Cercetari Privind Frecventa Si Terapia Mamitelor la Vaca

CERCETĂRI PRIVIND FRECVENȚA

ȘI TERAPIA MAMITELOR LA VACĂ ÎN C. S. V.

VALEA-MARE PRAVĂȚ

Introducere

1.Studiu bibliografic

1.1.Morfofiziologia glandei mamare la vacă

1.1.1.Morfologia glandei mamare

1.1.1.1.Aspectul anatomic

1.1.1.2.Structura glandei mamare

1.1.2.Fiziologia glandei mamare

1.1.2.1.Lactogeneza

1.1.2.2.Ejecția laptelui

1.1.2.3.Înțărcarea

1.2.Mamitele la vacă

1.2.1.Etiopatogenia mamitelor

1.2.1.1.Etiologia mamitelor

1.2.1.2.Patogenia mamitelor

1.2.2.Clasificarea mamitelor

1.2.3.Mamite subclinice

1.2.3.1.Diagnosticul mamitelor

1.2.3.2.Tratamentul mamitelor

1.2.3.2.1. Prevenirea si combaterea mamitelor in perioada de repaus mamar.

1.2.3.2.2. Prevenirea si combaterea mamitelor in perioada de lactatie

1.2.3.2.2.Prevenirea si combaterea mamitelor prin masuri de profilaxie specifica

1.2.4.Antibioticele in combaterea mamitelor

Pagini 55

=== Lucrare de diploma ===

1.1.Morfofiziologia glandei mamare la vacă

1.1.1.Morfologia glandei mamare

1.1.1.1.Aspectul anatomic

Glanda mamara la vacă este un organ compus din două perechi de mamele situate de o parte și de alta a liniei albe, în regiunea inghinală, între piele, peretele abdominal și pubis. Este suspendată prin ligamentele elastice si ligamentele colagene bilaterale. Fiecare ligament lateral, se unește ventral cu ligamentul elastic medial, formând o centură de suspensie în formă de ‘‘Y’’ pentru fiecare jumătate a ugerului. Ugerul este format din cele patru compartimente mamare sau sferturi de uger (cele patru mamele), două anterioare si două posterioare strâns unite între ele.

Corpul mamelei (corpus mamae) are aspect conoid sau semisferic, forma și volumul variind în raport cu rasa și starea funcțională. Separarea celor două emisferele ugerului este marcată la exterior de un șanț intermamar puțin evidențiat. Fiecare sfert mamar prezintă o față dorsală abdominală, una medială, în raport cu mamela de pe partea opusă, și una latero-ventrală convexă, acoperită de piele, prezentând în zona cea mai declivă, mamelonul.

Mamelonul (papilla mamae) este o prelungire de formă cilindrică sau conimorfă, extensibilă, perforată de o cavitate și un canal ce se termină cu un orificiu la exterior, prin care este eliminată secreția mamară.

1.1.1.2.Structura glandei mamare

Glanda mamară este alcătuită din parenchim (țesut glandular) vase și nervi, capsula mamară și piele la exterior.

Parenchimul glandular este format din lobuli, a căror unitate morfofuncțională este reprezentată de acinul mamar. Acinii comunică prin niște conducte scurte (istmuri) cu canalele intralobulare Boll. Mai multe canale intralobulare, confluează în canale interlobulare, iar acestea se unesc și formează canalele galactofore (ducti lactiferi).

Toate canalele galactofore (in număr de 5-20) se deschid într-o cavitate largă, parțial areolată, de la baza mamelonului care poartă denumirea de cisterna mamară sau sinus galactofor (sinus lactiferi).

Sinusul galactofor se continuă în partea sa inferioară cu un canal scurt și îngust numit canalul papilar (ductus papilaris) ce se deschide la exterior prin orificiul papilar (ostia papilaria). În jurul canalului papilar se găsesc fibre musculare netede circulare și fibre elastice, care formează sfincterul papilar.

Canalele galactofore, sinusul galactofor și canalul papilar constituie sistemul excretor, care la vacă este unic pentru fiecare compartiment mamar.

Inervația ugerului este alcătuită din senzori, și fibre nervoase simpatice. Acestea ajung la uger pe calea unuia din cele două ramuri ale nervilor lombari ventrali (nervul iliohipogastric și nervul ilioinghinal) -nervul genitofemural și nervul perineal superficial.

Vascularizația glandei mamare se face prin ramificațiile superficiale și profunde ale celor două artere mamare provenite din artera pudendă externă. Artera mamară cranială irigă partea cranio-dorsală a ugerului iar artera mamară caudală irigă mameloanele și partea caudală a ugerului. Circulația de întoarcere își are originea în plexul venos papilar de unde pleacă venule ce confluează în cercul venos de la baza mamelonului. De aici pleacă vene ce confluează cu venele corpului mamelei formând venele mamare cranială si caudală. Acestea se unesc în vena bazală prin care sângele se scurge în vena pudendă externă, vena subcutanată abdominală, si vena pudendă internă.

Rețeaua de vase limfatice, superficială si profundă sunt aferente linfonodulilor inghinali superficiali (retromamari), dispuși la baza ugerului, de o parte și de alta a liniei mediane.

Capsula mamară este o membrană fibro-elastică, reprezentând prelungirea tunicii abdominale. Pe fața internă a mamelei, capsula se unește cu congenera și formează un septum puternic fixat pe linia albă care separă complet cel doua jumătăți ale ugerului. Din fata mamară a capsulei, se detașează lame fibro-elastice, care pătrund în glanda mamară și o separă în numeroși lobuli, formând o rețea conjunctivo-elastică, în care se depune țesut adipos, și care adăpostește rețeaua vasculară, de nervi și canale galactofore.

Pielea ce acoperă glanda mamară este suplă și acoperită cu peri mari și fini. La baza ugerului conține numeroase glande sebacee. Caudal între baza ugerului și vulvă, pielea ugerului formează două pliuri verticale, denumite popular ‘’oglinda laptelui’’, a căror lățime variază în funcție de dimensiunile sferturilor posterioare.

1.1.2.Fiziologia glandei mamare

Glanda mamară la vacă, este un organ a cărui dezvoltare și funcții sunt strâns legate de dezvoltarea și funcțiile aparatului genital. Totodată, este într-o puternică dependență față de sistemul hormonal, putându-se spune că funcționarea sa este endocrino-dependentă.

1.1.2.1.[NUME_REDACTAT] în celulele secretorii ale glandei mamare începe spre sfârșitul gestației, iar declanșarea procesului de secreție lactată, are loc cu câteva zile înainte de parturiție.

Epiteliul alveolar, suferă transformări importante. Acestea constau in hipertrofia reticulului endoplasmic și aparatului Golgi, apariția de vezicule proteice, creșterea mitocondriilor și a numărului de picături de grăsimi citoplasmatice.

În prima zi post partum, se constată o bipolarizare celulară : în zona apicală fiind cuprinse aparatul Golgi, vezicule cu micelii proteici și picături de lipide, iar in zona bazală aflându-se nucleul și reticulul endoplasmic hipertrofiat. Picăturile lipidice din zona apicală fuzionează dând celulei un aspect piramidal.

Faza secretorie începe prin decapitarea lobului apical al celulei și eliminarea vacuolelor, picăturilor lipidice și a unei părți din citoplasma, în lumenul acinar, unde are loc dezintegrarea și transformarea lor în lapte. În această etapă, multe celule intră în diviziune iar unii dintre nuclei pot fi eliminați în lumenul acinar.

Secreția glandei mamare este așadar una holo-merocrină : holocrină prin decapitarea apicală a celulei secretorii, și merocrină prin faptul că celula nu este distrusă integral, ea se regenerează și reîncepe ciclul secretor.

Un rol important în secreția lactată îl are prezența glucozei, care este folosită la nivelul celulelor secretorii ca sursă directă de energie sau pentru cuplarea cu galactoza sau glicerolul în scopul sintetizării lactozei respectiv grăsimii. Sinteza lactozei este controlată de lactoz-sintetaze, iar cantitatea de lapte sintetizat este controlată în principal de concentrația de lactoză. Acest lucru se realizează prin capacitatea lactozei de a crește presiunea osmotică a sângelui la nivelul acinilor.

Cantitatea de aminoacizi proveniți din sânge determină sinteza proteinelor la nivelul acinilor, fiind reprezentate în principal de cazeină, lactalbumină și mai puțin de globuline, care provin din sânge în marea lor majoritate.

În perioada colostrală, permeabilitatea celulelor epiteliului secretor glandular este mare, dar scade rapid după trecerea acestei perioade.

Sinteza grăsimilor se realizează pe baza acizilor grași și glicerolului. Pentru sinteza acizilor grași din lapte, sunt utilizați acetații și butirații produși prin fermentația rumenală. Se consideră că 3-25% din grăsimile din lapte sunt constituite pe baza butiraților iar 17-45% pe baza acetaților. Drept urmare, se consideră că orice factor ce influențează negativ procesul de fermentație rumenală și în special cantitățile insuficiente de furaje fibroase din hrana vacilor are ca rezultat sinteza de lapte cu grăsime redusă.

1.1.2.2.Ejectia laptelui

Procesul de ejecție a laptelui este un proces complex, și constă în eliminarea laptelui acumulat în conductele secretorii, canalele galactofore și cisterna mamară. Pe măsură ce laptele elaborat conținut de celulele secretorii se acumulează, are loc creșterea presiunii intramamare, care poate atinge 20-30 mm col.Hg dar nu poate învinge rezistența sfincterelor papilare.

Acest proces de ejecție a laptelui este într-o strânsă corelație cu activitatea neuroendocrină, in cadrul căreia cei doi hormoni retrohipofizari ocitocina și vasopresina au rol predominant. Pe lângă aceștia, mai intervin prolactina și somatotropina.

