Uciderea din Culpa

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZARE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

UCIDERE DIN CULPĂ

Coordonator: Bodea Bogdan

Prof.univ.dr.: Bodea Radu

Absolvent: Bursasiu Raul

Oradea, 2016

CUPRINS:

CAPITOLUL I. Noțiuni introductive

Scurt istoric

CAPITOLUL II. Caracterizare

1.Noțiune

2.Obiect juridic și obiect material

3.Subiecții infracțiunii

A.Subiectul activ

B.Subiectul pasiv

C.Coautoratul și participația improprie

CAPITOLUL III. Conținut constitutiv

1.Latura obiectivă

A.Elementul material

B.Urmarea imediată

C.Legătura de cauzalitate

2.Latura subiectivă

3.Tentativa și consumarea infracțiunii

4.Sancțiune

CAPITOLUL IV. Variante agravate

Nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii

Uciderea din culpă a două sau mai multor persoane

CAPITOLUL V. Concurs de infracțiuni

Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice

Nerespectarea regulilor de protecție a muncii

Aspecte procesuale

CAPITOLUL VI. Aspecte criminalistice

Bibliografie

CAPITOLUL I. Noțiuni introductive

Într-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei și a principalelor atribute ale acesteia: integritatea corporală, viața, sănătatea, libertatea, inviolabilitatea vieții sexuale, onoarea; viața umană este protejată de legea penală. Fiecare din aceste caracteristici ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are misiunea și datoria să le protejeze, să le asigure existența și dezvoltarea. Aceste valori nu reprezintă realități izolate, exclusiv individuale, ci au o importanță socială, pe baza acestora se formează relații interumane, conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică valori care privesc întreaga societate.

Comiterea oricăror infracțiuni contra persoanei, aducând atingere uneia dintre valorile sociale pune în pericol sau vatămă chiar relațiile sociale care s-au format și se desfășoară pe baza acestor valori sociale.

Dreptul la viață pe care legea îl asigură fiecărui om impune apărarea penală a vieții și împotriva faptelor săvârșite din culpă. Aceste fapte, deși sunt mai puțin grave decât cele efectuate cu intenție, produc totuși, în esență, același rezultat.

Acțiunea de ucidere din culpă provoacă un număr mult mai mare de victime decât faptele intenționate de omor. Asemenea fapte se comit în legătură cu profesarea celor mai diferite profesii și ocupații cum ar fi: activitatea sanitară, în construcții, circulația rutieră, industrie etc. Pedepsirea din ce în ce mai aspră a acestor fapte a fost stabilită de frecvența lor, cu scopul de a realiza în conștiința oamenilor o anumită forță inhibitivă, care să-i oblige la o reflecție mai profundă atunci când execută acte care ar putea provoca moartea unei persoane.

Omarârea unei persoane, chiar neintenționat, produce consecințe serioase pentru societate ca și pentru familia victimei, astfel că legea penală trebuie să intervină și să combată atitudinea de neatenție, ușurință, nebăgare de seamă care au ca urmare moartea unei persoane.

De regulă, infracțiunile contra vieții nu prezintă cerințe speciale la locul și timpul executării infracțiunii, putând fi săvârșite în orice moment și în orice loc.

Sub aspectul formei de vinovăție, infracțiunile contra vieții pot fi săvârșite cu intenție, care poate fi directă sau indirectă sau din culpă.

Culpa apare numai în cazul infracțiunii de ucidere din culpă, sub ambele sale forme. Culpa cu prevedere (ușurință) există când infractorul prevede că prin activitatea sa va produce moartea, nu dorește și nu acceptă aceasta, dar speră fără temei, că acest rezultat nu se va produce. Chiar dacă făptuitorul are în vedere anumite situații reale care ar putea să-l conducă la evitarea rezultatului, în măsura în care evaluările sale se dovedesc a fi greșite, în neconcordanță cu condițiile reale în care acționează, va exista culpa cu prevedere.

Culpa simplă (neglijența) există când făptuitorul nu a prevăzut provocarea rezultatului, dar în condițiile date, trebuia și putea să-l prevadă. Culpa se deduce din totalitatea împrejurărilor de natură a învedera, în concret, că inculpatul trebuia și putea să prevadă consecințele faptei sale. Dacă într-un caz concret învinuitul nu trebuia și nu putea să prevadă producerea rezultatului, el nu va fi tras la răspundere, din lipsa vinovăției. În practica judiciară s-a decis că acuzatul, conducând autoturismul propriu cu viteza legală și trecând pe lângă un refugiu pentru pietoni, nu a prevăzut și nici nu trebuia și putea să prevadă, a accidentat mortal victima, aflată în stare de ebrietate care i-a apărut pe neașteptate în față, datorită dezechilibrării acesteia.( Trib. Jud. Prahova, dec.nr. 239/1988, în Dreptul nr.1-2/1990, p.118)

În cazul infracțiunii de ucidere din culpă, precum și în cazul altor infracțiuni contra vieții este necesară executarea unei constatări medico-legale sau chiar a unei expertize, pentru a stabili cu exactitate cauza morții (dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal).

Scurt istoric

Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să ofere prin toate mijloacele ocrotirea vieții indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiționale, juridice, religioase sau morale. Dintre mijloacele juridice de apărare legea penală a avut un rol mai important, dreptul penal fiind forma de protejare a valorilor fundamentale ale societății.

Acum aproape 2000 de ani Titus Lucretius afirma:"vitaque manicipio nulii datur, omnibus usu", (viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor) urmărind să atragă atenția asupra importanței vieții persoanei. Pedepsirea acestei fapte penale s-a impus din cele mai vechi timpuri, deoarece neglijența, neatenția au prezentat un pericol social.

Printre cele mai vechi colecții de legi cunoscută este Codul regelui Hammurabi (1792-1750 î.Hr.), care avea la bază legea talionului, adică acea lege penală conform căreia vinovatul era tratat în același chip în care a procedat cu victima sa, aplicându-i-se o pedeapsă identică sau similară cu răul săvârșit de el. Acest cod face diferența între omorul intenționat și omorul prin imprudență. Totuși, raționamentul juridic corect era contrazis de anumite norme prin care se întrevedea că noțiunea de “vinovăție” nu era cunoscută sau înțeleasă la justa sa valoare.

 Astfel, codul prevedea că: dacă cineva omora pe femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcție se prăbușea dintr-un viciu de construcție și omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber, deținut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut să fie închis pentru achitarea datoriilor.

În Grecia antică, cel care a adus măsuri de înnoire și sistematizare a legilor a fost Licurg. Licurg era un legiuitor legendar din Sparta. Se spunea că Licurg ar fi trăit între secolele al IX-lea și al VIII-lea î.Hr. Conform acestor legi, omorul era împărțit în: omor premeditat și omor involuntar. Omorul involuntar era judecat de un tribunal compus din 50 de cetățeni liberi, încercându-se în prealabil concilierea părților. În cazul acestei infracțiuni, partea vătămată putea să primească "lipofonia", adică o despăgubire sau -preț al sângelui.

În dreptul roman, fundamentul legislației îl constituia Legea celor XII table. În perioada imperiului, pentru o asemenea faptă se aplica renegarea și munca forțată.

În Țările Românești, primele legiuiri sunt "Cartea Romanească de învățătură de la pravilele împărătești" sau “Pravila lui Vasile Lupu” și "Îndreptarea legii" sau “Pravila lui Matei Basarab”, care reprezintă traducerea unor legiuiri grecești conținând însă și numeroase texte extrase din “Pravila lui Vasile Lupu”. În reglementarea penală a lui Vasile Lupu, sunt păstrate unele reminiscențe din epocile anterioare, dar în principal se apără valorile și relațiile privind nobilimea feudală punându-se bazele unui început de modernizare juridică. Statul urmărea să pună capăt practicii învechite a talionului prin aplicarea unei pedepse numită „zavească” (amendă) celor care recurgeau la răzbunarea privată.

Pravilele au avut atât un caracter religios (pravile bisericești), cât și un caracter oficial fiind întocmite din ordinul domnitorului sau al mitropolitului și pe cheltuiala lor. Dispozițiile din pravilă erau impuse clerului și laicilor și se aplicau în domeniul religios, dar și în cel juridic. Autorii de pravile bisericești considerau că normele de drept civil, penal sau preocesual penal aparțineau domeniului religios.

Deși noțiunile de omor prin imprudență și omor intenționat nu erau complet diferențiate apar pentru prima dată anumite cauze cum ar fi : mânia, obiceiul locului, beția, ignoranța, care duc la micșorarea pedepsei. Omorul era considerat infracțiune gravă (faptă mare), și se judeca în prima epocă de căpeteniile obștei, apoi de către domn. Mai târziu, în Codul lui Calimachi se face diferențierea între intenție și culpă : "cel ce ucide cu greșeală și fără de voia lui, să nu se certe ca un ucigatoriu".

În perioada regimului turco-fanariot în Țările Române Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti a fost întocmită în anul 1775 și a intrat în vigoare după 5 ani datorită opoziției Turciei. Prevederile cu caracter penal din pravilă, spre deosebire de cele civile, erau mai puțin evoluate. Astfel vinile se clasificau în vini mari și mici, iar noțiunea infracțiunii nu se desprindea încă de persoana infractorului.

Ultima legiuire feudală a fost legiuirea Caragea. Deși, în privința infracțiunilor s-a păstrat vechea clasificare, legiuirea Caragea aduce o noutate, căutând să dea o definiție mai generală unor infracțiuni:"Omorul iaște mai înainte cugetat sau necugetat. Omorul necugetat, după întâmplări, micșorează sau mărește vina:"cine azvârlind cu ceva și cu nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui condamnat ".

Legiuirea Caragea aduce așadar o modificare pozitivă pe linia noilor concepții care s-au manifestat în acea vreme în penal, care reprezintă o îmbunătățire față de dreptul penal feudal, încercându-se astfel a se face o dozare a pedepsei – clasificarea omorului în cugetat și necugetat.

Pe vremea lui Al. I. Cuza și din dispoziția sa au fost redactate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală. Prin adoptarea acestor coduri s-a creat sistemul de drept burghez și s-au introdus norme și instituții juridice evoluate. Astfel, România s-a plasat în rândul țărilor cu cea mai evoluată legislație.

A fost elaborat și Codul penal român, redactat în 1864 care era influențat de Codul penal francez din 1810.

În Codul penal din 1864, omorul involuntar era prevăzut în art.248 și era pedepsit cu închisoare de la 3 luni până la 1 an și jumătate și amendă, și care apărea sub denumirea de "omucidere fără voie".

În Transilvania, omorul era considerat drept cea mai gravă faptă dintre faptele de interes privat.

Pedeapsa omorului, în general, a evoluat de la răzbunarea privată la pierderea capului, de la posibilitatea de a se răscumpăra lupta privată la compoziția pentru ucidere ce purta numele de "prețul sângelui", noțiune care indica prețul sângelui. Acesta era diferit în funcție de felul săvârsireii omorului: cu intenție sau prin imprudență.

Printre altele, și în Transilvania, omorul prin imprudență era separat față de cel intenționat, deosebindu-se atât în ceea ce privește suma compoziției, cât și în ceea ce privește aspectele procedurale. Stabilirea sumei compoziției în cazul omorului prin imprudență se făcea de către oficialități, față de omorul intenționat, în cazul căruia se făcea de către părțile lezate. Deci, reglementarea uciderii din culpă cât și omorul în general, este aproape aceeași în toate țările române.

În perioada 1918-1938, pentru a se realiza acordul necesar dintre unitatea politică și cea juridică, s-a pus problema unificării legislației tuturor țărilor române. După realizarea Marii Uniri s-a constatat că în toate ramurile dreptului existau reglementări paralele. În Țara Românească se aplica Codul penal din 1864, în Transilvania era în vigoare Codul penal maghiar din 1878, în Bucovina, Codul austriac din 1852, iar în Basarabia, Codul penal rusesc din 1903. În acest sens s-a decis extinderea aplicării unor legi pe întreg teritoriul țării, precum și crearea unor reglementări noi. Acest lucru s-a realizat prin legea din 19 decembrie 1924. Cu toate că s-a trecut la elaborarea unui Cod penal nou în 1924, acesta nu a putut fi adoptat datorită opoziției național-țărăniștilor veniți la putere în anul 1928.

Noul cod, sub guvernarea liberală, a fost adoptat la 18 martie 1936. Cu privire la tehnica de redactare, Codul penal din 1936 era mult îmbunătățit, deoarece textele sale erau precise și clare, ca expresie a nivelului evoluat al științei penale.

În 1936 legislația penală a fost unificată prin Codul penal al lui Carol al II-lea, fiind astfel primul Cod penal românesc. Culpa era prezentată sub formă de: “nedibăcie, nesocotință, nebăgare de seamă, nepăzirea legilor sau regulamentelor.” Ca urmare a apariției accidentelor de circulație, în Codul penal din 1936 erau prevăzute modalități agravate cu privire la conducătorii de autovehicule cu tracțiune mecanică, la starea de ebrietate (beție voluntară).

La intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, infracțiunea de ucidere din culpă primește o reglementare îmbunătățită.

Codul penal actualizat la 17 septembrie 2012 prevedea infracțiunea de ucidere din culpă în Titlul II, capitolul I.Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății, art.178:

“(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(3) Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârșită de un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică, având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.

(4) Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta săvârșită din culpă, de orice altă persoană în exercițiul profesiei sau meseriei și care se află în stare de ebrietate.

(5) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor până la 3 ani.”

În viziunea noului Cod penal, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, reglementarea uciderii din culpă a fost simplificată, renunțându-se la o parte dintre formele agravate care sunt suplinite prin aplicarea regulilor de sancționare a concursului de infracțiuni. Ca urmare, în cazul comiterii unei ucideri din culpă de către un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, se va reține în concurs uciderea din culpă și infracțiunea la regimul circulației pe drumurile publice. Infracțiunea de ucidere din culpă este prevăzută în Titlul I. Infracțiuni contra persoanei, capitolul I. Infracțiuni contra vieții, art.192:

“(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin.(1) și (2) se majorează cu jumătate.”

CAPITOLUL II. Caracterizare

1.Noțiune

Uciderea din culpă stă în executarea oricărei acțiuni sau inacțiuni prin care este suprimată, din culpă, viața unei persoane. Identică prin rezultat cu infracțiunea de omor, uciderea din culpă se deosebește de acesta prin forma de vinovăție. În cazul omorului legea cere existența intenției directe sau indirecte. În cazul uciderii din culpă, este necesar să existe ca formă de vinovăție culpa, sub oricare din cele două modalități ale acesteia (neglijența sau culpa cu previziune).

Deși pericolul social al faptei de ucidere din culpă este evident mai redus decât acela al faptei de omor, legea incriminează aceste fapte pentru că ele alcătuiesc o gravă amenințare pentru viața oamenilor și pentru că există necesitatea de a se acționa prin constrângere penală asupra conștiinței oamenilor, determinând formarea unei atitudini de grijă și maximă atenție față de viața celor din jur. Acesta se impune cu atât mai mult cu cât progresul tehnic este însoțit de o creștere a factorilor de amenințare pentru viața oamenilor, ceea ce obligă la o atenție sporită din partea tuturor.

