Liberatea Presei
CUPRINS
Introducere
Capitolul I – Anul 1990 – O „explozie” a presei din România: este ea liberă sau „slobodă”?
1.1 Contestări ale „calității” presei românești
1.2 „Evenimentul zilei”: un nou model jurnalistic?
Capitolul II – Presa (prea) liberă: între audiență și profit
2.1 Evoluția presei naționale și a celei locale după 1990
2.2 Evoluția presei argeșene – audiență și profit
Capitolul III – O libertate a presei bazată pe violență și senzațional
3.1. O presă de „coșmar”: între cererea și oferta mediatică
3.2 Mediatizarea violenței. Opinii jurnalistice
Capitolul IV – Libertatea presei versus responsabilitatea și deontologia jurnalistului
4.1. Despre etica ziaristică
4.2. Profesia de jurnalist – competență profesională și responsabilitate
4.3. Profesia de jurnalist – între dilentantism și pregătire universitară
Concluzii
Bibliografie
54 pagini
=== Liberatea Presei ===
CUPRINS
Introducere
Capitolul I – Anul 1990 – O „explozie” a presei din România: este ea liberă sau „slobodă”?
1.1 Contestări ale „calității” presei românești
1.2 „Evenimentul zilei”: un nou model jurnalistic?
Capitolul II – Presa (prea) liberă: între audiență și profit
2.1 Evoluția presei naționale și a celei locale după 1990
2.2 Evoluția presei argeșene – audiență și profit
Capitolul III – O libertate a presei bazată pe violență și senzațional
3.1. O presă de „coșmar”: între cererea și oferta mediatică
3.2 Mediatizarea violenței. Opinii jurnalistice
Capitolul IV – Libertatea presei versus responsabilitatea și deontologia jurnalistului
4.1. Despre etica ziaristică
4.2. Profesia de jurnalist – competență profesională și responsabilitate
4.3. Profesia de jurnalist – între dilentantism și pregătire universitară
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Este presa din România liberă, la 15 ani după evenimentele din decembrie 1989? Iată o temă foarte importantă, datorită efectelor pe care mass-media în general, presa scrisă în special, le au asupra individului, grupurilor sociale și societății românești în ansamblul său, „o temă pentru cei din interiorul breslei, cât și pentru opinia publică, interesată de această libertate, pentru că, la rândul ei trăiește sentimentul de libertate atunci când presa o servește eficient”, după cum bine afirma redactorul-șef al cotidianului „Argeșul”, Traian Ulmeanu, cu ocazia sărbătoririi, la Pitești, a zilei mondiale a libertății presei (3 mai 2004).
Răspunsul la această întrebare nu poate fi tranșant, având în vedere complexitatea fenomenului analizat, precum și diversitatea și multitudinea criteriilor care ar putea fi elaborate. Ceea ce se poate spune în mod sigur este faptul că presa a reușit să depășească complexul de subordonare față de o putere politică absolută, manifestându-se în mod evident ca o nouă putere în stat. Dincolo de această constatare, care poate fi unanim acceptată, analiza se complică, pentru că acest tip de libertate trebuie definit și explicat, pornind tocmai de la funcțiile și efectele pe care mass-media le poate avea în societatea românească, precum și de la situarea și interpretarea lor (PÂNZARU, Petru, 1995, p.128).
ca element al sistemului social pe plan național, respectiv ca element constructiv al realității sociale obiective; ca instituție specifică sau serviciu public, reunind o pluritate de funcții social politice, ideologice, culturale, psihosociale și economico-financiare;
ca mediere și mediator între realitățile evenimențiale și populație, publicuri, respectiv ca producător de imagini despre realitate, ca producător („manipulativ”) de stări de spirit, climate psihosociale, curente de opinie publică și, prin ele, ca factor puternic de influențare – orientare schimbare a comportamentelor individuale și colective. Mijloacele de comunicare în masă nu sunt doar mijloace (neutre) de informare, ci puternice mijloace de influențare într-un sens pozitiv sau negativ a tuturor domeniilor vieții sociale; de aceea termenul „mijloace de influențare în masă” exprimă mai corect rolul social al mass-media decât termenul „mijloace de informare în masă”.
ca instrument al grupurilor de interese politice, economice, culturale, diplomatice instituționalizate sau al formelor organizate și al reprezentanților societății civile.
Discuțiile privitoare la libertatea presei, la funcțiile și statutul profesiei de jurnalist sunt numeroase și, de multe ori, contradictorii, tocmai datorită complexității fenomenului.
În lucrarea noastră vom încerca o abordare a acestei chestiuni, care ține, în opinia noastră, de o „sociologie a problemelor sociale”, pornind de la premisa că, dincolo de constrângerile economice și politice, libertatea presei în România este o realitate și, în același timp, un mare câștig pentru procesul democratic. Cum arată, însă, de multe ori, această libertate, vom căuta să demonstrăm în rândurile de față. Nu pornim de la niște premise „negativiste”, ci vom analiza presa scrisă din România, evoluția ei din 1990 încoace cu un ochi critic, subliniind atât „plusurile” cât și minusurile ei, în contextul relației dintre „libertate” și „responsabilitate”.
Capitolul I – Anul 1990: o „explozie” a presei scrise românești: este ea liberă sau „slobodă”?
1.1 Contestări ale „calității” presei românești
Creșterea la câteva mii a publicațiilor centrale și locale, a numărului jurnaliștilor, sporirea continuă a numărului orelor de emisiune TV și radio și a studiourilor, dar mai ales a posturilor de emisie centrale și locale, inclusiv particulare, extinderea recepționării televiziunii prin satelit și prin cablu stau mărturie pentru ceea ce s-a numit „explozia informațională din perioada postdecembristă”. Din acest punct de vedere, cantitativ, se poate spune, fără a greși, că una dintre cele mai mari cuceriri ale perioadei post-totalitare o reprezintă libertatea de exprimare, și, în cadrul ei, libertatea presei. Este un fapt unanim recunoscut și pe plan internațional. Astfel, reprezentantul Fundației Hanns Seidel aprecia, în încheierea Colocviului internațional „Rolul informației și libertatea presei” (București 23 – 25 iulie 1993) că „presa din România se bucură de o libertate mai mare decât cea din Germania” (cf. cu PÂNZARU, Petru, 1995, p.127). A însemnat însă această libertate de exprimare, reala explozie informațională de după anul 1989, numai lucruri pozitive pentru societatea românească? Multe voci (unele din ele pe deplin autorizate) aduc numeroase acuze presei românești care este văzută ca:
„O fabrică de zvonuri, plină de polemici, opinii, și cu câteva excepții, partizană, lipsită de profesionalism… Informațiile transmise sunt neadevărate sau pe jumătate reale, incomplete și unilaterale, contradictorii și nefondate. Mediile de informare și mesajele lor în loc să lămurească audiența o mențin într-o stare de confuzie generalizată… Deși se simte nevoie imperioasă ca mediile de informare să joace un rol normativ de integrare sociopolitică, ele nu îl îndeplinesc”.
(GROSS, Peter, 1993, pp. 187 – 199)
La rândul său, George Copart-Fouche (1993), referindu-se la „minusurile” presei din România, enumera câteva dintre acestea: „deficitul de informație”, „prevalența literatorului față de gazetar”, „topica imprecației”, „impresionismul”, „cazuistica artificială”, „etalarea unor idei”, „interjecții și indignări verbioase”, „etalarea vulgarității”, „maltratarea limbii”.
La aceste carențe, datorate poate unei perioade normale de acumulări, mai trebuie adăugată una, la fel de importantă: prezentarea exacerbată a violenței în mijloacele de informare românești. Iată câteva dintre efectele negative posibile ale unei asemenea „politici editoriale”:
„Aglomerarea de fapte diverse, cu informații veridice sau false despre viața intimă a așa-ziselor VIP-uri, invazia sexualității ca și a criminalității au o funcție de dezintelectualizare, deculturalizare a publicului și chiar de «tăbăcire», desensibilizare psihologică, demoralizatoare”.
(PÂNZARU, Petru, 1995, p.140)
În ceea ce priveșet violența reală, presa scrisă din România abundă în astfel de informații. Vom da câteva date din analiza de presă realizată de sociologul Octavian Mihail Sachelarie și publicată în volumul „Mass-media sub imperiul violenței” (2001, pp. 85 – 86). Au fost selectate pentru această analiză de presă cotidianul național „Evenimentul zilei” (luna august) și cotidianul argeșean „Curierul zilei” (luna august 2000).
În perioada amintită, cotidianul „Evenimentul zilei” a mediatizat o gamă largă de infracțiuni comise cu violență (infracțiuni contra persoanei):
omor (consumat): 8 cazuri;
viol: 3 cazuri (un caz de risc soldat cu moartea victimei);
tâlhării: 5 cazuri;
jafuri: 5 cazuri (în două cazuri, jaf armat);
violență familială: 7 cazuri (un caz soldat cu moartea victimei);
pedofilie (criminală): un caz;
linșaj: un caz;
autoincendiere: un caz;
sinucidere: 2 cazuri.
Cu nimic mai prejos, cotidianul local „Curierul zilei” mediatiza în luna august a anului 2000 următoarele evenimente caracterizate de violență:
omor (consumat): 3 cazuri;
tentativă de omor: 4 cazuri;
vătămare corporală: 4 cazuri;
viol: 4 cazuri;
tentativă de viol: 2 cazuri;
lovire: 3 cazuri;
tâlhărie: 2 cazuri;
violență familială: 8 cazuri (un caz cu moartea victimei);
sinucidere: 4 cazuri;
tentativă de sinucidere: 7 cazuri.
Mai importantă decât prezentarea cantitativă a violenței în mass-media din România este modul cum se prezintă violența, în sensul spațiului acordat, de multe ori în detrimentrul altor informații, și al genului de scriitură, care se apropie mai mult de literatură decât de gazetărie. Este, de asemenea, simptomatică, libertatea limbajului în presa scrisă, în multe cazuri violența acestuia atentând la bunul simț și fiind, de fapt, o „schilodire” a limbii române.
La ce poate duce această libertate a presei în ceea ce privește mediatizarea violenței? Specialiștii în domeniu sunt foarte tranșanți: neliniște, teamă, îngrijorare, nesiguranță, confuzie, nervozitate, intoleranță. Dacă cineva din exterior ar citi marea majoritatea a ziarelor românești, sau ar urmări buletinele de știri ale posturilor de televiziune autohtone, ar crede că românii sunt un popor de criminali. Este o imagine falsă, construită de presa românească, în realitate, de exemplu, rata criminalității în România fiind mult mai scăzută decât în țările dezvoltate. Aceste stări de spirit generalizate, fixate prin repetiție și insistență pot instaura un climat psiho-social predominant negativ și disparativ și pot induce un puternic sentiment de neputință, zădărnicie și, prin el, de inutilitate a efortului constructiv, de paralizare a voinței, de „închidere a orizontului”.
. „Evenimentul zilei” : un nou model jurnalistic?
După anul 1989, cotidianul național „Evenimentul Zilei” a fost acela care a impus un nou mod de a face presă, preluat ulterior și de alte ziare, modalitate de scriitură jurnalistică contestată, cu accent pe știrile senzaționale, violente – un ziar 100% „liber”. Succesul acestui cotidian s-a bazat tocmai pe astfel de mesaje, nefăcând, în opinia unor analiști de presă, decât să se adapteze unei cerințe a pieței (VASILESCU, Mircea, 1999). Scopul acestui cotidian a fost mărturisit chiar de către redactorul-șef (pe atunci, în persoana lui Ion Cîrstoiu), într-o serie de interviuri în „Adevărul” (29.XII.1992), „Ordinea” (1994), „TVR 1” (23.VI.1993): ziarul este realizat pentru „a biciui nervii cititorilor”, pentru „a răspunde unei minime rezistențe a cititorilor” și pentru „a demonstra că pozitivul nu are ce căuta în presă, nefiind fapt de presă, neinteresând publicul”. Cornel Nistorescu, director al cotidianului din 1997, sublinia, la rândul lui, următoarele: „«Evenimentul zilei» a fost cea mai spectaculoasă aventură a presei, după 1989. Când România părea saturată de cotidiane, s-a lansat acest ziar într-o formulă care părea să nu aibă nici o șansă. A fost intrarea pe piața românească a unui stil de presă pe care noi îl cunoaștem, acea presă bulevardieră care există în toată lumea, având doza ei în respectabilitate, de ferment public, care a șocat România la momentul respectiv” (anul 1992 – n. n.).
