Sfânta Taina A Euharistiei

UNIVERSITATEA „DUNAREA DE JOS”

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE SI TEOLOGIE

DEPARTAMENTUL DE TEOLOGIE

Teză de licență

Coordonator:

Pr. conf. dr. Leontin Popescu Student:

Bleotu Mircea

GALAȚI

Anul academic 2009-2010

UNIVERSITATEA „DUNAREA DE JOS”

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE SI TEOLOGIE

DEPARTAMENTUL DE TEOLOGIE

Sfânta taina a Euharistiei

privită interconfesional

Coordonator:

Pr. conf. dr. Leontin Popescu Student:

Bleotu Mircea

Galați

Anul academic 2009-2010

CUPRINS

Introducere

„Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” este un citat celebru pus pe seama lui André Malraux, care a stârnit foarte multe controverse în societate, atât contra fenomenului religios în ansamblu, cât și pentru susținerea importanței religiozității oamenilor.

După secole întregi în care și o simplă discuție pe teme religioase cu cei de altă credință era considerată erezie sau apostazie, în ultima perioadă se constată o mai mare deschidere spre discuții atât între Bisericile vechi cât și cu cultele mai noi. Astfel, putem considera ca un prim pas în acest sens ridicarea anatemelor dintre Bisericile Ortodoxă și Catolică în 1965, înființarea organizației „Wold Council of Churches” care are în vedere dialogul ecumenic dintre Biserici în 1948 cu sediul la Geneva, etc. Astfel a fost posibilă deschiderea unor căi de comunicare între Biserici, devenind mult mai ușor de observat și comparat asemănările și diferențele dogmatice, cultice, practice etc. dintre acestea. Un document reprezentativ în acest sens îl reprezintă documentul BEM („Baptism, Eucharist and Ministry”) apărut la Lima în 1982 în care se vorbește despre Botez, Euharistie și Preoție. Cele trei Taine sunt însă tratate superficial, luându-se în considerare părțile considerate a fi esențiale și care sunt asemănătoare în cadrul cât mai multor culte, însă aspectul cel mai important este că prin săvârșirea lor se transmite harul Duhului Sfânt. De asemenea, despre celelalte Taine nici nu se amintește, ceea ce înseamnă că ele nu sunt recunoscute. Premisa de la care se pornește este că Biserica lui Hristos este una, putând fi comparată cu trunchiul unui copac, în timp ce restul Bisericilor și confesiunilor existente astăzi sunt mai multe, asemenea ramurilor copacului, ele fiind nedespărțite de trunchi. Din această concepție s-ar deduce automat posibilitatea comuniunii euharistice dintre ortodocși și eterodocși.

Dispariția granițelor, migrația tot mai mare a popoarelor a dus la o cunoaștere mult mai rapidă și ușoară a obiceiurilor și tradițiilor diverselor culturi și popoare și improprierea acestora în societățile existente. Observăm astăzi o puternică influență asiatică, o dezvoltare tot mai mare a practicilor yoga alături de islam în Europa în societăți creștine în totalitate până nu de mult. Egalitatea din plan social dintre popoare începe să aibă ecou și în plan spiritual, apărând astfel un sincretism religios.

Tendința spre unitate care se manifestă astăzi în cadrul mișcării ecumenice ridică însă și problema relativizării adevărurilor de credință, a uniformizării cultului și practicilor Bisericilor, altfel spus, problema secularizării. Prin secularizare se urmărește o fundamentare a gândirii și acțiunii omului pe ceea ce vede, pe ceea ce este material, planul transcedental fiind lăsat în umbră. Aceste influențe se manifestă din ce în ce mai mult și în jurul nostru. Secularizarea poate fi considerată ca un reflux al religiei în societate. O primă consecință a ei o reprezintă separarea Bisericii de Stat. De exemplu, pe teritoriul țării noastre, dacă prin secolele XI-XV Biserica prin reprezentanții ei era prezentă în conducerea țării, în timpul comunismului s-a ajuns de la o separare clară a atribuțiilor acesteia la o limitare drastică a rolului ei în societate. Rapiditatea cu care se mișcă societatea astăzi se oglindește și în spiritualitate. În acest fel omul, fiind asaltat de tot mai multă informație, de tot mai multe cunoștințe, devine bulversat și vulnerabil din punct de vedere religios. O ignorare în primă fază a noilor credințe duce la o acceptare tacită și în final la o impropriere a acestora.

Unul dintre punctele principale prin care se urmărește realizarea acestei unități de credință îl reprezintă Taina Sfintei Euharistii, deoarece ea se regăsește într-o formă sau alta, în mod deplin sau cu diverse adaosuri sau omisiuni, la aproape toate Bisericile. Fie că este privită ca Însuși Trupul și Sângele Domnului, fie ca o simplă cină comemorativă, ea reprezintă un punct foarte important în cadrul dialogului ecumenic.

Euharistia reprezintă unul dintre mijloacele cele mai importante de manifestare a unității Bisericii: „Dans la sainte Eucharistie, l’Eglise se manifeste dans le temps et dans l’espace comme corps du Christ, mais aussi en tant qu’unité canonique. L’unité dans la divine Eucharistie constituait ainsi la source de l’unité de l’Eglise dans le corps du Christ.”.

Sfânta Euharistie a fost privită încă din Biserica primară ca fiind mijlocul cel mai deplin de unire cu Hristos, importanța ei în viața credincioșilor fiind de netăgăduit. De-a lungul timpului, ea a reprezentat unul dintre cele mai dezbătute subiecte din teologie, datorită limitelor de înțelegere a misterului pe care le are mintea umană. Nici astăzi importanța sa nu a scăzut, doar perspectiva din care se caută înțelegerea ei este alta: dacă în vechime Sfinții Părinți încercau să explice modul prefacerii elementelor euharistice, astăzi ea este privită ca unul din mijloacele prin care se poate realiza intercomuniunea Bisericilor. În Biserica Catolică, de exemplu, ea ocupă un loc central, fiind unul dintre mijloacele de propovăduire, ea fiind cea care „hrănește misiunea”: „Misionarii trebuie să înțeleagă că ei merg în lume cu Cuvântul și cu Euharistia”.

Documentul de la Lima amintit mai sus reprezintă doar începutul discuțiilor privind modul în care vor fi privite Tainele în general și Sfânta Euharistie în special. Scopul urmărit – unitatea tuturor confesiunilor – va prima în fața adevărurilor de credință și a practicii milenare a Bisericii. În acest context este important ca Biserica Ortodoxă, în calitate de păstrătoare fidelă a învățăturii Mântuitorului, să nu renunțe la dogmele stabilite de-a lungul timpului în favoarea unei eventuale unități confesionale care să nu fie bazată pe adevărurile de credință.

Și în cadrul Bisericii Ortodoxe Române există mai multe păreri cu privire la acest subiect, începând cu cei care consideră că Biserica Ortodoxă nu trebuie să facă niciun fel de concesii în ceea ce privește Sfânta Euharistie, până la cei care bagatelizează total această Sfântă Taină și consideră că unitatea Bisericii primează în fața dogmelor.

În ceea ce privește Sfânta Euharistie, o acceptare a unor învățături străine ar fi o despărțire de Hristos, care se împărtășește oamenilor prin ea. Hristos este Unul, nu poate fi împărțit; la fel și Euharistia adevărată nu poate fi decât una, în ea exprimându-se unitatea canonică din Biserică: „La sainte Eucharistie, grâce à laquelle le Christ s’est uni à l’Eglise jusqu’à s’identifier avec elle, rendant ainsi possible la répartition de charismes, est devenu non seulement la source, mais aussi le principal domaine où peut s’exprimer l’unité canonique”.

Această unitate canonică este total ignorată de denominațiunile creștine, deși prin intermediul ei s-au păstrat nealterate învățăturile de credință și continuitatea apostolică. Paradoxal este faptul că aceleași denominațiuni încearcă să își justifice existența și din punct de vedere istoric, susținând că sunt urmașele directe ale Mântuitorului sau Sfinților Apostoli (Martorii lui Iehova mergând mai departe în timp chiar până la Abel). Prin aceste justificări false se încearcă o plinire, o înlocuire a Duhului Sfânt, de care ei nu se împărtășesc.

Mișcarea ecumenică astăzi încearcă să pună în valoare atât elemente din doctrina Bisericii Ortodoxe, cât și cea a Bisericii Catolice și, mai ales, din credințele protestante și neo-protestante. Astfel, importanța Sfintei Euharistii nu o mai reprezintă faptul că Hristos este prezent în mod real în ea, ci este privită ca respectarea unei promisiuni a lui Dumnezeu față de om. De asemenea, la fel de importantă este și relația omului cu semenii săi, relație văzută în comuniune cu Dumnezeu. „When Christians pray the Eucharistic prayer, they take the place of Jesus, both as he prays to the Father and as he offers welcome to the world at his table. The Eucharist is the celebration of the God who keeps promises and whose hospitality is always to be trusted. But this already tells us that we have to be committed to those around us, whatever their perspective. Their need, their hope, their search for healing at the depth of their humanity is something with which we must, keep faith”.

În ziua de azi, apar tot mai multe secte, denominațiuni care denaturează adevărul ortodox și în consecință și cultul și însemnătatea lui. Toate învățăturile credinței adevărate sunt denaturate, răstălmăcite în așa fel încât noile învățături să corespundă necesităților lor de prozelitism. Acest lucru se datorează atât dorinței de a face cât mai mulți adepți care să contribuie la bunăstarea congregației, cât și faptului că unele locuri din Sfânta Scriptură sunt mai dificile de înțeles și explicat fără călăuzirea Duhului Sfânt: Sfântul Apostol Petru spune că în scrierile Sfântului Apostol Pavel „sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstalmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru III, 16).

Așa stă cazul și cu Sfânta Euharistie, care a primit diferite explicații și modificări după mintea eretică a unora, care nu păstrează tradiția bisericească și, mai rău, nici nu o recunosc. Sfânta Euharistie este una dintre cele mai mari taine ale Bisericii, greutatea înțelegerii ei fiind întrecută numai de însemnătatea pe care o are în viața credincioșilor. Din acest motiv, este mult mai facil pentru unii să excludă anumite părți din ea pentru a o putea prezenta oamenilor într-o formă ușor de înțeles, într-un mod în care nu se solicită foarte mult credința, ci logica. Este mult mai ușor ca Euharistia să fie prezentată ca o repetare, comemorare a Cinei celei de Taină, decât sub dublul ei aspect de jertfă și de taină cu implicațiile sale. Omul din ziua de azi este atras mai ușor de lucruri palpabile, concrete, logice care „garantează” reușita, în acest caz mântuirea; iar denominațiunile sectare exact în acest sens își canalizează mesajul.

În aceste condiții, este din ce în ce mai greu pentru creștinii ortodocși să reziste în fața mirajului și poleielii cu care își înconjoară noile denominațiuni adevărata față a învățăturii lor și să rămână statornici în dreapta credință fără un ajutor substanțial din partea preoților din parohiile din care fac parte sau fară o implicare serioasă misionară a teologilor în general. Tratarea superficială, fără suficiente argumente a oricărei probleme teologice, lasă nenumărate portițe pe care sectele le pot exploata în prozelitismul pe care îl practică.

De aceea se cerea tratată problema Sfintei Euharistii, pentru a arăta că părerile neortodocșilor cu privire la ea sunt greșite, iar credința ortodoxă este singura care a păstrat adevărul nepătat, preluat încă din timpul Sfinților Apostoli. Toată frumusețea, simbolismul și solemnitatea momentului care înconjoară Sfânta Euharistie în Biserica Ortodoxă este suprimată sau redusă la o rugăciune, o împărțire a pâinii și o plecare a capului pentru a da un minim de solemnitate acestui moment. Din păcate, de multe ori acest simulacru ritualic al Sfintei Euharistii fiind tălmăcit de pastorii diverselor denominațiuni în felurite moduri, atrage pe unii creștini mai creduli care, necunoscând suficient de bine învățătura cea dreaptă, se mulțumesc să accepte fără a trece prin filtrul rațiunii și al credinței eresurile predicate.

În societatea de astăzi se acordă o din ce în ce mai mică importanță harului lui Dumnezeu împărtășit omului în cadrul Bisericii prin Sfintele Taine. Societatea modernă în care trăim nu poate accepta o lucrare a harului în oameni, ci se inoculează tot mai mult ideea că omul este liber față de orice element exterior lui, că poate întreprinde orice își dorește, acest lucru neafectând în nici un fel viața lui, sufletul lui sau mântuirea. Tot ceea ce se cere de la om este credința într-un Dumnezeu, într-o idee a existenței lui Dumnezeu care nu se mai implică, nu mai ajută omul în urcușul său de dobândire a mântuirii. Tot efortul personal al omului este minimizat, Dumnezeu fiind cel care alege cine se mîntuiește și cine nu, după bunul plac.

Având în vedere necesitatea harului divin pentru mântuire și ținând cont că, fără harul divin, omul natural nu poate face nici măcar primii pași pentru începutul mântuirii sale: „fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan XV, 5; VI, 44), e de la sine înțeles că Sfintele Taine, fiind singurele mijloace de împărtășire a harului dumnezeiesc în mod real, pe care le-a instituit Hristos și le-a încredințat Bisericii pentru folosul oamenilor, sunt absolut necesare oricărui credincios pentru mântuire, iar dintre acestea Sfânta Euharistie reprezintă calea cea mai deplină de împărtășire a harului pentru om.

I. Taina Sfintei Euharistii în Biserica Ortodoxă

a) Despre Sfintele Taine în general

Mântuirea omului nu se realizează numai prin jertfa Mântuitorului, prin moartea Lui pe Golgota și Învierea Sa. Roadele jertfei lui Iisus trebuie sa fie împropriate de fiecare credincios în parte. Astfel, „omul credincios se mântuiește întrucât se unește cu Hristos și repetă drumul Lui pentru mântuirea sa, prin Sfintele Taine”; murim păcatului și înviem pentru Hristos prin Taina Sfântului Botez, ne unim cu Sfânta Sa Biserică prin Mirungere, devenim purtători de Hristos, mădulare ale trupului Lui prin Sfânta Euharistie, etc.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române termenul taină, taine, s.f. este explicat ca: „1. Ceea ce este neînțeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească, mister, minune, miracol, poveste minunată. 2. Secret. Loc. adj. si adv. (Înv.) De taină = intim, particular. (În religia creștină) Cina cea de taină = masa luată de Hristos cu apostolii săi, în seara dinaintea răstignirii. (Expr.) A sta de taină = a întreține o conversație cu caracter intim. Loc. adv. În taină = pe ascuns, secret, discret. 3. Fig. Loc ascuns, tăinuit, ascunzătoare, tainiță. 4. (Bis.; în sintagma) Sfintele Taine sau cele șapte taine = cele șapte ritualuri sau acte de cult din religia creștină (botezul, căsătoria, spovedania, mirul, împărtășania, hirotonia și maslul), prin care credincioșii consideră că li se transmite harul divin. – din sl. tajna”.

Din punct de vedere ortodox „Taina, Sfintele Taine” (lat. Sacramentum, gr. Μιστηριον το, slv. Tainstve = ascuns, tainic, lucru neînțeles) sunt slujbe bisericești prin mijlocirea cărora ni se împărtășește, în chip special, nevăzut, și prin anumite rituri (forme), semne văzute, harul lui Dumnezeu, în momentele cele mai de seamă și în anumite împrejurări ale vieții noastre.

„Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. În acest sens, înțelesul general al Tainei este unirea lui Dumnezeu cu creatura”. Cele cinci acte prin care s-a realizat mântuirea (Întruparea, Jertfa, Moartea, Învierea și Înălțarea Mânuitorului) se continuă cu împărtășirea Sfântului Duh Apostolilor la Cincizecime. Sfântul Duh devine acum mijlocitorul lui Hristos în Biserică, lucrătorul și desăvârșitorul mântuirii omului; cel care prin Sfintele Taine ni-L descoperă pe Hristos: „Iisus Hristos este sacramentul sau Taina originară și darul culminant al lui Dumnezeu oferite oamenilor, prin care s-a realizat răscumpărarea…și îndumnezeirea oamenilor care participă prin Biserică la Taina Supremă, Hristos.”

Însăși Biserica – locul de împărtășire și unire cu Hristos reprezintă o taină. Parintele Stăniloae o consideră ca fiind a treia Taină (după cea creațională și cea a unirii Creatorului cu creatura – taina lui Hristos) prin care „Dumnezeu Cuvântul restabilește și ridică la o treaptă mai accentuată unirea sa cu lumea înființată prin actul creației”.

Sfintele Taine au fost instituite de Domnul Iisus Hristos. Acest adevăr reiese din textele: „Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan I, 17), precum și din calitatea apostolilor de „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni IV, 1) întrucât ei au îndeplinit toate din încredințarea și în numele lui Hristos. Fiecare Taină a fost instituită în mod special de Mântuitorul printr-un act sau îndemn expres. De exemplu, după frângerea pâinii și binecuvântarea paharului cu vin la Cina cea de Taină, Mântuitorul precizează: „aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Matei XXVI, 26; Marcu XIV, 22; Luca XXII, 19-20).

În privința numărului Tainelor, Biserica nu a formulat o dogmă, ci din practică s-a impus numărul de 7 Sfinte Taine. Acest număr a fost preluat din Occident cu ocazia conciliului unionist de la Lyon din 1274. Biserica nu a acordat numărului în sine o importanță specială, ci a plasat mai degrabă accentul pe dobândirea harului prin Sfintele Taine, pe unirea cu Hristos. Pentru credincioși, nu numărul este important, ci mântuirea. În acest sens, mărturisește și părintele Bulgakov: „Trebuie să avem în vedere faptul că nici numărul de șapte nu are un caracter exhaustiv, fiindcă numărul lucrărilor sfințitoare în Biserică este mult mai mare. Astfel, Biserica are diferite sfințiri (a unei biserici, sfințirea apei, a pâinii, fructelor și a oricărei materii), înmormântarea și tunderea în monahism (care în vechime erau considerate direct Taine), sfințirea icoanelor și a crucilor și alte rânduieli care nu se deosebesc de cele șapte taine după puterea lor activă, deoarece și ele comunică harul Duhului Sfânt prin respectarea unei anumite forme exterioare”.

Așa cum am menționat, Biserica a accentuat mai mult efectele Sfintelor Taine, necesitatea și eficiența acestora pentru credincios. Eficacitatea Tainelor rezidă în Iisus Hristos, Arhiereul Veșnic, Cel care prin mâinile preoților săvârșește lucrarea Sa nevăzută. Astfel, prin Taine ne atingem în mod văzut, de Hristos Cel nevăzut: „S-a atins de Mine cineva. Căci Eu am simțit o putere ce a ieșit din Mine” (Luca VI,19; 8,46).

În săvârșirea Sfintelor Taine există două părți: una văzută care cuprinde materia, actele făcute și cuvintele rostite de săvârșitor – rânduiala stabilită de Biserică – și alta nevăzută prin care se împărtășește harul sfințitor primitorului Tainei. Toate Tainele au un săvârșitor și un primitor. Desigur, adevăratul săvârșitor al tainelor este cel ce le-a instituit, Iisus Hristos, care își continuă prin ele lucrarea Sa mântuitoare și sfințitoare în Biserică, prin Duhul Sfânt. Episcopii și preoții cărora li s-a transmis prin hirotonie puterea harică, de la Sfinții Apostoli, de a săvârși Tainele, posedă același har și aceeași putere pe care Apostolii le-au primit de la Mântuitorul Hristos. Ei sunt îndreptățiți la săvârșirea Tainelor, deoarece sunt posesorii unui har care le conferă o putere specială prin Taina Hirotoniei (Fapte VI,6; XX,28; Tit I,5), și aceasta o fac în numele lui Iisus Hristos.

Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârșitorului, deoarece principalul și adevăratul săvârșitor este Iisus Hristos, iar preotul este numai un instrument prin care lucrează în chip nevăzut Duhul Sfânt.