Se constituie variante agravate ale infracțiunii uciderea din culpă: a) comiterea ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei meserii sau profesii ori pentru efectuarea unei anumite activități; b) a două sau mai multor persoane.

Spre deosebire de vechiul Cod Penal, în noul Cod penal nu mai este incriminată ca variantă agravată uciderea din culpă săvârșită de către conducătorul de vehicul având în sânge o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge sau care se afla în stare de ebrietate. În acest caz, urmând a fi reținut concursul de infracțiuni între uciderea din culpă prevăzută de art.192 alin.(2) noul Cod penal și conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe prevăzută de art.336 noul Cod penal.

De asemenea, noul Cod penal nu a mai incriminat ca variantă agravată uciderea din culpă săvârșită de o persoană în exercițiul profesiei sau meseriei (cu excepția conducătorului de vehicul cu tracțiune mecanică) și care se afla în stare de ebrietate, în acest caz urmănd a fi reținută uciderea din culpă prevăzută de art.192, alin.(2) noul Cod penal și se va avea în vedere la individualizare comiterea faptei în stare de ebrietate.

2.Obiect juridic și obiect material

Obiectul juridic al infracțiunii de ucidere din culpă este același ca la toate infracțiunile contra vieții persoanei, și constă în relațiile sociale a căror bună desfășurare implică protejarea vieții omului și impune învinuirea faptelor de orice natură care aduc atingere acestei valori sociale.

Obiectul juridic special al infracțiunii este alcătuit de relațiile sociale referitoare la viața omului a căror formare, deyvoltare și desfășurare normală sunt condiționate de apărarea lor, a valorii sociale supreme, împotriva comportamentului neglijent sau ușuratic.

Obiectul material îl reprezintă corpul unei persoane în viață asupra căruia se exercită inacțiunea făptuitorului sau acțiunea. Infracțiunile contra vieții au ca obiect material corpul victimei, privit ca entitate materială, ca o totalitate de funcții și procese organice care mențin o persoană în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică.

Nu are relevanță dacă corpul aparține unei persoane în vârstă sau tinere, ori dacă este în deplinătatea forțelor fizice sau psihice; este necesar să fie vorba de o persoană în viață, indiferent dacă a fost și viabilă în momentul nașterii, ori dacă este normală sau nu din punct de vedere fiziologic și anatomic. Nu are importanță nici dacă victima ar fi o persoană pe care o așteaptă o moarte apropiată sau un muribund și nici dacă era pe punctul să-și ia singură viața; legea penală nu acordă relevanță consimțământului victimei sau stabilirii timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă.

În privința obiectului juridic și material nu există diferențe între vechiul Cod Penal și noul Cod penal.

3.Subiecții infracțiunii

Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică care are capacitate penală.

Subiectul pasiv este persoana împotriva căreia se îndreaptă acțiunea (inacțiunea) de ucidere; acesta poate fi orice persoană; numai rareori legea cere să existe o anumită calitate a subiectului pasiv.

Divesitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de infracțiuni, ci a variantei agravate prevăzute de art.192, alin.(3) noul Cod penal.

Coautoratul și participația improprie

Coautoratul este posibil în cazul reținerii culpei comune a mai multor persoane la săvârșirea faptei tipice. De exemplu, există infracțiunea de ucidere din culpă în sarcina ambilor acuzați dacă accidentul de circulație soldat cu moartea unei persoane s-a datorat culpei ambilor conducători auto ori dacă moartea victimei s-a datorat atât șoferului titular care nu a supravegheat pe șoferul ajutor, cât și încălcării regulilor de circulație de către șoferul ajutor; în acest caz inculpații răspund în calitate de coautori la infracțiunea menționată.

Instanța supremă a reținut existența coautoratului în situația conducătorului auto care a cedat volanul mașinii sale unei alte persoane, despre care știa că nu are carnet de conducere, iar acesta din urmă a provocat răsturnarea autovehiculului și accidentarea sa mortală. S-a motivat această soluție susținându-se că între fapta inculapatului și moartea victimei există raport de cauzalitate, chiar dacă la producerea morții a contribuit și acțiunea imprudentă a victimei, deoarece fără încredințarea volanului accidentul nu ar fi avut loc, iar prin încredințarea volanului unei persoane necalificate inculpatul a putut să prevadă rezultatul survenit.

În literatura de specialitate s-a pus problema dacă la infracțiunea de ucidere din culpă este posibil sau nu, coautoratul.

Într-o opinie se susține că, coautoratul este incompatibil cu infracțiunile din culpă. Astfel, dacă mai multe persoane au cooperat la uciderea din culpă a unei alte persoane, acestea sunt autori ai unor infracțiuni autonome, iar nu coautori. Această opinie este susținută de mai mulți autori, printre care și V.Papadopol, R.M.Stănoiu, C.C.Stegăroiu, O.Loghin, T.Toader. Chiar dacă rezultatul este unic, făptuitorii desfășoară, execută fapte, activități distincte care exclud coautoratul. Dar, așa cum s-a argumentat, ceea ce transformă pe autori în coautori, pe lângă cooperarea materială, este legatura, comunitatea subiectivă care se stabilește între aceștia.

O altă părere, pe care o împărtășesc, consideră că este posibil coautoratul la infracțiunile din culpă când rezultatul care întregește conținutul faptei s-a produs datorită unor acte efectuate simultan sau succesiv de mai multe persoane, deoarece contribuția fiecăruia a concurat nemijlocit la producerea rezultatului. Chiar dacă actele unuia dintre participanți sunt de ajutorare, acesta va fi tot coautor pentru că se înscriu și ele în antecedența cauzală a faptei și nu există complicitate din culpă. Acestă opinie este susținută de autori precum R. Bodea, V.Dongoroz, V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, Al.Boroi. Practica judiciară a confirmat acest punct de vedere statuând că săvârșesc infracțiunea de ucidere din culpa în calitate de coautori conducătorul titular al autovehiculului care încredințează pilotarea acestuia unei persoane neautorizate sau necalificate și aceasta care conducând ucide o persoană.(Trib.Jud.Argeș, dec.pen.nr.2567/1972, în R.R.D. 7/1973, p.177).

Infracțiunea poate fi săvârșită și în participație. Forma de participație posibilă în cazul acestei infracțiuni este cea prevăzută de art.52 noul Cod penal (participație improprie), în Cap.VI. Autorul și participanții, când instigatorul sau complicele lucrează cu intenție, iar autorul din culpă:

“Săvârșirea nemijlocită, cu intenție, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăție, contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta prevăzută cu intenție.

Determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție.”

În privința coautoratului și a participației nu există diferențe între reglementarea vechiului Cod Penal și a noului Cod penal.

În ceea ce privește răspunderea penală a persoanei juridice, ea poate fi antrenată numai în cazurile prevăzute de lege și pentru infracțiunile săvârșite în numele sau în interesul persoanei juridice. Potrivit art.135 alin.(1) din vechiul Cod penal, „persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în numele sau interesul lor.” Uciderea din culpă prevăzută la art.192 alin.(2) noul Cod penal este una dintre infracțiunile pentru care poate interveni răspunderea penală a persoanei juridice. Persoana juridică nu are calitatea de subiect activ nemijlocit al infracțiunii, deoarece ea este o ficțiune, o creație a legii și nu poate săvârși fapte, acțiuni sau inacțiuni, numai omul poate fi subiect activ nemijlocit al unei infracțiuni. Persoana juridică a cărei răspundere penală este instituită și reglementată pentru infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art.192, alin.2 Cod penal, ne apare în structura juridică a acesteia ca subiect activ mediat, (mijlocit) de persoana fizică ce săvârșește faptele în numele sau în interesul acesteia. Pentru a se angaja răspunderea penală a persoanei juridice nu infracțiunea propriu-zisă de ucidere din culpă trebuie să fie săvârșită în numele sau în interesul persoanei juridice, ci faptele care o determină și o definesc.

CAPITOLUL III. Conținut constitutiv

1. Latura obiectivă a infracțiunii de ucidere din culpă este formată din elementul material, urmarea imediată și raportul de cauzalitate.

Latura obiectivă a infracțiunii de ucidere din culpă constă, ca și la omorul simplu, în orice activitate materială (comisivă sau omisivă) prin care se provoacă moartea unui om.

Aceasta poate consta în acțiune sau inacțiune, după cum făptuitorul face ceea ce legea interzice să se facă sau, dimpotrivă, nu își îndeplinește o obligație legală.

a) elementul material constă în omorarea unei persoane printr-o acțiune sau inacțiune ilicită.

În cazul infracțiunii de ucidere din culpă, acțiunea sau inacțiunea ilicită este susceptibilă a produce direct sau indirect moartea persoanei, fără ca autorul să urmărească sau să accepte consecința vătămătoare a faptei sale.

Fapta militarului, aflat în serviciul de pază, care lăsa arma încărcată și nesupravegheată în apropierea unui grup de copii- din care cauză unul din aceștia, folosind-o a împușcat o altă persoană care a decedat- constituie pe lângă infracțiunea de încălcare de consemn și aceea de ucidere din culpă ( Trib. Suprem, secția militară, decizia nr.81/1975, în Repertoriu 1969-1975, p.419).

Deși expresia "ucidere" se folosește pentru orice gen de activitate care are ca rezultat pierderea vieții, iar textul de lege folosește noțiunea de "ucidere din culpă" a unei persoane, totuși actul de omor și actul de ucidere se deosebesc esențial.

Actul de omor se axează pe violență, adică pe o formă de manifestare a omului care conține hotărârea de a suprima viața unei alte persoane, în timp ce în materie de ucidere din culpă nu avem nici un act de violență ci o conduită greșită într-o situație periculoasă. Astfel, un individ mânuiește o armă și există posibilitatea ca aceasta să se descarce și să ucidă o altă persoană. În acest caz, fapta nu reprezintă un act material de violență, ci o conduită greșită într-un domeniu periculos de activitate. Manifestările omului luate ca atare în câmp social, sunt lipsite de pericol social pentru viața altor persoane, dar există și acțiuni care conțin într-o măsură mai mare sau mai mică o posibilitate de pericol (efectuarea unei operații chirurgicale, etc).

Omisiunile devin și ele periculoase ori de câte ori legea impune o anumită conduită. Există infracțiuni de ucidere din culpă și dacă uciderea victimei a fost  provocată în mod direct de un animal, de exemplu un căine foarte agresiv lăsat fără supraveghere de stăpân, sau datorită unor lucruri neînsuflețite, de exemplu promisiunea de a semnaliza o groapă adâncă plină cu apă în care un conducător auto cade cu mașina, înnecându-se.

Această soluție este detașabilă din punct de vedere al culpei făptuitorului, soluție raportată la perioada actuală, când se pune accentul  pe ideea de proprietate. Astfel, dacă o persoană intră pe proprietatea cuiva, fără înștiințarea proprietarului, unde se efectuează o lucrare cu un risc de accident mare își asumă o serie de riscuri. Cu totul alta este situația în care o persoană își electrifică gardul, iar o alta îl atinge și ca urmare decedează. Făptuitorul putea și trebuia să prevadă că pe lângă acest gard  puteau trece și alte persoane care-ar putea fi electrocutate. Împrejurarea că victima a contribuit din culpa sa la producerea rezultatului nu exclude răspunderea penală a autorului. (Trib. Suprem, sentința penală, dec.nr.786/1977 publicată în CD 1977, p.73). 

b) urmarea imediată

Activitatea de ucidere care constituie elementul material al infracțiunii are ca urmare imediată moartea victimei. Dacă acest rezultat nu se produce autorul nu va fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de ucidere din culpă. Numai producerea acestui rezultat întregește latura obiectivă a infracțiunii.

În literatura de specialitate s-a stabilit că, în cazul în care un accident are ca urmare vătămarea corporală gravă, iar inculpatul este condamnat definitiv pentru această infracțiune, dacă ulterior victima moare ca urmare a accidentului, nu se mai poate antrena răspunderea penală pentru omorul din culpă, existând putere de lucru judecat. O asemenea soluție este greșită, deoarece nu sunt întrunite elementele puterii de lucru judecat, fiind vorba de fapte distincte, cu încadrări juridice diferite. În acest caz, soluția de condamnare definitivă se poate desființa, pe calea revizuirii, încadrarea juridică corectă fiind cea de ucidere din culpă.

c) legătura de cauzalitate

Între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată, respectiv rezultatul produs, trebuie să existe un raport de cauzalitate.

Viteza excesivă în conducerea autovehiculului, neatenția și reacția tardivă, neremedierea defecțiunii la sistemul de frânare, datorate consumului de băuturi alcoolice și apariția pe carosabil a victimei care a traversat drumul în fugă și în loc nepermis fără să se asigure, constituie împrejurări ce impun reținerea vinovăției conducătorului de autovehicul în condițiile culpei comune ( C.S.J., secția penală, decizia nr.2375/2000).

Există anumite situații când intervin o serie de factori, fie anterior, ulterior sau concomitent acțiunii făptuitorului care complică raportul cauzal. Aceste interferențe intervin cel mai adesea în cazul traficului rutier sau în accidentele de muncă, astfel încât acțiunile persoanelor se realizează succesiv sau se produc concomitent, dar nu toate au capacitatea de a constitui cauza rezultatului produs.

În cazul în care acțiunile sau inacțiunile a mai multor persoane sunt concordante și de natură să producă moartea victimei, toate acestea se înscriu în antecedența cauzală a morții, angajându-se răspunderea tuturor făptuitorilor pentru ucidere din culpă.

Într-un caz reținut de practica judiciară, deși acțiunile mai multor persoane care se realizează aproape concomitent și produc cauzalitatea faptică sau fizică, totuși unele nu alcătuiesc și cauzalitatea juridică a acestui rezultat.

Astfel, un șofer conducea în mod corect autocarul în care se aflau mai mulți muncitori având în față în aceeași direcție de mers, o motocicletă, la un moment dat motociclistul a virat brusc spre stânga, așezându-se aproape perpendicular în  fața autocarului. Pentru a evita impactul, șoferul a virat spre dreapta dar a intrat în șanț și mai mulți muncitori din mașină au fost  proiectați afară și uciși.

Există un raport de cauzalitate între inacțiunea sau acțiunea făptuitorului și moartea victimei chiar dacă la producerea rezultatului a contribuit și victima prin propria sa activitate culpabilă. Răspunderea penală a făptuitorului este înlăturată în cazul în care moartea victimei s-a produs datorită culpei exclusive a acesteia. În acest sens s-a decis, de exemplu, că moartea victimei se datorează exclusiv culpei acesteia dacă ea s-a urcat, fără știrea șoferului, în remorca vehiculului condus de acesta, de unde a căzut din propria sa imprudență, lovindu-se mortal. Între activitatea inculpatului care conducea vehiculul fără permis de conducere și moartea victimei nu există niciun raport de cauzalitate.