Prototipul presei libertine, axată pe faptul divers și pe senzațional se regăsește, de fapt, în SUA, în secolul al XIX-lea, la nivelul ziarelor „The New York Sun” (1833) și „The World” (1833). „Secretul” succesului unui asemenea tip de presă poate fi explicat astfel:
„Atunci când un grup numeros de oameni a fost neglijat de mass-media existentă mai mult timp, societatea creează, în mod obligatoriu, un nou tip de presă – presa de masă. De obicei, aceasta este disprețuită de cititorii sofisticați, care îi reproșează accentul pus pe aspectele emoționale reduse la elementele de bază. Disprețul nu este pe deplin legitimat deoarece publicul așa-zis «needucat» este ca un copil: el va citi mai întâi povești cu Scufița Roșie, pentru ca abia după aceea să treacă la lucruri mai serioase. De aceea, marele public preferă ceea ce criticii numesc senzaționalism, un gen de relatare ce favorizează emoția de dragul emoției”. (EMERY, M., EMERY, E., 1992, p.37)
Referitor la cotidianul „Evenimentul zilei”, ni se par interesante constatările unei cercetări sociologice care a încercat să evalueze percepția publicului cititor asupra acestui ziar. „Lotul chestionat a cuprins 150 de subiecți din municipiul Pitești” (SACHELARIE, Octavian Mihail, 1997, pp.88 – 90):
cotidianul este citit datorită:
„calității informației difuzate” – 76,5%;
„complexității și diversivității informației difuzate” – 32,5%
„caracterului de actualitate și de promptitudine al informației” („informează la zi despre evenimentele din țară și din străinătate”) – 20,6%
„știrilor senzaționale, șocante” – 20,6%.
„realismului și obiectivității informării” – 15, 6%.
Un alt atuu al acestui cotidian se pare că este „modalitatea de redactare a informațiilor” (12,4% din totalul opiniilor declarate). „Evenimentul zilei” a reușit să se impună prin maniera concisă, ușor de parcurs a materialelor, prin forma de prezentare a știrilor în pagină („articolele nu trec de pe o pagină pe alta”), dar și prin „modul de prezentare a știrilor” (sintetic, prompt, obiectiv, perseverent, ironic) – 25% din totalul opiniilor exprimate. De asemenea, la aceea dată, primea o apreciere deosebită calitatea comentariilor politice – 24,4%, ieșind în evidență articolele de fond ale domnului Ion Cîrstoiu și „seriozitatea rubricilor politice”, precum și „respectarea adevărului”. Procente mai scăzute primeau opinii ca „semnalizarea și analiza unor fenomene sociale (corupția și lupta împotriva corupției, problemele de interes social, fapte antisociale)” – 13,3%, precum și „rubricile” cotidianului – horoscop, utilitare, bursa locurilor de muncă, informațiile sportive, serialele sexy (?!), „Chestiunea zilei” – 11,1%. Este de remarcat aici și procentul de 7% al celor care nu apreciau nimic la acest cotidian.
În ceea ce privește elementele de contestare ale ziarului, ele se structurează astfel: în primul rând, „calitatea îndoielnică a articolelor, a prezentării acestora” (33,3% din totalul opiniilor exprimate). Aici se impun opinii ca: exagerarea știrilor, prelucrarea și publicarea știrilor și informațiilor fără o documentare și verificare prealabilă, calomniile, minciunile, bârfa, prea multă politică. Un procent semnificativ, 13,2% primesc opiniile privitoare la articole și la titlurile lor („lipsa unor articole de substanță”, „pregnantă notă comercială”, „tiluri pompoase care nu corespund cuprinsului acestora”, „automatismul unor rubrici”, „rubrici obscure, pentru a se vinde ziarul”). Sunt semnalate și „superficialitatea, mediocritatea” ziarului, unii subiecți considerându-l „ziar de scandal”. Sunt contestate, deasemenea, „informațiile care, reproduc și accentuează imaginea de criză morală a societății” – 30% din totalul opiniilor exprimate. Sunt enumerate aici „modul vulgar de prezentare a datelor”, „rubricile sexy și porno”, precum și rubricile despre „crime și violuri”.
Referitor la sentimentele pe care le resimt subiecții investigați după lectura cotidianului analizat, opiniile se structurează astfel:
„relaxare psihică” – 36,7%;
„revoltă, dezgust” – 20,5%;
„teamă” (insecuritate socială) – 9,7%
„sentimentul că sunt ocrotit de societate” – 7,6%.
Alte păreri: „mulțumire, satisfacție, speranța într-un viitor mai bun”, „sentimentul că sunt mai bine informat”, „îngrijorare, pesimism în ceea ce privește viitorul”, nemulțumire, insatisfacție psihică și intelectuală”, „descifrarea realității nevăzute de către omul de rând”, „spaimă, groază”.
Se poate ușor constata că opiniile sunt contradictorii, iar prin prisma cititorului său, „Evenimentul zilei” rămâne un paradox. De la sentimentul de mulțumire, satisfacție, speranța într-un viitor mai bun, la îngrijorare, pesimism în ceea ce privește viitorul: iată, în rezumat, extremele între care „pendulau” opiniile cititorilor privind efectele lecturii acestui „ghem de contradicții” care era cotidianul „Evenimentul Zilei”. Fără îndoială, ne găseam într-o perioadă de „libertinaj” jurnalistic, în care piața, avidă de senzațional, susținea o asemenea ofertă.
Capitolul II – Presa (prea) liberă: între audiență și profit
2.1 Evoluția presei naționale și a celei locale după 1990
Conform datelor publicate, în România apăreau în anul 2000, „circa 450 de cotidiane și săptămânale. Primele zece titluri, în funcție de tiraj și de influența asupra cititorilor sunt (în ordine alfabetică: Adevărul, Capital, Economistul, Evenimentul Zilei, Formula AS, Jurnalul național, Monitorul, Național, România liberă și Ziua; numărul de ore program emis de radioul aflat în proprietate publică a crescut de la 64.360, în 1992, la 89.024, în 1997; la televiziunea publică creșterea orelor program a fost de 153% între 1992 și 1997; aproximativ o treime din populația țării urmărește zilnic emisiuni TV, românii fiind cei mai mari «consumatori» de televiziune din centrul și estul Europei” (DOBRESCU, Emilian M., 2000).
Analizele efectuate asupra presei scrise românești de după anul 1990 au subliniat creșterea importanței (și audienței) presei regionale și locale. Astfel, s-a constatat o creștere progresivă a gradului de difuzare a presei scrise în toate mediile sociale, odată cu creșterea numărului de ziare la 100 de locuitori. În timp ce tirajele marilor cotidiane s-au stabilizat sau au scăzut, ziarele regionale și locale au cunoscut, în general, o dezvoltarea importantă. (DRĂGAN, Ioan, 1996, p.63). Statisticle în domeniu confirmă ponderea, în creștere, a presei scrise locale și regionale în ansamblul presei scrise din România. Astfel, după ce România a cunoscut o scădere dramatică de titluri în perioada 1970 – 1975 (de la 698 la 475), iar în anul 1989 „apăreau 495 titluri, dintre care 60 cotidiene de informare generală (6 centrale și 54 locale). În același an, capitala concentra 49% din totalul titlurilor editate, în timp ce titlurile locale dețineau o pondere de 51%”, după anul 1989, mai exact în 1990, „localele au cunoscut o reducere semnificativă, ca pondere (…), când de la 51% ajung la 31%”, pentru ca, ulterior, valorile maxime să fie atinse în anul 1993: „60% local, 40% central” (PETCU, Marian, 2000, p.159). Aceeași sursă menționează că în perioada 1989 – 1999, ponderea localelor a fost de 52,4%, numărul titlurilor apărute a fost de 4.958 (dintre care 4.538 fondate începând cu 1 ianuarie 1990, iar 419 anterior acestei date), iar „distribuția ofertei globale la nivelurile național – local este de 2.131 titluri, respecti 2.827 titluri, tendința fiind de creștere a ponderii publicațiilor locale și regionale” (PETCU, Marian, 2000, p.159). Importanța crescândă a presei locale și regionale este demonstrată și de numărul celor care declară că citesc un astfel de jurnal. Citând rezultatele unui studiu efectuat în decembrie 1994 de IRSOP, Peter Gross, specialist în Comunicare Internațională la California State Universitty – Chico și un fin observator al mediilor de informare românești, arăta:
„37% din cititorii de ziare la nivel național au declarat că urmăresc presa locală, 29% un cotidian național (relativ mai popular, «Evenimentul zile»), iar restul citesc un cotidian sau nici unul”
(GROSS, Peter, 1999, p.104)
Același specialist atrăgea atenția asupra rezultatelor unui sondaj realizat în decembrie 1995 de către Centrul pentru Sociologie Urbană și Regională:
„42% din cei care au răspuns citesc ziarul local și 24% citesc «Evenimentul zilei», ceilalți citind un alt ziar național sau nici unul”.
(GROSS, Peter, 1999, p. 104)
Aceste date surprind creșterea progresivă a difuzării și audienței presei scrise locale și regionale, identificând în același timp un nou model de consum mediatic: în general, românul citește, în primul rând, un ziar local sau regional, această lectură fiind însoțită de lectura unui cotidian național. În opinia noastră, acest tip de consum mediatic ar trebui să acopere necesitățile de informare privind atât mediul în care individul activează cât și nevoia de a ști „ce se întâmplă” la nivel național și internațional. Cum acoperă presa locală și regională această funcție este o problemă de discutat și poate viza problematica libertății presei în sensul calității mesajelor oferite potențialilor cititori. Este, în esență, miza unui „joc”, foarte complicat, între cerere și ofertă pe piața mediatică, între audiență și profit.
2.2. Evoluția presei argeșene. Între audiență și profit
Am trecut în revistă raporturile între presa naționașă și cea regională și locală pentru a putea aduce în discuție, la nivelul presei locale argeșene, problema evoluției presei locale postdecembriste și pentru a decala, la nivelul managementului a două cotidiene piteșene, „Argeșul” și „Curierul zilei” tocmai aspectele legate de cerere și ofertă, de modul cum este văzută organizația de presă, de raportul între audiență și profit. Ne vom găsi în fața a două modele jurnalistice, care, în ultimă instanță, demonstrează că libertatea presei (din interiorul ei), poate fi privită din mai multe perspective. Analiza noastră se va baza pe interviurile acordate de către directorii cotidianelor argeșene „Argeșul” și „Curierul zilei”, domnii Mihai Golescu și Gheorghe Smeoreanu, sociologilor Maria Lică și Octavian Mihail Sachelarie, interviuri apărute în „Argeșul” (24 noiembrie 2000) și „Curierul zilei” (3 octombrie 2000).
