. Conectivitate, Referentialitate Si Performativitate In Practica Discursiva

INTRODUCERE

Trăim într-un secol al inflației (mai bine zis între două secole), inflația leului, a consumului, a politicii, a informației, și chiar o „inflație a discursului”. „Omniprezența” discursului este o situație normală, întrucât nici unul dintre domeniile de activitate umană nu poate exista și funcționa în afara practicii discursive (începând de la viața cotidiană până la microfizică). Fără această capacitate de exprimare a omului, de a „oglindi” și transforma lumea prin cuvânt, nu ar fi fost posibile cultura, știința, civilizația. Dezechilibrul se produce, însă, odată cu pierderea referențialului în practica discursivă, prin îndepărtarea de discursul „angajat ontologic”, clasic și apropierea de discursul postmodern. Discursul postmodern este un act discursiv cantonat într-un simplu joc al sensurilor, neangajat ontologic și caracterizat prin supralicitare lingvistică.

Interacțiunea cu celălalt –în orice domeniu cognitiv sau situație cotidiană,socială-are la bază “comportamentul lingvistic”al omului. Discursul este o interfață în relațiile interumane, prin discurs eu intru în comuniune cu ceilalți.

Corelarea celor două situații-fenomenul inflaționar al practicii discursive și faptul că discursul este modalitatea principală de a intra în comuniune cu celălalt – ne sugerează necesitatea unei analize drastice a construcțiilor discursive cu care venim în contact. Aceasta, pentru a nu ne lăsa prinși sau seduși de producții discursive goale de conținut cognitiv, manipulatorii, de „limbi de lemn” tot mai prezente pe „piața discursivă”.

Teza de bază, a încercării de față, este următoarea: un discurs bine format constituie un mediu al unei experiențe sau cunoașteri a lumii și un mediator al unei acțiuni sociale. În procesul comunicării, construcțiile discursive informează receptorul asupra anumitor stări ale lumii, fiind enunțuri vericondiționale; dar ele au și rolul de a forma, transforma stările lumii (socio-psiho-culturale și fzice), incluzând și enunțuri non-vericondiționale, performative. Cu alte cuvinte, o secvență discursivă, ca și conexiune de semne sau entități lingvistice, are atât o întrebuințare teoretică, cognitivă sau referențială, cât și una a-teoretică, practică, performativă. Limbajul este mediu al experienței sau cunoașterii lumii, întrucât aceasta din urmă nu poate fi constituită, vehiculată și statornicită decât prin și în limbaj. Limbajul este mediator al acțiunii sociale, deoarece oamenii, în interacția lor cotidiană, se influențează, determină în mod esențial, prin intermediul său.

Intenția lucrării este analiza a trei concepte semiotice: conectivitatea, referențialitatea și performativitatea; analiză care trebuie să evidențieze teza: o construcție discursivă bine formată constituie un mediu al unei experiențe sau cunoașteri a lumii și un mediator al unei acțiuni sociale. Conceptul de conectivitate trebuie să releve prima parte a tezei, condițiile de bună formare a unei secvențe discursive (corectitudinea și coeziunea gramaticală, coerența discursivă, consistența logică). Conceptul de referențialitate trebuie să evidențieze acea parte a tezei, care afirmă că o construcție discursivă este un mediu al unei experiențe sau cunoașteri a lumii (prin analiza noțiunilor de referință, corespondență, adecvare; a valorilor alethice; a metaforei; a ficțiunii). Conceptul de performativitate trebuie să dea seamă de ultima parte a tezei: un discurs sau o producție discursivă este un mediator al unei acțiuni sociale (prin analiza actelor locuționare, ilocuționare, perlocuționare, a argumentării, a „limbii de lemn”, a persuadării).

Abordarea este semiotică (sintactic, semantic, pragmatic) întrucât aceasta, ca metalimbaj integrator, surprinde o intervenție discursivă sub toate aspectele sale.

În primul capitol, abordăm limbajul natural ca instrument al practicii discursive, în sensul că acesta este întrebuințat ca „materie brută” sau ca punct de plecare în construcțiile discursive din orice domeniu cognitiv sau situație de comunicare. Asupra limbajului natural, ca bază de lucru, se va acționa prin operații de selecție sau îmbogățire, de precizare sau vaguizare a semnificației termenilor și expresiilor iar ca „produs finit” vom obține o anumită „specializare discursivă”, în funcție de domeniu.

Analizăm o serie de manifestări sau roluri ale limbajului în raport cu gândirea, cu lumea, cu experiența sau cunoașterea și cu acțiunea socială. Astfel, limbajul constituie gândirea, în sensul că gândirea abstractă se desfășoară într-o formă lingvistică, ca limbaj interior. Devitt spune, în acest sens, că gândurile sunt propoziții mentale iar conceptele sunt cuvinte mentale. Limbajul nu numai că constituie gândirea, ci o și exprimă; potrivit poziției instrumentalismului lingvistic, limbajul exprimă pur și simplu idei preexistente, el neavând alt rol decât acesta.

Limbajul constituie experiența lumii, cu alte cuvinte limba pe care o vorbesc produce o anumită organizare a experienței; este o viziune kantiană aplicată la nivelul limbajului (Whorf ). Limbajul are rolul de a reflecta, reprezenta stările lumii, chiar dacă nu într-o modalitate „tare”, ca și copie a realității, ci într-una „slabă”, ca reprezentare aproximativă, parțială sau chiar „fuzzy”.

Limbajul este act, comportament lingvistic; ideea se impune prin concepțiile behavioriste și pragmatice ale lui: Peirce, Morris, Austin. Ultimul aduce pe scena semiotică sintagma acte de limbaj. Acestea din urmă au ca o caracteristică principală performativitatea, adică acționează asupra interlocutorului, determinându-l atât la nivel cognitiv, cât mai ales la nivel afectiv și volitiv-comportamental.

În capitolul al doilea analizăm conectivitatea ca dimensiune sintactică a discursivității. O construcție discursivă este o conexiune de semne sau entități lingvistice (cuvinte, propoziții, fraze), o conexiune mai mult sau mai puțin corectă și coezivă gramatical, mai mult sau mai puțin coerentă ideatic și consistentă logic. Coeziunea gramaticală este abordată ca o „conectivitate secvențială”, fiind legătura gramaticală dintre enunțuri, care asigură unitatea și continuitatea unei secvențe discursive. Coerența ca proprietate a construcțiilor discursive bine formate constituie relaționarea ideatică compatibilă între entitățile lingvistice ale acesteia, asigurându-i continuitatea și unitatea tematică; ea mai poate fi numită și „conectivitate conceptuală”. Consistența logică a unei producții discursive este asumată ca o conectivitate logică, non-contradictorie a acesteia.

În timpul enunțării, locutorul este atent (sau ar trebui să fie) ca secvența discursivă, pe care o produce, să prezintă compatibilitate sau adecvare intra-discursivă (coeziune, coerență, consistență); această situație poate fi surprinsă prin sintagma „intenționalitatea lingvistică” a locutorului.

În capitolul al treilea investigăm conceptul de referențialitate, acea dimensiune a limbajului prin care acesta trimite la lumea extralingvistică sau, mai bine zis, prin care interlocutorii se raportează la lume în practica discursivă. Asumăm modelul triadic al semnului lingvistic, redat în triunghiul semantic al lui Ogden și Richards, și concepția fregeană despre sens și semnificație (referință). Atunci când producem o secvență discursivă, avem pretenția că ne referim, prin cuvintele noastre, la lumea reală, la o anumită stare a lumii, pe care vrem să o facem cunoscută interlocutorului. Există, însă, anumite tipuri de discurs (poetic, literar) ce sunt considerate enunțuri ficționale. În concepția lui Frege, ele au sens dar nu și referință; în viziunea lui Ricoeur, acestea au doar denotația literară nulă, în cazul lor fiind valabilă o „denotație metaforică” (trimit la lumile ficționale create de autor). Pentru Ricoeur metafora este o modalitate referențială, chiar dacă indirectă, „slabă”; metafora poartă informație, cunoaștere, pentru că ea „re-descrie” realitatea. Unii gânditori, precum Nietzsche, Mauthner, consideră că limbajul în totalitate este de natură metaforică, prin el omul nu poate face altceva decât să sugereze o idee, să facă aluzie la o stare de lucruri, dar nicidecum să le cunoască.

Asumăm poziția în care limbajul reflectă sau reprezintă lumea reală, chiar dacă într-o formă aproximativă, parțială sau „fuzzy”. În acest sens, putem vorbi de direcția de adecvare a limbajului la lume sau de corespondența construcției discursive cu stări ale lumii, aceasta constituind condiția necesară a cunoașterii teoretice, a adevărului. Adevărul nu mai este „tare”, el presupune grade de manifestare; Searle vorbește de enunțuri „aproximativ adevărate”, Popper de „grade de verosimilitudine” iar Botezatu de „grade de adevăr”. La nivelul semantic al discursivității, putem vorbi de o intenționalitate cognitivă a locutorului, în sensul că acesta este orientat cognitiv spre o anumită stare de lucruri, pe care intenționează să o reprezinte prin limbaj, dar și pentru că el vizează la interlocutor o finalitate cognitivă: înțelegerea.

În ultimul capitol abordăm performativitatea, concept introdus de Austin, care trimite la caracterul acțional al limbajului. Pentru Austin, actele de limbaj presupun: actul locuționar, adică a spune ceva cu sens și semnificație; actul ilocuționar care se realizează în limbaj, cu alte cuvinte, „a spune ce se face”; actul perlocuționar, care se produce prin limbaj, adică „a face ce se spune”. Locutorul urmărește, prin actul perlocuționar, să obțină anumite efecte la auditoriu, să-l influențeze într-un anumit mod. Plecând de la această situație, putem vorbi de argumentare ca strategie perlocuționară, deoarece locutorul, construind o secvență discursivă de tip argumentativ, urmărește adeziunea interlocutorului, auditoriului la teza argumentată. Argumentarea poate fi dezvoltată pe două traiectorii, una mai rațională și mai precisă, surprinsă și prin sintagma “a convinge”, alta mai „afectivă” sau estetică, numită și persuadare.

În practica discursivă întâlnim și o serie de construcții discursive care doar ne dau impresia că ar vehicula un conținut cognitiv, în realitate ele nefiind decât forme goale, „licențe lingvistice”. Rolul lor este doar acela de stimul, însă și acesta ilicit, scopul fiind manipularea auditoriului în beneficiul emitentului. Aceste secvențe lingvistice sunt surprinse prin sintagma „limbă de lemn”. Ea este specifică mișcărilor ideologice, având rol propagandistic, dar o întâlnim și în afara aparatului ideologic, ca falsă limbă reală utilizată de diverse persoane.

Ca strategie performativă poate fi considerată și utilizarea din abundență a metaforei (metaforizarea) în construcțiile noastre discursive, deoarece limbajul metaforic este un excelent mijloc de seducție discursivă, și astfel de acțiune asupra celorlalți.

Direcția de adecvare, la nivelul dimensiunii performative a discursivității, este a lumii la limbaj, în sensul că interlocutorul (și prin el lumea) este cel care trebuie să reacționeze adecvat la cele emise în secvența discursivă. Intenția locutorului, la acest nivel, este una practică, de a determina anumite efecte la auditoriu, de a-l influența prin discursul produs, iar prin acesta de a transforma însăși lumea.

Capitolul 1

LIMBAJUL NATURAL ca instrument al

PRACTICII DISCURSIVE

Motto: „Onoare-a oamenilor, Sfânt LIMBAJ

Discurs profetic și podoabă,

Lanț mândru-n care face pași

Zeul captiv în carnea slabă,

Iluminare, Profuziune,

iată augusta înțelepciune

Răsună-n Glasul unei guri…”

Paul Valery

În practica discursivă – prin care înțelegem utilizarea actelor de vorbire în orice domeniu cognitiv sau situație de comunicare – luăm contact nu atât cu limba, ca și vocabular sau sistem static de entități lingvistice, ci mai curând cu limbajul natural ca și concretizare, actualizare a unui vocabular static, așadar cu limbajul natural transfigurat, situat – funcție de domeniul cognitiv sau de situația de comunicare – în diferite ipostaze, forme sau tipuri ale acestuia. Cu alte cuvinte, ne întâ Există, însă, anumite tipuri de discurs (poetic, literar) ce sunt considerate enunțuri ficționale. În concepția lui Frege, ele au sens dar nu și referință; în viziunea lui Ricoeur, acestea au doar denotația literară nulă, în cazul lor fiind valabilă o „denotație metaforică” (trimit la lumile ficționale create de autor). Pentru Ricoeur metafora este o modalitate referențială, chiar dacă indirectă, „slabă”; metafora poartă informație, cunoaștere, pentru că ea „re-descrie” realitatea. Unii gânditori, precum Nietzsche, Mauthner, consideră că limbajul în totalitate este de natură metaforică, prin el omul nu poate face altceva decât să sugereze o idee, să facă aluzie la o stare de lucruri, dar nicidecum să le cunoască.

Asumăm poziția în care limbajul reflectă sau reprezintă lumea reală, chiar dacă într-o formă aproximativă, parțială sau „fuzzy”. În acest sens, putem vorbi de direcția de adecvare a limbajului la lume sau de corespondența construcției discursive cu stări ale lumii, aceasta constituind condiția necesară a cunoașterii teoretice, a adevărului. Adevărul nu mai este „tare”, el presupune grade de manifestare; Searle vorbește de enunțuri „aproximativ adevărate”, Popper de „grade de verosimilitudine” iar Botezatu de „grade de adevăr”. La nivelul semantic al discursivității, putem vorbi de o intenționalitate cognitivă a locutorului, în sensul că acesta este orientat cognitiv spre o anumită stare de lucruri, pe care intenționează să o reprezinte prin limbaj, dar și pentru că el vizează la interlocutor o finalitate cognitivă: înțelegerea.

În ultimul capitol abordăm performativitatea, concept introdus de Austin, care trimite la caracterul acțional al limbajului. Pentru Austin, actele de limbaj presupun: actul locuționar, adică a spune ceva cu sens și semnificație; actul ilocuționar care se realizează în limbaj, cu alte cuvinte, „a spune ce se face”; actul perlocuționar, care se produce prin limbaj, adică „a face ce se spune”. Locutorul urmărește, prin actul perlocuționar, să obțină anumite efecte la auditoriu, să-l influențeze într-un anumit mod. Plecând de la această situație, putem vorbi de argumentare ca strategie perlocuționară, deoarece locutorul, construind o secvență discursivă de tip argumentativ, urmărește adeziunea interlocutorului, auditoriului la teza argumentată. Argumentarea poate fi dezvoltată pe două traiectorii, una mai rațională și mai precisă, surprinsă și prin sintagma “a convinge”, alta mai „afectivă” sau estetică, numită și persuadare.

În practica discursivă întâlnim și o serie de construcții discursive care doar ne dau impresia că ar vehicula un conținut cognitiv, în realitate ele nefiind decât forme goale, „licențe lingvistice”. Rolul lor este doar acela de stimul, însă și acesta ilicit, scopul fiind manipularea auditoriului în beneficiul emitentului. Aceste secvențe lingvistice sunt surprinse prin sintagma „limbă de lemn”. Ea este specifică mișcărilor ideologice, având rol propagandistic, dar o întâlnim și în afara aparatului ideologic, ca falsă limbă reală utilizată de diverse persoane.

Ca strategie performativă poate fi considerată și utilizarea din abundență a metaforei (metaforizarea) în construcțiile noastre discursive, deoarece limbajul metaforic este un excelent mijloc de seducție discursivă, și astfel de acțiune asupra celorlalți.

Direcția de adecvare, la nivelul dimensiunii performative a discursivității, este a lumii la limbaj, în sensul că interlocutorul (și prin el lumea) este cel care trebuie să reacționeze adecvat la cele emise în secvența discursivă. Intenția locutorului, la acest nivel, este una practică, de a determina anumite efecte la auditoriu, de a-l influența prin discursul produs, iar prin acesta de a transforma însăși lumea.

Capitolul 1

LIMBAJUL NATURAL ca instrument al

PRACTICII DISCURSIVE

Motto: „Onoare-a oamenilor, Sfânt LIMBAJ

Discurs profetic și podoabă,

Lanț mândru-n care face pași

Zeul captiv în carnea slabă,

Iluminare, Profuziune,

iată augusta înțelepciune

Răsună-n Glasul unei guri…”

Paul Valery

În practica discursivă – prin care înțelegem utilizarea actelor de vorbire în orice domeniu cognitiv sau situație de comunicare – luăm contact nu atât cu limba, ca și vocabular sau sistem static de entități lingvistice, ci mai curând cu limbajul natural ca și concretizare, actualizare a unui vocabular static, așadar cu limbajul natural transfigurat, situat – funcție de domeniul cognitiv sau de situația de comunicare – în diferite ipostaze, forme sau tipuri ale acestuia. Cu alte cuvinte, ne întâlnim în practica discursivă cu o serie de „specializări” ale limbajului natural, în funcție de domeniul sau situația în care acesta se manifestă.

Înainte de a preciza ce înțelegem prin noțiunea de limbaj natural, punctăm faptul că în literatura de specialitate s-a impus termenul simplu de limbaj, dar care de cele mai multe ori stă în locul sintagmei limbaj natural. De aceea și noi le (îi) vom întrebuința, pe parcursul prezentei lucrări, ca trimițând la unul și același fenomen.

Prin noțiunea de limbaj natural, înțelegem o limbă (maternă, națională) actualizată sau concretizată în vorbire, discurs, „limba vorbită” după McQuail. Așadar, „limbajul este limbă concretizată, manifestată, adică limba într-o anumită ipostază a folosirii ei.” (Dima, 1990:24).

Când vorbim de limbajul natural ca instrument al practicii discursive, avem în vedere faptul că acesta e utilizat ca mijloc, bază de lucru sau cel puțin ca „materie brută”, punct de plecare în construcțiile discursive din orice domeniu cognitiv sau situație de comunicare, în „ideea că limbajul natural se <<adaptează>> obiectului și particularităților diferitelor domenii cognitive” (Sălăvăstru, 1995:134). Având în vedere varietatea situațiilor în care este utilizat, „limbajul natural este într-o permanentă transformare, suportând corecții și reformulări și distingându-se în interiorul său diferite tipuri sau forme. Din acest motiv se vorbește astăzi tot mai mult de limbajul filosofic, limbajul mitic, limbajul poetic, limbajul retoric în calitate de „specializări” ale limbajului natural” (idem: 134).

Limbaj natural – limbaj specializat – limbaj artificial

Limbajul natural este pus, de obicei, în opoziție cu limbajul artificial.

În timp ce limbajul natural este „caracterizat printr-o bogăție de sensuri care determină proliferarea interpretărilor”, limbajele artificiale sunt „angajate pe linia preciziei și exactității și dotate cu o anumită <<univocitate interpretativă>>, primul existând din „rațiuni de ordin comunitar (necesitatea comunicării în actele de cooperare în grup)”, ultimele apărând din „rațiuni logico-epistemice” (Sălăvăstru, 1995:133).

În limbajul natural, entitățile lingvistice ascund nenumărate subtilități și nuanțe, acestea determinându-i și nenumărate interpretări posibile, dar mai ales îl fac să nu cadă în monotonie și rigiditate, diferențele dintre cuvinte fiind atât „cantitative”, cât și mai ales „calitative” sau conotative.

Simbolurile limbajelor artificiale, relaționând prin raporturi „cantitative” (în sensul că diferența dintre simboluri nu ține de nuanță și de extensia valorică), îi dau acestuia o anumită precizie și univocitate interpretativă, dar, sărăcindu-l de subtilitățile și nuanțele calitative, îl fac să piardă din capacitatea de reprezentare nuanțată, de care avem nevoie în raportarea la o lume complexă și subtilă la rândul ei.

Apărând din necesități științifice, limbajele artificiale au eliminat, în primul rând, polisemia cuvintelor din limbajul natural, dușmanul principal al unui limbaj de tip științific. Totuși, „faptul că secole la rând cunoașterea științifică a naturii și societății s-a desfășurat în acest limbaj (limbajul natural n.n.) dovedește că el are un potențial încât poate fi limbaj al științei, cu condiția ca termenii și expresiile sale să fie supuse în prealabil unei prelucrări logice prin care semnificația și sensul lor să fie precizate și stabilite. De la un anumit nivel al dezvoltării cunoașterii, limbajul natural este însă insuficient” (Dima, 1990:26).

Potențialul de a fi chiar limbaj al științei reiese și din faptul că ceea ce s-a numit limbaje specializate sau tipuri de limbaj, nu sunt altceva decât specializări ale limbajului natural.

Limbajul natural va fi „materia brută” asupra căreia se va acționa prin operații de selecție sau îmbogățire lexicală, de precizare și stabilire sau dimpotrivă de vaguizare și metaforizare (în cazul limbajului poetic) a semnificației termenilor și expresiilor, precum și alte operații, iar ca „produs finit” vom avea o anumită „specializare discursivă” a acestuia, un anumit „jargon”.

O determinare a principalelor „specializări discursive” ale limbajului natural va face Morris, prin corelarea dimensiunii semnificării cu cea a utilizării, la intersecția cărora se constituie un anumit tip de discurs, ca specializare a limbajului natural (cf. Sălăvăstru, 1995:144):

Am putea spune, prin urmare, că practica discursivă din orice domeniu cognitiv (fie el științific, filosofic, religios, etc.) sau din orice situație de comunicare valorifică limbajul natural adaptându-l domeniului sau situației respective.

1.2. Limbaj – limbă – discurs

Limbajul este definit, în Dicționarul general de științe – științe ale limbii, ca „ansamblul limbii, ca instituție socială comună tuturor subiecților care o vorbesc, și al discursului, ca realizare individuală a vorbirii” (Bidu–Vrănceanu, 1997:276). Prin urmare, limbajul este înțeles ca sinteză a limbii și discursului sau vorbirii, a unui nivel social și altul individual, sau ca „limbă vorbită”, „limbă concretizată în vorbire”, „limba actualizată ca discurs”.

O astfel de înțelegere a limbajului este de inspirație saussuriană, Saussure fiind inițiatorul distincției limbaj – limbă – vorbire.

În Curs de lingvistică generală, Saussure va afirma că „limbajul are o latură individuală și o latură socială care nu pot fi concepute una fără cealaltă.[…]. Separând limba de vorbire vom separa în același timp: ceea ce este social de ceea ce este individual” (Fr. De Saussure, Obiectul lingvisticii, în Al. Boboc, Semiotică și filosofie, 1998:39,42). Rezultă că limbajul este o entitate sintetică, ce înglobează limba și vorbirea, fenomene pe care autorul le va defini astfel: „limba este un sistem de semne care exprimă idei […]; vorbirea este un act individual de voință și de inteligență, în care trebuie să distingem combinațiile prin care vorbitorul utilizează codul limbii pentru a-și exprima propriile gânduri” (idem:42,43).

Limbajul este, prin urmare, limba (lexic și reguli gramaticale) ca sistem de semne instituite social, actualizată sau concretizată în vorbirea fiecăruia. Cu alte cuvinte, locutorul folosește, în procesul comunicării, un lexic și o serie de reguli gramaticale pentru a-și construi spusele, vorbirea sau secvența discursivă.

G. Guillaume face o distincție asemănătoare cu cea dintre limbă și vorbire la Saussure, dar în loc de termenul vorbire el va utiliza termenul discurs. Acesta jucând același rol, adică actualizarea, concretizarea individuală a limbii. În Dicționarul general de științe – științe ale limbii, discursul este definit ca „secvență continuă de propoziții sau fraze, structurată și coerentă; termenul desemnează generic cele mai diverse forme de utilizare a limbii: scrise și orale, dialogice și monologice” (Bidu–Vrânceanu, 1997:174).

1.3. Manifestări ale limbajului natural

1.3.1. Limbajul constituie și exprimă gândirea

Limbajul și gândirea au fost și sunt considerate două fenomene strâns legate și interdependente.

Întâlnim însă, în ce privește raporturile dintre cele două fenomene, două poziții extreme. Pe de o parte, limbajul este văzut doar ca un simplu instrument de care se servește gândirea pentru a se exprima și comunica. Aceasta este poziția „instrumentalismului lingvistic”. În această concepție, limbajul nu are nici o influență asupra gândirii, nu are decât menirea de a întrupa gândirea deja constituită. La extrema cealaltă avem poziția „determinismului lingvistic”, în care limbajul este văzut ca având nu doar influență asupra gândirii, ci chiar rolul formativ de constituire a acesteia.

Kant evidențiase rolul constructiv al gândirii în ce privește experiența sau cunoașterea lumii, Humboldt reflectase acțiunea formativă a limbajului asupra gândirii afirmând că „limba este organul constituant al gândurilor” și vorbise despre „forma interioară a limbii”, deși avea în vedere și faptul că limbajul exprimă gândirea, „forma sonoră constituie expresia pe care limba o făurește gândului”. (cf. Al. Boboc, 1997:10,11). Sapir și Whorf vor duce la extrem această idee a constructivismului lingvistic, ajungând să spună că dacă două popoare vorbesc limbi diferite, ele gândesc diferit.

Ca reacție, în cadrul aceleiași poziții, unii gânditori mai moderați consideră că universul lingvistic al omenirii conservă o anumită unitate, că limbile nu sunt în întregime ireductibile unele la celelalte; dacă ar fi așa, consecința ar fi imposibilitatea traducerilor. Or traducerile sunt o realitate.