În ceea ce privește raportul de cauzalitate și rolul victimei există două situații:

-conexitatea inacțiunilor sau acțiunilor făptuitorului și ale victimei, când raportul de cauzalitate este continuu și subzistă răspunderea penală.

-autonomia inacțiunii sau acțiunii victimei, când aceasta iși asumă singură riscul unei anumite activități, producând starea de pericol fără contribuția făptuitorului.

2. Latura subiectivă  se caracterizează prin săvârșirea faptei din culpă. În sens general, culpa exprimă o conduită greșită față de modelul de comportament acceptat de conștiința grupului. Culpa poate fi culpă simplă ( neglijență) sau cu previziune (ușurință). În cazul culpei cu previziune, autorul a prevăzut posibilitatea producerii rezultatului periculos, dar a sperat că acest rezultat nu se va produce. Într-un caz, inculpatul, primind dispoziția de a coborî două panouri grele fixate pe platforma unui turn de răcire, a aruncat de la înălțime unul dintre panouri care, în cădere, a lovit un muncitor, cauzându-i moartea. Fapta constituie ucidere din culpă, căci inculpatul a considerat, fără temei, că rezultatul nu se va produce.( Trib. Dolj, dec.pen.nr.1697/1969, în R.R.D. nr.4/1970, p.187)

În cazul culpei simple, făptuitorul nu a prevăzut rezultatul, deși putea și trebuia să-l prevadă. Pentru stabilirea culpei se ia în considerare atât un criteriu obiectiv (dacă un om obișnuit putea să prevadă ceea ce infractorul nu a prevăzut), cât și un criteriu subiectiv (dacă autorul putea să prevadă rezultatul în raport de posibilitățile sale).

Dacă culpa făptuitorului în una dintre cele două forme nu poate fi stabilită, fapta nu constituie infracțiunea de ucidere din culpă, ci eventual în ipoteza cazului fortuit sau cea a erorii de fapt. În situația în care o persoană conducând un Ford focus, cu o viteză de 77 km/h, sub limita legală, ucide o persoană din cauza ruperii brațului inferior de la roata de direcție, rupere care nu putea fi constatată nici de acea persoană și nici la revizia tehnică anuală.

Legea penală nu face distincția în ceea ce privește existența culpei făptuitorului dacă rezultatul s-a produs dintr-o culpă ușoară ("culpa levis"), ori dintr-o culpă gravă ("culpa lata"), , sau foarte ușoară ("culpa levissima"). Cea mai ușoară culpă va fi suficientă pentru a atrage răspunderea penală. Indiferent de modalitatea sa, vinovăția pentru ucidere din culpă se stabilește în raport cu elementele concrete ale fiecărei spețe.

Culpa se poate prezenta sub formă de: nepricepere, nedibăcie, temeritate, nebăgare de seamă, nerespectarea legilor și regulamentelor. Nedibăcia înseamnă lipsa de pricepere a autorului în stăpânirea unei anumite profesii sau activități sau necunoașterea regulilor principale ale profesiunii. De ex., moașa care folosește fără priceperea necesară instrumentele obstetrice și care provoacă moartea lăuzei. Nebăgarea de seamă se manifestă sub forma lipsei de atenție a autorului în raport cu împrejurările sau cu modul în care trebuia să se desfășoare o anumită activitate. Temeritatea constă într-o încredere exagerată în propriile forțe, într-o sfidare a riscului, autorul contând pe intervenția unor fapte care ar putea să înlăture producerea rezultatului.

Astfel, conducătorul de autovehicul trebuie să adapteze viteza la condițiile de trafic, inclusiv de vizibilitate. Dacă în timpul nopții,la întâlnirea cu un autovehicul circulând din sens opus, este orbit de lumina farurilor acestuia, conducătorul trebuie să reducă viteza în așa fel încât să evite producerea oricărui accident prin coliziune cu un vehicul sau o persoană aflată pe carosabil. În cazul în care se produce un accident, nu se poate reține cazul fortuit, ci eventual culpa comună sau culpa concurentă a altei persoane, dacă acesta se înscrie în raportul de cauzalitate.(C.S.J., secția penală, decizia nr.2088/1995, în B.J.C.D 1995, p.179).

Fapta nu este tipică, dacă se reține culpa exclusivă a persoanei vătămate în producerea rezultatului. În ipoteza reținerii culpei concurente la producerea rezultatului, acest aspect nu înlătură tipicitatea faptei, însă va fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.

În domeniul circulației rutiere survin destul de des situații neprevăzute, prin intersectarea anumitor factori la care nu întotdeauna conducătorul auto poate găsi soluția cea mai indicată (autovehicule oprite care încurcă circulația, pietoni care circulă neregulamentar, etc.). În toate aceste situații instanța trebuie să ia în considerare și să analizeze limita până la care conducătorul auto a putut să găsească, în fracțiunea de secundă pe care a avut-o la dispoziție, răspunsul cel mai indicat pentru a evita accidentul.

Astfel, într-o speță a fostului Tribunal Suprem, se reține vinovăția inculpatului care, orbit de farurile aprinse pe faza lungă ale unei mașini și continuând să circule cu o viteză mai redusă, de 50 km/h, accidentează mortal o persoană. Se arată în continuare că se putea evita accidentul prin frânare, viteza autovehiculului nefiind redusă corespunzător.

Unii autori consideră că în situațiile asemănătoare celei de mai sus când nu se poate distinge clar vinovăția autorului, ea fiind raportată doar la o fracțiune de secundă, nu trebuie atrasă răspunderea penală.

Noul Cod Penal nu aduce modificări în ceea ce privește forma de vinovăție în săvârșirea faptei.

3. Tentativa și consumarea infracțiunii

Fiind o infracțiune neintenționată, nu sunt posibile actele premergătoare sau tentativa. Singura formă în care se realizează infracțiunea este cea consumată. Ea se consumă în momentul producerii morții victimei, ca rezultat al activității făptuitorului.

Uciderea din culpă, fiind o infracțiune neintenționată, nu poate avea decât forma perfectă –adică fapta consumată- nefiind susceptibilă de tentativă. Infracțiunea analizată se consumă în momentul în care s-a produs rezultatul, adică moartea victimei. În cazul când acest rezultat nu se produce și dacă activitatea făptuitorului nu constituie o altă infracțiune, autorul va fi exonerat de pedeapsă.

4. Sancțiune

Uciderea din culpă în varianta de bază [art.192 alin.(1) noul Cod penal] se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani. Aceeași sancțiune era prevăzută și de vechiul Cod Penal.

Forma agravată prevăzută de art.192 alin.(2) se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Aceeași sancțiune era prevăzută și de vechiul Cod Penal.

În cazul în care uciderea din culpă a avut ca rezultat moartea a mai multor persoane [art.192 alin.(3)], limitele speciale ale pedepsei (nu doar maximul special al acesteia) se majorează cu jumătate. Prin derogare de la regula potrivit căreia câte victime, atâtea infracțiuni concurente, ea absoarbe în componența sa, într-o infracțiune unică, concursul ideal prin care s-a cauzat pluralitatea de victime. În concluzie nu se poate face aplicarea concursului de infracțiuni în raport de fiecare victimă ucisă. Spre deosebire de noul Cod penal, vechiul Cod Penal prevedea ca sancțiune în cazul acestei agravante, adăugarea unui spor de până la 3 ani la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente.

Noul Cod penal nu mai consacră agravanta din art.178 alin.(3) din vechiul Cod penal, care exista atunci cand uciderea din culpă a unei persoane era săvârșită de către un conducator de vehicul cu tracțiune mecanică, având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășea limita legală sau care se afla în stare de ebrietate. În baza Noului Cod penal, respectivele fapte vor fi încadrate sub aspectul concursului de infracțiuni, dispărând astfel și controversele existente, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, cu privire la încadrarea juridică sub aspectul concursului ori al unei infracțiuni complexe.

Noul Cod penal nu mai consacră nici agravanta care era prevazută în art.178 alin.(4), care se reținea atunci când uciderea din culpă a unei persoane era săvârșită de orice altă persoană în exercițiul profesiei sau meseriei și care se afla în stare de ebrietate.

Această agravantă se referă numai la cei care exercită o meserie sau o profesie, nu și o altă activitate. Este avută în vedere numai starea de ebrietate a făptuitorului, nu și îmbibația alcoolică peste limita legală.

5. Cazul fortuit – cauză care înlătură caracterul penal al faptei

Potrivit art.31 din noul Cod penal, „nu este imputabilă fapta prevazută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevazută.”

Vechiul Cod penal reglementa cazul fortuit în art. 47: „Nu constituie infracțiune fapta prevazută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevazută.”

După cum se observă, noua reglementare nu aduce modificări însemnate, această cauză având același cuprins cu cel prevăzut în vechiul cod, cu modificarea că expresia ”nu constituie infracțiune” a fost înlocuită cu expresia “nu este imputabilă”.

În unele situații, acțiunea sau inacțiunea unei persoane are o urmare socialmente periculoasă datorită apariției unei cauze neprevăzute. Dacă se invocă existența cazului fortuit, trebuie să se examineze caracterul obiectiv al imposibilității de a fi prevăzută împrejurarea, adică să se stabilească faptul că, în situații similare, nimeni nu ar fi putut să o prevadă. Drept urmare, dacă intervine un caz fortuit, lipsește vinovăția persoanei deoarece acea împrejurare și urmarea periculoasă nu pot fi prevăzute de nimeni. Imposibilitatea subiectivă de a prevedea un rezultat, dimpotrivă, nu poate fi stabilită decât dacă se știe cine este făptuitorul și numai după examinarea stării personale a acestuia.( Trib. Jud. Bihor, dec.nr.248, 1989, în R.R.D. nr.5, p.64)

Condițiile cazului fortuit:

1.Fapta prin care s-a produs rezultatul periculos să fie prevazută de legea penală

Această condiție se referă la fapta privită în raport de rezultatul produs efectiv, iar nu la cea pe care și-a propus să o săvârșească făptuitorul.

2.Rezultatul periculos să fie urmarea unei împrejurări străine de prevederea și voința făptuitorului. Între împrejurarea intervenită și rezultatul produs trebuie să existe un raport de cauzalitate.

3.Cauza care a provocat producerea rezultatului periculos nu putea fi prevăzută. Imposibilitatea prevederii trebuie să fie obiectivă, adică să nu fi putut fi prevăzută de nicio persoană, oricât de diligentă ar fi fost.

Intervenția unei împrejurări neprevăzute reprezintă o cauză de neimputabilitate și în ceea ce privește fapta de ucidere din culpă, deoarece infracțiunea există dar, făptuitorul este exonerat de răspundere penală.

Referitor la prima condiție a existenței cazului fortuit, în cazul în care conducătorul auto și-a propus să conducă mașina respectând legea circulației, dar intervine o problem grava la sistemul de directie care are drept consecință uciderea unei persoane, fapta are caracter penal.

Împrejurarea fortuită se poate datora unor fenomene ale naturii (furtuni, cutremure, inundații etc.), cauze tehnice (blocarea unui motor, explozii, scurt circuit etc.), stări maladive ale persoanei (leșin, crize de epilepsie, infarct, etc.), comportamentul imprudent al unui animal sau al victimei etc.

Dacă rezultatul se produce indiferent de existența sau nu a împrejurării fortuite, nu mai există caz fortuit. De exemplu, în cazul în care victima fiind transportată la spital, iar pe traseu șoferul are o pană de motor și în timpul remedierii defecțiunii, victima decedează. În această situație trebuie stabilită cauza morții, iar dacă decesul nu este urmarea împrejurării fortuite, ci a unor cauze medicale, nu există caz fortuit.

În practica judiciară s-a decis că un conducător auto nu răspunde pentru acțiunea de ucidere din culpă dacă accidentul care a produs moartea persoanei se datorează unei defecțiuni tehnice de construcție a motorului, necunoscută, datorită căreia șoferul a pierdut posibilitatea de control a mașinii și direcția.(Tribunalul Suprem, dec.pen.nr.3040/1967, RRD nr.4/1968, p.173)

Nu există caz fortuit, dacă se va stabili că autorul nu a prevăzut împrejurarea, dar orice altă persoană o putea prevedea. În acest caz suntem în prezența unei culpe cu neprevedere ( nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă) sau a neputinței subiective a făptuitorului de a prevedea rezultatul periculos. Dacă autorul se află într-o situație subiectivă și nu poate prevedea rezultatul faptei sale, el săvârșește fapta fără vinovăție, deoarece lipsește latura subiectivă a infracțiunii. Există o asemănare între situația subiectivă si cazul fortuit a persoanei de a nu prevedea rezultatul faptei sale deoarece în ambele cazuri lipsește vinovăția, iar soluția în fond va fi aceeași, adică achitarea sau scoaterea de sub urmarirea penală. Doar temeiul legal diferă, în primul caz avem o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, iar în cel de al doilea lipsește latura subiectivă a infracțiunii. Deosebirea esențială constă în aceea că, atunci când a intervenit un caz fortuit, autorul nu prevede rezultatul din cauza imposibilității de a cunoaște intervenția împrejurării care l-a produs, pe când în cazul lipsei laturii subiective a infracțiunii, nu realizează că se va produce rezultatul socialmente periculos, datorită situației sale subiective.

Un alt caz este lipsa indicatoarelor rutiere, care nu reprezintă un caz fortuit. La intersecțiile cu circulație nedirijată si nesemnalizată, conducătorul de vehicul este obligat să mărească atenția pentru a evita orice accident și să cedeze trecerea vehiculelor care vin din partea dreaptă.

Diferența dintre cazul fortuit și culpa cu neprevedere constă în aceea că, în prezența cazului fortuit rezultatul produs nu putea fi prevăzut de nicio persoană, pe când, la culpa cu neprevedere, făptuitorul nu prevede rezultatul, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Eroarea de a nu face distincția între cazul fortuit și culpa cu neprevedere este gravă deoarece poate avea consecința trimiterii în judecată a unor persoane nevinovate sau a netrimiterii în judecată a unor persoane vinovate.

Într-o speță a fostului Tribunal Suprem s-a decis că există caz fortuit dacă, în timp ce inculpatul conducea autovehiculul cu viteza legală, datorită uzurii premature, pivotul inferior de la bara de direcție a ieșit din lăcașul său în urma ruperii accidentale a armăturii metalice ce fixează această articulație, determinând blocarea mecanismului de direcție și producerea unui accident de circulație, care a avut ca urmare moartea unei persoane și rănirea gravă a alteia. (Tribunalul Suprem, dec.pen.nr. 1023/1980, în RRD nr.4/1981, p.116)

Într-o speță a Tribunalului Municipiului București s-a stabilit că există caz fortuit, deși inculpatul conducea autovehiculul în stare de ebrietate, dacă, trecând pe lângă un refugiu de pietoni, victima, aflată în stare de ebrietate, a apărut pe neașteptate în fața mașinii, fiind îmbrâncită de alte persoane. Lovirea mortală nu putea fi evitată, indiferent de viteza cu care ar fi circulat inculpatul și de starea acestuia.( Tribunalul Municipiului București, dec.pen.nr. 1037/1980; V.Papadopol, M.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală, p.62)

Nu se poate prevala de dispozițiile privind cazul fortuit conducătorul auto care a produs un accident auto mortal pe fondul unei boli a cărei existență și ale cărei consecințe le cunoștea, dar le-a ascuns, cu ocazia examinării medicale în vederea obținerii permisului de conducere, pentru a fi considerat apt de a conduce autovehicule.