Vorbind despre necesitatea Tainelor, ea este strâns legată de necesitatea harului divin pentru mântuire. Deoarece omul natural nu poate face nici măcar primii pași pentru începutul mântuirii sale (Ioan III,5) este de la sine înțeles că Tainele sunt singurele mijloace de împărtășire a harului divin necesar oricărui creștin pentru mântuire (Ioan XV, 5).

b) Taina Sfintei Euharistii. Instituire. Temeiuri

Taina Sfintei Euharistii a fost considerată de majoritatea teologilor ca fiind cea mai importantă Sfântă Taină a Bisericii, deoarece, dacă prin celelalte Taine se împărtășește harul Duhului Sfânt în vederea unirii cu Hristos, prin Euharistie credinciosul îl primește pe Hristos Însuși: de exemplu Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „Înfricoșătoarele Taine pline de multă mântuire și care se săvârșesc în fiecare adunare (sinaxă) se numesc Euharistie, pentru că în ele se pomenesc multe binefaceri, se arată lucrul principal al proniei lui Dumnezeu și pentru că prin aceste Taine suntem pregătiți să aducem mulțumire pentru toate”; Nicolae Cabasila spune: „Fără îndoială că Hristos se află în toate Tainele. El, care este și ungerea și Botezul și hrana noastră, ba este de față și în cei care iau parte la Săvârșirea Sfintelor Taine, împărtășindu-le din darurile Sale, dar, în fiecare din Taine, El este de față în alt chip. Pe cei botezați îi curățește de întinăciunea păcatului și întipărește în ei din nou chipul Său. În cei miruiți face mai lucrătoare puterile Duhului, a căror comoară s-a făcut trupul Său prin ungere. Când îl duce însă pe credincios la Sfânta Masă și-i dă să mănânce din Însuși Trupul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i Însăși personalitatea Sa, iar noroiul care primește vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în Însuși Trupul Împăratului… De aceea Sfânta Euharistie este Taina cea mai mare pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge nici nu se mai poate adăuga ceva”. Părintele Nicolai Afanasiev consideră că Sfânta Euharistie „nu este o Taină din Biserică, ci izvorul, punctul central și scopul tuturor Tainelor, este Taina Bisericii”.

Numele ei derivă din grecescul „ευχαριστια” mulțumire, recunoștință, deoarece Mântuitorul la Cina cea de Taină întâi a mulțumit lui Dumnezeu prin rugăciune și apoi a binecuvântat pâinea și a dat-o Sfinților Apostoli. Pe lângă această numire, pentru Sfânta Euharistie mai sunt folosite și sintagmele: Cina Domnului, Ospățul Stăpânului, Frângerea pâinii, Paharul binecuvântării, Paharul mântuirii, Paharul vieții, Dumnezeieștile Taine, Împărtășanie, Cuminecătură.

O definiție exactă, care să cuprindă toate aspectele Sfintei Euharistii este imposibil de dat. Majoritatea definițiilor adâncesc și mai mult misterul care o înconjoară. Părintele Ene Braniște spune că Euharistia este Taina Sfântă care constituie centrul cultului creștin; Taina Tainelor prin care se realizează unirea credinciosului creștin cu Iisus Hristos, cu Trupul și Sângele Său (sub forma pâinii și a vinului Împărtășaniei).

Sfânta Împărtășanie nu numai că a fost așezată de Mântuitorul ca Taină, ci El a binevoit să-i pregătească pe oameni pentru primirea ei. Astfel Domnul, după ce a săturat în pustie peste 5000 de oameni, a ținut cuvântarea despre pâinea cea cerească: „Eu sunt pâinea vieții. Cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată… Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea care, dacă mănâncă cineva, nu moare… Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan VI, 35-56). După ce a învățat poporul despre darurile pregătite în vederea mântuirii oamenilor, la Cina cea de Taină, cu o zi înainte de Paștele iudaic, chiar în noaptea în care avea să fie prins și târât la Patimi, Mântuitorul instituie această dumnezeiască Taină: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și dând ucenicilor a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți, Că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei XXVI, 26-28). Textele sinopticilor sunt similare, în relatarea evenimentelor, numai Sfântul Luca face o completare: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19). Ca mărturie a autenticității cuvintelor Sfinților Evangheliști avem precizarea făcută de Sfântul Pavel: „Eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea Nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea întru pomenirea Mea” (I Corinteni XI, 23,25).

c) Prezența reală a Mântuitorului în Sfânta Euharistie

Tainele ne sunt date în această viață pentru creșterea noastră în Hristos, pentru menținerea noastră pe drumul învierii, edificând prin aceasta Trupul tainic al Domnului. Spre deosebire de celelalte Taine, Euharistia are un rol special în acest sens, ea ne introduce în calea unirii plenare, nemijlocite cu Hristos încă din viața pământească pentru a o avea în mod deplin în viața viitoare.

Euharistia este misterul prezenței celei mai depline și a lucrării celei mai eficace a lui Iisus Hristos în Biserică, și prin ea în lume. Hristos este prezent în Euharistie cu Trupul Său luat din Fecioara Maria, răstignit pe cruce, înviat, înălțat la cer și șezând de-a dreapta Tatălui. El este prezent cu Trupul și cu Sângele Său sub chipul pâinii și al vinului prefăcute în acest Trup și Sânge în timpul Sfintei Liturghii. Prin aceasta, Hristos operează extinderea mântuirii a cărei sursă S-a făcut prin faptul că a luat un trup ca al nostru, a întipărit în El dispoziția jertfei supreme pe care a suportat-o spre lauda Tatălui, viața inalterabilă a învierii, slava unei umanități înălțate care șade de-a dreapta Tatălui și cu care are să vină din nou să judece vii și morții, spre viața veșnică sau spre osânda veșnică. Hristos este prezent real în Euharistie pentru a ne face parte de toate cele ce s-au făcut în trupul Său, de urmarea lor în El până astăzi și în vecii vecilor, comunicându-le acum în mod actual, în măsura în care putem să le primim în acest veac, dar în această comunicare actuală aflându-se virtual tot ce vom putea primi în veacul viitor. Astfel, în Sfânta Euharistie este concentrată toată mântuirea noastră pentru a ne-o putea însuși personal. Euharistia, unindu-ne cu Hristos, ne face asemenea Lui, imprimând și în noi acea stare capabilă de jertfă, puterea învierii și a slavei veșnice. Prin Euharistie, noi devenim același trup cu Hristos și extinzându-se în noi starea de mântuire, de înviere și de slavă efectuată de Hristos în umanitatea asumată de El.

Nicolae Cabasila spune că „dacă Hristos a primit în Sine Trup și Sânge lipsite de orice întinăciune și Cel ce fiind prin fire dintru început Dumnezeu a îndumnezeit însăși firea omenească pe care a creat-o și, în sfârșit, în acest Trup omenesc, Fiul lui Dumnezeu a murit și-a înviat, cel ce dorește unirea cu Hristos va trebui să se împărtășească din Trupul Lui, să guste din dumnezeirea Lui, și să-și lege viața sa de moartea și învierea Domnului… de aceea mâncăm hrana prea sfântă a Împărtășaniei și ne adăpăm din sfântul potir pentru ca să ne cuminecăm cu însuși Trupul și Sângele lui Hristos pe care El le-a luat asupră-și încă din pântecele Fecioarei. Așa că, la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a întrupat și s-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi”.

După învățătura ortodoxă, Domnul este prezent în Euharistie prin prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Lui, încât, din momentul prefacerii, pâinea și vinul au încetat să mai existe. În Hristos însă, Trupul nu este despărțit de Sânge, nici la instituire, nici după Înviere. La instituire Domnul era încă viu; pâinea și vinul fiind împreunate s-au prefăcut în Trupul și Sângele Lui. Hristos cel înviat, în al Cărui Trup și Sânge se prefac elementele, nu mai moare, Trupul Său este spiritualizat, preamărit și nedespărțit de Sânge. Este evident așadar că, după înviere, unde este prezent Dumnezeu – Omul, anume și în Euharistie, este prezent în toate părțile Lui constitutive și cu dumnezeirea. Răspunsul la întrebarea: Cum se înfăptuiește prezența reală a lui Hristos în dumnezeiasca Euharistie, ni-l dă Sfântul Chiril, care susține că această prezență este urmarea prefacerii elementelor vizibile: „Pâinea ce se vede nu este pâine, chiar dacă o simțim pâine la gust, ci Trup al lui Hristos, iar vinul ce se vede nu este vin, chiar dacă gustul o vrea, ci Sânge al lui Hristos”.

În Sfânta Euharistie, noi îl primim pe Hristos într-o intimitate care ne cutremură, dacă ne gândim că acest Hristos, cu care ne unim, este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” dar care ne și încântă inima prin corespondența Sa cu aspirațiile noastre cele mai înalte și cele mai tainice. În arătările Sale după înviere, prezența lui Hristos este vizibilă și personală, în schimb întâlnirea cu Hristos în Euharistie ne devine interioară; Hristos prezent real este prezent fără înfățișare vizibilă sau, mai bine zis, înfățișarea Sa este cea a unor lucruri care de obicei nu sunt El: pâinea și vinul, însă această înfățișare nu este altceva decât chenoza slavei Sale adresată credinței noastre. Fericirea pe care Mântuitorul Hristos o adresează lui Toma este fericirea noastră, o fericire izvorâtă din împărtășirea cu Hristos într-o adâncă intimitate, dar și în austeritatea unei prezențe tainice: „Dacă prin actul comunicării însușirilor natura umană, grație întrupării și Euharistiei, dă Logosului putința să se asimileze oamenilor, natura Sa divină prin trupul Său îi asimilează pe aceștia nemuririi Sale”.

Împărtășirea cu Hristos înseamnă împărtășirea cu modul existenței Sale, potrivit cuvintelor Lui: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan VI, 54). Fără Hristos, Domnul nostru, nu ne putem face părtași vieții veșnice, și dacă El nu S-ar fi făcut asemeni nouă noi nu ne-am putea uni cu El; de aceea Sfinții Părinți numesc adesea Euharistia „doctrina nemuririi”, iar în una dintre rugăciunile împărtășirii se spune: „nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtășirea Sfintelor Tale Taine Doamne, ci spre tămăduirea trupului și a sufletului și spre viața de veci” . Mântuirea se realizează printr-un contact din ce în ce mai intim cu Taina răscumpărătoare a lui Hristos. Hristos s-a arătat pe Sine ca „pâine a vieții”(Ioan VI, 48). Această viață ne-a fost dată de către Dumnezeu Tatăl în întruparea Fiului Său. Ea este descoperită de către om și se descoperă pe sine prin Trupul lui Hristos în și prin Euharistie. Prin această comuniune, credinciosul devine transfigurat și se unește cu Hristos, unire reprezentată intuitiv și simbolic în proscomidie, prin miridele pentru sfinți și pentru credincioși, așezate în jurul Sfântului Agneț. Astfel în Sfânta Euharistie se realizează cu adevărat Biserica. Ea este prin excelență euharistică, după cum Euharistia este prin excelență eclesiologică. Comuniunea perfectă cu Hristos realizată prin Euharistie este o comuniune deplină a credincioșilor între ei, toți se întâlnesc în același trup al lui Hristos, toți formează împreună extinderea trupului lui Hristos; în acest sens, Euharistia este prin excelență Taina unității, prin faptul că acum credincioșii nu se mai împărtășesc numai de o energie a lui Hristos corespunzătoare unei anumite stări din viața Lui, ci de însuși Trupul Lui, care devine în ei izvor al tuturor energiilor divine, în calitate de trup înviat; prin Euharistie se realizează și se menține Biserica în sensul mai deplin al cuvântului, ca Trup al Omului, ca unitate completă a credincioșilor cu El.

Sfânta Împărtășanie este Trupul și Sângele Domnului, dar totodată și hrana și băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos; iar prin Împărtășanie, nu Biserica le face pe ele în trup omenesc, ca pe o oarecare altă hrană, ci Biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc. Precum fierul înroșit în foc ni se arată oarecum ca foc și nu ca fier, deoarece însușirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot așa și Biserica lui Hristos; dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea sa, n-ar vedea decât însuși Trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El și că se împărtășește din Trupul Lui. Pentru acest motiv spune Sfântul Apostol Pavel: „voi sunteți trupul lui Hristos, și fiecare în parte mădularele Lui” (I Corinteni XII, 27). Tot corintenilor Sfântul Apostol Pavel le vorbește în termeni foarte preciși despre prezența reală a lui Hristos cu Trupul și cu Sângele Său, în Euharistia întemeiată de El și poruncită spre săvârșire Apostolilor săi, precum și urmașilor acestora: „paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este, oare, împărtășirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu Trupul lui Hristos? Ca o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Corinteni X, 16-17). Iar apoi adaugă: „Astfel oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului”(I Corinteni XI, 27).

Și Sfinții Părinți au recunoscut în unanimitate prezența reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie. Cu privire la modul în care se produce această minune, ei au încercat să explice cât mai pe înțelesul oamenilor această prefacere. Astfel, Sfântul Ioan Damaschin spune: „Și acum mă întrebi cum pâinea se preface trupul lui Hristos și vinul și apa, sângele lui Hristos? Ți-o voi spune eu. Sfântul Duh Se coboară peste ele și face pe acelea ce sunt mai presus de cuvânt și de cuget. Pâinea și vinul sunt în chip real Trupul unit cu Dumnezeirea; ele sunt Trupul luat din Sfânta Fecioară. Aceasta nu înseamnă că se pogoară din cer Trupul care a fost înălțat, ci că înseși pâinea și vinul se prefac în Trupul și sângele Domnului. Pâinea și vinul nu sunt tipul Trupului și Sângelui lui Hristos – să nu fie! ci însuși trupul îndumnezeit al Domnului”. Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „pâinea și vinul Euharistiei, înainte de invocarea Sfintei Treimi, sunt simplă pâine și vin, dar, după invocare, pâinea ajunge Trup al lui Hristos, iar vinul, Sânge al lui Hristos”. „Nu te uita deci la pâine și la vin ca la pâine și la vin obișnuite. Ele, potrivit hotărârii Stăpânului, sunt Trup și Sânge ale lui Hristos… să nu judeci taina după gustare, ci, neîndoielnic, încredințează-te prin credință că ai fost învrednicit de Trupul și Sângele lui Hristos.”

Totuși, prin această prefacere nu se schimbă firea pâinii și a vinului, pentru că, dacă s-ar întampla aceasta, creștinismul nu ar mai fi o religie a credinței ci s-ar asemăna cultelor magice din vechime.

Părintele Serghei Bulgakov consideră că „minunea prefacerii sfintelor daruri nu este una fizică ci una metafizică. Prin această prefacere euharistică nu se desființează caracterul de pâine al pâinii și de vin al vinului. Astfel, creatura nu este suprimată ci este transfigurată în mod cosmic-eshatologic”. Datorită limitei minții omenești care nu poate înțelege rațional toate misterele dumnezeiești, s-au ivit și unele păreri, care, în încercarea de explicare a tainei prezenței reale a lui Hristos în Sfânta Euharistie au depășit cadrul învățăturii ortodoxe. Un asemenea exemplu este Christu Andrutsos care pune în paralel transformarea jertfei euharistice cu distrugerea celui jertfit în jertfa sângeroasă. Deci, hotărâtor pentru el era tocmai faptul că în Euharistie pâinea și vinul nu mai rămân pâine și vin.

Prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului are loc în cadrul Sfintei Liturghii. Alexander Schmemann, atunci când spune că întreaga Liturghie este prefacere, are în vedere ceva foarte simplu, și anume: că în Liturghie, fiecare parte a ei, fiecare lucrare sfântă, fiecare ritual se preface prin Duhul Sfânt în ceea ce este, fiecare fiind „simbol real”, în ceea ce descoperă.

Părintele Dumitru Stăniloae a încercat să explice modul prezenței reale al lui Hristos în Euharistie prin analogie cu Întruparea Domnului. Astfel, el spune: „Precum Cuvântul s-a făcut Trup, fără să se prefacă Trupul în Dumnezeire, așa și în Euharistie, Trupul adevărat al Domnului și Sângele Lui coexistă cu pâinea și vinul euharistic. Precum e valabil după Întruparea Logosului paradoxul: «Acest om e Dumnezeu și acest Dumnezeu e om», fără nici o schimbare a naturii umane în Dumnezeire, tot așa e valabil și în Euharistie” și „Din perspectivă eshatologică, trăită de noi anticipat, pâinea și vinul pot fi considerate prefăcute în Trupul și Sângele Domnului în mod deplin. Dar câtă vreme ține chipul lumii acesteia și al trupurilor noastre, ține și chipul pâinii și al vinului, chiar dacă fundamentul lor ontologic, readus în Hristos, e prefăcut de pe acum în Trupul și Sângele Lui”.

Din dogma prezenței reale a Mântuitorului în Euharistie, prin prefacerea elementelor euharistice în trupul și sângele Său, decurg mai multe consecințe de ordin dogmatic, sintetizate astfel:

a) Domnul este prezent în Sfânta Euharistie nu numai cu Trupul și cu Sângele, ci și cu Trupul și cu Dumnezeirea, respectiv cu întreaga Sa ființă, constând din cele două naturi, care, așa cum au fost unite și nedespărțite în timpul vieții Sale pământești, tot așa sunt și aici. Dacă Mântuitorul n-ar fi prezent în Sfânta Euharistie cu toată ființa Sa, împărtășania n-ar putea avea minunatele efecte pe care le are, fiindcă ar fi participare numai la o parte din ființa Lui, iar de o sălășluire a Domnului în noi, după împărtășire, n-ar putea fi vorba;

b) Pâinea și vinul, odată prefăcute în Trupul și Sângele Domnului, nu revin la forma inițială de pâine și vin, dacă nu sunt date credincioșilor, ci rămân Trupul și Sângele Domnului cât timp ele există. Domnul este continuu de față atât cât durează pâinea și vinul sfințite. Celelalte Taine există numai în momentul săvârșirii lor, rămânând după aceea numai roadele lor.

c) Domnul Hristos este întreg în fiecare părticică, oricât de mică, a pâinii și a vinului euharistic, pentru că ființa Sa nu poate fi împărțită. Ceea ce se împarte când se dă credincioșilor este numai înfățișarea exterioară, aparența pâinii și vinului, așa că oricine se împărtășește cu o bucățică de pâine și cu câteva picături de vin sfințit, se împărtășește cu Hristos întreg, după cum arată și textul liturgic: „Se sfarmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfarmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei care se împărtășesc îi sfințește”.

d) Trupul și Sângele lui Hristos sunt totdeauna și pretutindeni unul și același Fiu al lui Dumnezeu, întreg și nedespărțit, în fiecare pâine și vin euharistic, cu toate că în același timp se pot săvârși mii de liturghii în diferite locuri. Adevărul acesta îl exprimă Patriarhul Dositei în Mărturisirea sa de credință: „Deși în unul și același timp se săvârșesc multe liturghii în lumea creștină, nu sunt totuși mai multe trupuri ale lui Hristos, ci Unul și Același Hristos este prezent în adevăr și real. Unul este Trupul și unul este Sângele lui Hristos, în toate bisericile. Aceasta, pentru că pâinea producerii, pregătită anume în toate bisericile, și, după sfințire, prefăcută și transsubstanțiată, se face una și aceeași cu Trupul din cer al Domnului, căci Domnul totdeauna are un singur Trup, iar nu mai multe, în diferite locuri”.

e) Pâinea și vinul euharistic, înfățișând în chip real pe Însuși Domnul Iisus Hristos, în deplinătatea ființei Sale, se cuvine să primească de la noi aceeași închinare dumnezeiască pe care o dăm Persoanei Mântuitorului, adevăr mărturisit clar de Mitropolitul Petru Movilă: „Noi trebuie să cinstim și să ne închinăm Sfintei Împărtășanii, ca Însuși Mântuitorului Iisus Hristos”.

Sfânta Euharistie este prin excelență lucrarea Duhului Sfânt, care transmite celor cuminecați puterea necesară de a intra în comuniune cu Sfânta Treime. De aceea, după împărtășirea credincioșilor, se cântă un imn de la sărbătoarea Cinzecimii: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Acest text ne amintește un aspect important al Tainei Euharistiei, și anume că Dumnezeu, când Se revelează în aceasta și Se dăruiește spre împărtășire, este Dumnezeul Treimic și că Împărăția lui Dumnezeu care se inaugurează și se instaurează în adunarea euharistică este „Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”.