Chomsky va afirma, la cealaltă extremă, că există principii gramaticale universale și înnăscute.

Searle va face distincția între gândirea dependentă de limbaj și gândirea independentă de limbaj. „Parțial, gândirea depinde de limbaj: un animal nu ar putea gândi anumite lucruri neavând cuvinte în care să se exprime […], gândirea abstractă complexă presupune cuvinte și simboluri […]; expresia lingvistică a gândirii este esențială pentru ca gândirea să se producă.”(Searle, 2000:58–61).

S-a constatat experimental că emisferele cerebrale sunt răspunzătoare de două modalități sau forme de gândire: o emisferă este răspunzătoare de gândirea abstractă iar cealaltă de gândirea intuitivă. Gândirea abstractă este dependentă de limbaj, ea nerealizându-se fără acesta, pe când gândirea intuitivă, bazându-se pe imagini, se poate dispensa de acesta, putând fi întâlnită și la animale.

S-a constituit chiar și o ipoteză a „limbajului gândirii”, „potrivit căreia gândurile sunt asemenea propozițiilor limbajelor naturale (engleza, româna, etc.), având deci caracter lingvistic. „Gândurile sunt propoziții mentale, iar părțile lor, conceptele, sunt cuvinte mentale.[…]. Vorbirea pare deseori a fi gândire cu sine însuși.” (Devitt, 2000: 140,143). Unii au considerat că acest limbaj mental nu e totuna cu limba în care se vorbește, ci ar fi un limbaj special, universal și înnăscut.

Ipoteza „limbajului gândirii” este destul de plauzibilă și chiar s-a impus în psihologie, sub forma „limbajului interior”, ce se desfășoară în sfera mentală și reprezintă arhitectonica acestei lumi subiective. În comparație cu „limbajul extern”, prezintă un maximum de economicitate (prin prescurtări și condensări) și o extraordinară viteză de lucru. Potrivit poziției „instrumentalismului lingvistic”, limbajul exprimă pur și simplu idei preexistente, el neavând alt rol decât acesta.

Ideea limbajului ca reflectare, reprezentare sau exprimare a gândirii, e regăsită la Saussure, care va afirma că vorbirea presupune „combinațiile prin care vorbitorul utilizează codul limbii pentru a-și exprima propriile gânduri.” (Fr. De Saussure, Obiectul lingvisticii, în Al. Boboc, Semiotică și filosofie, 1998:42). Se va impune, în literatura de specialitate, sub forma raportului semnificant / semnificat.

Aceeași idee se impune în Gramatica de la Port–Royal, „cuvintele sunt sunete distincte și articulate din care oamenii au făcut semne pentru a-și semnifica gândurile.” (apud D. Stoica, 2000:70). Apoi, urmașii acesteia și, în special, lucrările de gramatică generală vor merge pe ideea de exprimare clară a gândirii.

Însăși analiza logică a limbajului are la bază această concepție că limbajul exprimă logicul, gândirea sau că limbajul este întruparea gândirii. De aici rezultă că analizând limbajul putem determina structurile și entitățile logice pe care acesta le încorporează.

Ideea că limbajul exprimă gândirea va sta și la baza concepției că limbajul reprezintă lumea, deoarece gândirea pe care o exprimă limbajul, nu poate fi decât gândire despre lume (fie ea materială, culturală sau spirituală).

Chiar dacă limbajul constituie, într-o anumită măsură, gândirea și o exprimă, totuși limbajul este produsul gândirii noastre și mai puțin invers.

1.3. 2. Limbajul constituie experiența lumii și reprezintă lumea

Se vehiculează tot mai mult ideea că lumea sau realitatea este mai curând o construcție a gândirii și limbajului nostru, sau cel puțin ea este relativă la acestea din urmă. Dar o astfel de formulare poate duce foarte ușor la gândul că însăși existența lumii reale este o construcție a gândirii și limbajului, sau că este relativă la acestea. Refuzăm, însă, o astfel de idee și plecăm de la o concepție realistă asupra lumii care există independent de reprezentarea și gândirea noastră asupra ei, de „prinderea” ei în limbajul nostru. Doar experiența sau cunoașterea lumii este dependentă de gândirea și limbajul nostru.

Totuși, dependente de gândirea și limbajul nostru, ca și existență, sunt doar „lumile ficționale”, care nu sunt altceva decât creații ale acestora. Parțial – va spune Searle – chiar realitatea socială depinde, ca existență, de gândire și limbaj. „Afirmația mea că limbajul constituie, parțial, faptele instituționale echivalează cu a spune că faptele instituționale conțin în mod fundamental elemente simbolice.” (Searle, 2000:52). Cu alte cuvinte, faptele instituționale, nefiind naturale ci culturale, simbolice, sunt parțial constituite de om prin limbaj.

Revenind la afirmația că, în genere, experiența sau cunoașterea lumii reale este dependentă de gândirea și limbajul nostru și nu existența ei, se pune întrebarea: cum constituie gândirea și limbajul experiența sau cunoașterea lumii? Cum determină sau constituie gândirea experiența lumii a fost, prin excelență, problematica operelor kantiene. Cum depinde experiența sau cunoașterea lumii reale de limbaj (neexcluzând gândirea) o vom vedea din operele altor gânditori.

Whorf va afirma că „limba produce o organizare a experienței. Noi suntem înclinați să considerăm limba o simplă tehnică a expresiei, uitând că o limbă este în primul rând o clasificare și o ordonare a fluxului experienței sezoriale, care se încheie printr-o sistematizare specială a lumii. Ne aflăm în fața unui nou principiu al relativității, după care cei ce observă lumea deduc aceeași imagine din același obiect sau fenomen fizic, numai dacă fundamentul lor lingvistic este asemănător.” (apud Tullio de Mauro, 1978:192). Acesta dezvoltă ideea că limba, chiar dacă nu creează realitatea, funcționează ca un fel de filtru, predispunându-ne să vedem numai anumite fragmente ale realității, în anumite nuanțe, funcție de limba pe care o vorbim.

Wittgenstein va spune: „limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele” (Wittgenstein, 1991:102), ideea fiind aceeași, limba pe care o vorbesc îmi determină un anumit mod de a mă raporta la lume, de a o cunoaște, de a o experimenta, îmi constituie experiența mea cu lumea, autorul precizând „limitele limbajului (ale limbii pe care numai eu o înțeleg) semnifică limitele lumii mele.”(idem:102).

Se pare că Whorf preia, pur și simplu, concepția kantiană și o aplică la nivelul limbii, după care mai face un pas, spunând că limba maternă determină un anumit tip de experiență.

În Tractatus logico–philosophicus, Wittgenstein, chiar dacă merge și pe ideea unui constructivism sau determinism lingvistic în ceea ce privește experiența ori cunoașterea lumii, are ca poziție centrală faptul că limbajul reprezintă sau reflectă lumea reală. Pentru gânditorul vienez, „totalitatea propozițiilor constituie limbajul.[…]. Propoziția este o imagine a realității. Propoziția este un model al realității, așa cum ne-o imaginăm.” (idem:54–55). Chiar dacă limbajul este o imagine a realității, autorul lasă să se înțeleagă că această imagine nu este o copie a realității, ci mai degrabă o construcție ipotetică, un model al realității. Cu alte cuvinte, ca imagine a lumii reale și, astfel, ca depozitară a cunoașterii acesteia, o secvență discursivă este mai curând un produs al creativității noastre lingvistice. Totuși, această construcție nu e una aleatoare, ci una gândită în raport cu lumea reală, și care se vrea o reprezentare cât mai fidelă posibil a realității.

Avantajul acestei „reflecții lingvistice” asupra lumii este acela că ea devine depozitarul experienței sau cunoașterii lumii reale, astfel încât, luând contact cu anumite intervenții discursive, dobândim o anumită cunoaștere a stării de lucruri la care se referă acea secvență discursivă. „Propoziția este o imagine a realității, căci dacă înțeleg propoziția, atunci cunosc situația pe care o reprezintă.” (idem:57).

Wittgenstein realizează că propozițiile limbajului nostru, ca și construcții, pot fi și neadecvate stării de lucruri pe care vrem să le descriem. Autorul va preciza: „dacă este adevărată, propoziția arată cum stau lucrurile. Și spune că lucrurile stau astfel.” (idem:57).

Pentru autor, „un nume stă pentru un obiect” iar „propoziția reprezintă descrierea unei stări de lucruri”, „propoziția poate fi adevărată sau falsă numai întrucât este o imagine a realității”, dar, pentru a determina valoarea de adevăr a propoziției „realitatea este confruntată cu propoziția.” (idem: 57–59).

Într-o concepție diadică asupra limbajului, inițiată de Saussure și acceptată de majoritatea structuraliștilor, concepție în care semnul lingvistic ca semnificant este legat de gând, idee, concept ca semnificat, lumea reală nu este luată în calcul, ea nu-și are un loc într-o astfel de abordare a limbajului. Doar într-o concepție triadică asupra limbajului lumea este reabilitată, dându-i-se locul cuvenit. Într-o astfel de concepție o entitate lingvistică, deși exprimă gândirea (ca și în concepția diadică), aceasta din urmă nu poate fi decât despre lume (fie ea naturală, socială, spirituală). Concepție inițiată de Peirce, clarificată de Ogden și Richards, asumată de Wittgenstein în textul comentat mai sus.

Pentru Ricoeur, limba ca sistem de semne este „lipsită de lume”, întrucât în cadrul ei semnele nu trimit decât la alte semne, doar vorbirea limbii sau concretizarea, actualizarea ei în discurs are o lume, cu alte cuvinte, „discursul se rostește întotdeauna în legătură cu ceva: el se referă la o lume pe care pretinde să o descrie, o exprimă ori o reprezintă.” (P. Ricoeur, 1999:98).

În opoziție cu cele afirmate mai sus, un autor italian (Pagliaro) va afirma că „realitatea în complexitatea ei este în esență incomunicabilă. Fapt este că semnul lingvistic este doar o trimitere, o aluzie…” (apud Tullio de Mauro, 1978:197).

Spre această idee va tinde și concepția wittgenseiniană în a doua parte a reflecțiilor gânditorului vienez, obiectivată în Cercetări filosofice.

Cu toate acestea, adoptăm poziția conform căreia limbajul reprezintă lumea reală, chiar dacă nu într-o modalitate „tare”, ca și copie a realității, ci într-una „slabă”, ca și reprezentare aproximativă, parțială sau chiar „fuzzy”.

În concluzie, putem spune că limbajul determină constituirea experienței, cunoașterii lumii, dar în principal limbajul reprezintă sau reflectă lumea reală, devenind astfel depozitarul experienței, cunoașterii acesteia, prin fixarea ei în producțiile lingvistice (discursuri, texte).

3.3. Limbajul e act și acționează asupra interlocutorilor

Teoria actelor de limbaj – a cărei teren de apariție a fost pregătit de Reinach și concepția sa asupra actelor sociale, de Gardiner cu cele patru mari tipuri de fraze: declarațiile, întrebările, cererile și exclamațiile – a fost inițiată de Austin prin conferințele sale reunite sub titlul How to do Things with Words („Cum să facem lucruri cu cuvintele”), dezvoltată și continuată de Searle, Vanderveken, Recanati și alții.

În paradigma teoriei actelor de limbaj, limbajul este considerat un act comportamental, este actul de a spune ceva și în același timp actul de a face ceva, sau a face prin a spune.

Istoric vorbind, legătura intre limbaj și acțiune a fost evidențiată încă din antichitate de către tradiția retorică, retorica studiind tehnicile discursive prin care putem acționa (convinge, persuada) cât mai eficient pe ceilalți. Peirce și Morris vor studia și ei această conexiune, iar inițiatorii teoriei actelor de limbaj vor aprofunda această relație.

Austin va afirma că atunci când producem o secvență discursivă, când spunem ceva, noi realizăm, de fapt, trei acte:

actul locuționar, pe care îl realizăm doar spunând ceva;

actul ilocuționar, pe care îl realizăm în spunere;

actul perlocuționar, pe care îl realizăm prin spunere;

Textul austinian sună astfel: „distingem mai întâi o serie de fapte pe care le facem spunând ceva, care adunându-le împreună, prin spunere noi realizăm un act locuționar, care este aproximativ echivalent cu a rosti o anumită propoziție cu un anumit sens și referință, care este aproximativ echivalentă „semnificației” în sensul tradițional. În al doilea rând, spunem că realizăm acte ilocuționare cum ar fi a informa, a ordona, a avertiza, a promite, etc., rostiri care au o anumită forță (convențională). În al treilea rând, putem de asemenea realiza acte perlocuționare, pe care le producem sau îndeplinim prin a spune ceva, cum ar fi a convinge, a persuada, a preveni, și chiar a surprinde și a înșela.” (Austin, 1975:109).

Actul locuționar ar fi enunțarea sau producerea unei secvențe discursive care are un anumit sens și o referință, cu alte cuvinte care are semnificație. Actele ilocuționare ar fi mai curând realizarea unor acte interpersonale sau sociale (ordinul, promisiunea) chiar în rostire. Cu alte cuvinte, spunând „Își ordon…” eu realizez, produc actul de a ordona. Acest tip de acte are o anumită influență, adică acționează asupra situației imediate a interlocutorilor. Printr-un ordin îl determin pe celălalt să facă ceva, printr-o promisiune mă oblig pe mine să fac ceva, etc.

Odată cu actele perlocuționare este pusă în evidență ideea că prin limbaj noi putem acționa asupra celorlalți semeni, obținând anumite efecte. Punând în joc o anumită intervenție discursivă, noi putem acționa asupra universului psiho-comportamental al interlocutorului nostru, iar prin intermediul acestuia putem acționa chiar asupra lumii, deoarece îl putem determina pe interlocutor să producă o anumită schimbare în lumea reală. Putem acționa, prin limbaj, asupra interlocutorului, fie printr-o „utilizare rațională” a limbajului și avem de a face, în acest caz, cu convingerea acestuia, fie printr-o „utilizare estetică” ce determină persuadarea cogn-afectivă a interlocutorului, fie printr-o „utilizare mascată”, adică manipularea acestuia. Ideea de bază este că limbajul este act și prin intermediul lui putem acționa asupra celorlalți.

1. 3. 4. Limbajul ca mediu al cunoașterii și mediator al acțiunii sociale

Luând în considerație principalele dimensiuni sau manifestări umane, cunoașterea și acțiunea, putem spune că limbajul, dimensiune specific umană, se află în strânsă legătură cu acestea. Cunoașterea și acțiunea, deoarece omul venind în lume va căuta, în primul rând, să o cunoască și să acționeze în cadrul și asupra ei. Limbajul este indispensabil epistemologic, spunea Searle, cu alte cuvinte limbajul este atât mediul constituirii cunoașterii, cât și al fixării acesteia.

În ce privește limbajul ca mediu al constituirii cunoașterii sau experienței lumii, Gadamer va afirma că „înțelegerea lucrurilor însăși trebuie mai întâi să ia forma limbajului”, că limbajul este „mediul universal în care se produce înțelegerea” (apud R. Neculau, 2001:187,189). Iar relativismul lingvistic whorfian accentuează ideea că limba produce o organizare a experienței sau că limba maternă determină o anume experiență a lumii.

Odată constituită, cunoașterea sau experiența au nevoie de un mediu în care să se fixeze; iar limbajul este, în acest sens, mediul privilegiat, devenind astfel depozitarul cunoașterii.

Generalizând, am putea spune că experiența sau cunoașterea lumii nu pot lua naștere iar apoi nu pot dăinui fără aportul limbajului și, fără concursul acestuia, nici nu ar putea fi comunicate celuilalt.

Pentru Foucault, „a cunoaște înseamnă a vorbi cum trebuie și cum prescrie demersul sigur al spiritului; a vorbi înseamnă a cunoaște după cât te țin puterile și după modelul impus de aceia a căror naștere o împărtășim. Științele sunt limbi împlinite, în măsura în care limbile sunt științe încă necultivate.” (Foucault, 1996:130). În viziunea autorului francez, limba unui popor constituie memoria acestuia. Analizându-i limba ne putem face o idee despre cunoștințele și tradițiile acelui popor; așadar limbajul este depozitarul cunoașterii istorice. Dar, în opinia gânditorului, limbajul este o „mediație” necesară oricărui fel de cunoaștere ce vrea să se manifeste ca discurs.

Tullio de Mauro va spune că limba „înglobează și transmite o cunoaștere pe care cercetarea științifică o poate, cum și când vrea, integra sau corecta.” (Tullio de Mauro, 1978:194).

Limbajul este mediator al acțiunii sociale, având în vedere că aceasta reprezintă acțiunea realizată împreună cu celălalt, prin celălalt, și asupra celuilalt, iar relația eu–celălalt este, prin excelență, mediată de limbaj. Limbajul este mediu al cunoașterii datorită dimensiunii sale referențiale, căci o secvență discursivă se referă la o stare de lucruri din lumea reală, pe care o reprezintă, reflectă cu un anumit grad de fidelitate, acest raport referențial fiind mediat de gândire. Așadar, un enunț prezintă un anumit conținut informațional (o anumită cunoaștere) despre un sector al lumii reale. În cazul unui cuvânt, cunoașterea înmagazinată de acesta sau conținutul său informațional sunt reprezentate de noțiune, concept, atât pe latura intensională, cât și pe cea extensională. În cazul enunțului cunoașterea depozitată de acesta sau conținutul său informațional sunt constituite de gând sau judecata asupra unei stări de lucruri, și poate fi adevărat sau fals.

Pe lângă latura de conținut, numită uneori și conținutul propozițional, un enunț prezintă și o latură performativă sau acțională, numită adesea atitudine propozițională sau intenție de comunicare. Spunând „Voi veni mâine”, vorbitorul nu numai că exprimă un conținut (venirea în ziua următoare), dar săvârșește, totodată, o acțiune ce poate fi promisiune, împărtășirea unei intenții, avertizarea sau amenințarea.

Actul social – în opinia lui Reinach – este un act care are drept caracteristică faptul de a fi îndeplinit prin limbaj. El implică cel puțin două persoane, de obicei, unul fiind cel care este la originea actului, celălalt fiind cel vizat prin actul respectiv.

Având rolul de liant social, limbajul este mediatorul actelor sociale, în măsura în care este mijlocul prin intermediul căruia actorii sociali se influențează reciproc sau prin care acționează unul asupra celuilalt, transformând atât universul psiho-comportamental al celuilalt, cât și realitatea socială și naturală.

Inițiatorul teoriei actelor de limbaj – Austin – este cel care pune în scenă ideea că limbajul nu are în principal o funcție descriptivă, ci una acțională, performativă. Rolul fundamental descriptiv sau referențial al limbajului, Austin îl numește „iluzie descriptivă”.

Prin exprimările noastre concrete sau actele noastre de limbaj noi îndeplinim cel puțin unul din următoarele acte: actul locuționar, actul ilocuționar și actul perlocuționar. Ultimele două dau seamă de dimensiunea performativă, acțională a producțiilor noastre discursive, astfel încât, prin discursul nostru putem acționa asupra sferei psiho-comportamentale a celuilalt, și prin el asupra lumii sociale și naturale.

1. 4. Abordarea semiotică ca metalimbaj integrator

Semiotica, privită dintr-o perspectivă morrisiană, reprezintă o „teorie generală a semnelor”, ce integrează trei ramuri distincte dar complementare și interconectate (sintactica, semantica și pragmatica), și abordează semnele sau limbajele dintr-o perspectivă integratoare, holistă și unitară.

Ca „teorie generală a semnelor”, semiotica studiază toate tipurile de semne sau limbaje, fie ele limbaje non-verbale (limbajul corporal sau mimico-gestual, limbajul spațiilor, limbajul artelor vizuale, limbajul vestimentației, etc.), fie limbaje verbale (limbajul natural și diversele sale „specializări”).

Văzută ca și discurs, semiotica, sau mai curând discursul semiotic este un limbaj ce se apleacă spre studiul altui limbaj (în cazul nostru limbajul natural), iar sistemul de semne folosit pentru a formula enunțuri asupra unui alt limbaj, este numit în genere, metalimbaj. Cu alte cuvinte semiotica este un metalimbaj, adică limbajul în care se studiază diverse proprietăți ale unui limbaj-obiect.

În lucrarea de față, analizăm trei proprietăți sau caracteristici: conectivitatea, referențialitatea și performativitatea limbajului natural și diferitelor sale „ipostaze”.

Din perspectiva sintactică, urmărim dimensiunea conectivității discursivității și, funcție de situație sau domeniul în care se manifestă, limbajul natural este mai mult sau mai puțin coerent, consistent.

Din perspectiva semantică, analizăm dimensiunea referențială a discursivității, prin care o intervenție discursivă se raportează la lume, reflectând-o sau reprezentând-o mai mult sau mai puțin fidel.

Din perspectiva pragmatică, investigăm dimensiunea performativă a discursului, adică acea dimensiune prin care locutorul, producând o secvență discursivă, acționează asupra interlocutorului influențându-l.

Analizăm, așadar, trei dimensiuni sau caracteristici ale discursului, dimensiuni care se manifestă mai mult sau mai puțin în orice domeniu cognitiv sau situație de comunicare, deoarece discursul sau limbajul natural se manifestă diferit în funcție de domeniul cognitiv sau situația de comunicare în care e întrebuințat, dobândind astfel o anumită „adaptare” sau „specializare” la domeniul sau situația respectivă.

Precizăm că cele trei dimensiuni analizate sunt solidare și unitare, ba chiar concomitente într-o intervenție discursivă, astfel încât orice secvență discursivă sau enunț poate fi analizat(ă) din perspectiva celor trei dimensiuni (conectivitate, referențialitate, performativitate).

Capitolul 2

CONECTIVITATEA – dimensiune sintactică a discursivității

Motto: „O draperii de cuvinte,

asamblări ale artei literare, o pâlcuri,

o plurale, straturi de vocale colorate,

decoruri de linii, umbre ale tăcerii,

bucle superbe de consoane, arhitecturi,

înflorituri de puncte și de semne scurte…!”

Francis Ponge

Morris aduce în scenă semiotica din perspectivă trihotomică: sintactica, care se ocupă cu relația dintre semne; semantica, ce se ocupă cu raportul semnului cu lumea pe care o desemnează; pragmatica, care studiază raportul semnului cu utilizatorii și beneficiarii lui.

Sintactica studiază, așadar, relația sau conexiunea care se instituie, în interiorul unei secvențe discursive, între entitățile discursive componente, atât între entitățile lingvistice, cât și între entitățile logice.

Relația dintre entitățile discursive este asigurată de ceea ce în literatura de specialitate s-a impus sub numele de conectori. Conectorii, exprimând relațiile între entitățile discursive, rămân mereu aceeași, de aceea ei au fost numiți și constante, iar diversele entități (lingvistice și logice) conexate de ei schimbându-se permanent, au fost numite și variabile.

Entitățile sau variabilele lingvistice, adică termeni, propoziții, fraze sau enunțuri, pot fi corelate și integrate într-o secvență discursivă cu ajutorul conectorilor lingvistici, adică un „cuvânt sau grup de cuvinte din clasa adverbului sau a conjuncției a cărui funcție este să asigure legătura formală și semantică dintre segmentele unui discurs” (Bidu-Vrânceanu, 1997:125). Astfel de conectori sunt: și, deci, sau, dar, căci deși, chiar, tocmai, de altfel, etc.

Entitățile sau variabilele logice, adică noțiuni, judecăți sau propoziții logice atomare pot fi interconexate în propoziții logice compuse prin intermediul conectorilor logici, care „desemnează o funcție care are ca argumente o pereche ordonată de propoziții (P, Q) și al cărei rol este de legare a acestor propoziții în vederea obținerii unei propoziții compuse S.” (idem:125). Conectorii logici sunt unii din conectorii lingvistici ai limbajului natural, dar care au o valoare logică: și, sau, dacă…atunci, etc.

Distincția între entități lingvistice și entități logice își are originea în concepția gânditorilor Port-Royal-ului, care este cunoscută sub numele de doctrina paralelismului logico-gramatical. Ea susține ideea că limbajul funcționează logic, deoarece este purtătorul acestuia, limbajul neavând alt rol decât acela de a exprima gândirea. Această corespondență fidelă între gramatică și logică va fi supusă criticii, afirmându-se că nu există o corespondență univocă între structura gramaticală și cea logică, că limbajul natural e mai curând alogic dacă nu chiar ilogic, ceea ce a dus la crearea limbajelor artificiale. Cu toate acestea se consideră că, chiar dacă nu răspunde unei logicități „tari”, matematice, limbajul natural nu numai că exprimă entități logice, ci și funcționează logic, deși, de cele mai multe ori, e compatibil cu o logicitate „slabă”, fuzzy.

Conectivitatea relevă ideea că discursul este o producție lingvistico-logică, compozițională, în sensul că este compus din unități inferioare, cuvinte (noțiuni), enunțuri (propoziții logice), fraze (raționamente).

Ceea ce studiem, în acest capitol, nu sunt conectorii, ci mai curând conectivitatea ca dimensiune sintactică a discursivității, „desemnând legăturile dintre constituenții grupurilor sintactice.” (idem:125). Mai precis spus, analizăm câteva forme sau determinanții ale conectivității: coeziunea ca și „conectivitate secvențială” sau gramaticală, coerența ca și „conectivitate conceptuală” și consistența ca și „conectivitatea noncontradictorie” a valorilor de adevăr.