Într-o speță a Tribunalului București s-a decis condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, inculpatul susținând că răspunderea sa penală este înlăturată datorită unui caz fortuit. În starea de fapt s-a reținut că, din cauza unei crize de hipoglicemie apărute pe fondul diabetului zaharat juvenil insulino-dependent, inculpatul a pierdut controlul volanului și, intrând cu autovehiculul pe trotuar, a lovit mortal o persoană. Din actele medicale ale cauzei rezultă că inculpatul suferă din anul 1966 de boala sus-menționată cu care este înregistrat la Spitalul “Dr. Cantacuzino” și care dă crize de hipoglicemie, și că, potrivit prescripțiilor medicale, el își injectează din 12 în 12 ore câte o doză de insulină; de asemenea, mai rezultă că la examinarea medicală în vederea obținerii permisului de conducere, inculpatul nu a declarat că suferă de diabet zaharat, că este în evidența unității sanitare sus-arătate și că își administrează insulină, fiind astfel declarat “apt” să conducă autovehicule. Întrucât își cunoștea boala, pe care a ascuns-o la examenul medical efectuat, și consecințele acesteia, inculpatul nu se poate prevala de cazul fortuit. (Trib. București, Secția I penală, dec.nr.377/1983, în C.Turianu, Legislație rutieră comentată și adnotată, p.175)

De asemenea, constituie o împrejurare care nu putea fi prevăzută și care a determinat producerea accidentului existența unei improvizații la sistemul de frânare, care nu se putea efectua și nici depista decât la o unitate service-auto și care în momentul acționării frânei a dus la schimbarea bruscă a direcției de mers a autoturismului condus de făptuitor, urmată de impactul cu autovehiculul condus de victimă.( C.A.Brașov, dec.pen.nr.914/R din 18 octombrie 2004, în C.P.J.p.2003-2004, p.13).

Împrejurarea că victima accidentului a traversat șoseaua prin loc nepermis și apărând brusc în fața autovehiculului condus de invinuit cu viteza legală întrunește condițiile cazului fortuit. Faptul că incriminatul nu a păstrat o distanță suficientă față de autoturismul din față nu se află în legatură cauzală cu accidentarea victimei, care a apărut după autoturismul din față.

Tribunalul Brașov a respins apelul procurorului împotriva sentinței Judecătoriei Brașov.

Pentru a hotărâ astfel s-a reținut, în esență, că victima s-a angajat în traversarea drumului național în mod imprudent, în afara spațiului destinat traversării, apărând în mod surprinzător și imprevizibil în plin trafic, ceea ce l-a determinat pe inculpat să încerce o manevră de evitare a impactului, dar acesta n-a izbutit și victima a fost lovită.

Atitudinea imprudentă a victimei și apariția acesteia în mod cu totul surprinzător și imprevizibil în plin trafic a constituit cauza unică a producerii accidentului. În raport cu toate acestea, în mod convingător s-a reținut cauza care înlătură caracterul penal al faptei denumită caz fortuit.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs procurorul, susținând că în cauzalitatea accidentului sunt prezente deopotrivă atât culpa victimei, cât și cea a inculpatului, acesta din urmă neadaptând viteza de circulație la condițiile de trafic și nepăstrând o distanță suficientă față de autovehiculul din față, ceea ce a contribuit în mod direct la creearea unei situații complexe (la apariția victimei), căreia nu i-a putut face față; în asemenea condiții, fiind vorba de o culpă comună, nu poate fi acceptată existența cauzelor și condițiilor cazului fortuit. Recursul procurorului este nefondat.

În condițiile în care în zonă nu existau indicatoare sau marcaje pentru trecerea pietonilor, victima, în calitate de pieton, era obligată să se angajeze în traversare numai după ce se asigura că nu există niciun pericol. Fără a-și îndeplini această obligație, victima s-a angajat cu totul imprudent în traversarea drumului național, apariția sa în plin trafic constituind, într-adevar, un element de imprevizibilitate specific instituției cazului fortuit.

Rezultă din probele administrate în cauză că inculpatul circula în mod corespunzător, având viteza de 50 km/h (limita legală admisă fiind de 60 km/h) potrivită pentru condițiile de trafic, astfel că accidentul nu s-ar fi produs dacă victima nu ar fi apărut cu totul în mod surprinzător în plin trafic, creând o situație limită, imprevizibilă, căreia inculpatul a încercat să-i facă față in extremis prin manevra de ocolire, dar nu a reușit.[…]

Într-adevar, în condițiile în care traficul rutier din țara noastră cunoaște presiuni și accente deosebite, rezultate din multitudinea vehiculelor aflate în trafic și a aglomerațiilor care au devenit aproape un fapt obișnuit, atenția și concentrarea conducătorilor auto trebuie să fie sporite, dar aceasta nu înseamnă scăparea pietonilor din sfera atenției și concentrării necesare. Nu se poate manifesta un exces în aprecierea răspunderii calificate a conducătorului auto, mergându-se până la acceptarea unei răspunderi aproape obiective, ignorându-se factorii cauzali care vin, ca în speță, din atitudinea cu totul imprudentă, absolut imprevizibilă a unor pietoni. A interpreta astfel înseamnă a ajunge la concluzii inacceptabile, care depășesc sfera cauzelor și condițiilor care pot fundamenta o răspundere penală. În consecință, recursul procurorului a fost respins.(C.A.Brașov, dec.pen.nr.161/R din 11 aprilie 2001, în P.R. nr.3/2002, p.130)

Conducătorul auto care intră în intersecție de pe un drum fără prioritate, după ce a redus viteza și s-a asigurat, nu putea și nici nu trebuia să prevadă că pe drumul cu prioritate victima va circula pe contrasens, conducând o motocicletă cu o viteză peste limita legală, fără a avea carnet de conducere corespunzător și fără a purta cască de protecție, astfel încât șoferului nu i se poate reține vreo culpă în producerea accidentului rutier mortal. (C.A.Cluj, dec pen.nr.555/R din 25 septembrie 2007, în B.J.C.p. 2007, p.111).

6. Eroarea de fapt, în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă

Eroarea de fapt, ca una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei are în vedere, cu precădere, faptele săvârșite cu intenție. Cu toate acestea problema erorii de fapt se poate pune și în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă.

În acest sens, art.30 alin.(2) din noul Cod penal prevede că: “Dispozițiile alin.(1) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.” În această situație, pentru a opera eroarea de fapt, legiuitorul cere condiția ca eroarea să nu se datoreze culpei făptuitorului.

Efectele erorii de fapt

1.Atunci când poartă asupra circumstanțelor agravante

În aceste situații, eroarea de fapt are ca efect îlăturarea acelei circumstanțe agravante. Acest efect rezultă din dispoziția art.30 alin.(3) a noului Cod penal: “Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant situația, starea ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.”

În cazul faptelor incriminate și atunci când sunt săvârșite din culpă eroarea nu înlătură circumstanța agravantă decât în cazurile în care eroarea nu este imputabilă făptuitorului. Cum și eroarea asupra circumstanțelor agravante este rezultatul culpei făptuitorului ea nu duce la înlăturarea acestor circumstanțe decât în situațiile excepționale în care făptuitorul, oricât de atent și diligent ar fi n-ar fi putut cunoaște acele împrejurări.

2.Atunci când poartă asupra unui element constitutiv al infracțiunii

În situația în care fapta este incriminată atât atunci când este săvârșită din culpă, cât și atunci când este comisă cu intenție, eroarea de fapt va înlătura vinovăția și, deci, caracterul penal al faptei, și atunci când este săvârșită din culpă, numai dacă se constată că eroarea nu este ea însăși rezultatul culpei. Dacă eroarea este imputabilă făptuitorului, care, din neatenția, pripeala sau ușurătatea, n-a cunoscut existența stării, situației sau împrejurării care constituie element al infracțiunii, această eroare lasă să subziste culpa sa în săvârșirea faptei și deci nu înlătură caracterul penal al acesteia.

Capitolul IV. Variante agravate

Noul Cod penal reglementează prima formă agravată ca fiind „uciderea din culpă săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.”[art.192 alin.(2) noul Cod penal]

-este necesar ca prin acte normative să fie stabilite reguli pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității;

-nu interesează dacă subiectul activ este sau nu calificat pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității;

-când încălcarea dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni;

-fapta să fie urmarea nerespectării dispozițiilor legale;

-fapta să fie săvârșită în timpul exercitării profesiei, meseriei sau activității, cu nerespectarea regulilor prevăzute pentru exercitarea acesteia.

Această infracțiune are un obiect juridic complex, deoarece, pe langă relațiile privitoare la ocrotirea persoanei și care constituie obiect principal, cuprinde și un obiect juridic secundar, și anume relațiile privitoare la asigurarea securității anumitor activități profesionale și speciale, care pot constitui surse de pericol deosebit, statornicite fie prin dispoziții legale, fie prin natura acestor profesii, meserii sau activități.

Latura obiectivă are un conținut specific, pe de-o parte fapta este săvârșită în cadrul și cu ocazia exercitării unei profesii, meserii sau anumitor activități, iar pe de altă parte uciderea din culpă este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei anumite activități.

Când nerespectarea uneia dintre dispozițiile legale sau a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși infracțiune (de exemplu, contra protecției muncii sau contra siguranței circulației rutiere), va exista concurs de infracțiuni.

Prin instituirea agravantei, sunt vizați cei ce exercită profesii, meserii ori desfășoară anumite activități pentru care există dispoziții legale sau măsuri de prevedere, în sensul că orice neatenție în exercitarea lor poate avea consecințe grave. Rezultă că sfera culpei profesionale, în semnificația dată de text, cuprinde orice domeniu de activitate în care se angajează o persoană și care este caracterizat prin anume cunoștințe și o anume manualitate. Sunt profesiuni în care, prin specificul lor, ambele cerințe sunt întrunite (ingineri, tehnicieni, medici), meseriașii în general (electricieni, mecanici, zidarii) […].

O a doua ipoteză a agravantei se referă la efectuarea unei anumite activități. Este vorba de o activitate fără caracter de permanență dar pentru exercitarea căreia există anumite reguli care obligatoriu trebuie respectate.

Este greșită soluția instanței potrivit căreia fapta acuzatului care deși nu era vânător, folosind o armă de vânătoare, din neglijență a ucis un om, pe motiv că nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art.178 al.2. S-a motivat că acesta nu a săvârșit fapta în activitatea sa de meseria, profesionist ori în desfășurarea vreunei activități, pentru că el nu este vânător și nu a încălcat nici o regulă specifică ce reglementează activitatea de vânătoare. Aceeași instanță a mai precizat că în situația în care s-ar considera că a fost desfășurată o activitate de vânătoare, pentru așa ceva nu ar exista reguli specifice. Ori pentru vânătoare care, de fapt, este o activitate sportivă, există reguli specifice instituite de legea nr.407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic. Chiar dacă inculpatul nu a avut permis de vânătoare, nu se poate afirma că nu a desfășurat o atare activitate pentru că ar însemna că persoana ce conduce fără permis de conducere și ar produce un accident mortal să nu răspundă pentru infracțiunea prevăzută la art.178 al.2 ci la infracțiunea prevăzută de art.178 al. 1, ceea ce nu este în consens cu teoria și practica judiciară. Deci dispozițiile art. 178 sunt aplicabile și pentru cel care deși nu are permis pentru armă de vânătoare totuși a încercat să vâneze iar din neglijență a ucis un om.

Fapta de nerespectare a dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere poate fi săvârșită atât printr-o inacțiune, în cazul faptei omisive, când inacțiunea se manifestă prin neîndeplinirea, neexecutarea sau neefectuarea unui act care era obligatoriu, cât și printr-o acțiune, în cazul faptei comisive, atunci când acțiunea este îndeplinită în mod defectuos, necorespunzător.

Latura subiectivă constă în comiterea faptei din culpă profesională. Sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate la care se angajează o persoană și care este caracterizat prin anumite cunoștințe și o anume manualitate. Specifică culpei profesionale este cunoașterea de către infractor a dispozițiilor prescrise în domeniul în care acționează. Răspunderea penală a autorului se angajează atunci când a cunoscut dispozițiile respective și a acționat fără să țină seama de ele sau nu le-a cunoscut, dar trebuia și avea posibilitatea să le cunoască. În raport de gravitatea culpei există trei situații:

-culpa cea mai ușoară atunci când făptuitorul nu a cunoscut și nici nu a avut posibilitatea să cunoască dispozițiile legale, dar el a intuit pericolul accidentării unei persoane;

-culpa simplă în cazul în care făptuitorul a ignorat regulile instituite sau le-a cunoscut greșit, vag sau trunchiat, deși avea posibilitatea să evite incălcarea lor și să se documenteze;

-culpa gravă în cazul în care făptuitorul a cunoscut regulile domeniului de activitate dar nu le-a respectat, sperând în mod ușuratic că rezultatul nu se va produce.

În unele domenii de activitate profesională, cum sunt circulația navală, rutieră sau pe căile ferate, minier, sectorul medical etc., sunt instituite reguli specifice pentru protecția vieții persoanelor și, ca atare, soluțiile privind culpa profesională se desprind, prin referiri atât la aceste reguli, cât și la cele de drept comun.

Subiectul activ poate fi orice persoană care a săvârșit fapta și care se află în mod efectiv în exercițiul profesiei sau meseriei ori în efectuarea unei anumite activități, indiferent de calitatea sau calificarea profesională.

Subiectul pasiv poate să fi, orice persoană fizică sau juridică.Sancțiunea acestei forme agravate este închisoarea de la 2 la 7 ani.

1.Circulația rutieră

Cele mai frecvente infracțiuni de ucidere din culpă se comit, potrivit statisticilor, din cauza nesocotirii normelor privind circulația pe drumurile publice […]. Conform vechiului Cod penal, când uciderea din culpă era săvârșită de un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală sau care se afla în stare de ebrietate, fapta se încadra în art.178. alin.(3) și era prevăzută ca agravantă specială.

Potrivit noului Cod penal când rezultatul nerespectării normelor privind circulația pe drumurile publice constă în uciderea din culpă a unei persoane se va răspunde în baza agravantei de calificare prevăzută în art.192 alin.(2). În cazul în care nerespectarea acestor norme constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privitoare la concursul de infracțiuni.