Eliberarea lor are loc ca urmare a excitațiilor nervoase transmise de la nivelul baroreceptorilor locali și de la nivelul receptorilor senzitivi ai glandei mamare, excitați cu ocazia suptului, masajului mamar sau mulsului, și transmise prin măduva spinării și bulbul rahidian la nivelul hipotalamusului. După eliberare, hormonii ajung prin traiectul hipotalamo-hipofizar în retrohipofiză și apoi în sânge.

Principalul rol în ejecția laptelui îl are ocitocina în timp ce efectul vasopresinei este mult mai redus.

Acțiunea ocitocinei asupra celulelor mioepiteliale mamare este scurtă dar foarte puternică. Timpul de înjumătățire este de 3,87 minute iar cel de catabolizare este de 25,5 minute.

Transferul ocitocinei către mamelă se face pe cale sangvină din rezerva depozitată la nivelul posterohipofizei într-o perioada de aproximativ 20-25 secunde.

În decursul unui muls o vacă poate elibera până la o treime din rezerva de ocitocină posthipofizară, în timp ce, în perioada dintre mulsuri în sânge nu circulă mai mult de 3% din această rezervă.

Mai pot interveni și alți factori în procesul de ejecție a laptelui, cu rol stimulant sau inhibant. Se poate menționa rolul jucat de ocitocina luteală, histamină si bradikinină care induc contracții ale celulelor mioepiteliale mamare, iar adrenalina poate reduce aportul de ocitocină prin acțiunea sa vasoconstrictoare. Drept urmare, factorii de stress ce intervin în timpul mulsului au o acțiune inhibantă prin determinarea descărcărilor de adrenalină și perturbarea procesului de ejecție.

Eliminarea laptelui din uger, presupune intervenția unei forte care sa înfrângă rezistența sfincterului papilar. În afara suptului acest lucru se realizează prin muls. Mulsul manual se bazează pe crearea presiunii crescute în interiorul mamelonului forțând eliminarea laptelui, iar mulsul mecanic utilizează vacuumul pentru realizarea acestui scop.

1.1.2.3.[NUME_REDACTAT] înțărcare, secreția glandei mamare se aseamănă secreției colostrogene, care precede lactația. Ceea ce caracterizează starea glandei mamare în timpul primelor zile care urmează după înțărcare este o abundentă formare de secreție care stagnează și destinde alveolele și conductele terminale. În unele locuri distensia este atât de puternică, încât duce la ruperea pereților alveolari cu formarea unor cavități mai mari prin contopirea mai multor alveole. Această distensie determină o reacție vasculo-conjunctivă interstițială, pătrunderea leucocitelor și histiocitelor în interiorul cavității alveolare, formarea corpusculilor de colostru și resorbția treptată a secreției stagnante.

Lumenul alveolar devine din ce în ce mai mic, celulele epiteliale secretoare se turtesc, adunându-se în centrul formațiunii sub aspectul unei grămezi de celule, membrana bazală dispare și ea și cu aceasta se șterge conturul net al alveolei. În locul celulelor epiteliale mai sunt încă picături de grăsime, și în cele din urmă structura de alveolă dispare.

Dintr-un lobul al glandei mamare nu se păstrează decât ramificațiile canaliculelor intralobulare, cu resturi de alveole ale căror celule sunt în stare de repaus. Aceasta regresiune a alveolelor glandulare se instalează întâi la periferia corpului mamar, întinzându-se treptat spre centrul acestuia.

La începutul perioadei de regresiune, țesutul cunjunctiv al glandei mamare, îndeosebi cel intralobular, crește cantitativ, prezentând și o nouă infiltrație celulară ca și la începutul gestației.

După dispariția celulelor epiteliale glandulare, infiltrația celulară a țesutului conjunctiv interstițial se atenuează foarte mult, dispărând în cea mai mare parte și se păstrează numai în jurul conductelor terminale, ca un indiciu al locului unde au fost înainte alveolele, și ca puncte de plecare ale unei noi infiltrații celulare, în cazul unei noi gestații. Septurile conjunctive dense, interlobulare, se lărgesc între ele, în parte din pricina decompresiunii provocate de mișcarea volumului lobulilor, în parte prin formare de noi elemente conjunctive.

1.2.Mamitele la vacă

Mamitele sunt procese inflamatorii ale epiteliului secretor, mucoasei canalelor lactifere, sinusului galactofor și stromei glandei mamare, cauzate de acțiunea diferiților factori nocivi, dintre care, cei microbieni sunt preponderenți.

În contrast, se apreciază că glanda mamară sănătoasă, se caracterizează prin lipsa germenilor patogeni din secreția sa, în condițiile în care examenele clinice ale ugerului și examenele caracterelor organoleptice și fizico-chimice ale secreției mamare, nu depistează modificări caracteristice proceselor inflamatorii.

Ca urmare, procesele patologice infecțioase ale glandei mamare la vacă sunt următoarele :

-infecții mamare latente ;

-mamite subclinice ;

-mamite clinice.

Infecția mamară latentă se caracterizează prin prezența germenilor patogeni în secreția mamară, care își păstrează normale proprietățile organoleptice și fizico-chimice, inclusiv numărul celulelor somatice, toate acestea cu lipsa semnelor clinice, caracteristice procesului inflamator.

Mamitele subclinice sunt stări inflamatorii ale glandei mamare ce se caracterizează prin lipsa semnelor clinice, dar cu prezența germenilor patogeni în glanda mamară, însoțită de modificări ale unor proprietăți fizico-chimice și de creșterea concentrației în celule somatice.

Mamita clinică este procesul inflamator al glandei mamare caracterizat prin prezența germenilor patogeni în secreția mamară, modificări ale caracterelor organoleptice și fizico-chimice, și de creșterea numărului celulelor somatice în secreția mamară, însoțite de prezența semnelor clinice locale caracteristice procesului inflamator, asociate sau nu cu simptomatologie generală.

Mamela este considerată normală, dacă nu prezintă semne clinice ale inflamației locale, numărul de celule somatice este în limite normale, și lipsesc germenii patogeni din lapte.

Se consideră că fermele de vaci care nu au probleme cu mamitele sunt acelea în care laptele de colectură nu conține mai mult de 200000 celule somatice/ml lapte, iar mamitele clinice nu depășesc 0,5% din vacile în lactație.

Spre deosebire de alte specii de animale domestice, la vacă se înregistrează o incidența foarte crescută a mamitelor, apreciindu-se că 40-50% dintre vacile de lapte, prezintă mamite, într-un ciclu de lactație, la cel puțin unul din compartimentele ugerului.

Unii autori, stabilesc valoarea incidenței mamitelor la vaci, într-un ciclu de lactație la 35-55%, dintre acestea considerând că, la un caz de mamită clinică îi corespund 15-40 cazuri de mamite subclinice. S-a apreciat că această incidență a fost înregistrată în condițiile exploatării intensive și ale mulsului mecanic, factori care au contribuit la creșterea riscului de dereglare a funcțiilor glandei mamare și la instalarea procesului patogen.

În aceleași condiții, în țara noastră, incidența mamitelor a fost evaluată la 49,6% din care 5,6% au reprezentat formele clinice de boală.

Raportate la totalul afecțiunilor diagnosticate la vacile cu lapte, mamitele au reprezentat 25,8% din acestea, demonstrând implicarea majoră a mamitelor în patologia infecțioasa a vacilor.

Ca urmare, importanța mamitelor la vaci este deosebită, atât din punct de vedere economic cât și igienico-sanitar.

1.2.1.Etiopatogenia mamitelor

1.2.1.1.Etiologia mamitelor

Mamitele vacilor ca procese inflamatorii ale glandei mamare, sunt provocate de diferiți agenți cauzali, capabili să inducă astfel de procese. În majoritatea cazurilor, astfel de agenți sunt microbieni și sunt clasificați în trei grupe :

-germeni specifici care determină exclusiv mamite (Sreptococcus agalactiae etc.) ;

-germeni care produc boli generale și forme localizate la nivelul glandei mamare (bacilul tuberculozei, brucelozei, colibacilul, Pasteurella etc.) ;

-germeni ocazionali care pot produce mamite accidental (Corynebacterium pyogenes, Pseudomonas, streptococi, stafilococi, Actinomyces, diferite ciuperci etc.).

În etiologia mamitelor, germenii ocazionali reprezintă peste 80 de specii microbiene și constituie agenții etiologici infecțioși preponderenți ai acestor afecțiuni.

Frecvența agenților patogeni este variată și se modifică în raport cu condițiile de creștere și exploatare.

Unii autori acordă un loc primordial ca frecvență streptococilor, pe locul doi plasându-se stafilococii. Cernea L. și col. găsesc streptococi în 60% din cazuri, stafilococi în 25,7%, Arcanobacteryum în 5,7%, Escherichia coli în 2.8% din cazuri. Brander G.C. constată că domină infecțiile streptococice (68%), cele stafilococice reprezentând 24% din cazuri și numai 7% altă floră bacteriană.

Cele mai implicate specii microbiene au fost considerate următoarele:

Streptococcus agalactiae

Streptococcus dysgalactiae

Streptococcus uberis

Streptococcus zooepidermicus

Streptococcus bovis

Proteus spp.

Staphylococcus aureus

Staphylococcus epepidermidis

Escherichia coli

Enterobacter aerogenes

Klebsiella pneumoniae

Clostridium perfringens

Actinomyces pyogenes

Arcanobacteryum bovis

Nocardia asteroides

Pasteurella multocida

Pseudomonas aeruginosa

Cryptococcus neoformans

Pichia farinosa

Trichosporon cutaneum

Mycoplasma bovis

Mycoplasma bovigenitalium

Mycoplasma alkalescens

Mycoplasma canadensis

Candida albicans

Candida paropsilosis

Candida pseudotrpicalis

Candida tropicalis

Incidența izolării diferitelor specii microbiene implicate în etiologia mamitelor este variată în funcție de mai mulți factori între care condițiile de exploatare, terapia aplicată și perioada fiziologică a glandei mamare prezintă importanță deosebită.