2. 1. Corectitudinea și coeziunea gramaticală

Orice construcție discursivă trebuie, pentru a putea fi percepută, decodată și înțeleasă corect, să fie produsă conform anumitor reguli sau norme gramaticale ce reglementează utilizarea corectă a codului lingvistic. Chiar dacă aceste reguli sunt convenții, care, ca orice convenții umane, sunt aproximative, respectarea lor ne ajută să dăm corectitudine gramaticală intervențiilor noastre discursive. Dacă respectarea regulilor gramaticale duce la expresii bine formate, nerespectarea lor poate duce la expresii rău formate. Avem în vedere, nu regulile morfologice, ci cele sintactice de combinare a cuvintelor în propoziții, a propozițiilor în fraze, a propozițiilor și frazelor în texte sau discursuri.

La nivelul combinării cuvintelor în propoziții simple întâlnim incorectitudini gramaticale atunci când se conexează direct cuvinte aparținând unor clase gramaticale incompatibile. Carnap analizează un astfel de caz, luând ca exemplu combinația de cuvinte „Cezar este și”. Filosoful va afirma că o astfel de combinație e constituită contrar sintaxei, care impune ca pe locul lui „și” să stea nu un cuvânt de legătură, ci mai curând un adjectiv. (R. Carnap, Depășirea metafizicii prin analiza logică a limbajului, în Al. Boboc, Filosofie contemporană, 1998:199).

La nivelul combinării sau conectării propozițiilor și frazelor (ce conțin cel puțin două propoziții) în secvențe discursive mai mari sau texte, ne întâlnim cu fenomenul numit coeziunea secvenței discursive sau a textului. „O secvență (șir) de unități lingvistice (de obicei propoziții) a căror legătură se manifestă prin anumite particularități gramaticale, particularități care apar cu precădere ca rezultat al relațiilor transpropoziționale. <<Legătura>> care asigură caracterul de <<tot-unitar>> al unei astfel de secvențe este numită de către unii cercetători, în teoria textului, coeziune.” (E. Vasiliu, 1990:29).

Coeziunea este, așadar, legătura sau conexiunea gramaticală dintre enunțuri, care asigură unitatea și continuitatea unei secvențe discursive, de aceea mai este numită și „conectivitate secvențială” (Bidu-Vrânceanu, 1997:509).

Ideea e că putem avea un șir de propoziții rostite (sau scrise) împreună, dar care nu constituie o secvență discursivă deoarece nu e coezivă, nu prezintă conectivitate secvențială. Să luăm, spre exemplu, șirul de propoziții: „Copiii se joacă. Pământul se învârte în jurul soarelui. Alina este psiholog. Curentul electric s-a scumpit.” Acest șir de propoziții nu constituie o secvență discursivă întrucât, pe lângă formarea gramaticală a propozițiilor, aceasta cere de mai multe ori și o coeziune gramaticală determinată de o serie de expresii numite „mărci de coeziune”.

Acestea ar fi:

Recurența, repetarea integrală sau parțială a unor elemente lexicale, uneori chiar transformate.

Paralelismul, repetarea unor structuri sintactice, dar completate cu elemente lexicale noi.

Parafraza, repetarea conținutului într-o formă lingvistică diferită.

Pro-formele, substituirea unor elemente lexicale prin „înlocuitori” fără sens propriu.

Elipsa, repetarea unei structuri și a conținutului ei cu omisiunea unor părți lingvistice, etc. (cf. E. Vasiliu, 1990:30).

Unii autori consideră însă, că doar prezența acestor „mărci de coeziune” într-un șir de enunțuri, nu fac din acesta un discurs sau o secvență discursivă. Un discurs bine format este acel șir de enunțuri, care, pe lângă aceste „mărci de coeziune” gramaticale, prezintă și o „coeziune tematică”, numită și coerență. Însăși discursul este definit ca „secvență continuă de propoziții sau fraze, structurată și coerentă” (Bidu-Vrânceanu, 1997:174).

2.2. Coerența discursivă

„Coerența ca proprietate a discursurilor bine formate” (Reboul, 2001:191) reprezintă relaționarea ideatică compatibilă între componentele unei secvențe discursive, asigurându-i continuitatea și unitatea ideatică, tematică. Datorită faptului că această coerență reflectă legătura ideatică, ea mai poate fi numită și „conectivitate conceptuală” (Bidu-Vrânceanu, 1997:509).

Afirmam, mai sus, că unii autori consideră că numai prezența mărcilor de coeziune gramaticală într-un șir de enunțuri nu este suficientă pentru ca acesta să fie un discurs sau secvență discursivă, fiind absolut necesară coerența discursivă ca și conectivitate, continuitate și unitate ideatică.

Mărcile de coeziune gramaticală sunt insuficiente pentru a determina un discurs bine format deoarece – spun Reboul și Moeschler – pot fi produse șiruri de enunțuri care au mărci de coeziune gramaticală dar sunt incoerente. De exemplu: „Ion a cumpărat o vacă. De altfel ea e roșcată ca o veveriță. Aceasta trăiește în pădure și hibernează iarna. Dar aceasta e foarte rece în regiune.” (cf. A. Reboul, 2001:191). Mai mult, pot exista – spun autorii invocați – secvențe discursive coerente fără mărci de coeziune gramaticală, de exemplu: „Deasupra Olimpului cad blocuri de stânci și torțe în flăcări. Nemuritorii se adună să examineze situația care se adeverește extrem de îngrijorătoare. Deasupra munților se ridică în jur siluetele amenințătoare ale celor douăzeci și patru de Uriași pletoși, cu picioare de șerpi, autorii bombardamentului devastator de deasupra Olimpului. Fii ai Pământului, Uriașii au hotărât să-l detroneze pe Zeus, să-i alunge pe ceilalți zei și să le ia locul.” (idem:191).

Prin urmare, deși mărcile de coeziune gramaticală indică prezența unei secvențe discursive în cadrul unui șir de enunțuri, pentru ca aceasta să fie considerată bine formată trebuie să fie coerentă ideatic. Coerența garantează unitatea discursivă, continuitatea și integrarea progresivă a ideilor în jurul unei teme. Aceasta deoarece pe lângă “intențiile comunicative locale” pe care le are pentru fiecare dintre enunțurile pe care le produce, locutorul unui discurs are și o “intenție comunicativă globală” pentru discursul său luat ca întreg. Barthes spunea chiar că, coerența unei succesiuni de propoziții nu este altceva decât “proiecția” pe această succesiune a unei singure propoziții, “discursul…este o lungă propoziție.” (apud E. Vasiliu, 1990:81). Discursului sau secvenței discursive îi este astfel asigurată continuitatea și globalizarea tematică, ideatică.

Paul Cornea vorbește despre coerență, “ca totalitatea dependențelor logico-semantice subiacente textului de suprafață” (1998:37). Este vorba de faptul că relațiile de coerență intradiscursive reprezintă conectivitatea interpropozițională la nivelul structurii ideatice sau de adâncime, conectivitatea compatibilă dintre “gândurile” enunțurilor.

Pentru ca un discurs sau secvență discursivă să fie coerentă sau bine formată, trebuie să respecte o serie de reguli de coerență:

Regula de relație: pentru ca o secvență să fie coerentă, trebuie ca ideile pe care le exprimă să se lege între ele. Astfel, secvența: “Alina va naște în curând, însă este bolnavă”, prezintă relații congruente, pe când secvența: “Alina va naște în curând, însă cântăreții de rap displac intelectualilor”, nu prezintă conectivitate ideatică.

Regula de progresie: cere ca dezvoltarea unei secvențe discursive coerente să fie însoțită de un aport ideatic mereu înnoit. Secvența: “Văduvele nu primesc decât jumătate din pensia răposatului soț. Femeile necăsătorite percep o pensie egală cu jumătatea celei pe care o primea soțul lor defunct. Ele nu au decât cincizeci la sută din indemnizația pe care o primea soțul lor când era în viață”, nu aduce decât o informație redundantă.

Regula de repetiție: pentru ca un discurs să fie coerent, trebuie să conțină în dezvoltarea sa lineară niște elemente recurente. De exemplu, “Alina a cumpărat de curând o casă. Această casă are stil.”

Regula de noncontradicție: pentru ca o secvență discursivă să fie coerentă, trebuie ca dezvoltarea sa să nu introducă nici o propoziție care să contrazică un conținut exprimat sau presupus de un enunț anterior sau deductibil din acesta, prin inferență. În secvența: “Mătușa este văduvă. Soțul ei colecționează timbre”, “văduvă” presupune că soțul a murit, presupoziție contrazisă de cea a propoziției următoare, “soțul ei colecționează” (soțul trăiește). (cf. Moeschler și Reboul, 1999:441–442).

2. 3. Consistența logică a discursului

Acceptam, mai sus, că un șir de enunțuri poate fi considerat ca fiind o secvență discursivă coerentă și astfel bine formată doar dacă aceasta respectă o serie de reguli, printre ele fiind menționată și regula de necontradicție, care cere ca dezvoltarea unei secvențe discursive să nu introducă nici un enunț a cărui conținut să contrazică un conținut exprimat, presupus de un enunț anterior sau deductibil din acesta prin inferență. Cu alte cuvinte, o secvență discursivă, pentru a fi bine formată, trebuie să fie noncontradictorie sau consistentă, consistența desemnând caracterul noncontradictoriu al unei secvențe discursive.

Prin consistență, Roventa–Frumusani înțelege acea “compatibilitate a unei fraze cu frazele precedente, mai exact, faptul că adevărul unei fraze depinde de condițiile de adevăr ale frazelor precedente.” (1995:132).

Emanuel Vasiliu precizează că există două accepții ale termenului de consistență, o accepție “slabă”, conform căreia “o clasă de propoziții este consistentă atunci și numai atunci când clasa este astfel încât printre membrii ei nu figurează o propoziție oarecare împreună cu negația acestei propoziții”, și o accepție “tare”, “o clasă este consistentă atunci și numai atunci când despre orice propoziție, S, spunem că aparține clasei numai cu condiția ca din conjuncția lui S cu conjuncția tuturor propozițiilor din clasa respectivă să nu rezulte logic o contradicție.” (1990:61).

Din definițiile date mai sus consistenței rezultă că aceasta se regăsește sau nu într-o clasă de enunțuri, doar în cazul în care enunțurile sunt comparate – în ce privește conținutul lor propozițional – și astfel considerate împreună, cu alte cuvinte când acestea sunt conexate. Putem vorbi, prin urmare, de consistența logică a unei secvențe discursive ca despre “conectivitatea compatibilă sau noncontradictorie” a enunțurilor ce compun acea secvență, sau mai specific, despre conectivitatea compatibilă sau noncontradictorie a conținuturilor propoziționale și valorilor de adevăr a enunțurilor componente. Ne interesează consistența sau inconsistența unei mulțimi de enunțuri doar atunci când acestea sunt conexate și interedependente, și nu atunci când deși ele sunt înșiruite linear, nu au de fapt nici o legătură gramaticală, tematică sau de altă natură. Astfel spus, într-o situație de comunicare, ne interesează consistența sau inconsistența unei secvența discursive, adică a unui șir de enunțuri bine formate sau conexate, coezive, coerente din punct de vedere sintactic.

Analiza consistenței unei secvențe discursive ne ajută să vedem dacă aceasta stă în picioare din punctul de vedere al valorilor de adevăr. Astfel, dacă o intervenție discursivă pune în scenă două enunțuri contradictorii (fie explicit, fie implicit sub forma presupozițiilor sau deducțiilor), atunci, conform definiției principiului noncontradicției conjugată cu cea a conjuncției logice, întreaga intervenție discursivă este contradictorie și chiar falsă; principiul noncontradicției specificând că este imposibil A și non–A, și dacă A este adevărat, atunci non–A este fals, cu necesitate, iar conjuncția logică specifică: conjuncția unui șir de propoziții adevărate cu o singură propoziție falsă, fac ca întregul șir de enunțuri să fie fals. Acest lucru se întâmplă doar într-o logică în care adevărul nu cunoaște grade sau aproximări, căci, într-o logică care acceptă gradele de adevăr, contradicția sau inconsistența precum și consistența slăbesc. Într-o abordare “slabă” a consistenței / inconsistenței, chiar dacă o secvență discursivă este contradictorie și falsă, cel puțin unele dintre implicațiile pe care le declanșează sunt adevărate, condiție suficientă pentru a o face pertinentă. Acest fapt are la bază ideea că o conjuncție logică implică logic pe fiecare din membrii ei. În cazul în care o secvență discursivă conține două enunțuri contradictorii de forma: “Toate lebedele sunt albe…Iată o lebădă neagră”, inconsistența este explicită, chiar dacă presupune un proces inferențial de genul: “Dacă o lebădă este neagră, atunci unele lebede nu sunt albe.” În cazul unei secvențe discursive de genul: “X n-a fost niciodată însurat. X este celibatar. X a primit acum o palmă de la soția sa.”, aceasta este implicit inconsistentă sau analitic inconsistentă, întrucât “X este celibatar” implică doar pe baza sensului definiției propoziția “X nu are soție”, iar această propoziție nu poate fi adevărată împreună cu propoziția “X a primit o palmă de la soția sa.” În primul caz, avem situația în care adevărul (falsul) celor două propoziții conexate este stabilit prin confruntarea cu starea reală. E vorba de adevărul sintetic. În al doilea caz, adevărul (falsul) propozițiilor conexate se bazează exclusiv pe sensul sau definiția termenilor componenți și se numește adevăr analitic.

* * *

În continuare, vom arăta care este aportul fiecăruia dintre principiile logice la constituirea consistenței discursive. Principiul identității ne impune ca, într-o construcție discursivă, teremenii folosiți să-și păstreze sensul și referința constante, să nu apară cu mai multe sensuri și referințe în cadrul aceluiași demers. Exigența pe care o impune este: precizia terminologică, încălcarea principiului fiind sursă de confuzii, ambiguitate și nesiguranță în procesul decodării. Încălcarea acestui principiu este frecventă în limbajul natural, care pe lângă avantajele pe care le prezintă în reflectarea lumii (plasticitate, surprinderea complexă și nuanțată a realității, etc.), suferă de carența relației neunivoce între cuvinte și obiectele pe care le desemnează. În acest sens, întâlnim situații de omonimie (un cuvânt desemnează obiecte diferite și are, deci, înțelesuri diferite: somn–stare fiziologică de repaus și somn–un soi de pește) și de sinonimie (mai multe cuvinte desemnează același lucru: zăpadă–nea–omăt). Nefiind excluse situațiile în care nu cunoaștem suficient înțelesul și referința cuvintelor sau valoarea de adevăr a propozițiilor pe care le utilizăm în intervențiile noastre discursive, principiul ne cere să precizăm cu ce sens sau valoare folosim cuvintele și propozițiile în cauză. Un caz special este cel al termenilor vagi și abstracți (tânăr, inteligent, bun, etc.), care nu au o “graniță” bine determinată, sau cazul utilizării metaforice, ironice a expresiilor, care necesită elemente contextuale pentru a le determina identitatea.

Chiar dacă utilizarea unui termen cu sensuri și referințe diferite, în cadrul aceleiași secvențe discursive, nu produce, în genere, o contradicție logică (aceasta producându-se doar în cazul în care sensurile și referințele unei expresii sunt contradictorii și nu doar diferite), această situație slăbește consistența unei construcții discursive, într-un sens mai larg, în sensul că această construcție devine mai șubredă, confuză, ambiguă din punct de vedere logic. Principiul noncontradicției este prin excelență, principiul care asigură consistența unei construcții discursive, ajutat fiind de principiul terțului exclus. Impunând ideea că două propoziții contradictorii (A și non–A) – adică propoziții în care una neagă ceea ce cealaltă afirmă – nu pot fi, în același timp și sub același raport, amândouă adevărate, principiul noncontradicției ne cere ca într-o construcție discursivă să nu introducem o propoziție care ar contrazice o alta din respectiva construcție. Dacă acest lucru se întâmplă, pentru a păstra consistența secvenței discursive, trebuie să excludem una din cele două, bineînțeles pe cea care o considerăm falsă. De obicei, principiul este respectat în mod spontan, dar se întâmplă ca, sub presiunea intereselor și a pasiunilor, să ne contrazicem în intervențiile noastre discursive. În limbajul natural este mai ușor să evităm contrazicerile, deoarece putem să ne controlăm imediat prin raportarea la realitatea despre care vorbim, pe când teoriilor abstracte și generale e mai greu să le asigurăm consistența.

Principiul terțului exclus stipulează că una din cele două propoziții contradictorii este, cu necesitate, adevărată (“în mod necesar, A sau non–A, a treia posibilitate este exclusă”), cu alte cuvinte, nu pot fi ambele false. Astfel, dacă într-o secvență discursivă depistăm două propoziții contradictorii, principiul terțului exclus ne arată că nu trebuie să le excludem pe amândouă și că determinând care dintre ele este falsă (pe care o și eliminăm), avem certitudinea că cealaltă este adevărată. Astfel secvența rămâne consistentă. Principiile contradicției excluse și terțului exclus funcționează, în varianta “tare”, doar în logica clasică, care presupune principiul bivalenței: orice propoziție este sau adevărată sau falsă. În logica modernă, care acceptă grade de adevăr, principiul bivalenței și terțului exclus sunt valabile doar într-o formă atenuată.

“2. O propoziție este fie adevărată fie falsă – nu în general, ci în <<toate cazurile standard>> (Legea bivalenței într-o formă atenuată). […].

4. Dintre o propoziție și negația ei, cel puțin una va fi adevărată și cel puțin una falsă – nu în general, ci <<în toate cazurile standard>> (Legea terțului exclus într-o formă atenuată). Expresia <<în toate cazurile standard>> din enunțurile condițiilor 2 și 4 are menirea de a permite acceptarea adevărului aproximativ și de a evita dihotomia adevărat–fals din teoria tradițională a adevărului.” (Teodor Dima, Criteriologia adevărului, în P. Botezatu (coordonator), 1981:189). În aceste condiții, o secvență discursivă nu mai prezintă o consistență “tare”, ci ne întâlnim cu un “concept relativizat de consistență.” (idem:190).

Principiul rațiunii suficiente ne cere să acceptăm orice enunț pentru care dispunem de un temei capabil să-l justifice și să luăm sub semnul îndoielii (ca ipoteze) enunțurile pentru care nu dispunem de un astfel de temei suficient. Principiul este solidar cu abordarea critică a discursivității, opusă, pe de o parte, oricărei forme de dogmatism – care să ia în seamă cerința de a accepta doar enunțurile temeinic justificate –, pe de altă parte, oricărei forme de scepticism – care eludează cerința de a recunoaște ca adevărate (chiar și aproximativ) enunțurile ce au temeiuri suficiente.

2. 4. Coerența, criteriu sintactic al adevărului

Atunci când luăm contact cu un enunț sau o secvență de enunțuri și nu ne limităm doar la decodarea și înțelegerea sau prinderea sensului lor, ci ne punem și problema valorii lor de adevăr, apare problema criteriului după care judecăm un enunț ca fiind adevărat sau nu.

Un prim criteriu este criteriul corespondenței dezvoltat de Tarski, în concepția căruia un enunț este adevărat dacă și numai dacă el corespunde faptelor. Există, însă, o serie de situații în care criteriul corespondenței este inaplicabil: în cazul enunțurilor universale cu un potențial infinit de exemple, în cazul enunțurilor privitoare la trecut pentru care nu sunt fapte disponibile în ajutorul evaluării, în cazul propozițiilor probabile, în cazul propozițiilor matematicii pure și logicii matematice, precum și în cel al enunțurilor ipotetice sau condiționale (cu antecedente neactualizate) și al contrafactualelor. (cf. T. Dima, Criteriologia adevărului, în P. Botezatu, Adevăruri despre adevăr, 1981:71).

Printre inițiatorii și susținătorii unui astfel de criteriu, unii mai radicali, alții mai moderați, sunt: F. H. Bradley, B. Blanshard, N. Rescher, O. Neurath, M. Bunge.

Conform criteriului coerenței, a spune că un enunț este adevărat sau fals înseamnă a spune că el este coerent sau nu cu alte enunțuri. “Enunțurile sunt comparate cu alte enunțuri, nu cu <<trăiri>>, nici cu o <<lume>> sau cu altceva. […]. Orice enunț nou este confruntat – spune Neurath – cu totalitatea enunțurilor existente și puse deja în acord cu altele.” (apud H. Schnadelbach, E. Martens (editori), 1999:130). Poziția lui Neurath este una radicală, el negând posibilitatea corespondenței în calitate de condiție a adevărului enunțurilor.

Deoarece enunțul comparat este logic conectat cu alte enunțuri, urmează că adevărul acestuia este dependent de adevărul celorlalte și că, cunoașterea adevărului său depinde de cunoașterea adevărului celorlalte enunțuri. A. R. White va spune că, coerența unui enunț cu altul este acceptată ca un test practic al adevărului numai pentru că al doilea a fost acceptat independent de primul ca adevărat, altfel intrăm într-un cerc vicios. (cf. T. Dima, Criteriologia adevărului, în P. Botezatu, Adevăruri despre adevăr, 1981:181).

Criteriul coerenței, deși aduce destule contribuții la stabilirea adevărului, în special în disciplinile formale, analitice (matematica, logica formală), în disciplinele factuale el nu poate constitui de unul singur criteriologia adevărului enunțurilor, ci numai împreună cu criteriul corespondenței, chiar dacă și corespondența și-a pierdut sensul “tare”, fiind o corespondență parțială sau globală și nu punct cu punct. Dacă criteriul coerenței nu ar fi secondat de cel al corespondenței, orice construcție discursivă coerentă și chiar consistentă ar fi automat și adevărată. Or, o poveste poate fi un sistem coerent și consistent de enunțuri, dar asta nu înseamnă că acestea sunt și adevărate.

2. 5. Direcția de adecvare semn – semn.

În enunțarea unei fraze, cu alte cuvinte în construcția unei secvențe discursive, noi plecăm de la un dat: lexicul sau vocabularul unei limbi și regulile de utilizare a acestuia în situațiile concrete de comunicare. Regulile gramaticale, adică reguli morfologice de bună formare a cuvintelor și de clasificare a lor în părți de vorbire, și reguli sintactice de combinare, înlănțuire a cuvintelor în propoziții, fraze, discursuri sau a cuvintelor în propoziții, a propozițiilor în fraze și a frazelor în discursuri, texte.

În timpul enunțării, noi combinăm, conexăm enunțuri lingvistice mai mici în unități mai mari având o anumită intenție comunicativă. Această combinare sau conexare trebuie să prezinte o anumită adecvare sau compatibilitate între entitățile lingvistice, adică acea “caracteristică de distribuție a unei unități lingvistice de a accepta, în procesul combinării, legarea de una sau de alte unități, unitățile care permit legarea, apărând împreună (fiind deci co – ocurente), sunt compatibile.” (Bidu-Vrânceanu, 1997:115).

Deși termenul de adecvare este folosit de Searle pentru a desemna relația de potrivire sau ajustare dintre limbaj și lume (cf. Romedea, 1999:30), noi utilizăm termenul, aici, în sensul de compatibilitate intra-discursivă.

Prin urmare, dacă din punct de vedere semantic avem o adecvare a limbajului la lume, pentru a o reprezenta, din perspectivă pragmatică avem, mai curând, o adecvare a lumii la limbaj, întrucât prin actele noastre de limbaj – în special prin actele ilocuționare și perlocuționare – noi căutăm să transformăm lumea. Din punct de vedere sintactic, avem o adecvare a entităților lingvistice între ele, în primul rând, datorită cerinței de corectitudine gramaticală, dar și intenției comunicative, adică cerinței ca adecvarea dintre cuvinte și enunțuri să răspundă realizării scopului pentru care au fost puse în joc. Astfel, deși intențiile comunicative sunt diverse, putem vorbi, din perspectivă semantică, de o intenție teoretică sau cognitivă, adecvarea dintre entitățile lingvistice trebuie să reflecte relația dintre concepte, și astfel relația dintre lucruri. Din perspectivă pragmatică, putem spune că avem o intenție acțională sau practică, adecvarea dintre unitățile discursive trebuind să răspundă eficienței intervenției discursive în acțiunea asupra celuilalt, și prin el asupra lumii.

2. 6. Intenționalitatea “metalingvistică” a locutorului

În timpul enunțării sau producerii unei secvențe discursive, putem spune – într-o abordare tridimensională a discursului – că intenționalitatea (în sensul propriu, husserlian, de vizare a ceva) locutorului este trihotomică.

Astfel, pe dimensiunea referențială a intervenției sale discursive, locutorul vizează lumea reală sau starea de lucruri, pe care vrea să o reprezinte, reflecte într-un mod cât mai fidel cu putință, adică intenția locutorului este una teoretică sau cognitivă.

Pe dimensiunea performativă, pragmatică a producției sale discursive, locutorul vizează interlocutorul, asupra căruia încearcă să acționeze prin actul său de limbaj, cu alte cuvinte intenția locutorului este una acțională sau practică. Pe dimensiunea conectivă, sintactică a intervenției sale discursive, locutorul vizează însăși construcția discursivă, cu alte cuvinte în timpul combinării, înlănțuirii sau conectării entităților lingvistice, acesta este atent la însuși acest proces sintactic, intenția lui fiind aceea de a închega o secvență discursivă adecvată sau compatibilă din punct de vedere sintactic. Fenomen care este surprins prin sintagma “intenționalitate metalingvistică.”