Această agravantă are aplicare pentru orice persoană care conduce un autovehicul (autobuz, autoturism, troleibuz, autocamion, tramvai, etc.) și care, ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul acestei activități săvârșește un accident mortal. Nu are relevanță dacă persoana respectivă are sau nu cunoștințe de conducere, este amator sau profesionist , dacă are sau nu carnet de conducere, legea cerând doar ca acesta să fie conducător de automobil sau vehicul cu tracțiune mecanică.

Sunt inaplicabile dispozițiile legale privind cazul fortuit, în cazul în care inculpatul nu a avut un comportament preventiv în sensul de a evita orice moment emoțional în timpul aflării la volan. Pierderea controlului asupra direcției de deplasare a autoturismului nu constituie o împrejurare neprevazută, ci este consecința neadaptării vitezei de circulație la condițiile de trafic, respectiv într-o curbă cu grad sporit de dificultate. (C.A. București, secția penală, decizia nr.1079/2002, în C.P.J.P. 2002, p.211).

Latura obiectivă

Elementul material constă în nerespectarea dispozițiilor privind circulația pe drumurile publice. Acesta se poate concretiza în:

Constituie infracțiunea de ucidere din culpă fapta conducătorului auto care a circulat pe drumul național cu autocarul având viteza de 70-71 km/h, pe timp de ninsoare, pe o șosea acoperită de polei, în aceste condiții pierzând controlul volanului, intrând în derapaj, părăsind partea carosabilă și răsturnându-se pe partea stângă a sensului său de mers, de pe urma accidentului decedând o persoană.

Tribunalul Buzău a decis condamnarea inculpatului la 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă în baza art.192 alin.(1) și (2) noul Cod penal.

Prin actul de sesizare a instanței s-a reținut faptul că inculpatul , la data de 21.09.2012, în timp ce se deplasa pe DN2 E 85 pe raza municipiului Buzău, din culpa exclusivă, a produs un accident de circulație urmare căruia a decedat numitul X.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, respectiv: declarațiile inculpatului, declarațiile părților vătămate, declarațiile martorilor : …. , raport de necropsie nr. …./269/2012 al SJML Buzău acte stare civilă , adeverință salariat, cupoane pensie, bonuri fiscale, facturi, practică judiciară, alte acte, instanța va reține următoarele:

Inculpatul L ( 23 ani) are domiciliul în municipiul , județul Buzău.

La data de 21.09.2012, în jurul orelor 14,15, numitul K se deplasa la volanul autoutilitarei Dacia …., pe varianta ocolitoare , în direcția Complexului Dedeman – Fabrica de bere, pe banda de lângă marginea drumului. În autoutilitară se afla și numitul .., pasager pe locul din dreapta – față .

Din sens opus, din municipiul Buzău spre localitatea Mărăcineni, venea autoturismul Ford înmatriculat sub nr. … , proprietatea lui M, condus de inculpatul I. Pasageri în autoturism erau T, pe locul din dreapta față și numitul I pe bancheta din spate.

Circulația se desfășura în condiții de ploaie torențială, carosabilul fiind umed. La km 112 plus 500, circulația se desfășura în ambele sensuri, suprafața părții carosabile era prevăzută cu îmbrăcăminte asfaltică, cu două sensuri de mers, despărțite prin linie simplă continuă, cu lățime totală de 12 m. Fiecare sens de mers are o bandă cu lățime de 3,5 m și un acostament consolidat de 2,5 m, acestea fiind despărțite prin linie simplă discontinuă. În zonă nu existau trotuare, drumul fiind fără declivități și denivelări. Pe ambele sensuri erau montate panouri succesive pentru curbe deosebit de periculoase și indicatoare rutiere de avertizare, cu semnificația ”curbă deosebit de periculoasă”.

Autoturismul condus de inculpat se deplasa pe banda de lângă axul drumului. În apropierea curbei semnalizată ca fiind deosebit de periculoasă, inculpatul a realizat că se deplasa cu o viteză de 85-95 km/h, prea mare date fiind condițiile de trafic, a frânat și a derapat, autoturismul rotindu-se pe carosabil, în sensul acelor de ceas. Ajuns pe contrasens, inculpatul a intenționat să reducă viteza, dar nu a mai putut finaliza manevra, deoarece s-a rotit din nou, pe sensul opus, poziționându-se perpendicular pe axul drumului, pe banda de circulație Complexul Dedeman – Fabrica de bere, astfel că impactul cu autoutilitara a fost inevitabil.

În urma producerii acestui accident, numitul B a decedat pe loc, iar ceilalți ocupanți ai autovehiculelor au suferit leziuni ușoare.

În urma analizelor efectuate s-a dovedit că niciunul dintre conducătorii auto nu consumaseră băuturi alcoolice.

În drept, fapta inculpatului L, constând în aceea că la data de 21.09.2012, în timp ce se deplasa pe DN2 E 85 pe raza municipiului Buzău, din culpa exclusivă , a produs un accident de circulație urmare căruia a decedat numitul B, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. 1 și 2 Cod penal ( în vechea reglementare art. 178 alin. 1 și 2 Cod penal). […]

Infracțiunea prevăzută de art. 178 alin. 1 și 2 Vechiul Cod penal, este prevăzută în actuala reglementare de art. 192 alin. 1 și 2 Noul Cod penal, limitele de pedeapsă fiind aceleași , dar ca lege mai favorabilă va fi apreciată legea nouă, având în vedere că nu se aplică pedepse accesorii.

În cazul unui accident de circulație, uciderea unei persoane de către conducătorul unui autovehicul care, deși a circulat cu viteza legală, nu a respectat semnificația unui indicator rutier și nu a redus viteza astfel încât să poată efectua o depășire în condiții de siguranță, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă.

Judecătoria Iași a decis condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpa având ca temei art.192 alin.(2) noul Cod penal.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele:

În ziua de 31.10.2011, în jurul orelor 10.50, inculpatul U., în timp ce conducea autoturismul marca „Volkswagen Vento” cu nr. de înmatriculare IS 80 UPO pe DN 28, la km 87+320 m, pe raza localității Chicerea, com. Tomești, jud. Iași, ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ce reglementează activitatea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, a surprins și accidentat mortal pe numitul B..

Sub aspectul vinovăției, instanța a apreciat că inculpatul a săvârșit fapta din culpă în sensul că, circulând în localitate, pe un sector de drum în care limita maximă de viteză era de 50 Km/h, cu o viteză de 95 km/h, inculpatul a prevăzut că există posibilitatea apariției unei persoane pe partea carosabilă și accidentării acesteia dar, a socotit fără temei că acest rezultat nu se va produce.

La producerea accidentului a contribuit și victima B. care, aflată sub influența băuturilor alcoolice, având o alcoolemie de 1,80 g%o, a traversat strada prin loc nepermis și fără să se asigure, cu nerespectarea disp. art. 167 alin. 1 lit. d din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, text care prevede că pietonilor li se interzice “să traverseze drumul public prin alte locuri decât cele permise.”

Prin urmare, instanța a reținut că accidentul din ziua de 31.10.2011 s-a produs din culpa inculpatului care a contribuit în proporție de 75% și culpa victimei care a contribuit în proporție de 25% la producerea rezultatului.

În ceea ce privește aplicarea legii penale în timp, instanța a constatat că reglementarea infracțiunii și limitele de pedeapsă prevăzute de disp. art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1968 și art. 192 alin. 2 din Noul Cod penal, sunt aceleași.

Raportul de cauzalitate

Raportul de cauzalitate nu este înlăturat, dacă pe lângă traumatismul cauzat victimei prin accidentul rutier, intervin și alți factori cauzali în producerea rezultatului letal.

Determinantă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate este împrejurarea că fără acțiunea făptuitorului rezultatul nu s-ar fi produs.

În situația în care infractorul a comis o acțiune care are valoare de cauză determinantă, legătura de cauzalitate se realizează, indiferent dacă la urmarea letală au contribuit mai multe cauze aparținând aceluiași lanț cauzal.

Cel care încredințează autovehiculul pentru a fi condus de către o persoană fără permis de conducere trebuie și poate să prevadă rezultatul vătămător ce se poate produce, inclusiv decesul victimei.

Între încredințarea autovehiculului pentru a fi condus de către o persoană fără permis de conducere și decesul victimei survenit în urma accidentului rutier există raport de cauzalitate, deoarece accidentul nu s-ar fi produs fără remiterea vehicului.

În speță, inculpatul a oprit autoturismul în fața locuinței unui consătean, unde, împreună cu coinculpatul, a consumat o cantitate de băuturi alcoolice. La plecare a încredințat mașina celuilalt inculpat, care fiind în stare de ebrietate și neposedând permis de conducere, a pierdut controlul volanului și a intrat cu mașina în șanțul aflat la marginea drumului, unde a surprins un copil pe care l-a strivit.

La scurt timp după producerea accidentului victima a decedat.

Fapta inculpatului de a încredința volanul autoturismului celuilalt inculpat, urmată de uciderea victimei, constituie infracțiunea de ucidere din culpă, întrucât între acțiunea acestuia și rezultatul produs există un raport de cauzalitate.

Totodată, inculpatul, încredințând vehiculul unei persoane neexperimentate, fără permis de conducere, putea și trebuia să aibă reprezentarea tuturor consecințelor posibile, inclusiv accidentarea unei persoane, astfel că faptele sale având caracter cauzal în raport de uciderea victimei, întrunește și cerințele culpei pe linia laturii subiective a infracțiunii.

Este de necontestat că la producerea accidentului a acționat, în mod direct celălalt inculpat, prin conducerea cu nepricepere a autovehiculului. Dar, la decesul victimei a contribuit culpa ambilor inculpați, atât timp cât s-a stabilit că, în împrejurările date, culpa oricăruia dintre ei n-ar fi fost suficientă, singură pentru producerea rezultatului, astfel că inculpatul intimat trebuia condamnat și pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută în art.178, al.2 C.pen. (Trib.Suprem, decizia penală nr.2628/1981, în Repertoriu 1980-1985, p.274).

Latura subiectivă

Sub aspectul laturii subiective nu se poate reține culpa conducătorului auto în condițiile în care, circulând cu viteza legală în afara localității, a accidentat mortal două persoane aflate în stare avansată de ebrietate și angajate în traversarea străzii fără să se asigure.

Judecătoria Câmpina l-a condamnat pe inculpatul S.E.G. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art.178 al.2 C. pen.

S-a reținut, în fapt, că la 14 septembrie 2000, în timp ce conducea autoturismul în direcția Predeal pe D.N.1, inculpatul a accidentat victimele O.E. și C.I. care erau în stare avansată de ebrietate și s-au angajat în traversarea străzii fără să se asigure, locul apariției victimelor s-a aflat între punctul de percepere posibilă și locul de oprire posibilă, provocându-le leziuni în urma cărora au decedat.

Este lipsită de relevanță sub aspectul vinovăției pentru infracțiunea de ucidere din culpă, împrejurarea că alcoolemia conducătorului auto a fost de 0.56%, dacă accidentul se datorează comportamentului victimei, care a sărit brusc dintr-o căruță în fața mașinii, reacție care nu putea fi prevăzută de șofer. ( C.S.J., decizia penală nr.251 din 25 ianuarie 2000, în Buletinul jurisprudenței 2000, p.281).

În cazul unui accident rutier, nu se va reține culpa concurentă a victimei aflate pe trotuar dacă aceasta a respectat regulile de circulație pe drumurile publice impuse pietonilor.

Judecătoria Oltenița a condamnat pe inculpatul P.V. pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă prevăzută de art.178, alin.1 și 2 C.pen. și de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută de art.77, alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, iar pe inculpatul M.M.L. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art.178, alin.1 și 2.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în dimineața zilei de 8 octombrie 2005, inculpații P.V.(socru) și M.M.L.(ginere) s-au întâlnit la domiciliul acestuia din urmă, în comuna Luica, de unde urmau să plece la câmp pentru a recolta floarea soarelui, cu o combină Gloria C 14, proprietatea inculpatului P.V. […].

Întrucât mecanismul de direcție al combinei se manevrează cu dificultate când motorul este oprit, inculpatul M.M.L. nu a reușit să efectueze, la rândul său, virajul spre stânga, combina continuându-și deplasarea în linie dreaptă, în direcția impusă la ieșirea tractorului din curte, traversând D.J. 402 și intrând pe podețul din fața locuinței situate vis-à-vis de cea a inculpatului; aici s-a oprit după ce a lovit cu chederul un stâlp din lemn, care s-a rupt de la bază și a căzut lovindu-l în cap pe victima I.I., în vârstă de 71 de ani, ce se deplasa pe trotuar.[…].

Victima I.I. a fost accidentată în timp ce se deplasa pe trotuar, respectând astfel regulile de circulație pe drumurile publice impuse pietonilor. (C.A. București, secția I penală, decizia nr.538 din 6 aprilie 2007 în C.P.J.p. 2007, p.260).

Notă: În urma republicării O.U.G. nr. 195/2002, dispozițiile fostului art.77 alin.1 aplicabile în speță se regăsesc în art.85 alin.1.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate între acțiunea victimelor și rezultatul produs, împrejurarea că victimele au acceptat să călătorească în autoturismul condus de inculpat, cunoscând că acesta a consumat băuturi alcoolice, nu atrage reținerea culpei comune a acestora în producerea accidentului rutier.

În cazul în care victima a respectat cerințele impuse de lege, tot sub aspectul legăturii de cauzalitate, în situația în care un conducător auto accidentează mortal un biciclist prin lovirea din spate a bicicletei victimei care era echipată cu un dispozitiv reflectorizant îndreptat înapoi, iar premergător accidentului victima nu a efectuat manevre greșite sau alte încălcări ale regulilor de circulație, culpa șoferului la producerea evenimentului rutier este exclusivă.

Faptul că victima a condus bicicleta neechipată cu frână de mână, lumină albă îndreptată înainte și lumină roșie îndreptată înapoi, fiind și sub influența băuturilor alcoolice, nu are semnificația unei culpe în raport cu producerea accidentului, neexistând o legatură de cauzalitate între împrejurările menționate și lovirea din spate a bicicletei de către autovehiculul condus de inculpat.(C.S.J., decizia penală nr.765 din 26 iunie 1990, spete.avocatura.ro).

În cazul încălcării normelor rutiere atât de către făptuitor, cât și de către victimă se reține culpa comună. Într-o speță în care conducătorul auto a rulat în localitate cu o viteză peste limita legală și a efectuat o depășire cu nesocotirea semnificației liniei continue, intrând în coliziune cu un biciclist care circula în același sens de mers și care a virat la stânga fără a semnaliza această intenție, se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută la art.178, alin.2 C.pen., culpa sa în producerea accidentului fiind comună cu cea a victimei.

În cazul unui accident rutier mortal, pe lângă culpa victimei, care a traversat drumul în fugă, prin loc nepermis și fără să se asigure, se va reține și culpa conducătorului auto, care a circulat cu viteză excesivă, nu a remediat defecțiunile sistemului de frânare, iar datorită consumului de băuturi alcoolice a fost neatent și a reacționat tardiv la apariția victimei pe carosabil.(C.S.J., decizia penală nr.2375 din 26 mai 2000, în B.J. 2000, p.279).

