. În schimb alegerea făcută (voluntar sau involuntar) de guvernele de la Chișinău a fost participarea în cadrul Comunității Statelor Independente și orientarea atît politică, cât și economică mai mult spre Est, care pe parcurs a însemnat o creștere nepermisă a dependenței RM față de Moscova (resurse energetice, control politic via Tiraspol, etc). Cauza acestei politici ineficiente autorul compartimentului „Relații externe” a „Tranziției: retrospective și perspective”, Iurie Leancă, fost Vice-ministru de Externe o formulează în termenii următori: „ … atît capacitatea de conceptualizare a priorităților de politică externă a RM, cât și cea de manevră diplomatică în activitățile cotidiene, erau puternic constrânse de existența a două probleme care au marcat dramatic din prima clipă existența statului suveran Republica Moldova: conflictul Transnistrean și prezența nelegitimă pe teritoriul țării a formațiunilor militare rusești”. Putem să fim de acord cu aceasta, dat fiind faptul că Moscova într-adevăr deținea pârghii importante pentru a controla acțiunile întreprinse de RM pe plan extern, iar sindromul post-imperial îi dicta să păstreze în sfera sa de interese această palmă de pământ, în vederea unor scopuri geopolitice și geostrategice majore, iar șocul psihologic primit de la destrămarea Uniunii Sovietice de conducerea politică de la Chișinău, perpetua percepția noastră vizavi de Federația Rusă ca fiind un mare pol de putere, ceea ce și a făcut imposibil divorțul total cu „fratele mai mare”.
Prin urmare strategia formulată în primii ani de independență avea cîteva elemente definitorii:
recunoașterea internațională a Republicii Moldova în calitate de subiect de drept internațional, obiectiv ce a fost în mare măsură realizat în primăvara anului 1992 prin stabilirea relațiilor diplomatice cu cele mai importante țări din lume și prin acceptarea RM ca membru cu drepturi depline în ONU și CSCE, ulterior OSCE;
inițierea unor relații active pe plan politic, economic, cultural cu statele vecine România și Ucraina, cu cele din Europa Centrală și Occidentală, SUA, Canada, etc;
dezvoltarea unor raporturi, bazate pe principii noi, cu fostele republici sovietice;
atragerea unui „sprijin din partea capitalelor importante în vederea combaterii fenomenului separatismului” care lua amploare, degenerînd în vara anului 1992 într-un conflict militar;
pe plan intern au fost depuse anumite eforturi pentru consolidarea capacităților intelectuale și financiare ale Ministerului Afacerilor Externe pentru deschiderea misiunilor diplomatice într-un șir de state.
În concluzie am putea spune că în acești 13 ani politica externă a urmat cursul ineficient de edificare a unui stat democratic, chiar și după aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei în 1995 și multitudinii de rezoluții ale acestui important for European ce vizau respectarea de către RM a normelor și principiilor democratice, pluralismului, etc. Prioritățile PE au rămas a fi și în continuare nedefinite, dat fiind faptul că nici în interior RM nu a realizat reformarea societății și a sistemului sovietic. Politica externă fiind o continuare a celei interne nu putea căpăta contururi clare în momentul în care clasa politică era derutată și incompetentă. Concluzia enunțată de un cercetător autohton a fost că RM a avut și are o politică externă proastă, înfăptuită de un aparat birocratic foarte slab pregătit, iar eficiența misiunilor diplomatice externe ale RM este aproape zero. Asta în condiția cînd aceste instituții au menirea directă și nemijlocită de a face cunoscute interesele naționale ale statului în capitalele importante ale lumii. Activismul ambasadelor noastre este sub orice critică, participativitatea reprezentanților noștri în cadrul corpului diplomatic fiind austeră. Cum în aceste condiții să ne facem auziți și să facem cunoscute aspirațiile noastre? Chiar amplasarea geografică a ambasadelor RM în condițiile bugetului și așa sărac al Ministerului de Externe este irațională. De ce avem o ambasada în Uzbekistan și încă nu avem una la Londra? Avocații noștri în procesul de aderare la Uniunea Europeană trebuie căutați la Paris, Berlin și Londra. Trebuie să batem la ușile care în mod sigur ni se vor deschide pentru o viitoare perspectivă de integrare europeană.
Și dacă e să vorbim în termeni conceptuali și doctrinari, ceea ce de fapt și își propune această lucrare, sînt binevenite recomandările și îndemnurile renumitului savant și om politic american Henry Kissinger care au relevanță atât pentru cei care sînt scrise, cît și pentru noi, cei care am putea prelua din preceptele unui politician cu o experiență deosebită, care spune: „Succesul oricărei doctrine de politică externă depinde de relevanța sa pentru contextul istoric în care trebuie să fie aplicată. Desigur, au existat răsturnări de situație care au măturat contextele istorice în care s-au produs. Dar acele episoade sunt, în mod tipic, prelungite și extrem de violente. Politica nu ar trebui să devină o prizonieră a trecutului, dar trebuie să se folosească de trecut pentru a căuta îmbunătățirea maximă ce poate fi obținută fără a conduce, în numele reformei, la suferințe și mai mari și, în cele din urmă, la haos”.
III. 2. Imperativul integrării europene pentru Republica Moldova
Astăzi, după 17 ani de independență, politica externă a Republicii Moldova a căpătat valențe noi și i se imprimă sens. Conținutul ei este încă vag și urmează a fi suplinit cu acțiuni concrete și bine gândite. Aceste schimbări de situație au intervenit după ce conducerea comunistă a declarat prioritatea numărul unu a politicii noastre externe – integrarea in structurile europene. Acest pas survine în urma evenimentelor majore ce au avut loc pe parcursul anului politic 2003 și anume președinția RM în cadrul Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei, vizita la Bruxelles a Președintelui Voronin și vizita la Chișinău a Comisarului Uniunii Europene pentru Extindere, Guenter Verheugen.
Iată cum prezintă în studiul său din „Tranziția: retrospective și perspective” Iurie Leancă opțiunile de politică externă ale RM: „Pornind de la axioma conform căreia obiectivele politicii externe constau în crearea unor condiții externe favorabile dezvoltării social-economice a țării, asigurarea securității militare, economice, informaționale, dar ținînd cont de așezarea geografică a Republicii Moldova, se poate constata că cîmpul de manevră pe plan extern al Chișinăului este suficient de limitat, fiind constrâns la două opțiuni: ancorarea țării în organismele cu caracter politic, economic, militar create în spațiul post-sovietic, ori integrarea plenară în structurile europene și euroatlantice.” Opțiunea integrării europene a devenit o prioritate din următoarele considerente: sorgintea și vocația profund europeană a Republicii Moldova; prosperitatea și bunăstarea Uniunii Europene este atractivă și din motive pragmatice e bine să încercăm un alt mod de viață, absorbind valorile și standardele europene; CSI-ul și-a demonstrat ineficiența totală dat fiind caracterul eterogen al țărilor care fac parte din ea ca interese imediate, dar și de termen lung, nivel de viață și sisteme politice de guvernare total diferite, plus subdezvoltarea lor și lipsa de capital; avînd doi vecini care, deși se află la etape diferite, dar oricum sînt angajați în realizarea vectorului pro-vestic, RM nu-și poate permite luxul de a merge în sens contrar; o dată ce devenim eligibili pentru procesul de extindere al UE, Chișinăul va beneficia nu doar de asistență tehnică, dar de un ajutor masiv, care va cuprinde toate sferele de activitate socio-economică, orientat spre ridicarea nivelului de viață pînă la cel din UE; doar această cale poate asigura o securitate multidimensională reală a RM. În acest context prioritatea politicii externe a Republicii Moldova rămîne a fi integrarea în Uniunea Europeană, realizarea acestui obiectiv fundamental va cere multă abilitate din partea autorităților statale și responsabilitate în vederea realizării reformelor și racordării la standardele europene a legislației RM, respectarea drepturilor omului, democrația pluralistă și supremația legii. Acest obiectiv este de anvergură națională, care implică nu doar activitatea pe plan extern, orientată spre convingerea factorilor de decizie din țările membre despre necesitatea demarării cât mai grabnice a negocierilor privind asocierea RM la UE, dar, în primul rînd, de a produce niște schimbări în mentalitatea noastră, în legislație, în activitatea Ministerelor și departamentelor.
În anul 2000 Ministerul de Externe a elaborat cu sprijinul experților europeni proiectul Strategiei Republicii Moldova privind asocierea la UE, care însă nu a luat calitatea unui document obligatoriu pentru realizare de către toate instituțiile de stat din țară. Prevederile, planul de acțiuni, prevăzute de acest document sînt valabile și astăzi și este oportun să le prezint:
Pe plan intern: constituirea unui Departament pentru Integrare Europeană în cadrul Ministerului de Externe cu atribuții de coordonare pe plan intern a procesului de integrare a RM în UE (lucru realizat deja la 13 noiembrie 2002 prin Decret prezidențial);
crearea Comisiei Parlamentare pentru Afaceri Europene, responsabilă de armonizarea legislației la normele europene; constituirea în toate ministerele, departamentele, consiliile raionale (era bine județene) a celulelor pentru integrare europeană, care ulterior pot fi transformate în Direcții, responsabile de aspectele ramurale ale integrării europene;
instituirea unei comisii interministeriale, care va examina necesitatea menținerii în vigoare sau a denunțării acordurilor internaționale semnate, aprobate sau ratificate de RM, care ar putea conține clauze ce contravin cerințelor și exigențelor UE și ar face imposibilă avansarea relațiilor RM cu UE; este necesar a fi stabilite instituțiile responsabile care vor asigura compatibilitatea legislației moldovenești cu cea comunitară în scopul armonizării legislației RM cu cea a UE; elaborarea unui plan de acțiuni în vederea securizării frontierei de est a RM, ținînd cont de specificul situației, impus de existența conflictului transnistrean, cu sprijinul activ financiar și tehnic al Comisiei Europene și țărilor membre; depunerea unor eforturi susținute pe plan național în vederea amplificării relațiilor comerciale cu țările membre ale UE pentru a crește ponderea acestei pieți în comerțul exterior al RM; implementarea riguroasă a recomandărilor studiului de fezabilitate privind semnarea între RM și UE a unui Acord de Liber Schimb, efectuat de experți europeni încă în 1999; informarea constantă a opiniei publice din RM despre avantajele și costurile opțiunii europene și despre experiența acumulată în acest proces de alte state candidate.
Pe plan extern: obținerea recunoașterii eligibilității RM pentru aderarea, în perspectivă, la UE și inițierea negocierilor de asociere. În vederea atingerii acestui obiectiv, se va promova o politică europeană activă în capitalele țărilor europene și în relațiile cu instituțiile UE. Este necesar deschiderea unor ambasade ale RM în țările europene, în primul rînd la Londra (proces ce este în desfășurare, președintele Voronin semnând un decret prin care vor deschise o ambasadă la Londra și una la Lisabona); aprofundarea cooperării politice și economice cu țările candidate din Europa Centrală și Sud-est atît la nivel bilateral, cât și (sub)regional; extinderea acestei colaborări în domenii cum ar fi pregătirea personalului, armonizarea legislației, experiența privind reforma economică; semnarea cît de curînd posibilă pe bilaterală a Acordurilor de Liber Schimb cu țările-beneficiare ale Pactului de Stabilitate în conformitate cu prevederile Memorandumului de înțelegere privind Facilitarea și Liberalizarea Comerțului din cadrul acestei inițiative; utilizarea statutului de membru la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est în vederea extinderii relațiilor contractuale cu UE. Este necesar de imprimat participării noastre la Pact mai mult randament și substanță;
conlucrarea cu România în problemele integrării europene și valorificarea deplină a posibilităților de colaborare în cadrul Comitetelor interministeriale și, în special, a grupului sectorial de lucru în problematica europeană, precum și preluarea documentelor acquis-ului comunitar deja traduse în română pentru a facilita munca experților noștri; necesitatea consultărilor periodice cu Kievul în probleme ce țin de problematica europeană; promovarea cooperării regionale și subregionale care constituie o componentă indispensabilă și importantă a procesului de integrare europeană. În acest sens RM își va intensifica acțiunile din cadrul organismelor și inițiativelor regionale și subregionale europene din care face parte: ICE, SECI, Planul SUA pentru Europa de Sud-est, CEMN, Comisia Dunării, Procesul de Cooperare Dunăreană, Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est. Este necesar de evaluat importanța fiecăreia din ele și de a nu participa la acele organizații sau inițiative care se dublează, dat fiind posibilitățile limitate ale Chișinăului; participarea activă la procesele de elaborare și implementare a proiectelor în cadrul acestor organizații regionale în domeniile transporturilor, telecomunicațiilor, combaterii corupției, protecției mediului, etc.
„Promovarea fermă și consecventă a acestor acțiuni, deopotrivă cu realizarea unui program de reforme și a unor politici coerente de ajustare structurală a economiei, crearea unor condiții pentru atragerea investițiilor străine și autohtone în economia țării, crearea unui mediu de afaceri prielnic, bazat pe un cadru legal stabil și coerent, sânt în măsură să asigure efectuarea de către RM a unui salt calitativ și cantitativ în raport cu UE, deschizând în fața noastră o perspectivă stabilă, prosperă și democratică.” Aceste scopuri enunțate în studiul lui Iurie Leancă sînt actuale și acum, însă nu mai corespund situației ce s-a creat în urma aprobării de către Comisia Europeană a unei noi politici privind noii vecini ai Uniunii după ultimul val de extindere preconizat pentru anul 2007.
Prin urmare, deși contextul în care au fost elaborate aceste recomandări, s-a schimbat, iar perspectiva integrării europene este una îndepărtată, ele rămîn valabile pentru procesul de reformare și apropiere a Republicii Moldova de Uniunea Europeană. Această apropiere va spori numai șansele Moldovei de a fi inclusă într-un nou vale de extindere, în eventualitatea că va mai fi unul. Oricum reformele trebuie efectuate pentru a facilita relațiile comerciale cu statele membre a UE, pentru a beneficia de cele patru libertăți fundamentale care ne vor facilita accesul pe piața unică (libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor). Un lucru este clar: pentru Republica Moldova nu există o altă cale decît integrarea plenară și ireversibilă în structurile europene. Pentru realizarea acestui obiectiv strategic major trebuie de mobilizat toate resursele disponibile din țară și de peste hotare, să începem a bate la ușile care ne vor duce spre apropierea năzuințelor noastre, să ne găsim avocați care vor susține cauza noastră europeană și să ne schimbăm noi înșine pentru a putea începe neîntîrziat reformarea societății și a instituțiilor statale, care ne vor permite să afirmăm cu certitudine că Moldova se vrea a fi și poate un veritabil stat european.
III.3. Strategia integrării europene: actualitate și perspective
Procesul de integrare europeană a fost unul necunoscut în Republica Moldova. Guvernele Sangheli niciodată nu au inclus în programele de lucru ale guvernului relații strânse cu Uniunea Europeană sau stabilirea de relații economice și comerciale. Abia guvernele Ciubuc, și în special Ciubuc II a fost acela care să vorbească despre o necesitate a sporirii nivelului de schimburi economice cu UE și statele membre. Cele mai bune performanțe în relațiile cu UE le-a realizat guvernul Sturza și mulți dintre politicienii locali sincer credeau lista potențialilor candidați propuși spre aderare la Summit-ul de la Helsinki din noiembrie 1999, ar putea include și Moldova. Atunci însă guvernul Sturza a fost demis și cererea de aderare care trebuia să fie depusă la Bruxelles așa și nu a mai fost depusă. Următorul guvern, guvernul Braghiș adoptase o orientare proestică și stadiul relațiilor Moldova-UE nu a mai evoluat în albia stabilită de fostul guvern.
Stadiul actual al relațiilor RM cu UE este reglementat de Acordul de Parteneriat și Cooperare (APC), semnat la 28 noiembrie 1994 și intrat în vigoare la 1 iulie 1998. Acest acord a fost semnat cu toate statele membre ale CSI, cu excepția Tadjikistanului și este prevăzut pentru o perioadă de 10 ani și are următoarele obiective: promovarea dialogului politic; promovarea comerțului și a investițiilor; cooperarea în următoarele domenii de activitate: legal, economic, social, financiar și cultural.
Pentru instituționalizarea relațiilor dintre RM și UE au fost create următoarele structuri: Consiliul de Cooperare, Comitetul de Cooperare și Comitetul de Cooperare Interparlamentar UE-RM. Spre deosebire de statele care au semnat Acordul European care prevedea perspectiva integrării europene, Acordul semnat de RM nu stipula o astfel de opțiune. În consecință acest acord nu a adus rezultatele dorite. Pentru perioada 1994-2000 relațiile dintre RM și UE au evoluat extrem de greu. Abia din 1998 cînd a intrat în vigoare APC-ul, implementarea lui a început în domeniile cooperării comerciale, cooperării transfrontaliere, armonizarea legislației, justiția, etc. Acest pas, care în mod diplomatic a fost numit „stabilirea priorităților” de fapt era o îngustare a domeniilor de cooperare, datorită atitudinii pasive a autorităților moldovene, dar și din cauza Uniunii Europene care nu dispunea la moment de o strategie clară privind RM. Speranțele RM erau legate de perspectiva aderării la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est, unde statelor membre li se oferea semnarea unui Acord de Stabilizare și Asociere la UE. Aceste acorduri au fost modelate pentru Balcanii de Vest cu scopul de a stabiliza situația în regiune. În urma aderării RM la Pact, eveniment ce avut loc la 28 iunie 2001, prevederile lui au fost schimbate pentru RM. Oficialitățile europene au cerut Moldovei să nu ridice problema conflictului transnistrean în cadrul Pactului și includerea în procesul de stabilizare și asociere. Aici iarăși, menționează V. Gheorghiu s-a văzut atitudinea mai mult „reactivă”, decât „proactivă” a Comisiei Europene în promovarea politicii sale față de Republica Moldova. În pofida acestor evoluții în relațiile UE-RM, în septembrie 2002 președintele Voronin a lansat inițiativa creării unei structuri menită să coordoneze acțiunile instituțiilor statale în procesul de integrare europeană. Drept urmare, la 13 noiembrie 2002 a fost formată Comisia Națională pentru Integrarea Europeană, care în august 2003 a prezentat o strategie de aderare la Uniunea Europeană, aprobată de Parlamentul RM.
În primăvara 2002 la inițiativa ministrului de externe britanic, Jack Straw, au fost lansate discuțiile privind dezvoltarea unui nou cadru de relații dintre UE și „noii vecini” est-europeni. La 11 martie Comisia europeană a prezentat o Comunicare denumită „Europa Lărgită – Vecinătatea” în care își expunea viziunea asupra relațiilor cu vecinii din Est (Rusia, Ucraina, Belarus și Moldova) și Sud (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria și Tunisia). Conceptul Comisiei asupra relațiilor cu „vecinii” nu prevede posibilitatea aderării la UE, ci doar aprofundarea relațiilor prin elaborarea unor „planuri de acțiune” dintre UE și fiecare țară în parte. În cadrul Comisiei, în iulie 2003 a fost creat un „grup de lucru pentru Europa lărgită” condus de Comisarul pentru Extindere Guenter Verheugen.
Pentru relațiile RM cu UE, „Europa lărgită” înseamnă un pas înainte, dar nu constituie neapărat un pas în direcția integrării în UE. Aspectele pozitive ale ofertei Comisiei sînt următoarele: există posibilitatea pe termen lung ca vecinii să beneficieze de cele patru libertăți (libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și a persoanelor) care stau la baza „pieței unice”. Astfel Comunicarea Comisiei menționa că: În schimbul progreselor concrete care ar demonstra valori comune și implementarea efectivă a reformelor politice, economice și instituționale, inclusiv în armonizarea legislației cu acquis-ul, vecinătatea UE va putea beneficia de perspectiva unei integrări economice mai strînse cu UE” se preconizează extinderea mandatului Băncii europene de Investiții asupra vecinilor UE și lansarea în 2007 al unui nou instrument financiar „de vecinătate” care ar integra proiecte de cooperare transfrontalieră realizate prin programele de finanțare ale UE – TACIS, PHARE, MEDA, CARDS și Interreg perspectiva declarată că UE se va implica mai activ în gestionarea crizei transnistrene prin mediere, reconstrucție post-conflict și participarea la aranjamentele de securitate internă. Astfel, Comunicarea privind „Europa lărgită” menționa că: „UE trebuie să își asume un rol mai activ în soluționarea conflictului transnistrean. O implicare mai activă a UE în gestionarea crizelor ar demonstra dorința UE de a-și asuma mai multe responsabilități în reglementarea conflictelor din statele vecine. „Capabilitățile civile și militare ale UE de gestionare a crizelor ar putea fi desfășurate în sprijinul aranjamentelor de securitate internă. Surse adiționale de finanțare pentru reconstrucția post-conflict și dezvoltare vor fi necesare”
Pe de altă parte, „Europa lărgită” ridică cîteva probleme principiale pentru Moldova: (1) atîta timp cît politica pentru vecinii UE plasează Moldova și Ucraina alături de Maroc sau Siria, conceptul de „Europă lărgită” e doar un eufemism pentru a desemna ne-Europa; (2) „condiționalitatea Europei lărgite” – reforme interne și democratizare ca precondiție pentru accesul pe piața UE – nu pare suficient de convingătoare; (3) este puțin probabil ca fondurile direcționate spre „vecini” vor fi foarte mari, în condițiile în care includerea noilor membri în UE creează constrîngeri bugetare serioase pentru UE. În plus, orice finanțări adiționale vor veni abia după 2007, odată cu începutul noului ciclu bugetar la UE; (4) „diferențierea” nu este punctul forte al viziunii Comisiei asupra „Europei lărgite”, care plasează într-o singură categorie state ca Rusia și Libanul, Moldova și Algeria. Acesta lipsă de „diferențiere” creează probleme atît pentru o abordare strategică a relațiilor cu noii vecini, cît și pentru implementarea unor politici concrete; (5) perspectivele de includere în „piața unică” a UE sau î anumite politici ale Uniunii sînt îndepărtate și vagi. Există deja state membre UE care se opun ideii de libera circulație a persoanelor și în buna tradiție a unor politici protecționiste ale UE, se vor găsi grupuri de presiune care să limiteze comerțul cu vecinii, însă ultimul cuvânt îl au de spus statele membre; (6) nu este clar cum includerea RM în politica pentru „Europa lărgită” va corespunde strategiei Moldovei de integrare în UE prin intermediul Procesului de Stabilizare și Asociere. Totuși nu putem fi plasați în aceiași categorie cu Belarus, Georgia, Armenia sau Azerbaidjan în procesul de asociere la UE, după ce Moldova a depus atîtea eforturi.
Problemele cheie în dezbaterile privind „Europa Lărgită” care afectează direct Moldova sînt diferențierea și perspectivele de integrare în UE. Diferențierea între statele incluse în „Politica de Nouă Vecinătate” este importantă pentru Moldova. Reacționînd la Comunicarea Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună, Javier Solana afirma că diferențierea reală (în special) între vecinii din sud și cei din est, este o precondiție pentru reușita acestei politici. În această ordine de idei, un comentariu de la Centrul de Studii al Politicilor Europene (CEPS) sugera separarea noțiunii de „Europa Lărgită” de cea de „Vecinătate”. „Europa Lărgită” ar trebui să corespundă hărții Consiliului Europei și statele din incluse aici să beneficieze în principiu de șanse de integrare în UE. Iar „Vecinătatea” trebuie să se refere la statele sud-mediteraneene, care nu sînt europene și nici nu au aspirații în acest sens. O astfel de decuplare conceptuală a Europei de Est („Europa Lărgită”) de Africa de Nord și Orientul Mijlociu („Vecinătatea”) ar corespunde intereselor Moldovei. În plus Moldova poate susține nevoia unei diferențieri mai clare nu numai dintre statele din sudul Mării Mediteraneene și vecinii din est, ci și între statele cu aspirații europene (Moldova, Ucraina) și cele fără de astfel de aspirații (Rusia, Belarus).
Un alt aspect ce ține de „perspectivele europene” ale statelor incluse în „Europa Lărgită”, este ideea că actualii vecini nu au șanse de integrare europeană, ceea ce reflectă un consens tacit al instituțiilor europene. Totuși există și înțelegerea că negarea din start a perspectivelor europene pentru Ucraina sau Moldova poate fi contraproductivă. Întrebarea pentru instituțiile UE este „Cum să încurajeze reformele în Ucraina sau Moldova fără a acorda perspective de integrare în UE?” Un eventual răspuns poate fi integrarea sectorială a vecinilor în anumite politici UE. Atîta timp cît integrarea economică e un proiect pe termen lung – Comunicarea Comisiei menționează că „Moldovei îi lipsește competitivitatea si capacitatea administrativă de a-și asuma obligațiile unei zone de liber schimb cu UE”- eforturile de integrare sectorială se pot concentra pe alte domenii, cum ar fi Justiția și Afacerile Interne sau Politica Externă de Securitate Comună (PESC). De exemplu, guvernul Moldovei poate declara că se va asocia unilateral la declarațiile UE din cadrul PESC acceptabile pentru statele neutre din UE (Austria, Suedia, Finlanda, Irlanda). Securizarea hotarului cu Ucraina trebuie să devină o prioritate, iar tranzitul ilegal de persoane prin Moldova trebuie limitat, inclusiv prin introducerea vizelor pentru majoritatea statelor CSI (excepție fiind Rusia, Ucraina, Belarus).
Ideea că „UE este gata să împartă cu vecinii săi orice în afară de instituții”, exprimată de președintele Comisiei Romano Prodi, poate fi contestată. Pe termen lung, se poate cere reprezentare în instituțiile UE altele decît Consiliul și Comisia Europeană. Modelul Spațiului Economic European (UE – EFTA) prevede instituții comune. În plus se poate cere reprezentare (eventual prin membri fără drept de vot) în Parlamentul European, Comitetul Regiunilor, Comitetul Social și Economic al UE. Jurisdicția unor instituții europene precum Curtea Europeană de Justiție, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiții, poate fi extinsă asupra vecinilor „simi-integrați. Pe termen mediu aceste idei vor găsi o susținere mai mare în interiorul UE pentru ca aderarea la UE a statelor din Europa Centrală și de Est va influența pozitiv elaborarea politicilor față de Moldova și Ucraina. De exemplu, Polonia a propus lansarea unui „parteneriat pentru asociere” adresat Ucrainei și Moldovei, care ar diminua dilema includere/excludere pentru vecinii din estul Europei, lăsând perspectiva de aderare la UE deschisă. Astfel de idei sînt susținute atît de statele membre cît și de Parlamentul European.
Elaborarea politicii „Politica de Nouă Vecinătate” de către Comisia Europeană vine să demonstreze totuși nedorința (să sperăm că temporar) spre o extindere totală și includerii tuturor statelor care geografic fac parte din Europa atît din motive economice (imposibilitatea de a acoperi fondurile necesare pentru procesul de preaderare și ulterior aderare), politice care se rezumă la criteriile de la Copenhaga cît și unele considerate ca voalate și anume lipsește voința politică la Bruxelles în vederea acceptării noilor vecini din est. Într-un studiu recent publicat de Wim van Meurs la Centrul pentru Studii al Politicilor de la Universitatea din Muenchen, autorul evidențiază două cauze ale „refuzului” UE de a primi noi membri și anume: UE simulează un anumit nivel de interacțiune cu un pretendent la aderare care este egal cu nivelul interesului manifestat pentru procesul de aderare și gradul de pregătire al candidatului de a realiza reforme. Și în consecință, ca urmare logică (în conformitate cu abordarea Balcanilor de Vest de către Summit-ul de la Thessaloniki), statele cu performanțe slabe cărora le este deschisă calea spre integrare, sînt lăsate să adune suport politic de sinestătător pentru a întruni condițiile de aderare la UE. Același autor vede eșecul neincluderii Moldovei în Procesul de Stabilizare și Asociere în lipsa totală de comunicare între Chișinău si Bruxelles pe care-l numește „The Brussels – Chișinău Incommunicado”. Motivul principal al acestei situații, van Meurs îl consideră a fi incompatibilitatea aflării Moldovei în Comunitatea Statelor Independente și calitatea de membru al Uniunii Europene. În condițiile „cvadruplei dependențe a Moldovei” (autorul menționează că pe lîngă independența declarată a Republicii Moldova, există și patru dependențe care stopează drastic performanțele ei ca stat: dependența de resursele energetice și autoritatea politică a Moscovei, relații strînse, atît istorice cît și culturale cu Bucureștiul, credite ți asistență financiară din Vest și impasul în negocierile cu regimul separatist de la Tiraspol), Moldova trebuie să acționeze, potrivit altui autor „ca un stat viclean”- să acționeze mai eficient în unele chestiuni și mai puțin eficient în altele. Van Meurs consideră că Moldova nu poate să opteze în mod radical ori în favoarea Vestului ori a Estului, atît ca rezultat politic imediat, cît și avînd în vedere electoratul prorus. Ideea înaintată de autor este că integrarea europeană are mai mult o conotație simbolică decît una substanțială dată fiind politica „vecinătății apropiate” promovată de Moscova față de Moldova. Trebuie să fiu de acord cu Van Meurs căci ceea ce spune se referă la actuala guvernare comunistă și doleanțele lor de integrare europeană, care după cum se vede sînt dezavuate de Occident. Relația UE cu Moldovei este asimetrică, căci de obicei UE are de a face cu state consolidate, care funcționează bine și capabile să îndeplinească cerințele și aranjamentele instituționale ale UE. Moldova, fiind un stat post-sovietic nu corespunde acestor cerințe și nu este capabilă să satisfacă toate criteriile UE. Relația inversă Moldova-UE de asemenea este inversă: arhitectura complexă și bine definită a relațiilor contractuale ale UE, instituțiile și programele sale sînt necorespunzătoare vis-a-vis de un partener care susține politica unei „Europe” simbolice, dar care nu se conformează să joace după regulile europene și gata să se eschiveze de la realizarea reformelor și să pună la îndoială delimitările regionale ale UE.Concluzia autorului este că în relațiile cu statele slabe, incapabile și reticente de a se conforma logicii reformelor democratice și economice, acquis-ul comunitar și condiționalitatea progresivă, sînt puțin probabil să producă un dinamism accentuat, așa cum a fost el în țările Europei Centrale.
Revenind la șansele Moldovei de includere în Procesul de Stabilizare și Asociere (PSA), ele sînt direct proporționale cu reformele interne și nivelul de implicare al UE în procesul de reglementare transnistreană.
Apropierea Moldovei de UE se va face predominant la Chișinău. Acțiunile, nu promisiunile sînt criteriile după care vom fi judecați la Bruxelles. După ce mesajul pro-UE a fost rostit atît de clar, șansele de apropiere depind mai mult de politica internă decît de cea externă. Problemele economice și politice ale Moldovei sînt cunoscute celor care iau decizii în privința Moldovei și nu pot fi camuflate de retorica pro-europeană. Relațiile guvernului cu FMI, Banca Mondială, România, „UNION FENOSA”, „SGS”, „Bucuria”, partidele de opoziție, presa, tele și radiodifuziunea, sînt acele criterii care vor determina dacă Moldova merită sau nu o perspectivă europeană.
Șansele Moldovei de includere în PSA depind și de rolul pe care îl va juca UE în reglementarea transnistreană. PSA este un instrument politic nu numai de asociere la UE, ci și de stabilizare. Logica PSA e ca stabilizarea statelor sud-est europene afectate de conflict nu este posibilă fără perspective europene (asocierea la UE), însă nici integrarea europeană nu este posibilă fără stabilizare. Această logică trebuie aplicată și cazului Moldovei, care poate susține că rezolvarea durabilă a problemei transnistrene nu este posibilă fără perspective europene pentru Moldova. O soluție definitivă în Transnistria ar trebui să fie construită nu doar pe presiunile externe asupra Transnistriei, ci și pe interesul economic și politic al populației de acolo și al agenților economici să facă parte din Moldova. În momentul de față Moldova nu este un stat atractiv pentru transnistreni, însă includerea Moldovei în PSA și accesul preferențial pe piața UE ar favoriza în Transnistria tipul de procese interne care vor facilita reintegrarea Moldovei. UE ar juca în acest proces un rol cheie, pentru că este singurul actor internațional capabil să impulsioneze procesele din Moldova într-o direcție pozitivă. Javier Solana afirma că „UE este singura organizație regională cu un spectru larg de instrumente politice, diplomatice, umanitare, economice și financiare, militare și de poliție, pentru a contribui la stabilizarea periferiei UE”.