Capitolul 3

REFERENȚIALITATEA – dimensiune semantică a discursivității

Motto: “Dar cum s-ar putea, Socrate, ca

acela care spune ce spune să nu spună

ce este? Oare nu aceasta înseamnă fals,

anume să nu exprimi realitatea?”

PLATON – Cratylos

Experiența noastră în raport cu lumea se produce, în primul rând, printr-un contact direct, senzorial și perceptiv. Informațiile perceptive, pe care le obținem în acest contact direct cu lumea, sunt transpuse, la nivelul proceselor cognitive, mai întâi în reprezentări, apoi în concepte, idei, gânduri sau judecăți și raționamente. Aceste conținuturi ale gândirii au de cele mai multe ori o formă lingvistică, dacă ne gândim la Peirce care spunea că ideea este de fapt un “semn interior” și la ipoteza limbajului gândirii. Prin urmare, limbajul contribuie, astfel, la construirea gândirii, dar, mai ales, servește ca mediu de obiectivare a acestor conținuturi psihice.

Pe traseul senzații –> percepții –> reprezentări –> concepte, judecăți, raționamente –> cuvinte, enunțuri, discurs, individul uman încearcă să cunoască lumea și să o fixeze într-o formă lingvistică, spre exemplu textul.

Dar individul uman nu are experiența lumii, nu cunoaște lumea doar printr-un raport direct, nemijlocit cu ea, ci și prin intermediul practicii discursive, prin discursul sau textul celuilalt. Așadar, într-o situație de comunicare locutorul, adresându-se interlocutorului, pune în circulație un discurs care spune ceva despre lume, discursul fiind o “tensiune în raport cu celălalt și în raport cu lumea” (Rovența-Frumusani, 1995:157).

Referențialitatea este, așadar, acea dimensiune a limbajului prin care acesta trimite la lumea extralingvistică sau prin care interlocutorii se raportează la lume în practica discursivă. Cu alte cuvinte, prin dimensiunea sa referențială, limbajul prezintă un “angajament ontologic”.

Cu privire la latura semantică a limbajului, s-au impus două școli de gândire. Una este școala structuralistă, ce se revendică de la Saussure, și care merge pe ideea unui model diadic al semnului lingvistic, care nu unește un lucru cu un nume, ci un concept cu

o imagine acustică. Modelul saussurian, eliminând, din ecuație raportarea limbajului la lumea reală, exterioară, “conceptul” și “imaginea acustică” sau “semnificatul” și “semnificantul” sunt întemeiate doar printr-un proces de diferențiere în cadrul sistemului lingvistic.

Școala anglo-americană, ce se revendică de la Peirce și Morris, impune, însă, un model triadic al semnului lingvistic, redat într-un mod comprehensiv în “triunghiul semantic” al lui Ogden și Richards (cf. Tullio de Mauro, 1978:172).

Gândire sau referință

(Corect) (Adecvat)

simbolizează se referă la

Simbol Referent

(Limbaj) stă pentru (Lumea reală)

(Adevarat)

Modelul saussurian mai mult maschează decât elimină lumea reală din ecuația lingvistică, căci ce înseamnă semnificatul sau conceptul dacă nu o abstractizare și o generalizare a lucrurilor și stărilor de lucruri ale lumii extralingvistice.

Plecăm, însă, ca premisă de lucru, de la modelul triadic al limbajului, în care referențialitatea este caracteristica limbajului de a trimite sau de a se referi la lume.

Într-o practică discursivă sau situație de comunicare, receptorului îi este oarecum suficient să înțeleagă, “să prindă” ideea, gândul sau sensul celor spuse de locutor pentru a putea pricepe ce vrea să spună acesta și astfel pentru a putea comunica la un nivel satisfăcător cu el. Dar dacă receptorul este interesat mai mult decât atât, și anume de lucrurile și stările de lucruri la care se referă spusele locutorului, de corespondența sau adecvarea dintre acestea, cu alte cuvinte de valoarea de adevăr a enunțurilor, el trebuie să treacă, dincolo de sens, la referință. În acest sens, va spune Frege: “Năzuința spre adevăr este ceea ce ne îndeamnă întotdeauna să pătrundem de la sens la semnificație” (Gottlob Frege, Sens și semnificație, în Al. Boboc, Semiotică și filosofie, 1998:54).

Tema referențialității este de o foarte mare importanță întrucât, datorită fenomenului inflaționist și speculativ al limbajului, apar în practica discursivă o serie de discursuri sau intervenții discursive cu pretenția de a se impune ca adevăruri, dar care, în realitate, nu sunt nimic altceva decât simple speculații lingvistice ce creează iluzia de adevăr.

3. 1. Sens și referință

După cum am constatat, triunghiul semantic al lui Ogden și Richards relevă strânsa legătură dintre limbaj, gândire și stările lumii reale. Atunci când într-o situație de comunicare, interlocutorii pun în scenă o intervenție discursivă, ei își exprimă, în primul rând, stările lor mentale, gândurile sau conținuturile gândirii lor, și doar prin intermediul acestora exprimă sau reprezintă și stările lumii exterioare. Cum va spune Ricoeur, limbajul “e ceva prin care, cu ajutorul căruia, noi ne exprimăm și exprimăm lucrurile”, “intenția primă a limbajului…aceea de a spune ceva despre ceva…vizează ceva, sau mai exact are o dublă țintă (viśee): una ideală (a spune ceva) și o referință reală (a spune despre ceva). În această mișcare, limbajul trece două praguri: pragul idealității sensului și dincolo de acest sens, pragul referinței.” (P. Ricoeur, Structura, cuvântul ,evenimentul în: „Secolul XX”, nr. 325–326–327, 1988:309).

Avem, așadar, de-a face cu două fenomene distincte ce se manifestă în cadrul discursivității, delimitate dar în același timp în strânsă legătură, sensul care ține de idealitate, de raportul limbajului cu gândirea și referința ce ține de relația limbajului cu realitatea lumii exterioare.

Această distincție între sens și referință (semnificație) în cadrul limbajului, este propusă de către Gottlob Frege în studiul său Sens și semnificație. Astfel, noi “putem asocia unui semn (nume, cuvânt compus, semn scris) nu numai desemnatul, pe care îl vom numi semnificația lui, ci și ceea ce eu înțeleg prin sensul semnului, adică modul în care este dat obiectul.” (G. Frege, Sens și semnificație: în Al. Boboc, Semiotică și filosofie, 1998:48).

În ce privește termenii, Frege va afirma că semnificația sau referința acestora poate fi fie un obiect determinat, fie o clasă de obiecte sau un concept pe linia sa extensională, aceasta funcție de termen, care poate fi “nume propriu” sau “nume comun”, “nume de concept”, cum îi mai spune Frege.

Astfel, “semnificația unui nume propriu este însuși obiectul pe care îl desemnăm cu ajutorul său” (idem:51), dar “deosebirea dintre nume proprii și nume de concept ar consta numai în aceea că primele ar putea să se refere numai la un obiect, iar cele din urmă la mai multe. Un nume de concept, al cărui concept ar fi gol, ar trebui atunci să fie scos din știință, ca și un nume propriu căruia nu i-ar corespunde nici un obiect…” (Din Corespondența lui Frege cu D. Hilbert, E. Husserl, B. Russell S.A., în: Al. Boboc, Semiotică și filosofie, 1998:73). Totuși, în ultimă instanță, pentru cazul “numelui de concept”, “conceptul poate să fie gol (leer), să fie aplicat științific, fără ca prin aceasta numele de concept să se destrame…(idem:72).

În Considerații despre sens și semnificațe, Frege se va explicita astfel: “semnificația unui nume propriu este obiectul…Un nume de concept semnifică un concept”, iar în cazul conceptului ne putem întreba “dacă sub el cade un obiect sau mai multe sau nici unul. Dar aceasta privește nemijlocit numai conceptul. În felul acesta, un nume de concept poate să fie astfel indiscutabil, fără să existe un obiect la care el să se refere prin sensul și semnificația sa (conceptul însuși).” (G. Frege, Considerații despre sens și semnificație, în: Al. Boboc, Semiotică și filosofie, 1998:74). În concepția lui Frege, semnul lingvistic are atât semnificație, referință cât și sens, prin ultimul autorul înțelegând “modul în care este dat obiectul”.

Exemplul celebru al lui Frege, arată că sintagmele “Luceafărul de dimineață” și “Luceafărul de seară” au aceeași semnificație, referință, dar sensuri diferite, întrucât același obiect sau referent este dat sau adus la conștiință în moduri diferite, cu alte cuvinte prin caracteristici, proprietăți, intensiuni sau conținuturi diferite.

Plecând de la concepția lui Frege, am putea spune că termenii semnifică sau denotă un obiect sau referent, prin intermediul unui sens, atunci când ei sunt singulari și concreți. Termenii semnifică sau desemnează un concept, atunci când ei sunt generali și abstracți. În cazul în care termenii generali și abstracți se referă la entități neobservabile, precum oxigen, atom, etc., conceptul desemnat de cuvântul respectiv se manifestă pe latura intensională, de conținut, latura extensională sau sfera rămânând oarecum vidă.

Oprindu-ne asupra distincției, făcute de Carnap, între intensiune și extensiune, am putea spune că există o consubstanționalitate între sens, intensitate și conținut și între semnificație (referință), extensiune și sferă.

Prin urmare, “sensul unui cuvânt se va defini atunci ca ansamblul proprietăților pe care o entitate trebuie să le posede pentru a fi desemnată prin acest cuvânt.” (Ch. Baylon, 2000:120). Din această definiție mai rezultă și faptul că sensul determină referința și nu invers.

Referința înseamnă, într-un sens mai restrâns, doar relația sau “operațiunea prin care se stabilește corespondența dintre un referent și un enunț”, prin referent înțelegându-se “o entitate a lumii exterioare.” (idem:117-118). Într-un sens mai larg, referința înseamnă și referentul sau extensiunea, sfera, semnificația în concepția lui Frege.

În ceea ce privește sensul, luăm contact, în practica discursivă, cu o serie de probleme de receptare și comprehensiune, deoarece intervin o serie de fenomene cum ar fi: polisemia cuvintelor, distincția sens literar, denotativ – sens figurat, conotativ; iar în ceea ce privește referința, ne izbim de problema vaguității unor termeni, ambiguității enunțurilor ce necesită o dezambiguizare prin atribuire de referenți.

După ce clarifică ce înseamnă sensul și semnificația (referința) cuvintelor, termenilor, Frege se ocupă în Sens și semnificație și de propozițiile asertorice. Pentru el, o asemenea propoziție conține un gând, o informație, am putea spune, dar gândul nu constituie semnificația (referința) propoziției, ci sensul ei.

Dacă este corectă din punct de vedere sintactic (gramatical și logic), orice propoziție are un sens, dar nu neapărat și o semnificație (referință). Dacă un termen al unei propoziții nu are semnificație, se poate ca întreaga semnificație a propoziției să fie afectată sau să nu existe. De obicei, propozițiile sau enunțurile discursului poetic și literar au sens, conțin gânduri, idei, dar nu au și semnificație (referință). “Gândul – spune Frege – pierde din valoare îndată ce aflăm că una din părțile sale este lipsită de semnificație.” (G. Frege, Sens și semnificație, în: Al. Boboc, Semiotică și filosofie, 1998:53). Dar asta nu se întâmplă întotdeauna, ci gândul aflat în această stare ne nemulțumește doar atunci când ne interesează valoarea sa de adevăr. Iar pentru Frege, valoarea de adevăr a unei propoziții este semnificația acesteia.

Explicitând această afirmație a lui Frege, Devitt, în Limbaj și realitate, va spune că „esența semnificației unei propoziții este condiția ei de adevăr, adică acea proprietate a unei propoziții care, împreună cu realitatea, o face să fie adevărată sau falsă […]; condiția de adevăr a unei propoziții depinde de proprietățile referențiale ale elementelor ei și de structura sa sintactică” (Devitt, 2000:32). Încercând să implice și sensul propoziției, autorul va afirma că: „semnificația unei propoziții înseamnă proprietatea ei de a reprezenta o anumită situație într-un anume fel, modul ei de a-și reprezenta propriile condiții de adevăr.” (idem:56).

Aceste afirmații implică dimensiunea corespondenței dintre enunț și lumea reală, ca o condiție semantică a valorilor alethice, și care va fi tratată mai jos.

Am tratat până aici problema sensului și referinței la nivelul termenilor și la cel al enunțurilor sau nivelul frastic, dar problema sensului și referinței poate fi tratată și la nivel transfrastic. La acest nivel, reprezentative sunt: „referința tematică” și „schematizarea discursivă”, ultimul concept aparține lui Jean-Blaise Grize, și interesează ca „reprezentare sumară, dar esențială a referinței tematice a intervenției discursive.” (C. Sălăvăstru, 1996:142). Discursul la nivel transfrastic se raportează la lumea reală abordând o anumită temă, de aceea și referința este una tematică. Astfel, locutorul construiește schematizări discursive care propun interlocutorului „imagini globale” sau „sinteze cognitive” despre lucruri sau stări de lucruri ale lumii reale.

3. 2. Referință, realitate și ficțiune

De cele mai multe ori, atunci când producem o secvență discursivă, noi avem pretenția de a ne referi, prin cuvintele noastre, la realitate sau mai bine zis la lumea reală. Însuși termenul de referință a fost instituit pentru a desemna relația sau „operațiunea prin care se stabilește corespondența dintre un referent și un enunț”, prin referent înțelegându-se „o entitate a lumii exterioare”, un obiect sau stare de lucruri a lumii reale. (Baylon, 2000:117-118).

Afirmațiile de mai sus au ca bază o concepție „realistă” asupra lumii, în care lumea fizică există independent de gândirea noastră, ceea ce nu înseamnă că și cunoașterea sau experiența lumii reale este independentă de gândirea noastră sau că nu putem acționa asupra ei.

Voi prezenta în continuare o serie de presupoziții ale viziunii realiste asupra lumii, preluate din Realitatea ca proiect social a lui John Searle:

Lumea fizică există independent de reprezentarea noastră. Oamenii au acces la o lume prin diverse moduri interconexe (precepția, gândirea, limbajul, convingeri, imagini, hărți, etc.), ele pot fi grupate sub termenul de „reprezentări” ce au intenționalitate. Unele „reprezentări” (convingerile, propozițiile afirmative) se vor a fi despre cum sunt lucrurile în realitate; ele sunt adevărate dacă și numai dacă corespund faptelor din realitate. Modurile de prezentare (vocabularele, schemele conceptuale în genere) sunt creații omenești, astfel încât pot fi și arbitrare, putem avea nenumărate sisteme de reprezentare pentru aceeași realitate; e teza „relativității conceptuale”. Eforturile de a obține reprezentări corecte ale realității sunt influențate psihologic, cultural, socio-istoric, economic, etc.; obiectivitatea epistemică fiind foarte greu de obținut. A cunoaște înseamnă a avea reprezentări corecte care pot fi justificate sau susținute în diverse moduri (cf. J. Searle, 2000:124–125).

În concepția lui J. Searle, realitatea fizică există independent de reprezentarea, gândirea sau limbajul nostru, acesta având doar un rol referențial, de reflectare sau prezentare a ei. În schimb, realitatea socială este o lume instituită prin gândirea și limbajul nostru, „realitatea socială este constituită în mod esențial prin limbaj. […] structuri instituționale precum banii, căsătoria, guvernele și proprietatea în absența limbajului par imposibile, […] o societate are nevoie cel puțin de o formă primitivă de limbaj pentru a avea fapte instituționale.” (J. Searle, 2000:57). Odată instituită prin limbaj, realitatea socială va putea fi apoi reprezentată, reflectată prin limbaj, pe dimensiunea sa referențială.

Observăm, așadar, o îmbinare a rolului referențial, constatativ cu cel creator sau constitutiv al limbajului în raportarea sa la lumea reală.

Înainte de a aborda problema raportului constitutiv / constatativ în cadrul raportării limbajului la lumea reală, să precizăm că rolul referențial poate fi îndeplinit prin mai multe modalități, unele reieșind din celebrul tabel morrisian asupra discursivității.

Distingem mai întâi o modalitate „tare”, designativ-informativă de raportare la realitate, în care „aspectul designativ al semnelor pe care le utilizăm se referă la capacitatea acestora de a descrie proprietățile denotatului, iar aspectul informativ are în vedere rolul (finalitatea) semnelor de a informa într-o manieră satisfăcătoare receptorul (sau receptorii) asupra a ceea ce constituie proprietățile denotatului.” (Sălăvăstru, 1995:146). Luând în considerare distincția dintre termeni vagi și termeni non-vagi, am putea spune că predomină, în acest caz, termenii non-vagi, consecința fiind aceea că intervențiile discursive prezintă claritate și precizie referențială.

Determinăm și o modalitate referențială „slabă”, apreciativ-evaluativă, în care un aspect al realității, în special al realității sociale, este supus unei aprecieri, evaluări ce prezintă o anumită „încărcătură” subiectivă datorită legăturii judecăților apreciative cu valorile și criteriile valorice, dar mai ales datorită predominării termenilor vagi. Consecințele acestei predominări fiind imprecizia și ambiguitatea referențială.

Am putea discrimina și o modalitate explicativă în opoziție cu una descriptivă. Opoziția descriere / explicație, dar e o opoziție, mai curând, complementară, întrucât explicațiile pur teoretice ar rămâne doar simple speculații fără descrierile faptelor, iar descrierile empirice se înscriu, în genere, într-un cadru explicativ.

Ficțiunea, producție a imaginației, este văzută ca „lume imaginară” sau „lume posibilă”, iar în plan discursiv ca discurs cu denotație nulă.

Este acceptată, în genere, ideea că discursul literar și cel poetic în special sunt discursuri ficționale sau generatoare de imaginar. P. Ricoeur, vorbind despre discursul „a cărui folosire este generatoare de imaginar”, va afirma că „poetul este acel meșteșugar al limbajului, care generează și configurează imagini numai cu ajutorul limbajului.” (P. Ricoeur, 1999:203, 205).

Acestor tipuri de discurs le-a fost negată orice valoare referențială sau informativă, „operelor de ficțiune le-a fost refuzată orice valoare cognitivă…enunțurile literare sunt pseudo-propoziții având o funcție emotivă.” (O. Ducrot, 1996:243).

Carnap va include însuși discursul metafizic printre discursurile ficționale, având doar funcție emotivă. Aceasta deoarece el consideră că o propoziție nu poate exprima altceva decât fapte empirice. De aceea metafizica, care își propune să descopere și să descrie ceea ce se ală dincolo de experiență, dacă constituie ceva, „acest ceva nu este un conținut teoretic. (Pseudo)-propozițiile metafizicii nu servesc la descrierea comportamentelor…ele servesc doar la exprimarea sentimentului vieții.” (R. Carnap, Depășirea metafizicii prin analiza logică a limbajului, în: Al. Boboc, Filosofie contemporană,1998:212).

Nu discutăm aici pertinența includerii discursurilor literar, poetic și metafizic în genul de discurs funcțional. Ceea ce ne interesează este valoarea referențială a acestui tip de discurs.

În opinia lui Frege, enunțurile ficționale au un sens, dar nu și semnificație sau referent, cu alte cuvinte au referința sau denotația nulă.

Pentru unii autori (Goodman, Ricoeur) ele ar avea doar denotația literală nulă, în cazul lor fiind valabilă o „denotație metaforică”.

În teoria lumilor posibile, enunțurile ficționale ar avea rol referențial, în sensul că „funcția denotativă a enunțurilor ficționale referă la lumile ficționale create de autor și (re) construite de cititori.” (Ducrot, 1996:243).

P. Ricoeur va vorbi de un „nou efect de referință”, care „nu este altceva decât puterea ficțiunii de a descrie din nou realitatea.” (P. Ricoeur, 1999:207). În acest sens – va spune Ricoeur – funcționează teoria modelelor în știință, iar ceea ce au în comun modelul și ficțiunea e forța lor euristică.

Ricoeur pune, astfel, în evidență faptul că cele mai multe teorii științifice sunt de fapt creații ale minții noastre, ipoteze sau posibilități, forțând nota am putea spune „ficțiuni” asupra lumii reale, care mai apoi se vor confirma prin verificare empirică. De multe ori „science fiction”-ul a fost o rampă de lansare pentru multe dintre teoriile științifice.

3. 3. Referință și context

Înainte de a arăta ce înțelegem prin termenul de context, trebuie să precizăm că acesta intervine, în special, la nivelul limbajului, vorbirii, discursului, ca actualizare a limbii într-o anumită situație, și nu la nivelul limbii ca sistem de semne lingvistice. Trebuie să mai precizăm că nu discutăm, aici, originea limbii sau contextul apariției ei, ci plecăm de la premisa limbii ca dat – avem un lexic și o serie de reguli gramaticale, morfologice și sintactice –, cu alte cuvinte prin naștere luăm contact cu acest dat (posibil de îmbogățire, deci nu un dat rigid și închis) pe care-l putem actualiza ca discurs în orice situație de comunicare.

Intervenind la acest nivel al actualizării limbii ca discurs într-o anumită situație, contextul influențează producerea, codarea, iar prin aceasta interpretarea, decodarea enunțurilor, accentul căzând pe ultimul proces, întrucât interpretarea are acută nevoie de reconstrucția contextului producerii pentru a fi pertinentă.

Ajungem acum și la ceea ce ne interesează în mod special: contextul influențează în mod direct sensul cuvintelor și enunțurilor și indirect referința acestora, dacă ne gândim că sensul, intensiunea determină referința, intensiunea sau sensul este de fapt modalitatea de referință, în sens fregean. Așadar, atunci când ne interesează sensul și referința cuvintelor și enunțurilor nu putem face abstracție de contextul folosirii lor. Wittgenstein afirmă că sensul nu este și nici nu poate fi altceva decât folosire, întrebuințare (a cuvintelor și enunțurilor).

Oprindu-ne asupra termenului context, observăm că acesta, întâlnindu-se la mai multe niveluri, putem vorbi, mai degrabă, de contexte. Dihotomia cea mai relevantă este, credem, aceea dintre contextul lingvistic și cel extralingvistic.

Contextul lingvistic este definit ca „parte a unui enunț (sau părți ale enunțului) care precedă și / sau urmează unitatea lingvistică supusă analizei și care îi condiționează prezența, forma sau funcția” (Bidu-Vrânceanu, 1997:133) sau „vecinătatea strict lingvistică a unui element (a unei unități fonice într-un cuvânt, a unui cuvânt într-o frază, a unei fraze într-un discurs).” (Ducrot, 1996:492).

Prin urmare, sensul și referința unei unități sunt determinate, într-o anumită măsură, de macro-unitatea lingvistică integratoare, plecând de la vecinătatea cea mai apropiată până la cea mai depărtată. Wittgenstein va afirma că „semnul (propoziția) își primește semnificația de la sistemul de semne, de la limbajul căruia îi aparține. Într-un cuvânt: a înțelege o propoziție înseamnă a înțelege un limbaj. S-ar putea spune că propoziția are viață ca parte a sistemului de limbaj.” (1993:29).

„Relativismul lingvistic” extrem a lui Sapir și Whorf merge pe ideea: nu numai că sensul (gândirea) și referința (raportarea gândirii la realitate) depind de limbaj (limba actualizată ca discurs), ci depind de însăși limba maternă, care devine un „filtru național” al gândirii și raportării noastre la realitate. Cu alte cuvinte, câte limbi și gramatici atâtea logici și moduri de raportare la realitate.

Contextul lingvistic ne permite sau ne ajută ca, reintegrând cuvântul sau enunțul în suita discursivă de unde am decupat-o, să-i determinăm sensul și referința cu care sunt utilizate într-o anumită situație de comunicare. Contextul lingvistic este un context al enunțului ca produs, pe când contextul extra-lingvistic, de care vom vorbi mai jos, este, mai degrabă, un context al enunțării ca proces productiv.

Contextul extra-lingvistic mai este cunoscut și drept context situațional sau situația enunțării. El constituie ansamblul factorilor extralingvistici ce exercită o influență asupra sensului și referinței unei unități lingvistice, cu alte cuvinte „trăsăturile mediate și specifice ale unei situații sociale sau ale unui mediu care înconjoară o anumită interacțiune sau un schimb de comunicare.” (Tim O’Sullivan, 2001:88).

Putem integra, în acest context, orice informație despre locul și momentul enunțării; identitatea, rolul și statutul social al interlocutorilor; mimico-gesticulația; supozițiile, ipotezele sau cunoștințele comune interlocutorilor; comunitatea socio-culturală, etc.

Wittgenstein – pentru care entitățile lingvistice au un sens doar pentru că sunt folosite de om și numai prin această întrebuințare li se garantează legătura cu un sens determinat – afirma că „știu ce înseamnă un cuvânt în anumite contexte” (1993:37). El va evidenția rolul „contextului idiomatic” (al limbii materne) și al contextului socio-cultural în determinarea sensului și referinței unei unități lingvistice, deoarece, în măsura în care tu aparții chiar comunității mele și ai fost supus la un training cultural și lingvistic asemănător celui la care am fost supus eu, pot presupune cu destulă probabilitate că sensul pe care-l dai enunțurilor este sensul pe care li-l dau și eu ascultându-le și folosindu-le la rândul meu. (cf. Tullio de Mauro, 1978:194).