Există culpă comună a făptuitorului și a victimei în producerea unui accident rutier mortal în cazul în care biciclistul inculpat a circulat sub influența băuturilor alcoolice, pe timp de noapte, pe partea stângă a drumului, cu o bicicletă neechipată cu dispozitiv de iluminare și, în aceste condiții, a intrat în impact cu o altă bicicletă, care circula în sens contrar, de asemenea, neechipată cu dispozitiv de iluminare, al cărei conducător era și el sub influența băuturilor alcoolice.(Trib.Suprem, decizia penală nr.1240/198, în Dreptul nr.7/1990, p.70).

Într-o speță a Curții de Apel Galați s-a dispus achitarea inculpatului C.M. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art.192 alin.(1) și (2) noul Cod penal.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, analizând coroborat materialul probator administrat în cauză, a reținut, în fapt, următoarele:

La data de 22 martie 2012, în jurul orei 1300, inculpatul C.M. a condus autoturismul marca F. cu nr. de înmatriculare x pe strada Brăilei, în direcția de deplasare spre strada Domnească din municipiul Galați. După ce a ajuns pe strada Domnească, a trecut de magazinul W., având direcția de deplasare spre Teatral Dramatic, după care s-a încadrat pe banda a doua de circulație. La acea oră traficul era intens, iar pe prima bandă de circulație se afla un microbuz.

La un moment dat, victima P.S., în vârstă de 83 ani, care se deplasa greoi, cu ajutorul unui baston, purtând ochelari și aparat auditiv, s-a angajat în traversarea străzii prin loc nepermis, trecând prin spatele microbuzului (ce se deplasa pe prima bandă), după care a ajuns pe banda a doua. în acel moment, când victima a ajuns pe cea de-a doua bandă, în fața autoturismului condus de inculpat, acesta a încercat să o evite, a acționat sistemul de frânare și a încercat să vireze, însă nu a reușit să evite impactul. În aceste împrejurări, victima a fost lovită cu partea frontală a autoturismului, fiind proiectată pe carosabil la o distanță de 20-30 cm de mașină. În zona unde s-a produs accidentul, erau amplasate indicatoare rutiere „limitare de viteză 60 Km/h” și „oprirea interzisă”, neexistând un loc prin care s-ar permite pietonilor o angajare în traversarea străzii (trecere de pietoni, semafoare). La locul accidentului au venit martorii O.V. și M.M., precum și alte persoane care au încercat să-i acorde primul ajutor victimei, una dintre acestea apelând numărul unic de urgență 112.

Făcând referire la probele administrate pe parcursul procesului penal, instanța de fond a menționat că inculpatul, audiat fiind, a avut o atitudine sinceră și a descris modalitatea în care s-a produs accidentul, menționând că a depus tot efortul pentru a evita impactul. A mai arătat, de asemenea, că a observat victima abia în momentul în care aceasta a ajuns pe banda a doua, întrucât pe prima bandă se afla un microbuz, era trafic intens și nu avea vizibilitate bună. […]

În continuare, Curtea a făcut referire la raportul de expertiză tehnică-auto, care a stabilit că viteza autoturismului condus de inculpat putea fi de circa 66 km/h și care a conturat două opinii diferite cu privire la posibilitatea de evitare a accidentului, respectiv cea a expertului desemnat, D.D., și cea a expertului recomandat, C.C. […] Astfel, expertul tehnic D.D. a susținut că accidentul putea fi evitat atât de inculpat, cât și de victimă, dacă inculpatul ar fi circulat cu o viteză mai mică de 61 km/h, iar victima nu s-ar fi angajat în traversare prin loc nepermis. Expertul tehnic recomandat C.C. a susținut că accidentul putea fi evitat numai de victimă, dacă nu se angaja în traversarea drumului prin loc nepermis și se asigura temeinic înainte de a angaja traversarea.

Din întreg materialul probator, instanța de fond a considerat că producerea accidentului rutier din data de 22 martie 2012 s-a produs din culpa exclusivă a victimei P.S., probatoriile administrate excluzând orice culpă a inculpatului.

Această sentință a fost atacată cu apel la Înalta Curte de Casație și Justiție de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați. Instanța a decis că: realizând propriul examen al materialului probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, cât și, nemijlocit, cu ocazia soluționării apelurilor, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit o situație de fapt eronată, acordând o valoare probantă superioară opiniei exprimate de expertul parte C.C. și anumitor declarații date de inculpat și de martora O.V. pe parcursul procedurii judiciare și înlăturând, astfel, în mod nejustificat și fără a oferi o explicație pertinentă, depozițiile inițiale ale acestora, precum și concluziile formulate în cuprinsul raportului de expertiză tehnică auto de expertul desemnat D.D., probe din care rezulta culpa concurentă a inculpatului C.M. și a victimei P.S. în producerea evenimentului rutier din data de 22 martie 2012, soldat cu decesul celei din urmă. […]

Având în vedere toate aceste probe anterior expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod greșit, judecătorul fondului a reținut culpa exclusivă a numitei P.S. în producerea evenimentului rutier din data de 22 martie 2012, condițiile în care a avut loc impactul relevând faptul că ambii participanți la trafic s-au expus riscului în mod voluntar, din moment ce conducătorul auto a circulat cu o viteză mai mare de limita legală de 60 km/oră, iar pietonul s-a angajat în traversare prin loc nepermis și fără a se asigura, accidentul având, deci, loc din culpa comună a inculpatului și a victimei.

Din perspectiva dispozițiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că există identitate de conținut și de regim sancționator în ceea ce privește forma agravată a infracțiunii de ucidere din culpă în cele două reglementări succesive (art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. anterior și art. 192 alin. (1) și (2) C. pen. […] Înalta Curte apreciază că o pedeapsă de 3 luni închisoare este aptă să asigure reeducarea acestuia și prevenirea săvârșirii de noi fapte penale în viitor.

În caz de pluralitate de victime, există o infracțiune unică de ucidere din culpă prevăzută de art.192 alin.(2) noul Cod penal.

Totodată, există răspundere penală și în situația în care un conducător auto respectă întocmai regulile prescrise de regulament însă dă dovadă de nebăgare de seamă sau insuficientă concentrare asupra activității sale, astfel încât nu evită un accident pe care cu mai multă atenție ar fi putut să o facă. 

Astfel, fapta unei persoane care conducând un autovehicul pe timp nefavorabil, neobservând din această cauză, o persoană în stare de ebrietate, căzută în mijlocul șoselei, decât de la o distanță de câțiva metri, din cauza vitezei total inadecvate față de starea vremii, nu a putut opri la timp și a accidentat-o mortal, constituind infracțiune de ucidere din culpă, deoarece pe timp de noapte, ploi torențiale, ninsori abundente, drumuri alunecoase sau cu polei, conducătorii autovehiculelor sunt obligați să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol. 

Textul de lege nu distinge în raport de locul săvârșirii infracțiunii (drum interzis circulației publice, drum periculos etc.) și nici în raport de încălcarea normelor de circulație sau a altor norme.

2. Asistența medicală

Datorită specificului acestui domeniu și fiindcă problemele care se ridicau erau de cele mai multe ori dificil de soluționat, relației medic-bolnav neputându-i-se substitui în totalitate o relație juridică.

Greșelile pe care le poate săvârși un medic în cadrul exercitării profesiei sale, de natură să atragă în loc de îmbunătățirea sănătății persoanei, grăbirea evoluției bolii spre un rezultat fatal, sunt în general greșeli inadmisibile de comportament față de pacient, erori de diagnostic sau de tratament medical. În prima situație sunt considerate greșeli inadmisibile cele care constau în acte de neglijență sau neatenție, consultație superficială a bolnavului etc.

Practica judiciară a reținut cazul chirurgului care, după efectuarea operației face greșit legătura dintre cecum și intestinul subțire, ceea ce a condus la imposibilitatea de alimentare a pacientului și la decesul acestuia, fapta medicului care administrează unui copil de 9 ani ser antitetanic în cantitate mare fără să țină seama de antecedentele copilului.

De asemenea, constituie tot ucidere din culpă, fapta medicului care întrerupe cursul sarcinii unei femei gravide în luna a 6-a de sarcină și care datorită unor complicații decedează sau fapta medicului de a nu efectua o intervenție chirurgicală prin stabilirea cu ușurință a unui diagnostic eronat, care a dus în final la moartea victimei.

Datorită faptului că în aceste cazuri, relația medic-pacient nu este o simplă relație de serviciu, medicul nu se poate sustrage de la îndatoririle sale, când e vorba de salvarea vieții unei persoane, sub motivul că au fost depășite orele de serviciu, fapta sa intrând sub incidența legii penale.

În ipoteza în care un medic nu poate face față singur unei situații dificile, el are obligația de a apela la specialiști cu mai multă experiență, în caz contrar în situația unui deces se vor aplica dispozițiile art. 192 alin.(2) noul Cod penal.

Constituie infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută la alin.2, fapta medicului care aflându-se în fața unui caz de naștere dificil, o femeie în vârstă de 44 ani, care nu mai născuse de 20 de ani și se internase cu o prezentare facială a fătului, în loc să-l anunțe pe șeful secției de specialitate a procedat singur "în mod necalificat" la extragerea fătului cauzând moartea mamei.

Nu întotdeauna erorile de alegere a tratamentului medical atrag vinovăția medicului, dar nici înlăturarea răspunderii penale față de orice greșeală deoarece s-ar ajunge la a privilegia o categorie de profesioniști.

Va exista infracțiune de ucidere din culpă în cazul medicului, șef de secție chirurgicală, care după ce a pus un diagnostic greșit (colică renală dreapta) în loc de peritonită, a refuzat timp de mai multe zile să intervină chirurgical, fapt ce a dus la moartea pacientului. 

Noul Cod penal reglementează ca o ultimă variantă agravată pluralitatea de victime. În acest caz art.192 alin.(3) prevede “dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin.(1) și (2) se majorează cu jumătate.” Agravata prevăzută în art.192 alin.(3) are un conținut identic cu cea din art.178 alin.(5) vechiul Cod penal, însă diferă atât limitele de pedeapsă, sub aspectul cuantumului cu care acestea pot fi majorate, cât și obligativitatea majorării lor. Astfel, potrivit art.192 alin.(3) noul Cod penal, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin.(1) și (2) se majorează cu jumătate, spre deosebire de reglementarea anterioară, în baza căreia, potrivit art.178 alin.(5), la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se putea adăuga un spor de până la 3 ani.

Pluralitatea de victime nu va duce la reținerea unei pluralități de infracțiuni, în acest caz există o unitate legală de infracțiune (infracțiune complexă).

Această formă poate privi atât varianta de bază a infracțiunii, cât și cealaltă variantă agravată prevăzută de art.192 alin.(2) noul Cod penal.

Această ultimă împrejurare agravată este consecința exorbitanței rezultatului survenit prin însuși faptul că sunt ucise două sau mai multe persoane, nu interesează dacă fapta este urmarea unei culpe simple sau a unei culpe profesionale sau dacă autorul s-a aflat în stare de ebrietate. În raport de situațiile de mai sus, limitele de pedeapsă vor diferi.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea în concurs a două infracțiuni de ucidere din culpă. S-a reținut că în dimineața zilei de 23 august 1994, prin nerespectarea regulilor de circulație, inculpatul a lovit cu autoturismul pe care îl conducea un număr de 5 persoane aflate pe trotuar, dintre care două au fost accidentate mortal, iar celelalte au suferit diferite leziuni.

Apelul declarat de procuror a fost admis și s-au majorat pedepsele stabilite pentru cele două infracțiuni de ucidere din culpă.

Recursul inculpatului a fost admis și s-a constatat că pedepsele pentru cele două infracțiuni de ucidere din culpă sunt grațiate în parte.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

În cazul infracțiunii de ucidere din culpă, legea prevede și împrejurarea agravantă prevăzută în art.178, alin.5 C.pen., potrivit căreia, dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor de până la 3 ani.

Cum decesul celor două victime s-a produs datorită leziunilor ce le-au fost cauzate prin accidentul de circulație comis de inculpat, se impune a se reține că a fost săvârșită o singură infracțiune de ucidere din culpă, în condițiile de agravare prevăzute în art.178, alin.2 și 5 C.pen., iar nu, în raport cu numărul victimelor, două infracțiuni de ucidere din culpă.

Capitolul V. Concurs de infracțiuni

Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, printr-un recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la încadrarea juridică a faptei de ucidere din culpă, săvârșită cu ocazia conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentrație ce depășește 0,40 g/l alcool pur în aerul expirat, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.1/2007 publicată în Monitorul Oficial nr.81 din 1 februarie 2008, a stabilit că:

“1.Faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală și de ucidere din culpă, cu această ocazie, a unei persoane, constituie o singură infracțiune, complexă, de ucidere din culpă prevăzută în art.178 alin.(3), teza I-a din Codul penal, în care este absorbită infracțiunea prevăzută la art.87, alin.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

2.Uciderea unei persoane în aceleași împrejurări, comisă de un conducător auto având o îmbibație alcoolică sub limita legală, dar căruia nu i s-a stabilit prin alt mijloc de probă starea de ebrietate, constituie infracțiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută de art.178 alin.(2) din Codul penal.”

3.Uciderea unei persoane în aceleși împrejurări, comisă de către un conducător auto având o îmbibație alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare de ebrietate constatată clinic sau prin orice alt mijloc de probă, constituie infracțiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută în art.178 alin.(3) teza a II-a din Codul penal.

În reglementarea noului Cod penal nerespectarea unei norme privind conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul și săvârșirea, cu această ocazie, a unei infracțiuni de ucidere din culpă, constituie două infracțiuni în concurs.

Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice

Infracțiunile privind circulația pe drumurile publice sunt prevăzute de noul Cod penal în Titlul VII. Infracțiuni contra siguranței publice, Cap. II. Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice. Aceste infracțiuni sunt prevăzute de la art.334 până la art.341, respectiv:

Art.334. Punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat

Art.335. Conducerea unui vehicul fără permis de conducere

Art.336. Conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe

Art.337. Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice

Art.338. Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia

Art.339. Împiedicarea sau îngreunarea circulației pe drumurile publice

Art.340. Nerespectarea atribuțiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparațiilor

Art.341. Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public.

Infracțiunile privind circulația pe drumurile publice erau reglementate, până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice în art.87 și următoarele.

Noul Cod penal nu a mai incriminat ca variantă agravată uciderea din culpă săvârșită de către conducătorul unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, având în sânge o îmbibație alcoolică de peste 0.80 g/l alcool pur sau care se află în stare de ebrietate, în acest caz urmând a fi reținut concursul între uciderea din culpă prevăzută de art.192 alin.(2) noul Cod penal și conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe prevăzută de art.336 noul Cod penal. Astfel, noul Cod penal s-a îndepărtat de soluția promovată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr.1/2007, considerând că o infracțiune din culpă nu poate absorbi o infracțiune comisă cu intenție.