Euharistia se află în fruntea tuturor bucuriilor și împlinirilor duhovnicești, este desăvârșirea creștină, hrana veșnică: „cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan VI, 56). În această Taină lucrează întreaga Sfântă Treime, Hristos fiind Cel ce se aduce, se jertfește, se împărtășește, se preaslăvește. În același timp este comuniune deplină a Bisericii, legătură între credincioși și Dumnezeu, încorporare în Hristos.

Sfânta Euharistie poate fi privită atât ca Taină cât și ca jertfă, aceste două aspecte fiind nedespărțite. Privită ca jertfă, Euharistia este o taină căci dăruindu-ne lui Dumnezeu ne înălțăm și ne împărtășim de sfințirea și de binecuvântarea Lui. Și chiar Taina este o Jertfă, căci trupul Domnului care ni se dă este în stare de trup jertfit și înviat și ne imprimă starea de jertfă, prin care ne înălțăm și înaintăm spre înviere. De altfel toate Tainele au nu numai caracter de Taină, ci și de jertfă, căci în toate Hristos Se dă pentru noi și ne dă împreună cu Sine Tatălui, dar ni se dă și nouă.

În Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos nu ne oferă o simplă iradiere a stării Sale de Jertfă și Înviere, ci însuși Trupul Său, jertfit și înviat, adică plin de tot Duhul. De aceea, Sfânta Euharistie este culminarea tuturor celorlalte Taine.

Părintele Dumitru Stăniloae spune că: „Hristos este o jertfă personală, adică o jertfă de valoare supremă în ea însăși. El se aduce pe Sine însuși ca jertfă. El se aduce jertfă Tatălui și rămâne așa. Orice făptură umană trebuie să se aducă și să fie permanent jertfă Tatălui, pentru că fiecare trebuie să trăiască lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu nu era obligat să se facă om, dar odată ce a binevoit să se facă, trebuia să se aducă jertfă și să fie în această calitate o jertfă permanentă. Odată ce a făcut primul pas (Întruparea Sa) trebuia să-l facă și pe al doilea. În întruparea Sa pentru noi s-a implicat și faptul că trebuia să aducă jertfă, dar și că s-a adus jertfă în ultima analiză pentru noi”.

În jertfa euharistică, pe de o parte, Hristos vine la noi, iar pe de altă parte, noi ne ridicăm la Hristos. Nu există o separație individualistă între jertfa lui Hristos și jertfa noastră. E o întâlnire deplină între Hristos și noi, o comuniune intimă în dispoziția de jertfă și în starea de jertfă a Lui și a noastră. Biserica Ortodoxă învață despre raportul dintre jertfa de pe Golgota și cea euharistică, anume că jertfa euharistică este și reprezentare a jertfei de pe Cruce, dar și jertfă reală. Ea continuă opera răscumpărătoare a Domnului, ispășind păcatele pentru care se aduce. În timp ce jertfa de pe Golgota s-a făcut odată, cu sânge, pentru toată lumea, împăcând pe Dumnezeu cu oamenii, Euharistia dă ispășire lui Dumnezeu numai pentru păcatele pentru care se săvârșește, aducând roadele mântuirii celor ce se apropie de împărtășirea cu ea. Hristos este arhiereul desăvârșit, aducând jertfa perfectă universală. Această jertfă este în același timp jertfa propriei Sale persoane. El nu poate fi despărțit de unica jertfă adusă de El pentru toți deoarece caracterul iubitor, altruist al jertfei Lui, este indisolubil legat de caracterul personal, subiectiv al ei.

În jertfa lui Hristos ne spălăm ca într-o baie de păcatele „noastre, de tot egoismul nostru și astfel noi numai așa ne putem oferi Tatălui. Ce taină copleșitoare! Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui una cu voia noastră, Trupul și Sângele Lui una cu trupul și sângele nostru”. În acest fel și noi putem să spunem împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine, Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni II, 20).

Părintele Stăniloae spune că „Trupul lui Hristos care se dă credincioșilor e Trupul care totdeodată se aduce ca jertfă Tatălui Ceresc. Acest Trup ni se dă nouă, Trupul ce se jertfește lui Dumnezeu, sau Trupul care mai întâi se jerfește lui Dumnezeu. Deci și efectele produse în noi prin primirea lui se vor resimți de faptul că e trup care se jerfește (…) De aceea nu putem trata deosebit efectele Euharistiei ca Taină de efectele ei ca jertfă”.

d) Efectele Tainei. Unirea cu Hristos

Prin toate Tainele care se săvârșesc în Sfânta Biserică, se urmărește împărtășirea harului Duhului Sfânt tuturor credincioșilor în vederea dobândirii vieții veșnice în Hristos. Spre deosebire de celelalte Taine Euharistia face ca darurile primite prin ele „să strălucească în mod evident, iar noi, uniți într-un singur trup și sânge cu El ajungem purtători de Hristos și părtași firii dumnezeiești prin lucrarea Duhului Sfânt și prefacerea Euharistică”.

Pe Golgota, Hristos a jertfit întreaga natură umană, a realizat o legătură strânsă între jertfa Lui și jertfa noastră, în sensul că jertfa noastră face parte din jertfa Lui, și jertfa Lui din jertfa noastră, sau noi suntem în El, Cel care se aduce, și El în noi, care ne aducem. Jertfa lui Hristos nu este jertfă pentru El, ci pentru noi. Dar pentru aceasta trebuie să ne însușim jertfa Lui cea pentru noi, ca și El să-și însușească jertfa noastră în mod actual, aducând-o ca jertfă a Lui. În acest sens și Alexandre Schmemann adaugă: „Nous sommes compris dans l’Eucharistie du Christ et le Christ est notre Eucharistie”.

Ca în toate Tainele, și în Euharistie, prin Taină se inaugurează o relație personală sau o treaptă nouă a relației personale a lui Hristos cu fiecare persoană, deși aceasta are loc în cadrul comunității, într-o legătură a fiecărei persoane cu celelalte. Harul Tainelor se dăruiește persoanelor, pentru că lor li se încredințează răspunderea pentru actualizarea și dezvoltarea lor, prin eforturile unei vieți de jertfă, din puterea jertfei lui Hristos. Este de remarcat că nu numai Hristos se aduce pe Sine, ci aduce și comunitatea ca jertfă. Aducerea jertfei implică o anumită sfințire a comunității prin pogorârea Sfântului Duh, deci un aspect de Taină. Credincioșii se aduc pe ei, oferind pâinea și vinul amestecat cu apă, care reprezintă însăși substanța vieții lor. Intenția de a se aduce pe ei înșiși în aceste daruri se arată și prin rugăciunile cu care însoțesc această aducere, care exprimă mai clar însăși dăruirea lor duhovnicească. Mai trebuie amintit că substanțele destinate să se prefacă în trupul credincioșilor sunt în același timp substanțe principale din care s-a constituit și trupul lui Hristos și, pe calea aceasta, în trupul și sângele credincioșilor. Unirea comunității cu Hristos în rugăciune sporește puterea duhovnicească prin care se săvârșește această prefacere, pentru că totul se înduhovnicește din puterea Trupului înduhovnicit al lui Hristos. Astfel „în Biserică e posibilă comuniunea deplină cu Mântuitorul Hristos prin Euharistie, devenind noi înșine mădulare vii, Euharistia fiind prin excelență locul unde comunitatea eclesială își realizează propria sa vocație: aceea de a fi Trupul lui Hristos”.

Și Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că prin Sfânta Euharistie omul se unește „realmente, în fapt” cu Hristos, nu numai după dragoste și credință.

Sfânta Euharistie nu poate fi despărțită de Sfânta Liturghie și trebuie văzută ca o comuniune a tuturor credincioșilor în Biserică: „L’Eucharistie est le lieu le plus fort et le plus central de l’identité spirituelle de l’Eglise”. Această comuniune nu se realizează exclusiv între om si Hristos, ci și cu participarea sfinților, a întregii Biserici și a Sfintei Treimi.

Participarea sfinților și a Bisericii în ansamblul ei la Euharistie este foarte ușor de observat și înțeles în ritualul Proscomidiei din liturghia bizantină. În timpul pregătirii elementelor euharistice, preotul așează pe Sfântul Disc, alături de Sfântul Agneț, cel care simbolizează pe Hristos, părticele care o simbolizează pe Maica Domnului, cele nouă cete ale sfinților, precum și pe cei vii și pe cei răposați. Astfel, în celebrarea euharistică membrii comunității sunt invitați să participe la această reprezentare figurativă de pe Sfântul Disc, trimițând în Altar pomelnicele lor cu numele celor vii și ale celor morți. Ei vor fi pomeniți atunci când preotul scoate miridele din prescură și le va așeza pe Sfântul Disc. Astfel este reprezentată toată Biserica, adică Trupul lui Hristos, Hristos întreg, și astfel este reamintită toată reprezentarea Sa reală în celebrarea Euharistiei. Ceea ce este adevărat pentru Proscomidie este adevărat în general pentru toată Liturghia: prin rugăciunea care urmează epiclezei, Biserica își amintește de Maica Domnului și de toți Sfinții, și de cei vii și de cei morți, de toate dorințele și de toate nevoile și de toate suferințele lumii.

Euharistia este și o comuniune trinitară, este un dar, o realizare a vieții treimice în Biserică. În acest sens, Boris Bobrinskoy spune: „Vivre la dimension trinitaire de l’Eucharistie, c’est découvrir et annoncer que depuis l’Incarnation du Verbe éternel et depuis la Pentecôte de l’Esprit, il n’y a plus de distance entre le mystère de la Trinité et la destinée de l’homme”. Liturghia ortodoxă începe prin binecuvântarea Împărăției Prea Sfintei Treimi: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”. Aceasta corespunde unei conștiințe euharistice profunde, deși uneori insuficient exprimată de învățământul și în doctrina clasică. Euharistia este orientată în egală măsură spre Tatăl. Plasarea rugăciunii „Tatăl nostru”, spre finalul Sfintei Liturghii subliniază tocmai faptul că întreaga comunitate de credincioși participantă la săvârșirea jertfei euharistice trebuie să se situeze într-un context trinitar, pentru ca Biserica să-și amintească în momentul împărtășirii, că Euharistia este împărtășire cu Hristos cel aflat de-a dreapta Tatălui, cu Hristos cel înviat și înălțat la ceruri.

Biserica afirmă o împărtășire cu Hristos cel jertfit și înviat în viața viitoare, pe care o anticipează în timpul de acum, cu același Hristos: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan VI, 50-51). În această împărtășire eternă se încheie iconomia mântuirii, ca unire eternă a oamenilor cu Dumnezeu, în Hristos. Acest lucru este exprimat de toți Sfinții Părinți. Rugăciunea de dinainte de Împărtășire a Sfântului Ioan Gură de Aur reprezintă un model în acest sens: „Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu(…) Și mă învrednicește fară de osândă să mă împărtășesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.”.

Euharistia, în viața de veci, este ca încoronare a iconomiei dumnezeiești, acea unire desăvârșită între creație și Hristos în care „Dumnezeu va fi cu totul în toate” (I Corinteni XV,28).

Așadar, principalul efect al Sfintei Euharistii îl reprezintă unirea cu Hristos în cadrul Bisericii și în comuniune cu ceilalți credincioși. Această comuniune nu se poate realiza decât prin iubire: „La substance de l’Eucharistie est l’amour et ce n’est que par l’amour que nous pouvons y entrer et y participer.”

Despre efectele Sfintei Euharistii se menționează și în rugăciunea tainică a preotului după sfințirea Darurilor: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”. În cei care au primit nepregătiți Sfânta Euharistie, roadele acestea nu se vor face simțite, ci dimpotrivă, se vor transforma în mustrare din partea propriului lor cuget și osândă de la Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Pavel: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului. Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului”(I Corinteni XI, 27-29). Referindu-se la efectele Sfintei Euharistii, Sfântul Ioan Damaschin afirmă: „Pentru cei ce cu credință, în chip vrednic, se împărtășesc, împărtășania este spre iertarea păcatelor, spre viața veșnică, spre păzirea sufletului și a trupului, dar pentru cei care se împărtășesc cu necredință în chip nevrednic, este spre muncă și pedeapsă, după cum și moartea Domnului, pentru cei care cred a devenit viață și nestricăciune spre desfătarea fericirii veșnice, iar celor necredincioși și ucigătorilor Domnului, muncă și pedeapsă veșnică”.

e) Ceremonialul. Partea practică. Pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos. Momentul festiv al întâlnirii: Sfânta Liturghie

Hristos este continuu prezent în viața credincioșilor, însă cel mai aproape de noi este prin Sfânta Euharistie. Săvârșirea Sfintei Euharistii a fost totdeauna actul central în comunitățile creștine începând din epoca apostolică și până astăzi. Alături de ea, treptat cultul s-a mai îmbogățit, a primit și alte elemente (citiri, predici, cântări, etc), însă toate gravitează în jurul jertfei euharistice. Astăzi, Taina Sfintei Euharistii nu se poate săvârși singură, nu are o rânduială proprie de sine stătătoare, ci se săvârșește împreună cu Sfânta Liturghie, fiind o încununare și desăvârșire a acesteia din urmă. Prima parte a săvârșirii Tainei se desfășoară la proscomidiar unde preotul pregătește Cinstitele Daruri, iar a doua parte a Euharistiei, sfințirea Darurilor puse înainte, reprezintă chiar a doua parte a Sfintei Liturghii numită Liturghia credincioșilor sau Liturghia Euharistică.

Se cuvine să analizăm succint și partea pregătitoare a Sfintei Euharistii. În ceea ce privește materia Sfintei Euharistii, aceasta este reprezentată de pâine dospită (artos), vin și apă aduse de credincioși. Sfântul Ioan Damaschin explică de ce sunt alese aceste elemente: „Se ia pâine și vin deoarece Dumnezeu cunoaște slăbiciunea omenească; El știe că omul se întoarce de multe ori cu dezgust de la acelea pe care nu le săvârșește în mod obișnuit. Așadar, făcând uz de îngăduința obișnuită face, prin cele obișnuite ale firii, pe cele mai presus de fire… Pentru că este obiceiul oamenilor să mănânce pâine și să bea apă și vin, a unit cu acestea dumnezeirea Lui și le-a făcut corpul și sângele Lui, ca să ajungem la cele mai presus de fire prin cele obișnuite și potrivit firii”. Pâinea trebuie să fie din grâu curat, dospită (Matei XXVI, 26), iar vinul din struguri, curat, indiferent de culoare, amestecat cu puțină apă, care se toarnă în potir la Sfânta Proscomidie.

În ceea ce privește săvârșitorul tainei, acesta este Iisus Hristos Arhiereu, Cel care jertfește și Se jertfește pe Sine pentru mântuirea oamenilor. În chip văzut, săvârșitor al Tainei poate fi episcopul sau preotul. Diaconii nu pot săvârși singuri Sfânta Euharistie, ci numai ca ajutători ai preoților, ei putând totuși, cu încuviințarea ierarhiei superioare să ducă Sfânta Împărtășanie celor bolnavi sau din închisori. Primitori ai Tainei sunt toți oamenii care s-au integrat în trupul tainic al lui Hristos prin Botez și care s-au pregătit în prealabil prin post și mărturisirea păcatelor. Biserica recomandă o împărtășire cât mai deasă, sau măcar în timpul celor patru mari posturi din an, punând în același timp accentul și pe necesitatea pregătirii trupești și sufletești: „Să ne apropiem cu toată frica, cu conștiința curată și cu o credință neîndoielnică. Să o cinstim pe aceasta cu toată curățenia, atât sufletească cât și trupească. Să ne apropiem de ea cu o dorință înfocată și încrucișând palmele să primim corpul Celui răstignit”.

Prin episcop sau preot ca săvârșitori ai ei, Euharistia se leagă de Biserică și este a Bisericii. Aceasta pentru că episcopul sau preotul sunt sfințiți de Dumnezeu în Biserică și pentru Biserică având să săvârșească Tainele în ea, pentru ea și pentru cei ce aparțin ei. Căci aceștia (credincioșii) sunt cei care formează trupul Bisericii în Hristos: „L’Eglise c’est tous ceux qui ont été assumés dans la vie eucharistique du Christ”.

Și Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre săvârșirea Sfintei Euharistii în Biserică: „în acest locaș fericit și atotsfânt se săvârșește taina înfricoșătoare a unirii mai presus de minte și rațiune, prin care Dumnezeu se face un trup și un Duh cu biserica sufletului și sufletul cu Dumnezeu… Ajungând astfel sufletul unitar și adunat în sine însuși și la Dumnezeu, nu va mai fi în el rațiunea care îl împarte în multe prin gânduri, ci capul lui va fi încununat de Dumnezeu, Rațiunea primă, singură și una”.

Unicitatea jertfei de pe Golgota se continuă și în unicitatea Sfintei Euharistii și a Bisericii. Astfel, dacă există „un Domn, o credință, un botez” (Efeseni IV, 5), o singură jertfă a Mântuitorului, este normal să existe și o singură Biserică, iar în cadrul ei o singură Euharistie savârșită în cadrul Sfintei Liturghii. În Biserica Ortodoxă într-un locaș de cult nu pot fi săvârșite mai multe Sfinte Liturghii în aceiași zi, tocmai pentru a ilustra această unicitate. Alături de aceasta, s-a avut în vedere și unitatea Bisericii, a comunității în Biserică prin credință. Astfel „unitatea credinței e trăită în unitatea întru Hristos din Biserică”, Euharistia căpătând un caracter unificator și universal.

Euharistia nu poate fi despărțită de rugăciune; atât de rugăciunea în Biserică a întregii comunități, cât și de rugăciunea particulară a fiecărui credincios. Astfel, creștinul se pregătește pentru Euharistie prin rugăciunea personală: „Iar tu când te rogi…intră în cămara ta și închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns și Tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti ție.” (Matei VI, 6), apoi vine în Biserică, în comunitate și se roagă împreună cu ceilalți, iar când se împărtășește este din nou sigur: doar el și Hristos. În acest sens sunt interpretate și cuvintele „Toată grija lumească să o lepădăm” sau „Ușile ușile” din cadrul Sfintei Liturghii. S-a crezut până nu de mult că tradiția filocalică și isihastă s-ar deosebi și chiar s-ar distanța de practica sacramentală și îndeosebi de Euharistie. Netemeinicia acestei supoziții a fost dovedită de părintele Stăniloae, care spune: „Filocalia acordă comuniunii euharistice săvârșite în cadrul Sfintei Liturghii obștești, o importanță hotărâtoare ca mijloc de sporire duhovnicească a persoanei”, Euharistia nefiind un act individual în totalitate, ci aparținând comunității.

Comunitatea este cea care participă împreună cu sfințiții slujitori la săvârșirea Sfintei Euharistii în cadrul Sfintei Liturghii. Nu există ceva mai înălțător în lume decât unirea cu Hristos prin această taină: „L’Eucharistie est l’état de l’homme dans sa perfection. Eucharistier, c’est vivre dans le Paradis”.

Ritualul săvârșirii Sfintei Euharistii cuprinde, așa cum am spus, două părți: pregătirea Cinstitelor Daruri prin rânduiala proscomidiei și Sfințirea lor la epicleză în timpul Liturghiei credincioșilor. Toate actele care se săvârșesc reprezintă diferite evenimente din viața Mântuitorului, de la Nașterea în iesle până la moarte și Înviere. Altfel spus, Liturghia reface opera soteriologică a Mântuitorului Hristos în toate aspectele esențiale (reia toate momentele principale ale mântuirii noastre prin Hristos: Nașterea Domnului Iisus, Jertfa pe Cruce, Învierea din morți, Înălțarea la cer). În timpul Sfintei Liturghii, Sfânta Masă din Altar este, pe rând, peștera zămislirii și grota mormântului; Ușile Împărătești sunt când spațiul de ieșire al Domnului la propovăduire, când intrarea mormântului în care Nicodim îngroapă pe Hristos Cel răstignit etc. Când iese din Altar, preotul este Domnul Iisus care vine la propovăduire, merge la îngropare, se arată după Înviere; în schimb, când pășește spre Sfânta Masă ori spre proscomidiar, el duce rugăciunile tuturor credincioșilor în fața Împăratului veacurilor și se roagă fie alături de popor, fie în taină, pentru mila lui Dumnezeu.