Problema contextului și efectelor sale asupra sensului și referinței unei unități lingvistice intervine datorită dihotomiilor între sens literal (fundamental) și sens figurat (contextual), între semnificația convențională și semnificația locutorului (P. Grice). Contextual, sensul literal și semnificația convențională, ce țin de lexic sau de limba ca sistem static, pot fi actualizate în discurs într-un mod particularizant, cu sensuri adiționale (contextuale) și semnificații proprii locutorului, intenționale. Acest fapt ne impune contextualizarea sau analiza contextuală a intervențiilor discursive, pentru a determina sensul și referința intenționate de locutor, depășind astfel „intenția lectorului” și „intenția operei”.

Astfel, funcție de context, rostind cuvintele „se strică vremea”, locutorul poate intenționa să aprecieze că situația socio-economică sau politică se înrăutățesc (e metaforă) ori să sugereze că e necesară umbrela în cazul unei ieșiri (e o recomandare).

3. 4. Metafora ca modalitate referențială „slabă”.

Indiferent de domeniul sau situația de comunicare în care practicăm discursul, putem deosebi o întrebuințare literală a limbajului de una nonliterală a sa. Dacă spunem „omul este fragil bio-psihic dar prin inteligență reușește să supraviețuiască” ne situăm într-o întrebuințare literală a limbajului, pe când dacă spunem, precum Pascal, „omul este o trestie cugetătoare” suntem într-o întrebuințare nonliterală a acestuia. În primul caz, persoana care vorbește (scrie) vrea să comunice interlocutorului într-un mod direct ideea că „omul este slab bio-psihic dar că prin rațiune devine tare”; în cazul al doilea, Pascal ne comunică aceeași idee (ca idee de bază, deoarece pot fi deprinse și alte conotații) dar într-un mod indirect, analogic și sugestiv.

Distincția este clasică, avându-și originea în tradiția retorică, începând cu Aristotel, dar este cunoscută, în special, sub forma distincției sens literal – sens figurat. Deși studiile de retorică tradițională impun mai multe tipuri de figuri retorice ce ilustrează întrebuințarea sensului figurat sau a nonliteralității în practica discursivă, noi vom aborda metafora ca exponent al acestei întrebuințări, copilul reușit al mariajului retoric.

Metafora este inclusă în clasa figurilor ce țin de sens, fiind numită și figură semantică, figură de stil sau trop, „prin intermediul căreia se prezintă ca echivalenți doi termeni distincți, realizându-se între aceștia un transfer de trăsături semantice; … presupune un transfer de termeni, posibil datorită conținutului semantic parțial comun al elementului substituit și al celui care sustituie.” (Angela Bidu-Vrânceanu, 1997:289). În tradiția retorică, ea este definită și ca „trop prin asemănare” sau „comparație prescurtată”, prin ea desemnându-se un obiect prin numele altuia cu care are un raport de analogie.

Deși metafora este definită, în special, la nivel de termeni, aceasta ia în majoritatea cazurilor forma enunțului, astfel încât vom vorbi mai specific de enunțuri metaforice și prin extensie de discurs, limbaj metaforic sau figurat în opoziție cu cel literal.

Unii gânditori, precum Nietzsche, Manthner, consideră că limbajul verbal în totalitate este de natură metaforică, prin el omul nu poate face altceva decât să sugereze o idee, să facă aluzie la un obiect sau stare de lucruri, dar nicidecum să le cunoască. Pentru ei distincția literal – nonliteral (metaforic) nu poate fi susținută întrucât însuși literalitatea e de natură metaforică, nu există decât o singură stare a limbajului, cea metaforică. În acest sens, Nietzsche va afirma: „a transpune o excitație nervoasă într-o imagine! Prima metaforă. Imaginea din nou transformată într-un sunet articulat! A doua metaforă.” (apud M. Ghica, 1989:141), iar Mauthner afirmă că „omul nu va putea depăși niciodată o descriere metaforică a lumii, nici cu ajutorul limbajului comun, nici cu acela al limbajului filosofic…cuvintele sunt, în cazul cel mai bun, metafore a ceea ce este perceput prin simțuri.” (apud A. S. Janik, în „Secolul XX”, 1988:230).

Cei doi gânditori sesizează, odată în plus, ceea ce au observat și alții, precum Kant, anume că o cunoaștere a lumii este mai curând o construcție a spiritului, logosului nostru (înțeles atât ca rațiune cât și ca discurs sau ca „raționalitate discursivă”) decât o reflectare mimetică, fidelă a realității, că noi nu putem prinde decât „fenomenul”, „lucrul în sine” scăpându-ne întotdeauna. În acest sens se va întreba Nietzsche de unde vine acest „instinct al adevărului”? Când, de fapt, dominant este „instinctul de a forma metafore.” Iar Mauthner, observând arbitrarietatea și convenționalismul limbajului (în sensul de nemotivat și nu de aleator) le va considera o „debilitate” cognitivă a aceatuia, ba chiar și una acțională, spunând că limbajul nu este decât o convenție, ca regula unui joc; cu cât cei ce participă la joc sunt mai numeroși, cu atât limbajul va fi mai constrângător. Totuși el nu va putea nici cunoaște, nici modifica lumea reală.” (apud A. S. Janik, în „Secolul XX”, 1988:231).

Bernard Pautrat, într-un studiu, Imperiul metaforei, atrage atenția că „marca acestui caracter metaforic al limbii e mai întâi arbitrarul denumirilor, designațiilor și delimitărilor.” (B. Pautrat, în „Secolul XX”, 1988:214). El consideră că Nietzsche surprinde cel mai potrivit acest fapt prin metafora dansului, în Zarathustra: „cuvintele și sunetele n-au fost ele date lucrurilor pentru ca omul să-și redea sieși puteri asupra lucrurilor? Frumoasă nebunie e vorbirea: astfel omul dansează de-asupra tuturor lucrurilor.” (apud B. Pautrat, în „Secolul XX”, 1988:214).

Astfel în viziunea celor doi autori, logosul, limbajul nu este dominat de „instinctul cunoașterii, adevărului” ci de „instinctul estetic”, prin urmare gânditorul nu mai este chemat să prindă lumea în exactitatea ei (aceasta este o iluzie) ci pentru a o recrea artistic; „este imposibil să fixezi definitiv conținutul conceptual al cuvintelor. Cunoașterea lumii prin intermediul limbajului este deci imposibilă. Cu putință este să fixezi conținutul reprezentativ al cuvintelor. Arta este deci cea care devine posibilă prin intermediul limbajului…” (apud A. S. Janik, în „Secolul XX”, 1988:232). Rezultă că omul, având limbajul ca mediu de experimentare a cunoașterii, nu poate avea acces decât la opinie (doxa), interpretări; „episteme” nefiind rezervate decât zeilor.

Deși critica limbajului făcută de cei doi gânditori este mai mult decât pertinentă vom „comenta” pe marginea afirmațiilor făcute de ei. Chiar dacă „limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele” (Wittgenstein), iar „limitele limbajului” evidențiate mai sus de cei doi autori sunt destul de evidente, nu este mai puțin pertinent să vorbim despre „vituțile limbajului”.

„Vrem, nu vrem” mediul în care noi oamenii experimentăm lumea și depozităm sau comunicăm această experiență este limbajul. Deși nu putem dobândi acea cunoaștere absolută a lucrului în sine, cunoașterea fenomenală, hermeneutică și-a dovedit de cele mai multe ori validitatea prin efectele sau eficacitatea acțională; or, în general, cunoașterea este în vederea acțiunii, căci omul, deși împins de instinctul curiozității în actul cunoașterii și-a verificat cunoașterea în acțiunea practică. Însuși convenționalismul și arbitrarietatea limbajului văzute de autorii menționați ca o „debilitate” a acestuia au constituit totuși și o imensă resursă de a accede la cele mai complexe teorii și legi științifice prin potențialul de abstractizare și generalizare aflat în limbaj. Chiar dacă cei doi gânditori vorbeau despre valabilitatea pur artistică a limbajului, și într-adevăr ipotezele (științifice sau nu) sunt o „creație artistică” în sensul că sunt un produs al minții și imaginației noastre, cu toate acestea limbajul are și o valabilitate epistemo-proxiologică întrucât ipotezele (ca enunțuri) se verifică sau se falsifică mai devreme sau mai târziu în practică.

În concluzie putem spune că valabilitatea artistică a limbajului este dublată de una epistemo-proxiologică, că omul „adevărului artistic” este dublat de omul „adevărului epistemic”.

„Retoricul nu e deci o specie a genului <<discurs>>, ținând în mod specific de Retorică: el este esența însăși a limbii, și orice discurs ține, de drept, de retorică”. (Bernard Pautrat, în: „Secolul XX”, 1988:214). Această afirmație este o parafrază succintă la „Retorica” lui Nietzsche, readucând încă o dată în prim plan cele discutate mai sus: natura metaforică a limbajului.

Cu toate că metafora la origine este un procedeu retoric și poetic un „ornament estetic” care îmbracă discursul în hainele seducției și persuasiunii, se constată astăzi că ea poate fi întâlnită în majoritatea tipurilor de discurs și chiar acolo unde nu ne așteptăm, fiind intrigați că dăm peste ea și în „sanctuarul obiectivității”: discursul științific. Prin urmare „asistăm astăzi la deplasarea acestui trop din spațiul lingvisticii și al retoricii în cel al epistemologiei: problematica metaforei a devenit un topos central în cunoaștere. Metafora a încetat pe de o parte să fie un mit poetic, devenind principiu explicativ în știință, iar pe de altă parte să se cantoneze doar la nivel lexical, pentru a intra în câmpul teoriei discursului.” (Daniela Rovența-Frumușani, 2000:118). Putem spune, așadar, că suntem martorii unei emigrări inter-domenii, accentul deplasându-se de pe metafora retorică și poetică pe metafora științifică, iar ca efect constatăm o metamorfoză dinspre metafora estetică, expresivă spre cea cognitivă, referențială, dinspre o figură de stil spre o figură de gândire. De fapt „cele două aspecte, cognitivul și expresivul, coexistă, numai că, în știință, metafora este preponderent cognitivă, iar în artă precumpănitor expresivă.” (idem:119).

Metafora reprezintă, în această paradigmă un „mod non-definițional de fixare a referinței”, definindu-se ca „raționalitate imaginativă” (idem:122–123). Departe de a fi doar un simplu „ornament retoric”, metafora funcționează ca instrument de cunoaștere, ea apărând pentru a compensa carențele de „denumire”, lacune ale unui tip de limbaj în criză de termeni pentru noi aspecte ale realității. Metafora este o componentă a limbajului cotidian, Dumarsais afirmând că „se creează mai multe figuri de stil într-o oră în hală decât într-o zi la Academie” (apud Daniel Bougnoux, 2000:71), cât și a discursului științific, din nevoia de a desemna fenomene științifice mai puțin obișnuite: „găurile negre”, „efect tunel”, „groapă de potențial”, etc., caz în care nu mai poți face distincție între „știința care descoperă” și „arta care inventează”; cu toate acestea, funcția metaforei științifice fiind cea referențială, de elucidare a referentului.” (Daniela Rovența-Frumușani, 1995:67).

Reboul și Moeschler vor explora această funcție referențială a metaforei în cadrul discursului cotidian luând ca exemplu enunțul „camera ta e o cocină”, care din punct de vedere literal e fals, dar verosimil din punct de vedere nonliteral deoarece cel puțin unele dintre implicațiile pe care le declanșează sunt adevărate, de exemplu faptul că „în camera ta e dezordine.” (Reboul, 2001:173–174). Și pentru ei întrebuințarea metaforei se explică prin faptul că anumite gânduri nu pot fi exprimate decât prin enunțuri nonliterare.

Cu toate acestea, P. Ricoeur în Metafora vie ne atrage atenția că „referința metaforică” deși este prezentă, ea nu este totuși una directă, primară, „tare”, aspecte specifice enunțului literal, ci una indirectă, secundară, „slabă”, pentru că „vederea metaforică este o <<vedere ca>>”. Enunțul metaforic recreează realitatea prin ficțiune, organizând astfel lumea noastră și aducând un spor de sens, înțeles, prin punerea în scenă a unui „adevăr metaforic". Limbajul–obiect în Metafora vie este discursul literar, care are atât o funcție poetică cât și una retorică; „cea de-a doua urmărește să-i convingă pe oameni, oferind discursului podoabe care plac…prima urmărește să redescrie realitatea pe calea ocolită a ficțiunii euristice”, prin urmare „metafora poartă informație pentru că ea <<re-descrie>> realitatea.” (P. Ricoeur, 1984:43, 380). Astfel prin metaforă locutorul nu descrie direct realitatea, lumea ci cu ajutorul ficțiunii, referința metaforică fiind produsă pe „ruinele” referinței literale. Metafora vie reprezentând de fapt o entitate lingvistică nouă care vine să ia locul uneia vechi, osificate, „metaforă moartă” dar și să desemneze un aspect al realității încă nenumit.

În concluzie putem spune că în practica discursivă din orice domeniu sau situație de comunicare, limbajul e întrebuințat atât într-un mod literar cât și într-unul non-literar (metaforic) unul dominând funcție de tipul de discurs sau domeniu. La extreme se situează discursul științific dominat de literalitate și discursul poetic dominat de nonliteralitate. Metafora nu este doar un „ornament estetic” ce îmbracă discursul, menit a emoționa, persuada, ci în aceeași măsură ea este o strategie discursivă, referențială, chiar dacă „slabă”, prin care locutorul poate urmări atât seducția cât mai ales îmbogățirea universului cognitiv al interlocutorului cu noi cunoștințe, „adevăruri”. Metafora este o excelentă și sugestivă modalitate sugestivă prin care fenomene complexe pot fi înțelese, comprehendate datorită analogiei puse în joc, deși ea lasă loc unor multiple interpretări și prin extensie unei doze de indecizie, susținându-se, „împotriva epistemologiei neopozitiviste că, în științe, metaforele sunt implicate în elaborarea de concepte.” (Ducrot, 1996:381).

3. 5. Direcția de adecvare a limbajului la lume

Ideea unor direcții de adecvare între limbaj și lume este propusă de Searle și Vanderveken. Astfel, pentru ei există patru direcții posibile de adecvare: a limbajului la lume; a lumii la limbaj, combinarea lor și inexistența lor. (cf. Moeschler, 1999:61 și Romedea, 1999:30).

Ne interesează, aici, prima variantă, anume direcția de adecvare a limbajului la lume. Aceasta se realizează la nivelul dimensiunii referențiale a limbajului, situație în care limbajul se ajustează astfel încât, în raportarea sa la lumea reală, să o reprezinte pe aceasta într-un mod cât mai fidel cu putință. Vanderveken, vorbind despre cuvinte și modul lor de adecvare la lucruri, va afirma că „scopul lor este de a reprezenta modul de a fi al lucrurilor în lume” (apud Romedea, 1997:30). Așadar, pe dimensiunea sa referențială, limbajul se potrivește lumii pentru a „o prinde” și a o face accesibilă mai întâi locutorului și apoi interlocutorului.

Această adecvare este intermediată de gândire și presupune, dacă nu o identitate atunci cel puțin o asemănare de formă sau structură între limbaj, gândire și realitate. Cu alte cuvinte, acestea sunt compatibile deoarece regăsim la fiecare nivel corespondențe între: cuvânt, concept și lucru (obiect); propoziție, judecată și stare de lucruri; frază, raționament și relațiile dintre stările de lucruri.

Adecvarea limbajului la lumea reală este relevantă întrucât receptorul unei intervenții discursive nu este interesat doar de înțelegerea acesteia ci poate într-o mai mare măsură de înțelegerea și cunoașterea realității la care aceasta se referă; de adevărul celor spuse cu privire la aceasta.

3. 5. 1. Corespondența, condiție semantică a adevărului

Adecvarea limbajului la lume poate fi înțeleasă ca fiind corespondența dinte un enunț de tip asertiv și realitatea sau starea de lucruri la care el se referă, ca „adecvare materială”. Corespondență ce este o condiție semantică a cunoașterii sau adevărului, care este totdeauna relativ la un enunț.

Frege spunea că năzuința noastră către adevăr este aceea care ne face să trecem dincolo de sensul enunțului, către referința lui, cu alte cuvinte, către corespondența enunțului cu faptele pe care le reprezintă. În cazul în care corespondența se realizează atunci enunțul este adevărat, în caz contrar el este fals.

Deși se revendică de la Aristotel, abordarea adevărului ca și corespondență între un enunț și faptele la care face referință se impune prin studiile lui Tarski, pentru care „enunțul este adevărat dacă el relevă starea de lucruri reală. Adevărul enunțului constă în acordul (sau corespondența) sa cu realitatea”, mai concret spus, enunțul „<<zăpada este albă>> e adevărat, dacă și numai dacă zăpada este albă” (Alfred Tarski, Adevăr și demonstrabilitate, în Epistemologie – orientări contemporane, selecția textelor I. Pârvu, 1974:294–295).

Searle, parafrazându-l pe Tarski, va spune că „afirmațiile sunt adevărate dacă și numai dacă ele corespund faptelor. […], care nu fac parte din afirmații. […], iar <<fapt>> se definește ca fiind acel ceva care adeverește o afirmație.” (Searle, 2000:172–173).

Faptele sau starea de lucruri fac parte din condițiile de adevăr ale enunțurilor, cu alte cuvinte „propoziția reprezintă situația care ar face-o adevărată; reprezintă condiția de adevăr a acesteia.” (Devitt, 2000:40).

Unii autori au constatat că nu putem vorbi de o corespondență totală și absolută între enunțuri și fapte, ci, mai curând, de grade de corespondență. Astfel, Botezatu va vorbi despre „corespondență parțială”, Searle de „corespondență aproximativă”, altfel spus avem de-a face cu „o înțelegere flexibilă a corespondenței, în sensul unei satisfaceri parțiale (prin grade de verosimilitudine, probabilitate sau plauzibilitate, corelate unor grade de eroare).” (P. Ioan, 1987:41).

3. 5. 2. Adevărul / Falsul, valori semantice ale enunțurilor

Caracteristica esențială a propozițiilor este aceea de a fi adevărate sau false; adică de a fi purtătoare de valori de adevăr. „Valoarea de adevăr a unei propoziții este o proprietate obiectivă a ei, dată de corespondența ei cu realitatea la care se referă.” (Dima, 1990:47). Valoarea de adevăr este și caracteristica distinctivă a propoziției deoarece la nivelul termenului interesează exactitatea referențială, iar la nivelul raționamentului validitatea.

Adevărul și falsul sunt valori tradiționale sau clasice ale enunțurilor, cercetările moderne de logică încercând să depășească bivalența prin polivalența enunțurilor (logica modală, cu valorile necesar, posibil, imposibil). Totuși, „logicile polivalente mai curând generalizează decât neagă logica bivalentă”, ceea ce-l va face pe Bunge să exploreze <<o teorie cromatică (multivalentă) a adevărului, combinată cu o logică – în – alb – și – negru >>”. (P. Ioan, 1983:45). Prin urmare, avem de-a face mai curând cu o nuanțare și specializare a bivalenței și nu cu o trecere la polivalență, cu o completare a raporturilor generice (de tip gen–specie) cu raporturi partitive (întreg–părți) sau vagi.

„Adevărul – va spune P. Botezatu – este evaluarea gradului de corespondență dintre mulțimea constructelor și mulțimea obiectelor, corespondență dotată cu capacitate reprezentativă cu forță referențială și cu transport de informație.” (P. Botezatu, 1981:47). Astfel, „gradele de corespondență” vor determina „grade de adevăr” în semantica modernă, cu alte cuvinte „bivalența” adevărat / fals se conservă, dar valoarea adevărat va trece printr-o serie de nuanțări. Pentru Searle, „adevărul permite anumite grade de manifestare”, astfel încât unele enunțuri nu sunt decât „aproximativ adevărate.” (Searle, 2000:159).

Popper va impune „ideea de grade de verosimilitudine” sau ideea „gradului mai mare (sau mai mic) de concordanță cu adevărul sau de asemănare și similaritate mai mare (sau mai mică) cu adevărul.” (K. R. Popper, Adevăr, raționalitate și cunoaștere, în Logica științei, ediție îngrijită de Gh. Enescu și C. Popa, 1970:128). Autorul va preciza că „un anumit grad de verosimilitudine nu dă naștere nici unei logici cu mai multe valori, adică nu dă naștere vreunui sistem logic cu mai mult de două valori, adevărul și falsul.” (idem:128).

P. Botezatu va încerca să treacă în revistă astfel de nuanțări ale adevărului, vorbind despre enunțuri cert adevărate sau probabil adevărate, enunțuri aproximativ adevărate, verosimile, plauzibile, credibile, enunțuri adevărate în limita unui grad de eroare. (cf. P. Botezatu, 1981:5–11).

Dacă luăm în calcul distincția științe ale naturii / științe sociale și modalitățile de referință la realitate a enunțurilor, am putea spune că aceste nuanțări ale adevărului se regăsesc mai mult în științele sociale și mai puțin în științele naturii, predominante în modalitatea apreciativ-evaluativă și cea explicativă, mai puțin în modalitatea designativ-informativă și descriptivă.

3. 5. 3. „Doxa” și „episteme” prin limbaj

Încă din antichitate, Platon delimitase între două forme sau finalități ale actului de cunoaștere: doxa (credință sau opinie), pe de o parte și episteme (știință), pe de altă parte; aceasta în dialogul Teetet, dar și în altele.

Cunoașterea sau cunoștințele (ca informații despre lumea reală) – fie de ordinul credinței, opiniei, fie de cel al științei – își găsesc în limbaj mediul propice de constituire și manifestare. Mediu de constituire, deoarece gândirea abstractă, la nivelul căreia se constituie opinii, convingeri, cunoștințe certe, este mai curând un „limbaj interior” (pentru Peirce, gândul e un semn interior). Mediu de manifestare, deoarece orice credință, opinie, convingere, teorie, sunt exprimate și fixate în construcții lingvistice, dar și comunicate și propuse spre asumare celuilalt.

Atunci când luăm contact cu astfel de construcții lingvistice, care exprimă informații sau cunoștințe, ne punem întrebarea – în cazul în care căutăm adevărul – dacă aceste enunțuri exprimă cunoștințe cu un anumit grad de certitudine, pe care să ne putem baza în întreprinderile noastre, sau nu exprimă decât credințe, opinii care de cele mai multe ori sunt subiective și, astfel, pândite de eroare. Chiar dacă uneori ne interesează opiniile celuilalt asupra unor fapte, evenimente, găsindu-le chiar „geniale”, totuși, de cele mai multe ori, noi căutăm adevărul celor spuse, cu alte cuvinte ne interesează mai cu seamă cunoștințele cu un anumit grad de certitudine. Adevărul sau cunoștințele verosimile le căutăm uneori dezinteresat, doar din dorința de cunoaștere, dar de cele mai multe ori dintr-un interes pragmatic: deținând o reprezentare sau cunoaștere adecvată, adevărată asupra lumii, noi putem acționa într-un mod adecvat, eficient în cadrul ei.

Problema este: cum ne dăm seama că intervenția discursivă a celuilalt exprimă cunoștințe verosimile sau doar opinii subiective? Sau mai curând, cum ne dăm seama dacă opiniile vehiculate discursiv sunt cunoștințe verosimile sau nu?

Ca răspuns la aceste întrebări vom adopta poziția lui Popper, pentru care există trei categorii de căutători ai cunoașterii adevărate și astfel trei posibilități de evaluare a opiniilor vehiculate discursiv.

Verificaționiștii, sau justificaționiștii, pozitiviști, care „cer să acceptăm o părere numai dacă ea poate fi justificată prin date pozitive…dovedită ca adevărată sau, cel puțin, ca foarte probabilă…verificată sau confirmată în mod probabilist.” (K. R. Popper, Adevăr, raționalitate și cunoaștere, în Logica științei, ediție îngrijită de Gh. Enescu și C. Popa, 1970:121).

Falsificaționiștii, negativiști, care consideră că „nu putem găsi temeiuri pozitive care să justifice convingerea că o teorie e adevărată” (idem:121), dar că putem găsi evidențe empirice negative ce pot infirma sau falsifica o opinie sau teorie. Pentru ei o opinie sau teorie stă în picioare atâta timp cât nu s-au găsit evidențe empirice infirmatoare.

Justificaționiștii deziluzionați, iraționaliștii sau scepticii, care susțin că nu putem găsi nici temeiuri pozitive, nici negative în sprijinul adevărului unei opinii sau teorii. Pentru ei, adevărul nu poate fi stabilit deoarece realitatea nu există, iar dacă există nu poate fi cunoscută, iar dacă poate fi cunoscută atunci nu poate fi comunicată, și în cazul în care ar putea fi comunicată nu ar putea fi înțeleasă.

3. 5. 4. Intenționalitatea cognitivă a locutorului

Atunci când produce o secvență discursivă, locutorul este triplu orientat, spre locutor și spre lumea la care face referire în enunțurile sale, dar și spre propria producție lingvistică. La nivelul dimensiunii referențiale a limbajului, locutorul este în mod deosebit orientat spre lumea pe care o evocă în intervenția sa discursivă, dar nu este mai puțin adevărat că această „referință discursivă” stă pentru cineva sau este produsă pentru cineva.

Putem spune, mai întâi, că, conștiința locutorului – pe dimensiunea referențială a enunțării – este orientată spre sau vizează (în sens husserlian) un obiect al lumii reale (lucru sau stare de lucruri), pe care intenționează să-l reprezinte cât mai adecvat prin intermediul limbajului pentru a asigura înțelegerea acestuia de către interlocutor.