Conform art.192 alin.(2) noul Cod penal […] “când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.”

Îmbibația alcoolică peste limita legală

Spre deosebire de Codul penal anterior, care specifică că faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală și de ucidere din culpă cu această ocazie a unei persoane constituie o singură infracțiune complexă, de ucidere din culpă, prevăzută la art.178 alin.(3), în care este absorbită infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală;

Noul Cod penal instituie aplicarea regulilor concursului de infracțiuni în cazul în care încălcarea dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune, în acest caz există două infracțiuni aflate în concurs și anume: infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe (art.336, Cap.II.Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice) și infracțiunea de ucidere din culpă (art.192).

Conform art.38 alin.(1) noul Cod penal “există concurs real de infracțiuni atunci când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.” Alin.(2) din același articol prevede că “există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.”

Conform acestei definiții, există concurs de infracțiuni când o persoană a comis două sau mai multe fapte prin activități separate, fapte care întrunesc conținutul mai multor infracțiuni, iar săvârșirea acestora a avut loc înainte de a fi intervenit vreo condamnare pentru vreuna dintre ele.

Așadar, pentru a exista concurs de infracțiuni, este necesar ca din activitatea infracțională să se desprindă elementele constitutive a două sau mai multe infracțiuni.

Conducerea pe drumurile publice având o îmbibație alcoolică peste limita legală și uciderea din culpă săvârșită de către conducătorul de vehicul aflat în această stare, reprezintă două fapte distincte, care constituie două infracțiuni în concurs real.

Pe de altă parte, infracțiunea de ucidere din culpă este o infracțiune de rezultat, care se produce instantaneu, iar nu o infracțiune de pericol, continuă, cum este cea prevăzută de art.336 noul Cod penal a cărei consumare se prelungește în timp până la epuizarea activității ilicite.

Așadar, o infracțiune continuă, cum este cea prevăzută de art.336, nu poate fi absorbită într-o infracțiune care se consumă instantaneu.

Prin uciderea din culpă, dacă s-a datorat și stării de ebrietate sau îmbibației alcoolice peste limita legală în care se afla conducătorul autovehiculului, se realizează numai unul din pericolele provocate de conducerea sub influența alcoolului, ori făptuitorul trebuie să răspundă și pentru producerea stării de pericol privind viața altor persoane în timpul cât a condus pe drumurile publice sub influența alcoolului, anterior producerii accidentului.

În cazul primei infracțiuni este sancționată culpa conducătorului autovehiculului care a cauzat uciderea unei persoane, față de cea de-a doua infracțiune în care este sancționată activitatea materială continuă, săvârșită cu intenție, de conducere a autovehiculului pe drumurile publice.

Astfel, cele două urmări socialmente periculoase, respectiv moartea victimei și punerea în pericol a siguranței circulației pe drumurile publice, trebuie sancționate separat. Sub aspectul laturii subiective nu poate opera absorbția unei infracțiuni intenționate într-o infracțiune comisă din culpă, întrucât ar însemna ca o formă de vinovăție mai ușoară să absoarbă o formă de vinovăție mai grea. Pedeapsa trebuie să reflecte, în primul rând, gravitatea și pericolul social generic al fiecărei infracțiuni în parte și să răspundă lor.

Creșterea numărului de autovehicule în România după anul 1989, urmată de creșterea populației urbane care generează o sporire a deplasării oamenilor, duce implicit la creșterea factorilor de risc în ceea ce privește traficul rutier.

În opinia mea, nu este admisibil de așezat pe același plan sau loc gravitatea și pericolul social al uciderii din culpă a unei persoane săvârșită de un conducător de vehicul având în sânge o îmbibație alcoolică cu cea săvârșită de către cel care nu se află în asemenea situație.

Noile reglementări, introduse prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2002, sunt diferite de cele prevăzute de art. 37 alin.(1) din Decretul nr. 328/1966, în sensul că legiuitorul a renunțat să mai incrimineze conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care se află în stare de ebrietate, preferând să sancționeze numai conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge ori o concentrație ce depășeste 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat. Dacă gradul de îmbibație alcoolică se situează sub această limită, conducerea autovehiculului sub influența băuturilor alcoolice constituie contravenție.

Această infracțiune este o infracțiune de pericol, sancționată chiar dacă nu s-a produs vreun accident în urma săvârșirii ei. Prin incriminarea ei, legiuitorul a urmărit asigurarea securității circulației, pedepsind simplul fapt al conducerii unui autovehicul de către o persoană care se afla sub influența băuturilor alcoolice, prevăzând chiar gradul de îmbibație alcoolică de la care operează răspunderea penală. Prin "îmbibație alcoolică” se înțelege gradul de concentrare a alcoolului din corpul uman, exprimat în grame / litrul de sânge (alcoolemie) ori miligrame în aerul expirat.

Potrivit art. 88 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 republicată privind circulația pe drumurile publice, actualizată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.63/2006, Cap.VI. Infracțiuni și pedepse, stabilirea concentrației de alcool în sânge se face prin recoltarea probelor biologice în instituțiile medico-legale abilitate, iar cea a concentrației de alcool în aerul expirat, prin mijloace tehnice certificate, potrivit legii.

“(1) Recoltarea probelor biologice se face în unitățile de asistență medicală ambulatorie de specialitate autorizate în acest sens sau în instituții medico-legale și se efectuează numai în prezența unui reprezentant al poliției rutiere.
(2) Stabilirea concentrației de alcool sau a prezenței în organism de substanțe ori produse stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora se face în instituțiile medico-legale autorizate, în conformitate cu normele metodologice elaborate de Ministerul Sănătății.
(3) Stabilirea prezenței alcoolului în aerul expirat sau testarea preliminară a prezenței în organism a substanțelor ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora se face de către poliția rutieră, cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate.
(4) Stabilirea concentrației de alcool în aerul expirat se face de către poliția rutieră, cu ajutorul unui mijloc tehnic omologat și verificat metrologic.”

Starea de ebrietate (beție alcoolică) se definește ca fiind starea de tulburare psihofiziologică produsă sub influența intoxicației alcoolice asupra însușirilor psihofizice ale făptuitorului și rezultă din tulburările psihosenzoriale, caracterizate prin dezorientare, confuzie, alterarea judecății, a memoriei, cât și tulburările neuromusculare, constând în special în tulburări de echilibru și coordonare, deosebit de periculoase pentru siguranța circulației.

În mod normal, starea de intoxicație alcoolică parcurge trei faze: faza de ebrietate manifestă, faza euforică și faza comatoasă. Conceptul de “stare de ebrietate” întrebuințat în legea penală vizează ultimele două faze ale intoxicației alcoolice.

Cele două stări alternative, provocate de consumarea unor băuturi alcoolice, starea de îmbibație alcoolică ce depășește limita legală și starea de ebrietate nu se suprapun întotdeauna.

Există cazuri când conducătorul unui autovehicul are alcool în sânge într-o proporție de sub 0,80g/l ori 0,40mg/l în aerul expirat și, totuși, prezintă simptomele caracteristice stării de ebrietate, cum pot fi și cazuri când îmbibația alcoolică este mai mare de 0,80g/l alcool în sânge ori 0,40 mg/l alcool în aerul expirat, dar conducătorul autovehiculului nu prezintă simptomele stării de ebrietate.

Spre deosebire de îmbibația alcoolică care nu poate fi stabilită decât prin mijloace tehnice (analize de laborator), diagnosticul clinic al stării de ebrietate se bazează pe modul de atitudine, comportare, memorie, orientare în timp și spațiu, facultatea de a descrie, de a calcula, pe mers, siguranța gesturilor mâinii, miros, starea pupilelor etc.

Mai mult, starea de ebrietate a conducătorilor unui autovehicul poate fi constatată și pe baza unor probe obișnuite, fără să se recurgă la examene de laborator, în special când condițiile obiective nu permit aceasta.

În consecință, în situația în care conducătorul unui autovehicul sau tramvai a ucis din culpă o persoană, în timp ce conducea pe drumurile publice având o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, va exista concurs real între infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art.192 alin.(2), și infracțiunea rutieră prevăzută de art. 336 alin.(1) din noul Cod penal.

Dacă accidentul din care a rezultat moartea victimei a fost produs de un conducător de autovehicul sau tramvai care a condus pe drumurile publice având o îmbibație alcoolică sub limita legală și nu s-a stabilit prin alte mijloace de probă starea de ebrietate, va exista o unică infracțiune, respectiv uciderea din culpă prevăzută de art.192 alin.(2) din noul Codul penal.

Pe de altă parte, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002 prevede că:

“(5) Persoana care conduce un autovehicul sau tramvai, testată de polițistul rutier cu un mijloc tehnic certificat și depistată ca având o concentrație de până la 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, poate solicita acestuia să i se recolteze probe biologice de către unitățile sau instituțiile medicale prevăzute la alin. (1), în vederea stabilirii îmbibației de alcool în sânge.
(6) Persoana care conduce un autovehicul sau tramvai, testată cu un mijloc tehnic certificat ca având o concentrație de peste 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, este obligată să se supună recoltării probelor biologice sau testării cu un mijloc tehnic omologat și verificat metrologic.
(7) Conducătorilor de autovehicule sau tramvaie, testați în trafic cu un mijloc tehnic certificat, care indică prezența, în produsele biologice, a unor substanțe sau produse stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora li se recoltează obligatoriu probe biologice.”

Singurele instituții abilitate să efectueze analizele din care să rezulte concentrația alcoolului în sânge sunt laboratoarele de toxicologie ale instituțiilor de medicină legală. Doar buletinele de analiză provenind de la aceste instituții au valoare de probă în justiție. Aceasta este singura metodă oficială, alte metode se pot folosi doar în completarea metodei oficiale (ca verificare), dar singure nu au valoare de probă în justiție. Importanța stabilirii cu exactitate a valorii alcoolemiei unei persoane rezidă din faptul că, în funcție de aceasta, persoana în cauză poate avea o răspundere civilă sau penală, după caz.

Determinarea alcoolemiei unei persoane se face, deci, numai în servicii de medicină legală, dar recoltarea probelor biologice se poate face în orice unitate sanitară dotată corespunzător. De acolo, sângele este transportat de către organele de poliție la sediul serviciilor medico-legale pentru a fi analizat.

Concentrația vaporilor de alcool în aerul expirat se determină de către organele de poliție cu ajutorul unor aparate denumite etiloteste. În cazul în care o persoană are o valoare a concentrației a vaporilor de alcool în aerul expirat de până la 0,4 mg/l comite o contravenție, iar cea care este peste această valoare comite o infracțiune.

Potrivit legislației în vigoare, etilotestul nu este un mijloc tehnic certificat. El nu poate fi asimilat etilometrelor care sunt certificate de către Institutul Național de Metrologie.

În consecință, acestea nu sunt asimilate etilometrelor și, dacă se constată în urma testării cu un astfel de aparat existent unei concentrații ce depășește 0,40 mg/l alcool pur în aer expirat, fapta nu constituie infracțiune; subiectului i se recoltează obligatoriu probe biologice și dacă din buletinul de analiză toxicologică rezultă o concentrație de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, fapta va fi considerată infracțiune.

Alcoolemia (concentrația de alcool în sânge) stabilită prin analiza toxicologică are o valoare de necontestat, ea semnificând realitatea momentului recoltării sângelui, dar momentul evenimentului rutier este altul, unul anterior recoltării. Ideal ar fi ca, recoltarea sângelui să se facă foarte repede după producerea evenimentului rutier. În acest interval de timp alcoolemia persoanei poate crește sau poate scădea în funcție de cantitatea de alcool consumată, respectiv de momentul consumului față de ora evenimentului rutier. Din acest motiv este justificată efectuarea calculului retroactiv al alcoolemiei pentru a se preciza cu cât mai multă acuratețe alcoolemia persoanei în momentul producerii evenimentului rutier.

Conform art. 337 noul Cod penal, refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

În ceea ce privește infracțiunea de părăsire a locului accidentului, sancțiunea prevăzută de noul Cod penal este închisoarea de la 2 la 7 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta de modificare sau ștergere a urmelor accidentului fără acordul echipei de cercetare la fața locului. Conform art.338 alin.(1) noul Cod penal părăsirea locului accidentului se face doar cu încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei. Infracțiunile privind regimul circulației pe drumurile publice prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2002 sunt infracțiuni de sine stătătoare, neputând fi pusă în discuție nicio raportare la o altă infracțiune. Chiar și în ipoteza în care inculpatul nu s-ar fi făcut vinovat de acroșarea a două persoane, în condițiile în care a fost implicat într-un accident de circulație, el avea obligația de a nu părăsi locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție. (C.A. Suceava, dec.pen.nr.182/2005, în Jurisprudență națională 2004-2005, p.668).

Nu constituie infracțiunea de părăsire a locului accidentului dacă:

-conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară anunță de îndată poliția, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție în vederea întocmirii documentelor de constatare a accidentului;

-conducătorul vehiculului transportă persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară, în lipsa altor mijloace de transport;

-în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;

-victima părăsește locui faptei, iar conducătorul de vehicul anunță evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție.

Nerespectarea regulilor de protecție a muncii

Infracțiunile privind sănătatea și securitatea în muncă erau prevăzute în Legea nr.319/2006 a securității și sănătății în muncă, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.646 din 26 iulie 2006, în art.37-38.

“ Art. 37. – (1) Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav și iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta prevăzută la alin.(1) a produs consecințe deosebite, pedeapsa este închisoarea de la un an la 3 ani sau amendă.

(3) Fapta prevăzută la alin.(1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar fapta prevăzută la alin.(2) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.

Art. 38. – (1) Nerespectarea de către orice persoană a obligațiilor și a măsurilor stabilite cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol grav și iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a produs consecințe deosebite, pedeapsa este închisoarea de la un an la 3 ani sau amendă.

(3) Dacă nerespectarea constă în repunerea în funcțiune a instalațiilor, mașinilor și utilajelor, anterior eliminării tuturor deficiențelor pentru care s-a luat măsura opririi lor, pedeapsa este închisoarea de la un an la 2 ani sau amendă.

(4) Faptele prevăzute la alin. (1) și (3) săvârșite din culpă se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar fapta prevăzută la alin. (2) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.”

În prezent, infracțiunile privind sănătatea și securitatea în muncă sunt prevăzute de noul Cod penal în Titlul VII. Infracțiuni contra siguranței publice, capitolul IV. Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activități reglementate de lege, în art.349-350.

În opinia dominantă, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, s-a considerat că, avându-se în vedere incriminarea distinctă a infracțiunilor contra protecției muncii, există concurs de infracțiuni între aceste infracțiuni și infracțiunea de ucidere din culpă în forma agravată prevăzută la art.192 alin.(2), susținându-se, în esență, că suntem în prezența încălcării a două categorii de dispoziții legale distincte, respectiv cele referitoare la viața persoanei și cele privind protecția muncii, și că în conținutul formei agravate a uciderii din culpă se găsesc comprimate elemente obiective și subiective distincte ale ambelor infracțiuni.