Părintele Stăniloae spune: „Dacă Sfânta Liturghie este o actualizare pentru noi a lucrării mântuitoare a lui Hristos, care începe prin naștere și sfârșește prin moartea urmată de înviere, e firesc ca, o dată ce știm că Hristos a trecut prin toate acestea și că actualizarea lor o face ca Cel în care sunt imprimate toate acestea, Liturghia să înceapă cu nașterea lui, dar să arate că în ea era implicată jertfa Lui”.

În acest context, proscomidia reprezintă activitatea Mântuitorului înainte de ieșirea la propovăduire, înainte de a fi cunoscut de toți oamenii – acest lucru îl sugerează și faptul că lucrarea preotului este ascunsă privirii credincioșilor. Totuși, unele din gesturile săvârșite de preot prefigurează și cele ce vor urma: patimile, răstignirea, moartea. Uneori, atât în cadrul Proscomidiei, cât și al Sfintei Liturghii, același ritual poate simboliza mai multe lucruri (de exemplu nașterea și răstignirea – la proscomidiar). Acest lucru, spune părintele Stăniloae, se realizează deoarece ambele activități sunt permanente, iar Iisus este prezent întreg în acel moment: „În Hristos cel etern e lucrător trecutul, dar și prezentul și viitorul, între care distanțele au dispărut”. De exemplu, tăierea Sfântului Agneț simbolizează întruparea Cuvântului, scoaterea lui din prescură simbolizează moartea și patimile iar așezarea pe Sfântul Disc îngroparea Domnului. Tot pe Sfântul Disc se mai scot părticele și miride pentru Născătoarea de Dumnezeu, Îngeri, Sfinți, pentru morți și vii, prin aceasta subliniindu-se unitatea deplină a Bisericii (luptătoare și triumfătoare) în jurul Capului – Hristos. Prin sfințirea care va avea loc în cadrul Sfintei Liturghii, numai Sfântul Agneț va deveni trupul Mântuitorului, nu și celelalte părticele. Momentul sfințirii reprezintă apogeul Sfintei Liturghii. Acesta are loc în timp ce la strană se cântă „Pe Tine Te lăudăm…”. Epicleza reprezintă actul celei mai depline comuniuni între credincioși și preoți, între om și Dumnezeu. Prin rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt „Doamne Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh…” se urmărește comuniunea cu întreaga Sfântă Treime: preoții se roagă lui Hristos să trimită pe Duhul Sfânt în vederea ajungerii la Tatăl: „nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei XI, 27) și „Iar când va veni Mângâietorul, pe care îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, acela va mărturisi despre Mine” (Ioan XV, 26). De altfel, întreaga anafora a Liturghiei orientale (bizantine) se adresează Tatălui, pentru ca Duhul Sfânt să manifeste pe Hristos, și această plenitudine trinitară cere și stabilește epicleza. Pe de altă parte „primirea Duhului în vederea prefacerii și la împărtășanie nu este individuală, ci personală, adică eclezială. Ea nu este dată individului care fărâmițează umanitatea și este prin aceasta opac iubirii trinitare, ci persoanei care realizează în Biserică consubstanțialitatea sa euharistică cu toți ceilalți”.

În toate rugăciunile pe care le rostește, preotul vorbește în numele comunității și în baza comuniunii dintre credincioși si cler: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm….” sau după sfințirea Darurilor: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși…”. Chiar dacă în aceste momente comuniunea este deplină, ea este totuși simbolică. Spre finalul Sfintei Liturghii – la chemarea diaconului (sau preotului) prin cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” – ea va deveni reală și deplină prin împărtășirea credincioșilor cu Trupul și Sângele Domnului. „Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos vizează realizarea și creșterea comuniunii și uniunii tuturor celor ce formează Trupul lui Hristos, ca mădulare, prin împărtășirea aceluiași Duh Sfânt, care a realizat prefacerea și umple cu viața Sa Trupul și Sângele lui Hristos în Euharistie.”. Această chemare este adresată tuturor credincioșilor care au participat la Sfânta Liturghie și nu au fost opriți în mod expres de duhovnic de la a se împărtăși. Părintele Stăniloae spune: „Euharistia se realizează complet numai prin prefacere și împărtășire”. La această chemare, în vechime răspundeau majoritatea credincioșilor. Cu timpul însă, fervoarea acestora a mai scăzut în intensitate și s-a ajuns în situația nefericită în care niciun credincios să nu primească Sfânta Euharistie la unele sărbători. La această stare de fapt a contribuit și o oarecare încurajare din partea unor membri ai clerului. Totuși, în ultima vreme se constată o încercare tot mai puternică de aducere a credincioșilor în fața Sfântului Altar pentru a se împărtăși. În acest sens, preotul Ioan Serghiev spune într-o predică: „pentru a primi dumnezeieștile Taine, fiecare din voi cu conștiința nevredniciei sale să se predea cu totul milostivirii Domnului, fiindcă El Însuși prin harul Său să ne facă vrednici de primirea Sfintelor Sale Taine”. Prin aceasta, nu se încearcă nicidecum să se justifice păcatul sau să se acorde o mai mică importanță pregătirii credinciosului în vederea primirii Sfintei Euharistii. „Frica” și „cutremurul” cu care trebuie să se apropie de Trupul și Sângele Mântuitorului trebuie să fie prezente totdeauna și să îl determine pe primitor să încerce să aibă o viață morală curată, care să îi permită să se „apropie” de fiecare dată când aude chemarea preotului. Unii ar putea spune că toată această pregătire nu este neaparat necesară, ar putea minimaliza importanța Euharistiei în viața lor etc., din dorința de a găsi justificări pentru comportamentul lor. Spusele fericitului Augustin „iubește și fă ce vrei” sunt din ce în ce mai des folosite ca justificare în acest sens. Ei uită cuvintele spuse de Sfântul Apostol Pavel corintenilor (I Corinteni XIII) despre cum trebuie să fie iubirea, ca să poți face cu adevărat ce vrei în Hristos. Și cum se poate să Îl iubești pe Hristos și să nu vrei să te împărtășești cu El? Euharistia este singurul mod prin care omul se apropie așa de mult de Hristos încât pe bună dreptate poate fi numit hristofor: „L’Eucharistie, la seule vie réelle de la création avec Dieu et en Dieu, le seul mode de la relation véridique entre Dieu et le monde”.

II. Sfânta Euharistie în Biserica Catolică și la protestanți

a) Sfânta Euharistie la catolici

Sfânta Eharistie nu este considerată o Taină numai în cadrul Ortodoxiei. Și Biserica Romano-Catolică acordă acesteia o importanță foarte mare în viața credinciosului, însă există o serie întreagă de diferențe între modul săvârșirii, materia, ritualul, momentul prefacerii, efectele, etc., între cele două Biserici.

În primele secole creștine, tot cultul era uniform în cadrul Bisericii Creștine; nu existau diferențe nici în ceea ce privește ritualul, nici în ceea ce privește dogmele. Mărturie în acest sens o reprezintă împreună-liturghisirea și împărtășirea dintre Sfântul Policarp, episcop al Smirnei și Sfântul Anicet, papă al Romei. Observăm că, deși între aceștia era o dispută cu privire la data serbării Paștelui, aceasta nu i-a împiedicat să rămână în comuniune euharistică.

În timp, însă, au apărut o serie de modificări și adăugiri la dogma Bisericii din partea papilor, modificări care au fost considerate necesare la acel moment pentru îndreptarea sau aducerea la creștinism a diferitelor popoare. De exemplu, adaosul „Filioque” a fost introdus pentru a readuce în Biserică pe arieni. Deasemenea au apărut o serie de diferențe în cult pe tot întinsul Imperiului, diferențe cauzate si de obiceiurile sau cultura diferitelor popoare.

Toate aceste diferențe s-au accentuat după 1054, momentul oficial al separării Bisericii Ortodoxe de cea Romano-Catolică sau Marea Schismă. Dintre toate deosebirile care sunt între cele două Biserici noi ne vom opri asupra celor legate de Sfintele Taine în general și Sfânta Euharistie în special. Astfel, și catolicii au tot 7 Taine, aceleași ca și ortodocșii; prin ele se împărtășește credinciosului Harul lui Dumnezeu, printr-un ritual văzut. O primă diferență se remarcă în ceea ce privește ființa Tainelor: la ortodocși accentul cade pe partea nevăzută, spirituală a tainei, adică pe dobândirea harului necesar pentru mântuire (de aceea tainele sunt numite și cu termenul μυστήριον) în timp ce catolicii accentuează partea văzută, ritualul exterior de săvârșire, fapt întărit și de termenul pe care îl folosesc ei în numirea lor: sacramentum (vine de la sacer, sfânt).

În privința lucrării Sfintelor Taine, ambele Biserici au aceeași poziție, chiar dacă nu folosesc aceeași formulare: efectul Tainelor este același indiferent de vrednicia personală a săvârșitorului adică harul lucrează „ex opere operato” – cum spun catolicii; aceasta deoarece adevăratul săvârșitor este Mântuitorul Iisus Hristos.

Revenind la Sfânta Euharistie, aceasta este acceptată ca Taină, în care Hristos este prezent real, în ambele Biserici. Modul prezenței reale îl reprezintă prefacerea elementelor euharistice în Însuși Trupul și Sângele Mântuitorului. Pentru a defini aceasta, catolicii folosesc termenul „transsubstantiatio”. Prin acesta, ei susțin că după sfințire elementele euharistice „își pierd propria lor ipostază, în însăși ființa lor sunt Trupul și Sângele Domnului, rămânând numai forma exterioară și gustul de pâine și de vin. (teologia catolică face distincția între «substanția» invariabilă, care se preface și «accidentia» sau aparențele variabile, care rămân)”.

Această explicație a fost preluată din filosofia scolastică a lui Aristotel, care susține că în prefacere se schimbă substanța (esența) pâinii în esența Trupului lui Hristos, iar „accidentele” trupului în accidentele pâinii.

Ca și în alte situații (de exemplu cultul Fecioarei Maria) catolicii au exagerat cultul și cinstirea care trebuie acordată Sfintei Euharistii, instituind sărbători speciale în cinstea ei: „Festum Corporis Christi” în Joia Verde, adică Joia saptămânii a doua după Rusalii sau „Festum Sanguinis Domini” pe 1 iulie.

Euharistia nu trebuie văzută unilateral, adică numai sub aspectul ei de Taină, ci trebuie avut în vedere și aspectul de jertfă. Și în Biserica Romano-Catolică aceste două aspecte sunt într-o simbioză perfectă.

Jertfa Euharistică reprezintă o continuare nesângeroasă a jertfei de pe Golgota, sub chipul pâinii și al vinului. Aceasta se aduce numai pentru cei care se săvârșește și nu pentru toți oamenii. Teologia catolică încearcă să facă din jertfa Euharistică o jertfă a Bisericii, deosebită de jertfa de pe cruce a Mântuitorului. Astfel Biserica devine subiect al jertfei, iar Iisus Hristos devine obiect al ei, Biserica având inițiativa jertfei.

Au existat și unii care au încercat să pună pe același plan inițiativa aducerii jerfei. Adică și Biserica și Hristos au același rol; însă majoritatea tind sa acorde o mai mare importanță Bisericii. Aceștia se bazează pe teologia lui Toma d’ Aquino și au ajuns la exagerări foarte mari, cum ar fi: preotul se aseamănă atât de mult lui Hristos încât el este identic cu victima sacrificată pe altar. Apoi jertfa euharistică este exterioară credincioșilor, este un merit exterior lor, distribuit de Biserică, la fel cum prin jertfa de pe cruce Hristos a obținut un merit (teoria meritelor prisositoare, care sunt depozitate în Biserică, iar aceasta poate să le distribuie după bunul plac, sub formă de indulgențe).

O astfel de concepție intră în contradicție flagrantă cu învățătura Bisericii ortodoxe și a Sfinților Părinți. Hristos este Cel care aduce și Cel care Se aduce pe Sine jertfă, preotul find numai săvârșitorul văzut al acestei Sfinte Taine. De asemenea, jertfa de pe cruce, care aduce mântuirea în mod obiectiv tuturor oamenilor, trebuie să fie actualizată și împropriată de fiecare credincios în parte.

Privirea aceasta juridică aupra relației dintre Dumnezeu, Biserică și om pornește de la concepția asupra căderii omului în păcat, despre care romano-catolicii spun că omul nu a suferit nici o modificare interioară, ci doar a pierdut harul supraadăugat. Din acest motiv, el trebuie să dea satisfație lui Dumnezeu pentru onoarea jignită, satisfacție pe care o oferă Mântuitorul prin moartea pe cruce. Prin această moarte, El aduce nu numai satisfacție lui Dumnezeu, ci dobândește și o serie întreagă de merite, pe care le depozitează în Biserică.

Ortodocșii nu sunt de acord cu această gândire: Dumnezeu nu are nevoie de acordarea unei satisfacții din partea omului, ci mântuirea omului reprezintă un urcuș continuu al fiecărui credincios cu ajutorul Bisericii. Căderea în păcat a avut efecte clare asupra firii umane, Jertfa lui Hristos restaurându-o. Dacă prin această jertfă Iisus ar fi adus satisfacție Tatălui, nu a fost această satisfacție pentru totdeauna? De ce mai trebuie actualizată în Biserică? Romano-catolicii nu au dat un raspuns clar acestor întrebări ci au mutat accentul pe meritele cu care oamenii sunt datori lui Dumnezeu. Satisfacția adusă prin jertfa de pe cruce nu este suficientă, ci fiecare credincios și Biserica în ansamblul ei trebuie să participe la această satisfacție. Însă ei nu pot să aducă singuri satisfacție lui Dumnezeu, ci Hristos se pune la dispoziția oamenilor pentru acest surplus de satisfacție adus anume de ei și pentru a-și câștiga și ei un merit al lor. La fel cum omul contribuie cu un merit al faptelor sale la mântuirea sa, așa contribuie și cu un merit al aducerii jertfei euharistice.

Observând că toată această gândire privește doar juridic raportul omului cu Dumnezeu, Biserica Romano-Catolică a adăugat și unele elemente ontologice, conform cărora nu numai Hristos se aduce jertfă, ci prin prisma unirii credincioșilor cu El, și creștinii și Biserica per ansamblu se aduc ca jertfă pentru a ajunge la sfințire prin apropierea de Dumnezeu, însă aceste două aspecte (juridic și ontologic) nu se completează suficient.

Există și o serie de diferențe între cele două Biserici și în ceea ce privește cultul. Astfel, Biserica Romano-Catolică săvârșește Sfânta Euharistie cu azimă, în timp ce în Biserica Ortodoxă se folosește pâine dospită (αρτος). Această practică introdusă în Apus din secolul VII, s-a generalizat abia în secolul XI și a devenit unul din punctele de dispută între Biserica Ortodoxă și cea Catolică, care a contribuit la marea ruptură din 1054. Această practică este greșită pentru că pleacă de la un temei eronat, anume că Mântuitorul, la Cina cea de Taină a folosit azimă, așa cum obișnuiau iudeii să mănânce când serbau Paștele evreiesc. Potrivit relatărilor Sfinților Evangheliști, faptul invocat de practica apuseană nu are temei scripturistic. Deși tipicul Cinei coincide cu desfășurarea unei cine pascale iudaice, Mântuitorul a împrumutat numai forma de celebrare încetățenită la iudei, nu și elementele specifice sărbătorii lor de 14 Nisan. Toate cele patru Evanghelii concordă în afirmația că Iisus a murit într-o zi de vineri (ziua pregătirii sabatului, Matei XXVII, 62; Marcu XV, 42; Luca XXIII, 54; Ioan IX, 31).

Celelalte detalii întăresc această afirmație: Străjerii care iau parte la arestarea lui Iisus poartă arme (Marcu XIV, 47), Simon Cirineul revine de la țarină unde lucrase (Marcu XV, 21), magazinele sunt deschise, căci Iosif cumpără giulgiul, iar femeile aromate (Marcu XV, 46). Cel mai concludent argument îl constituie relatarea că la masă se găsește „pâine” nu azimă (Matei XXVI, 26) și nu se pomenește nimic de ierburi amare, obligatorii la masa pascală iudaică. Așadar la Cina cea de Taină, Mântuitorul și ucenicii Săi au folosit pâine dospită și nu azimă, îndreptățindu-se astfel practica Bisericii Ortodoxe.

În Biserica Ortodoxă, totdeauna s-a folosit pâine dospită. În susținerea ideii că folosirea azimei este o inovație târzie vin și o serie de argumente istorice: de exemplu Sfânta Liturghie săvârșită de Sfântul Policarp al Smirnei și papa Anicet pe care am menționat-o mai sus. Dacă s-ar fi folosit azimă, cu siguranță Sfântul Policarp ar fi menționat acest lucru și nu ar fi scris numai despre discuția privind data serbării Paștelui.

O altă diferență este și cu privire la primitorul Euharistiei. Se știe că în Ortodoxie Taina Sfintei Sfintei Euharistii se administrează imediat după Botez și Mirungere, dacă este vorba de copiii, din fragedă pruncie. Catolicii au amânat săvârșirea Mirungerii până la vârsta de 7-12 ani (confirmarea) și odată cu aceasta și Euharistia. Această practică a început din secolul al XII-lea. Din această practică se ridică o serie de întrebări cum ar fi: Ce se întâmplă cu copiii care mor până la primirea confirmării? Se mântuiesc sau nu? etc., la care catolicii nu au oferit un răspuns mulțumitor. Ei au răspuns că Euharistia nu este indispensabilă pentru mântuire, iar primitorul trebuie să fie conștient de importanța Tainei. Prin această justificare însă se ridică alte întrebări cum ar fi: De ce se practică botezul copiilor dacă este necesar ca aceștia să conștientizeze importanța Tainei? Practica împărtășirii copiilor era săvîrșită și în Biserica primară; în Constituțiile apostolice se spune: „episcopul să împărtășească apoi pe preoți, diaconi (…) după aceea pe copii și în sfârșit, întreg poporul după rânduială”.

Împărtășirea credincioșilor se realizează în mod diferit de cea a clericilor. Astfel, dacă la ortodocși atât clericii cât și laicii se împărtășesc atât cu Trupul cât și cu Sângele Domnului (utraque specie), la catolici numai clericii care slujesc se împărtășesc în acest mod, laicii primind doar Trupul (sola specie). Ei consideră că primind Trupul primesc automat și Sângele, deoarece acestea două nu pot fi despărțite (teoria concomitenței, susținută și dezvoltată de Toma d’Aquino), însă încalcă în mod clar porunca Mântuitorului care spune: „Beți dintru acesta toți” (Matei XXVI, 28). Această practică a mai fost folosită în vechime de manihei, însă a fost combătută de papa Ghelasie I. În apus, ea a fost generalizată începând cu secolul al XIII-lea. Totuși există unele derogări prin care se pot împărtăși și laicii atât cu Trupul cât și cu Sângele Domnului cum ar fi: Maroniții, Uniții sau chiar unii catolici înainte de moarte. Tot în legătură cu împărtășirea credincioșilor trebuie menționat și faptul că Sfânta Euharistie se dă acestora chiar și după ce au mâncat, spovedania nu este obligatorie înainte, la fel postul, ca mijloc de pregătire pentru primirea Tainei.

Momentul în care Cinstitele Daruri devin Sfintele Daruri reprezintă un alt punct asupra căruia viziunea celor două Biserici este diferită. Biserica Ortodoxă urmând Sfinților Părinți consideră că momentul prefacerii este la epicleză, când preotul se roagă: „Încă aducem Ție această slujbă… Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte” (teoria spirituală sau pnevmatică). În schimb catolicii susțin că prefacerea are loc în momentul rostirii cuvintelor de instituire: „Luați mâncați…” și „Beți dintru acesta toți” (Matei XXVI, 26-28) (teoria verbală).

La început a existat epicleza și în ritualul Bisericii de Apus, însă după reformele din timpul Sfântului Grigore cel Mare (sfârșitul secolului VI) epicleza a dispărut din rânduială sau a fost a fost dispersată. Astfel, s-a ajuns în situația în care există mai multe păreri cu privire la locul unde s-ar putea gasi astăzi epicleza: unii o regăsesc în fragmentul „te igitur…” alții în „Supplices Te rogamus” iar cei mai mulți în „Quam obligationem”.