Așadar, o primă determinare a intenționalității cognitive a locutorului este pe dimensiunea raportării acestuia – prin limbaj – la lume sau la un segment al lumii, a cărei reprezentare sau cunoaștere vrea să o prindă în entitățile lingvistice pe care le produce.

O a doua determinare a intenționalității cognitive a locutorului într-o intervenție discursivă, ar fi aceea că – prin dimensiunea referențială a limbajului – aceasta vizează, la interlocutor, o finalitate cognitivă: înțelegerea. Într-o intervenție discursivă predominant referențială, „atenția se concentrează asupra transmiterii exacte a informațiilor, a legăturilor dintre ele în vederea înțelegerii unui proces sau fenomen.” (C. Sălăvăstru, 1996:170).

În anumite intervenții discursive, înțelegerea este asumată doar ca mijloc și nu ca scop. Spre exemplu, într-o secvență discursivă predominant performativă, prin care se urmărește convingerea sau determinarea comportamentului interlocutorului, înțelegerea slujește acestor finalități. Intenționalitatea cognitivă a locutorului, în practica discursivă, presupune că acesta vizează o „înțelegere – scop” și nu o „înțelegere – mijloc”, altfel spus înțelegerea este un scop în sine.

Înțelegerea, într-o situație de comunicare presupune atât discriminare și recunoaștere lingvistică, adică înțelegerea spusei, cât și sau mai ales a ceea ce este spus, și chiar o înțelegere a referentului, adică a acelui ceva despre care se spune ceva, în sensul de înțelegere a lucrurilor.

Capitolul 4

PERFORMATIVITATEA – dimensiune pragmatică a discursivității

Motto: „La început era cuvântul și

cuvântul era cu Dumnezeu, și cuvântul

era Dumnezeu.[…]. Toate lucrurile au

fost făcute prin El, și nimic din ce a

fost făcut, n-a fost făcut fără El.”

Evanghelia după Ioan 1:1,3

Etimologic termenii performativ, performativitate își află originea în verbul englezesc-perform (a îndeplini, a săvârși) și substantivul englezesc-performance (îndeplinire, realizare, performanță), termenii originari punând în evidență sensul acțional al celor dintâi.

Temenii performativ, performativitate se impun în universul discursiv odată cu cercetările lui John Langshaw Austin, care caută să argumenteze, prin teoria actelor de limbaj, că a spune înseamnă, totodată, a face. Cercetările sale au fost reunite, după moartea sa în trei volume: Philosophical Papers (1961), Sens and Sensibilia (1962), și How to Do Things with Words (1962), ultimul fiind și cel mai relevant pentru încercarea sa.

Termenul performativ intră pe scena discursivă prin distincția pe care o face Austin între enunțuri PERFORMATIVE și enunțuri CONSTATATIVE. Un enunț constatativ descrie, constată un eveniment, fapt fără a avea pretenția de a modifica o stare de fapt. Un enunț este performativ în momentul în care încearcă să transforme lumea reală prin acțiunea asupra receptorului; este enunțul „în care a spune ceva înseamnă a face ceva; sau în care, prin spunerea sau în spunerea a ceva, noi facem ceva”, prin el locutorul efectuează o acțiune.(Austin, 1975:12). În timp ce enunțurile constatative sunt sensibile la valorile de adevăr, ele putând fi dovedite adevărate sau false, enunțurile performative sunt indiferente la aceste valori. Servind la îndeplinirea unei acțiuni, ele sunt pasibile de succes sau de eșec, putând fi „fericite” sau „nefericite” în funcție de realizarea sau nerealizarea acelei acțiuni.

Din cele spuse mai sus putem trage concluzia că sintagma „performativitatea discursului” reprezintă caracterul acțional al discursului; faptul că prin discurs locutorul acționează asupra interlocutorului, influențându-l astfel la nivel cognitiv cât și la cel afectiv și volitiv-comportamental. Prin intermediul cuvântului și interlocutorului, locutorul poate acționa și transforma însăși realitatea. De exemplu, printr-o formulare verbală a unei rugăminți: „închide, te rog, fereastra!”, adresată unui interlocutor, locutorul poate transforma mediul înconjurător doar prin cuvânt, fără a face altceva decât a spune (iar fereastra deschisă, acum câteva clipe, este în prezent închisă).

Am putea spune alături de Ciorănescu, că enunțul performativ este „o formulă verbală” prin care „omul este un Prometeu care și-a propus lupta cea mai grea din toate, care pretinde să fure cerului exclusivitatea celor mai frumoase puteri”, puterea de a face ceva prin a spune. (Ciorănescu, în „Revista de istorie și teorie literară”,1995:152-153). Însăși traducerea titlului How to Do Things with Words prin Cum să facem lucruri cu cuvinte este destul de relevantă pentru încercarea lui Austin.

Cu toate acestea, faptul că limbajul relevă o dimensiune acționalistă nu este o noutate, deoarece încă din antichitate retorica a pus-o în evidență, „căci ce înseamnă să produci, prin tehnica discursului, diverse efecte asupra auditoriului, dacă nu să acționezi prin limbaj?” (Romedea, 1999:17). Prin urmare, performativitatea este „marca oricărei intervenții discursive ce stă sub semnul retoricului”, accentul căzând pe „impactul pe care discursul îl are asupra auditoriului său, rezultatul obținut prin punerea în scenă a unei intervenții discursive” (Sălăvăstru, 1996:61, 98).

Întreprinderea retoricii tradiționale a avut în centrul atenției, în special un aspect, anume cel perlocuționar, din spectrul teoriei actelor de limbaj, care conține și aspecte locuționare, accentuând forța ilocuționară a discursivității.

Austin va dizolva oarecum distincția constatativ – performativ, realizând că un enunț constatativ poate fi și performativ, în sensul că poate fi folosit cu un scop performativ, iar un enunț performativ poate avea și un conținut propozițional. Spre exemplu, constatarea: „Alina citește” poate fi folosită de locutor pentru a-i sugera interlocutorului „să nu o deranjeze de la lectură”; iar enunțul performativ: „Nu fuma, este dăunător!” are și un conținut propozițional: „fumatul este dăunător”. Prin urmare, în opinia lui, enunțând o frază oarecare, locutorul efectuează cel puțin unul din următoarele acte de limbaj: un act locuționar, care presupune articularea și combinarea de sunete, cuvinte cu sens, semnificative, este „actul de a spune ceva”(Sălăvăstru) care poate avea un conținut propozițional; un act ilocuționar, care se săvârșește în spunerea a ceva (influențând asupra raporturilor dintre interlocutori), este „actul de a spune ce se face” (Sălăvăstru). Astfel, efectuez actul de a promite spunând: „Promit…”, acela de a ordona spunând: „Îți ordon…”, actul de a ruga spunând: „Te rog…” etc; un act perlocuționar care este produs prin faptul de a spune ceva, este „actul de a face ce se spune” (Sălăvăstru), și are rolul de a convinge persoana, fiind urmat de efecte.(cf. Austin,1975:109).

4.1. Actul locuționar sau enunțarea

În terminologia lui Austin, un act locuționar include un act fonetic (de rostire a unor sunete), unul fatic (de producere a unor cuvinte în concordanță cu o gramatică) și unul retic (de atribuire a unui sens și a unei referințe enunțului) (Austin,1975:94-95). “Actul de a spune ceva”, datorită aspectului retic, poate avea un conținut propozițional, adică un sens și valori de adevăr.

Termenul locuționar provine din latinescul locuțio, care înseamnă vorbire, ultimul reprezentând în viziunea lui Saussure un „act individual de utilizare a limbii” în practica discursivă, situație pe care Benveniste o surprinde prin termenul de enunțare.

În timp ce enunțarea este „un act individual de utilizare a limbii” și prin acesta un „eveniment istoric”, produs într-un anumit loc și într-un anumit moment, enunțul este rezultatul acesteia. Enunțul, ca „structură semnificantă”, reprezintă un element „static” al activității discursive, având un „caracter procesual”.(Bidu Vrânceanu,1997:185).

Rostul intrării în scenă, pe lângă termenul de enunț, suficient oarecum din punct de vedere logico-semantic, și a celui de enunțare, este acela de a pune în evidență faptul că sensul și semnificația unui enunț țin nu doar de codul lingvistic, ci în mare măsură, de contextul enunțării format din enunțiator, destinatar, loc și moment, cu alte cuvinte de factorii psihosociologici și istorici ce țin de pragmatică. Rațiunea fiind, deci, abordarea integrală, sintactic, semantic și pragmatic. Surprinzându-se astfel faptul că enunțul este o entitate contingentă produsă prin enunțare de un locutor, într-un loc și moment anume, și propus unui interlocutor.

Enunțarea este, prin urmare, condiția esențială pentru nașterea și ființarea enunțului, este „procreerea” enunțului, prin extensie a discursului. Actul locuținar este „actul de naștere” a enunțului, discursului.

4. 2. Forța ilocuționară a enunțului

Actul ilocuționar este considerat de Austin ca fiind unul din componentele unui act de limbaj. Fiind actul care se săvârșește în spunerea a ceva (influențând asupra raporturilor dintre interlocutori) el este recunoscut și ca “actul de a spune ce se face”.

Terminologic, termenul ilocuționar este compus din latinescul in – în, în timpul și locuțio – vorbire, ceea ce justifică caracterizarea lui drept act care se săvârșește în spunerea a ceva. Astfel, efectuăm actul de a promite spunând: “Promit…”, acela de a ordona spunând: “Îți ordon…”, actul de a ruga spunând: “Te rog…”, etc. Verbalizarea este însăși producerea actului. Deși Austin este cel care aduce în scenă termenul ilocuționar, vorbind despre “actul ilocuționar”, acesta se va impune în literatura de specialitate cu un sens mai dezvoltat datorită continuatorilor săi și, în special, Searle va aduce o contribuție esențială.

Searle va vorbi mai degrabă de “forța ilocuționară” a unui enunț, “forța convențională specifică”, asociată conținutului propozițional al unui enunț și exprimând modul, atitudinea, intenția sub care este pus în circulație unui enunț (drept solicitare, promisiune, scuză, etc). (cf. Ducrot, 1996:505 și Bidu-Vrânceanu, 1997:242).

Aplicându-se conținutului propozițional, forța ilocuționară a unui enunț este dependentă de contextul discursiv, același conținut propozițional putând fi asociat cu forțe ilocuționare diferite, funcție de situație. Astfel enunțurile: “Va veni Alina?”, “Alina va veni.”, “Să vină Alina!”, deși au același conținut propozițional “viitoarea venire a Alinei”, primul enunț are forța ilocuționară a unei întrebări, al doilea enunț e o promisiune iar ultimul un ordin. (Romedea, 1999:24).

Un act ilocuționar poate fi reușit sau nereușit, aceasta depinzând, printre altele, de faptul identificării, interpretării corecte a forței ilocuționare a enunțului de către receptor; cu alte cuvinte interlocutorul trebuie să recunoască dacă enunțul are valoarea unei solicitări, promisiuni, scuze, etc. pentru a ști cum să reacționeze la acest tip de intervenție discursivă. Cel care adresează o solicitare pe calea limbajului nu poate spera ca aceasta să se realizeze dacă nu este mai întâi înțeleasă ca atare de cel căruia îi este adresată.

Deoarece apar dificultăți în a face o distincție clară între ilocutoriu și perlocutoriu, ambele relevând o dimensiune acțională prin faptul că influențează receptorul și altfel decât cognitiv, Ducrot va afirma că “distincția dintre ilocutoriu și perlocutoriu corespunde distincției dintre act și acțiune, dintre ce este intrinsec și ceea ce se adaugă activității lingvistice”. Unde actul lingvistic este “actul dătător de sens”, “actul săvârșit în spunere” iar “acțiunea lingvistică este cea care utilizează limbajul, făcând din el un instrument: ne adresăm celuilalt pentru a-l ajuta, a-l înșela, a-l face să acționeze într-un fel sau altul”. Funcția “primă și imediată” a actului ilocutoriu constă în “pretenția de a modifica situația interlocutorilor”, situația lor imediată. Actul perlocutoriu, „servește unor scopuri mai îndepărtate, pe care interlocutorul poate să nu le sesizeze chiar cunoscând perfect limba”. (Ducrot, 1996:502–505).

4. 3. Aspecte perlocuționare ale practicii discursive

Pe lângă actul locuționar și cel ilocuționar, Austin propune și actul perlocuționar ca element al unui act de limbaj. Dacă actul ilocuționar se produce în faptul de a spune ceva (rugămintea, promisiunea se produc în însăși verbalizarea acestora), fiind considerat “actul de a spune ce se face”, actul perlocuționar este produs prin faptul de a spune ceva, fiind “actul de a face ce se spune” și are rolul de a convinge, persuada. El constă în special, din efectele, consecințele asupra “lumii psihocomportamentale” a locutorului și prin acesta asupra lumii exterioare.

Acest “prin faptul de a spune”, propriu actului perlocuționar, este evidențiat în etimologia termenului perlocuționar, care este compus din latinescul per “prin, prin intermediul” și locuțio “vorbire”. Rezultă, așadar, că limbajul, în cazul actului perlocuționar, nu este altceva decât un mijloc, scopul fiind acela de a determina anumite efecte, rezultate care sunt de cele mai multe ori extralingvistice. În acest sens, Ducrot va afirma că, în ce privește actul perlocutoriu, “enunțarea servește unor scopuri mai îndepărtate, pe care interlocutorul poate să nu le sesizeze chiar cunoscând perfect limba” (1996:504). Iar Ricoeur va spune că efectele “fac din discurs un fel de stimul, care produce anumite rezultate; acesta este actul perlocuționar”. (Ricoeur, 1999:99).

Dimensiunea perlocuționară a limbajului nu este o descoperire recentă, ea a fost stabilită și exploatată de oratorii și retoricienii antici, căci ce înseamnă să produci, prin tehnica figurilor retorice, diverse efecte asupra auditoriului, dacă nu să produci acte perlocuționare. Retorica era considerată încă din antichitate o “artă a persuasiunii” prin discurs.

Actele perlocuționare pot fi “eficiente și ineficiente, în funcție de relația dintre efectul real produs de un act și cel scontat de emițător.” (Bidu-Vrânceanu, 1997:361). Această afirmație evidențiază concepția austiniană, cum că enunțurile performative (ce includ și actele perlocuționare), comportându-se asemenea actelor în general, pot fi reușite și nereușite sau pot avea succes sau insucces (eșec). Cu toate acestea, enunțurile performative pot lua și valori alethice, acest fapt are însă mai puțină importanță, esențial fiind faptul că prin limbaj se poate acționa asupra celorlalți și prin ei asupra lumii fizice.

4. 3. 1. Argumentarea ca strategie perlocuționară

Conceptul de strategie are un sens mai general sau global, prin el “înțelegem modalitatea în care un locutor (autor, orator) combină, în construcția sa discursivă, enunțurile în secvențe discursive, forme discursive raționale unele cu altele, tipurile de argumente, modalitățile de descripție și explicație, procedurile stilistice, astfel încât poate fi determinată o tonalitate dominantă a tipului de discurs propus în fața receptorului și se pot îndeplini cu profit maximal intențiile pentru care discursul a fost conceput”. (Sălăvăstru, 2001:121).

Argumentarea ca fenomen discursiv se înscrie destul de bine într-o astfel de “clasă”, răspunzând cerințelor acesteia, aduce chiar și o anumită “tonalitate” discursului și anume cea argumentativă, vorbindu-se până și de o tipologie în acest sens, discursul argumentativ.

Odată cu “renașterea retoricii”, în special în spațiul socio-uman, a fost acreditată ideea că argumentarea este parte integrantă din viața noastră zilnică, că este inevitabilă în practica discursivă din orice domeniu sau situație de comunicare. Ducrot afirmă chiar că “originea argumentației se află în limbă”, că fiind “înscrisă în limbă”, rezultă că “a argumenta înseamnă a vorbi și nu poți vorbi fără să argumentezi”. (Ducrot, 1996:365).

Argumentarea ca strategie perlocuționară, este de la sine înțeles că, este orientată spre celălalt, fiind perlocuționară (discursul argumentativ e considerat ca discurs acțional) pentru că mai întâi este “interlocuționară”. Ea este orientată spre celălalt deoarece locutorul, argumentând în favoarea (sau contra) unei teze, are intenția de a acționa în vederea influențării și transformării universului psihocomportamental al interlocutorului, prin acceptarea și aderarea la teza propusă sau prin respingerea, refuzul acesteia. Prin acțiunea asupra interlocutorului, locutorul poate viza și o schimbare în lumea socială sau fizică.

Spre deosebire de rugăminte, ordin sau interdicție, care acționează într-un mod direct, efectele perlocuționare fiind obținute printr-o intervenție discursivă directă, actul argumentativ face un “ocol justificativ”. Astfel, vom avea la îndemână două posibilități de intervenție discursivă într-o anumită situație („consumul de droguri”): modul direct, “își interzic să te droghezi!” și modul indirect, în care interlocutorului i se argumentează faptul că “este nesănătos să te droghezi”, locutorul încercând să-i modifice convingerile, credințele, dorințele, plecând de la premisa că acesta, ca individ consecvent, este dispus să acționeze conform convingerilor inculcate. Prin argumentarea sfatului “nu este sănătos să te droghezi”, interlocutorul trebuie să ajungă la concluzia că acest sfat este legitim, justificat și dezirabil.

Cele spuse mai sus sunt o ilustrare a definițiilor date argumentării și argumentului, produse de autori consacrați. Astfel, pentru Perelman și Olbrechts-Tyteca, “obiectul acestei teorii este studiul tehnicilor discursive care permit provocarea sau creșterea adeziunii spiritelor la tezele care li se prezintă în vederea asentimentului lor”, argumentul fiind “un răspuns dat pentru a persuada sau pentru a convinge”. Pentru Jean-Blaise Gize, argumentarea este “un ansamblu de strategii discursive ale unui orator A, care se adresează unui auditoriu B în vederea modificării, într-un sens dat, a judecății lui B asupra unei situații S”. Oliver Reboul consideră argumentul, “o propoziție care, adusă într-o anumită situație de interlocuție, face să se admită o altă propoziție”. (apud Sălăvăstru, 1996: 283, 289, 291).

Având drept scop aderarea la o teză sau asumarea unei idei de către interlocutor, locutorul argumentează în favoarea acesteia punând în joc un edificiu mai mult sau mai puțin coerent de argumente (argumente bazate pe fapte, exemple, autoritate, analogie și altele) ce constituie conținutul, “materia” acestuia; și operații (operații logice: inferențe, raționamente, deducții, inducții, explicații, implicații, disjuncții, etc.; operații retorice: de ordine, de “ornare”, interogația retorică, etc.) ce reprezintă forma argumentării. Acest edificiu de argumente și operații fiind pus în slujba concluziei sau tezei a cărei asumare, de către interlocutor, are ca efecte modificarea universului psihocomportamental al acestuia și a relației lui cu lumea socială sau fizică.

Argumentarea are un caracter procesual, reprezentând actul discursiv de a convinge sau persuada, și un caracter dialetic, deconstruind anumite teze și propunând altele. Tezele vehiculate argumentativ țin în general de opinabil și mai puțin de “episteme” proprie demonstrației. Acest opinabil dă seama de subiectivitatea și imprevizibilul argumentării, acestea implicând imposibilitatea stabilirii unei căi standard de a impune aceeași opinie la mai mulți interlocutori. Eficiența unei argumentări în impunerea unei opinii ține de mai mulți factori: personalitatea și competența interlocutorilor, forța argumentelor puse în scenă, modul “fericit” de combinare a acestora, precum și alți factori contextuali.

În general, argumentarea este pusă în relație cu demonstrarea, uneori fiind chiar confundate.

Demonstrația operând, mai degrabă, cu noțiuni formalizate, desemnează o operație discursivă care stabilește adevărul / falsul unei propoziții (teze) în mod strict deductiv. Ea trebuie corelată, mai degrabă, cu limbajul formal, raționamentul pur logic, fiind decidabilă, consistentă și completă (nu i se mai poate adăuga nici o teză fără să ajungem la inconsistență), având un caracter teoretic.

În comparație cu demonstrația, argumentarea, desemnând un ansamblu de argumente și operații discursive utilizate pentru a face să fie admisă o teză, trebuie corelată cu limbajul natural, logica naturală, raționamentul dialectic, consistență relativă, este deschisă, situațională sau contextuală, având un pronunțat caracter practic (accentul căzând pe eficiența intervenției discursive).

Pledăm pentru argumentarea ca strategie sau intervenție discursivă perlocuționară, la baza căreia stau mecanismele raționale ale performanței discursive, aceasta oscilând între două extreme: demonstrație pură și seducția discursivă, mecanismele pur raționale și mecanismele emoționale. În acest sens, Vignaux va afirma că “există o întreagă serie de forme argumentative, cuprinse între demonstrația științifică și discursul vânzătorului sau avocatului” (apud Romedea, 1999:165). Argumentarea se ferește atât “de demersurile strict raționale, poate prea deductive ale demonstrației, dar și de iraționalitatea unei vorbiri de dragul efectului persuasiv”. (Sălăvăstru, 1996:292).

Prin urmare, demersul argumentativ poate lua două forme: convingerea și persuadarea, în funcție de natura argumentelor și operațiilor sau mecanismelor predominante în secvența discursivă.

4. 3. 2. A convinge și a persuada

Se pare că distincția convingere–persuadare ce ține, în prezent, de domeniul discursivității, își are origine în distincția anticilor între episteme (știință) și opinie (părere), care ținea de domeniul cunoașterii. Tot în sfera cunoașterii va rămâne distincția și la Kant pentru care convingerile sunt rezultatul considerării a ceva ca adevărat în baza unor principii sau temeiuri ale raționalității umane iar persuasiunea este efectul considerării a ceva ca adevărat în baza unor principii sau temeiuri ale subiectivității (sensibilități, activități) umane.

Trecerea distincției din domeniul cunoașterii în domeniul discursivității, limbajului este justificată prin faptul că prin discursivitate putem înțelege caracterul discontinuu, “pas cu pas” al gândirii, cogniției sau oricărei producții lingvistice, dar și de faptul că, cunoașterea izvorăște și din interacția discursivă, precum și de actuala deplasare a atenției de pe cunoaștere pe discursivitate în cultura contemporană.

Asumam mai sus argumentarea ca intervenție discursivă ce oscilează între două extreme, între demonstrația pură, strict deductivă cu mecanismele ei pur raționale și seducția discursivă cu mecanismele ei emoționale, iraționale. Prin urmare, în funcție de locul pe care îl va ocupa pe această “scară”, argumentarea va căpăta o anumită “marcă”.

Locutorul, punând în joc argumentarea ca strategia perlocuționară, vizează în planul apropiat asumarea unei idei sau teze de către interlocutor, iar în plan îndepărtat modificarea universului psihocomportamental al acestuia și, prin el, chiar modificarea unei stări de lucruri din lumea socială sau naturală. Având în vedere că ideile, “convingerile ne călăuzesc dorințele și ne modelează acțiunile.” (Peirce, 1990:115).

Având, așadar, ca prim scop asumarea unei idei de către interlocutor, locutorul argumentează în favoarea acelei idei, teze iar argumentarea lui poate fi “convingătoare” sau “persuasivă”, altfel spus argumentarea ca și convingere și argumentarea ca persuadare. Această distincție o regăsim la Perelman și Olbrechts-Tyteca, care afirmau: “ne propunem a numi persuasivă o argumentare care nu pretinde a avea valoare decât pentru un auditoriu particular și de a numi convingătoare aceea care este gândită să obțină adeziunea oricărei ființe raționale.” (apud Sălăvăstru, 1996:206). Convingerea este valabilă pentru toți, persuadarea ține doar la unii pentru că toți avem aceleași principii logice dar nu toți avem aceleași gusturi. Totuși, diferența între cele două acte discursive nu ține atât de “natura auditorului” cât mai ales de “materia” și “forma materiei” vehiculate de cele două acte argumentative și puse în slujba tezei, ideii susținute dar și de dimensiunea primă – pur rațională sau cognafectivă – vizată în auditoriu.

Convigerea, ca act argumentativ, pune în joc, în special, argumente bazate pe fapte, și exemple precum și o serie de operații logice (inferențe, raționamente, deducții, inducții, implicații, disjuncții), așadar mecanisme de ordinul raționalității și vizează în special dimensiunea rațională a interlocutorului. Ea tinde spre extrema raționalității: demonstrația cu idealul de deductibilitate, însă fiind sortită domeniului verosimilului și probabilului nu-și poate depăși condiția, depășire care de fapt ar anula-o devenind demonstrație. Argumentele și operațiile puse în scenă de convingere sunt mai degrabă constrângătoare decât seducătoare, totuși ea va purta mai degrabă marca “fuzzy”, destinul fiindu-i opinabilul.

În actul convingerii, chiar dacă se are în vedere un rezultat, accentul cade pe legitimitatea modului în care e justificat acel rezultat.

Persuadarea ca act argumentativ aruncă în lupta discursivă, mai degrabă, argumente bazate pe analogie și operații retorico-estetice sau stilistice (de ordonare, de “ornare” și altele), mecanisme ce țin, mai curând, de sensibilitatea subiectivă decât de raționalitate, vizând în special dimensiunea emoțională a interlocutorului. Argumentele și operațiile vehiculate de persuadare sunt seducătoare și sugestive nu constrângătoare, tinzând spre cealaltă extremă, cea irațională, a seducției prin cuvinte, care de cele mai multe ori ia forma “persuasiunii clandestine” sau manipulării prin cuvinte.

În actul persuadării accentul cade pe rezultatul obținut și mai puțin pe modalitățile prin care se ajunge la el. Uneori, însă, persuadarea este mai puțin un act argumentativ și mai mult un act asertiv, fiind, mai curând, o asertare sugestivă. Argumentarea, totuși, poate fi văzută și ca o conjugare de aserțiuni. “Problema delicată” este că “orice intervenție discursivă performativă este și persuasivă și convingătoare în același timp. Numai această întrepătrundere poate asigura creșterea performanței unei intervenții discursive”, dar “cine poate spune cu exactitate unde se termină mecanismele ce țin de raționalitate în obținerea unui rezultat discursiv și unde încep acelea care trec dincolo de raționalitate?” (Sălăvăstru, 1996:205).

4. 3. 3. Limba de lemn ca stratagemă manipulatorie

Se vorbește tot mai mult de faptul că trăim într-o “era a comunicării” iar “forța puterii” nu mai stă în “puterea forței” (fizice) ci în “puterea cuvintelor”. “Cuvintele pot fi pumnale, după cum pot să și vindece – spunea Shimon Perez – totul depinde de modul cum sunt utilizate.”

Putem vorbi de valențele mai mult decât pozitive ale limbajului atunci când ne gândim la faptul că acesta constituie și exprimă gândirea, reflectă lumea constituind mediul cunoașterii acesteia, prin faptul că teoriile, concepțiile sunt prinse în limbaj dar și pentru că, cunoașterea individului își are sursa în interacția dialogică, nu în ultimul rând limbajul fiind mediatorul acțiunii sociale.

Cu toate acestea, în funcție de cum e “manipulat”, limbajul poate deveni un factor destructiv, ducând receptorul în eroare sau “persuadându-l clandestin.” Deși termenul stratagemă implică în “arta militară <<șiretlicuri>>, pentru împiedicarea dușmanului, pentru a înșela pe inamic”, el se impune și ca „stratagemă comunicațională a <<Puterilor>>, a căror intenție e aceea de “stăpânire a <<minților>> și a <<acțiunilor>>”, nu atât prin forța fizică cât prin puterea discursului.” (Slama-Cazacu, 2000:39–40).

Așadar, locutorul sau oratorul poate folosi discursul sau intervenția discursivă nu doar cu scopul informativ ci și ca stratagemă, “șiretlic” discursiv în vederea ducerii în eroare sau manipulării interlocutorului.

Dacă argumentarea ca și convingere și argumentarea ca persuadare sunt modalități de influențare cu caracter rațional și conștinet, chiar dacă se recurge și la mijloace de ordinul sensibilității, afectivității, manipularea prin limbaj constă în “a face pe oameni să se comporte într-un anumit mod fără ca ei s-o știe – cum va spune Mey – și poate chiar împotriva dorințelor și intereselor lor majore.” (apud Slama-Cazacu, 2000:37).

Ducrot spunea că argumentarea este înscrisă în limbă, că a argumenta înseamnă a vorbi și nu poți vorbi fără să argumentezi, în replică am putea spune că manipularea nu este înscrisă în limbaj (deși unii autori au scris despre starea de ascundere, de mascare a limbajului), că poți vorbi fără să manipulezi (deși unii autori au manipularea înscrisă în spirit și astfel și în propriul discurs).

Faptul că manipularea și limbajul natural nu fac “casă bună” împreună reiese și din situația că manipulatorii, neputându-se sluji de limbajul natural așa cum este el, adică netrunchiat, și-au instituit, pentru a-și atinge scopurile machiavelice, încetul cu încetul, un limbaj ajutător, care e, de fapt, limbajul natural trunchiat, ciopârțit și folosit impropriu, și care va fi numit, în litertura de specialitate, limba de lemn.

Limba de lemn este cunoscută, îndeosebi, ca fiind limbajul unui sistem totalitar, a unei ideologii. Francoise Thom în Limba de lemn impune acest înțeles al sintagmei, dar recuperează și sensul în care limba de lemn desemnează și orice intervenție discursivă, din orice domeniu sau situație de comunicare, care servește la mistificarea adevărului, la denaturarea sau chiar pierderea realității. Limba de lemn presupune, așadar, două modalități: “limba de lemn de aparat și falsa limbă reală, limba de lemn polemică, a fost pusă în evidență, nu mai este posibil să o asimilăm limbilor de propagandă, cum se face de obicei: modalitatea polemică servește la a bara trecerea spre adevăr, la a scoate realitatea din sfera de acțiune a spiritului; modalitatea de aparat servește la impunerea unui cod.” (Thom, 1993:125).

În Limba de lemn, Fr. Thom o consideră pe aceasta la adevărata ei valoare, ca un antilimbaj, pentru că în ciuda faptului că ea se deghizează în cuvinte și propoziții, când limbajul e pus în slujba unei ideologii nu mai rămâne din el decât umbra lui, fiind lipsit de libertatea de alegere a cuvintelor și ideilor, de subiect, de raționamente și chiar de sens, de multe ori.

Autoarea va trece acest antilimbaj printr-o istorie, arătându-i originile, semnele incipiente și vorbește chiar de o “protolimbă de lemn”. Încearcă să descrie limba de lemn, arătând care-i sunt caracteristicile definitorii, prezintă modul în care funționează aceasta, rolul ei și “omul nou” pe care intenționează să-l creeze.

În căutarea semnelor incipiente ale limbii de lemn, autoarea regăsește unele analogii cu limba de lemn în discursurile cuceritorilor din timpul războiului peloponesiac: “ei au schimbat, după bunul lor plac, și sensul obișnuit al cuvintelor”. (Thom, 1993:175). Găsește “analogii remarcabile” în discursul revoluționarilor francezi, care prezintă, însă, “o mare diferență față de limba de lemn”, neantrenând nici o mutație în sânul limbajului, chiar dacă l-au folosit cu un scop ipocrit și mincinos, brutalitatea revoluționară nu a fost suficientă pentru a distruge limbajul natural și a impune un limbaj ideologic.

Investigând nașterea limbii de lemn, în special în spațiul sovietic, Thom constată că, înaintea instituirii limbajului idelologic în acest spațiu, limbajul natural suferă un șoc provocat de admirația tinerilor intelectuali ruși pentru filosofia germană și mai ales pentru Hegel, admirație care se lasă în primul rând cu consecințe lingvistice dar și intelectuale. Datorită caracterului hiperabstract al jargonului filosofic hegelian, “limba de lemn se introduce prin fisura dintre limbaj și realitate provocată de invazia terminologiei hegeliene.” (Thom, 1993:190).

Bineînțeles că autoarea nu îl face, în acest mod, responsabil de acest fenomen pe Hegel; găsim aici o analogie cu situația lui Nietzsche care nu poate fi făcut responsabil de mișcarea nazistă. Responsabili sunt cei care i-au răstălmăcit, spărgând sistemul în fragmente, care iau alte semnificații în afara întregului, astfel rezultând conținuturi, forme, metode, scopuri, disparate din care fiecare a păstrat ceea ce îi era de folos și renunțând la rest.

Mișcările idelologice vor definitiva limba de lemn prin “naturalizarea” dialecticii sau “schematismului pseudohegelian”, creându-și un “alibi științific” prin pretenția că discursul lor reflectă legile materiei și astfel nu admite replică, dar și prin pretenția la universitate a “rațiunii naturale”, căreia nimic nu trebuie să-i scape.

Descriind limba de lemn, autoarea va încerca să-i arate principalele caracteristici. În primul rând, aceasta poate fi reperată printr-o serie de criterii formale: sintaxă artificială; lexic sărăcit în care cuvintele nu-și extrag sensul din contactul cu realitatea ci dintr-o “tratare prealabilă” a acesteia, în care avem de a face cu un anumit număr de cuvinte-cheie sau idei-forță; stilul (mai degrabă non-stilul) rămâne identic în orice intervenție discursivă deoarece autorul-individual dispare, se pierde în cadrul autorului-colectiv.

În ce privește conținutul, limbajul de lemn este în divorț cu gândirea și realitatea, semnele transformându-se în simple semnale, simpli stimuli cu rolul de a impulsiona la anumite acțiuni. “Limba de lemn nu comunică nici un gând nou și nu descrie nimic…ea servește la întreținerea ficțiunii ideologice”, la protejarea ei de “<<verigile slabe>> ale lumii reale și insinuează acolo categoriile de lemn.” (Thom, 1993:81). Astfel, acest limbaj are drept scop să sfărâme coerența gândirii și lumii reale pentru a le substitui “coerența” ficțiunii ideologice.

În fața “încăpățânării faptelor” și gândirii, discursul de lemn se bazează pe mai multe tactici: ocultarea ca selecție artificială operată între fapte, evenimente; transformarea anumitor evenimente în ilustrări; diversiunea care permite explicarea tuturor relelor prin trimiterea lor în tabăra adversă; minciuna, aceasta devenind o “industrie a minciunii. Prin faptul de “a resorbi elementele îndărătnice din real fără a furniza un aliment nou gândirii” (idem:106), realul este asimilat și mascat de către limba de lemn, ea însăși dându-se drept “adevărata realitate”; rațiunea este paralizată prin mestecarea formelor goale de conținut dar și prin patosul emoționant, gândirea fiind, de obicei, suspendată de emoție.

Trecând în revistă funcțiile limbajului, pe filieră jakobsoniană, Thom va afirma că funcția referențială este cea mai vitregită, cuvintele fiind împopoțonate cu referenți după bunul plac, referentul limbii de lemn fiind, de obicei, limba de lemn. Funcția poetică aproape că nu există deoarece nu prea există invenție personală, producția verbală reluând frenetic și agonizant “fantezia verbală” a “Părinților Fondatori”. Funcția expresivă este compromisă de absența autorului individual. Este reabilitată funcția fatică, dar contactul are doar rolul de a asigura circulația continuă a doctrinei și nici decum de a pune în legătură două sau mai multe persoane vii, libere. Predomină funcția metalingvistică deoarece accentul cade pe impunerea unui cod: limba de lemn. Acest metalimbaj va fi și el unul de lemn, neaducând nici o informație asupra conceptelor. Funcția conativă sau incitativă este hipertrofiată, chiar descrierile transformându-se în ordine și imbolduri. Ilustrativă, în acest sens, este spusa lui Goebbels, vorbind despre mișcarea nazistă, “noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obține un anume efect”. (apud Thom, 1993:118).

Semnificația, punctul forte al limbajului, este cea mai afectată dimensiune a acestuia, discursul de lemn netrimițând spre o realitate extralingvistică, ci doar spre el însuși, adevărul fiind astfel avortat, semnele, cuvintele devin simple semnale, stimuli pentru serii de acte ilegitime.

Astfel, limba de lemn este, mai curând, un fenomen discursiv patologic, iar dimensiunea ei perlocuționară este una ilegitimă deoarece influența și efectele pe care le suscită la auditoriu nu doar că nu sunt conștientizate de acesta, ci mai mult sunt chiar în dauna intereselor și libertății lui. Cel sau cei care uzează de limba de lemn vizează o schimbare la nivelul psihocomportamental al auditoriului și, prin aceasta, o modificare a relației acestuia cu lumea, transformarea lumii sociale și fizice prin implantarea unei mentalități, iar toate aceste transformări nu sunt atât în beneficiul destinatarului cât în al locutorului. De aceea, limba de lemn poate fi inclusă în fenomenul numit ”persuasiune clandestină”.

Punând problema ieșirii din universul discursului de lemn, Sorin Antohi, în prefața la Limba de lemn a lui Fr. Thom, crede că este nevoie de o acțiune educativă sistematică, corectiv-recuperatorie, în vederea refacerii, reconstrucției lingvistice, pe câteva direcții: lupta pentru denotație, legătura constantă cu realitatea, eliminarea sistematică a patosului, lupta pentru pluralism discursiv.

După cum am amintit mai sus, Francoise Thom face distincție între două modalități ale limbii de lemn, o limbă de lemn de aparat, produs al unei ideologii dominante, totalitare dar și o falsă limbă reală ce poate fi practicată, în afara unei ideologii, de orice individ uman în orice situație de comunicare, și care poate fi asimilată vorbăriei, logoreei, vorbirii de dragul vorbirii, limbajului sec, gol de orice conținut conceptual sau, în cel mai bun caz, cu un conținut fals.

Prin urmare, nu doar un grup sau clasă socială ce slujește o ideologie, mai precis spus, nu doar un individ uman adept al unei ideologii poate practica limbajul de lemn ci și individul, persoana independentă de o anumită orientare ideologică dominantă poate practica limbajul de lemn, uneori într-un mod inconștient, alteori conștient și intenționat (în slujba propriilor interese), uneori ca simplu “joc de limbaj”, ca “speculație lingvistică”, alteori ca deformație profesională sau ca jargon profesional.

Cert este că noi ca indivizi liberi și independenți de o ideologie dominantă și totalitară, dar nu și de o pluralitate, diversitate de “ideologii”, uzăm frecvent o vorbire de dragul vorbirii, convinși fiind că spunem ceva despre altceva și încă ceva esențial.

4. 3. 4. Ideologie și propagandă

Limbajul de lemn este, înainte de toate, un produs al ideologiei – va spune Thom – deoarece aceasta are nevoie de limbaj pentru a se propaga, perpetua și a deveni astfel o putere universal valabilă.

Vom aborda operațional conceptul de ideologie ca desemnând ansamblul de idei, concepții și reprezentări caracteristice intereselor unui grup sau clase, ca exprimând o gândire partizană, colectivă, disimulată și pusă în serviciul unei puteri. (cf. Tim O’Sullivan, 2001: 164 și Sălăvăstru, 1999:66–67).

Scopul principal a unui astfel de grup, constituit în jurul unor interese mai mult sau mai puțin precizate, este acela de a prelua puterea, adică de a se erija într-un for judecător a ceea ce e adevărat, drept, bun, frumos și de dorit, dar și executor care împarte celorlalți „bunurile” după criteriile valorice stabilite de grup; „rațiunea” care stă la baza acestor manifestări este împlinirea propriilor interese.

De cele mai multe ori, când spunem ideologie avem impresia că spunem politică, dar chiar dacă discursul politic este prin excelență un discurs ideologic, iar ideologia se simte în politică ca la ea acasă, nu orice manifestare ideologică este de natură politică. Ideologia ca doctrină manifestându-se atât în domeniul politic, cât și în cel religios, artistic, educațional, filosofic și chiar în domeniul științei, în sensul în care Habermas afirmă că orice cunoaștere este susținută de un interes.

Marcuse și Habermas vor considera însăși știința și tehnica ca fiind „ideologia modernă”, iar Paul Ricoeur va exploata o posibilă legătură între știință și ideologie, pornind de la articolul Cunoaștere și interes a lui Habermas. Astfel, științele empirico-analitice ar fi animate de un interes tehnic sau de o acțiune instrumentală. Științele istorico-hermenentice, sunt puse în mișcare de un interes practic, al comunicării și înțelegerii interumane sau acțiunii comunicative; științele sociale, critice sunt și ele conduse de un interes: interesul pentru emancipare, autonomie și independență, numit de Habermas și autoreflecție. (cf. P. Ricoeur, 1999:333–336). Prin urmare, chiar disciplinele însărcinate cu critica formelor ideologice sunt într-o anumită măsură contaminate ideologic, fiind animate de un interes (chiar dezideologizant). Aceasta ne duce cu gândul la un „conflict al ideologilor”, deoarece, „în fiecare moment, există în lucru un număr de discursuri ideologice aflate în competiție, în interiorul formațiunii sociale generale; iar miza în ce privește modul în care sunt produse, folosite, regularizate, instituționalizate și modul în care li se rezistă, nu este doar cunoașterea ci și puterea.” (Tim O’Sullivan, 2001:167).

Însuși discursul științific poate fi contaminat de forme ideologice, el nefiind total dezinteresat, dar și datorită faptului că – după Khun și Feyerabend – teoriile științifice sunt produsele unei anumite comunități științifice, într-o anumită paradigmă, într-un anumit context, și, forțând nota, am putea asemăna paradigma cu o ideologie, doctrină.

Cu toate acestea, fenomenul ideologic este specific manifestărilor sociale, în special în politică și religie, unde asistăm la un conflict, o competiție a doctrinelor, ideologiilor, în care fiecare vrea să câștige supremația, să domine, ba chiar să devină totalitare sau fundamentale, încercându-se anihilarea pluralismului. Totuși, chiar în sânul unei ideologii dominante, vor exista poziții concurente, conflictuale, astfel încât, chiar dacă pentru un timp pluralismul va înceta formal, el va fi reactivat datorită faptului că individualitatea umană nu poate fi redusă la o simplă rotiță a angrenajului colectiv, ea este unică și va lupta pentru realizarea identității sale unice. Chiar dacă această individualitate unică este, de fapt, o sinteză unică de „ideologii”.

Un grup sau clasă socială are nevoie de limbaj atât pentru a-și construi doctrina, ideologia, deoarece limbajul constituie gândirea, sau mai bine zis gândirea este un limbaj interior, o combinație de semne (idei) interioare în sens peircean; dar grupul are nevoie de limbaj, în special, pentru obiectivarea ideologiei și vehicularea ei către ceilalți, impunând-o cu scopul de a prelua, justifica, exercita și păstra puterea. Astfel, ideologia în procesul obiectivării și implementării ia forma discursului ideologic și propagandistic.

Discursul ideologic se manifestă, de cele mai multe ori, sub forma limbii de lemn, deoarece aceasta slujește cel mai fidel ideologia, fiind un limbaj natural tratat, trunchiat, va trata și trunchia însăși realitatea pe care are pretenția să o reflecte, ba mai mult va trata și trunchia însăși gândirea umană, lipsind-o de libertatea ei creatoare. În felul acesta, limbajul ideologic va fi unul selectat și format în anumite cuvinte, reflectând anumite evenimente sau stări de lucruri și inoculând anumite idei și atitudini, în funcție de scopurile și interesele grupului emitent.

Deși limba ca sistem este imună la orice formă de ideologie, folosirea limbii sau limbajul, discursul, ca manifestări concrete ale limbii, sunt cele predispuse contaminării ideologice. Această idee reiese din afirmațiile lui Pecheux: „Sistemul limbii este același și pentru materialist și pentru idealist, pentru revoluționar și reacționar, pentru cel care dispune de o cunoaștere dată și pentru cel care nu dispune de ea. Nu rezultă de aici că aceste personaje vor avea același discurs: limba apare astfel ca o bază comună a proceselor discursive diferențiate…limba este <<indiferentă>> în fața împărțirii claselor și a luptei dintre ele: sistemul lingvistic are o autonomie relativă. Clasele nu rămân <<indiferente>> în fața limbii: ele o folosesc în câmpul luptei politice; orice proces discursiv se înscrie într-un raport ideologic de clasă. […]. Cuvintele, expresiile, propozițiile își schimbă sensul în funcție de pozițiile deținute de cei care le întrebuințează; ele capătă sens în raport cu aceste poziții, adică în raport cu formațiile ideologice în care aceste poziții se înscriu.” (apud Baylon, 2000:239).

Discursul ideologic are un rol epistemologic, chiar dacă la nivelul opinabilului, el are pretenția de a se raporta la realitate și a o reflecta, numai că această reflectare a realității este una selectivă, disimulată și deformată, funcție de scopurile și interesele grupului destinator. Este o cunoaștere iluzorie și mistificatoare, „simplificatoare și schematică”, o grilă, un cod menit să ofere o anumită viziune de ansamblu asupra tuturor aspectelor lumii.

Discursul ideologic are, mai mult ca orice alt rol, un rol praxiologic, este mai curând un discurs practic, de acțiune cu scopul de a prelua, justifica sau legitima, exercita și păstra puterea. În acest sens el ia forma discursului propagandistic, deoarece ideologia se instituie și dăinuie doar prin propagarea și vehicularea ei către ceilalți. Prin urmare, orice ideologie are nevoie de propagandă.

Propaganda ar fi „forma specifică a persuasiunii de masă (implicând producerea și transmiterea unor texte și mesaje structurate specific) desemnată să producă sau să încurajeze anumite reacții ale audienței de masă”. (Tim O’Sullivan, 2001:265). Ea le spune oamenilor, mai curând, ce să gândească și nu cum să gândească. Discursul propagandistic nu ia atât o formă argumentativă cât una afirmativ-imperativă, nu este atât descriptiv, cât prescriptiv și normativ. Rolul fundamental al discursului propagandistic este unul mobilizator, impulsionând și stimulând ideile, atitudinile, comportamentele și acțiunile compatibile și susținătoare direcției ideologice propuse.

Un loc specific, în cadrul discursului propagandistic, îl ocupă anumite intervenții discursive scurte numite slogan. Enunțul–slogan este o „formulă–șoc”, care, la început, prin noutate, apoi prin repetare, dar și prin retoricitate (ritm, rimă, melodicitate) are, în special, rol mobilizator.

În concluzie, discursul ideologic și propagandistic se înscriu în categoria actelor perlocuționare de discurs, urmărind în mod deosebit suscitarea anumitor efecte la auditoriu și mai puțin reflectarea unor stări de lucruri, înscriindu-se astfel, mai curând, în dimensiunea performativă a discursivității decât în cea referențială sau constatativă.

Problema este că, de cele mai multe ori, discursul ideologic și propagandistic ia forme ilegitime sau chiar patologice, deoarece influența și efectele pe care le determină la auditoriu nu numai că nu sunt conștientizate de acesta, ci, mai mult, ele sunt chiar în dauna intereselor și libertăților acestuia. Grupul emitent, uzând de discursul ideologic și propagandistic, intenționează o schimbare la nivelul mentalității auditoriului, iar prin aceasta o transformare a lumii sociale și chiar fizice, dar toate acestea nu atât în beneficiul destinatarului, cât mai ales în cel al emitentului, de aceea discursul ideologic și propagandistic ia, de obicei, forma „persuasiunii clandestine”.

4. 3. 5. Metaforizarea ca strategie performativă

Putem vorbi de o „strategie discursivă globală” dar și de „strategii discursive parțiale (secvențiale) ale discursului”. Metafora sau mai bine zis metaforizarea este o astfel de strategie discursivă parțială ce face parte dintr-un anumit tip de discursivitate și anume: „discursivitatea performativă, marca oricărei intervenții discursive ce stă sub semnul retoricului” care își are originea în modelul morrisian și austinian asupra discursivității, având la bază „analiza actelor discursive prin prisma eficienței în acțiune”. (Sălăvăstru, 1996:60, 61).

Dacă prin enunț performativ înțelegem eficiența în acțiune sau într-un mod specific austinian, acel enunț care servește la realizarea unei stări de lucruri și nu descrierii acesteia, atunci metafora sau enunțul metaforic poate fi înțeles ca un „procedeu stilistico-persuasiv” prin care locutorul încearcă să acționeze asupra interlocutorului determinându-l și influențându-l atât la nivel cognitiv, afectiv, cât și comportamental.

P. Ricoeur în Metafora vie face o genealogie a metaforei, începând cu retorica clasică (în special Aristotel), trecând prin neoretorică, semiotică și terminând cu heremenentica. Metafora având la bază o „substituție subînțeleasă” și constând într-o „deplasare a sensului cuvintelor în funcție de o relație de similitudine” are, în viziunea hermenentului, o „unică structură dar două funcții: o funcție retorică și o funcție poetică”, prima urmând „să-i convingă pe oameni, oferind discursului podoabe care plac”, cealaltă urmărind „să redescrie realitatea pe calea ocolită a ficțiunii euristice”. (P. Ricoeur, 1984:25,380).

Funcția retorică sau rolul persuasiv al metaforei îi pune în evidență calitatea de „ornament estetic” al acesteia, care deși este mai întâi prelucrată, decodată cognitiv de către receptor, adevărata ei țintă este nivelul emoțional-afectiv, care odată atins face să vibreze întreaga ființă a acestuia. Limbajul metaforic își află puterea de seducție în exploatarea unor nevoi spirituale a omului și anume: nevoia, setea de frumos – Frumosul făcând parte, în antichitatea greacă, din „trinitatea valorică”, alături de Adevăr și Bine – și nevoia de nou. Cea de-a doua condiție a unui discurs eficient – noutatea – este și ea, alături de cea estetică, o condiție necesară, pentru că un enunț metaforic, oricât de garnisit, ornamentat și plăcut ar fi din punct de vedere estetic, repetat de prea multe ori devine banal, „metaforă moartă”, ba chiar doar o haină de sărbătoare pentru a „ieși cu ideile noastre în lume”.

„Pentru ca figura retorică să fie recunoscută ca atare și să aibă efect asupra receptorului, ea trebuie să fie percepută ca abatere de la sensurile primare” (Sălăvăstru, 1995:211) sau de la „gradul zero”, literalitatea limbajului. Pentru Jean Paulhan receptarea mesajului presupune „decriptarea” limbajului metaforic prin trei faze. „Recunoașterea” combinației de semne lingvistice. „Cercetarea unui paradox” creat de discrepanța resimțită între gradele zero sau literalitatea celor două expresii corelate și folosirea lor în contexte discursive noi, inadecvate literalității lor. „Analiza divergențelor” indusă de starea de paradox, care este de fapt o încercare de „întemeiere a legăturii dintre elementele opuse”.

Pentru C. Sălăvăstru prezența metaforei în discurs „sporește eficacitatea lui asupra sensibilității auditoriului”, oferă „mai multă energie expresiilor discursului” și produce un „<<șoc-cognitiv>> în conștiința auditoriului”, acesta fiind pus în situația de a reflecta „asupra adevăratului <<tâlc>> al expresiei”. (idem:212).

Deși decodarea are loc la nivel cognitiv, limbajul (mesajul) metaforic seduce relativ ușor straja critică a „gândirii raționale” accesând din plin sensibilitatea asediatului iar stările afective puternice determinate aici „modifică traiectele raționale ale gândirii” dându-le o coloratură afectivă. În cele din urmă transformă gândirea acestuia într-o „gândire afectivă”, care, lipsită de arma criticii raționale, nu poate fi decât impresionabilă și predispusă la a înghiți orice idee frumoasă, indiferent de valoarea de adevăr a acesteia. Totuși, limbajul metaforic „se impune sau nu se impune în funcție de individ” astfel încât, individul–receptor care abordează orice propunere discursivă cu un simț critic, ce izvorăște dintr-un „instinct al adevărului” și nu dintr-un spirit al contrazicerii, va putea distinge între ornamentul care îmbracă un conținut veridic de unul care nu e altceva decât un joc al sensurilor lipsit de referință. El va gusta cu plăcere din primul, satisfăcându-și astfel atât simțul estetic cât și „instinctul cunoașterii”, în timp ce pe al doilea recunoscându-l ca atare îl va putea exploata ca joc estetic, dar conștient că nu e altceva decât atât. Totuși, simplul joc cu cuvinte le aduce un anumit aport cognitiv, în sensul spusei lui H. Wald că „ideea vine vorbind”. Problema individului–receptor neinițiat în exercițiul critic este aceea că el va lua, de cele mai multe ori, simplul joc al sensurilor ca enunț referențial, când acesta, de fapt, nu este decât un joc estetic. Urmarea este „iluzia cunoașterii”.

Cele spuse mai sus, ar putea fi sintetizate astfel: metafora sau enunțul metaforic, fie poate persuada printr-o fericită combinație de semnificanți, a căror semnificație nu e decât un joc al intensiunilor ce eludează extensiunea, fie poate convinge printr-o inspirată sinteză între semn, sens și referință.

Pledăm pentru un limbaj metaforic de tip peircean, ca produs estetic ce emerge din combinația semn–sens–referință, și mai puțin pentru unul de tip saussurean, ce are la bază modelul semnificant–semnificat, eliminând referința din ecuație.

Ricoeur acreditează ideea că declinul retoricii se datorează printre altele și situației următoare: „reducerea metaforei la un simplu ornament…; o teorie pur ornamentală a tropului, punând în evidență în cele din urmă frivolitatea unei discipline pe care Platon o situase în aceeași categorie cu <<cosmetica>>”. Deoarece „folosirea figurată a cuvintelor nu comportă nici o informație nouă”, nu rămâne decât că „tropul, neînvățându-ne nimic, are doar o funcție decorativă” (P. Ricoeur, 1984:82–83), neluându-se, astfel, în calcul funcția referențială, repusă în drepturi de întreprinderi contemporan.

Chiar dacă unele lucrări și teorii contemporane reconsideră alături de funcția retorică sau performativă a metaforei și funcția referențială (P. Ricoeur în Metafora vie, unele teorii epistemologice), altele, considerate încercări ale modernității târzii, repun accentul pe funcția retorică sau performativă dar pe alte aspecte și cu alte conotații. Dacă acceptăm premisa că „cel puțin ca intenție, orice discurs ce stă sub semnul retoricului urmărește să <<facă>> din auditoriul său <<altceva>>, atunci vom putea accepta și concluzia că „prin aceasta el se manifestă ca un discurs educațional”, formativ. (Sălăvăstru, 1995:211–212). În modernitatea târzie, rolul discursivității nu este altul decât cel formativ, de emancipare și edificare, în timp ce în copilăria modernității accentul cădea pe vericondiționalitatea acesteia.

În paradigma rortyană și davidsoniană, acest rol formativ îl are, în special, limbajul metaforic sau metaforizarea. „Noi, filosofii – va spune Rorty – tindem încă să considerăm „cunoașterea” drept cel mai mare compliment pe care-l putem aduce discursului”, iar în ce privește limbajul metaforic va afirma că „Davidson ne permite să considerăm metaforele…drept cauze ale schimbării credințelor și dorințelor”, dar nu în sensul „reprezentărilor unor lumi nefamiliare”, „drept cauze ale abilității noastre de a face o mulțime de alte lucruri…fără a fi necesar să interpretăm aceste din urmă abilități drept funcții ale unei abilități cognitive sporite…frânturi de poezie care ne provoacă fiori pe șira spinării, expresii non-propoziționale care reverberează neîncetat, care schimbă eurile noastre și modelele noastre de acțiune, fără a ajunge vreodată să exprime credințe sau dorințe”. (Rorty, 2000:294–295). Prin urmare, accentul cade pe „efectele pe care le au metaforele asupra noastră”, pe faptul că ele sunt „simple evocări”, enunțul metaforic fiind un „simplu stimul”. Noi folosim „o nouă propoziție (metafora n.n.) pentru a stimula organele de simț ale interlocutorului nostru – sperând să obținem astfel acordul cu privire la o propoziție”.(idem: 302,305). Distincția dintre „sensul natural și sensul non-natural (metaforic n.n.)” este strâns legată de distincțiile dintre „stimuli și cunoaștere”, „cauze ale credințelor și rațiuni pentru credință” (idem:306–307).

Așadar, pentru Rorty metafora este non-referențială, ruptă de lumea reală, lipsită de conținut informațional, dar, în același timp, plină de efecte practice importante, printre care cel mai de seamă este „creația de sine”. Metaforizarea este indispensabilă în procesul creației de sine, „să-ți creezi propria minte înseamnă să-ți creezi propriul limbaj, mai degrabă decât să-ți lași întinderea minții să fie ordonată prin limbajul pe care alte ființe umane l-au lăsat în urmă”.(Rorty: 1998:69). Totuși, acest „non-limbaj” va putea fi propus sau impus și celorlalți.

Din cele afirmate mai sus, reiese clar rolul formativ și autoformativ al limbajului metaforic, faptul că el ne determină atât atitudinile cât și comportamentele noastre.

Cum, de cele mai multe ori, ideile filosofice devin ipoteze științifice, tot astfel și ideile de mai sus sunt exploatate de științele socio-umane, vorbindu-se de „metafora terapeutică” și „metafora ca mod de înțelegere a interacțiunii umane”.

4. 4. Direcția de adecvare a lumii la limbaj

În întrebuințarea performativă a limbajului, locutorul folosește limbajul raportându-se la lumea reală, nu atât pentru a o reflecta (deși această reflectare poate fi co-prezentă), cât pentru a o transforma, a acționa asupra ei prin intermediul interlocutorului. Vorbirea (scrierea) fiind o formă a comportamentului uman, noi avem putința ca, prin limbaj, acționând asupra „lumii psiho-comportamentale” a interlocutorului, să acționăm, indirect, asupra lumii reale, exterioare. Modificând „lumea ideatică” a interlocutorului prin limbaj, transformăm lumea reală prin interlocutor. Spre exemplu, spunând interlocutorului: „Închide, te rog, ușa!”, vom transforma mediul înconjurător („de la ușa deschisă la ușa închisă”) fără ca locutorul să se deplaseze și să facă el însuși acest lucru. Sunt necesare unele condiții: ușa să fie deschisă iar colegul să-ți onoreze rugămintea. „Într-o aserțiune, cuvintele trebuie <<să se potrivească>> (<<să se ajusteze>>) cu lumea; în schimb, într-o promisiune, lumea este aceea care, prin actele locutorului, trebuie <<să se potrivească>>, să se conformeze cuvintelor”.(Moeschler, 1999:61). Prin urmare, dacă în întrebuințarea referențială, constatativă a limbajului, acesta trebuie ajustat , potrivit lumii reale pentru a o reflecta cât mai fidel cu putință, în întrebuințarea performativă lumea trebuie transformată, ajustată și potrivită limbajului. Prima are drept scop reflectarea lumii, a doua transformarea lumii, atât a „lumii psihocomportamentale” a interlocutorului, cât și a lumii reale, externe. Ajustarea și adecvarea lumii la limbaj reiese din exemplul de mai sus. Când locutorul enunță: „Închide, te rog, ușa!”, interlocutorul închizând ușa va transforma lumea înconjurătoare, pentru ca aceasta să se potrivească enunțului.

Ideea unor direcții de adecvare între limbaj și lume este propusă de Searle și Vanderveken. Astfel, există patru direcții posibile de adecvare: a limbajului la lume, a lumii la limbaj, combinarea lor, inexistența lor. (cf. Moeschler, 1999:61 și Romedea, 1999:30).

Adecvarea limbajului la lume este direcția specifică întrebuințării referențiale, asertive a limbajului, rolul acesteia fiind aceea „de a reprezenta modul de a fi a lucrurilor în lume”.

Ajustarea lumii la cuvinte este o direcție proprie întrebuințării performative a instanțelor de discurs, scopul locutorului fiind acela de a transforma lumea, mai întâi „lumea interioară” a interlocutorului, și prin aceasta lumea reală externă. Este cel mai des întâlnită în cazul actelor ilocuționare (cerere, ordin, promisiune, etc.).

Combinarea celor două este tot o direcție (o dublă direcție) specifică folosirii performative a discursivității. Avem două cazuri: când un enunț performativ are și un conținut propozițional sau când un enunț referențial e și performativ sau folosit cu un scop performativ (printr-o aserțiune putem să bine dispunem, să convingem sau să manipulăm). Este cel mai des întâlnită în cazul declarațiilor și actelor perlocuționare.

Inexistența lor sau direcția nulă este specifică actelor ilocuționare expresive: scuzele, mulțumirile, condoleanțele, felicitările care nu fac decât să exprime stările mentale ale locutorului. Pare, totuși, că această direcție nulă „se anulează” enunțurile expresive integrându-se mai degrabă, în „direcția dublă”, ele reflectă, exprimă o lume (lumea mentală a locutorului) și acționează asupra interlocutorului, deoarece îi creează acestuia o anumită stare de spirit (de bucurie, mulțumire, etc.).

4. 4. 1. Succes / insucces – valori pragmatice ale enunțurilor performative

Secvențele discursive performative nu sunt pur performative, având, în genere, un conținut propozițional și referință. Pot lua valori alethice, însă rolul lor fundamental fiind acela de a acționa, influența, transforma „lumea psihocomportamentală” a interlocutorului, și prin acesta lumea exterioară, ele se vor comporta, mai degrabă, asemenea actelor, putând fi reușite sau nereușite, „fericite” sau „nefericite”, și având succes sau insucces, unele neputând lua decât astfel de valori („Pleacă!”, „Scuză-mă!”, etc.).

Un enunț performativ este „nefericit”, nereușit când enunțarea nu își atinge scopul, sau și-l atinge rău; „noi numim doctrina lucrurilor care pot să se prezinte rău și să funcționeze rău în timpul unor enunțări, doctrina eșecurilor”. (Austin, 1975:14). Eșecul se produce atunci când locutorul încearcă, fără succes, să-și îndeplinească scopul prin respectiva secvență de discurs.

Succesul discursiv sau enunțul reușit, „fericit” se produce atunci când locutorul și-a atins scopul urmărit prin acel enunț.

Astfel, printr-un act de limbaj, cum este cererea sau rugămintea: „Închide, te rog, ușa!”, locutorul realizează atât un act locuționar (a spune ceva), cât mai ales unul ilocuționar (a spune ce face: „Te rog…!”) și unul perlocuționar (a face ce se spune). Cererea va fi reușită doar în cazul în care interlocutorul va face efectiv ceea ce îi cere locutorul, și nereușită în caz contrar.

La fel, dacă locutorul își propune ca printr-o anumită intervenție discursivă să-și bine dispună interlocutorul, aceasta va fi reușită, plină de succes sau nereușită, eșuată în funcție de modul în care scopul propus se realizează sau nu. Succesul sau eșecul depind, însă, de o serie de factori circumstanțiali, cunoscuți și sub numele de „condiții de reușită”, care se află mai mult sau mai puțin sub controlul locutorului.

4. 5. Intenția practică a locutorului

În cazul întrebuințării referențiale, constatative a limbajului, intenția locutorului este una teoretică, cognitivă vizând înțelegerea (interlocutorului) ca scop în sine. Locutorul, propunându-și doar captarea sensului, accederea prin limbaj la lumea referentului, de către interlocutor, și nu adeziunea acestuia, în vreun fel sau altul, la cele spuse.

În momentul folosirii performative a discursului, intenția locutorului nu mai este una teoretică ci una practică, adică aceea de a acționa, influența, transforma „lumea psihocomportamentală” a interlocutorului, și prin aceasta lumea reală, exterioară. În acest moment, înțelegerea de către interlocutor a celor spuse nu mai este un scop în sine, ci un mijloc în vederea influențării și transformării celuilalt, și odată cu el a lumii reale. Înțelegerea este o condiție necesară dar intermediară, în uzajul performativ al discursivității, reacția interlocutorului nu se produce decât în urma înțelegerii celor spuse.

Prin urmare, referențialitatea este întotdeauna prezentă în întrebuințarea performativă a limbajului prin dimensiunea sensului (înțelegerii sensului) dar nu întotdeauna printr-o accedere fidelă la lumea referentului. Locutorul poate folosi o serie de „jocuri de limbaj” sau „jocuri de sens”, care se dovedesc a fi doar pure „speculații lingvistice”, „licențe lingvistice” fără vreo legătură solidă cu realitatea, dar cu efecte notabile asupra receptorului. În acest cadru intră: unele încercări poetice postmoderniste, unele producții literare, unele încercări retorice, fenomenul „limba de lemn” și poate multe altele. Minciuna, ca stratagemă discursivă manipulatorie, prezintă atât sens cât și referință, valoarea ei referențială fiind însă falsul. Este cu atât mai greu de depistat și de ocolit efectele ei nocive, cu cât locutorul este un mai bun artist în a-și prezenta discursul ca fiind credibil.

Vreau să scot, astfel, în evidență, faptul că o intervenție discursivă performativă nu ține neapărat ca enunțul vehiculat să fie adevărat, valid. De dragul acțiunii, influențării, efectelor, unii locutori nu numai că renunță la aceste valori, ci folosesc chiar contrarele lor, precum: minciuna (care e un enunț fals) sau limba golită de orice conținut referențial. În concluzie, efectul practic este cel care primează, efectul teoretic, cognitiv fiind de cele mai multe ori doar un adjuvant.

Acest accent pe „utilitatea”, pe efectul practic, în cazul enunțurilor performative, se explică și prin faptul că Austin, părintele termenului performativ, era însuflețit de un spirit pragmatic sau pragmatist. Dovada clară a acestei afirmații fiind faptul că volumul intitulat How to do things with words este obiectivarea publicistă a unor conferințe ținute de autor la Harvard, în 1955, sub numele de William James Lectures.

Scopul fundamental al lui Austin, în William James Lectures fiind acela de a se opune convingerii larg răspândită în filosofia anglo-saxonă a vremii, conform căreia limbajul are funcția de a descrie o stare de fapte. Acest caracter fundamental descriptiv al limbajului, Austin îl va numi „iluzie descriptivă”. (cf. Moeschler, 1999:45).

CONCLUZII

Dintr-o perspectivă mai profundă, se poate spune că realitatea, în sens kantian de „lucru în sine”, nu poate fi rostită. Cuvintele par sau sunt nepotrivite pentru a reda o astfel de realitate, nu din cauza impreciziei lor, din contra, tocmai precizia cuvintelor face să se piardă, să se degradeze această realitate. Cuvintele nu prezintă garanția că surprind bogăția și complexitatea realității. Această neîncredere în privința limbajului este evidențiată de Rilke în următoarele versuri:

Mi-e frică de limbajul oamenilor

Ei spun totul cu prea multă claritate:

Acesta se numește câine, aceea–casă

Și iată începutul, dincolo sfârșitul[…]

Vreau să mă păzesc, să mă apăr, să rămân în depărtare.

Dacă ascult fascinat lucrurile cântând

Voi le atingeți și devin pietrificate, fără voce.

Îmi omorâți lucrurile.

Chiar dacă resimțim insuficiența cuvintelor în raportarea la un „dincolo de limbaj”, totuși, ele sunt inevitabil indispensabile, medierea discursivă este absolut necesară. Reprezentarea lumii în gândire și rostire înseamnă separarea de lume, introducerea unei scindări într-o unitate originară. Cu toate acestea nu ne putem raporta la lume decât prin gândire și limbaj (lumea nu este dată decât în și prin limbaj). Dacă realitatea ca „lucru în sine” nu ne este accesibilă prin discursivitate, putem spune că lumea fenomenală, în sens kantian, se lasă prinsă de limbaj, chiar dacă numai într-o modalitate aproximativă sau „fuzzy”.

Prin limbaj nu numai că reprezentăm lumea fenomenală, ci acționăm asupra celorlalți, influențându-le comportamentul și chiar relația lor cu lumea. Austin este cel care a accentuat asupra caracterului acțional al actelor de limbaj, arătând că, prin acestea, emitentul transformă universul psiho-comportamental al receptorului. Rorty a evidențiat rolul edificator, formator și autoformator al discursivității, afirmând că limbajul este, mai curând, o unealtă prin care putem acționa eficient.

BIBLIOGRAFIE

Austin, J.L., How to Do Things with Words, Harvard University Press Cambridge, Massachusetts, 1975

Baylon, Ch., Xavier, M., Comunicarea, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2000

Bidu-Vrânceanu, Angela (coordonator), Dicționar general de științe – Științe ale limbii, Editura Științifică, București, 1997

Boboc, Alexandru, Limbaj și ontologie – semiotica și filosofia modernă a limbajului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

Botezatu, Petre, Adevăruri despre adevăr, Editura Junimea, Iași, 1981

Bougnaux, Daniel, Introducere în științele comunicării, Polirom, Iași, 2000

Carnap, Rudolf, Depășirea metafizicii prin analiza logică a limbajului, în: Al. Boboc, Filosofie contemporană, Editura Garamond, București, 1998

Ciorănescu, Alexandru, Despre performativitatea discursului literar, în: „Revista de istorie și teorie literară”, nr. 2, Editura Academiei române, 1995

Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Polirom, Iași, 1998

Devitt, M., Sterelny K., Limbaj și realitate – o introducere în filosofia limbajului, Polirom, Iași, 2000

Dima, T, Criteriologia adevărului, în: P. Botezatu (coordonator), Adevăruri despre adevăr, Editura Junimea, Iași, 1981

Dima, T, Logică generală, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1990

Din „Corespondența lui Frege cu D. Hilbert, E. Husserl, B. Russel ș.a., în: Al. Boboc, Semiotică și filosofie, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1998

Ducrot, O., Schaeffer J.M., Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului, Editura Babel, București, 1996

Foucault, Michel, Cuvintele și lucrurile, Editura Univers, București, 1996

Frege, Gottlob, Sens și semnificație, în: Al. Boboc, Semiotică și filosofie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

Frege, Gottlob, Considerații despre sens și semnificație, în: Al. Boboc, Semiotică și filosofie, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1998

Ghica, M., Omul poetic pe tărâmul limbajului, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1989

Ioan, Petru, Logică și metalogică, Junimea, Iași, 1983

Ioan, Petru, Adevăr și performanță, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Janik, A.S., Fritz Mauthner și critica limbajului, în: „Secolul XX”, nr. 325-326-327, 1988

Mauro, Tullio de, Introducere în semantică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

Moeschler, J., Reboul A., Dicționar enciclopedic de pragmatică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999

Neculau, Radu, Filosofii terapeutice ale modernității târzii, Polirom, Iași, 2001

O’Sullivan, Tim, Concepte fundamentale din științele comunicării și studiile culturale, Polirom, Iași, 2001

Pautrat, Bernard, Imperiul metaforei, în: „Secolul XX”, nr. 325-326-327, 1988

Peirce, Charles S., Semnificație și acțiune, Humanitas, București, 1990

Popper, Karl R., Adevăr, raționalitate și cunoaștere, în: Logica științei, ediție îngrijită de Gh. Enescu, C. Popa, Editura Politică, București, 1970

Reboul, A., Moeschler J., Pragmatica, azi, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2001

Ricoeur, P., Metafora vie, Editura Univers, București, 1984

Ricoeur, P., Structura, cuvântul, evenimentul, în: „Secolul XX”, nr. 325-326-327, 1988

Ricoeur, P., De la text la acțiune – eseuri de hermeneutică II, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999

Romedea, A.- G., Actele de discurs: o perspectivă semiotică, Editura „Ștefan Lupașcu”, Iași, 1999

Rorty, R., Contingență, ironie și solidaritate, Editura All Educational, București, 1998

Rorty, R., Obiectivitate, relativism și adevăr, I, Editura Univers, București, 2000

Rovența-Frumușani, D., Semiotica discursului științific, Editura Științifică, București, 1995

Rovența-Frumușani, D., Argumentarea – modele și strategii, Editura All, București, 2000

Saussure, Ferdinand de, Obiectul lingvisticii, în: Al. Boboc, Semiotică și filosofie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

Sălăvăstru, C., Logică și limbaj educațional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

Sălăvăstru, C., Raționalitate și discurs, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996

Sălăvăstru, C., Discursul puterii, Editura Institutului European, Iași, 1999

Sălăvăstru, C., Critica raționalității discursive, Polirom, Iași, 2001

Schnädelbach H., Martens E., (editori), Filosofie – curs de bază, Editura Științifică, București, 1999

Searle, John R., Realitatea ca proiect social, Polirom, Iași, 2000

Slama-Cazacu, T, Stratageme comunicaționale și manipularea, Polirom, Iași, 2000

Stoica, D, Logică și limbaj, Editura Edit Dan, Iași, 2000

Tarski, A, Adevăr și demonstrabilitate, în: Epistemologie – orientări contemporane, selecția textelor I. Pârvu, Editura Politică, București, 1974

Thom, Fr., Limba de lemn, Editura Humanitas, București, 1993

Vasiliu, E., Introducere în teoria textului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990

Wittgenstein, L, Tractatus logico-philosophicus, Editura Humanitas, București, 1991

Wittgenstein, L, Caietul albastru, Humanitas, București, 1993

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………………………………..2

1. Limbajul natural ca instrument al practicii discursive…………7

1.1. Limbaj natural – limbaj specializat – limbaj artificial……………………………………….8

1.2. Limbaj – limbă – discurs …………………………………………………………………………….10

1.3. Manifestări ale limbajului natural…………………………………………………………………11

1.3.1. Limbajul constituie și exprimă gândirea………………………………………..11

1.3.2. Limbajul constituie experiența lumii și reprezintă lumea…………………13

1.3.3. Limbajul e act și acționează asupra interlocutorilor………………………..16

1.3.4. Limbajul ca mediu al cunoașterii și mediator al acțiunii sociale……….17

1.4. Abordarea semiotică ca metalimbaj integrator………………………………………………..19

2. CONECTIVITATEA – DIMENSIUNE SINTACTICĂ A DISCURSIVITĂȚII………21

2.1. Corectitudinea și coeziunea gramaticală………………………………………………………..23

2.2. Coerența discursivă…………………………………………………………………………………….24

2.3. Consistența logică a discursului……………………………………………………………………26

2.4. Coerența, criteriu sintactic al adevărului………………………………………………………..30

2.5. Direcția de adecvare semn – semn………………………………………………………………..32

2.6. Intenționalitatea „metalingvistică” a locutorului…………………………………………….33

3. REFERENȚIALITATEA – DIMENSIUNE SEMANTICĂ A DISCURSIVITĂȚII…34

3.1. Sens și referință………………………………………………………………………………………….36

3.2. Referință, realitate și ficțiune……………………………………………………………………….39

3.3. Referință și context……………………………………………………………………………………..42

3.4. Metafora ca modalitate referențială „slabă”……………………………………………………45

3.5. Direcția de adecvare a limbajului la lume………………………………………………………50

3.5.1. Corespondența, condiție semantică a adevărului……………………………..50

3.5.2. Adevărul/Falsul, valori semantice ale enunțurilor……………………………51

3.5.3. „Doxa” și „episteme” prin limbaj………………………………………………….53

3.5.4. Intenționalitatea cognitivă a locutorului…………………………………………54

4. PERFORMATIVITATEA – DIMENSIUNE PRAGMATICĂ A DISCURSIVITĂȚII…………………………………………………………………………………………….56

4.1. Actul locuționar sau enunțarea……………………………………………………………………..58

4.2. Forța ilocuționară a enunțului……………………………………………………………………….59

4.3. Aspecte perlocuționare ale practicii discursive……………………………………………….60

4.3.1. Argumentarea ca strategie perlocuționară……………………………………………61

4.3.2. A convinge și a persuada…………………………………………………………………..64

4.3.3. Limba de lemn ca stratagemă manipulatorie………………………………………..66

4.3.4. Ideologie și propagandă…………………………………………………………………….71

4.3.5. Metaforizarea, ca strategie performativă……………………………………………..74

4.4. Direcția de adecvare a lumii la limbaj……………………………………………………………78

4.5. Intenția practică a locutorului……………………………………………………………………….80

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………….82

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………83