Astfel, în unitățile în care s-au aplicat programe de combatere a mamitelor, care au inclus și terapia cu antibiotice Streptococcus agalactiae aproape că nu a mai fost izolat, în timp ce, în celelalte ferme, frecvența izolării acestei specii a fost de circa 28%. De asemenea frecvența izolării stafilococilor a atins 44% iar a celorlalți patru streptococi a fost de 30%.

Numeroase observații au arătat că glanda mamară în lactație prezintă receptivitate crescută pentru Streptococcus agalactiae și Staphylococcus aureus, în timp ce mamela în repaus este mult mai receptivă la infecțiile cu stafilococi, Streptococcus dysgalactiae, Streptococcus uberis, Actinobacillus pyogenes.

Caracteristici epidemiologice și patogenetice ale principalelor specii

bacteriene care produc mamite

(după Poutrel B., 1986)

Tabel 1.

Cercetările în acest domeniu, arată o mare variație a agenților microbieni în diferite țari și condiții de creștere. Aydin F. și col. au diagnosticat pe un eșantion de 456 vaci, 73 cazuri de mamite (16%) dintre care 70 subclinice și 3 clinice de la care au identificat în 28 de probe Staphylococcus aureus, în 15 probe Staphylococcus epidermidis, în 8 Streptococcus agalactiae, în 7 Streptococcus dysgalactiae, în 7 Streptococcus uberis, în 3 Klebsiella pneumoniae și în 3 Escherichia coli.

Fabre J.M. și col. constată pe 326 de prelevări prezența în proporție de 29% Staphylococcus aureus, 17% Streptococcus uberis, 15% stafilococi coagulo-negativi, 13% Streptococcus agalactiae. Faye B. și col. într-o cercetare efectuată timp de 4 ani în 47 de ferme intensive pe 7852 probe de lapte au identificat bacterii în 53% din cazuri, germeni majori fiind Staphylococcus aureus, Staphylococcus uberis, Sreptococcus dysgalactiae, și Escherichia coli.

Aceste cifre relevă faptul că infecția a fost în majoritatea cazurilor cu polifloră microbiană.

[NUME_REDACTAT]. Țogoie L. și Culceri S. (1996) constată că infecțiile cu 2-3 specii bacteriene au reprezentat 78,4% din probele prelevate. Infecțiile cu streptococi au fost în proporție de 37,2% iar cele cu stafilococi de 25,6%.

Din glanda mamară au fost izolate și o serie de ciuperci. [NUME_REDACTAT] izolează 15 genuri diferite dar apreciază că acțiune patogenă au numai cele din genul Candida. Mamitele micotice au fost descrise și la noi în tara de Mitroi V. și Toma C., Ungureanu C. și col.

În etiologia mamitelor au fost incriminate și micoplasmele și virusurile. În ceea ce privește virusurile se admite astăzi de către mulți cercetători , că acestea pot sta la originea unor mamite, creând condițiile favorabile pentru dezvoltarea altor bacterii.

Frecvența anumitei flore bacteriene este dependentă și de folosirea antibioticelor pe scară largă, scăzând frecvența unor germeni și crescând frecvența altora. Astfel în unele ferme a scăzut frecvența infecțiilor streptococice și a crescut frecvența infecțiilor stafilococice.

Germenii ce pot cauza infecții mamare sunt repartizați după [NUME_REDACTAT]. în germeni cu caracter contagios și germeni de mediu. Aceștia la rândul lor pot fi germeni patogeni majori (contagioși Streptococcus agalactiae, Streptococcus dysgalactiae, Staphylococcus aureus, coagulazo-pozitivi; de mediu: Escherichia coli, Streptococcus uberis, Pseudomonas aeruginosa, Klebsiella sp.) și patogeni minori (contagioși: stafilococi coagulazo-negativi, Streptococcus bovis ; de mediu-ciupercile).

Caracteristicile generale ale principalilor germeni ai mamitelor

(după [NUME_REDACTAT]. 1994).

Tabel 2.

Principalele specii bacteriene izolate de la vaci cu mamite: Staphylococcus aureus, Streptococcus dysgalactiae, Streptococcus uberis, Escherichia coli .

Staphylococus aureus este specia bacteriană cu implicația cea mai importantă în etiologia mamitelor la vacă . Sursa principală de infecție o constituie secreția lactată a vacilor infectate. Germenul se dezvoltă în populații bogate și pe pielea ugerului sau în alte zone cutanate piloase și cu umiditate crescută . Sursele secundare de infecție sunt constituite de mâinile îngrijitorilor, ustensilele de muls, apa de spălare a ugerului, .ș. a, germenul putând fi izolat și din sol, apă, praf, furaje, etc.

Rata mare de portaj a vacilor clinic sănătoase ca și rezistența crescută a germenului față de factorii de mediu favorizează răspândirea acestora îndeosebi în timpul mulsului. Tulpinile de Staphylococcus aureus au capacitatea de aderare la mucoase, epitelii și endotelii, ca rezultantă a multor caracteristici structurale și biochimice. Existența unor cantități crescute de proteine hidrofobe și a structurilor capsulare polizaharidice de la suprafața peretelui capsular, conferă tulpinilor de Staphylococcus aureus capacitate crescută de colonizare.

Patogenitatea acestor germeni: este asigurată și printr-un echipament enzimatic și toxigen bogat, prezentat în tabelul 3.

Enzime și toxine elaborate de Staphylococcus aureus

(după Lincan)

Tabel 3.

Stafilococii nu invadează pielea normală dar persistă o perioadă îndelungată la acest nivel. În glanda mamară Staphylococcus aureus produce inflamații catarale sau purulente ale parenchimului ca și microabcese, necroze sau fistule , Formele de mamită gangrenoasă au fost identificate rar la vaci și au putut fi reproduse experimental numai prin provocarea neutropeniei. Incidența izolări Staph. aureus în mamitele vacilor a indicat valori de 24-26% formele clinice și 31-47% în cele subclinice de boală .

Streptococii izolați din secreția mamară a vacilor cu mamită : Streptococcus agalactiae, Streptococcus dysgalactiae, Streptococcus uberis – își manifestă patogenitatea atât prin factori de virulență cât și prin factori toxigeni (tabelul 3).

-Factori de virulență :

Fenomenul de aderență la celula gazdă constituie evenimentul inițial al procesului patogen. Aderența se produce prin aderența acidului lipoteichoic (LTA) din structura fimbriilor.

Rezistența la fagocitoză este dată de acidul hialuronic din structura capsulei streptococilor.

Factorul de invazie este hialuronidaza.

-Factori proteolitici sunt reprezentați de fibrinolizine:

-streptokinaza k – inhibă formarea barierelor de fibrină destinate localizării proceselor infecțioase;

-dezoxiribonucleaza – depolimerizează ADN-ul rezultat din dezintegrarea leucocitelor, furnizând streptococilor factori nutritivi esențiali pentru metabolismul lor, mărindu-le virulența și toxigenitatea;

-proteinaza – are rol de accentuare a leziunilor inițiate de alte componente de patogenitate ale streptocociilor.

Factori de toxigeneză:

-hemolizina O – are rol de citoliză asupra hematiilor ;

-hemolizina S – are efect citolitic pentru eritrocite dar și pentru leucocite.

-Factori sensibilizanți:

La acțiunea patogenă exercitată de streptococi prin factorii de virulență și de toxigeneză, se adaugă acțiunea indirectă prin mecanisme patogene imune complexe bazate pe caracterul cross-reactant al antigenelor endocelulare streptococice cu antigene tisulare ale gazdei având structuri chimice similare.

Streptococcus agalactiae este principalul streptococ patogen pentru glanda mamară a vacilor, organ pentru care germenul are specificitate. Germenul se multiplică la acest nivel și în lapte, dar nu invadează alte țesuturi (JAIN N.C., 1979).

Componenta principală a patogenității Str. agalactiae este virulența iar în cadrul toxigenezei, germenul secretă hemolizină, streptokinază, hialuronidază, protează și dezoxiribonuclează, Multiplicarea germenului este rapidă și are loc în epiteliul canalelor galactofore, rareori fiind însoțită și de penetrarea în epiteliul canalicular și acinar. Ca urmare, are loc transferul de neutrofile din capilarele sanguine în canalele galactofore, uneori reacția neutrofila fiind însoțită și de cea a macrofagelor și a fibroblastelor.

Procesul inflamator blochează lumenul canalelor gafactofore și determină involuția alveolară, înlocuirea țesutului secretor cu țesut conjunctiv fibros, atrofia, hipogalaxia și agalaxia. Mamitele sunt tipic cronice sau subclinice, putându-se produce și pusee ocazionale acute iar procesul patogen se limitează numai la nivelul glandei mamare.

Frecvența izolării Str. agalactiae din secreția mamară a vacilor a fost evaluată la 4-5 % în cazul mamitelor clinice și 14-19 % în cazul celor subclinice (POUTREL B., 1985). Variații mari ale incidenței izolării germenului au fost corelate în special cu aplicarea măsurilor de combatere, fiind recunoscută sensibilitatea sa crescută față de antibiotice.

Streptococcus dysgalactiae a fost izolat din tonsile, rumen și organele genitale ale vacilor ca și de pe pielea ugerului sau din secreția mamară a acestora. Produce, de obicei, forme subclinice de mamită fiind izolat de la 14-16 % din cazurile de boală (WILSON C.D., 1980 ).

Streptococcus uberis produce de regulă, mamite subclinice și persistă perioade lungi de timp, atât în lactație cât și în repaus mamar, când devin predominante.

Escherichia coli este cea mai reprezentativă specie din grupul enterobacteriaceelor implicate în etiologia mamitelor la vaci (THOMPSON P., 1979).