În privința efectelor Sfintei Euharistii în viața credincioșilor, ambele Biserici par că au aceeași concepție: efectele Sfintei Euharistii sunt identice cu efectele Jertfei de pe Cruce. Însă am observat că Biserica Romano-Catolică vede în alt mod Jertfa de pe Cruce. De aici rezultă o serie de diferențe: „prin jertfa euharistică se laudă mărirea lui Dumnezeu. Ceea ce face necontenit în cer Hristos sunt antrenați să facă acum și credincioșii, jertfindu-se și ei cu Hristos”.

Euharistia este văzută ca o laudă, cinstire, adorare a lui Dumnezeu prin care se obține bunăvoința Lui; este o jertfă de împăcare a lui Dumnezeu, prin ea extinzându-se asupra oamenilor Jertfa de pe Cruce a lui Hristos și este o rugăciune de cerere deoarece omul cere prin ea iertarea păcatelor și alte bunuri duhovnicești.

Viziunea juridică a raporturilor dintre Dumnezeu și om se reflectă și în efectele Tainei Sfintei Euharistii. Astfel efectele ei ca Taină pot fi separate de efectele ei ca jertfă. Până în momentul împărtășirii, credinciosul se bucură de efectele ei ca jertfă, deoarece nu se unește cu ea în mod ontologic, iar când se împărtășește efectul de jertfă încetează, primindu-o ca Taină, această primire nerealizând în el moartea împreună cu Hristos ca un eveniment mistic-ontologic. Astfel, catolicii subliniază următoarele efecte ale Tainei: prin împărtășire, Hristos se dă credincioșilor spre mâncare și băutură duhovnicească, Sfânta Euharistie fiind pentru suflet ceea ce este hrana pentru trup; ea nu se dă în primul rând spre iertarea păcatelor; susține viața duhovnicească a sufletului; îl unește în chip real-mistic pe credincios cu Hristos.

O poziție diferită în problema Sfintei Euharistii au vechii-catolici. Aceștia au încercat de-a lungul timpului să realizeze comuniunea cu majoritatea Bisericilor. Unul dintre punctele principale în atingerea acestui scop îl reprezintă Sfânta Euharistie. Un pas important s-a făcut prin „Declarația de la Utrecht” din 1889, prin care se recunoaște că Sfânta Euharistie a reprezentat dintotdeauna centrul cultului divin. Conform acestei declarații, Sfânta Euharistie este o „cină sfințită de jertfă” prin care se vestește mereu moartea mântuitoare a Domnului „spre iertarea păcatelor”.

În privința diferențelor dintre vechii-catolici si romano-catolici menționăm că vechii-catolici acceptă că Euharistia poate fi săvârșită și cu azimă și cu pâine dospită, accentuează actualizarea morții mântuitoare a lui Hristos prin pomenirea la Cină și evită folosirea termenului transsubstanțiere. După ei, efectul principal al Sfintei Euharistii este comuniunea, izvorul păcii, unității și vieții veșnice, comuniune care include iertarea păcatelor, dar nu mecanic, ci prin credință și dăruire. Această comuniune cuprinde cele două momente din acțiunea euharistică: prezența reală și caracterul de jertfă.

Au existat o serie de încercări de realizare a comuniunii reale cu vechii-catolici din partea Bisericii Ortodoxe, însă există încă o serie întreagă de diferențe atât de fond, cât și ca formă. După realizarea unei comuniuni a vechilor-catolici cu unele Biserici neortodoxe (Biserica Anglicană) în care fiecare Biserică își păstrează dogmele proprii, cultul și tradițiile neschimbate, Biserica Ortodoxă trebuie să rămână pe mai departe fidelă credinței adevărate și nu va accepta o realizare a comuniunii fără o angajare totală din partea tuturor.

În ceea ce privește Sfânta Euharistie, putem spune că Biserica Romano-Catolică a alcătuit unele învățături străine de învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli și de practica Bisericii primare. Unul dintre efectele majore ale acestor abateri îl reprezintă puterea foarte mare a clerului, aceștia devenind intermediari între Dumnezeu și credincios și nu împreună-lucrători cu laicii în realizarea mântuirii tuturor. Hristos nu se mai jertfește în Euharistie direct pentru credincioși, ci pentru Biserică, pentru a mai adauga un merit la tezaurul Bisericii din care clerul „împarte” celorlalți.

b) Sfânta Euharistie la protestanți

În cadrul cultelor protestante care s-au dezvoltat după reforma inițiată de Martin Luther la începutul secolului al XVI-lea se poate constata în primul rând o încercare de desființare a multora dintre dogmele și practicile considerate a fi restrictive din cadrul Bisericii Catolice. La baza reformei au stat în primul rând o serie de nemulțumiri de ordin social și practic: abuzurile papalității ajunseseră să nu mai poată fi suportate de credincioși. Noile concepții protestante se caracterizează printr-o diversitate foarte mare, diversitate dată de reformator și regiunea în care acesta și-a desfășurat activitatea. În acest capitol vom analiza diferențele legate de Sfânta Euharistie pe care le întâlnim la luterani, calvini, zwinglinieni și în Biserica Anglicană. Există anumite puncte generale în care doctrina protestantă se apropie de doctrina ortodoxă sau catolică, însă de cele mai multe ori doctrina protestantă se opune direct celei catolice.

Încă de la fondarea lor, cultele protestante nu au recunoscut toate Tainele din Biserica Romano-Catolică. Astfel ei au oscilat între două, trei sau cinci Taine, până la urmă stabilindu-se la două (Botezul și Euharistia sau Cina Domnului), singurele considerate a fi întemeiate de Mântuitorul și indispensabile tuturor creștinilor. Chiar și aceste două Taine sunt considerate ca fiind semne exterioare prin care se manifestă trăirea lăuntrică și nu transmițătoare efective ale harului divin. Această concepție pornește de la „sola fide” adică omul se mântuiește numai prin credință, fără nici o intervenție sau vreun ajutor din partea Bisericii și a clerului (se observă o încercare de renunțare la cler și papă ca mijlocitori ai harului lui Dumnezeu). Pentru ca să aibă efect o Taină, este necesară numai credința primitorului (nu se spune nimic de intenția săvârșitorului ca în ortodoxie).

În legătură cu Sfânta Euharistie, majoritatea protestanților o consideră Taină, însă îi neagă anumite însușiri fundamentale. Astfel, dintre protestanți Martin Luther este singurul care acceptă prezența reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie, restul considerându-o mai mult o cină festivă, o comemorare. Particularitatea concepției lui Luther se găsește însă în modul acestei prezențe: elementele euharistice nu suferă o transformare reală, ci Hristos se alătură acestora – teoria impanației, consubstanțiunii sau coexistenței. Conform acesteia trupul Domnului se dă „în pâine”, „cu pâinea” și „sub chipul pâinii” iar Sângele Domnului „în vin”, „cu vinul” și „sub înfățișarea vinului” așa cum prin întrupare, Cuvântul lui Dumnezeu a sălășluit în trup omenesc fără să se amestece cu el sau să se prefacă în el, ci păstrându-și fiecare substanța proprie nealterată. Elementele euharistice sunt simple elemente naturale care nu suferă nici o transformare, trupul Domnului care ni se dă în Euharistie fiind spiritual și nu material. Deasemenea Luther se opune folosirii termenului de transsubstanțiere. El susține că începând cu secolul al XIII-lea, acest termen nu mai desemna simplu transformarea identității ființiale a elementelor în Cina Domnului ci o anumită descriere teoretică a acetui eveniment; el consideră că este mai potrivit termenul de consubstanțiere.

Zwingli consideră că Euharistia este doar „amintirea morții lui Hristos”, este un îndemn de aniversare a morții mântuitoare a Domnului. El ajunge la această concluzie pornind de la premisa că Dumnezeu relaționează cu sufletul pe o cale pur spirituală, iar omul ajunge în rai încrezându-se în mântuirea oferită de Hristos prin Jertfa de pe Cruce. Astfel el „a depărtat din ea (din Euharistie) esențialul, sensul unei comuniuni personale vii între Hristos și ucenicii Săi de pe pământ și a lăsat-o să însemneze numai amintirea unui fapt trecut al istoriei mântuirii”.

Se poate observa că aceste două teorii (a lui Luther și a lui Zwingli) sunt diametral opuse. Calvin este cel care a dezvoltat o altă concepție de mijloc. Astfel, el admite că Euharistia nu este numai o simplă amintire, ci și o cină în care credincioșii se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos. Elementele euharistice sunt garanții ale prezenței reale a Domnului și ale unirii dintre Hristos și credincioși. El nu acceptă că Hristos este prezent cu Trupul și Sângele în Euharistie deoarece consideră că Trupul fiind mărginit, nu poate să se găsească și în cer și pe toate altarele unde se săvârșește Taina. Totuși, chiar dacă nu este prezent real, puterea lui Hristos este aproape de credincioși, îi susține și întărește, ca și când ar fi prezent. Această putere vine asupra celor care au credință direct din cer și nu prin intermediul pâinii și al vinului care sunt doar simboluri: „Noi mâncăm pâine naturală și bem vin natural, dar în același timp omul nostru întreg se nutrește din comuniunea cu Hristos Cel înălțat, Fratele și Mântuitorul nostru, care prin întruparea Sa ne-a adus puterile de viață ale lui Dumnezeu”. Această concepție este strâns legată de predestinație. Pentru aceia care au fost predestinați spre viața veșnică în rai, Euharistia reprezintă primirea acestei puteri de la Hristos, în timp ce pentru ceilalți care sunt predestinați spre iad ea nu reprezintă nimic, ei primind doar pâine și vin. Faptul că pâinea și vinul de la cina Domnului au fost elemente naturale, spun ei, rezultă chiar din referatul instituirii: „Adevăr grăiesc vouă, de acum nu voi mai bea din rodul viței, până în ziua în care îl voi bea din nou, în Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu XIV,25; Matei XXVI, 29). Vorbindu-se aici despre rodul viței, înseamnă că la cină Mântuitorul și Apostolii au băut vin. Dar interpretarea cuvintelor „acesta este” ca echivalent „acesta simbolizează” nu are nici un temei ermeneutic, deoarece în toate referatele de instituire, sensul acestor cuvinte este cel real. Că este vorba de un sens real reiese din textul de la Ioan VI,50, Iisus numindu-se pe Sine „pâinea care s-a pogorât din cer”, pe care iudeii dacă n-o vor mânca, nu vor avea viață veșnică. Unii dintre cei ce Îl ascultau s-au scandalizat zicând: „Cum poate Acesta să ne dea Trupul Său să-L mâncăm?” (Ioan VI, 52). Ba chiar unii dintre ucenicii Săi ziceau: „Greu este cuvântul acesta; cine poate să-l înțeleagă?” (Ioan VI, 60). Dar Mântuitorul le răspunde acestor nedumeriri: „De nu veți mânca Trupul Fiului Omului și de nu bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan VI, 53).

Așadar, din cercetarea amănunțită a referatelor biblice privitoare la instituirea Sfintei Euharistii, rezultă clar că la Cina cea de Taină, pâinea și vinul euharistic au fost prefăcute în Trupul și Sângele Domnului, deci în Euharistie nu poate fi vorba de o împărtășanie simbolică ori spirituală.

Această teorie a fost preluată și de Biserica Anglicană, care susține că „Trupul Domnului se dă, se primește și se mănâncă în cină numai într-un oarecare mod ceresc și spiritual, iar mijlocul prin care se primește și se mănâncă…este credința…cei lipsiți de pietate și de credință vie nu mănâncă Trupul și Sângele Domnului, ei mănâncă numai semnul, spre osânda lor, în loc de taina acestui lucru”.

Ca bază a acestor concepții, reformatorii apelează la Sfânta Scriptură pe care o interpretează după bunul plac. Astfel, de exemplu, Zwingli prin „Acesta este Trupul Meu” înțelege „însemnează”, „semnifică”, în timp ce Luther înțelege: „Acesta ce vă ofer Eu în pâine și vin e Trupul Meu”.

Învățătura luterană cu privire la ființa Euharistiei arată limpede tendința generală a lui Luther, care nu voiește să tragă toate consecințele principiilor sale fundamentale, cum a făcut Calvin, și șovăie între învățătura Bisericii Romane și consecințele pe care le comportă tăgăduind caracterul văzut al Bisericii.

Asupra acestor motivații sunt posibile două ipoteze eronate. Prima: în Euharistie este prezent Domnul Hristos care varsă sângele pe cruce și toți se împărtășesc cu Trupul și Sângele Lui, iar elementele pâinii vinului – lepădând propria lor realitate și ființă – se prefac numai în accidente exterioare. Prin urmare împărtășirea cu Trupul și din Sângele Domnului după învățătura Bisericii Ortodoxe și Catolice este imposibilă – ceea ce este fals. A doua susține că aceste elemente sunt numai simboluri ale morții Domnului, din care, în adevăr se împărtășesc toți, dar prin credință se unesc cu Iisus cel din ceruri numai cei aleși, cum gândește Calvin. De vreme ce, după Luther, sfințirea darurilor se săvârșește prin rostirea cuvintelor: „acesta este trupul meu…” iar interpretarea acestor cuvinte „acesta va fi trupul meu, la cuminecare, în vremea când se împărtășește credinciosul” este o teorie cu totul vrednică de respins și, în general, de vreme ce făgăduința dumnezeiască și sfințirea sunt cauze ale prezenței reale, nu rămâne nici o îndoială că luteranii susțin cu totul inconsecvent față de dogma lor, că darurile înainte de împărtășire sau după, sunt simple elemente, cărora nu li se cuvine nici o venerare. Însă exemplul vechii Biserici, în favoarea susținerilor luterane, nu pledează deloc pentru aceasta. Este adevărat că în Biserica cea veche, pâinea sfințită se dădea acasă celor bolnavi, prin diaconi, iar creștinii prezenți la Liturghie se închinau și plecau genunchii în clipa sfințirii darurilor după cum se vede și din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur. În practică, luteranii și anglicanii păstrează rânduiala aceasta, îngenunchind în clipa când li se dă Sfânta Împărtășanie.

Observăm așadar că dacă ortodocșii, catolicii și luteranii sunt de acord asupra prezenței reale a lui Hristos în Sfânta Euharistie, sunt în total dezacord în ceea ce privește modul de realizare al acesteia: ortodocșii și catolicii susțin o prefacere reală a elementelor euharistice pe când luteranii o văd ca o alăturare a lui Hristos la aceste elemente.

Specific cultelor protestante este și faptul că acestea refuză să recunoască Sfintei Euharistii caracterul de jertfă. Ei spun că Mântuitorul S-a adus pe Sine jertfă o singură dată (Evr. X, 12-14), iar această jertfă nu se mai poate repeta niciodată: „Așa și Hristos S-a adus pe Sine jertfă o dată, ca să ridice păcatele multora” (Evr. IX, 28). Prăznuirea Cinei Domnului nu poate fi jertfă a Bisericii în sensul „aducerii unei ofrade sfinte lui Dumnezeu pe altar, o ofrandă vis-a-vis de noi prin mâna preotului uman”, ci numai ca o „intrare a Bisericii la sacrificiul lui Iisus Hristos, adică înseamnă jertfirea noastră proprie prin, cu și în Iisus Hristos, ca jertfă vie sub forma pâinii și a vinului” spune Luther. Protestanții afirmă că nu e necesară o actualizare a jertfei lui Hristos pentru cei ce voiesc să se mântuiască deoarece aceasta s-a realizat istoric o dată pentru totdeauna. Este suficient ca, prin actul subiectiv al credinței, fiecare creștin să-și însușească această mântuire, fără o angajare în lucrarea mântuitoare a lui Hristos, ca lucrare obiectivă. Din acest motiv preotul ca organ văzut, prin care se săvârșește această lucrare, nu e necesar. Astfel, învățătura protestantă e total deosebită de cea a Bisericii noastre și a celei romano-catolice. Refuzând Euharistiei atât caracterul de Taină cât și de jertfă, ei o reduc la un simplu ospăț comemorativ, de unde și numirile ce i se dau: cina, masa sau ospățul Domnului. Acest refuz pornește de la ideea că materia nu se sfințește, ci este supusă distrugerii. Astfel, ei au înlăturat definitiv Tainele din Biserica lor, iar „o Biserică fără Taine nu este Biserică Creștină”.

Unul dintre reproșurile aduse de Luther Bisericii Catolice și prin care respinge caracterul de jertfă al Euharistiei este că se socotește exterioară credincioșilor în aducerea jertfei euharistice, deci că îi produce ei un merit exterior credincioșilor, distribuit apoi lor, după asemănarea meritului obținut de Hristos prin Jertfa de pe Cruce. Prin aceasta se accentuează importanța Bisericii ca mijlocitoare pentru credincioși și se nimicește religia interioară a omului. Acest reproș este însă nedrept, deoarece în Biserică toate actele săvârșite sunt în numele credincioșilor și în comuniune cu aceștia. De asemenea el spune că „Missa în papalitate…este cea mai mare și mai îngrozitoare oroare pentru că țintește împotriva îndreptării omului numai prin credință” . El nu poate concepe cum o asemenea jertfă i-ar putea elibera pe oameni de păcate.

Refuzând caracterul de Taină al Sfintei Euharistii, este clar că majoritatea protestanților nu recunosc nici ritualul de sfințire a elementelor euharistice, adică epicleza euharistică. Însă în diferite rânduieli liturgice luterane se întâlnesc anumite părți care pot fi asociate cu anaforalele din Biserica Ortodoxă. Luteranii susțin că sfințirea sau mai bine zis consacrarea pâinii și a vinului se face atunci când comunitatea este adunată în numele lui Iisus și voiește să facă întru pomenirea Lui ceea ce El Însuși a făcut la cină prin rostirea cuvintelor de instituire înaintea ucenicilor săi, când pâinea și vinul din pahar sunt binecuvântate, așadar, când se repetă rânduiala liturgică poruncită de Mântuitorul să se facă întru pomenirea Sa.

Luther acordă o importanță exclusivă cuvintelor de instituire, însă acestea sunt puse în legătură cu laudele și mulțumirile pe care le aduce comunitatea. P. Brunner împarte aceste cuvinte în trei grupe: încadrarea anamnetică a serbării prezente a euharistiei, mulțumiri și laude și rugăciunea de pregătire pentru primirea tainei. El afirmă că epicleza nu este necesară pentru consacrare, atribuind cuvintelor de instituire această putere motivând că, dacă ar acorda epiclezei puterea sfințitoare, nu ar da cinstea care I se cuvine lui Hristos. În acest sens aduce ca mărturie cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care face o analogie între „Creșteți și vă înmulțiți…”(Facere I, 28) și „Acesta este Trupul Meu…”(Matei XXVI, 26 ). Așa cum primul verset a fost spus o singură dată și are eficacitate până la sfârșitul veacurilor, în același fel și cuvintele rostite de Mântuitorul la Cina cea de Taină rostite o singură dată de Mântuitorul efectuează până la sfârșitul veacurilor jertfa de pe Sfânta Masă.

În justificarea unei „epicleze”, mai exact a unei rugăciuni de consacrare a darurilor în ritul luteran, P. Brunner apelează și la argumente din practica veche; astfel el spune că există astfel de texte de rugăciuni în Missa evanghelică a lui Kaspar Krantz din 1522, în rânduiala bisericească Pfalz-Neuburg din 1543 și în agenda din Kassel din 1896, rostite înainte de cuvintele de instituire. Chiar dacă luteranii acceptă că o rugăciune în vederea coborârii Duhului Sfânt peste elementele euharistice este binevenită, ei consideră că aceasta trebuie să stea în legătură directă cu cuvintele de instituire. În afară de aceasta mai sunt și unele limite care derivă din alte concepții. De exemplu, dogma preoției universale și refuzul de a recunoaște o preoție sacramentală care să săvârșească Taina; sau „sfințirea” elementelor euharistice: dacă acestea nu se prefac în mod real, este normal ca epicleza să aibă o valoare secundară.