De asemenea, s-a mai arătat că într-o asemenea situație sunt lezate practic două obiecte juridice diferite, condițiile normale de muncă și respectiv viața persoanei, și că nerespectarea dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii este adăugată la forma simplă a infracțiunii de ucidere din culpă doar în scopul de a agrava pericolul social al infracțiunii, circumstanțiind-o, ceea ce însă nu este de natură să epuizeze conținutul infracțiunii contra protecției muncii.

Art.349 prevede că: “(1) Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Fapta prevăzută în alin.(1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. “

Art.350 prevede că: “(1) Nerespectarea de către orice persoană a obligațiilor și a măsurilor stabilite cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează repunerea în funcțiune a instalațiilor, mașinilor și utilajelor, anterior eliminării tuturor deficiențelor pentru care s-a luat măsura opririi lor.

(3) Faptele prevăzute în alin.(1) și (2) săvârșite din culpă se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.”

Sunt de părere că forma agravată a uciderii din culpă prevăzută la art.192 alin.(2) nu ar putea absorbi în conținutul ei complex infracțiunile contra protecției muncii prevăzute de noul Cod penal. Pentru ca acestea din urmă să-și piardă autonomia infracțională și să devină prin absorbție simple elemente componente ale infracțiunii de ucidere din culpă, era necesar să se reflecte și să se reproducă în mod explicit în norma de incriminare. Simpla referire cu caracter general la nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități nu echivalează cu o suprapunere a elementelor constitutive ale infracțiunilor contra protecției muncii peste cele care circumstanțiază uciderea din culpă în acest caz. De aceea, mi se pare mai realistă teza concursului de infracțiuni, cu toate argumentele care o însoțesc și pe care le-am prezentat mai sus.

Astfel, neluarea măsurilor de protecție a muncii pentru executarea de către un elev  practicant, cu excavatorul a unor lucrări, urmate de efectuarea unor măsuri greșite de elevul practicant, răsturnarea excavatorului și accidentarea mortală a celuilalt minor, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii privind  protecția muncii, prevăzute în art.349 și 350 noul Cod penal, dar și ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzute în art 192 alin.(2) noul Cod penal.

Aspecte procesuale

În cazul infracțiunii de ucidere din culpă acțiunea penală se exercită din oficiu. Competența de a efectua urmărirea penală revine organelor de cercetare penală ale poliției, iar judecata în primă instanță revine judecătoriei. Conform art.292 din noul Cod de procedură penală, Titlul I.Urmărirea penală, Cap.II.Sesizarea organelor de urmărire penală, “organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art.289-291 și încheie un proces-verbal în acest sens.” Organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile legale și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale prevăzute la art.16 alin.(1) noul Cod de procedură penală.

Procurorul dispune efectuarea urmăririi penale și față de persoană atunci când din probele existente rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta, iar acea persoană dobândește calitatea de suspect.

În cazul în care urmărirea penală este completă și s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor legale, procurorul emite rechizitoriul și dispune trimiterea în judecată. În cazul în care urmărirea penală nu este completă și nu există probele necesare și legal administrate, procurorul emite ordonanța de clasare sau renunțare la urmărirea penală. Judecarea cauzei are loc în prezența inculpatului, care are dreptul la un apărător și de a lua cunoștință de actele dosarului.Instanța se pronunță asupra învinuirii aduse inculpatului printr-o sentință (în primă instanță) prin care hotărăște, după caz, condamnarea, amânarea aplicării pedepsei, renunțarea la aplicarea pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

CAPITOLUL VI. Aspecte criminalistice

Cercetarea criminalistică a infracțiunilor contra vieții în general și a infracțiunilor din culpă, în special, este hotărâtoare pentru emiterea de ipoteze corecte și justa soluționare a oricărei spețe. Cercetarea criminalistică se desfășoară în același mod la toate categoriile de infracțiuni, și la cele săvârșite cu intenție și la cele din culpă.

Rolul și importanța investigației criminalistice în soluționarea infracțiunilor împotriva vieții rezultă din aceea că știința criminalisticii pune la îndemâna organelor judiciare metodele și mijloacele tehnico-științifice necesare descoperirii, ridicării, fixării și examinării urmelor infracțiunii, a identificării autorului și eventual a victimei. Totodată, prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum și prin metodologia cercetării infracțiunii, este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii adevărului. În esență, criminalistica oferă instrumentele științifice destinate atât conturării elementelor constitutive ale infracțiunii și identificării făptuitorului, cât și aplicării unei pedepse conform vinovăției sale.

Convocarea experților și a specialiștilor din diferite domenii tehnico-științifice este necesară încă din primul moment al cercetării pentru a se asigura descoperirea a celor urme care cer cunoștințe de specialitate, ca în cazul accidentelor de circulație, incendii, omor, accidente de muncă sau în cazurile când, indiferent de natura infracțiunii, urmele sunt de așa natură încât pentru descoperirea și ridicarea lor este nevoie de un specialist criminalist. Spre exemplu, trebuie considerată obligatorie participarea medicului legist la cercetarea locului faptei, în cazul în care aici se află cadavrul ce prezintă semne de moarte violentă. Fără ajutorul medicului nu este posibilă descrierea corectă și științifică a stării cadavrului, a leziunilor pe care le prezintă și a fenomenelor cadaverice care indică momentul în care a survenit moartea, precum și cauzele ei. Expertiza medico-legală este guvernată de reguli metodologice generale și speciale, puse în evidență în literatura de specialitate.

Cercetarea locului faptei

Cercetarea locului faptei face parte din activitățile inițiale de anchetă, pornite imediat ce s-a aflat despre săvârșirea unei infracțiuni. Totuși există cazuri când examinarea locului faptei se face cu o anumită întârziere, fie că infracțiunea a rămas un timp nedescoperită, fie că nu s-a cunoscut de la bun început care este într-adevăr locul principal al săvârșirii faptei. În cazurile în care cercetarea locului faptei se face cu o oarecare întârziere, va trebui să se țină seama de toate modificările ce au putut să opereze între timp asupra urmelor infracțiunii; în măsura în care acestea mai pot fi descoperite, vor trebui interpretate ținând seama de respectivele transformări. Cercetarea propriu-zisă a locului faptei presupune respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, dar și a normelor de procedură penală, astfel încât să se ajungă la scopul propus. Cercetarea are ca scop cunoașterea nemijlocită a locului faptei, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor create cu ocazia săvârșirii faptei, ascultarea martorilor, victimei și a persoanei suspecte. Este o activitate care nu poate fi înlocuită. Articolul 192 alin.(1) din noul Cod de procedură penală, Titlul IV.Probele, mijloacele de proba și procedeele probatorii, Capitolul VIII. Cercetarea locului faptei și reconstituirea, prevede cine dispune această măsură: “Cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevarului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.”

Presupune parcurgea următoarelor etape:

1.Pregătirea locului faptei, care constă în luarea anumitor măsuri pregătitoare

– măsuri luate la sediul organului judiciar (obținerea de date și informații cu privire la faptă, transmiterea unor sarcini urgente către persoanele aflate la locul faptei, respectiv autorităților care ajung la locul faptei, constituirea echipei de cercetare, asigurarea participării la cercetare a persoanelor legal interesate.)

– măsuri luate la locul faptei (înlăturarea pericolelor existente sau posibile, acordarea asistenței victimelor, obținerea de date și informații despre faptă, modul în care s-a organizat paza locului faptei, se audiază martorii, persoana suspectă și se notează conținutul acestor declarații).

2.Efectuarea propriu-zisă

Cercetarea trebuie efectuată fără întârziere. În multe cazuri cercetarea cu întârziere a locului faptei poate avea ca rezultat modificarea între timp a aspectului locului faptei, precum și dispariția urmelor și a probelor materiale din diferite cauze. Astfel, fenomenele atmosferice deteriorează urmele de pe sol, probele materiale pot fi ridicate întâmplător sau inteționat de cineva, aspectul locului faptei se va modifica datorită restabilirii situației anterioare obișnuite. Cercetarea locului faptei trebuie efectuată cât mai grabnic cu putință, ori de câte ori există pericolul că scena locului faptei să sufere modificări în foarte scurt timp de la producerea faptei ( de exemplu, în cazul accidentelor de circulație, a accidentelor de muncă survenite în întreprinderi a căror producție nu poate fi întreruptă pentru o perioadă mai îndelungată, în cazul descoperirii unui cadavru în stradă). Cercetarea se desfășoară cu obiectivitate, adică nu trebuie verificată doar versiunea cea mai probabilă după primul contact cu locul faptei. Se efectuează în mod amănunțit și privește particularitățile locului faptei indiferent de importanța lor la acel moment. Nu în ultimul rând, se efectuează planificat în funcție de structura faptei, perimetru și componența echipei.

Constă în două faze:

1.Faza statică, care are ca rezultat delimitarea mai exactă a locului faptei, se examinează în detaliu acele urme care sunt amenințate de modificare sau distrugere. În această fază fixarea se face prin fotografie, filmare și descriere.

2.Faza dinamică presupune examinarea fiecărui obiect și urmă în parte miscându-le de la locul și poziția în care se află.

Toate rezultatele cercetării se consemnează într-un proces-verbal, care este alcătuit din trei părți: partea introductivă (cuprinde mențiuni despre fapta cercetată, localizarea acesteia în timp și spațiu, organul judiciar care a făcut cercetarea, persoanele care au asistat și modul de sesizare); partea descriptivă (cuprinde măsurile și activitățile desfășurate cu ocazia cercetării locului faptei, obiectele și urmele descoperite, ce s-a fotografiat la locul faptei, dacă s-a întocmit schița plan, la ce scară și în ce fel) și încheierea ( cuprinde ora începerii și ora terminării cercetării locului faptei). Procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar și de către martorii asistenți, pe fiecare pagină iar locurile rămase libere fiind barate.

Regulile tactice criminalistice de redactare a procesului-verbal:

– în procesul- verbal nu trebuie să se expună diferite opinii și presupuneri ale anchetatorului sau interpretări ale martorilor cu privire la faptele petrecute, ci trebuie să se consemneze, în mod obiectiv și clar, numai ceea ce însăși persoanele care au efectuat cercatarea locului faptei au perceput direct.

– folosirea unui mod de exprimare riguros, exact, precis și concis, a unei terminologii uzuale, accesibile și unitare sub raport procesual penal, astfel încât să fie prevenit echivocul sau ambiguitatea; se vor evita termenii prea tehnici sau neologismele.

– descrierea fiecărui obiect să se facă în mod complet și clar pentru a evita revenirile și repetările.

– descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfășurat cercetarea locului faptei, ceea ce impune ca procesul-verbal să fie redactat, de regulă, chiar la locul faptei, pentru a nu se omite niciun amănunt.

De obicei, la procesul-verbal se anexează schița locului faptei (art.192 alin.(2) noul Cod de procedură penală). Aceasta reprezintă o completare importantă a procesului-verbal de cercetare a locului faptei. Schița locului faptei, denumită și plan-schiță sau desen-schiță, este destinată fixării și prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan, obiectele și urmele infracțiunii, precum și a distanțelor sau a raportului de poziție dintre acestea. Pentru efectuarea cercetărilor cu un grad de complexitate mai mare se apelează la laboratoarele criminalistice mobile. Laboratoarele criminalistice mobile dispun, pe lângă trusele criminalistice, de mijloace tehnico-științifice mai importante cum ar fi: aparatură de înregistrare fotografică și video pentru obținerea de imagini de la cercetarea locului faptei, detectoare de metale, detectoare de substanțe explozive, mijloace tehnice de identificarea persoanelor după semnalmente exterioare, aparatură de comunicații radio pentru menținerea unei legături cu unitățile organelor judiciare.

Bibliografie:

Bodea Radu, „Drept penal. Partea specială”, Ed. Hamangiu, București, 2008

Diaconescu Horia, Răducanu Ruxandra, “Infracțiuni contra vieții, integrității sau sănătății persoanei”, Ed. C.H.Beck, București, 2014

Udroiu Mihail, “Drept penal. Partea specială. Noul Cod Penal”, Ed. C.H.Beck , București, 2014

Udroiu Mihail, Constantinescu Victor Dimitrie, “ Noul Cod penal.Codul penal anterior”, Ed. Hamangiu, București, 2014

Hotca Mihai Adrian , „Noul Cod penal și Codul penal anterior.Aspecte diferențiale și situații tranzitorii”, Ed. Hamangiu, București, 2009

Toader Tudorel, „Drept penal român.Partea specială”, Ed. Hamangiu, București, 2012

Toader Tudorel, Cristuș Nicoleta, „Codul penal și legile speciale.Doctrină, jurisprudență, decizii ale Curții Constituționale, hotărâri C.E.D.O.”, Ed. Hamangiu, București, 2007

Toader Tudorel, Michinici Maria, “Noul Cod penal.Comentarii pe articole”, Ed. Hamangiu, București, 2014

Dobrinoiu Vasile, Dima Traian, „Drept penal.Curs selectiv pentru licență.Partea generală și partea specială”, Ed. Hamangiu, București, 2007

Medeanu Tiberiu-Constantin, Mateuț Gheorghiță, Pașca Viorel, „Codul penal comentat.Volumul II.Partea specială”, Ed. Hamangiu, București, 2008

Boroi Alexandru, “Infracțiuni contra vieții”, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999

Marin Andrei, “Pagini alese din oratorii greci”, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1969

Hanga Vladimir, “Marii legiuitori ai lumii”, Ed. Științifică și pedagogică, București, 1977

Hanga Vladimir, “Istoria dreptului românesc”, Ed. Academiei R.S.R., Bucuresti, 1980

Rădulescu Andrei, “Legiuirea Caragea”, Ediție critică, Ed. Academiei R.S.R., București, 1955

Dobrinescu Ion, “Infracțiuni contra vieții persoanei”, Ed. Academiei R.S.R., București, 1987

Popescu Grigore Florin, “Circulația rutieră.Infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice. Practică judiciară”, Ed. Hamangiu, București, 2009

Basarab Matei, „Curs de drept penal. Partea generală”, Ed. Șansa S.R.L., Cluj, 1992

Mirișan Valentin, “Drept penal.Partea generală”, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Turianu Corneliu, “Legislație rutieră comentată și adnontată”, Ed. „Științifică și enciclopedică, București, 1988

Nedelcu Constantin, “Criminalistică.Cursuri, seminarii, teste”, Ed. Hamangiu, București, 2014

Mihalache Gabriel, Ștefan Florian, “Medicină legală”, Ed. Treira, Oradea, 1999

Noul Cod penal, actualizat februarie 2014

Noul Cod de procedură penală, în vigoare de la 1 februarie 2014

Ordonanța de Urgență Guvernului nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice, actualizată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.63/2006

www.jurisprudenta.com

www.ro.scribd.com

www.legalis.ro

www.scj.ro

www.portal.just.ro