Sursele de infecție sunt secundare și constau în special din așternutul, apa de spălare a ugerului, cupele de muls contaminate care transmit germenii la nivelul mameloanelor vacilor. Se consideră că acești germeni au o capacitate redusă de supraviețuire și de multiplicare pe pielea mameloanelor sau în interiorul canalului papilar, în mod normal numărul lor fiind mai redus decât al stafilococilor și streptococilor (BOUCHOT M.C 1985,).

Totuși, au fost observate perioade tranzitorii în care populațiile de coliformi de la nivelul orificiului mamelonar au crescut foarte mult iar între acest fenomen și creșterea incidenței mamitelor colibacilare s-a înregistrat o corelație directă.

Alte observații au arătat că, în mod sporadic, infecția cu Escherichia coli în mamitele colibacilare poate avea origine hematogenă, provenind din procese septicemice generale sau din alte focare locale de infecție (EBERHART RJ., 1977).

Incidența crescută a mamitelor acute colibacilare se observă în perioada puerperală și în primele 3 luni de lactație.

1.2.1.2.[NUME_REDACTAT]

În etiopatogenia mamitelor s-a emis așa-numitul concept “[NUME_REDACTAT]” în care sunt luați în considerare trei factori principali:

-omul;

-mașina de muls;

-vaca.

După acest concept, cauzele care contribuie la apariția mamitelor țin în proporție de 70% de om; în 25% din cazuri de mașina de muls, și numai în 5% din cazuri de vacș (Ungureanu C. 1995).

Apariția mamitei este în strânsă legătură cu o serie de cauze predispozante și favorizante care permit dezvoltarea florei microbiene. Dintre cauzele predispozante o importanța majora o au factorii ereditari. De asemenea, rasele bune producătoare de lapte sunt mult mai predispuse la afecțiuni inflamatorii ale glandei mamare, și mai ales în perioadele de maximă lactație. (a 3-a, a 5-a lactație).

Stabulația și alimentația deficitară contribuie și ele la apariția mamitelor. Astfel, frecvența infecțiilor mamare este maximă în perioada martie-mai, în care se sfârșește stabulația și se produc cele mai numeroase fătări, și frecvența scade în perioada iunie-septembrie, când vacile beneficiază mai mult de mișcare și alimentație cu furaje verzi.

Mamitele subclinice pot deveni mamite clinice în condiții de stress datorate alimentației deficitare și întreținerii necorespunzătoare. Acești factori stresanți mai pot favoriza instalarea infecțiilor cu germeni condiționat patogeni. Adăposturile și așternuturile influențează incidența mamitei, în măsura în care pot cauza traumatisme ale mamelei și mameloanelor și pot influența igiena și starea de sănătate a animalelor. Leziunile mameloanelor sunt deseori realizate de stafilococi și Streptococcus dysgalactiae. Frecvența noilor infecții și deci a mamitelor clinice crește paralel cu frecvența leziunilor mameloanelor.

Printre cei mai importanți factori ambientali este mulsul: mulsul incomplet (cu staza de lapte) , mulsul traumatizant, aplicarea greșită mulsului mecanic.

Infecția mamară se poate produce pe cale limfatică, sangvină și prin canalul papilar. Calea cea mai frecventă este calea papilară. Sfincterul papilar este relaxat și ostiumul papilar rămâne deschis după fiecare muls circa 2 ore , timp în care flora bacteriană pătrunde ușor în sinusul papilar.

Intre mulsori, la apexul mamelar se dezvoltă foarte rapid stafilococi , mai ales în stabulația permanentă și când sunt condiții improprii de igienă.

Infecția pe cale limfatică se produce în urma migrărilor stafilococilor și streptococilor pătrunși prin diferite leziuni cutanate.

Calea sangvină de infecție este mai redusă ca probabilitate. De regulă are loc în cazurile de septicemie, când bacteriile pătrunse în torentul circulator ajung și în mamelă, unde pot declanșa procesul patologic (M. tuberculosis, Brucella , flora din metritele purulente acute).

Tulburările produse de agenții patogeni variază cu virulența germenilor, cu calea de infecție și forma clinică a mamitei.

În mamita acută , germenii se dezvolta în laptele din sinus, acesta fermentează și coagulează , apoi se produce o inflamație a mucoasei sinusului și canalelor lactifere (galactoforita) coagulii formați pot bloca parțial sau în totalitate canalele galactofore . Infecția difuzează apoi la acini și se produce hipo sau agalaxia.

În continuare se produc alterări ale epiteliului acinilor, congestie, vasodilatație, diapedeză (mamită catarală) cu exagerarea afluxului leucocitar (mamită purulentă). Procesul difuzează treptat în țesuturile din jur care proliferează, se congestionează, și fac ca mamela să se mărească în volum (mamita parenchimatoasă) . Leziunile locale intense sunt însoțite adesea și de modificarea stării generale.

În mamitele cronice, leziunile diferă ca formă clinică . În mamita purulentă se produc proliferări conjunctive și formarea de focare purulente. Leziunea se agravează și apare indurația mamară, în care proliferarea testului conjunctiv duce la înlocuirea țesutului glandular.

Mamitele pe cale ascendentă se produc obișnuit la un singur compartiment, leziunea inițială fiind în sinus . Mamita descendentă sangvină interesează mai multe compartimente și leziunile debutează la nivelul acinilor și periacinar.

1.2.2. Clasificarea mamitelor

Clasificarea mamitelor se poate face pe diferite criterii : anatomic, evoluție clinică, leziuni anatomopatologice și agent etiologic.

Din punct de vedere al evoluției clinice, mamitele pot fi clasificate in :

-mamite supraacute ;

-mamite acute ;

-mamite cronice.

La aceste trei forme se mai pot adăuga :

-mamitele subacute și

-mamitele subclinice.

Luând în considerare criteriul clinic și anatomopatologic, mamitele pot fi clasificate în :

-mamite supraacute -mamita gangrenoasă,

-mamite acute -mamita seroasă,

-mamita catarală,

-mamita purulenta,

-mamite cronice -mamita catarală,

-mamita purulentă,

-mamite specifice -mamita tuberculoasă,

-mamita granulomatoasă.

Din punct de vedere clinc, localizarea procesului la sinus sau parenchim poate permite o clasificare in :

-galactoforite si

-mamite

Aspecte clinice mai importante ale galactoforitei si mamitei sunt prezentate in tabelul 4.

Aspecte clinice ale afecțiunilor mamare

(după Bencke si Schulze, 1981)

Tabel 4.

Clasificarea etiologica este cea mai buna clasificare, deoarece precizează agentul etiologic si permite utilizarea unui tratament rațional si eficient.

Mamitele acute clinice pot fi impartite in :

-Mamite acute clinice reacție sistemica. Pe lângă afecțiunea mamara locala, vacile mai prezinta si unele simptome : lipsa poftei de mâncare, abatere, febra (peste 390 C). Laptele este vizibil modificat ( apos, cu cheaguri de sange, cu grunji si filamente ) si in cantitate redusa.

-Mamite clinic localizate. Simptomele sunt limitate numai la mamelă. Simptomele caracteristice constau in: afectarea unuia sau mai multor sferturi, care sunt calde, tumefiate sau dureroase. Laptele are aspect anormal ( lapte apos, prezența de coaguli de cazeina, filamente și uneori chiar cheaguri de sânge ). (Nardelli L., Gulandi G.L., 1978).

1.2.3.Mamite subclinice

In ultimii 20 ani problema mamitelor subclinice preocupă din ce in ce mai mult pe specialiști si crescătorii de animale. Acest interes crescând se datorează mai multor cauze. Flora bacteriana prezenta în mamelă poate declanșa, în condiții favorabile, o mamită clinica. [NUME_REDACTAT] F. si Voicescu S. (1997) aceasta posibilitate este, destul de redusă. Alți autori constata însă ca acest proces se poate produce la un număr mare de vaci. Ungureanu și col. (1974) – urmărind 100 zile un efectiv de vaci – constata ca 21,9% din infecții s-au transformat in mamite clinice, iar 12,5% s-au vindecat spontan.

Pagubele economice produse de mamitele subclinice sunt foarte mari, datorita faptului ca au o frecventa cu mult mai mare decât mamitele clinice. Se admite in general, ca in medie, aproximativ 50% din vacile lactante fac mamita subclinica, dar variațiile sunt foarte mari: 10-15%, în unele efective, ajungând în altele la 75% (Ungureanu si Minciună, 1983). [NUME_REDACTAT] la un efectiv cercetat 5148 vaci, au fost diagnosticate mamite clinice la 3.6% din vaci, iar formele subclinice la 48.7%. (Thirring A.,1977).

Fora bacteriană care produce mamite subclinice este aceeași cu aceea din mamitele clinice, frecvența speciilor bacteriene fiind variata. Fabre J.M. si col. (1991) examinând 326 prelevări, constata că numai 38 au fost sterile (11,7%), in celelalte probe au identificat : Staphylococcus aureus (29%), Streptococcus uberis (17%), stafilococi coagulazo-negativi (15%) si Str.agalactiae (13%). In unitățile care au primii sprijin tehnic de combatere a mamitelor nu au pus in evidența Streptococcus agalactiae, in timp ce în celelalte ferme frecventa acestuia a fost de 28%.

Pierderile economice se datorează scăderii producției de lapte și modificărilor calitative ale acestuia. Pierderile de lapte, pe toata durata lactației, variază între 7-9% (Rooy și Joartsveld, 1969 ; Reichmuth, 1968; citați de Nardelli si Gulandi, 1978). Thirring A. (1977) arată că vacile sănătoase, in comparație cu cele cu mamite, au avut o producție mai mare cu 7,7% și cu un consum de furaje mai mic cu 7,3%. Pierderile în lapte variază în raport cu gradul infecției, reflectat prin numărul de celule din lapte.

Simpson R.B. și col. (1995), cercetând influenta mamitelor subclinice asupra producției de lapte împarte efectivul studiat în două categorii (în urma numărarii celulelor somatice – SCC) : vaci cu SCC sub 2.92×104 și vaci cu peste 292 000 celule/ml Ei constata ca producția de lapte a fost mai bună la vacile cu SCC scazut.

Traeder W si Irion T. (1996) apreciază că mamitele subclinice sunt de 20,5 ori mai numeroase decât cele clinice și produc pagube însemnate. Aceste pagube provin, în proporția de 80%: din pierderi de lapte, 15% despăgubiri și înțărcări precoce si 5% din costul tratamentelor.

Corelația dintre concentrația de celule somatice din laptele de colecție, situația crescătoriei in privința mamitelor si pierderile probabile ale producției de lapte.

(după Nardelli L. si Gulandi G.L., 1978)

Tabel 5.

Efectele mamitelor subclinice asupra calitatii laptelui sunt importante, căci se produce o scădere a grăsimii, cazeinei si lactozei.

Variatia compoziției proteinelor laptelui din sferturile sănătoase si din cele afectate de mamita subclinica

(după Haenley J., 1973)

Tabel 6.

După. Botazzi (1997), conținutul în cazeina se reduce cu 15-20%, ceea ce înseamnă cu circa 900 g mai putină brânză pentru fiecare chintal de lapte (100Kg). Fermentația brânzeturilor poale fi perturbată. Ruffo și col. (1974) au constatat ca alterările brânzei de Pad reprezintă 3,3% atunci când este fabricată din lapte normal si atinge o pioporție de 16,6% când s-a folosit lapte mamitic.

Din punct de vedere simptomatologic, mamitele subclinice se caracterizează prin lipsa modificărilor locale sau ale secreției mamare. Prezența mamitei subclinice trebuie să fie presupusa ori de câte ori se produce o scădere treptată a producției de lapte, nejustificată prin alte cauze (alimentație, schimbare a condițiilor de întreținere sau exploatare etc.).

1.2.3.1. Diagnosticul mamitelor

Se realizează punând in evidenta modificări citologice, fizico-chimice si bacteriologice din lapte, cu ajutorul unor teste aplicabile direct in efectivul din grajd cat si al unor examene de laborator.

Diagnosticul se bazează pe testele rapide de diagnostic (în tara noastră R-Mastitest) și pe determinarea celulelor somatice în majoritate polinucleare (95%). In multe țări se admite ca laptele poate fi considerat normal daca numărul de celule somatice este sub 500 000/ml. Daca numărul celulelor somatice este mai mare, este vorba de mamite subclinice.

Examenul periodic al efectivelor de vaci de lapte se face fie prin numărarea celulelor somatice, fie prin sondaj în laptele de colectura.

Examenul bacteriologic este întotdeauna necesar, pentru a cunoaște speciile bacteriene și sensibilitatea lor fata de antibiotice.

Testul alcalinitatii se bazează pe principiul deteminarii alcalinitatii laptelui. După muls, laptele recoltat de la vaci cu ugere sănătoase este slab acid datorita fosfaților acizi, citraților si acidului carbonic. Un astfel de lapte cu o incarcatura mica bacteriana are pH-ul cuprins intre 6,5 – 6,7. Prin păstrare, laptele se acidifica datorita intervenției acidului lactic.

La vacile cu ugerele infectate, laptele devine alcalin. In tara noastră pentru verificarea alcalinitatii laptelui s-a folosit testul Albrom care este o hârtie absorbanta de circa 8/8 cm cu 4 cerculețe, colorate galben deschis, reprezentând cele 4 sferturi de uger, impregnate cu o substanța indicatoare- albastru de bromtimol.

Testul se executa in grajd. Pe fiecare cerculeț se mulg câteva picaturi de Iapte din sfertul de uger indicat pe hârtia-test.

Rezultatul pune in evidenta potențialul reductor al bacteriilor si eventual al celulelor din glanda mamara ce produce modificarea culorii indicatorului, corespunzător cu

pH-ul laptelui. Culoarea galbena nemodificata a cerculețului reprezintă o reacție negativa specifica pentru laptele din sferturile de uger sănătos iar culoarea albastra reprezintă o reacție pozitiva de diferite intensitati in funcție de gradul de infecție al sfertului respectiv.

Metoda are dezavantajul ca nu depistează un număr mare de infecții mamare iar in grajdurile neaerisite si murdare pot apare reacții false produse de vapori de amoniac. Testul alcalinitatii laptelui este folosit acum foarte rar.

[NUME_REDACTAT] imaginat de Murphy si Hanson, inca din 1941, se bazează pe proprietatea hidroxidului de sodiu de a coagula leucocitele din laptele mastitic. Testul a fost aplicat mai întâi pentru controlul infecțiilor pe sferturi de uger si apoi la depistarea in laptele de colectura a celui provenit din ferme puternic infectate. Reacția se executa astfel: intr-o eprubeta se pun 10 ml lapte peste care se adaugă 2 ml NaOH – soluție normala si amestecul se agita bine. Daca laptele provine de la o vaca cu mamita amestecul coagulează iar daca ugerul a fost sănătos amestecul ramane lichid. Temple C. (1962) a adus unele modificări adaptând tehnica la o simpla reacție pe lama, ușor de executat si interpretat.

[NUME_REDACTAT] modificat. lmportant este ca înainte de executarea testului laptele sa fie bine omogenizat prin agitarea puternica a tubului.

Pe o lama de sticla așezata pe o hârtie neagra se pun 5 picaturi de lapte peste care se adaugă 2 picaturi de NaOH n/1 soluție 0.4%. Amestecul se omogenizează cu o ansa timp de 20—25 secunde după metoda aglutinării pe lama apoi se interpretează rezultatul reacției(Tabel 7).

Interpretarea reactiei pe baza testului Whiteside modificat

(Tabel 7)

TestuI are valoare orientativa privind numărul de celule din lapte, indicând starea normala sau patologica a sfertului de uger cercetat.

Testul CMT ([NUME_REDACTAT] Test) a fost imaginat de Schalm si Nourlander (1957) si are ca principiu aprecierea numărului de celule somatice din lapte ca mijloc de depistare a mamitelor subclinice. Este cunoscut si sub denumirea de testul indirect, al celulelor somatice din lapte.

Prezența mamitelor subclinice nu antrenează modificări ale laptelui sau ale ugerului cum ar fi inflamația si durerea.

Testul mai poate fi folosit si pe laptele colectat de la toate vacile dintr-o ferma, determinându-se astfel numărul de celule somatice ale întregii cirezi.

Reactivul are ca substanța activa un detergent care in contact cu laptele mastitic da o reacție a cărei intensitate depinde de numărul de celule existente in proba cercetata. Reacția est interpretata ca un complex detergent-proteina care se formează intre detergenții cu anioni pozitivi si ADN-ul din nucleii celulelor somatice din lapte. Rezultatul reacției se exprima printr-o vâscozitate mai mica sau mai mare a laptelui in funcție de procentul ADN-ului care exprima numărul de celule si evoluția infecției. Principiul testului CMT a fost adoptat de majoritatea tarilor pe baza căruia s-au preparat teste naționale.

Principiul metodei CMT.

Se mulge o cantitate mică de lapte in fiecare cupă a dispozitivului de plastic, apoi se adaugă reactiv CMT. Prin mișcări de rotație se omogenizează cele două componente și se citește reacția. După aproximativ 20 secunde reacția dispare, așadar trebuie citită repede.

Testul R. Mastitest romanesc a fost elaborat de [NUME_REDACTAT] si col. (1973-1974) după principiul testului CMT si folosește o soluție formata din lauril sulfat de sodiu si bromcrezol purpur. Testul se bazează pe schimbarea consistentei laptelui mamitic in contact cu soluția folosita.

Diagnosticul micologic

Pentru izolarea micetelor potențial patogene ce se găsesc in secrețiile mamare la vacile cu mamite, se folosesc frecvent mediile de cultură agar Sabouraud glucozat cu antibiotice si agar Csapek. Materialul se însămânțează după tehnica bacteriologică cu deosebirea ca inocolum-ul este in cantitate mai mare (0.2ml) si aceasta datorită numărului mic de micete ce se găsesc in materialul patologic. Mediile se incubează la 37C, timp de 48 de ore, apoi se lasă la temperatură de 25C 7-8 zile pentru dezvoltarea completă a coloniilor. Acestea sunt examinate macroscopic si microscopic intre lamă si lamelă sau in frotiuri colorate după metoda Gram-dublu. Micetele apar colorate in albastru. Identificarea micetelor patogene se realizează in laboratoarele de specialitate prin folosirea unei metodologii proprii stabilind caracterele coloniilor, prezența membranei, a caracterelor microscopice, punerea in evidență a ascosporilor, fermentarea zaharurilor, asimilarea zaharurilor, degradarea arbutinei, si utilizarea alcoolului etilic. Pe baza acestor caractere levurile patogene sunt încadrate in 4 grupe si 9 subgrupe.

Determinarea numarului de levuri din probă.

Determinarea numărului de levuri din proba de lapte se face după tehnica folosită in bacteriologie. Din probele de examinat se execută diluții zecimale până la 10-5 sau 10-6, in funcție de gradul de contaminare. Din fiecare diluție se însămânțează 0,1 ml pe suprafața unei plăci cu agar Sabouraud sau Csapek. Conținutul se întinde uniform pe toata suprafața mediului si placa astfel pregătita se lasă la incubat in termostat cu temperatura de 37C, timp de 48 ore. Numărul de colonii apărute pe suprafața mediului, in acest interval de timp, se inmulteste cu diluția respectiva. De exemplu – in placa cu proba însămânțată la diluția de 10-5 au crescut un număr de 15 colonii. Numărul de micete pe ml lapte cercetat este de 15 x 100 000 = 1 500 000.

Interpretarea rezultatelor.

La stabilirea diagnosticului de mamită trebuie sa se tină cont de faptul ca micetele sunt germeni ubicvitari si ca atare prezenta lor in lapte poate avea si alte surse in afară de glanda mamară. De aici rezultă că si pentru examenul micologic recoltarea, păstrarea si transportul probelor la laborator are icortanta deasebita in precizarea diagnosticului micologic. Dupa. cum arata Mitroiu P. (1976) identificarea unor micete in lapte nu presupune implicit o mamita micotica. Izolarea funilor levuriformi la examene repetate, incarcatura de ordinul a sutelor de levuri pe ml lapte, precum si prezenta acestora in laptele final si rezidual provocat prin inocularea oxitocinei, sunt indicii ca la infectia glandelor mamare acestia participa. sub o forma primara sau de asociatie. Mamela normala este frecvent invadata atat de bacterii cat si de levuri dar grefarea lor este posibila numai cand exista conditii favorabile create de factori care provoaca lezarea tesutului glandular. Cand asemenea conditii nu exista acesti germeni sunt eliminati in timpul mulsului sau de fortele de aparare ale organismului. In momentul recoltarii probelor pentru examen micologic este necesar sa se cunoasca starea clinica a glandei mamare, aparitia si evolutia mamitei, antibioticele folosite in tratament si durata acestuia, pentru a se aprecia rolul si contributia etiologica a levurilor. In general levurile se dezvolta la temperaturi mai scazute decat temperatura normala a corpului animalului si este greu de presupus ca orice levura ajunsa in uger este capabila sa se multiplice si sa provoace leziuni de mamita. Exista o categorie de levuri din care face parte Candida albicans, C. tropicalis, C. parapsilopsis, C. krusei (forma perfecta Pichia fermentans), C. pseudotropicalis (forma perrfecta Saccharomyces fragilis), C. stellatoidea, C. utilis, Torulopsis glabatra si Cryptococcus neoformans, ce apar in glanda mamara in conditiile arătate si se dezvolta la temperatura normala a corpului provocand sau complicand leziunile existente.

1.2.3.2.Tratamentul mamitelor

Extinderea si implicațiile economico-sanitare ale mamitelor la vaci au devenit pentru unele tari ca si pentru noi o problema cu caracter național. Reducerea pierderilor produse de afecțiunile mamare si îmbunătățirea calității sanitare a laptelui si produselor lactate sunt obiective ce se impun permanent atenției crescătorilor de vaci si cercetătorilor din institute si laboratoare veterinare. Rezolvarea acestor obiective implica elaborarea unui plan de organizare a luptei împotriva mamitelor care sa cuprindă :

Prevenirea si combaterea mamitelor in perioada de repaus mamar.

Prevenirea si combaterea mamitelor in perioada de lactație.

Prevenirea si combaterea mamitelor prin măsuri de profilaxie specifica.

1.2.3.2.1. Prevenirea si combaterea mamitelor in perioada de repaus mamar.

Alegerea perioadei de repaus mamar pentru tratamentul cu antibiotice al tuturor sferturilor de uger in vederea combaterii mamitelor si indeosebi a mamitelor subclinice a fost unanim admisa p plan mondial ca fiind o metoda economica si cu mare eficacitate. Are ca scop sa elimine infectiil vechi cu care glanda mamara a intrat in repaus sis a previna infectiile noi. Cercetarile in aceasta directie au aratat ca in primele doua saptamani de la intarcare, intr-un numar tot mai mare de sferturi sanatoase apar infectii noi care se adauga la cele existente din timpul lactatiei. Incidenta crescuta, la fatare, a infectiilor ugerului se explica prin patrunderea in glanda mamara a bacteriilor patogene ramase dupa ultimul muls pe pielea din jurul orificiului mamelonului. Asemenea situatii se intilnesc in efectivele de vaci din unitatile care nu aplica masuri de dezinfectie a mameloanelor dupa muls. Metoda consta in infuzarea in glanda mamara, prin canalul mamelonului, a unei doze de antibiotic cu eliminare inceata. Tratamentul se aplica imediat dupa ultimul muls sau in prima saptamina de la intrarea in repaus mamar. Aplicarea tratamentului la toate sferturile sau numai la cele infectate subclinic, depistate prin testul rapid californian, este o problema inca discutata. Dupa opinia unor cercetatori tratamentul tuturor sferturilor este recomandabil si pentru motivul ca o perioada de 2 saptamani de la intarcare, antibioticul infuzat protejeaza glanda mamara sanatoasa de contaminarea cu bacterii patogene din afara. Dupa altii aceasta practica a dus la cresterea infectiilor cu bacterii coliforme ca urmare a scaderii celulelor somatice din lapte prin disparitia infectiilor streptococice si stafilococice. Sustinem opinia acelora care recomanda tratamentul tuturor sferturilor indiferent daca la u1timul control prin testul californian au fast pozitive sau negative. Infectiile dupa tratamenrt, cu bacterii coliforme, pot fi evitate prin aplicarea unor masuri severe de igiena in timpul si dupa tratament.

In efectivele de vaci care au primit tratament in perioada de repaus mamar si situatia mamitelor subclinice s-au imbunatit in lactatia urmatoare, infectiile scazind sub 25%, la un nou ciclu este recomandabil sa se aplice antibioterapia numai 1a sferturile pozitive si intens pozitive la R mastitest.

Tehnica de lucru.

Inainte de tratament mameloanele se curata si.la nevoie se spala si se usuca, cu un prosop curat, sterilizat prin fierbere. Orificiul mamelonului se dezinfecteaza cu un tampon de vata imbibat in alcool sanitar, pentru a indeparta urmele de murdarie ce contin eventuale bacterii patogene sau saprofite ce ar putea fi introduse in timpul administrarii antibioticului. Cloxacilina suspensie, in cantitate de 6ml continind 500mg, penicilina semisintetica (jumatate din continutul unui tub) sau sporofug (jumatate din tub) se introduce cu ajutorul unei alonje prin canalul mamelonului in sinusul galactofor. Dupa administrare ugerul se maseaza usor prin miscari de jos in sus astfel ca antibioticul sa se raspandeasca in profunzimea tesutului glandular. Dupa tratament mameloanele se dezinfecteaza prin imbaiere intr-o solutie de hipoclorit de sodiu cu 4% clor active. Operatia de dezinfectie se repeta dupa 10-14 zile. Metoda de tratamenrt a ugerelor in repaus mamar este economica in comparatie cu pierderile inregistrate la efectivele netratate, usor de aplicat, nu implica pierderi in productia de lapte si eficacitatea acesteia se concretizeaza prin scaderea procentului de infectii mamare dupa fatare. Rezultatele cercetarilor intreprinse in aceasta directie au aratat ca in efectivele de vaci tratate in repaus mamar si urmarite pe o perioada de 2 ani, numarul celulelor somatice pe

ml lapte de colectura a scazut de la o medie de 730 000 la 400 000 si continua sa scada la data aprecierii rezultatelor in timp ce in efective1e netratate media se mentinea la 790 000 celule/ml. Rezultatele apreciate statistic au fost semnifcative (p < 0,001) (R. G. Kingwill si col., 1971).

Tratamentu1 aplicat la efective cu peste 100 vaci in repaus mamar, prin infuziii de 0,5g si 1g benzatin cloxacilina in oleu mineral cu baza de monostearat de auminiu a eliminat 74-83% din infectiile cu stafilococi si 95-97% din cele cu streptococi, indiferent de doza aplicata (T. K. Griffin 1971). Rezultatele intreprinse in tara noastra au aratat ca cloxacilina suspensle, preparata 1a Fabrica de antibiotice Iasi, aplicata la efective de vaci in repaus mamar a redus cu 82% infectiile vechi cu streptococi si stafilococi patogeni si a prevenit in 83,5% infectiile cu aceiasi germeni (Ungureanu C. si col. 1973). Metoda este cuprinsa in tehnologia de prevenire si combatere a mamitelor la vaci, elaborate de I.C.V.B. “Pasteur” in colaborare cu [NUME_REDACTAT] Veterinara din [NUME_REDACTAT] si [NUME_REDACTAT] si difuzata prin Inspectoratele sanitare veterinare judetene pentru aplicare in fermele cu vaci de lapte.

1.2.3.2.2. Prevenirea si combaterea mamitelor in perioada de lactatie

In aceasta perioada se preconizează un complex de masuri care aplicate constant si corect sa mentina nivelul scazut al infectiilor mamare, realizat dupa tratamentul aplicat in repaus mamar si sa previna aparitia de noi infectii. Aplicarea masurilor nu trebuie sa afecteze productia de lapte si calitatea lui.

Tratamentul mamitelor subclinice.

Tratamentul mamitelor subclinice se poate face prin infuzii mamare, cu antibiotice sau alte chimioterapice, în timpul lactației sau în repaus mamar. Tratamentul este indicat în cazurile în care frecventa acestor infecții este crescută. Când numărul vacilor cu mamite subclinice este mai mic sunt suficiente măsurile profiIactice.

In efectivele de vaci cu potențial genetic ridicat si de mare productivitate dar cu procent ridicat de infectii mamare se recomanda tratamentul tuturor sferturilor de uger cu mamite subclinice depistate prin testul californian. Scopul tratamentului este de a eradica sau reduce la maximum infecțiile mamare înainte de a trece in stadiul clinic pentru a se evita pierderile prin îndepărtarea din efectiv a unor vaci valoroase, cu mamite incurabile.

S-a constatat ca sunt mai ușor de eliminat streptococii si stafilococii aptofeni din infecțiile subclinice decât din cele clinice. Antibioticele cu eliminare rapida sau înceata (penicilina si cloxacilină) administrate după fiecare muls sau odată la 24 ore au dus la eliminarea a 88,5% din infecțiile streptococice si peste 60% din infecțiile stafilococice subclinice in comparație cu mai puțin de 30% din infecțiile stafilococice clinice. Metoda se practica pe scara restrânsa si se cunoaște sub denumirea de tratament ‘blitz’. Aplicând acest tratament, E.R.Jackson (1971) a reușit sa reducă nivelul infecțiilor mamare cu peste 50%. In multe din efectivele tratate, Str. agalactiae a fost eradicat.

Desi tratamentul in lactatie al mamitelor subclinice are un grad ridicat de eficacitate prezinta totusi numeroase inconveniente pentru fermier facand metoda aproape impracticabila. TratamentuI este foarte costisitor. Laptele de la vacile tratate timp de 3-4 zile contine reziduri de antibiotice si nu poate fi folosit in consum sau in industria de lapte. Fiindcă tratamentul ar urma sa se aplice la un număr ridicat de vaci cu mamite subclinilice, eliminarea sau folosirea in alte scopuri a laptelui recoltat in aceasta perioada ar presupune o pierdere considerabila raportata la totalul efectivului Metoda nu poate fi deci generalizata, totuși se recomanda a fi aplicata in efectivele de vaci cu potential biologic ridicat si producții mari de lapte. Calculul pierderilor rezultate in urma tratamentului timp de câteva zile, comparat cu cel al scăderii producției de lapte pe toata perioada lactației la vacile netratate si al indepartarii din efectiv al exemplarelor valoroase, reprezintă un motiv de acceptare al aplicării tratamentului.

In perioada de lactație cheia succesului in prevenirea mamitelor subclinice revine aplicării masurilor de igiena.

1.2.3.2.2.Prevenirea si combaterea mamitelor prin masuri de profilaxie specifica

Folosirea profilaxiei specifice ca masura de prevenire si combatere a mamitelor este o problema mult controversata. In secretia glandei mamare nelactante ca si in colastru exista o variatie de imunoglobuline in concentratii diferite de la animal la animal. Originea celor mai multe imunoglobuline este umorala. O parte din anticorpii specifici sunt producti in glanda mamara ca urmare a localizarii unar agenti infectiosi sau prin stimulare cu diferiti antigeni. Majoritartea imunoglobulinelor din secretia mamara fac parte din clasa IgG1 si provin prin transfer din sistemul umoral. Imunoglobulinele IgG1 se gasesc in cantitate mare in colostru unde isi exercita functia de protectie fata de agentii infectiosi.

Introducera directa in glanda mamara a unor stimuli antigenici are ca rezultat o crestere a imunog1obulinelor si in primul rand a celor din clasa IgA. Datele. prezentate succint sunt o dovada ca impotriva mamitelar la vaci este posibila o imunizare pe cale generala si locala. In acest scop s-au preparat si folosit vaccinuri simple sau mixte. Vaccinurile preparate cu antigene corpusculare din mai multe specii bacteriene, in amestec cu anatoxina stafilacocica s-au dovedit a fi mai eficiente decat vaccinurile simple din anacultura sau anatoxine, animalele vaccinate in aceste conditii rezistind mai bine la infectia naturala sau experimentala. Dupa unii cercetatori vaccinarea este un mijloc de control al infectiilor mamare si de reducere a frecventei bacteriilar patogene rezistente la antibiotice, ce se intalnesc frecvent in mamitele cronice care nu cedeaza la tratament.

Institutul de Cercetari veterinare si biopreparate "Pasteur" prepara un vaccin contra mamitelor adsorbit pe hidroxid de aluminiu si inactivat cu formol. Compozitia antigenica a vaccinului cuprinde anacultura si anatoxina de S. aureus alfa si alfa-beta si anacultura de Str. agglactiae, Str. dysgalactiae si Corynebacterium pyogenes. Se aplica la vaci in lactatie si in repaus mamar. Vaccinul se inoculeaza subcutan la baza mamelei in regiunea ganglionilor retramamari, in doze de 5 si 7ml, la interval de 14-30 zile. La vacile in repaus mamar a doua doza de vaccin se inoculeaza cu cel putin 15 zile inainte de fatare. Dupa 6 luni de la a doua inoculare vacile se reinoculeaza cu a doza unica de 7 ml.

Ungureanu C. si col. (1978) aplicand acest vaccin in conditii obisnuite de exploatare a vacilor de lapte, comparativ cu vaci nevaccinate, au constatat o protectie a mamelei fata de infectii la 25-26,2% din vaci si 24,4-32,5% din sferturile de uger. Analiza frecventei infectiilor mamare pe categorii de vaci, cu ugere sanatoase si cu infectii clinice si subclinice, a dus la conc1uzia ca vaccinarea a prevenit infectiile mamare la 10,6-3,5% din vaci si 8,4-17% din sferturi la prima categorie si a redus din infectiile, existente la data vaccinarii, la 9,5-12% din vaci si 11,1-33,0% din sferturile de uger – din a doua categorie. Intre procentele infectiilor mamare inregistrate la vacile vaccinate si nevaccinate diferentele inregistrate au fast semnificative si foarte semnificative (p = 0,01-0,001). Vaccinarea aplicata la vaci in perioada de repaus mamar a conferit glandei mamare o protectie, exprimata prin scaderea infectiilor (in lactatia urmatoare) cu 8,5-12,4% din sferturile pozitive la R mastitest depistate inainte de intarcare si a prevenit infectiile noi la 26,4-53,4% din sferturile sanatoase, in comparatie cu vacile nevaccinate.

Diferentele inregistrate au fost statistic semnificative si foarte semnificative (p = 0,01-0,001). Scaderea infectiilor mamare la vacile vaccinate a dus la scaderea frecventei S. aureus cu 4,5-13,7% si a Str. agalactiae cu 0,8-43%.

Rezistenta vacilor la infectiile mamare este exprimata prin nivelul anticorpilor specifici in serul sanguin si colostral. La vacile cu ugere sanatoase concentratia scazuta a imunoglobulinelor (0,5-1,4 mg/ml) creste dupa vaccinare la 50 mg/ml in lactoserul din colostru.

Lincan C. (1980) constata ca la 131 din vacile vaccinate nivelul anticorpilor fata de S. aureus si Str. agalactiae a crescnt in prima luna de lactatie de 4,4 pina la 6,6 ori in serul sanguin si de 6,5 pina la 8,8 ori in lactoserul colostral si s-a mentinut la valori ridicate timp de 6 luni. In repaus mamar rata de crestere a titrului anticorpilor din secretia mamara a vacilor vaccinate a fost mai ridicata cu 1 pina la 2,8 ori fata de titrul anticorpilor din serul sanguin iar raportul dintre anticorpii din serul colostral si sanguin a inregistrat o crestere cu 23-29%.

In conditii experimentale, serul colostral inoculat in cantitate de 0,3 ml a protejat 80% din soareci fata de toxina stafilococica 40% fata de culura integrala de stafilococ ~s 70% fata de Str. agalactiae.

Rezultatele cercetarilor intreprinse in tara noastra dar si ale altor cercetatori din strainatate demonstreaza ca este posibila cresterea rezistentei glandei mamare fata de infectia naturala cu germeni partogeni, daca se tine cont de anumiti factori legati de compozitia antigenica a vaccinului, locul de inoculare si perioada optima de aplicare a vaccinarii. Un raspuns imunologic superior s-a obtinut numai de la vacile vaccinate in repaus mamar. Afirmatia se bazeaza pe datele privind titrurile ridicate de anticorpi din serul colostral si sanguin, scaderea incidentei infectiilor mamare si a frecventei bacteriilor patogene la vacile din aceasta categorie comparativ cu cele obtinute de la vacile vaccinate in lactatie sau nevaccinate

Cu toate ca rezultatele aplicarii imunoprofilaxiei in combaterea mamitelor sunt satisfacatoare ar fi o amagire sa credem ca prin aceasta metoda pot fi lichidate infectiile mamare. Vaccinarea completeaza complexul de masuri generale. Aplicarea in mod constant si cu simt de raspundere a intreg complexului de masuri, pe toata durata de exploatare a vacilor este singurul mijloc prin care se pot obtine succese in lupta grea si dificila a combaterii mamitelor la vaci

1.2.4.Antibioticele in combaterea mamitelor

1.2.4.1.Clasificarea antibioticelor si acțiunea lor asupra germenilor bacterieni

Antibioticele sunt substante, produse de microorganisme care au proprietatea de a distruge sau inhiba dezvoltarea germenilor bacterieni.

Clasificarea antibioticelor se face dupa criteriul:

– spectrului de activitate;

– actiunea bactericidă sau bacteriostatică;

– structura chimica si locul de actiune asupra bacteriei.

Primele doua clasificari nu mai corespund progreselor actuale in domeniul antibioticelor, dar ele sunt inca larg folosite Clasificarea dupa structura chimica si modul de actiune asupra bacteriei se bazeaza pe criterii cantitative si calitative.

Cantitativ, eficacitatea unui antibiotic se apreciaza dupa concentratia minima inhibanta, adica exprimata in cantitatea de substanta care intra in contact cu locul de fixare pe bacterie pentru a produce efect litic sau bacteriostatic. Cantitatea se masoara in unitati inrternationale sau micrograme pe ml cultura determinata "in vitro" cu tulpini de bacterii-test. In organism cantitatea de antibiotic este raportata la concentratia realizata in sange sau tesuturi.

Calitativ, antibioticul se apreciaza dupa locul de electie in structura anatomica a bacteriei, unde actioneaza prin blocarea si devierea functiilor enzimatice indispensabile sintezei proteinelor si schimburilor vitale ale bacteriei. De exemplu streptomicina si tetraciclina se fixeaza pe ribozomi si tulbura codul genetic, fixarea acizilor aminati si a ARN-ului de transfer pe ribozomi. Tot pe ribozomi se fixeaza si neomicina, kanamicina si cloramfenicolul; primele doua substante se opun disocierii ARN-ului de transfer, iar ultima perturba sinteza proteica.