Luând în considerare faptul că o rugăciune a „consacrării” a fost practicată și de Mântuitorul, și de Biserica primară și se regăsește chiar și în riturile liturgice luterane mai vechi, există numeroase voci din rândul luteranilor care susțin o reintroducere a unei asemenea rugăciuni în cult. Bineînțeles că o astfel de rugăciune însă nu poate să ocupe locul principal în cult, substituindu-se cuvintelor de instituire.

Deși nu o recunosc ca Taină, protestanții totuși consideră că Cina are anumite efecte asupra celor care o primesc. Astfel ea este „sacramentul comuniunii sfinților, al comunității” . Paradoxal este că și după ce primesc Euharistia, ei rămân în aceeași comuniune cu Hristos și păcătoșii deoarece împărtășirea nu se produce în mod real cu Trupul lui Hristos, ci este o împărtășire de meritul jertfei aduse de Hristos. Această concepție poate fi privită ca o consecință a teoriei protestante privind căderea omului în păcat: după cădere, omul nu mai este capabil să se ridice, chiar dacă Hristos S-a jertfit pentru el. Singurul lucru pe care îl poate face este să creadă, iar mântuirea o va dobândi numai dacă a fost predestinat spre aceasta.

În ceea ce privește rânduiala săvârșirii Cinei, în protestantism există foarte multe rituri. Luteranii folosesc pâine dospită și vin, la fel ca ortodocșii. Ritualul luteran cuprinde un „canon euharistic”, o rugăciune pentru cei vii și cei morți, cuvintele de instituire, două rugăciuni cu caracter dogmatic, rugăciunea domnească, împărtășirea credincioșilor sub ambele forme, o rugăciune de mulțumire și o binecuvântare. La calvini, ritualul este aproximativ același, ei adăugând o predică despre rolul împărtășirii. Pastorul se împărtășește primul, urmând apoi credincioșii. Reformații se împărtășesc în fiecare lună sau la un sfert de an.

Anglicanii folosesc pentru împărtășire atât pâine dospită cât și azimă, vin simplu sau amestecat cu apă iar ca formulă sacramentală a Tainei, cuvintele de instituire de la Cina cea de Taină.

Oricât de multe diferențe ar fi între marile confesiuni creștine (în special Ortodoxă și Catolică) cu privire la Sfânta Euharistie, totuși există ceva care le leagă, acest lucru fiind imposibilitatea conceperii mântuirii în afara Bisericii și a Euharistiei. Ea este și acum la fel de necesară creștinilor – dacă nu chiar imperios necesară – pentru a-i păstra pe calea mântuirii. Întrebat fiind dacă Euharistia este o problemă "inter-eclesială", de credință internă, sau se face simțită, din punct de vedere social și cultural, în lumea exterioară, cardinalul slovac Jozef Tomko, președintele Congresului Euharistic Internațional a răspuns: „Ar fi de ajuns să ne întrebăm: mai are lumea nevoie de Dumnezeu, are nevoie de un semn atât de clar al prezenței sale cum este Euharistia? Are lumea nevoie de credință? … Astăzi ne confruntăm cu un materialism agnostic apusean, care pare să înoate în prosperitate, dar în interior este nefericit și disperat. Nici măcar nu își pune problema existenței lui Dumnezeu. Acest agnosticism are categoric nevoie de Euharistie, care hrănește sufletul: de aceasta are nevoie societatea noastră lipsită de viață și de credință.

Euharistia realizează un nou mediu social: creează și transformă vieți, dă un sentiment de împlinire, dă un sens existenței, și astfel nu vor mai fi căutate sinuciderile, drogurile, paradisurile artificiale. Euharistia poate să dea atât de mult lumii. În acest sens, caracterul internațional al Congreselor Euharistice aduce în fața ochilor o nouă lume, o lume centrată în jurul Răscumpărătorului său, o lume care nu caută războiul, ci împărtășește ceea ce are și ceea ce este. Euharistia reechilibrează omul, care are nevoie să se schimbe.”

În concluzie putem afirma că una din deosebirile esențiale dintre cultul Bisericilor ortodoxe și romano-catolice pe de o parte, și cultul protestanților pe de alta, îl reprezintă caracterul sacrificial al acestuia, adică se întemeiază pe ideea și pe practica sacrificiului sau a jertfei. Sfânta Liturghie nu este decât slujba dumnezeiască în care se aduce jertfa cultului Legii Noi, înființat de Mântuitorul însuși. Punctul culminant al Liturghiei este Jertfa euharistică pe care Biserica creștină o aduce lui Dumnezeu, prin sfințiții ei slujitori.

Credința că prin Sfânta Liturghie se aduce în Biserică o jertfă adevărată o afirmă în unanimitate toți Sfinții Părinți și scriitorii bisericești, precum și teologii creștini răsăriteni și apuseni, dinainte de Reformă.

III. „Sfânta Euharistie” la alte culte și denominațiuni creștine

a) Cina Domnului

Toate cultele neoprotestante nu recunosc existența și necesitatea Tainelor în Biserică. Acest lucru se datorează în primul rând concepției preluate de la protestanții clasici, cum că pentru mântuire nu este necesară decât credința („sola fide”). Un alt element esențial pentru săvârșirea unei Sfinte Taine, la care neoprotestanții au renunțat, îl reprezintă preoția harică, sacramentală, și acceptarea preoției universale ca suficientă pentru săvârșirea tuturor actelor din cult. Ori, fără o preoție specială, fără continuitatea transmiterii Duhului Sfânt clerului, nu se pot săvârși Tainele.

Dintre toate Sfintele Taine, majoritatea neoprotestanților au păstrat doar două: Botezul și Euharistia, însă sub formă de simboluri, în timp ce alții au reținut numai botezul, ca semn văzut prin care noii adepți sunt acceptați ca membri în cadrul cultelor.

În ceea ce privește Euharistia, ei nu folosesc acest termen, ci cu totul alte denumiri care reflectă mai exact natura actului pe care îl săvârșesc: „Masa” lui Iisus, „Agapa” fraților, „amintire” (Luca XXII, 19; I Corinteni XI, 25), „frângerea pâinii” (Fapte II, 42; XX, 7), „comuniune” (I Corinteni X, 16), „Paharul Domnului” (I Corinteni X, 21), cel mai folosit fiind „Cina Domnului” (I Corinteni X, 20). Dintre neoprotestanți baptiștii refuză folosirea cuvintelor „Eucharist”, „Ritual”, „Sacrament”, „Transubstanțiere”, „Mesa”, „Consubstanțiere” motivând că acești termeni sunt făcuți de om, spre deosebire de cei mai sus amintiți care sunt scripturistici.

Pentru folosirea acestei numiri ei se bazează pe textul de la I Corinteni XI, 20 unde se vorbește despre „κυριακον δειπνον”: „Când vă adunați deci laolaltă, nu se poate mânca Cina Domnului”. Cina Domnului este redată în 1 Corinteni X, 16 prin cuvântul „împărtășire” care este traducerea grecescului „κοινονηα”. În greaca clasică termenul înseamnă o asociație sau o tovărășie. Cuvântul mai este utilizat pentru a defini ideea de comunitate. În viața creștină el înseamnă împărtășirea prieteniei față de ceilalți. (Fapte II, 42).

Cina Domnului este sărbătoarea în amintirea suferințelor și morții Domnului Iisus, constând din împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, simbolizate prin pâine și rodul viței, sărbătoare care unește pe toți credincioșii într-o părtășie intimă cu Mântuitorul și, totodată unii cu alții, împlinind astfel porunca Domnului Iisus: „Să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea”(I Corinteni XI,24). În timp ce botezul este ritul inițiator, Cina Domnului este ritul permanent al Bisericii vizibile. Este o ocazie solemnă de a medita profund la semnificația morții ispășitoare a lui Hristos, punctul central al întregii istorii. Aceasta ne confruntă mereu cu prețul răscumpărării noastre din păcat și pedeapsa acestuia.

Adventiștii de ziua a șaptea cred că „Cina Domnului este o participare la simbolurile trupului și sîngelui lui Isus, ca o expresie a credinței în El, Domnul și Mîntuitorul nostru. În această experiență a comuniunii, Hristos este prezent pentru a Se întîlni cu poporul Său și a-l întări. Împărtășindu-ne cu bucurie, noi vestim moartea Domnului pînă ce El va reveni. Pregătirea pentru Cina Domnului cuprinde cercetarea de sine, pocăința și mărturisirea. Învățătorul a rînduit serviciul spălării picioarelor, care înseamnă o reînnoire a curățirii, o expresie a dispoziției de a sluji unul altuia în umilință, asemenea lui Hristos, și de a uni inimile noastre în dragoste. Serviciul Cinei este deschis tuturor credincioșilor creștini”.

Cina Domnului este o asigurare a celei de-a doua veniri a lui Hristos (Matei XVI, 29; I Corinteni XI, 26). Împărtășirea îi amintește credinciosului despre întâlnirea plină de bucurie și jubilare nesfârșită care ne așteaptă când îl vom întâlni pe Domnul. Acest ritual nu numai că privește înapoi spre moartea Sa, ci privește și înainte spre întoarcerea Lui la ai Săi: „Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când Îl voi bea cu voi din nou în Împărăția Tatălui Meu.” (Matei XVI, 29).

Baptiștii definesc Cina Domnului ca fiind „un sacrament unde, prin darea și primirea de pâine și vin, conform rânduielii lui Hristos, moartea Lui este arătată; și primitorii vrednici, nu printr-o manieră corporală și carnală, ci prin credință sunt făcuți părtași ai trupului și sângele Lui, cu toate beneficiile Sale, către alimentarea lor spirituală și creșterea în har”.

Cina Domnului este un act simbolic de ascultare prin care membrii Bisericii, prin împărtășirea cu pîinea și rodul viței comemorează moartea Răscumpărătorului lor și anticipează cea de a doua venire. Instituirea sa a fost simplă și lipsită de mister: „Cina Domnului Iisus a fost instituită de El în aceeași noapte în care a fost trădat, pentru a fi respectată în bisericile Lui, până la sfârșitul lumii, pentru aducerea aminte perpetuă de jertfa Lui depusă în moartea Lui (I Corinteni XI, 23-26), pentru confirmarea credinței credincioșilor și tuturor beneficiilor care decurg de aici, hrănirea lor spirituală, și creșterea în El, angajarea lor în toate activitățile pe care I Le datorează Lui; și pentru a fi o legatură și o pecete a comuninunii lor cu El și unii cu altii (I Corinteni X, 16-17, 21)”. Cina Domnului este o părtășie cu Hristos și cu poporul Său (I Corinteni X, 21). Timpul de părtășie cu Hristos și poporul Său este acel timp special în care cei răscumpărați se adună pentru părtășie în jurul lui Hristos. Masa îi amintește închinătorului de ceea ce Hristos a pregătit pentru ai Săi. Noi stăm la masa Domnului unde Hristos este oaspetele nevăzut. Credinciosului i se amintește de umilința lui Hristos și de responsabilitatea noastră de a ne sluji unii pe alții.

Fiecare credincios știe că Hristos este prezent în sacrament – că el, de fapt, a experimentat prezența Sa. Dacă el nu este prezent într-adevăr și în mod real, atunci sacramentul poate să nu aibă nici un interes sau nici o valoare reală pentru noi. Hristos ca un fapt obiectiv este pe atît de prezent și activ în sacrament pe cît sunt pîinea și vinul, sau lucrătorul sau cel care se împărtășește de lîngă noi. Dacă aceasta înseamnă că Hristos este prezent doar atîta cît el este prezent prin Duhul Sfînt, aceasta nu este în întregime adevărat, deoarece Hristos este o persoană și Duhul Sfînt este alta, și Hristos este Cel care este prezent în mod personal. Duhul Sfînt fără îndoială că este co-activ în acea prezență și în toată lucrarea de mijlocire a lui Hristos, dar aceasta duce la adâncimi dincolo de posibila noastră înțelegere. Nu folosește la nimic să spunem că divinitatea lui Hristos este prezentă, în timp ce umanitatea Sa este absentă, deoarece întreaga indivizibilă Persoană divino-umană a lui Hristos cea care este prezentă.

Ritualul Cinei trebuie să fie administrat frecvent și continuat prin stagiul de viață, aceasta fiind hrana noastră spirituală, pentru sprijinul și menținerea vieții noastre spirituale. Aceasta are nume variante în Scriptură: „ trupul și sîngele Domnului”, „masa Domnului” printr-o metonimie, pentru hrana și reprezentația asupra ei; o masă pe care Dumnezeu a pregătit-o și a oferit-o, la care El Însuși stă și își primește oaspeții. Cel mai semnificativ nume este Cina Domnului (I Corinteni XI, 29). Aceasta nu micșorează din grandoarea reprezentației, din moment ce nu numai pentru romani masa lor principală era cina, dar și la evrei, în special sărbătorile lor nupțiale erau ținute seara. Și aceasta este numită Cina Domnului pentru că ea, prin numirea sa, este făcută de El și pentru El; El este suma și substanța acesteia, și când este corect îndeplinită este în acord cu voia Sa, El este făcătorul și stăpânul sărbătorii și este sărbătoarea în sine.

b) Negarea caracterului sacramental

Toate cultele neoprotestante neagă cu vehemență caracterul sacramental al Sfintei Euharistii. Pentru ei, jertfa lui Hristos a fost una singură, pe Cruce, iar ceea ce săvârșim noi astăzi nu reprezintă nicidecum aceeași jertfă adusă însă în mod nesângeros, ci doar o comemorare a Cinei celei de Taină: Cuminecătura sau Cina Domnului este o simplă cină comemorativă, un ospăț sau un banchet, o masă camaraderească la care se consumă pâine și vin, în amintirea Cinei de Taină, a patimii și a morții Domnului, accentuând aspectul anamnetic al jertfei: „aceasta să o faceți întru pomenirea mea” (Luca XXII, 19).

Ei refuză să înțeleagă că la baza Tainei stă învierea Domnului. Dacă Hristos nu ar fi înviat, atunci Sfânta Euharistie ar fi rămas doar o amintire a Cinei celei de Taină.

Modul alegoric de interpretare al Sfintei Scripturi de către neoprotestanți se regăsește și în încercarea de explicare a Sfintei Euharistii ca simbol. Astfel, ei au continuat și dezvoltat ideile lansate de reformatori (potrivit cărora prin cuvintele „Acesta este Trupul Meu…” și „Acesta este Sângele Meu…” Hristos spune „acesta simbolizează Trupul Meu”), negând realitatea prefacerii elementelor euharistice. Pr. Ilarion Felea spune: „Pâinea și vinul prin chemarea Duhului Sfânt și prin binecuvântarea preotului se prefac în Trupul și Sângele Domnului. Pentru un credincios acest fapt nu suferă nici o îndoială”. Mântuitorul spune: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu, adevărata băutură” (Ioan VI, 53-55). Și aici se vorbește tot simbolic? Nicidecum. „Paharul ne împărtășește cu sângele lui Hristos și Pâinea cu Trupul lui Hristos – cum și pruncii s-au făcut părtași trupului și sângelui părinților”.

Un alt argument pe care ei îl aduc în acest sens este că Iisus Hristos s-a jertfit o dată pentru totdeauna pe Golgota și nu poate repeta sacrificiul (Evrei IX, 28; X,14). Este adevărat că Hristos nu repetă jertfa Sa sângeroasă, dar în locul ei avem jertfa euharistică poruncită de El (Luca XXII, 19) săvârșită de Sfinții Apostoli (Fapte II, 42; I Corinteni XI, 24) și transmisă urmașilor lor.

Pentru o mai ușoară înțelegere, să privim mai îndeaproape teoria penticostală în legătură cu Cina Domnului. Potrivit acestei teorii, în Cină este vorba numai de o prezență spirituală a Domnului Iisus, pâinea și vinul continuând să rămână mai departe două elemente fizice, fără să fi suferit vreo transformare, fără ca ele să cuprindă Trupul și Sângele Mântuitorului.

Cu privire la această teorie există mai multe variante: Zwingli consideră Cina Domnului un act memorial, de amintire a morții Domnului Iisus. Calvin susține că Domnul Iisus Hristos este prezent în mod spiritual în acest act.

În Euharistie nu are loc, prin taină, nici o unire a trupului Domnului cu elementele pământești, ci numai o unire ascunsă a lui Hristos, așa-zicând nu din jertfelnic, ci direct din cer. Apoi Domnul este prezent în Euharistie, nu în întreaga Sa ființă corporală, care rămâne în cer, ci numai cu puterea sa făcătoare de viață. Astfel, la împărtășire nu se dă trupul adevărat al Domnului, ci puterea de viață făcătoare, care locuiește în El, dar aparține Duhului Sfânt, care aduce aproape pe cele care sunt depărtate una de alta.

Penticostalii săvârșesc taina Sfintei Euharistii ca pe o Cină, și nu ca pe o Taină. Nu cred în prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Hristos. Cina Domnului este considerată un act pur formal, fără nici un fel de caracter spiritual. Este actul unei amintiri recomandate să perpetueze.

Deasemenea ei au schimbat cuvintele Domnului nostru Care zice: “Luați, mâncați, acesta este trupul Meu… Beți din acesta toți, căci acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi…” (Matei XVI, 27-28). Penticostalii răstălmăcesc cuvintele Domnului “acesta este”, și zic “acesta simbolizează” și învață că pâinea și vinul nu sunt Trupul și sângele, ci simbolizează Trupul și Sângele Mântuitorului.

Peticostalii invocă locul de la Ioan (Ioan VI, 63) unde Domnul zice: “Duhul este dătător de viață, trupul nu folosește la nimic; cuvintele pe care Eu vi le grăiesc, sunt duh și viață”. Acest citat nu ne spune că Trupul și Sângele Domnului sunt simbolice, ci că cuvintele Domnului sunt duhovnicești și că oamenii nu pot nici să le înțeleagă, nici să le primească. Apostolul Pavel a recomandat o cercetare personală, un examen individual pe care trebuie să și-l facă fiecare credincios înainte de a se apropia de Sfânta Cină (I Corinteni XI, 27-28).

Potrivit învățăturii Domnului Iisus și a apostolului Pavel, Cina Domnului este un act sfânt. Deși nu are loc nicio transformare fizică a materiei și nici o consubstanțiere, acest lucru nu micșorează cu nimic valoarea pâinii și a vinului, consacrate prin rugăciune, să reprezinte Trupul și Sângele Domnului Iisus.

Biserica Ortodoxă este de acord că jertfa de pe Golgota a fost unică și irepetabilă, însă în Euharistie această jertfă este confirmată, actualizată și permanentizată, credincioșii putându-se bucura de roadele acesteia până la a doua venire a Domnului.

Din această negare a sacramentalității Euharistiei reiese că ea nu are nici un efect real în viața credinciosului; adică prin ea nu se iartă păcatele celui care se împărtășește. Sfîntul Apostol Pavel spune că împărtășirea cu nevrednicie aduce cu sine osândă pentru nesocotirea „trupului Domnului” (I Corinteni XI,29); de aici fiind clar faptul că împărtășirea cu vrednicie aduce iertare.

Chiar dacă nu recunosc caracterul sacramental al Sfintei Euharistii – al Cinei – neoprotestanții vorbesc totuși de anumite binefaceri de care se bucură participanții. Cina Domnului, luată într-un mod corect, având o atitudine corectă și o întelegere potrivită a însemnătății ei este un mijloc de înviorare a credinței și a dragostei credinciosului în timp ce el meditează încă o dată la minunea morții Domnului și așteptând promisiunea revenirii Lui, însă a lua Cina într-un chip nevrednic, nu numai că aduce judecata și pedepsa, dar ne lipsește de aceste binecuvântări spirituale pe care le primim în urma părtășiei cu Domnul și trupul Său, Biserica.

Dincolo de aspectul personal, nu putem trece cu vederea părtășia frațească. Noi toți aparținem trupului lui Hristos și e minunat să vezi oameni de diferite categorii sociale stând la Masa Domnului într-o părtășie deplină. Cina Domnului dă oportunitatea copiilor lui Dumnezeu să aibă părtășie cu El și unul cu altul.

Cina Domnului este, de asemenea, un beneficiu spiritual, un mijloc, o ocazie de a crește spiritual în Domnul. Un alt beneficiu al urmării împărtășirii într-un mod corect și plin de credință este vindecarea și binecuvântarea. (Mat. XV, 25-26).