Există de altfel și un alt scenariu prin care Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est devine de facto un mecanism la PSA, iar Moldova nu este admisă în Procesul de stabilizare și Asociere. Atunci posibilitățile de acces la mecanismele PSESE devin minime. În cazul acesta probabilitatea Moldovei de integrare europeană prin Pactul de Stabilitate se reduce drastic, precum și posibilele beneficii directe rezultate din statutul de membru al PSESE.
În concluzie, pentru Moldova perspectiva integrării europene este una încă neclară și eventual una destul de îndepărtată. Elaborarea de către UE a noului instrument-cadru de relații cu noii vecini „Politica de Nouă Vecinătate” nu prevede pentru vecini, inclusiv Moldova, perspectiva de integrare europeană. Deși Moldova a cerut includerea în Procesul de Stabilizare și Asociere, care prevede asocierea la UE și ulterior începerea negocierilor în vederea aderării, dat fiind statutul de membru în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est, decizia politică a Comisiei și Consiliului European nu ne este favorabilă. Este evident că ceea ce ne propun oficialii europeni nu este nici pe departe asociere, dar este o creștere calitativă a raporturilor Moldovei cu UE.” Politica de Nouă Vecinătate” ne va oferi posibilitatea creării unei zone de liber schimb cu UE ceea ce va impulsiona considerabil schimburile economice cu UE și creșterea exporturilor moldovenești pe piața europeană. Și nu trebuie să ne facem griji de concurențialitatea produselor noastre, la unele tipuri de mărfuri Moldova poate fi un veritabil concurent. Este important totuși ca sie aplicat criteriul diferențierii între state europene cu aspirații de aderare și acele state care nu sînt europene și nu au astfel de aspirații, ceea ce va crește șansele Moldovei de a adera la UE. Nu trebuie să uităm că această ofertă a UE, făcută de Excelența Sa, Guenter Verheugen, Comisarul Uniunii Europene pentru Extindere, în timpul vizitei sale oficiale la Chișinău în decembrie 2003 este pentru moment maximum ce ne pot ei oferi. Excelența Sa a declarat la Conferința ministerială de la Bratislava că Moldova și Ucraina sînt state cu rol „central și crucial” pentru reușita acestei politici. După adoptarea noului ciclu bugetar al UE, adică anul 2006-2007 fondurile direcționate spre implementarea Planurilor de Acțiune cu statele vecine vor crește considerabil. Urmează ca după elaborarea acestor planuri care foarte mult se aseamănă cu procesul de asociere la UE, să începem în mod real realizarea reformelor și armonizarea legislației, adoptarea standardelor europene și ridicarea nivelului de trai. În cazul în care Chișinăul va promova o politică abilă și se va conforma tuturor rigorilor înaintate de UE, exista șansa ca să fim primiți și noi în marea familie europeană.
În acest capitol se analizează strategiile aplicate de Republica Moldova în realizarea intereselor statului în politica externă. În primii ani de după obținerea independenței, strategia urmată de tânărul stat era recunoașterea internațională a independenței, edificarea unui stat democratic și afirmarea statului ca factor de stabilitate în Europa de Sud-est. Însă în acești 13 ani politica externă a urmat cursul ineficient de edificare a unui stat de drept, chiar și după aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei în 1995 și multitudinii de rezoluții ale acestui important for European ce vizau respectarea de către RM a normelor și principiilor democratice, pluralismului, etc. Abia din anul 2000 s-a început a vorbi în mod sistematic de o orientare a politicii externe spre polul de prosperitate și stabilitate care este Uniunea Europeană. Proiectul elaborat de Ministerul de Externe în 2000 numit „Strategia de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană” la care au aderat 23 de partide. Ea în mod irevocabil stabilește vocația profund europeană a Republicii Moldova și necesitatea integrării țării în structurile ei ca unica opțiune de a soluționa problemele cu care se confruntă Republica Moldova și ar pune capăt interminabilei tranziții. Ultimele evenimente din cadrul Uniunii Europene dau peste cap aceste planuri care prevedeau o cale de integrare prin intermediul Pactului de Stabilitate din Europa de Sud-est și mecanismul prin care se putea de realizat acest lucru – Acordul de Stabilizare și Asociere. Ceea ce ne propune acum Uniunea Europeană este politica „Europa Lărgită – Vecinătatea” care nu prevede perspective europene pentru noii vecini, printre care și Republica Moldova. Cu fiecare vecin în parte va fi elaborat un „Plan de acțiuni” prin care vor fi reglementate relațiile UE cu fiecare stat individual. Cel puțin această politică oferă un cadru de colaborare cu UE și intensificarea relațiilor la toate capitolele: politic, economic, etc. Dacă ne vom angaja plenar în acest proces de reformare a statului și societății și racordarea la standardele europene, vom avea șansa de a deveni în viitor un membru ce drepturi depline al Uniunii Europene.
Concluzii
În cercetarea problematicii politicii externe în general și a Republicii Moldova în particular, am pornit de la ideea inițială de a examina în profunzime și înțelege ce reprezintă politica externă în calitate de concept și domeniu de activitate a statului pe plan extern.
Rezultatele au fost pe cît de evidente, pe atît de interesante și neașteptate. A fost demonstrată legătura indisolubilă între politica internă și cea externă, determinată de fondul lor comun care este statul și transpunerea intereselor statului de pe plan intern, pe plan extern, ele determinîndu-se și completîndu-se reciproc, avînd loc o constantă contopire a uneia cu alta.
În formă conceptuală, de traiect teoretic, politica externă este cel mai bine prezentată, după părerea autorului, de James N. Rosenau în articolul său „Pre-theories and theories of foreign policy” unde sunt determinate principalele variabile care determină comportamentul extern al statului, factorii interni și externi care influențează procesul de luare a deciziilor în domeniul politicii externe.
Ca domeniu de activitate și conținut, adică în forma sa „materială” politica externă este înzestrată cu toate atributele și calitățile sale determinate de cele trei nivele calitative care sunt: conținutul concret politic, structura de activitate a statului și conținutul socio-culturologic ce include în ultimă instanță particularitățile naționale ale stilului, conținutului și metodelor politicii externe, reprezentate de către elita guvernatoare.
Politica externă a Republicii Moldova, după o analiză a documentelor programatice ce țin de domeniul respectiv, se prezintă a fi una necalitativă, lipsită de coerență și consecutivitate, una ce-și stabilește scopuri divergente, incompatibile, fiind o fidelă succesoare a unei tradiții socialiste de model sovietic cu doar unele retușuri și operații cosmetologice ce ar trebui să producă impresia unei racordări la standardele mondiale ale politicii internaționale. În cazul Republicii Moldova, aspectele social-culturologice ale politicii externe au o pondere deosebită ce se reflectă în constituirea unei clase politice incompetente care a venit cu încrederea că preceptele „diplomației țărănești” sunt general aplicabile pentru orice situație, în special în modelarea relațiilor interstatale ale Republicii Moldova.
La momentul actual, partidul de guvernămînt a declarat la forurile internaționale vizate, adică Uniunea Europeană, ba chiar și la Summit-ul Comunității Statelor Independente de la Yalta, toamna 2003, despre ferma intenție a Republicii Moldova de a se integra în structurile europene, și abia acum după ce în mod real, Moscova rămînea centrul unde se hotărau destinele Republicii Moldova și interesele Rusiei erau respectate de guvernanții comuniști, se simte o reorientare a politicii externe moldovene de la vectorul est, spre vectorul vest. Urmează de văzut pe cît de reală este această reorientare și dacă declarațiile liderilor noștri se vor potrivi cu acțiunile lor în acest sens. Deocamdată acțiunile nu sînt pe măsura declarațiilor, partidul de guvernămînt fiind încă reticent la mesajul privind respectarea obligațiunilor față de Consiliul Europei și Uniunea Europeană ce prevăd respectarea drepturilor omului, crearea statului de drept, în special independența judecătorească, realizarea reformelor structurale în economie și crearea unei economii de piață funcționale.
Soluționarea problemei o constituie abordarea pragmatică și realistă a politicii externe și de a vedea în mod real lucrurile. Apropierea Uniunii Europene de Prut ne oferă o șansă unică de a regîndi poziția Republicii Moldova în plan extern, de a aprecia corect perspectivele și avantajele ce le oferă această uniune care este unica și cea mai promițătoare alternativă de a rezolva majoritatea problemelor cu care se confruntă Republica Moldova.
În acest context se înscrie în primul rînd soluționarea conflictului transnistrean și asigurarea securității naționale a Republicii Moldova, securizarea frontierelor, apoi investiții în economia statului, realizarea și definitivarea reformelor economice și sociale, construirea statului de drept și a unei societăți democratice. În caz contrar, Republica Moldova va rămîne la umbra gardului european, mai curînd ca un avanpost al CSI, decît ca un stat cu aspirații europene.
După elaborarea de către Uniunea Europeană a noii politici față de noii vecini din est și sudul Mării Mediteraneene „Politica de Nouă Vecinătate” șansele Republicii Moldova de obține statutul de stat asociat la Uniunea Europeană au scăzut drastic. Speranțele Moldovei de a se asocia la UE prin intermediul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est și a mecanismului său Acordul de Stabilizare și Asociere au eșuat, dat fiind faptul că din start Moldovei i s-a interzis să ridice problema soluționării diferendului transnistrean în cadrul Pactului și cererea de a fi inclusă în Procesul de Stabilizare și Asociere. Noua politică a Uniunii Europene prevede doar elaborarea unui Plan de acțiuni (Action Plan) prin care vor fi stabilite principiile colaborării Uniunii Europene cu Republica Moldova. Aceasta va prevedea în special o creștere a nivelului de colaborare cu viitorii vecini în vederea asigurării la granițele sale a securității și stabilității, posibilitatea semnării unui acord de liber schimb și instituirea unei zone de liber schimb în urmă căruia cetățenii Republicii Moldova vor putea beneficia de cele patru libertăți care stau la baza Pieței Unice: libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor. Deși pentru Moldova este posibilă în mod teoretic alternativa integrării europene, deocamdată oficialii europeni nu vor să dea un răspuns clar, declarațiile lor fiind evazive în acest sens. Republicii Moldova nu-i rămîne decît să accepte oferta propusă și să sporească nivelul colaborării cu UE. Aceasta în final trebuie să pregătească Republica Moldova să fie gata pentru o viitoare posibilă aderare.
Bibliografie
A.IZVOARE
Constituția Republicii Moldova. 1994. Chișinău: Moldpres.
Concepția Politicii Externe a Republicii Moldova. 2002. Proiect elaborat de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Chișinău.
B.MONOGRAFII
Art R., Jervis R. 2000. International Politics: Enduring Concepts and Contemporary Issues. Fifth Edition. New-York: Longman.
Aron R. 1992. Paix et Guerre entre les Nations. Paris: Calman Levy.
Beniuc V. Rusnac Gh. 1998. Conceptele și noțiunile de bază ale diplomației. Chișinău: Tipografia centrală.
Borș, V. 1999. Recunoașterea Republicii Moldova pe arena internațională. Chișinău: USM.
Buruian, A. 2003. Geopolitica lumii contemporane. Chișinău: Tipografia centrală.
Brucan, S. 1997. Dialectica politicii mondiale. București: Nemira.
Brzezinski Z. 1999. Marea tablă de șah: Supremația americană și imperativele sale geostrategice. București: Univers Enciclopedic.
Bull H. 1998. Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială. Chișinău: Știința.
Buzan B. 2000. Popoarele, statele și teama: O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după războiul rece. Chișinău: Cartier.
Cernencu, M. Galben, A. Rusnac, Gh. Solomon, C. 2001. Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000), documente și materiale. Vol. Chișinău: USM.
Cernencu, M. Galben, A. Rusnac, Gh. Solomon, C. 2000. Republica Moldova: istoria politică (1989-2000), documente și materiale. Vol. II. Chișinău: Centrul editorial al USM.
Cibotaru V. 2001. Republica Moldova și comunitatea internațională. Chișinău: Civitas.
John A.V. 1996. Classics of international relations. New Jersey: Prentice Hall.
Cojocaru Gh.E. 2001. Politica externă a Republicii Moldova. Studii. Ed. a II-a. Chișinău: Civitas.
Goldstein J.S. 1996. International Relations. New-York: Harper Collins College Publishers.
Graham E. 2001. Dicționar de relații internaționale. Londra: Universal Dalsi.
Guzzini S. 2000. Realism și relații internaționale. București: Institutul European.
Hoffmann S. 1999. Ianus și Minerva. Eseuri asupra teoriei și practicii polticii internaționale. Chișinău: Știința.
Henderson C. 1998. International Relations: Conflict and Cooperation at the Turn of the 21st Century. Boston: McGraw-Hill Companies Inc.
Kissinger H. 2002. Are nevoie America de o politică externă? Către diplomația secolului XXI. București: Incitatus.
Loard E. 1991. International Society. London: Routledge.
Mansbach R.W. 2000. The Global Puzzle: Issues and Actors in World Politics. New-York: Houghton Mifflin Company.
Moldova și integrarea europeană. 2001. Institutul de Politici Publice.
Chișinău: Prut Internațional.
Nester W. 2001. International Relations: Politics and Economics in the 21st Century. Belmont: Wadsworth.
Republica Moldova și integrarea europeană: Cooperare în Pactul de Stabilitate. 2003. Institutul de Politici Publice. Chișinău: Tipografia Centrală.
Rourke J. 2000. World Politics: International Politics on the World Stage. Giulford: Dushki/McGraw-Hill.
Rosenau J.N. 1999.Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity:Princeton.
Securitatea și apărarea națională a RM. 2002. Institutul de Politici Publice. Chișinău: Arc.
Shapiro R.Y., Page B.I. Foreign Policy and the Rational Public. 1988. Journal of Conflict Resolution.
Skvortsova A. Moldova and the EU: Direct Neighbourhood and Security Issues. 2001. in: Iris Kempe Ed. Beyond EU Enlargement. The Agenda of Direct Neighbourhood for Eastern Europe, vol.1 Guetersloh: Bertelsmann Foundation Publishers.
Snow D. International Relations: The Changing Contours of Power. 2000. New-York: Longman.
Strange S. States and Markets. 1988. London.
Tranziția: Retrospective și Perspective. 2002. Chișinău: Gunivas (Combinatul Poligrafic).
Țurcanu, I. 2001. Republica Moldova independentă. Chișinău: Știința.
Wallerstein I. (Sous la dir. de) Les inegalites entre Etats dans le Systeme International: origines et perspectives. 1975. Centre quebequois de relations internationales. Universite Laval.
Waltz K.W. Theory of International Politics. 1979. University of California. Berkeley. McGraw-Hill.
Arena Politicii. 1997. Chișinău. an II. nr.2 (14).
Democrația. Chișinău, 21 octombrie 2003.
Democrația. Chișinău. 28 octombrie 2003.
Doraș V. Formula statului: Est sau Vest? 2001în Moldova Suverană. nr.200-201. p. 5.
Dov Lynch. The New Eastern Dimension of the Enlarged EU. 2003. în Partners and Neighbours: a CSFP for Wider Europe. Chaillot Papers 64. EU Institute for Security Studies. Paris: September.
Dudău N. Politica externă a Republicii Moldova: realizări și perspective. 2004. în Moldova Suverană. nr.3.
Emerson M.2003. The shaping of a Policy Framework for the Wider Europe. CEPS Policy Brief No.39. September.
Emerson M. Vahl Marius and Woolcock Steven, Navigating by the stars: Norway, the European Economic Area and the European Union. 2002. CEPS. Paperback Books. Brussels.
Flux. 2001. nr.9.
Krastev I. Corruption, Anti-Corruption Sentiments and the Rule of Low and When „Should” Does Not Imply „Can” : The Making of the Washington Consensus on Corruption. 2003. Travaux de Recherche 31. Fribourg: Institute of Federalism.
Lazari C. Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană – realizări și perspective. 2002. în Revista națională de drept. nr.3.
Moldova Suverană. 2002. nr.34-35.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1995. nr.4. Aprilie.
Nazaria S. Conflictul nu e pe viață. Există oare o perspectivă a restabilirii integrității teritoriale a Moldovei ? în Comunistul.- 2001.-nr.13 (229).- p. 7
Negru N. Politica externă a Republicii Moldova: intenții și intenții, în Arena Politicii. 1997, an II., nr.2 (14)
Cireș, I. 1998. Republica Moldova în relațiile economice internaționale (1991-1995). Chișinău: Civitas.
Pîrvulescu, C. 2002. Politici și instituții politice. București: Trev.
Serebrian, O. 2004. Politică, geopolitică. Chișinău: Cartier.
Solana Javier, Europe must assume its responsability for security, in The Irish Times, September 23, 2003.
Wight, M. 1998. Politica de putere. Chișinău: Arc.
Wim van Meurs. The Next Europe: South-Eastern Europe after Thessaloniki, în South East Europe Review nr.6, 3 (2003)
Поздняков Э.А. Внешнеполитическая деятельность и межгосударственные отношения. 1986. Москва.
Политология. Энциклопедический словарь. 1993. Москва.
Процес формирования и осуществления внешней политики капиталистических государств. 1981. Москва.
Современные буржуазные теории международных отношений. Критический анализ. 1976. Москва.
Цыганков П.А. Тeория международных отношений: Учебное пособие. Москва: Гардарики.
Косолапов Н. Анализ внешнеи политики: основные направления исследований. // МЭ и МО.- 1999.- нр. 2. p. 77-85.
Косолапов Н. Внешняя политика и внешнеполитический процес субъектов международных отношений. //МЭ и МО.- 1999.- нр.3. p. 64-7
D. SURSE ELECTRONICE
Popescu N. Opțiunile Republicii Moldova în relațiile cu Uniunea Europeană, http://www.azi.md/news?ID=27493
Gheorghiu V. European Strategy of Moldova, Institutul de Politici Publice, www.ipp.md/publications/EurStratMold.doc
Gheorghiu V. European Strategy of Moldova. Institutul de Politici Publice, www.ipp.md/publications/EurStratMold.doc
Communication from the Comission: Paving the way for a New Neighbourhood Instrument. Brussels. 1 July 2003. COM(2003) 393 final, http://eurojournal.org/more.php?id=66_01_6_M7
Communication from the Comission to the Council and European Parliament: „Wider Europe – Neighbourhood: A New Framework for Relations with our Eastern and Southern Neighbours”, Brussels. 11.3.2003. COM(2003)104final,http://www.europa.eu.int/comm/external_relations/we/doc/com03_104_en.pdf
Wim van Meurs, Moldova ante portas: the EU Agendas of Conflict Management and „Wider Europe”, http://www.cap.uni-muenchen.de/download/2004/2004_Moldova_RIS.pdf
Cuvinte-cheie
Conceptul de politică externă; Conflictul Transnistrean; Declarația de Independență; Diplomație Multilaterală; Geopolitica; Independență; Integrare Europeană; Ministerul Afacerilor Externe; Organizație Internațională; Politica Externă; Politica Internă; Politica de nouă vecinătate; Securitate națională; Stat; Suveranitate; Uniunea Europeană;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Externa a Republici Moldova (ID: 105605)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.