Polimixina si colistina se fixeaza pe peretele bacterian si tulbura functia osmotica a membranei iar penicilina care se fixeaza tot pe perete produce blocaj enzimatic.

1.2.4.2.Sensibilitatea bacteriilor la antibiotice

Sensibilitatea la antibiotice se determina curent prin metoda difuzimetrica. Se folosesc culturi de bacterii izolate si identificate. In cazuri de urgenta se recomanda determinarea sensibilitatii florei totale prin insamantarea directa a secretiilor mamare sau a culturilor primare urmand ca determinarea sensibilitatii fiecarei specii sa se faca ulterior.

Rezultatele antibiogramei in primul caz au un scop orientativ in alegerea antibioticului pentru tratamentul de interventie iar in al doilea caz pentru tratamentul de baza.

Metoda de lucru.

Agarul nutritiv topit si racit la 60C se toarna in placi Petri in strat uniform gros de aproximativ 2 mm. Cultura de 18-24 ore a tulpinii de examinat se insaminteaza pe suprafata mediului iar excesul se indeparteaza cu pipeta Pasteur. Pentru culturile dezvoltate se fac dilutii de 1/100 sau 1/1000 folosind dilutia care ar permite dezvo1tarea uniforma a coloniilor.Placa insamintata se lasa la termostat cu capacul intredeschis pentru uscare timp de 30 minute. Cu ajutorul unei pipete sterile se plaseaza microcomprimatele la distante de minimum 2 cm cu initialele pe suprafata agarului pentru a putea fi citite fara deschiderea placii. Se incubeaza 24 ore la 37°C apoi se citeste rezultatul masurand raza de inhibitie a zonei de crestere din jurul microcomprimatului.

Interpretarea rezultatelor :

sensibil – zona de inhibitie cu raza de 6mm;

putin sensibil – zona de inhibitie cu raza de 2-5 mm;

rezistent – lipsa zonei de inhibitie sau cu raza de 1-2 mm.

Sensibilitatea 1a antibiotice se testeaza la circa 10% din tulpinile de streptococi, pana la 50°/o din tulpinile de S. aureus si 10% din tulpinile altor specii izolate din probele efectivului controlat.

Rezistenta "in vitro" se determina prin aceeasi metoda si se manifesta prin neutralizarea actiunii antibioticului din mediul de cultura si dezvoltarea bacteriilor testate iar "in vivo" prin lipsa de eficacitate in tratamentul animalelor bolnave. Aprecierea rezistentei germenilor bacterieni numai prin efectul tratamentului are valoare orientativa. Pana la determinarea rezistentei prin metode de laborator medicul clinician este obtigat sa schimbe antibioticul cu altul a carui actiune asupra germenului incriminat o cunoaste sau este indicata in literatura de specialitate.

Lipsa eficacitatii unui antibiotic in tratamentul animalelor bolnave poate avea multiple cauze. Frecvent se datoresc:

– aplicarii unor doze mici, incapabile sa atinga concentratia minima inhibanta in organism;

-contactului insuficient sau in anumite situatii chiar absentei contactului intre bacterie si antibiotic in procesul infectios;

– inactivarii antibioticului inainte de a fi folosit. Asemenea situatii se intilnesc in cazul prepararii si conservarii necorespunzatoare a solutiilor de antibiotice. Rezistenta bacteriilor la antibiotice are un substrat calitativ ce se realizeaza prin fenomenul de mutatie, adaptare, transfer si transductie. Mutatia se produce spontan la toate populatiile bacteriene cu o frecventa de 1:10 miliarde. Caracterul nou dobandit se transmite la descendenti care se deosebesc de restul popuilatiei prin caractere imprimate de anomaliile ce se produc la nivel de cromozomi.

Adaptarea este un fenomen initalnit la unele bacterii care reactioneaza la contactul cu antibioticul prin fabricarea unor enzime. Rolul acestora este de a neutraliza efectul antibioticului. Peretele stafilococului secreta o enzima numita penicilinaza care dedubleaza molecu1a de peniclina in particole inactive. Caracaterul astfel dobandit este transmisibil la descendenti.

Transferul de rezistenta este un fenomen transmisibil ce se intalnste in cadrul populatiei unei specii si chiar intre specii bacteriene. Pentru realizarea fenomenuiui este necesar un suport ADN extracromozomic, ribozom sau plasmide, factorul R, un mijloc de transfer cum sunt porii sexuali si contactul dintre microbul donator si primitor.

Transductia este un fenomen care se realizeaza obligatoriu prin intermediul unui bacteriofag specific si este mult mai limitat. Aparitia in timpul tratamentului a unuia dintre fenomenele citate explica ineficacitatea antibioticului in procesul infectios si necesitatea inlocuirii acestuia.

1.2.4.3.Alegerea antibioticelor pentru tratament

Alegerea antibioticului pentru prima faza a tratamentului mamitelor clinice este o problema de competenta medicului practician care va avea in vedere:

– caracterul anatomo-clinic al infcc1iei mamare;

– flora bacteriana patogena predominanta din glanda mamara a efectivului de vaci, determinata prin examene bacteriologice anterioare;

– sensibilitatea la antibiotice a principalelor specii bacteriene patogene izolate anterior.

Cand in efective au aparut pentru prima data cazuri de mamita si nu se cunosc antecedente, antibioticul se va alege pe criteriul probabilitatii, cunoscand ca, in general, infectiile mamare sunt produse de streptococi si stafilococi patogeni sau de bacterii Gram negative daca boala evolueaza sub o forma acuta. Tratamentul de asteptare sau de acoperire bacteriologica cu antibioticul ales urmeaza sa fie continuat sau schimbat daca rezultatele examenelor de laborator confirma sau infirma eficacitatea pe baza sensibilitatii agentului patogen.

De preferat este ca tratamentul sa fie facut cu un singur antibiotic, cu difuzibilitate mare, pentru a realiza concentratia minima inhibanta si care sa cuprinda in spectrul sau de activitate bacteria incriminata a fi cauza mamitei. In cazuri deosebite se recurge la asocieri de antibiotice pentru a obtine un efect sinergie bactericid. Asocieri de antibiotice bactericide recomandate sunt acelea de tipul penicilinei – penicilina G, ampicilina, oxacilina, meticilina cu cele de tipul streptomicinei – streptomicina, gentamicina si kanamicina, cu conditia ca agentl patogen supus tratametului sa fie sensibil la amandoua tipuri. La asocierea antibioticelor pentru tratamentul infectiilor produse de mai multi germeni patogeni se va avea in vedere ca fiecare specie bacteriana sa fie sensibila la cel putin unul din antibioticele asociate. Exista si asocieri antagonice cum ar fi cele dintr-un antibiotic bacterioid – penicilina – cu altul bacteriostatic – tetraciclina sau cloramfenicolul. Penicilina este bactericida numai in faza de multiplicare a bacteriei. In asociatie de exemplu cu tetraciclina aceasta anihileaza efectul bactericid al penicilinei, germenul trecand in stare de latenta.

Asocierea intre streptomicina si tetraciclina sau cloramfenicol este posibila fiindca streptomicina are efect bacteriocid atat in faza de multiplicare cat si in faza de latenta a bacteriei. De asemenea, nu se recomanda asocierea a doua antibiotice cu spectru larg de activitate (tetraciclina, cloramfenicolul), ambele avand acelsi efect, combinatia apare ca inutila.

Schema 14 prezentata dupa [NUME_REDACTAT] (Spitalul clinic de boli infecțioase Colentina – București) indica posibilitatile de asociere a diferite antibiotice cu efect sinergic si antagonic.

1.2.4.4.Determinarea reziduurilor de antibiotice din lapte

O metoda bacteriologica rapida de determinare a reziduunlor de antibiotice din lapte si alte produse de origine animala a fost elaborata la ICVB "Pasteur" de [NUME_REDACTAT]. si col. (1979). Principiul metodei consta in inhibarea cresterii unei bacterii-test in prezenta antibioticelor din lapte.

Metoda de lucru.

Se prepara agar nutritiv cu bromcrezol purpur ca indicator de culoare. Mediul astfel preparat are culoarea violet. Ca bacterie-test se foloseste Bacillus stearotermophilus, sensibil la antibiotice. Bacteria se dezvolta bine pe mediu si vireaza culoarea de la violet spre galben. Pentru simplificarea metodei, la prepararea mediului se inglobeaza si spori de B. stearotermophilus. Dupa racire se pastreaza timp indelungat la temperatura frigiderului si poate fi livrat la cerere in aceasta forma. Inainte de folosire mediul se topeste si se toarna in placi Petri cu fundul plat. Se lasa la termostat reglat la 65C, timp de 2 ore apoi se depun pe suprafata agarului rondele de hartie imbibate cu cate 0,01 ml din probele de lapte. Masurarea cantitatii de lapte pe rondele se face cu ajutrul micropipetelor sau prin plonjarea rondelei in lapte indepartind excesul prin presare sau prin contactul cu peretele tubului.

Ca martor se folosese rondele imbibate cu cantitati cunoscute de antibiotic. Ex.: 0,01; 0,1; 10 UI penici1ina. Placile cu rondelele imbibate cu probe si rondelele-martor se lasa la 65C timp de 90 minute, perioada in care antibioticul din lapte difuzeaza in mediu si inhiba cresterea bacteriei. Zona cu antibiotice cu cultura nedezvoltata de B. stearotermophilus, ramane colorata in violet in timp ce in zonele cu cultura dezvoltata culoarea mediului se schimba in ga1ben. Cantitatea de antibiotice din lapte se determina prin masurarea zonei in care bacteria-test a fost inhibata, raportata la zonele-martor de inhibitie, produse de cantitatile de antibiotic cunoscute.

Prin acest test este posibil sa cunoastem in maximum trei ore si jumatate daca un lapte contine sau nu reziduri de antibiotice.

Metoda este foarte sensibila decelând intre 0.01 si 0.001 UI de penicilina.