Baptiștii scoțieni neagă faptul că prin gustarea Trupului și Sângelui Domnului credinciosul primește mîntuirea, argumentînd că în Noul Testament, mântuirea vine prin credință. De asemenea neagă și iertarea păcatelor prin Euharistie. O problemă este de asemenea și refuzul baptiștilor de a accepta invocarea Duhului Sfînt: „We question the need to invoke the Spirit. According to our reading of the New Testament he is ever present, indwelling the fellowship of the church and the hearts of believers. It is he who makes real to us the presence of the Risen Lord. But we are puzzled by the sentence: the Spirit makes the crucified and risen Christ present to us in the euharist meal, fulfiling the promise contained in the words of institution. We do not accept that the words „this is my body” constitute Christ’s promise to be present at his Table. We find much clearer his promise: „Where two or three are gathered in my name, there I am in the midst of them”(Mt 18,20) .Christ’s presence is not limited to the eucharist. He is wherever are worshipping and serving him.

c) Practici greșite. Ritual greșit

În privința ritualului de săvârșire a Cinei fiecare grupare neoprotestantă și-a dezvoltat propriul ritual, mai mult sau mai puțin asemănător cu al celorlalte. De aceea, în continuare voi analiza principalele practici neoprotestante legate de Cină cu o exemplificare pe diverse secte care au dezvoltat și acordă o mai mare importanță unui anumit aspect.

De exemplu Ellen G. White explică exact ritualul Cinei adventiștilor de ziua a șaptea aducând în sprijinul tezelor sale și numeroase texte scripturistice: „Această rânduială constituie ceea ce a întocmit Domnul Hristos în vederea pregătirii pentru serviciul sacramental. În timp ce sunt nutrite mânia, dușmănia și lupta pentru supremație, inima nu poate intra în părtășie cu Hristos. Noi nu suntem pregătiți să primim împărtășirea cu trupul și sângele Său. De aceea Isus a fost Cel care a întocmit acest memorial al umilirii Sale, care să fie îndeplinit mai întâi”.

Când se prezintă în fața acestei rânduieli, copiii lui Dumnezeu trebuie să-și aducă aminte de cuvintele Domnului vieții și slavei: „Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți: ’Învățătorul și Domnul’ și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că eu v-am dat o pildă ca și voi să faceți cum v-am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său și nici apostolul mai mare decât cel ce I-a trimis. Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceți”. (Ioan XIII, 12-17).

Există în om tendința de a se socoti pe sine însuși mai presus decât fratele său, de a lucra pentru sine și de a căuta locul cel mai de frunte; și adesea, aceste lucruri au ca urmare bănuieli rele și amărăciune a spiritului. Rânduiala care precede Cina Domnului este aceea de a îndepărta toate aceste neînțelegeri, de a-l face pe om să renunțe la egoismul lui, de a-l coborî de pe picioroangele lui la acea umilință a inimii care să-l facă să-și slujească fratele.

Străjerul ceresc este prezent în asemenea momente pentru a face din ele momente de cercetare, de convingere de păcat și de asigurare binecuvântată că păcatele au fost iertate. Domnul Hristos, în plinătatea harului Său, este prezent acolo pentru a schimba direcția gândurilor care au rătăcit pe căi egoiste. Duhul Sfânt trezește sensibilitatea acelora care urmează exemplul Domnului lor. Când ne aducem aminte de umilința Mântuitorului nostru, gând se leagă cu gând, se formează un lanț de amintiri, amintiri despre marea bunătate a lui Dumnezeu și a amabilității din partea prietenilor pământești.

Ori de câte ori această ceremonie este sărbătorită cum se cuvine, copiii lui Dumnezeu sunt aduși într-o relație sfântă, spre a se ajuta și binecuvânta unii pe alții. Ei se leagă că își vor dedica viața unei slujiri neegoiste. Și aceasta nu numai unii față de alții. Câmpul lor de lucru este tot atât de vast ca și cel al Domnului lor. Lumea este plină de cei care au nevoie de slujirea noastră. Cei săraci, ignoranți, sunt pretutindeni. Cei care s-au împărtășit cu Hristos în camera de sus vor porni să slujească așa cum a slujit El.

Domnul Iisus i-a slujit pe toți, a venit să fie slujitorul tuturor. Și deoarece i-a slujit pe toți, și El trebuie să fie slujit și onorat de toți. Iar cei care vor să aibă parte de însușirile Lui divine și să fie părtași ai bucuriei Sale de a vedea suflete mântuite trebuie să urmeze exemplul Lui de slujire neegoistă.

O practică greșită care devine tot mai folosită de secte este aceea a spălării picioarelor. Acest ritual se practică uneori legat de ceremonia Cinei, alteori separat. În timp ce Matei, Marcu și Luca vorbesc despre Cina Domnului, cel mai duios dintre Apostoli, Ioan, nu spune aproape nimic. În schimb el se referă la un alt act, spălarea picioarelor, pe care ceilalți trei l-au omis, voind parcă să spună că el nu face altceva decât să completeze scrierile celorlalți Apostoli, pentru ca învățătura să fie întreagă.

Penticostalii susțin că spălarea picioarelor prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan completează tabloul vieții și învățăturii Domnului Iisus cu părțile care lipsesc în celelalte trei evanghelii. În acest raport el prezintă și momentul când Domnul Iisus spală picioarele ucenicilor săi (Ioan XIII, 1-17).

Ei dezvoltă această idee spunând că spălarea picioarelor a avut loc în seara Cinei, imediat după Cină. Este simbolul umilinței și al egalității între credincioși și toți slujitorii evangheliei. Dacă botezul în apă este simbolul legământului credinciosului cu Domnul, iar Cina Domnului amintirea morții Domnului Hristos și simbolul părtășiei lor cu El, atunci spălarea picioarelor este simbolul frăției și egalității credincioșilor.

Actul spălării picioarelor se bazează pe două principii: Porunca Domnului Iisus (Ioan XIII, 14), și exemplul personal al Mântuitorului. Aici adaugă și faptul că Iisus a spus: “Eu v-am dat o pildă”, un exemplu de urmat. El cuprinde temelia dragostei creștine față de aproapele său, care ne cere să ne manifestăm iubirea creștină în mod practic și să fim sensibili la nevoile altora.

Adventiștii de ziua a șaptea consideră că ritualul spălării picioarelor reprezintă un tip al unei curățiri mai înalte. Spălarea picioarelor a însemnat mai mult decît curățirea picioarelor lor. Ea reprezenta o purificare mai înaltă, o curăție a inimii. Cînd Petru a cerut lui Iisus să-l spele cu totul, Domnul Iisus a răspuns: „Cine s-a scăldat n-are trebuință să-și spele decît picioarele, ca să fie curat de tot” (Ioan XIII,10).

Baptiștii susțin că Mîntuitorul și-a ținut fără îndoială ultimul său Paște împreună cu ucenicii și că Cina, un ritual, a fost instituită cu intenția de a înlocui Paștele vechi al evreilor împreună cu semnificațiile sale. Pentru a face aceasta a luat pîine (nedospită) și paharul de vin (după obiceiul evreiesc, amestecat cu apă), oferit pentru ocazie, și le-a introdus în noua lor folosire, printr-un act de recunoștință solemnă față de Dumnezeu. Apoi El a frânt pâinea și a distribuit-o, și după pâine, vinul – neluând din niciuna pentru Sine- spunând: „Faceți lucrul acesta întru pomenirea Mea; mâncați, beți tot, pentru a arăta moartea Domnului până când El va veni”. Aceste cuvinte mandatare au fost însoțite de anumite cuvinte explicative, exprimând natura simbolului și a promisiunii; afirmând că pâinea reprezintă Trupul Său și paharul, legământul făcut în Sângele Său – Trupul torturat și omorât și sângele vărsat pentru răscumpărarea noastră. Actele sacramentale, prin urmare, garantate de Hristos, sunt frângerea pîinii și distribuirea elementelor, din partea distribuitorului, și mâncatul și băutul, din partea primitorului.

„Cina se poate lua după ce fiecare s-a cercetat pe sine cu de-amănuntul și este cu deosebire numai pentru aceia care, prin mila lui Dumnezeu, au devenit proprietatea Lui și au primit Botezul” (art. IX din Mărturisirea de credință baptistă, Despre Cina Domnului). Cina Domnului este simbolul morții lui Hristos pentru om și se compune din pâine și vin neamestecate. Când primește Cina, credinciosul are datoria de a se cerceta pe sine. Cina Domnului este o pregătire de pâine și de vin, ca simboalele trupului și sângelui lui Hristos.

Baptiștii, înainte de toate, nu caută la calitatea pâinii și a vinului. Ei nu au nici o predanie în privința aceasta. Nu se cugetă asupra sfințeniei Tainei, care cere după exemplul lui Hristos, ca pâinea să fie dospită, curată și de grâu. Pâinea ca element al Cinei, ori că era dospită sau nedospită, a fost o materie de aprinsă dispută între Bisericile grecești și latine; căci mai târziu insistându-se asupra folosirii pâinii nedospite, din moment ce aceasta a fost ceea ce s-a folosit de Domnul la prima instituire a ritualului, fiind la un timp de Paște, sărbătoarea azimilor, când nu trebuia să se aibă o altă pâine; și apostolul direcționează spre ținerea sărbătorii, nu cu „dospirea” de răutate, dar cu pâinea „nedospită” a sincerității și adevărului.

În problema materiei cu care trebuie săvârșită Sfânta Euharistie baptiștii exploatează neînțelegerile ivite de-a lungul timpului între Biserica Ortodoxă și cea Catolică: „pentru a continua acest subiect, Biserica greacă spune că pâinea trebuie să fie dospită, cea latină, nedospită, făcând acest punct de o importanță serioasă. Noi credem că pâinea care a fost folosită a fost pascală. Dar nu a fost intenția lui Hristos de a da în mod ritual un caracter pascal noului sacrament, ci pâinea este întrebuințată ca element material de nutriție, unul dintre cele mai familiare și universale”.

Doctrina unei singure pâini: există două învățături care sunt de obicei asociate cu pâinea, care sunt opuse una de alta: a) pâinea trebuie să fie frântă în două sau mai multe bucăți după rugăciune, înainte de servirea ei congregației (o parte este pusă pentru un întreg sau un întreg pentru o parte); b) pâinea nu trebuie să fie ruptă în două sau în mai multe secțiuni, ci fiecare membru trebuie să rupă o bucată și să o mănânce (ca toți creștinii să se împărtășească din aceeași pâine inițială).

Vinul este o altă parte a ritualului Cinei. Promovarea de către baptiști a abstinenței de la alcool a dus la practica pe scară largă a folosirii pentru Euharistie a sucului de struguri, fără alcool. Ceea ce trebuie folosit este numit în mod clar „rodul viței” și nu vinul.

Vinul de la Cină este un simbol al dragostei lui Hristos, arătat în vărsarea sângelui său pentru a obține iertarea de păcate a poporului său. Pâinea și vinul fiind două articole separate pot denota, la moartea lui Hristos, Trupul său, carne fiind, separat de sânge.

Este vehiculată printre partidele baptiste doctrina unui singur pahar, prin care se admite că doar un pahar se poate folosi în luarea Cinei Domnului.

Cina Domnului se săvârșește în cadrul serviciilor religioase săptămânale sau duminicale, odată pe lună. Există însă și multe biserici baptiste care săvârșesc Cina Domnului în fiecare duminică, ca un serviciu adițional la serviciul divin complet. Diferențele de practică pot face dificilă identificarea elementelor principale.

Săvârșitorii Cinei Domnului sunt pastorul și diaconul. Pâinea este frântă în bucăți mici de către pastor,iar vinul este turnat în păhărele după numărul aproximativ al participanților. Ambele elemente sunt, de obicei, servite de către pastor diaconilor, iar diaconii le distribuie poporului.

Primitorul trebuie să mănânce pâinea nu ca pe o pâine comună, ci într-un fel ritual, ca un simbol al trupului lui Hristos, și să o mănânce într-o manieră vrednică. În același mod, trebuie ca fiecare să bea și din pahar. Persoanele adulte sunt subiecții adecvați ai acestui ritual. Copiilor, pentru că nu sunt capabili prin credință de mâncarea Trupului și băutul Sângelui lui Hristos, persoanelor ignorante și celor păcătoși li se interzice admiterea în vreun fel la acest ritual. Există și momente în care se săvâșește o împărtășire generală.

Pentru baptiști Cina Domnului nu are calitatea iertării păcatelor, ci este doar comemorarea iertării păcatelor prin jertfa lui Hristos.

d) Accentuarea jertfei și minimizarea învierii

Acest act comemorativ pe care îl săvârșesc toate denominațiunile creștine este golit de sens. În afară de faptul că au negat orice urmă de sacralitate în Sfânta Euharistie, ei au despărțit și jertfa lui Hristos de Învierea Sa. Acest lucru se datorează în mare măsură și concepției reformatorilor privind teoria satisfacției din catolicism: prin jertfa Sa Histos a adus satisfație onoarei jignite a lui Dumnezeu de către om prin neascultare. Din acest motiv, Învierea Domnului nu mai reprezintă pentru secte ca în Ortodoxie „începutul mântuirii noastre”.

În Cina Domnului, accentul este pus pe comemorarea jertfei de pe Golgota a Mântuitorului și nu pe afectele pe care ar trebui să le aibă împărtășirea cu Hristos. De exemplu, în cultul baptist, „Cina Domnului nu actualizează nesângeros jertfa Golgotei, iar pâinea și vinul nu sunt Trupul și Sângele lui Hristos, așa cum a încredințat Mântuitorul pe toți cei ce se vor împărtăși cu El, ci acest ceremonial se reduce la o dimensiune anamnetică, de aducere aminte de ceea ce o dată a făcut Domnul pentru noi. În acest cult, Hristos nu este jertfit Tatălui și nu se aduce vreo altă jertfă pentru cei vii sau morți, ci doar se comemorează acea jertfă a Lui de pe Cruce, adusă o dată pentru totdeauna”.

Deși nu acordă o mare importanță Cinei și toate eforturile lor sunt îndreptate spre a doua venire, Armaghedon, împărăția de 1000 de ani, etc. și Martorii lui Iehova practică Cina Domnului ca un act comemorativ al jertfei lui Hristos prin care (doar prin jertfă) spun ei a fost întemeiată o nouă lume: „Toți creștinii trebuie să înțeleagă că odată cu întemeierea acestei sărbători (Cina Domnului) și odată cu moartea lui Isus Cristos, a avut loc întemeierea unei lumi noi; de aceea, cina de amintire nu este o sărbătoare tristă deși avem vie în memorie activitatea criminală a lui Satan și a agenților lui religioși reprezentați atunci prin fariseii, saducheii și irodienii acelui timp. La această sărbătoare sunt invitați toți aceia care arată respect pentru activitatea și însemnătatea jerfei lui Isus Cristos. Această sărbătoare este în onoarea lui Iehova Dumnezeu, Tatăl, și în amintirea lui Isus Cristos, principalul agent al vieții. Atunci au fost așezate bazele pentru noua lume a dreptății pe care o arată Biblia. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât și ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui”. (Coloseni I, 19-20).

Prin jertfa lui Isus Cristos numele lui Dumnezeu, Iehova, a fost justificat și neamul omenesc a fost răscumpărat. Prin urmare credincioși ca Avraam, Isac, Iacob, Ilie, Debora, Barac, David, Daniel și mulți alții au garantată învierea la o lume nouă, dreaptă fără moarte, necazuri, suferință, nedreptate și războaie. O parte din binecuvântările aceastei Împărății sunt arătate la Isaia LXV, 17-25. Pacea și liniștea acelei lumi va fi garantată fără arme pentru că va fi condusă de Regele regilor și Domnul domnilor Isus Cristosul!. Remarcăm imediat că elementele specifice doctrinei lor sunt prezente și în concepția privitoare la Cină, la fel ca în toate celelalte.

Pentru baptiști, Cina Domnului are anumite scopuri clare, însă niciunul nu este legat de mântuire, de vreo transformare lăuntrică a primitorului sau de Învierea Domnului. Astfel ei susțin că  scopul Cinei este „pentru a arăta moarta lui Hristos; de a declara moartea sa, că el a murit pentru păcatele poporului său; de a arăta maniera morții sale, prin crucificare, prin a fi pironit, rănit, biciuit și frânt; și de a exprima binecuvântările morții sale, și credința poporului său în ele, și recunoștința pentru ele; căci în acest ritual Hristos este în mod evident prezentat ca crucificat și jertfit; de a comemora sacrificiul lui Hristos; Hristos a fost oferit odată, și nu mai trebuie să fie oferit din nou; el a făcut prin aceasta ispășirea perfectă pentru păcat”. Această accentuare a jerfei Mântuitorului reprezintă unul dintre punctele principale de învățătură pentru toate cultele neoprotestante. Fiecarui act – începând cu vinderea Domnului de către Iuda și terminând cu momentul morții pe cruce – îi este atribuită o importanță deosebită legată de jertfa în ansamblu adusă de Mântuitorul.

Totuși neo-protestanții nu manifestă aceeași rigurozitate, același avânt atunci cânt trebuie să vorbească despre Învierea Domnului, considerându-o un eveniment mai puțin important decât jertfa: „dar pentru că Hristos Paștele este sacrificat pentru noi, noi ar trebui să ținem această sărbătoare ca un memorial al sacrificiului său și prin acesta să privim la Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ia păcatele oamenilor; de a ne aminti de dragostea lui Hristos în a muri pentru noi, și în a deveni un sacrificiu pentru păcat; de aici el și-a îndreptat ucenicii săi să mănânce pâinea și să bea vinul în memoria sa, a trupului său ce a fost frânt și a sângelui său vărsat pentru ei; adică, de a-și aminti de dragostea lui pentru ei, pe care a exprimat-o el astfel (I Corinteni XI, 24, 25); de a ne arătat dragostea noastră față de Hristos, și mulțumirea către el, pentru binecuvântările harului său, prin frecventarea la acest ritual; ar trebui să facem apel la sufletele noastre, și tot ceea ce este în noi, să binecuvânte numele lui, și să nu uite binefacerile lui, în special marele beneficiu de răscumpărare a vieților noastre de la distrugere, prin sângele, suferințele și moartea sa”. 

Pentru ei tăria comunității, întărirea relațiilor dintre membrii acesteia, este mai importantă decât Învierea Domnului fiind legată direct de ritualul Cinei: „un alt scop al acesteia este de a menține dragostea și unitatea unul cu altul; căci prin alăturarea în sfânta părtășie din acest ritual, noi păstrăm unitatea duhului în legătura păcii. Dar prin nici un fel în acest ritual nu trebuie să se folosească pentru a califica persoanele să poarte vreun oficiu sau vreo guvernare, într-un oraș sau corporație. Aceasta este o prostituție scandaloasă și josnică a acestuia, care este de fapt intenționat numai pentru foloase sacre”.

Observăm că ei nici măcar nu amintesc de Învierea Domnului, de mântuirea omului ci vorbesc numai de sacrificiul, de jertfa pe care a adus-o Hristos pentru toți oamenii.

Și la adventiștii de ziua a șaptea întâlnim o concepție asemănătoare. Pentru ei, Sfînta Cină înlocuiește sărbătoarea Paștelui din perioada vechiului legămînt. Paștele și-a găsit împlinirea cînd Hristos, Mielul Pascal, Și-a dat viața. Mai înainte de moartea Sa, Domnul Hristos Însuși a instituit înlocuirea lui cu marele festival al Israelului spiritual sub noul legămînt. Astfel, rădăcinile multor simboluri ale Cinei Domnului vin din trecut, din serviciul Paștelui. Ea reprezintă comemorarea eliberării de păcat. După cum sărbătoarea Paștelui comemora eliberarea poporului Israel din robia Egiptului, Cina Domnului comemorează eliberarea din Egiptul spiritual, din robia păcatului. Ea mai reprezintă o părtășie colectivă cu Hristos. Într-o lume plină de discordie și divizări, participarea noastră colectivă contribuie la unitatea și stabilitatea Bisericii și demonstrează adevărata comuniune cu Hristos și unul cu altul. Subliniind această comuniune, Pavel spunea: „Paharul binecuvîntat, pe care-l binecuvîntăm, nu este el împărtășirea cu sîngele lui Hristos? Pîinea pe care o frîngem, nu este ea împărtășirea cu trupul lui Hristos? Avînd în vedere că este o pîine, noi, care sîntem mulți, sîntem un trup, căci toți luăm o parte din aceeași pîine” (I Corinteni X,16-17). Deasemenea este văzută ca o anticipare a celei de a doua veniri. „Pentru că, ori de cîte ori mîncați din pîinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului pînă va veni El” (I Corinteni XI, 26). Serviciul Cinei se întinde pe perioada dintre Golgota și a doua venire. El leagă crucea și împărăția. El îmbină „deja” cu „nu încă”, care formează esența concepției despre istoria lumii în Noul Testament. El unește jertfa Mîntuitorului și a doua Sa venire – mîntuirea oferită și mîntuirea împlinită: „El vestește faptul că Hristos este prezent prin Duhul Sfînt, pînă cînd El va veni în mod vizibil”.