Astfel, domnul Mihai Golescu, directorul cotidianului „Argeșul” făcea următoarele aprecieri în legătură cu reorganizarea ziarului 1990:
„(…) Revenind la statutul cotidianului «Argeșul» în peisajul publicisticii locale și naționale, ar fi important de remarcat că el a rezistat tuturor încercărilor tranziției, construindu-și o identitate proprie. Cu apariția primului său număr din 23 decembrie 1989, serie nou, «Argeșul» a reînnodat firul presei democratice apărute în județul nostru înainte de 1944, recunoscându-și filiația periodicului «Argeșul» apărut în 1876. După o perioadă totalitaristă, de dictatură și în presă, noua conducere a cotidianului avea de optat între modelul presei care renunța la ideologia de partid în favoarea expresiei libere, democratice, pentru slujirea adevărului, ori modelul presei comerciale, de divertisment. Opțiunea noastră pentru prima direcție a fost determinată și de ideea că trebuie să prezentăm în paginile ziarului efortul de intrare în normalitate, iar nu abaterea de la starea de normalitate. Evident, nu am dorit să ne erijăm neapărat în campioni ai adevărului, dreptății, libertății și virtuții, dar ne-am asumat răspunderea pentru promovarea acestor valori fiindcă o societate se clădește totuși pe principii morale și culturale. În «Confesiuni», Jean Jacques Rousseau afirma că «viciile nu aparțin omului, cât omului prost guvernat». Parafrazându-l pe autorul «Contractului social», s-ar putea spune, apropo de rolul presei, că viciile aparțin omului prost informat, căruia i se oferă până la sațietate știrea de fapt divers, senzaționalul devenit banal cu timpul. Cu o asemenea politică editorială, ce nu vizează în primul rând scandalul, trebuie să mărturisim că o perioadă, a existat un recul de tiraj, că, frustrat de o anumită presă bulevardieră, cititorul a preferat-o dar, pe măsura revenirii interesului pentru problemele grave, majore, cu care se confruntă comunitatea locală, acest tiraj a fos relansat. Că așa stau lucrurile, ne-o demonstrează și afirmarea pe piața Câmpulungului a noului cotidian «Muscelul», ziar făcut după rețeta „Argeșului”, cu mici și nesemnificative excepții.
La întrebările privind „evoluția presei românești post-decembriste” și „presa scrisă la nivel comunitar”, și dacă aceasta din urmă „este structurată și individualizată” și dacă poate ea să fie „absorbită” de potențiala audiență, editorialistul a avut următoarea opinie:
„Cu presa românească s-a întâmplat cum se întâmplă cu torentele de munte zăgăzuite într-un lac de acumulare. Odată cu ruperea barajului, au țâșnit care pe unde au putut, căutându-și albii noi, purtând pe creasta valului și valori certe, afirmate din mers, dar și gunoaie care, o dată cu limpezirea apelor, s-au dus sau se vor duce la fund. În ultimă instanță, presa este oglinda societății în care s-a născut și pe care o reflectă cu mai toate păcatele și virtuțile ei. E corupție în societatea, este și în presă. Este inflație în domeniul financiar, al valorilor morale? La fel se întâmplă și în presă, unde peste noapte au apărut zeci de titluri cu tiraje amețitoare, care, tot peste noapte, au dispărut. Evoluția presei românești, naționale și locale, este o aventură în care au reușit, în egală măsură, și oamenii harnici, întreprinzători, corecți și onești, dar au reușit, din păcate, și escroci. Când vorbesc de presă, am în minte imaginea asocierii acesteia cu rolul câinelui de pază al societății civile. După 1989, s-a dat drumul din zgardă ogarilor pentru vânătoare și unii dintre ei, asumându-și rolul social, au vânat în beneficiul societății, iar alții mai mult pentru ei și mai puțin pentru comunitate.”
„La nivel comunitar, în Argeș, nu doar în Pitești, a făcut cu adevărat explozie dorința de liberă exprimare a celor ce au patima scrisului. Au apărut, din 1990 încoace, cotidiane, reviste, hebtomodare, publicații independente sau așa-zis independente ori de partid, care au cunoscut o creștere de tiraj, dar care, fie din rațiuni de ordin economic, fie că nu s-au respectat și nu l-au respectat pe cititor, au avut un destin nu întotdeauna fericit. La aceasta a contribuit, desigur, și scăderea puterii de cumpărare a populației, dar și excesul de ofertă de subiecte consacrate senzaționalului, în fine, reducerea interesului pentru viața politică. Am convingerea că, în măsura în care va avea loc o redresare economică, este încă loc pentru dezvoltarea activității editoriale de presă”.
Abordând profilul editorial al presei scrise din Pitești, directorul cotidianului „Argeșul” declara:
„Profilul editorial al presei argeșene – cum remarcați, evit să limitez presa doar la nivelul capitalei de județ – este prefigurat în răspunsul la prima dumneavoastră întrebare. În tot ce înseamnă presă scrisă sunt prezentate ambele direcții – de informare, de opinie și de divertisment – iar măsura în care predomină una dintre tendințe, avem de-a face cu o presă echilibrată, care pune preț pe adevăr, pe onestitate profesională, pe corectitudinea informației, și cu alta unde predomină bârfa locală, can-can-ul, fabricarea scandalului. Istoria presei locale, fiindcă se va face o astfel de istorie, va consemna cât de eficiente în plan social sunt ambele moduri. Să nu ne iluzionăm că, dacă noi avem pixul în mână și-i judecăm pe toți, după chipul și asemănarea noastră, nu vom fi la rândul nostru judecați. Iată, eu unul, am făcut presă și-n perioada comunistă, și n-am să-mi reproșez nici măcar «clasamentul laptelui» pentru care am fost criticat de mai noii colegi de breaslă – «lupii tineri», cum și-au spus – fiindcă acel lapte le-a fost de folos să crească mari atunci și să facă presă acum. Atunci, ca și acum, scriu cu convingerea că presa are un rol social, unul educativ, iar nu unul dictat doar de interese de grup, sub semnul libertății de a face fiecare ce vrea. Există și-n această teribil de frumoasă meserie rigori ale scrisului, prescripții deontologice de la care n-ar trebui să abdicăm”.
Considerăm că opiniile directorului cotidianului „Argeșul” redau imaginea reală a presei naționale și locale post-decembriste din România. În acest context, se recunoaște faptul că politica editorială a ziarului respectiv (în cazul nostru „Argeșul”) a determinat orientarea spre un model de presă care să vrea normalitatea și nu abaterea de la aceasta – în cazul „Argeșului”, accentul cel puțin la nivel oficial, formal, nu este pus pe senzațional și pe violență, ci pe informare și formare. Această orientare, conștient asumată, a dus la început la un recul de tiraj, problemă rezolvată odată cu creșterea interesului comunității pentru problemele sociale cu care se confruntă comunitatea argeșeană. O ideee interesantă, desprinsă din aprecierile directorului cotidianului „Argeșul” este aceea că, la nivelul comunității argeșene, numeroase publicații au dispărut pentru că nu și-au respectat cititorul, prin oferta excesivă de subiecte consacrate senzaționalului, lăsând pe planul al doilea subiectele privind viața socio-economică și politică. Desigur, nu considerăm demonstrată o astfel de ipoteză, cu toate că putem lua în calcul teoria conform căreia nu publicul cititor este acela care cere senzaționalul și violența, aceste subiecte fiindu-i oferite de către presa respectivă.
Referindu-se la profilul editorial al presei argeșene, distinsul interlocutor face distincție între presa de informare, de opinie și divertisment, arătând că o parte a presei locale argeșene își axează conținutul pe „fabricarea” scandalului, pe senzațional, pe mediatizarea excesivă a violenței. Tot în acest context, directorul cotidianului „Argeșul” prezintă tipul de presă pe care acest ziar îl face: o presă cu rol social, educativ, cu accent deosebit pus pe deontologie profesională.
Un alt punct de vedere aparține ziaristului Gheorghe Smeoreanu, directorul cotidianului „Curierul zilei” care, la întrebarea privind evoluția presei românești post-decembriste, declara următoarele:
„Dacă, prin absurd, după 1990 nu am fi avut presă, dacă s-ar fi dat un decret pentru desființarea acestei instituții, la această oră România nu ar mai exista. Învățând prima regula democrației și a economiei de piață, presa românească a făcut un imens serviciu țării în această perioadă de trecere de la socialism la capitalism. Pe de altă parte însă, presa a făcut și imense deservicii. Situația îmi aduce aminte de o fabulă esopiană:
Esop a fost trimis de stăpânul său, Xantos, să cumpere tot ce e mai bun de la piață și a cumpărat limbi de porc, zicând că limbile construiesc cetățile, exprimă sentimentele, îi fac pe oameni să se înțeleagă între ei. Când a fost trimis să cumpere din piață tot ce e mai rău, Esop a cumpărat tot limbi de porc, explicând că limbile provoacă războaiele, dărâmă cetăți considerate inexpugnabile, seamănă ură între semeni:
Așa e și cu presa: e tot ce e mai bun și tot ce e mai rău! Ce e bine, am subliniat; ce e rău, se poate vedea de către oricine. Au pătruns în presă analfabeți obraznici, psihopați care nu știu decât să insulte, șantajiști. Presa nu are nici pe de parte credibilitatea cu care se laudă, mai degrabă putem spune că tinde să devină o instituție, pe ansamblu, destul de dubioasă, chiar dacă sunt ziare și posturi radio-TV care au reușit să-și păstreze independența. Dumneavoastră mă întrebați de evoluția presei în perioada post-decembristă și vă pot spune că această evoluție nu e prea spectaculoasă din cauza fostelor «organe» de presă comuniste care au năpârlit și au avut pretenția să devină presă liberă. Aceaste media ale fostului regim au intrat pe piață putred de bogate și au obligat presa cu capital privat să facă multe concesii prostului gust, senzaționalului și violenței, pentru a putea face față presei comuniste, așa-zis privatizare. Acum, lupta a cam luat sfârșit, presa veche a fost ori scoasă din societate, ori adusă la dimensiuni insignificante. De abia de acum încolo se poate gândi presa liberă cu capital privat la o evoluție substanțială a modalităților ei de exprimare.”
Răspunsul dat de către domnul Gheorghe Smeoreanu la întrebarea privind relația între instituțiile de presă private, legea profitului și grila de programe ni s-a părut edificator în ceea ce privește modul de a privi libertatea presei, aspect care dă de fapt argumentele unui anumit mod de a face presă:
„Presa comercială, bazată de multe ori pe prezentarea senzaționalului, a macabrului, manipulează în primul rând comportamentul de consum de presă, ea face în așa fel încât să fie consumată, orice altceva trecând pe planul al doilea. Fiind orgolioasă, aceeași presă comercială vrea să fie și credibilă, presa se zbate permanent, dar oamenii, în genere, sunt structurați pe tot felul de contradicții, lumea fiind antinomică și de multe ori anomică. Până la urmă, nu există presă de consum lipsită total de credibilitate, cum nu există presă de maximă credibilitate care să nu fie consumată. Directorii, «inginerii de presă» mișcă un cursor între aceste două deziderate. Mă întrebați care sunt «dezavantajele». E ca și cum m-ați întreba care e dezavantajul faptului că omul nu are un ochi în spate. Nu sunt dispus să îngraș rândurile celor care plâng după o presă «educatifă», aceștia putând emigra în Cuba, în Coreea de Nord sau chiar în R.P. Chineză. Evident, se poate discuta la infinit despre cum ar trebui să fie presa, dar dacă spunem «ar trebui», nu mai putem spune «presă liberă» și nici nu mai putem considera că oamenii trebuie să fie liberi. Cine spune «ar trebui» e deja suspect de dictatură. În fine, pentru a nu vă lăsa total frustrați de răspunsul meu, aș adăuga faptul că școala este aceea care trebuie să educe gusturile, inclusiv gustul pentru o presă de calitate”.
Considerat „părintele” cotidianului local „Curierul zilei”, una dintre cele mai importante publicații locale din țară, domnul Gheorghe Smeoreanu afirma, în legătură cu elementele care au dus la reușita acestui cotidian, următoarele:
„Sunt doar unul dintre părinții, cum spuneți dumneavoastră, ai „Curierului zilei”, fiindcă un ziar nu presupune doar un program de presă, ci și bani, management etc. Pentru mine, acest cotidian înseamnă verificarea ipotezei că un om poate trăi din presă fără a face compromisuri profesionale majore. Prin ce s-a impus „Curierul” în Pitești? Cred că în primul rând prin sinceritate, oamenii realizând că nu mințim niciodată cu bună știință. Viitorul ziarului este asigurat, tirajul său este în creștere, oamenii au încredere în această instituție condusă cu multă atenți într-o lume în mișcare. Stau mereu la pândă, ca să zic așa, pentru a observa care este proporția «ingredientelor» care trebuie amestecate în supa ziarului și în primul rând câtă informație pură trebuie să conțină la un moment dat numerele dintr-o tranșă. Am vorbit de tranșă – e vorba de faptul că noi concepem programul ziarului pentru anumite perioade, la finele cărora îl pumen în «revizie generală»”.
Câteva din comentariile făcute de directorul (patronul-asociat) al cotidianului „Curierul zilei” ni se par interesante din punctul de vedere al libertății presei, interpretată în acest caz ca o deschidere nelimitată către faptul divers, senzaționalism și violență. Astfel, distinsul jurnalist consideră că presa de „prost gust” (vezi senzaționalul și violența), apărută după 1990, este rezultatul unei conjuncturi speciale, în sensul că presa cu capital privat a trebuit să facă multe concesii, pentru a putea supraviețui, presei post-comuniste, mult mai „bogate”, neavând prea multe variante de exprimare. Cu alte cuvinte, presa privată a fost „obligată” la un mod de exprimare agresiv, în contextul în care publicul cerea un asemenea tip de presă. Un punct de vedere discutabil de altfel, întrucât cotidianul „Curierul zilei”, „ajuns bogat”, a continuat să facă o „presă liberă”axată pe senzațional și violență, cu o „punere în scenă” a materialelor după modelul „Evenimentul zilei”. Este de reținut faptul că directorul acestui cotidian a accentuat ideea că presa comercială manipulează comportamentul de consum de presă (acest tip de presă trebuind să fie consumată), orice alte considerente (și cele etice, deontologice?) trecând pe planul al doilea. Afirmație contradictorie cu opiniile exprimate anterior. În ultimă instanță, ne putem pune întrebarea: presa comercială, liberă de orice constrângere, este o „victimă” a publicului sau este un „agresor” al cititorilor săi? În cazul cotidianului „Curierul zilei” opiniem că a doua parte a întrebării acoperă „politica editorială” a acestui ziar, lucru configurat și de faptul că presei nu i se acordă vreun rol informativ sau educativ, responsabilitatea fiind „pasată”, în totalitate, altei instituții de socializare: școala este aceea care trebuie să educe gusturile, inclusiv gustul pentru o presă de calitate. De fapt, conform opiniei șefului cotidianului argeșean, un ziar presupune bani, management, prin urmare, presa este văzută ca o afacere obișnuită, în care „simțul pieței” este salutar.
Capitolul III – O libertate a presei bazată pe violență
și senzațional
3.1. O presă de „coșmar”: întrecerea și oferta mediatică
Din anul 1990 încoace, publicul cititor, cetățeanul obișnuit a fost și este supus continuu unui adevărat „bombardament” mediatic, subiectele predilecte fiind senzaționalul, faptul divers, violența (uneori macabrul):
„Consumăm în mod cotidian imaginile violenței. Ne sunt servite încă de la micul dejun, când jurnalele de actualitate ne-o aduc în formă pură – gropile comune din Kosovo, elevii unei școli americane mitraliați de către alți elevi, asasinatele în masă din Timor. La cină, în timp ce ne mângâiem pe creștet copiii, ne consumăm în liniște porția de violență pe pâine”.
(KIVU, Mircea, 1999, p.6)
Frecvența indicată a știrilor „negative” produce, în viziunea, multor politici editoriale creșterea audienței, aceasta însemnând o creștere a numărului „clienților”, în ultimă instanță, a profitului:
„Crime, incesturi, agresiuni și torturi de neînchipuit ale unor părinți asupra propriilor copii, unii de țâță, violuri în grup și sechestrări de minore sau tinere doamne, incendieri cu victime umane, atentate și crime (cu arme de foc, cu bombe), profanări de cimitire și devastări de biserici (fără nici un criteriu – ortodoxe, sinagogi), toate intră în casele noastre prin fereastra largă a ecranului sau prin oglinda A2 a marelui cotidian central. Intră cu toată cruzimea, într-un ritm imperturbabil, de metronom. Oroarea se vinde bine la public, o oroare este o știre maximă, umflă audiențele, motivează obținerea publicității, prețul perceput pe secunda de emisie și pe centimetrul pătrat de ziar. Asistăm la o concentrare excesivă a interesului mass-media pentru vânzarea și recuperarea exclusiv a vieții subterane, underground, de coșmar”.
(DAN, Vasile, 2001, p.6)
Jurnalistul mai sus citat surprinde, în opinia noastră, o anumită „stare” care caracterizează o parte a presei românești, stare caracterizată prin interesul excesiv manifestat față de mediatizarea senzaționalului, a violenței. Totul este pus în slujba profitului care este obținut prin triada „știri negative – audiență – creșterea prețurilor pentru minutul sau centimetrul pătrat de publicitate”. Fără a o spune direct, jurnalistul Vasile Dan consideră că publicul cere asemenea mesaje, ceea ce ni se pare discutabil, în condițiile în care nu există încă suficiente date referitoare la această problemă. Ideea – „publicul este cel care cere știri negative, violență” nu este nouă. În secolul al XVIII-lea, Friedrich Schiller, important reprezentant și promotor al cultului libertății și afirmării forțelor afective scria:
„Este un fenomen comun naturii noastre a tuturor ca lucrurile trise, îngrozitoare, oribile chiar, să exercite asupra noastră un farmec irezistibile… Toată lumea se înghesuie să audă amănuntele unui asasinat: plini de curiozitate, sorbim toate povestirile aventuroase, iar plăcerea este cu atât mai mare cu cât ne înfioară mai mult… Și mai viu se manifestă această dispoziție când avem obiectul chiar în fața ochilor. O furtună pe mare care ar înghiți o flotă întreagă ar fi, privită de pe țărm, tot atât de atrăgătoare pentru fantezia noastră, pe cât de revoltătoare pentru inima noastră sensibilă… Lupta penibilă între înclinații sau datorii potrivnice, luptă care, pentru cel ce o îndură, este un izvor de cumplită suferință, poate fi pentru simplu spectator o adevărată desfătare. Urmărim cu o plăcere mereu sporită suferința, în continuă creștere, până la prăbușirea totală a nefericitei victime”.
(Conf. cu SOLOMON, Dumitru, 1999, p.15)
După 200 de ani, tema este reluată chiar de voci din interiorul presei. Astfel, jurnalistul român Dumitru Solomon consideră că televiziunea, de exemplu, atunci când „se grăbește” să ofere „toate detaliile atentatelor, crimelor, violurilor și accidentelor, înfățișându-ne cadavre mutilate, bombardamente, case distruse, convoaie de refugiați, sfărâmături de avioane și de trenuri, trupuri tranșate etc”, nu face nimic altceva decât să se muleze pe „realitatea psihologiei noastre” (SOLOMON, Dumitru 1999, p.15).
Alți observatori ai presei resping „condamnarea” publicului, infirmând faptul că el este acela care cere o libertate totală în prezentarea știrilor violente și senzaționale, argumentele prezentate fiind doar „mijloace prin care el publicul, este intoxicat cu idei orientative conform cu proiectele profitorului”. În „toate domeniile vieții sociale” s-a consacrat o regulă comecială, aceea conform căreia „publicul-cumpărător” nici nu trebuie să aibă o anumită „nevoie”, întrucât aceasta îi poate fi creată (MIHAI, Gheorghe, 1998, p.46). În acest context, informațiile senzaționale, violente, faptul divers sunt văzute ca o simplă „marfă”, nevoia (artificială) de a consuma astfel de știri fiind doar creată publicului. Ideea este justificată, cu atât mai mult cu cât publicului nu i se oferă și alte variante: nu cititorul sau telespectatorul cere astfel de informații, ci mijlocul de informare respectiv este acela care oferă acest gen de informații.
Unele dintre puținele studii sociologice realizate au scos în evidență faptul că publicul cititor nu consideră că publicistica actuală răspunde în mod adecvat așteptărilor lui. Astfel, un studiu realizat de sociologul Maria Moldoveanu, privitor la „așteptările” publicului cititor față de presă, a evidențiat faptul că, pentru un procent semnificativ de persoane, publicistica actuală „nu răspunde” sau „răspunde în mică măsură” așteptărilor lor. Presei i se reproșează, în primul rând, „apetitul pentru senzațional”, „superficialitatea discursului și agresivitatea limbajului”, „subiectivismul”, „tendința de manipulare”, „goana după profit”, „inconsecvența orientării”, „banalitatea și eterogenitatea conținutului”, „lipsa de ideal și de spirit vizionar” . (MOLDOVEANU, Maria, 1998, pp. 43 – 47)
Realiteatea jurnalistică cotidiană ne dezvăluie, fără nici un fel de îndoială o presă totalmente liberă în ceea ce privește un anumit tip de conținut, cel care cuprinde senzaționalul, violența, evenimentele cu caracter de știri negativiste. Această libertate, îmbrățișată fără rezerve de multe ziare, se poate transforma, cu ușurință într-o agresiune, într-o adevărată „dictatură” comunicațională. Dincolo de persistența prezentării unor asemenea mesaje, trebuie să ne gândim foarte serios la efectele lor asupra cititorilor, asupra societății în general. În fond, de ce există o asemenea tendință în presa scrisă din România? Care ar fi explicațiile unui asemenea mod de a face presă (liberă)?
Am căutat răspunsurile „la fața locului”, adică în interviurile date de către cei doi directori de cotidiane argeșene.
3.2. Mediatizarea violenței. Opinii jurnalistice
Interviu cu Gheorghe Smeoreanu, director general presă la cotidianul piteștean „Curierul zilei” (fragment)
Î: Este evident faptul că presa românească, atât cea scrisă, cât și cea audio-vizuală folosește semnificativ evenimentele caracterizate prin violență, prin senzaționale. Ca psiholog, vă rugăm să ne spuneți motivele prevalenței unor astfel de mesaje: sunt ele cerute de audiență, au valoarea de informație cea mai ridicată? Care sunt, la nivelul audienței, efectele unor asemenea mesaje?
R: Observ că unele dintre întrebările dumneavoastră de până acum își au sorgintea într-o anume ambiguitate cu privire la managementul presei comerciale, iar lucrurile trebuie clarificate înainte ca interviul să avanseze pe o pistă complezentă. Presa comercială, adică acea presă care nu este subvenționată într-un fel sau altul, trebuie să-și asigure existența, în sensul că banii investiți trebuie să aibă retur și, dacă se poate, cu profit. Astfel ciclul se întrerupe și asistăm la cunoscutul fenomen de presă numit faliment. Am glumit puțin, dar cred că ați putut observa câți aventurieri au deschis gazete pe care au fost nevoiți să le închidă grabnic sau, mă rog, să le târască jenant de pe o zi pe alta. Presa comercială are nevoie de audiență, pe care o caută cu orice preț sau aproape cu orice preț, de cele mai multe ori în limitele legii. Or, se știe că piața solicită informații violente și violentante, peste tot pe mapamond. Ca și lupta antitabac, lupta împotriva violenței se află încă la început și presupune o legislație subtilă, încă nedescoperită. Nici un medium de informare comercial nu poate să facă muncă de apostolat și să renunțe singur, în concertul mediatic, la ceea ce solicită piața. În schimb, o legislație bună ar tempera pe toată lumea la unison și poate că nu ar afecta nici audiențele. Doi autori americani, De Fleur și Ball-Rokeach au formulat foarte clar și poate ar fi bine să deschid cartea și să citez. Ei spun:
„Cu toate acestea, conținutul de prost gust se vinde și se vinde la scară mare. Astfel, acesta a devenit elementul cheie în sistemul social al mijloacelor de comunicare în masă. El asigură omogenitatea întregului complex, menținând stabilitatea financiară a sistemului. Criticii care atrag atenția publicului, denunțând conținutul mass-media sau susținând că există o legătură cauzală între conținutul mass-media și comportamentul social indezirabil, pot primi o recunoaștere temporară. Ei pot provoca de asemenea, un dezechilibru temporar în sistem sau, dacă sunt destul de insistenți, pot înlocui o anumită formă de conținut de prost gust dintr-un mijloc de comunicare”.
Cei doi autori nu uită însă să adauge la un moment dat următoarele:
”Cu toate acestea, conținutul de prost gust apare într-o asemenea varietatea de forme încât absența temporată sau chiar permanentă a unei forme minore nu modifică imaginea generală”.
La un aspect al întrebării nu vă pot răspunde: de ce oamenii consumă simbolurile violenței și de ce au prost gust? Îi las pe psihologii care nu trăiesc din presă, ca mine, să speculeze pe marginea acestei probleme fundamentale pentru înțelegerea condiției umane”.
(LICĂ, Maria, SACHELARIE, Octavian M., Interviu cu domnul Gheorghe Smeoreanu, director general presă la cotidianul „Curierul zilei”, în: „Curierul zilei”, nr.1854 din octombrie 2000)
Răspunsul oferit de directorul acestui cotidian – foarte influent de altfel în peisajul jurnalistic argeșean – sintetizează curentul jurnalisti care vede în presă o simplă afacere și care consideră că publicul este cel care cere informații „violente și violentante”. Publicul, în acest sens, este considerat o simplă „piață de desfacere”, iar „produsul” cerut – informațiile senzaționale, violente – trebuie să existe pe această „piață”. Citând cercetători renumiți ai domeniului, directorul acestui cotidian local este de acord cu faptul că „simbolurile violenței și conținutul de prost gust” au devenit elementul esențial în sistemul social al mass-media. Numai astfel se poate asigura „stabilitatea financiară a sistemului”. Conceptul fundamental rămâne cel de „audiență”, care odată „operaționalizat” aduce, la rândul său, profitul. În afară de sinceritate, mai găsim în acest răspuns și o idee „constructivă” care consideră că o legislație bună (jurnalistic vorbind), ar putea echilibra „extremele”, reușind în același timp să nu afecteze audiențele.
Că un ziar trebuie privit în special ca o afacere, întrucât „el este în mod categoric proprietatea patronului care vinde, pe propriul său risc, un produs manufacturat” susținea, în SUA, de exemplu, încă de la jumătatea secolului trecut, și William Peter Hamilton, ziarist la „Wall Street Journal”, subliniind faptul că o astfel de „întreprindere particulară” nu datorează „nimic publicului” și mai ales, nu-i asigură acestuia „nici un privilegiu”. (SIEBERT, F.S., PETERSON, T., SCHRAMM, W, 1956, p.72).
Aspectele vizând moralitatea unui asemenea demers sunt ignorate, ceea ce a atras critici severe din partea altor observatori ai acestui fenomen. În țara noastră de exemplu, constatarea că publicul este tratat de „șogunii presei” ca având un singur „drept fundamental, acela de a consuma” doar ceea ce i se oferă, fiind „aborigenul care trebuie sedus” pentru a se alătura „Religiei Consumului de Mesaje” (DRAGNEA, Mihail, 1999, p.20), a provocat reacții importante, existând numeroase voci care acuză acest gen de instituții de presă. Este criticată în special „goana după senzațional” care a avut doar efecte nefaste, generând:
„O presă falsă, plată, lipsită de profunzime, obiectivitate, luciditate și – lucru deosebit de grav – de responsabilitate. Textul jurnalistic este umflat, pompos, demagogic, optând pentru informația «după ureche», pentru morbind și scandalos”.
(ODANGIU, Marian, 1999, p.133)
Același om de presă, Marian Odangiu (1999, p.133), director de programe „Radio Vest” Timișoara declara:
„«Grija» față de cititor/ascultător/telespectator e mai degrabă o chestiune de retorică: în fapt, acesta este «dus de nas», considerat mai mult sau mai puțin «naiv» (ca să nu spun altfel!). Reacțiile lui profunde sunt ignorate, neglijate. Dezinformarea, manipularea grosolană, lipsa probațiunii, vocația și veleitățile mercenare sunt pericolele ce pândesc la fiecare pas cariera multor jurnaliști «făcuți» la «școala vieții» și deveniți vedete peste noapte (o noapte a presei cu adevărat profesioniste, de bună seamă!), gazetari care confundă limbajul aspru al informației exacte cu vulgaritatea și grosolănia, argumentația solidă, bazată pe fapte, cu atacul la persoană și încălcarea flagrantă a dreptului la intimitate”.
2. Interviu cu Mihai Golescu, directorul cotidianului piteștean „Argeșul” (fragment)
Î: Domnule mihai Golescu, de ce atâta violență în presa românească? Cer cititorii asemenea informații, asemenea mesaje? Oare în presa noastră „scopul” = profitul scuză (toate) mijloacele?
R. De ce atâta violență? În primul rând pentru că există violență în jurul nostru, după cum există în corupție, și hoție, și sex, și moarte. Presa nu poate ocoli asemenea subiecte, dimpotrivă, ea poate fi «fericită» că ele există și că le poate «exploata» pe prima pagină pentur a-i atrage pe cititorii amatori de așa ceva. Se pune însă chestiunea moralității presei, deontologiei profesionale, dacă este cinstit să promoveze cu bună știință violența, senzaționalul, stimulând astfel apetitul pentru violență. Cei ce încearcă să scuze un astfel de mod de a face presă, susțin că ziarul n-ar avea nici un rol educativ, că nu există nici o legătură între mass-media și comportamentul social. Trăim în economia de piață, dacă piața presei cere și pornografie, cum cere și sex, nimeni nu ne oprește să le satisfacem instinctele primare, instincte refulate de o bună bucată de vreme de cenzură. Așa se și explică de ce pe prima pagină a unor ziare violența apare în ceea ce are mai oribil. A dispărut, e adevărat, cenzura comunistă, dar nu trebuie să dispară și cenzura bunului simț cu care ne-a înzestrat mama natură. Prezentarea până la saturație a imaginilor de violență umană, a senzaționalului care deformează realitatea, publicarea obsesivă a corpului uman în intimitățile cele mai dizgrațioase nu este altceva decât un atac la bunul nostru simț, la substanța morală. Maneaua tipărită și vândută pe tarabă este la fel de nocivă ca și maneaua cântată. După ce a consumat mai multe pahare de alcool, omul mai uită de bun simț și-și dă în petic, îi place să asculte și un cântec fără perdea, ba chiar să intre într-un bordel să-și înșele nevasta, dar după ce se trezește îi crapă obrazul de rușine. Avem convingerea că la fel se va întâmpla cu acea parte a presei care ar trebui să se gândească dacă nu este și ea responsabilă de faptul că Piteștiul, Argeșul, țara întreagă au devenit adevărate bastioane de violență, ale fărădelegii. Înainte de toate, credem că presa trebuie făcută cu mintea, cu pixul și cu aparatul de fotografiat, nu cu forța mușchilor care poate naște monștri. De altfel, păcatul acesta nu este nou. Iată ce scria în prima jumătate a secolului XX, Nichifor Crainic, în „cartea veacului” („Puncte cardinale în haos”, 1936): „Cine comercializează condeiul, evitând spiritul și gâdilând animalul din noi, nu face altceva decât să ia în deșert și să caricaturizeze diabolic ce i s-a pus pe umeri. Aura adevărată (presa adevărată – n.n.) – și nu există vreo capodoperă în cultura omenească să contrazică această lege – are întotdeauna creștetul iluminat de viziunea de fulger a Paradisului. Între Dumnezeu ca izvor al frumuseții și între inima neamului ce aspiră după ea, scriitorul (ziaristul – n.n.) este un mijlocitor”.
Oricât am fugi de răspunderea invocată de Nichifor Crainic, nu putem să vedem cititorul – așa cum am mai spus-o – doar sub specia animalicului, implantându-i monstruozități sub pretextul că ele există, se întâmplă în viață. Există, e adevărat, dar discernământul ar trebui să ne îndemne să nu stimulăm apetitul pentru agresivitate, să nu-i tratăm pe „eroii” reportajelor noastre ca pe niște ființe reduse la reacții viscerale.
Până la urmă un astfel de tratament poate fi considerat ca „o adevărată crimă împotriva culturii și spiritualității românești”, cum aprecia un distins scriitor al cărui nume nu-l dăm, fiindcă se află printre candidații la una din demnitățile publice din Argeș”
(LICĂ, Maria, SACHELARIE, Octavian M., Interviu cu domnul Mihai Golescu, directorul cotidianului „Argeșul”, în: „Argeșul”, 24 noiembrie 2000)
Opiniile directorului cotidianului „Argeșul” acuză un anumit tip de presă, punând în discuție, ca și Marian Odangiu, responsabilitatea pe care ar trebui să și-o asume instituția de presă și jurnalistul în general. Deși distinsul jurnalist de la „Argeșul” recunoaște că piața presei cere pornografie, sex, informații despre actele de violență petrecute (violența existând în jurul nostru), el este de părere că modul de prezentare al unor asemenea imagini jurnalistice încalcă bunul simț și morala, putând induce publicului violență și agresivitate.
Răspunsul oferit de directorul cotidianului „Argeșul” este opusul celui dat de omologul său de la „Curierul zilei” reprezentând, de fapt, un alt mod de a face presă: echilibrat, moral, informativ, formativ. În timp ce pentru domnul Mihai Golescu libertatea presei trebuie să se subordoneze acestor criterii, pentru domnul Gheorghe Smeoreanu libertatea presei trebuie să se subordeneze profitului cu orice preț, moralitatea neputând aduce bani.
Opiniile jurnalistice menționate sunt opuse, pornind de la punerea pe primul loc a trei elemente necomplementare: profitul cu orice preț – accentul pus pe comerciant – pe de o parte, deontologia profesională a jurnalistului și rolul informativ și formativ al presei, pe de altă parte. Unde se situează adevărul?
Ziaristul Mircea Vasilescu (1999, p.4) observa, de pildă, că această dispută între comercial și așa-zisele nevoi de senzațional de publicului determină tendința de generalizare și autoreproducere a fenomenului (prezentarea violenței și a senzaționalului în mass-media):
„Masele vor circ, vor senzații tari, așa încât editorii de ziare și producătorii TV se ascund după gândul că nu sunt decât victimele gustului popular. Pe de altă parte, dacă mass-media întreține și stimulează aceste gusturi, masele sunt, și ele, victimele lipsei de alternativă. Cercul vicios este însă doar aparent: dacă oamenii de presă ar fi capabili de mai multă imaginație și nu ar recurge, pentru a-și spori audiența, doar la soluția comodă de a oferi maselor ceea ce așteaptă, dacă ar începe să funcționeze autoreglementările în domeniul jurnalistic, s-ar face primul pas spre o stratificare a publicului și spre o distingere corectă a presei de senzație de presa (totuși) serioasă. Dar să nu ne facem iluzii: așa ceva nu se poate întâmpla deocamdată în România, unde directorii de ziare s-au trezit cu mai multă putere și influență decât pot gestiona, iar piața nu are încă reguli. Atâta timp cât cei care produc și vând informațiile se pliază pe gustul pentru senzațional și pe curiozitatea morbidă a maselor, fără a găsi spații echivalente și pentru altceva (…) România normală va continua să rămână ascunsă privirilor, iar partea decentă a opiniei publice va trăi cu impresia falsă că nu se poate face nimic împotriva vulgarității”.
Am considerat că prezentarea câtorva evenimente „hard” ilustrate ar putea fi încă un exemplu de ceea ce înseamnă presă violentă și consumator care gustă informația de acest gen.
Capitolul IV – Libertatea presei versus responsabilitatea și deontologia jurnalistului
4.1. Despre etica ziaristică
Considerăm că toate opiniile, pro și contra, analizate până acum, aduc în discuție problema principiilor etice ale jurnalismului, precum și noțiuni ca responsabilitatea ziaristului și deontologia sa.
La 1 iulie 1993, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a discutat și adoptat Rezoluția 1003 (1999) cu privire la etica ziaristică. Adunarea a afirmat principiile etice ale ziaristicii, estimând că acestea ar trebui explicate de profesioniștii acestui domeniu în întreaga Europă (UDROIU, Neagu, 2000, pp. 139 – 142).
În opinia noastră, acest document clarifică foarte multe probleme legate de exercitarea profesiei de ziarist, de rolul și funcțiile jurnalistului în societatea contemporană:
mijloacele de informare își asumă, în fața cetățenilor și societății, o responsabilitate morală, în condițiile în care informația și comunicarea au o mare importanță atât pentru dezvoltarea personalității cetățenilor, cât și pentru evoluția societății și a vieții democratice.
Principiul de bază al oricărei reflecții morale asupra ziaristicii trebuie să pornească de la o diferențiere clară între știri și opinii, evitând orice confuzuie între ele; difuzarea știrilor trebuie să se facă respectând adevărul, iar titlurile și enunțurile de știri trebuie să fie expresia cât mai fidelă a conținutului faptelor și datelor prezentate;
Nici editorii sau proprietarii, nici ziariștii nu trebuie să considere că informația le aparține. Într-o întreprindere dedicată informației, aceasta nu trebuie tratată ca o marfă, ci ca un drept al cetățenilor. În consecință, nici calitatea informațiilor sau opiniilor, nici sensul acestora nu trebuie exploatate în scopul creșterii numărului de cititori sau auditori și, în consecință, a resurselor publicitare;
Orice informație conformă imperativelor etice reclamă o tratare a beneficiarilor ei în calitatea lor de indivizi, nu de mase;
În știrile pe care le oferă și în opiniile pe care le formulează, ziariștii trebuie să respecte principiul prezumției de nevinovăție, în special când este vorba despre afaceri în curs de a fi judecate, evitând pronunțarea de verdicte;
Ziariștii trebuie să respecte dreptul indivizilor la o viață privată. Persoanele cu funcții în viața publică au dreptul la protecția vieții lor private, în afara cazului în care aceasta poate avea urmări asupra vieții publice. Faptul că o persoană ocupă o funcție în viața publică nu o privează pe aceasta de dreptul de a i se respecta viața particulară;
Societatea este uneori confruntată cu situații de conflict și tensiune născută sub presiunea unor factori cum ar fi terorismul, discriminarea minorităților, xenofobia sau războiul. În aceste împrejurăpri, mass-media are obligația morală de a apăra valorile democrației, cum ar fi respectarea demnității umane și căutarea unei soluții prin metode pașnice, în spiritul toleranței. Ea trebuie, prin urmare, să se opună violenței și mijloacelor urii și înfruntării, respingând orice discriminare bazată pe cultură, sex sau religie;
Ținând cont de influența deosebită a mijloacelor de informare și, în special, a televiziunii asupra sensibilității copiilor și tinerilor, este bine să se evite difuzarea unor emisiuni, mesaje sau imagini care proslăvesc violența, exploatează sexul și depravarea, folosind un limbaj deliberat nepotrivit;
Luând în considerare cele de mai sus, mass-media trebuie să se angajeze a se supune principiilor deontologice riguroase care garantează libertatea de expresie și dreptul fundamental al cetățenilor de a primi informații reale și opinii oneste.
De remarcat este și faptul că această rezoluție subliniază necesitatea supravegherii aplicării acestor principii, recomandându-se crearea unor organisme sau mecanisme de autocontrol.
pentru a se putea supraveghea punerea în aplicare a acestor principii, trebuie create organisme sau mecanisme de autocontrol formate de editori, ziariști, asociații cetățenești, reprezentanți ai mediilor universitare și judecători, care să elaboreze rezoluții referitoare la respectarea preceptelor deontologice de către ziariști, pe care mijloacele de informare să se angajeze că le vor face publice. Toate acestea vor ajuta cetățeanul, care are dreptul la informație, să aibă o opinie critică asupra muncii ziaristului și a credibilității sale.
În acest context, este evident faptul că presa românească este încă departe de standardele europene în materie. În societatea românească, discuțiile despre oportunitate și utilitatea unei legislații în materie, a existenței unui cod deontologic al jurnalistului sunt numeroase și divergente. De foarte multe ori, o asemenea legislație este privită ca o îngrădire a libertății de exprimare a ziaristului. În schimb, legislația corespunzătoare ar nominaliza niște practici corecte pentru universul mass-media unde azi domnește haosul (MATEI-SĂVULESCU, Aura, 2001, p.132).
Întrebându-se ce trebuie să fie presa, celebrul ziarist române Pamfil Șeicaru (conf. cu MOLDOVEANU, Maria, 1997), răspundea în felul următor:
„O pedagogie cotidiană, spre a înlesni participarea cetățenilor unui stat la soluționarea tuturor problemelor statului. Presa poate amplifica energia spirituală a unei națiuni, cum poate destrăma și puterile ei morale. A ști să dovedești spiritul critic, să-l dezvolți în așa fel încât să nu devină un element dizolvant al puterilor de clan, al încrederii în forțele națiunii – iată arta majoră a unui gazetar”.
Considerăm că mass-media din România, într-o societate uzată de numeroase convulsii, trebuie să-și asume tocmai acest rol de „pedagogie cotidiană”, rol la baza căruia trebuie să stea responsabilitatea și deontologia profesională. Pornind de la acest deziderat, pentru presa românească se pune cu acuitate necesitatea existenței unui control social privitor la principiile etice care să reglementeze exercitarea profesiei de ziarist, precum și funcționarea instituțiilor de presă. Acest control social ar trebui completat și cu o autocenzură din partea ziariștilor, persoane care activează în instituții cu mare impact asupra individului și societății.
4.2. Profesia de jurnalist – competență profesională și responsabilitate
În ziarul britanic „The Spectator”, din 16 ianuarie 1993 (PÂNZARU, Petru, 1994, p.171), Paul Johanson puncta „păcatele” majore ale mass-media, păcate, considerăm noi, valabile și pentru mediile de informare din România:
distorsiunea deliberată sau nu, a faptelor, selecție tendențioasă – redare incorectă;
cultul imaginii false de preferință violente, al stereotipurilor și clișeelor:
intruziune în intimitate, violarea vieții personale;
crimă împotriva reputației;
exploatarea sexului;
otrăvirea psihicului copiilor;
folosirea abuzivă a enormei puteri pe care o posedă presa. „Acest abuz capital, abuzul de putere, le subliniază pe toate celelalte”.
Aceste acuze majore aduse mediilor de comunicare aduc în discuție în mod evident relația dintre libertate și responsabilitatea presei și nu, în ultimul rând, a jurnalistului. Desigur, problema poate fi abordată din mai multe unghiuri de vedere, de exemplu, al instituției de presă, al managementului ei, dar și la nivelul celui care face efectiv presă – ziaristul sau jurnalistul, cu competențele, rolurile și funcțiile sale.
Din acest punct de vedere, de foarte multe ori, instituția de presă își asumă rolul (foarte comod, ce-i drept!) de „victimă” a unui mediu exterior ostil care o obligă la compromisuri majore și inevitabile. La fel se întâmplă și cu ziaristul, „victimă” sigură a unor factori „independenți” de voința sa: politicul, patronul, comunitatea… . În foarte multe cazuri însă, adevărul este cu totul altul, dezvăluind o altă imagine a presei ca instituție, a jurnalistului ca profesionist. Analiștii de prestigiu ai fenomenului mass-media din România au reliefat existența unui asemenea alt „adevăr” despre presă și ziariști. Astfel, la întrebarea:
”La începutul acestei luni (mai – n.n.) a fost marcată Ziua Mondială a Libertății Presei. Din acest punct de vedere, a avut presa din România ce sărbători?”, domnul Mihai Coman, decanul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București declara (STOICA, Florin, 2004, p.6):
„Eu cred că aici suntem robii unei perspective distorsionate. Ceea ce lipsește în presa română nu este libertatea, ci responsabilitatea. Dacă există o îngrădire, eu cred că aceasta vine din interiorul instituțiilor.
Ea se află la nivelurile de conducere unde sunt acceptate presiunile din afară, dinspre politic sau economic. Libertatea jurnalistului este îngrădită de șeful lui”.
În aceeași ordine de idei, distinsul profesor universitar Mihai Coman arăta că jurnaliștii se percep pe ei înșiși și sunt percepuți de audiență ca o elită, acționând ca atare:
„Definindu-se ca o elită a societății post-totalitare, jurnaliștii își atribuie responsabilitarea, meritele și chiar drepturile tuturor elitelor: exclusivitate în protejarea competențelor, autonomia de acțiune, dreptul de a controla…”.
(conf. cu GROSS, Peter, 1999, p.130)
Alina Mungiu (1995) arăta faptul că directorii majorității ziarelor, ca și ai multor posturi de radio și televiziune trebuie să-și asume responsabilitatea pentru natura mai puțin informativă a mass-media de după 1989. Analista acredita ideea că problema constă în identitatea directorilor și a redactorilor, marea majoritate a acestora, cu putere de decizie în mass-media, lucrând cea mai amre parte a vieții lor pentru presa comunistă. Acesta ar fi motivul principal pentru care presa română și-a asumat în mare măsură un rol persuasiv, în locul celui natural, cel de a informa publicul. Referindu-ne la tema noastră, Peter Gross (1999, p.131) considera că există cinci probleme majore identificate în jurnalismul românesc:
absența unui simț clar al valorilor afklate la baza discursului și a discuțiilor pe care trebuie să le faciliteze și să le realizeze în colectarea și răspândirea informațiilor;
lipsa de respect față de audiență;
lipsa de respect față de informația verificabilă și, în această privință, influența puternică a moștenirilor precomuniste, comuniste și postcomuniste și exigențele frământării existente astăzi pe plan social, politic și cultural;
convingerea fermă printre jurnaliști că sunt mai degrabă descoperitorii adevărului decât doar furnizori de informație corectă, verificabilă, echilibrată și completă pentru a ajuta audiența să ajungă la adevăr.
sentimentul, comun în cercurile jurnalistice americane că jurnaliștii sunt lideri socio-politici și culturali când, de fapt, ei sunt doar cei care facilitează conducerea, implicarea publicului, discursul, educația și procesele democratice într-o și pentru o societate deschisă.
Un tip de jurnalism de genul „Îți voi spune la ce să te gândești și cum să gândești pentru că eu cunosc adevărul” nu poate fi nici onest, nici corect și nici pe departe instructiv, neajutând la schimbarea mentalităților. Folosirea unei informații accesibile, corecte are efecte salutare în condițiile în care o informație falsă, cu care este alimentat publicul duce la falsificarea procesului de luare a deciziilor în mod democratic.
Criticile aduse în această perioadă unei părți ale presei care „manipulează” un anumit tip de „libertate”, și unor jurnaliști care nu-și respectă cititorii și sunt foarte slab pregătiți profesional au fost primite ca un atac, ca un atentat la libertatea presei:
„Timorează faptul că cel mai sfios act critic la adresa modului cum s-a făcut și se face presa la noi azi, cu atât analizele critice mai ample, mai profunde, bazate pe argumente solide care dezvăluie carențe de fond, efecte nocive, dar și alternative preferabile sunt, de regulă, întâmpinate și tratate dacă nu cu vehemență, pe motiv că astfel se «atenuează» libertatea presei, atunci cel puțin cu indiferență sau condescendență. E cazul unui mic paradox, ca să-i spunem astfel: noi cei din România suntem chipurile «obligați» să avem o părere bună și foarte bună despre presa noastră. Orice tentativă contrară riscă să fie automat calificată – ca să nu spunem chiar «demascate” – drept adversitate față de libertatea cuvântului, drept nostalgie totalitaristă”.
(PÂNZARU, Petru, 1995, p.134)
Semnalele de alarmă sunt trase și de către alți specialiști. Astfel, Jean Francois Revel, în lucrarea deja cunoscută, „Cunoașterea inutilă” (1993, p.209) face constatări destul de negative la adresa jurnaliștilor, plini de autoadmirație față de prestația lor „în slujba adevărului și numai a adevărului”:
„Majoritatea celor ce fac mass-media o fac pentru a-și impune punctul de vedere nu pentru a căuta adevărul acesta și din cauză că grija față de adevăr nu este scopul principal al activității umane”.
În aceeași ordine de idei, concluziile unui studiu de specialitate arătau:
„Imaginea unui observator extern asupra «profesionalismului» practicat de presa românească este dezamăgitoare: absența informației, confuzia ziariștilor pentru variatele roluri sociale pe care le îndeplinesc, manifestarea atitudinii de respingere față de opiniile altora. Asistăm de fapt la o «criză de identitate» a presei românești”.
(MARINESCU, Valentina, 1993, pp. 603 – 604).
Efectele unui astfel de jurnalism, a unei asemenea „libertăți a presei sunt evidente: oamenii atribuie realitatea, conferă adevăr cuvintelor și imaginilor care sunt transmise insidios și continuu prin mass-media, iar aceasta poate să mintă și adesea minte copios, așezând între realitate și receptori ecranul intereselor, intențiilor, scopurilor promovate de posesorii acestor mijloace” (SELYS, Gerard, 1992). Obiectivitatea, independența, autonomia mass-media, toate acestea, în opinia unor analiști, sunt un mit, o iluzie perpetuu întreținută cât se poate de interesat.
Decât să se simtă lezată de criticile care i se aduc, căci, după cum afirma J. F. Revel (1993, p.234), „când un gazetar e atacat pentru lipsă de probitate o întreagă breaslă iese la atac și zbiară că e lezată libertatea presei”, mass-media ar trebui:
să se ocupe nu doar de micile evenimente, ci de marile fenomene, de procesele importante ce se petrec de-a lungul anilor;
să furnizeze știri din întreaga lume, nu doar informații locale, iar aceste știri să fie interesante;
să cerceteze realitatea dincolo de aparențe, să identifice fenomene și tendințe, înainte ca acestea să se producă;
să dea mai multă informație din știință și tehnologie, să spună ce se întâmplă în laboratoarele lumii;
să separe informația de divertisment, să stimuleze mai mult gândirea oamenilor și dialogul social, nu doar să furnizeze informații ce fac apel la memorie și la senzorial.
La rândul ei, informația trebuie să se facă într-un limbaj accesibil marelui public și să fie însoțită de o pledoarie pentru ameliorarea stării de lucruri. (BERTRAND, Jean Claude, 1994), în detrimentul limbajului agresiv, vulgar și uman chiar agramat. Unii jurnaliști au dreptate când afirmă că:
„… avem prea mulți editori mediocri care scaldă publicul în vulgaritate, senzațional stupid, grosolănie necenzurată. Pornind de la ideea că violența este o marfă ușor vandabilă, unele publicații au devenit adevărate concentrate de agresivitate, intoleranță primitivă, mitocănie josnică. Hârtia rabdă multe, ca și eterul, de altfel”.
(NEGRU, Valeriu, 1999, p.7)
Dincolo de auvictimizarea, uneori supraevaluată, de îngrădirile reale ale presei, de natură economică sau politică, ea (mass-media) are o reală putere. În acest sens, sociologul francez Georges Friedmann afirma că mass-media este capabilă să asigure difuzarea informațiilor, să suscite curiozități, noi interese, să dezvolte instrucțiunea, să lărgească orizontul de integrare a individului în regiunea sa, în țara sa, pe planeta sa, să-i dezvolte gustul, cultura intelectuală, artistică, dar ele sunt, deasemenea, capabile să-l manipuleze, degradeze, alieneze în toate sensurile termenului. Informația poate fi manipulată, deformată sau marginalizată, după caz, acest proces urmărind anumite interese (politice, economice, culturale etc.). Scopul este precis, acela de a influența opinia publică:
„Publicitatea făcută unor evenimente sau tăcerea cu care acestea sunt învăluite, modul de selectare și expunere a știrilor, prezentarea și comentarea «evenimentelor» influențează în egală măsură conținutul, aprovizionarea cu informații și structura de comunicație a opiniei publice”.
(BONDREA, Aurelian, 1993, p.201)
4.3. Profesia de jurnalist – între dilentantism și pregătire universitară
Cine este sau cine și ce ar trebui să fie jurnalistul? Din această perspectivă, punctele de vedere consacrate în domeniu arată „cât de largă, contradictorie și incertă este sfera activităților incluse în câmpul ocupației de jurnalist”:
„Referindu-ne numai la conținutul muncii sale, la multiplicitatea sarcinilor și la caracterul eterogen al atribuțiilor, constatăm că, la modul general, jurnalistul ar trebui să fie căutător și distribuitor de informații (din cele mai variate sfere, de la politică la știință, de la sport la faptul divers, de la economie la cultură), un pedagog care educă publicul, un lider de opinie, care formează modul de gândire și credințele audienței, un animator care mobilizează și solidarizează colectivitățile, un om de divertisment care oferă clipe de relaxare și de evadare imaginară pentru mii de oameni, un creator de cultură care selectează și promovează valorile etc”.
(Coman Mihai, 1999, p.170)
Definițiile date jurnalistului și profesiei sale sunt numeroase, iar majoritatea dintre ele se referă „mai puțin la ceea ce face jurnalistul și mai mult la locul și la modul cum acționează el”. Vom reda câteva astfel de definiții, preluate din volumul „Introducerea în sistemul mass-media” al cunoscutului specialist Mihai Coman (pp.170 – 171):
conform Statutului Federației Internaționale a Jurnaliștilor, este considerat jurnalist „orice persoană care, în mod regulat și pe bază de remunerație, depune o activitate care constă în a contribui prin cuvând sau imagine, la una sau mai multe mass-media”;
„Protocolul Jurnaliștilor”, încheiat în 1980 sub auspiciile UNESCO, susține că termenul „jurnalist”, „desemnează orice persoană, indiferent de naționalitate, care are un serviciu plătit și regulat de editor, reporter, fotograf, cameraman sau tehnician în presa scrisă, radio, televiziune, care își exercită profesiunea în acord cu principiile etice și cu normele stabilite de profesie; activitatea sa profesională constă în căutarea, primirea sau distribuirea informațiilor, opiniilor, ideilor, studiilor sau comentariilor pentru publicații periodice, agenții de presă, servicii de radio-televiziune sau știri filmate;
conform International Encyclopedia of Social Science” (1968), termenul „jurnalist” trimite la „o persoană a cărei ocupație principală constă în strângerea, scrierea și editarea unor materiale care, în general, prezintă și interpretează evenimente curente”.
După cum se poate observa, toate aceste definiții sunt incerte, destul de generale și nu fac nici o referire la vreun parcurs profesional (instituționalizat) al jurnalistului. Aceasta înseamnă, în opinia profesorului Mihai Coman (1999, p. 171) că:
„În plan concret (…), pentru a fi jurnalist, nu ajunge și, uneori, nu este obligatoriu să parcurgi un ciclu formativ de tip universitar (ca în profesiile cu tradiție, precum medicina, dreptul, ingineria, activitatea didactică ș.a.m.d.), ci trebuie să fii acreditat (adică recunoscut, acceptat) de o instanță internă, stabilită și impusă de breasla jurnalistică”.
De aici și constatarea că „în jurnalism, validarea profesională este dată de apartenența la o comunitate, adică de acceptarea și integrarea persoanei respective în grupul celor care deja sunt jurnaliști, în felul acesta, breasla controlează câmpul profesional, încorporând (ori excluzând), prin reguli stabilite numai de ea, pe cei care au dreptul să se numească jurnaliști. Ceea ce înseamnă că numai breasla, nu și societatea în ansamblu ei, deține controlul asupra profesiei, a principiilor de apartenență și a mecanismelor de integrare, funcționare și expulzare”. (Coman, Mihai, 1999, p. 171).
Această analiză pertinentă, considerăm noi, dezvăluie un efect foarte important pentru statutul jurnalistului: în jurnalism, printr-o evoluție istorică lentă, „o colectivitate de oameni care exercitau aceeași activitate” s-a transformat „într-o confrerie, adică într-un loc al unor ințiative și decizii”, care oferă membrilor ei „o autonomie și o marjă de manevră mai mult sau mai puțin mare în raport cu celelalte puteri ale societății”.
(BALLE, Fr., 1987, citat de COMAN, Mihai, 1999, p.171)
În finalul acestei incursiuni în „interiorul” profesiei de jurnalist, a statutului și funcțiilor sale, profesorul Mihai Coman (1999, pp. 171 – 172) conchide:
„Procesul de profesionalizare nu este însă pe deplin încheiat: «confrefia» a câștigat legitimitatea socială și, odată cu ea, încrederea colectivității; aceasta îi acordă «mandatul” de a exercita o activitate, fără a mai fi de corpul social (profesionalizarea acoperă distanța dintre priceperea specialistului și incompetența clientului, dându-i o garanție socială și morală). Pe de altă parte, confreria nu a transferat altor instituții ale societății, decât cu greu (și în mod masiv de abia după cel de-al doilea război mondial), prerogativele formării membrilor ei, ale controlării juridice și ale valorizării activității ei. Din perspectiva profesionalizării, jurnalismul ocupă o poziție ambipotentă, între modelul non-profesional (bazat pe talent, individualism, slabă coerență organizațională, absența unui cod etic unanim acceptat etc.) și modelul profesional (bazat pe tehnici academice de formare și în trasmiterea a deprinderilor, pe spiritul corporatis, pe structuri organizaționale clare, pe instaurarea și aplicarea unor reglementări general acceptate etc.)”.
Cum văd însă jurnaliștii profesia lor, ce predicții dau ei privitoare la evoluția jurnalismului? În acest context, este necesară profesionalizarea instituționalizată a celor care lucrează sau vor lucra în mass-media? Această chestiune considerăm că este salutară în ceea ce privește calitatea actului jurnalistic și credibilitatea presei în ansamblu ei. Iată însă câteva opinii:
Marian Odangiu, Director de programe „Radio Vest” Timișoara (cf. cu GRIGORE, Ema, 1999, p. 139):
„Schimbarea sistemului mass-media se va produce odată cu modificările la alte niveluri: politic, economic, învățământ, cultură, sănătate. În sistemul legislativ ar trebui introduse reglementări destinate nu neapărat «protejării» mass-media, ci tratării lor diferențiate din perspectivă financiar-economică.
Școala reprezintă un factor de înaltă responsabilitate în crearea jurnaliștilor profesioniști. Din păcate, aceștia se deformează pe teren, conform principiului «teoria nu se potrivește cu practica».
Poate că școlile ar trebui să formeze jurnaliști nu doar învățându-i care este idealul în meserie, ci și cum se pot feri de greșelile profesionale, de capcanele create de condițiile particulare, ce decurg din sistemul pe care și-l dezvoltă fiecare țară”.
– Ion Teodor, Președinte – Director General al cotidianului „Adevărul” (cf. cu GABOR, Elena, 1999, pp. 131 – 132).
„Nu cred că învățământul superior jurnalistic va determina o îmbunătățire substanțială a activității jurnalistice din România. El reprezintă doar o componentă. Eu mă declar adeptul profesionalismului. Noțiunea de gazetar fiind foarte generală, îmbrățișez ideea de gazdetar specializat pe probleme economice, pe probleme sportive, pe problemele de cultură ș.a.m.d., care, pe lângă talent, trebuie să urmeze o pregătire de specialitate. Învățământul superior jurnalistic se dovedește necesar ca adjuvant (îmi cer scuze, nu aș vrea să jignesc pe nimeni); aici gazetarul cunoaște genurile publicistice, dobândește o anumită îndemânare, o anumită înțelegere a mecanismului de presă, însă pregătirea profesională de specialitate rămâne, după părerea mea, o necesitate. Cred că este nevoie de cunoștințe de specialitate într-un domeniu despre care scrii, pe lângă, repet, talentul, abilitatea, incisivitatea care trebuie să caracterizeze un gazetar”.
Mihai Coman, Decanul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București (cf. cu STOICA, Florin, 2004, p.6):
„Poate cel mai mare avantaj este acela că, raportat la începutul anilor 90”, s-a schimbat atitudinea față de cei cre au o formație academică (este vorba de avantajele viitorilor absolvenți de jurnalism – n.n). De la antiintelectualismul agresiv de atunci, de la ideea că aceștia nu au ce căuta în presă – pentru că-i stânjeneau pe cei care nu aveau o diplomă de profil – am ajuns la situația ca mulți angajatori să conștientizeze că este în avantajul lor să ia forță de muncă pregătită. Costă mai puțin, iar șansele de risc sunt mai mici. Pe de altă parte nu mai avem situația explozivă a presei de atunci, cu titluri apărute peste noapte, dar nu cred că piața s-a saturat. Eu cred că există niște nișe de dezvoltare. Totuși, într-o țară ca România – cu 22 de facultăți de jurnalism – poți să te întrebi dacă toți cei care au o diplomă vor fi absorbiți de profesie. Este destul de problematic”.
Opiniile unor directori de cotidiane locale (argeșene) sunt mult mai directe și mai „acide”. Astfel, Gheorghe Smeoreanu, directorul cotidianului „Societatea argeșeană” declară că „lipsa de profesionalism și de talent a multor «gazetari» e un adevărat «călcâi al lui Ahile» în ceea ce privește presa. Mulți dintre jurnaliștii tineri cred că editorul îi lasă să scrie ce vor ei… E destul de multă promiscuitate în presa locală… Tinerii de la Jurnalism trebuie să se pregătească citind multă presă. Sunt mulți tineri studenți la Jurnalism care habar n-au să scrie”. Pseudo-jurnalismul a fost amendat și de Gabriel Grigore, redactorul șef al săptămânalului „Jurnalul de Argeș”: „La Pitești sunt două facultăți de jurnalism. Nu știu dacă sunt 10% dintre studenții acestor facultăți care ar rezista în presă după absolvire. Cei care merg la jurnalism au o reprezentare prin Andreea Marin sau Mircea Radu. Jurnalismul înseamnă mult mai mult. Trebuie să intri cu reflexe și cu talent pentru meseria de jurnalist”. Alte opinii converg către necesitatea ca un tânăr jurnalist să dețină un bagaj cultural ridicat. În acest context, profesorul Horia Moraru, absolvent al Școlii Superioare de Jurnalism din Lible (Franța) arăta că „un jurnalist incult este o calamitate. Ca să fii un bun ziarist în presa locală trebuie să știi «geografia» județului cu ochii închiși”, iar ziaristul Traian Ulmeanu, redactorul șef al cotidianului „Argeșul” concluziona: „nu e deloc rău ca pe lângă mentalitate să aveți puțină gramatică și cultură” (cf. cu MERARU, Denis, 2004, p.3).
Concluzii
Analiza pe care am realizat-o a reliefat punctele de vedere divergente asupra problemei libertății presei, lucru firesc, credem noi, într-o societate aflată într-o tranziție fără sfârșit. În acest context, raportul între responsabilitate și libertate, între cerere și ofertă, între audiență și profit rămân probleme „sensibile” și greu de rezolvat.
Ceea ce este fără tăgadă este libertatea presei, obținută cu greu după 1990, chiar dacă, în ultimii ani, diferite rapoarte, la nivel intern și internațional atenționează asupra faptului că intruziunea, uneori brutală, a economicului și politicului, atentează la libertatea presei din România.
Înseamnă libertatea presei românești și „libertinaj”? Considerăm că da, în condițiile în care numeroși analiști de presă, ca și oameni din „interior” sunt de acord cu acest punct de vedere. Lucrurile sunt complicate, iar o încercare de explicare a fenomenului trebuie făcută sociologic, luând în considerare cât mai multe variabile. Acuzele care se aduc presei românești pun în discuție atât competența profesională a jurnaliștilor cât și etica reprezentanților acestei profesii.
Considerăm că presa românească este la început de drum în ceea ce privește asumarea responsabilității privită prin prisma rolului și al funcțiilor pe care trebuie să le îndeplinească în societate.
BIBLIOGRAFIE
B
– BERTRAND, Jean Claude, Media în 2004 – Nu o previziune, ci un vis, în: „Timpul în 7 zile”, octombrie 1994
– BONDREA, Aurelian, Sociologia Culturii, București, Ed. Fundației „România de mâine”, 1993
C
COMAN, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Iași, Ed. Polirom, 1999
COMAN, Mihai (coordonator), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol. I, Iași, Ed. Polirom, 1999.
COPART-FOUCHE, Goerge, Mentori și stenori: Reflecții despre publicistica noastră, în: „Cotidianul”, nr.8/1993.
D
DAN, Vasile, Despre orori în /prin mass-media, în: Revista „22”, nr.572, 13 – 19 februarie 2001
DOBRESCU, Emilian M., Românografia. Bilanț și perspective, București, Ed. Compania, 2000
DRAGNEA, Mihail, O privire asupra mass-media, în : MARINESCU, Paul (coordonator), Managementul instituțiilor de presă din România (Teorie, practică, studii de caz), Iași, Ed. Polirom, 1999.
DRĂGAN, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, vol. 1, București, Ed. „Șansa”, 2000
E
EMERY, M., EMERY, E., The Press and America – An Interpretative History of the Mass Media, 7th Edition, Prentice Hall Inc., 1992
F
FRIEDMAN, Georges, La puissance et la sageste, Paris, Ed. Gallimard, 1971
G
GABOR, Elena, Interviu cu Ion Teodor, Președinte-Director General al cotidianului „Adevărul”, în: MARINESCU, Paul (coordonator), Managementul instituțiilor de presă din România (Teorie, practică și studii de caz), Iași, Ed. Polirom, 1999
GALTUNG, Johan, RUGE, Marie Structuring and selecting news, în: COHEN, Stanley, YOUNG, Jack (coordonatori), The Manufacture of News: Deviance, Social Problems and the Mass Media, Londra, Constable, 1973
GRIGORE, Ema, Interviu cu Marian Odangiu, Director de Programe „Radio Vest” Timișoara, în: MARINESCU, Paul (coordonator), Managementul instituțiilor de presă din România (Teorie, practică și studii de caz), Iași, Ed. Polirom, 1999
GROSS, Peter, Mediile de informare, catalizatori, piedici și promotori, informarea opiniei publice din România de azi, în revista „Sociologia românească”, nr.2/1993
GROSS, Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei românești post-comuniste, Iași, Ed. Polirom, 1999
K
KIENTZ, Albert, Pour analyser les medias. L’analyse de contenu, Paris, Ed. Mame, 1971
KIVU, Mircea, Surogate de violență (mod de întrebuințare), în: „Dilema”, anul VII, nr.348, 8 – 14 octombrie 1999
KUNCZIK, Michael, ZIPFEL, Astrid, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Cluj-Napoca, Ed. „Presa Universitară Clujeană”, 1998
L
LICĂ, Maria, SACHELARIE, Octavian M., Interviu cu domnul Gheorghe Smeoreanu, director general presă la cotidianul „Curierul zilei”, în: „Curierul Zilei”, 3 octombrie 2000
LICĂ, Maria, SACHELARIE, Octavian M., Interviu cu domnul Mihai Golescu, directorul cotidianului „Argeșul”, în: „Argeșul”, 24 noiembrie 2000
M
MARINESCU, Paul (coordonator), Managementul instituțiilor de presă din România (Teorie, practică și studii de caz), Iași, Ed. Polirom, 1999
MARINESCU, Valentina, Construcția evenimentului și profesionalismul în presă, în: Revista „Sociologie românească”, nr.6/1993
MATEI-SĂVULESCU, Aura, Sistemul mass-media, Pitești, Ed. „Independența Economică”, 2001
MERARU, Denis, Ziua Mondială a libertății presei în premieră și la Pitești, în: „Argeșul”, nr.4074, 4 mai 2004
MIHAI, Gheorghe, Retorici tradiționale și retorici moderne, București, Ed. ALL, 1998
MOLDOVEANU, Maria, Audiența presei scrise (II), în: „Biblioteca”, revistă de bibliologie și știința informării, București, nr.7/1997
MOLDOVEANU, Maria, Presa scrisă – imaginea și publicul ei, în: „Revista Română de Sociologie”, București, Ed. Academiei Române, anul IX, nr. 1 – 2/1998
MUNGIU, Alina, Românii după ’89, București, Ed. Humanitas, 1995
N
NEGRU, Valeriu, O undă de încredere, în: „Dilema”, 8 – 14 octombrie 1999
P
Petcu, Marian, Tipologia presei românești, Iași, Institutul European, 2000
PÂNZARU, Petru, Impactul mass-media asupra tranziției, în: „Revista de cercetări sociale” (ed. ZAMFIR, Cătălin și VLĂSCEANU, Lazăr), București, nr.1/1994
PÂNZARU, Petru, Mass media în tranziție. Jaloanele unei modalități sociologice de analiză, în: „Calitatea vieții”, revistă de politici sociale, Buucrești, Ed. Academiei Române, anul 6, nr.1 – 2/1995
R
REVEL, Jean Francois, Cunoașterea inutilă, București, Ed. Humanitas, 1993
ROȘCA, Luminița, Textul jurnalistic, în: COMAN, Mihai (coordonator), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol.I, Iași, Ed. Polirom, 1999
S
SACHELARIE, Octavian M., De la mentalitatea bibliofagă la „Evenimentul Zilei”, Pitești, Ed. Paralela 45, 1997
SACHELARIE, Octavian M., Mass media sub imperiul violenței, Pitești, Ed. „Lică”, 2002
SELYS, Gerard de, Minciuni mass media, București, Ed. Scripta, 1992
SIEBERT, Fred S., PETERSON, Theodore, SCHRAMM, Wilbur, Four Theories of the Press, Urbana, University of Illinois Press, 1956
SOLOMON, Dumitru, Farmecul irezistibil al macabrului, în: „Dilema”, 17 – 23 decembrie 1998
STOICA, Florin, Interviu cu Mihai Coman, Decanul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București, în. „Argeșul”, nr.4088, 20 mai 2004
U
UDROIU, Neagu, Angrosiști pe piața informației, București, Ed. Niculescu, 2000
V
– VASILESCU, Mircea, Victime în serie, în: „Dilema”, 6 – 12 august, 1999
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Liberatea Presei (ID: 105601)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.