Observăm așadar că nici adventiștii nu amintesc nimic de Învierea Mântuitorului, de împroprierea roadelor jertfei Sale de către credincioși ci acordă o importanță exagerată repetării ritualului Cinei celei de Taină.

e) Obiecții și acuzații nefondate

Pentru a justifica concepțiile greșite pe care le practică, denominațiunile creștine au lansat tot felul de acuzații asupra învățăturii Bisericilor ortodoxe și mai ales asupra celei Romano-Catolice. Ei nu recunosc caracterul de Taină al Euharistiei, prezența reală a lui Hristos în ea, materia Tainei, efectele ei, etc., altfel spus ei neagă tot ceea ce nu își pot explica din punct de vedere rațional.

Deși nu este tăgăduită, cina și agapa sunt interpretate în fel și chip de sectanți, majoritatea spun: Nu este o Taină, ci un simbol, o repetare, o comemorare (Marcu XVI, 25; Matei XXVI, 29) a Cinei sau ultimul ospăț al Domnului.

Dacă cina ar fi fost numai o perpetuare, n-ar fi zis Mântuitorul: „Luați acesta și împărțiți-l între voi; Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni împărăția lui Dumnezeu. Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 17-19). Sectele își au originea fie în erezie, fie în concepția catolică, și anume consideră că, la cuvintele de instituire: Luați… Beți… are loc „prefacerea” deci se opresc la cină. În ultima vreme au introdus și ei unele rugăciuni care pot fi comparate cu epicleza rostită în Biserica Ortodoxă.

Cina Domnului ar fi rămas peste veacuri o comemorare, un simbol, dacă nu ar fi înviat Hristos. (I Corinteni XV, 16). Învierea este izvorul tainelor. Materia tainei se preface cu puterea și lucrarea Sfântului Duh (epicleza).

Protestanții consideră că prin Cină „Hristos nu este oferit Tatălui Său, nici nu se face o jertfă reală pentru iertarea păcatelor celor vii sau celor morți, ci este numai o aducere aminte a jertfei de bună voie a Lui pe cruce, o data pentru totdeauna (Evrei IX, 25-26, 28); și spre slava lui Dumnezeu din aceleasi motive (I Corinteni XI, 24; Matei XXVI, 27). Deci jertfirea papala a misei, este o urâciune, o injurie adusa jertfei lui Hristos, singura care poate ierta pacatele celor alesi.

În combaterea acestor învățături greșite trebuie avut în vedere în primul rând „relația” care exista între Biserica Catolică și neo-protestanți; aceștia din urmă fiind cei care au preluat de la cultele protestante vechi, odată cu învățăturile greșite, și o anumită dezaprobare față de orice act întreprins de catolici. Din această cauză orice act săvârșit de ei se opune în mod direct Bisericii Catolice, denigrând totodată practicile acesteia.

Considerarea Cinei drept „o aducere aminte” are la bază și teoria predestinației, omul fiind incapabil să se apropie de Dumnezeu în vreun fel. Ori dacă ar accepta că prin Sfânta Euharistie primitorul se împărtășește în mod real cu Trupul și Sângele Mântuitorului, ar însemna să accepte posibilitatea unei relații între Dumnezeu și om încă din această lume, ceea ce pentru ei nu este posibil.

Uneori protestanții mai aduc în discuție și imposibilitatea logică și firească de transformare a elementelor Euharistice în Trupul și Sângele Domnului. Acest lucru este însă foarte ușor de observat că nu are nici o bază scripturistică: din punct de vedere logic Învierea Domnului nu poate fi concepută însă aceasta s-a petrecut și nici ei nu o contestă. Deci, dacă printr-o minune Domnul a Înviat, cu atât mai mult în același fel poate transforma pâinea și vinul aduse spre sfințire în Trupul și Sângele Său.

Denominațiunile neo-protestante susțin că: „Iisus s-a jertfit o dată pentru totdeauna, pe Golgota și nu poate repeta sacrificiul (Evrei IX, 28; X,14) de aceea cina este un simbol”.

Hristos S-a adus pe Sine ca jertfă o singură dată pe Golgota. Sfânta Euharistie nu reprezintă o repetare a sacrificiului sângeros adus de Mântuitorul ci actualizarea acelei jertfe în mod nesângeros. Prin Euharistie noi nu serbăm cina luată de Iisus împreună cu ucenicii înainte de moartea Sa ci în primul rând învierea Sa prin care ne-a ridicat din robia păcatului. Fără înviere, fără ridicarea întregii naturi umane, toate celelalte acte săvârșite de Mântuitorul nu ar fi avut o finalitate.

Neo-protestanții contestă faptul că prin Sfânta Euharistie se realizează o legătură reală între Hristos și primitorii Tainei. Pentru ei, cei care se împărtășeșc în mod vrednic, cei „care iau parte în mod exterior la elementele acestui act, (al Cinei) de asemenea o fac și în interior prin credință, nu în mod carnal și corporal, ci in mod spiritual primesc, și se hrănesc cu Hristosul răstignit, și cu toate beneficiile morții Lui; trupul și sângele lui Hristos fiind prezente în mod spiritual, și nu corporal sau carnal, în credința celor care cred în acest act, așa cum elementele însele sunt pentru simțurile lor externe”.( I Corinteni X, 16; XI, 23-26).

O asemenea învățătură este însă străină de adevărul revelat. Credința privită ca o adeziune la o serie de adevăruri nu poate să ducă singură la mîntuire, aceasta obținându-se în urma unui urcuș duhovnicesc constant. Împărtășirea credincioșilor prin Sfânta Euharistie nu se face cu „beneficiile” morții Domnului ci cu cele ale întregii Sale activități mântuitoare. Nu se poate face o separare între Mântuitorul și opera Sa de Răscumpărare, la fel cum această operă nu poate fi privită pe bucăți: nașterea separată de moarte, moartea separată de înviere, etc.

Protestanții spun că alături de cei care se împărtășesc în mod vrednic de roadele Cinei există și păcătoșii care prin gustarea cu nevrednicie „osândă își mănâncă și bea” (I Corinteni XI, 29).

Existența păcătoșilor în Biserică este recunoscută încă din Biserica primară, scopul Bisericii fiind tocmai acela de a-i aduce pe aceștia la calea cea dreaptă „ca și aceștia împreună cu noi să slăvească preacinstitul și de mare cuviință numele Tău”. Cei care au greșit săvârșind fapte reprobabile nu sunt acceptați să se împărtășească înainte de a manifesta o reală părere de rău și o dorință vie de întoarcere la Hristos.

Interpretând eronat textul de la I Corinteni XI, 27- 29 unde Sfântul Pavel vorbește despre cercetarea sinelui înainte de împărtășire și despre osânda pe care o vor primi aceia care se apropie cu nevrednicie, neo-protestanții refuză participarea copiilor la Cină motivând că ei nu pot încă să se cerceteze pe sine din cauza vârstei. Această practică a fost preluată de la catolici care amână împărtășirea copiilor cu Sfintele Taine până la vârsta de 12 ani când se administrează acestora Taina Mirungerii sau Confirmarea. Ei „uită” însă cuvintele Mântuitorului Care spune: „Lăsați copiii să vină la Mine, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor” ( Matei XIX, 14). Tot un copil a fost și cel care a adus pâinile care au fost înmulțite de Domnul: „Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești” (Ioan VI, 9).

Toate obiecțiunile pe care le ridică sectele nu au un fundament solid în Sfânta Scriptură ci se bazează pe interpretarea greșită a unor texte biblice. Mulți dintre ei realizează șubrezenia argumetelor pe care le aduc, însă din diverse motive refuză să accepte adevărul pentru a nu-și pierde credibilitatea în fața adepților proprii.

Concluzii

Sfânta Euharistie reprezintă o adevărată încercare pentru cei neîntăriți în credință din cauza greutății de înțelegere asupra puterii transformatoare a harului Duhului Sfânt. În Biserică există multe adevăruri de credință care sunt mai anevoie de înțeles și care pot fi interpretate în mod eronat de unii necunoscători sau rau intenționați. Mintea omenească fiind limitată nu poate să vadă acum decât „ca prin ghicitură” puterea lui Dumnezeu, în viața viitoare putându-ne împărtăși de o cunoaștere mai deplină a Dumnezeirii.

Astăzi se tinde din ce în ce mai mult spre realizarea unei unități între confesiunile creștine, însă această unitate nu trebuie relizată decât în Duhul Sfânt, fără să fie un compromis omenesc în care fiecare Biserică mai renunță la unele practici sau credințe pentru a realiza o uniformitate, o „unire” formală. Un studiu mai amănunțit a ceea ce a însemnat din totdeauna Biserica, Tainele sale, etc. poate să fie de mare ajutor în acest sens atâta timp cât toate părțile participante la dialog sunt dispuse să recunoască eventualele exagerări făcute și mai ales să le îndrepte.

O unitate adevărată nu se poate însă realiza fără o succesiune pe linie apostolică a clerului, păstrător și purtător al învățăturii de credință și săvârșitor al Euharistiei. Există foarte multe voci care militează pentru acest lucru: „La transmission du sacerdoce, c'est-à-dire la confirmation et le prolongement de l’unité canonique de l’Eglise, ne pouvait se comprendre et reste incompréhensible en dehors de l’Eucharistie”.

În ceea ce privește Sfânta Euharistie, Biserica Ortodoxă îi acordă o importanță deosebită. Ea nu este numai mijlocul unirii noastre cu Hristos, ci și țelul și dovada deplinei uniri cu El. La această deplină unire cu Hristos nu putem ajunge însă fără să fim una în mărturisirea credinței celei adevărate. Aceasta se vede destul de clar în săvârșirea Sfintei Liturghii în care, înainte de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului, ne rugăm pentru ajungerea la unitatea de credință, zicând: „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim: Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, după care urmează Simbolul Credinței. Nu putem lua parte la această comuniune euharistică dacă nu am ajuns mai întâi la unitatea de credință.

Comunitatea euharistică implică, deci, unitatea sau comuniunea credinței întregi, convingerea că în Euharistie ne împărtășim cu însuși Trupul și Sângele lui Hristos, Dumnezeu-Omul ca unitate ontologică profundă a creștinilor cu Hristos și întreolaltă în Hristos datorită Sfântului Duh. Sfânta Euharistie este Taina și jertfa dragostei desăvârșite a lui Hristos față de Biserică, a cărei unitate ființială și energetică izvorăște din ea. Ca sacrament și jertfă, Euharistia ne atrage spre Hristos și ne unește și între noi prin iubire fiindcă „Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8) și omul, pentru a deveni Dumnezeu după har trebuie să devină și el iubire. Această iubire îndumnezeitoare curge din Sfânta Taină și Jertfă a Euharistiei.

Dumnezeiasca Euharistie este forma cea mai vie care caracterizează întreaga viață morală creștină ortodoxă. Prin împărtășirea cu Iisus Hristos, se realizează în chip desăvârșit unirea cu El. Aceasta înseamnă înduhovnicire, adică puritatea interioară, alungarea răului moral și întărirea voinței de a colabora cu harul; dar nu pe un teren personal, ci în duhul sobornicității Bisericii, ca un membru al Trupului tainic al aceluiași Iisus Hristos. În mod tainic, dar real, ca dovadă supremă a dragostei față de Biserică, Hristos este prezent în Euharistie cu Trupul Său luat din Fecioara Maria, răstignit pe cruce, înviat, înălțat, șezând la dreapta Tatălui Ceresc.

Astăzi, noi redescoperim Euharistia, nu numai ca una dintre Taine, ci ca pe Taina Bisericii prin excelență, adică Taina în care biserica este Biserică, Taină în care Biserica ni se arată ca sacrament și în care Euharistia înglobează întreaga realitate a Bisericii, într-o continuă deschidere spre ceea ce nu poate fi exprimat niciodată până la capăt sau cuprins și definit prin simboluri. Dumnezeiasca Euharistie nu este numai Taină supremă, ci și jertfă absolută a lui Dumnezeu pentru Biserică, e jertfă sublimă și nesfârșită ce nu subestimează jertfa de pe Golgota (cum zic protestanții) pentru că e una cu ea. Același este Logosul euharistic și jertfa de pe Golgota este una cu cea Euharistică, cu deosebirea ca una a fost sângeroasă și istorică, iar cealaltă nesângeroasă, veșnică și „magnetică”, fiind Rațiunea spre care converg toate rațiunile tuturor nivelurilor ontologice în Biserică. Hristos manifestă iubirea Sa desăvârșită în Euharistie prin faptul că noi, gustându-L, ne scufundăm în oceanul infinit al vieții; În El ne mișcăm, viem și suntem vii, prin Euharistie dobândim arvuna învierii.

Biserica Ortodoxă este numai pentru comuniunea euharistică reală, obiectivă, care este precedată și stă pe cunoașterea și acceptarea învățăturilor de credință, exprimată prin iubire.

Bibliografie

Biblice

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1999.

Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, Traducerea: Dumitru Cornilescu, 1921.

Liturgice

Cântările Sfintei Liturghii, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1999.

Liturghier, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2000.

Patristice

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere de pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2003.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.B.OR., București, 2005.

Dictionare, enciclopedii

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Braniște, Prof. Ecaterina Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană, Caransebeș, 2001.

Thurian, Max, Church respond to BEM, oficial responses to the „Baptism, Euharistian, Ministery”, vol. III, Faith and Order paper 135, World Council of Churches, Geneva.;

Dositei, Patriarhul, Mărturisirea Patriarhului Dositei (1672), traducere de V. Loichiță 1942-1943.

Lucrări în volum

Andrutos, Hr., Simbolica, traducere de Patriarhul Iustin, Editura Anastasia, București, 2003.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, ediția a III-a, Editura Nemira, București, 2002.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Editura România Creștină, București, 1999.

Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Communion du Saint Esprit, Editura Spiritualité Orientale nr. 56, Abbaye de Bellefontaine, 1992.

Idem, Împărtășirea Duhului Sfânt, trad. de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura I.B.M.B.O.R, București, 1999.

Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Dr. Teodor Bodogae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997.

Idem, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. Pr. Prof. Ene Braniște, Editura, I.B.M.B.O.R., București, 1997.

Cleopa, Arhim. Ilie, Călăuză spre cunoașterea și apărarea credinței strămoșești.

Comșa, Dr. Grigorie Gh., Episcopul Aradului, Combaterea catehismului baptiștilor, Tiparul tipografiei diecezane Ortodoxe Române, Arad, 1926.

David, diac. prof. dr. Petru, Călăuză Creștină pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în fața prozelitismului sectar – Sectologie, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994.

Idem, Invazia sectelor, vol. 3, Editura „Europolis”, Constanța, 2000.

Idem, Sectologie sau apărarea dreptei credințe, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului, Constanța, 1998.

Felea, Pr. Ilarion, Ereticii și rătăcirile lor doctrinare, România Creștină, București, 1999.

Felmy, Karl Christian, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, traducere de Pr. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004.

Idem, Dogmatica experienței ecleziale – înnoirea teologiei ortodoxe contemporane Editura Deisis, Sibiu, 1999.

Augustin, Fericitul, Despre iubirea absolută. Comentariu la prima epistolă a lui Ioan, Editura Polirom, București, 2003.

Ispas, Pr. Dr. Gheorghe, Euharistia – Taina unității bisericii, aspecte teologice și practice, Editura Basilica, București, 2008.

Leu Botoșăneanul, Arhiereul Grigorie, Confesiuni și secte – scurt studiu istoric misionar, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1929.

Mihălcescu, Pr. Ioan, Dogmatica iubirii in Colecția „Clasici ai teologiei românești”, Editura România creștină, București, 1998.

Mihoc, Pr. Vasile, Introducere în Studiul Noului Testament,vol. I, ed. II, Editura Teofania, Sibiu, 2001.

Petraru, Pr. Dr. Gheorghe, Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Editura Universitaria, Craiova, 2006.

Rătăcirea Penticostalilor, editat de mănăstirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, 1995.

Schmemann, Alexander, Euharistia Taina Împărăției, traducere din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu, București, Editura Bonifaciu, 2003.

Idem, Pour la vie de monde!, Editura Presses Saint-Serge, Paris, 2007.

Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2004.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. III Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997.

Todoran, Pr. Isidor și Zăgrean, Arhid. Ioan, Teologia Dogmatică, manual pentru Seminariile Teologice, ediția a-II-a, Editura Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1997.

Zizioulas, Jean, L’Eucharistie, l’Evêque et l’Eglise durant les trois premiers siècles, Ed. Théophanie, Paris, 1994.

Articole și studii

Bobrinskoy, Pr. Prof. Dr. Boris, Rugăciunea inimii și Euharistia, în rev. «Ortodoxia», an XLV, nr. 3-4, 1993.

Braniște, Pr. Prof. Ene, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în rev. «Ortodoxia», an XI, nr. 4, 1959.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev. «Ortodoxia», anul XVII nr 4, 1965.

Idem, Sfânta Euharistie în concepția vechilor catolici și poziția Bisericii Ortodoxe în această problemă, în rev. «Ortodoxia», anul XIX, 1967, nr. 3.

Radu, Pr. Lect. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii în Ortodoxia anul XXX, nr. 1-2 Ianuarie – Iunie 1978.

Sava, Drd. Gheorghe, Sf. Euharistie ca Jertfă și ca Taină în fața obiecțiunilor sectare, în rev. «Ortodoxia», XXXVIII, 1986, nr. 2.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei Confesiuni, în rev. «Ortodoxia», anul V, nr. 1, 1953.

Idem, Legătura între Euharistie și iubirea creștină, în rev. «Studii Teologice»., anul XVII, 1965, Nr. 1-2.

Idem, Teologia Euharistiei, în rev. «Ortodoxia», anul XXI, nr. 3, 1969.

Stănuleț, Drd. Constantin, Doctrina euharistică în operele Sfântului Chiril al Ierusalimului, în rev. «Ortodoxia», nr. 2, 1971.

Zăgreanu, Diac. Prof. Dr. I., „Opinii protestante cu privire la epicleza euharistică și la dezvoltarea acesteia în liturghiile răsăritene”, în rev. «Mitropolia Banatului», anul XV, nr. 10-12, 1965.

Scrieri eterodoxe

Adventiștii de ziua a șaptea cred…o expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, Editura Casa de Editură „Cuvântul Evangheliei”, București, 1993.

Doctrine Biblice, Editura Institutului Teologic Penticostal, București.

Pannenberg, Wolfhart, Teologia sistematică, volumul 3, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1999.

Referințe WEB

52) http://www.azsromania.org

53) http://www.catholica.ro

54) http://dexonline.ro

55) http://www.golgota.ro

56) http://www.oikoumene.org

57) http://www.voxdeibaptist.org

58) http://vestitorulimparatiei.ro

59) http://www.wikipedia.org

Declarație de onestitate

Subsemnatul Bleotu Mircea, candidat la licență la Facultatea de Istorie, Filosofie si Telogie, departamentul Teologie, declar pe proprie răspundere că lucrarea de față este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor obținute din surse care au fost citate și indicate în bibliografie. Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora și că nici o parte din teză nu încalcă drepturile de prioritate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau juridică. Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituții de învățământ superior în vederea obținerii unui grad sau titlu științific ori didactic.

Data: Semnătura: