Sfantul Ioan Gura de Aur

Introducere

Odată cu secolul IV după Hristos, numit și secolul de aur al creștinismului, denumirea de „Sfânt Părinte” reprezenta supremația ortodoxă și era cel care avea autoritate în Biserica creștină. „Părinții sunt reprezentați normativi ai Tradiției doctrinare a Bisericii născută din credința apostolică prin primii învățători bisericeși și totodată ei sunt martorii și criteriile adevăratei credințe a Bisericii, judecătorii Ortodoxiei”.

De multe ori Părinții Bisericii erau dintre clerici, de cele mai multe ori episcopi și preoți, dar mai târziu, această denumire capătă o întindere mai mare, încorporându-i și pe cei care nu erau clerici. Încercând să gâsim cea mai bună definiție pentru acest termen, trebuie să menționăm că acest termen desemna pe mărturisitorul și trăitorul cel mai potrivit al dreptei credințe, care avea o viață plină de sfințenie, dar mai mult decât toate trebuia să fie și cel care îndeplinea anumite condiții, și anume: „Ortodoxia credinței – credință dreaptă; Sfințenia vieții – ca trăire practică a doctrinei; Aprobarea Bisericii – receptarea de către Biserică prin Sfintele Sinoade; Vechimea – limita fixată de condiția vechimii este secolul VIII”.

Sfinții Părinți ai Bisericii sunt de o importanță deosebită pentru creștinătate, mai ales pentru partea misionară, spirituală și de viață a acesteia, dar totuși ei sunt și fii ai acesteia, ai Bisericii care nu rămâne limitată la un anumit timp și la un anumit spațiu.

Un lucru care este deosebit de important, este acela că denumirea de Sfânt Părinte o include și pe aceea de ortodoxie. Sfântul Apostol Pavel în epistola I către Timotei, face referire la acest lucru: „O, Timotei, păzește comoara ce ti s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase” (I Timotei 6, 20). Prin acest verset dăm dreptate celor care nu i-au inclus în sfera Sfinților Părinți pe aceia care, deși au subiecte religioase în abordările lor, totuși s-au îndepărtat de la duhul dulce al ortodoxiei.

Părinții Bisericii sau Părinții secolului IV al creștinismului au activat într-o perioadă care este rămasă în istorie și prin Marele Edict din 313 de la Milan, prin care, datorită marelui Împărat Constantin cel Mare, Biserica creștină și creștinismul în general, au primit liberatea cuvenită de a se manifesta liber, fără constrângeri. Totodată, Părinții Bisericii au avut probleme în a-și manifesta învățătura cea bună, într-o perioadă marcată de mari erezii (arianismul, macedonianismul, apolinarismul, sabelianismul), dar prin acestea, învățătura bisercii a luat o formă binedefinită și importantă.

Printre cele mai importante persoane care fac parte din categoria Sfinților Părinți ai Bisericii, care apare la distanțe seculare, este Sfântul Ioan Gură de Aur, un puternic stâlp al Bisericii ortodoxe, care prin modul său de viețuire și mai ales prin activitatea pe care a întreprins-o, a lăsat o comoară de neprețuit pentru Biserica din totdeauna. Activitatea lui a dat roade în toate domeniile teologiei, dar mai ales în cea practică.

Din scrierile sale, din predicile sale, din scrisorile și mai ales din Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie pe care a scris-o, Biserica și credincioșii ei, se hrănesc cu mare bucurie duhovnicească și se întăresc în problemele și încercările pe care le au. „El a trăit curat și din plin adevărurile evanghelice. Suletul lui de slujitor zelos proiectează în exterior profilul strălucitor al adevărurilor evanghelice, pe care le dorea înfăptuite de fiecare credincios. El voia o Biserică și o lume în care înțelegerea, egalitatea, munca și pacea să fie adevărate realități și nu simple deziderate. El este floarea aleasă din grădina duhovnicească împodobită cu parfumul evlaviei, al smereniei și al iubirii. Iubirea sa se revarsă în valuri peste toți aceia pe care ii poate atinge, iar predica sa este un adevărat efluviu de viață creștină”.

Între Părinții secolului de aur al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur este personalitatea ce s-a impus ca scriitor și slujitor, prin ortodoxia, adâncimea și frumusețea învățăturilor, prin viața sa exemplară care a fost trăită în duh și adevăr. Preocuparea sa cea mai importantă nu a fost speculația și arhitectura iudeilor ci mai ales schimbarea lăuntrică și îmbunătățirea vieții credincioților în lumina moralei evanghelice.

Activitatea predicatorială desfășurată de Sfântul Ioan Gură de Aur, recunoscut ca cel mai ilustru predicator al Bisericii creștine, a avut și are o permanentă actualitate. Din această cauză, putem spune că cercetarea și studierea cuvântărilor și predicilor lui se impun ca o datorie fundamentală pentru toți teologii creștini, fiindcă ele constituie un neprețuit de bogat izvor al ortodoxiei noastre. Mai mult, pentru predicatorul care este și care se consideră creștin cercetarea fondului și al formei de exprimare, pe care marele orator a reușit într-un chip genial să le realizeze în opera sa omiletică, urmează un deosebit de valoros ghid în deprinderea de a servi amvonul Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos, nu atât în aplicarea principiilor omiletice, cât mai ales în soluționarea problemelor ce frământă viața de fiecare zi a creștinilor de pretutindeni.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost și cel care a scris despre termenul „desăvârșire”, dând mai ales modele de căi prin care putem ajunge la această treaptă. De aceea „a spune că Sfântul Ioan Gură de Aur este geniul moral al epocii patristice și cel mai mare moralist creștin al tuturor timpurilor, este a repeta un adevăr unanim recunoscut”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, ca moralist, este îndrumătorul credincioșilor pe calea împlinirii poruncilor, neîntrecut predicator care a biciuit păcatele și care a aprins sufletele pentru virtute, mare reformator moral al epocii în care a trăit. „Iar îndrumător spre desăvârșire este întrucât a fost și un apărător al monahismului și o călăuză a monahilor, el însuși ducând viață monahicească. Învățătura lui despre desăvârșirea creștină se referă, în special, la viața monahilor”.

Un punct de plecare deosebit de important, de la care Sfântul Ioan Gură de Aur s-a ghidat în creionarea concepțiilor sale despre desăvârșire este versetul 48 de la Matei capitolul 5: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este”. La această stare, omul poate ajunge numai printr-o muncă ascetică îndelungată și susținută, muncă care este ghidată și ajutată de lucrarea harică a lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur, ne-a lăsat în operele sale, modele și metode de cum putem ajunge la starea desăvârșirii, adică la scopul ultim al omului, scop pentru care am fost creați: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Facere 1, 26). Acum depinde de fiecare dintre noi dacă dorim să urmăm aceste metode și căi, pe care ni le-a oferit Sfntul Ioan Gură de Aur, dar mai mult decât toate, pe care ni le-a exemplificat prin viața sa personală. Aceste principii trăite de Sfântul Ioan, ne demonstrează faptul că se poate, iar concepția greșită cum că numai Dumnezeu poate fi desăvârșit, este demontată.

Prin prezenta lucrare, întocmită sub atenta supraveghere a Părintelui Conferențiar Doctor Florea Ștefan, doresc să evidențiez părerea și concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, despre desăvârșire, dar mai mult decât toate, să reliefez căile principale oferite de acest mare Sfânt al secolului patru, prin care putem ajunge și noi desăvârșiți.

Prin urmare, observând că o persoană care a ajuns la stare de desăvârșit, caută să ajute și pe ceilalți să o dobândească, putem fi de acord cu părintele Ioan Romanidis, care face referire la dimensiunea socială a ortodoxiei, spunând că aceasta înseamnă ca omul îndumnezeit, desăvârșit să îi ajute și pe frații și apropiații lui să ajungă la această stare.

I. Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

Personalitatea Sfântului Ioan Gură de aur este una uriașă, prin prisma tuturor lucrurilor pe care el le-a făcut, rămânând în istoria bisericii. Nici un al om al timpului, cel puțin vorbind de partea de Răsărit, nu s-a distins și nici nu a însemnat cât Ioan Gură de Aur, nu a atras interesul contemporanilor și stima posterității ca el, n-a lăsat amintirea și mai ales celebritatea lui. „Știința lui teologică și talentul lui neîntrecut, virtuțile lui evanghelice și calitățile lui sufletești mari, atitudinea lui eroică în încercări dureroase și mai ales destinul lui măreț și tragic, au umplut încă de atunci lumea creștină de faima și numele lui, respectat de la Răsărit până la Apus, la greci, romani și la barbari”.

Părintele Teodor M. Popescu, încercând să cuprindă în câteva cuvinte personalitatea marelui orator, ierarh și teolog al secolului patru spunea: „Ca orice om mare, Sfântul Ioan Gură de Aur depășește pe cei din jurul său și vremea vieții sale, însemnând nu doar cât un om de frunte, un ales, un ierarh mare, ci cât o instituție, un principiu, cât o mare idee întrupată, cât un imperativ religios-moral, înțeles și năzuit ca o chemare sfântă, ca de nici un alt mare slujitor al Bisericii”. Diferențele între cuvântul sfintei Evanghelii și realitatea socială a omenirii erau unele normală în opoziția ce întâmpina creștinismul în lume, dar în perioada în care Sfântul Ioan Gură de Aur a păstorit ele erau de o intensitate mult mai mare. Interesant este că acest mare sfânt nu a dorit lucruri simple și nesemnificative pentru cei care i-au fost dați în grijă spre păstorire, ci „el a luat asupra sa o sarcină care pare multora utopică, a predicat și a voit pentru toți o viață morală ideală, a gândit toate în Duhul Evangheliei, cu o putere sufletească, o căldură și o consecvență uimitoare, care scandaliza pe ipocriți și-i făcea adversari”. Cu ideea sa despre sacerdoțiul creștin, cu conștiința sa de ierarh-apostol, de trimis și slujitor al nimănui altul decât al lui Iisus Hristos Mântuitorul nostru, Ioan a predicat și a mărturisit, prin experiența și modelul său personal, o concepție și o viață creștină de cel mai înalt nivel moral, cu un prestigiu, cu o perseverență și într-un compex de împrejurări, care îl fac fără asemănare în istoria creștinismului.

Ca orice mare om totuși, Sfântul Ioan Gură de Aur este tributar timpului și vremii în care a trăit, „oamenilor și împrejurărilor, condițiilor și formelor de viață, de care este legat nu numai prin prezența sa în mijlocul lor, prin originea sa, prin cultură, prin raporturile cu oamenii, ci prin însăși motivele, necesitățiile și posibilitățile acțiunii sale, în timpul și în societatea sa”. Cu toate că sfântul depășește epoca sa, el este un om al acelei perioade. Principiile și misiunea pe care el o desfășura venea de la Mântuitorul Iisus Hristos, dar ele erau interpretate, aplicate și trăite la Antiohia și la Constantinopol în anii lui Teodosie I și Arcadiu, între concepțiile și persoanele timpului său care erau bune sau rele, prieteni și adversari, în stări și condiții care erau anume ale epocii sale.

I.1. Viața Sfântului Ioan Gură de Aur

Din ultimele documente care s-au cercetat și elborat, reiese că Sfântul Ioan Gură de aur sau Sfântul Ioan Hrisostom s-a născut în anul 354 în Antiohia, într-o familie nobilă. Tatăl său, marele dregător Secundus, a părăsit familia, murind, încă de când Ioan era bebeluș, iar mama sa Antuza, femeie de viță nobilă, s-a dedicat educării sale, renunțând la a se mai recăsători. Cele mai importante elemente ale vieții creștine, sfântul Ioan le-a primit de la mama sa, care i-a fost prima educatoare în cele duhovnicești și de la care a dobândit cele mai pure elemente ale unei vieți curate duhovnicești. Mai departe, învățătura clasică o va primi de la marele retor Libaniu dar și de la filosoful Andragatiu. După unele documente, care arată că ar fi pledat și o perioadă de timp, se spune că Ioan ar fi studiat și dreptul. Pentru că încă de tânăr dorea să ajungă la sfințenie, așa cum ne evidențiază și Virgil Gheorghiu, care spune că: „O hotărâre luată în deplină cunoștință de cauză și după matură chibzuință. Alți tineri hotărăsc în adolescența lor să se facă generali, sportivi campioni, exploratori. Ioan Gură de Aur a hotărât să se facă sfânt. Toată viața sa n-a avut alt ideal”, el îl părăsește pe profesorul său, Libaniu, care era apărător și promoter al păgânismului și se alătură, episcopului Meletie, care l-a luat sub protecția sa, și la dus la Diodor care i-a oferit bună și aleasă învățătură creștină. De la Diodor, Sfântul Ioan Gură de Aur, a deprins citirea cu mare atenție și responsabilitate a textului Sfintei Scripturi. „Această obișnuință de a citi l-au făcut pe Ioan Gură de Aur unul dintre cei mai buni cunoscători ai Bibliei. Din omiliile pe care le-a rostit mai târziu se vede că el cunoștea Scripturile aproape pe de rost”.

Virgiliu Gheorghe ne descrie o imagine foarte reprezentativă a Sfântului Ioan Gură de Aur, când spune că „n-a mai trăit decât pentru a-și realiza idealul. A studiat zi și noapte. A aprofundat învățătura lui Iisus și a căutat să o aplice literal la viața sa. Și-a redus somnul și-a redus hrana. A rupt toate legăturile sale cu lumea. Știa însă că aceste exerciții nu erau decât un început. Avea conștiința insignifianței realizărilor. Dar avea și răbdare. Lumea care-l înconjura începea să-l aclame. A strigat cu forță că nu merită nicio atenție”. Deși nu dorea să o rănească a doua oară grav pe mama sa, lăsându-o văduvă și de fiul ei, totuși el decide să se retragă în pustie pentru a fi astfel ferit de toate laudele pe care lumea i le aducea. Dar acest lucru nu se întâmplă, momentan, pentru lacrimile mamei sale, și decide să trăiască o viață de pustnic adevărat în casa sa, încercând pe cât putea să se debaraseze de lumea înconjurătoare și să trăiască în comuniune doar cu Dumnezeu.

Văzând cât de mare este dragostea lui Ioan Gură de Aur către Dumnezeu, dar mai ales exemplul pe care îl oferea prin viața sa personală, cetățenii din antiohia au decis să îl așeze în fruntea bisericii de acolo, ca episcop. În ciuda faptului că nu dorea sub nici o formă acest lucru, totuși s-a lăsat înduplecat la insistențele lor, dar interesant lucru, care a rămas în istorie, a fost acela că în ziua hirotoniri lui s-a ascuns pentru faptul că nu se simțea pregătit pentru misiunea care urma să îi fie încredințată. Pentru lucrul acesta el a oferit o motivație destul de importantă, motivație care trebuie să ne dea și nouă de gândit, celor care dorim cu ardoare hirotonia. Sfântul Ioan Gură de Aur, se scuză, printre altele, astfel: „Sfântul Duh a rânduit ca preoții încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea, preotul trebuie să fie curat ca și cum ar sta chiar în cer printre puterile cele îngerești”.

În anul 375, Sfântul Ioan Gură de Aur, îndemnat de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, vinde toată averea pe care a moștenit-o și se retrage într-o mănăstire, unde practică o viață ascetică în post și rugăciune, iar mai apoi, timp de doi ani, se nevoiește aspru într-o peșteră. Practicând acești șase ani de aspră nevoință, dobândește de la Dumnezeu, iubirea față de dumnezeire dar și față de omenitate, pentru că odată ce a dobândit virtutea personală, s-a ocupat de semenii săi. Scopul său a fost acela de a-i conștientiza pe oameni de marea iubire a lui Dumnezeu și de a îi face pe aceștia să răspundă Creatorului cu aceeași dragoste cu care El ne veghează pe noi. După momentul hirotonirii sale ca diacon a condus activitatea socială pe care Biserica din Antiohia o desășura.

În anul 386, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost hirotonit preot, moment care l-a făcut să slujească turmei sale, neobosit, pentru a-i ridica pe aceștia din noroiul păcatelor și a-i face creștini buni ai Bisericii lui Hristos. Spre dezamăgirea sfântului cuvintele sale erau sorbite cu mare interes de populația antiohiană, dar nu se observa și o schimbare în viața lor personală, pentru că ei nu puneau și în practică ceea ce sfântul le expunea. Și atunci, la fel ca și în zilele noastre, cuvintele lui Ioan plăceau oamenilor, dar punerea lor în practica vieții personale nu se întâmpla decât în mare nevoie și încercare. La fel ca și astăzi și atunci creștinul își aduce aminte de Creatorul său doar la momentele de cumpănă.

În anul 398, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost numit ca arhiepiscop al cetății Constantinopolului, unde a viețuit la fel ca și până atunci, în viață curată și plăcută lui Dumnezeu. Dar tocmai aceste virtuți și faptul că lupta neîncetat cu păcatul, nu au fost plăcute înaintea oamenilor, care l-au desconsiderat, în frunte cu împărăteasa de atunci. Eudoxia. Singura șansă a lor de a scăpa de apostrofările Sfântului Ioan, era aceea de a îl da jos din scaunul episcopal, lucru care s-a întâmplat în anul 403 după Sinodul de la Stejar, unde Ioan a fost acuzat de mai multe lucruri neadevărate.

Cu toate acestea o măsură de excomunicare împotriva sa întârzia să apară, pentru faptul că tocmai împăratul Arcadie, deși era stresat de soția sa, nu a dorit să ia nici o hotărâre în privința acestuia. Prin urmare Sfântul Ioan Gură de Aur, continua captivitatea, fiind apărat de credincioșii care îi erau cu adevărat loiali.

Acceptă otuși să plece în exil, dar lucrul acesta, odată aflat de credincioși, provoacă o mare revoltă iar Eudoxia este nevoită să-l recheme, pentru o scurtă perioadă, după care este din nou exilat. O minune a Sfântului se petrece pe drumul către satul exiliului său. Acesta reușește să-i aducă la dreapta credință pe cei care erau însărcinați să-i fie temniceri.

Pe drumul către Cucuzo, localitatea de exil, Sfântul Ioan se simțea din ce în cea mai rău, mai ales că acesta a durat două luni de zile. Însă cu mila lui Dumnezeu a ajuns în localitatea de exil, unde și-a continuat propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mulți dintre iubitorii sfântului, doreau ca împăratul să renunțe la exil, motiv pentru care împărăteasa, a dat ordin de a fi readus, dar pe drum omorât. Virgil Gheorghiu ne descrie starea de sănătate a sfântului. „Nu mai era decât piele și oase. loan s-ar mai fi luptat încă, pentru că nu-și refuza nici o luptă. Dar Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a considerat că loan Gură de Aur avea dreptul la odihnă. Și dat fîind că pentru sacrificiile sale loan avea dreptul la o răsplată, în noaptea de 13 septembrie 407, când soldații i-au permis lui loan Gură de Aur să doarmă câteva ore la câțiva kilometri de localitatea numită Comana, Dumnezeu i l-a trimis pe Sfântul Bazilisc. Sfântul Bazilisc i s-a arătat lui Ioan în somn și i-a spus că a suferit toate încercările pământești care duceau la cer. «Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună!» Sfântul Bazilisc s~a arătat apoi preotului care avea grijă de biserică și i-a spus: «Pregătește un loc pentru fratele meu Ioan, căci iată că sosește»”.

Prin urmare, în dimineața următoare, Ziua Înălțării Sfintei Cruci, după ce a primit Sfânta Euharistie, Ioan rostind cuvintele „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, a lasat duhul său în mâna Creatorului.

Astfel a ajuns acolo unde trebuia cel mai mare Sfânt predicator pe care Biserica ortodoxă de pretutindeni îl are și-l cinstește. Moaștele sale au fost așezate în capitala Imperiului, Constantinpol, în Biserica „Sfinții Apostoli” în anul 438, sub împăratul Teodosie, fiul celor care l-au prigonit pe sfânt.

Proloagele mărturisesc următoarele lucruri: „Fiindcă mulțime de nenorociri veniseră, în acea vreme, asupra cetății și asupra împărăției, iar poporul credincioșilor socotea că relele acestea veneau și ca o pedeapsă dumnezeiască, pentru înverșunarea nedreaptă a împărătesei Eudoxia împotriva omului lui Dumnezeu, Ioan Hrisostom, că a mijlocit ca ei să fie îndepărtat din scaun, trimițându-l să moară în surghiun. Drept aceea, noul patriarh, Sfântul Proclu, ucenic al Sfântului Ioan Hrisostom, a îndemnat pe Teodosie împăratul să aducă moaștele Sfântului Ioan în cetate, ca un semn de împăcare. Și, primind împăratul cu bucurie sfatul acesta, toată lucrarea s-a făcut cu mare dărnicie, cu cheltuiala împărăției. Și a fost luat, cu rugăciuni și cu toată cuviința, trupul nestricat al Sfântului de la Comana, la hotarele Armeniei, unde era îngropat, după 31 de ani de la moartea lui, și pus într-un sicriu de aur. Pretutindeni, prin sate și prin orașe, moaștele Sfântului Ioan au fost petrecute cu cântări de psalmi, făclii aprinse și mireasmă de tămâie. Iar când au ajuns la Constantinopot, împăratul Teodosie însuși a îngenuncheat și s-a rugăt cu lacrimi ca sfântul să ierte fărădelegea mamei sale Eudoxia care era pricina morții omului lui Dumnezeu. Au pus apoi sfintele moaște în careta împărătească și, ajungând în biserica Sfinților Apostoli, le-au așezat acolo”.

I.2. Opera și doctrina

Atunci când vorbim despre opera Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie să menționăm că acesta lasă viitorului, adică oamenilor de după el o uriașă operă, care poate fi comparată cu a lui origin sau cu a Fericitului Augustinl. La alți autori, o parte din scrieri s-au pierdut sau au fost eliminate. Sfântul Ioan Gură de Aur este ăi aici în frunte, pentru că este singura persoană, cetățeană a Antiohiei, care are opera intactă păstrată în timp. Acest lucru se datorează greutății cu care este privit sfântul, dar și calității lucrărilor pe care le-a elaborate.

Din bogatul conținut al operelor Sfântului Ioan Gură de Aur se cuvine să menționăm pe cele care fac parte din categoria tratatelor, omiliilor, catehezelor, cărților de cult, epistolelor, comentarii la cărțile Sfintei Evanghelii, predici. Cu toate acestea, cea mai bogată operă pe care a elaborat-o rămâne „Sfânta și dumnezeiasca Liturghie”, rugăciune care se face în toate bisericile ortodoxe în cea mai mare perioadă a anului bisericesc.

Mare parte din lucrările sfântului sunt de fapt cuvântări pe care acesta le-a ținut la Constantinopol sau la Antiohia. Unele din lucrări nu au fost scrise propriu-zis de Ioan ci ascultate și puse pe hartie de cei care se bucurau de prezența și de cuvintele lui. Dar și asa, înainte de a fi publicate, Sfântul Ioan le verifica în totalitate.

Toate operele scrise și gândite de Sfântul Ioan Gură de Aur sunt puternice și atrăgătoare ca un magnet pentru cei care vor să se îmbogățească duhovnicește sau cultural. Ele fac referire la problemele sociale, la cele morale, interpretative, dogmatice. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur elaborează și o serie de comentarii la cărți ale Vechiului sau Noului Testament, marchează anumite personalități mari și de seamă al Sfintei Scripturi. „Bogăția, profunzimea și logica ideilor sale, cunoștințele lui enciclopedice, memoria sa fenomenală și precizia în citarea și interpretarea Scripturii, precum și descoperirea bogățiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumusețea și atracția stilului, figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta”. Spun acest lucru pentru că mai toate ideile sale sunt regăsite în citate ale Scripturii, sau sunt completate cu exemple din natură sau din lumea animală, vegetală, sau din faptele și atitudinile oamenilor din acea vreme.

Mai trebuie amintit un lucru deosebit de important, și anume acela că, scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur au particularități deosebite, care îl fac pe cititor să își dea seama de numele autorului chiar dacă acesta nu este trecut la începutul sau sfârșitul lucrării pe care o parcurge. „Căci, într-adevăr, toate scrierile Sfântului Ioan, fie ele dogmatice, fie morale, fie comentarii la Scriptură, poartă ca tip particular următoarea caracteristică: nici scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale și lipsite de partea dogmatică, și nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi, nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei fețe: dogmatică, hermeneutică și morală”.

Amintind de scrisorile pe care acesta le-a scris cu diferite ocazii și anumitor persoane, ne dăm seama de faptul că în elaborarea lor vorba este mai puțin profundă, este subtilă, dar totodată este de o dulceață nemărginită și pe înțelesul tuturor. Aceste scrisori, 240 la număr, sunt scrise și elaborate în perioada exiliului său și fac referire la tema Providenței, o temă care era potrivită pentru a alina sufletele de tulburările suferite de către Biserică și care îl supărau foarte mult și-l afectau, mai mult decât proprile neajunsuri.

Doctrina teologică a acestui mare sfânt face referire la temele pe care el le-a abordat și pe care a încercat să le prezinte într-o formă corectă și de înțeles. Practic, nu a elaborat nici un tratat dogmatic în adevăratul sens al cuvântului.

Atunci cân vorvește de cunoașterea lui Dumnezeu, este deosebit de tranșant, spunând că această idee este înnăscută în sufletele oamenilor, iar că pe Dumnezeu nu-l putem cunoaște, ci știm doar că el există și știm toate lucrurile pe care El ni le-a dat să le știm.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu intră în disputele hristologice ale vremii sale, ci menționează foarte clar și tranșant că „Fiul este de o ființă cu Tatăl, iar în acest context, folosește de mai multe ori formula calcedoniana, homoousios, pentru a exprima relația dintre Tatăl și Fiul. Născut din Tatăl, care este veșnic, și Fiul este veșnic, împotriva arienilor, el subliniază dumnezeirea perfectă și completă, iar amenitatea perfectă și completă, împotriva apolinaristilor, insistând asupra realității și integrității celor două firi, divină și umană”. Ioan Gură de Aur, menține și el ideea hristologică cum că Iisus Hristos s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu.

Punctul să de vedere despre Sfânta Fecioară Maria este unul destul de explicit și de punctual. El menționează faptul că în multe suntem cunoscători, mai puțin în a ne da seama cum Cel care cuprinde toate și Cel care este nemărginit, se cuprinde și este mărginit în pântecele Fecioarei Maria.

Tratând tema soteriologiei, el menționează faptul că harul lui Dumnezeu este destul de important, dar și conlucrarea omului cu acest har al lui Dumnezeu este esențială. Spun acest lucru pentru că Dumnezeu dă har tuturor persoanelor umane, însă harul este și devine lucrător numai la cei care vor să îl accepte ca un dar al Creatorului și ca un ajutor pentru mântuire. Cele mai bune căi prin care ni se oferă acest har, sunt Sfintele Taine ale Bisercii.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel care a vorbit și despre Sfânta Euharistie și mai mult decât toate a fost cel care a fixat în sfintele canoane, această Primă Taină, care se săvârșește în chip nesângeros la fiecare Sfântă Liturghie în Sfântul Altar. El menționează și faptul că preotul este doar un slujitor și un mijlocitor, pentru că săvârșitorul real al acestei Jertfe este Însuși Mântuitorul Hristos.

I.3. Noutățile aduse de Sfântul Ioan Gură de Aur creștinismului

Începând cu a doua parte a secolului VI, a apărut în viața bisericească termenul de Hrisostom, care făcea referire la Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta a viețuit într-o perioadă în care era un sbucium general, existau convulsii puternice politice dar și religioase, erau conflicte și răsturnări de oameni și de situații, toate acestea clătinând serios Biserica lui Hristos și societatea. „Intensitatea sentimentului creștin scăzuse în noua masă a credincioșilor. Păgânii erau destul de mulți și tradițiile seculare destul de puternice, pentru ca societatea să păstreze încă aspect profan, lumesc. Se menținea în deosebi plăcerea pentru spectacole și distracții în general, una din caracteristicile lumii vechi. Nu numai păgânii, ci și creștinii le căutau cu pasiune, uitât pentru ele datoriile religioase și uneori golind bisericile”.

Din cuvântările pe care Sfântul Ioan Gură de Aur ni le-a lăsat, observm că societatea contemporană cu el, avea o mulțime de lacune și de răni. „Revolta lui împotriva nepăsării bogaților față de săraci, față de dreptatea creștină și socială și față de mântuirea lor înșiși este exprimată de episcop cu caracteristici de o vigoare care întrece pe a tuturor predicatorilor și reformatorilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur era pus la punct cu viața celor care făceau parte din turma sa, cunoscând îndeaproape viața mizeră a cerșetorilor, traiul cumplit de greu al oamenilor fără locuri de muncă, dar și greutățile pe care țăranii le aveau de îndurat. În omiliile sale de multe ori puncta aceste elemente atrăgânt atenția celor bogați cu referire la problemele pe care le-am amintit. Pentru cineva care propovăduia fără încetare dragostea și mila creștină, toate lucrurile negative erau foarte vizibile, societatea oferea lauri criticabile, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur nu le-a trecut cu vederea sub nici o formă. Aceste lucruri nu plăceau însă autorităților care se făceau vinovate de starea populației. „Societatea admira elocvența predicatorilor, îi aplauda chiar, dar nu manifesta aprobare pentru critica ce i se făcea”. Societatea timpului său, curtea imperială, populația creștină aveau destule, carențe ale viețuirii creștine, pentru a stârni indignarea unui slujitor al Bisercii lui Hristos, mare și consecvent idealist, care voia îndreptarea lumii și o viață după Sfânta Evanghelie.

Un adevăr trist era și acela că societatea vremii lui Ioan Gură de Aur nu lăsa de dorit numai în partea ei laică și păgână, dar și în partea ei creștină și mai ales la clerici. Citind aceste lucruri, observăm de ce Sfântul Ioan Gură de Aur a lansat o serie de advertismente dar și de măsuri, pentru a putea restabili disciplina morală și canonică în tagma Bisericii lui Hristos. „Pătrundeau în cler și oameni nechemați fără vocație, pentru a de bucura de cinste și de unele drepturi. Duhul lumii și exemplul rău al curții imperiale și al aparatului administrativ, în care se practica traficul cu funcțiile, influența și moravurile bisericești. Se cunosc cazuri de simonie, ale unor episcopi interesați prin hirotonie la scutirea de sarcini civile, care, fiind judecați și depuși au cerut să li se lase rangul obțiunut sau să li se restituie sumele plătite mitropolitului Antonie al Efesului”. În momentul în care Sfântul Ioan Gură de Aur a plecat pe drumul acesta al rstabilirii lucrurilor, a fost întâmpinat de animozitate și proteste, făcându-și o sumedenie de adversari între episcopi.

Prin noutatea adusă de Ioan cu Omiliile sale, a încercat să pună stavilă tuturor acestor necazuri existente în comunitatea pe care o păstorea. Cu toate acestea „nu era ușor de păstorit întru totul mulțumitor în condițiile politice, sociale, economice și morale ale vremii, ca să-i poată câștiga și interesa pe toți deopotrivă la faptele credinței creștine, să armonizeze clasele sociale și toate mădularele trupului Bisericii, pentru stabili un perfect echilibru social și moral. Dar Ioan nu s-a plâns și n-a pregetat să-și facă datoria. Admirabila lui purtaredupă revolta din Antiohia dovedește o bunătate și o înțelepciune mai presus de laudă”.

Deși majoritatea persoanelor erau împotriva lui și erau deranjați de noutatea adusă de el prin care critica toate masele care greșeau, fără a face nici un fel de rabat, totuși el a găsit sprijin și înțelegere la o serie de credincioși, la clerici dar și la personalități importante ale epocii sale. Creștinii devotați lui l-au păstrat în gânduri chiar și în exil, ba mai mult decât toate au suferit prigoane pentru faptul că îl cinsteau.

Viața și opera marelui Sfânt Ioan Gură de Aur nu se încheiau cu exilul și cu moartea sa, ci cu această manifestare a sentimentelor, rămase valabile pentru societățiile viitoare, caracteristică și ea pentru epoca lui, și sublimă și mângâietoare ca o apoteoză.

II. Sfântul Ioan Gură de Aur – concepții despre desăvârșire

Asemănarea cu Dumnezeu, sau desăvârșirea creștină reprezintă ținta finală pe care fiecare om trebuie sau ar trebui să o atingă, pentru că ea este un punct la care Dumnezeu ne cheamă să ajungem. Sfântul Ioan Gură de Aur se folosește de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, care ne cheamă la desăvârșire când spune: „Fiți desăvârșiți preum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5, 48) și concluzionează că desăvârșirea lui Dumnezeu este dată ca ideal al desăvârșirii creștine, spre care trebuie să tindem.

Versetul „Dumnezeu a zis: să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Facere 1, 26), ne arată că acest ideal este dat omului încă din momentul în care a fost creat. „Dacă «chipul» este întipărit în însăși ființa omului, «asemănarea» rămâne o țintă, un ideal, la care se ajunge prin zbuciumul și lupta de a dobândi virtuțile (sau sfințenia) ce strălucesc în Dumnezeu”. Pentru a ajunge la semănarea cu Dumnezeu, Creatorul nostru, trebuie să depunem eforturi de a fi mai buni, de a face fapte bune, adică, de a practica virtuțile cele mai de seamă ale creștinismului. Sfântul Ioan Gură de Aur, spune referitor la acest lucru: „Cuvântul «asemănare» arată efortul ce trebuie să-l facă omul spre a se face, pe cât îi e posibil, asemenea cu Dumnezeu prin bunătate și prin toate virtuțile”. Cu alte cuvinte, aceasta era marea chemare a lui Adam și prin el a tuturor oamenilor, aceea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, printr-o luptă totală și fără timp de perfecționare morală. Strămoșul nostru Adam, prin căderea în păcatul neascultării, dar și prin stăruința lui în acest păcat, a ajuns la o stare de neasemănare cu Dumnezeu. Prin Mântuitorul Iisus Hristos, care a venit pe pământ și S-a jertfit pentru noi, omenitatea a primit din nou șansa de a lupta pentru această asemănare, adică pentru desăvârșire.

II.1. Desăvârșirea creștină

Sfântul Ioan Gură de Aur merge către desăvârșirea supremă, atunci când atinge acest termen, și anume asemănarea cu Dumnezeu. Pentru a putea ajunge sau pentru a tinde către desăvârșire avem nevoie, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, de toate virtuțile, ajunse la nivel maxim, cumulate. Nu numai o singură virtute ne poate duce la dumnezeire, ci sunt necesare lucrările tuturor. Dintre aceste virtuți, Sfântul Ioan Gură de Aur aduce în față trei, considerate mai importante, și anume: detașarea de lucrurile trecătoare, stăpânirea de sine, și iubirea. „Dumnezeu fiind o natură indestructibilă și imuabilă, o mărire neschimbătoare și nemuritoare, noi ne asemănăm cu El când suntem deslipiți sufletește de toate și nu ne tulburăm dacă suntem batjocoriți sau insultați. De asemenea, Dumnezeu fiind stăpânul tuturor celor văzute și nevăzute, omul se aseamănă Lui prin stăpânirea ce o are peste tot pămîntul și viețuitoarele de pe el (Facere 1, 26-28), peste toate lucrurile văzute, dar și peste sine însuși, adică peste toate patimile care se zămislesc într-însul: să le stăpînească și să nu fie stăpânit”. Cu referire la ultima virtute, și anume la iubire, cunoaștem că Mântuitorul Iisus Hristos s-a revelat din iubire, de acea îndemnul Lui „fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5, 48) vine ca o finalitate la o cuvântare pe care El a ținut-o, și în care ne îndeamnă să iubim pe vrăjmași pentru „ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri, căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 43-48). Prin urmare ca niște făpturi create de Dumnezeu, trebuie să ajungem la asemănarea cu El, sau la a ajunge la asemănarea în iubire cu El. Sfântul Apostol Ioan menționează acest lucru deosebit de interesant și ne înseamnă la a dobândi iubirea lui Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire și iubirea de la Dumnezeu este. De aceea tot cel ce iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu iar cel ce nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu” (I Ioan, 4, 7-8). Sfântul Apostol Pavel la rândul, lui caută să reliefeze acest lucru, atunci când spune că trebuie să fim imitatori ai Creatorului ca niște fii prea iubiți ai Lui. „Apoi, spre a arăta că nimic nu contribuie atât de mult la această imitație decât a trăi în așa fel încât să fim folositori altora și a căuta în toate folosul fraților noștri, el adaugă îndată: umblați în dragoste (Efeseni 5, 2). După ce a zis: Fiți imitatorii lui Dumnezeu, el vorbește îndată despre iubire, spre a ne face să înțelegem că mai ales această virtute ne apropie de Dumnezeu; toate celelalte virtuți ii sunt inferioare și sunt proprii omului, cum sunt: lupta ce o ducem contra poftei, războiul ce-l facem necumpătării, avariției sau mâniei: a iubi este (ceva ce avem) comun cu Dumnezeu. Căci ceea ce poate mai mult să facă pe om asemenea lui Dumnezeu, atît cât omul poate fi asemenea lui Dumnezeu, este observarea legilor, care se referă la binele comun, adică observarea iubirii atotcuprinzătoare”.

Din cele menționate până în momentul de față observăm că desăvârșirea Creatorului este punctul culminant la care tinde cel care vrea să dobândească desăvârșirea. Asemănarea cu Dumnezeu reprezintă totodată desăvârșirea. Iar această virtute se regăsește în mod principal în iubirea necondiționată, iubirea cu adevărat dumnezeiască. Pin urmare asemănarea cu iubirea Creatorului nostru, adică să ajungem să iubim așa cum iubește Dumnezeu, reprezintă desăvârșirea.

Desăvârșirea lui Dumnezeu s-a evidențiat în mai multe forme, dar cel mai clar și mai concret este cel care ni s-a revelat prin Mântuitorul Iisus Hristos. În persoana lui Hristos avem prezența vie și reală a desăvârșirii creștine. Prin urmare nu mai putem motiva sau găsii argumente că nu putem ajunge la această stare, din moment ce Hristos, om fiind a atins desăvârșirea. De aceea „dacă desăvârșirea creștină este asemănarea cu Dumnezeu, ea poate fi concretizată în asemănarea cu Iisus Hristos, în urmarea lui Hristos”. Interesant este faptul că având în față modelul Mântuitorului, știn cu adevăart ce înseamnă desăvârșirea creștină și tindem cu mai mult drag către această țintă. Iisus Hristos se arată pe Sine ca model de urmat. El „coborându-se între noi, a voit să ne învețe toată virtutea. Dar orice dascăl învață și prin faptele sale, ca și prin cuvântul său: acesta e modul cel mai un de a învăța”.

Însă nu numai Hristos ne cheamă să-i urmăm învățătura și exemplul personal, ci și Sfinții Apostoli ne îndeamnă să-i urmăm lui Hristos, să facem faptele Acestuia.

II.2. Iubirea față de Dumnezeu și de aproapele – calea către desăvârșire

Acum, după ce am vorbit în mod general despre desăvârșire, trebuie să punctăm și părerea Sfântului Ioan Gură de Aur, despre această temă. Așa cum am mai amintit, se evidențiază în viața Mântuitorului trei virtuți importante: detașarea de toate, care se observă în smerenia și în simplitatea vieții pe care Hristos a trăit-o; stăpânirea de sine, care se observă în blândețea și bunătatea Mântuitorului Iisus, care au atins apogeul în patimile și răstignirea pe care le-a primit pentru noi; iar a treia virtute, iubirea, care se regăsește în toată activitatea pe care El a întreprins-o pe pământ.

A fi desăvârșit, așa cum am mai amintit, înseamnă a fi asemenea cu Dumnezeu, iar exemplul îl avem în a fi asemenea cu Mântuitorul Iisus Hristos. Iar pentru a reuși acest lucru trebuie, în primul rând, să fim asemenea cu iubirea pe care a manifestat-o și pe care a propovădui-o Hristos. „Desăvârșirea creștină este iubirea care s-a întrupat în viața lui Iisus Hristos, iubire care trebuie să se întrupeze și în persoana și viața noastră”.

În concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, iubirea concepe sau este începutul fiecărei virtuți. Relația dintre iubire și virtute este una care se completează. „Din iubire se naște virtutea și din virtute iubirea. Cel care are pe una, dobândește și pe cealaltă. Cel care nu iubește, va săvârși multe rele, iar cel care săvârșește răul, nici iubirea nu cunoaște. Iubirea este fortăreața care ne păzește de orice rău, iubirea este rădăcina, izvorul și mama tuturor bunurilor, iubirea este cea mai mare dintre virtuți. Iubirea este pacea, bucuria și sănătatea sufletului, iubirea ne aseamănă cu Dumnezeu”. Pentru aceste cuvinte Sfântul Ioan Gură de Aur a fost supranumit „profetul iubirii”, pentru că în afară de Sfântul Apostol Pavel nimeni nu a mai vorbit la fel de frumos de iubire și nimeni nu a elogiat mai corect și mai clar acest superb sentiment.

O întrebare se pune referitoare la acest sentiment splendid pe care Sfântul Ioan îl enunță: oare el vorbește despre iubirea pe care suntem datori să o acordăm aproapelui sau despre iubirea omului față de Dumnezeu? Spun acest lucru pentru că unii cercetători consideră că desăvârșirea este concentrată de Ioan Gură de Aur în iubirea omului față de Creator, alții dimpotrivă merg pe palierul celălalt și consideră că desăvârșirea este reprezentată de iubirea omului față de semenul său. Discuția aceasta ia naștere de la abordarea unilaterală a acestei probleme. Ea este totuși ușurată de Sfântul Ioan Hrisostom prin faptul că nu-și exprimă concepția sistematic, ci o evidențiază pe segmente odată relevând anumite aspecte, iar altădată altele. Cu toate acestea numai luarea în seamă a tuturor aspectelor duce la formarea unui punct de vedere de ansamblu asupra ideii Sfântului Ioan Gură de Aur despre desăvârșire. Alegând aceast tip de abordare, vom putea observa că „Sfântul Ioan Gură de Aur evită orice unilateralitate și are cea mai completă idee despre desăvârșirea creștină, care îmbină în mod armonic într-o unitate indisolubilă, iubirea de Dumnezeu cu iubirea de aproapele. De altfel, chiar pornind de la postulatul asemănării cu Hristos, observăm în viața Mântuitorului împletindu-se în mod indisolubil iubirea față de Tatăl cu iubirea față de lume și de aici primim îndemnul de a păși pe urmele Lui, iubind cu o iubire firească pe Dumnezeu și cu o iubire frățească pe semenii noștrii”.

Iubirea pe care omul o are față de Dumnezeu este de fapt o iubire filială. În Mântuitorul Iisus Hristos noi toți suntem fii lui Dumnezeu, pentru că fiind cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, El s-a făcut Fiul omului, ca să facă pe fiii oamenilor fii ai lui Dumnezeu, dându-le filiațiunea adoptivă. Din acest momentu nu mai putem pregeta în a-i spune lui Dumnezeu Tată, pentru că El este Tatăl nostru dar și prietenul nostru. De aici observăm relația de iubire care se naște între om și Dumnezeu. El ne iubește pe noi ca un adevărat Părinte deoarece El ne-a împodobit de la început, prin grija ce ne-a purtat și după căderea în păcat, prin trimiterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în lume pentru mântuirea noastră și prin harul pe care-l revarsă peste noi. Din acest motiv noi trebuie să-i răsplătim cu aceiași dragoste și mai ales să căutăm a face voia Lui.

Această iubire a noastră față de Dumnezeu se arată cel mai corect în râvna de a nu-l supăra niciodată pe Creatorul nostru și mai ales în a încerca să fim asemenea Lui, adică desăvârșiți. Spun acest lucru pentru că știm cu adevărat că cei care îl iubesc real pe Dumnezeu, suferă cumplit atunci când greșesc cu ceva și îl supără pe Creator.

Mai este un lucru pe care trebuie să-l amintim neapărat referitor la această iubire față de Dumnezeu. Sentimentul acesta de reflectă în voința neoprită a omului de a înainta în virtute, de a urca aceste trepte spre desăvârșire. „Să facem totul din pricina lui Hristos… Să-L iubim pe El, cum trebuie să-L iubim. Aceasta este marea fericire a creștinului: a iubi și a fi iubit. Cei ce, din iubire, s-au purificat de patimi și au crescut în virtute, devenind tot mai asemenea lui Dumnezeu, aceia ajung la un grad așa de înalt de iubire, încât pentru ei Hristos este totul și nici cerul, nici împărăția cerurilor nu trec în inima lor înaintea Celui pe care-l iubesc. Aceasta este iubire, aceasta este prietenie!. Atunci poți spune cu Sfântul Apostol Pavel: «Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine» (Galateni 2, 20). El nu mai zice: «trăiesc pentru Hristos» ci zice ceva mai mult: «Hristos trăiește în mine»”. La fel cum în momentul în care am devenit păcătoși și trăim păcatul, ajungem să facem cele ale păcatului, pentru că nu mai suntem conștienți pe ceea ce noi vrem să facem, ci ne lăsăm împinși de păcat, așa și în momentul în care am pus stavilă păcatului și am tăiat ultima lui rădăcină, ajungem să facem cele ale lui Hristos, conștientizând faptul că Cel căruia îi slujim viază în noi. În felul acesta noi, încă din viața aceasta pământească, avem în noi împărăția lui Dumnezeu și deci, desăvârșirea. Această unire a omului cu Dumnezeu vine în urma curățirii morale și a practicării rugăciunii dar, toate acestea trebuiesc să fie fundamentate pe cel mai pur sentiment și anume iubirea.

Prin cele ce am afirmat până acum „s-ar părea că pe calea unei astfel de iubiri, care duce la o așa profundă unire cu Dumnezeu, se promovează direcția contemplativă, care reduce desăvârșirea la contemplarea lui Dumnezeu, la anticiparea vederii lui Dumnezeu”. Prin urmare nimic nu ar sta împotriva susținerii afirmației că desăvârșirea ar însemna iubirea față de Dumnezeu și astfel tot efortul nostru trebuie să fie axat spre a crește această iubire până la a ajunge la cea deplină, care este posibilă numai în viața viitoare. Dar cu toate acestea, pentru marele părinte al secolului patru, iubirea față de Dumnezeu nu reprezintă izolare față de aproapele, nu înseamnă că trebuie să ne debarasăm de îndatoririle pe care le avem față de semenii noștri. Spun acest lucru pentru că iubirea de semeni reprezintă adevărata și sincera iubire față de Dumnezeu. Iubirea aproapelui este semnul cel mai potrivit și cel mai clar pentru a observa și a ne clasifica în iubirea față de Dumnezeu, pentru că dragostea față de fratele nostru este o altă modalitate prin care noi ne putem arăta iubirea pe care o trăim față de Dumnezeu. Prin urmare trebuie să fin conștienți că iubirea lui Dumnezeu fără iubirea aproapelui nu există, precum și invers. De fapt, iubirea lui Dumnezeu este baza sentimentului, iar iubirea față de aproapele este manifestarea acestui sentiment.

Valoarea acestei dragoste pe care o manifestăm față de aproapele nostru rezultă de fapt asemănarea noastră cu Dumnezeu. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos spune: „în aceasta vă vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea dragoste între voi. Nu prin minuni, ci prin iubire zice Hristos, că vor fi recunoscuți ucenicii Lui. Celui ce are iubirea nu-i lipsește nimic, ci are virtutea întreagă, deplină și desăvârșită, pe când fără ea (iubire) el este gol de orice bine”.

Iubirea față de aproapele este unită cu iubirea omului față de Dumnezeu, iar prin faptul că omul credincios vede în Dumnezeu pe Tatăl tuturor lucrurilor, vede și pe aproapele ca fiind frate întru Hristos. „Cel ce iubește pe Tatăl, iubește și pe frații lui, care sunt fii ai lui Hristos, iubește și Biserica, în care este duhul lui Hristos, iubește și marea familie a omenirii și pe membrii ei. Iar în ceea ce privește pe credincioși, cu aceștia el este într-o și mai strânsă legătură. Într-adevăr credincioșii sunt uniți cu Hristos și, prin aceasta, ei sunt una în Hristos. Toți cei ai lui Hristos sunt un singur trup, trupul lui Hristos și El este capul acestui trup. Există un singur Cap, Iisus Hristos, și un ingur trup, Biserica. Capul și trupul una sunt”.

De aceea mărturisim că cel ce iubește pe Hristos, nu poate urâ Biserica, deci nu poate să nu nutrească acest sentiment suprem și față de frații lui, care sunt și ei la rândul lor mădulare vii ale Bisericii lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur repetă afirmația, deja cunoscută, că „între Hristos și semenul în suferință (sufletească sau trupească) este o identitate tainică, în așa fel că cine ajută pe aproapele, de fapt ajută pe Hristos însuși”.

Din aceste lucruri putem trage două concluzii destul de importante: iubirea de Dumnezeu implică slujirea marii familii a Bisericii, iar iubirea de Hristos cere să slujim aproapelui care este mădular activ al Bisericii lui Hristos.

Prin urmare, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, desăvârșirea creștinului reprezintă asemănarea cu Dumnezeu. Trebuie să fim la fel de desăvârșiți precum și atăl și Hristos sunt desăvârșiți. Dacă sentimentul de iubire se remarcă în desăvârșirea divină, rezultă că el este elementul principal și în desăvârșirea oamenilor.

II.3. Modalitatea de a realiza desăvârșirea creștină după învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur

Parcurgând până în acest moment informațiile prezentate, am înțeles ce înseamnă cu adevărat desăvârșirea creștină, și mai ales am subliniat punctul de vedere hrisostomic despre acest termen. Acum, apar două întrebări deosebit de importante: poate fi desăvârșirea atinsă sau nu? Care sunt mijloacele pe care le avem sau pe care le putem folosi pentru a realiza desăvârșirea? Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde foarte interesant la prima întrebare, spunând „că de vreme ce Mîntuitorul ne cheamă să ne înălțăm spre piscul desăvârșirii însemnează că și putem face acest lucru, căci Dumnezeu nu cere de la nimeni mai mult decit poate face. E adevărat că, dacă râvnitorul desăvârșirii ar încerca să realizeze desăvârșirea numai cu puterile sale omenești, o astfel de încercare n-ar avea sorți de biruință, căci omului singur îi este cu neputință a se ridica pînă la asemănarea cu Dumnezeu. Mântuitorul însă ne-a dat mijloacele de a deveni ca El atât cât e posibil. De aceea nu-ți fie teamă auzind acest cuvânt, care spune să fim asemenea lui Hristos. Ci mai curând teme-te că nu devii asemenea Lui”.

Mijloacele prin care noi putem primi desăvârșirea sunt evidențiate de Sfântul Ioan Gură de Aur ca fiind Taina Sfântului Botez și Taina Euharistiei. Cu alte cuvinte, trebuie să primim Taina Sfântului Botez care este o Taină ce ne naște pe noi la o viață nouă. ,,Botezul este Taina prin care omul, prin întreita cufundare în apă și prin rostirea formulei Botezului de către săvârșitor, din starea de robie a păcatului intră în stare harică, curățindu-se de păcatul strămoșesc și de păcatele personale făcute până atunci” .

Prin Taina Botezului se distruge puterea răului și primim forțe spirituale așa de puternice încât avem șansa după botez să luptăm contra păcatului și să urcăm treptele spre desăvârșire. Referitor la acest lucru, Sfântul Diodoh al Foticeei spunea: ,,Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că, înainte de Sfântul Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne naștem, aici se referă la a doua naștere, diavolul este scos afară, iar harul intră înlăuntrul nostrum. Ca urmare, aflăm că precum odonioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa, după Botez stăpânește Adevărul. Lucrează, desigur, Satana și după aceea asupra sufletului, ca și mai înainte, ba de mai multe ori și chiar și mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul, ci învăluind prin mustul trupului mintea ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale”.

Dar cu toate acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că primirea Botezului nu înseamnă oprirea noastră în a căuta desăvârșirea. Prin această Sfântă Taină, omul este forțat și constrâns, sau cel puțin așa trebuie să se întâmple, în a viețui corect din punct de vedere moral și să ajungem și la ajutorarea vieții Bisericii, nu numai la unirea cu Mântuitorul Iisus Hristos.

Biserica a perceput cealaltă Taină (Euharistia), pe care o menționează Sfântul Ioan Gură de Aur, ca făcând parte din categoria Tainelor inițierii. Ceea ce Botezul a început, este continuat de această Taină. „Prin împărtășirea după vrednicie cu Trupul și Sângele Domnului, credincioșii creștini se fac părtași ai aceleiași vieți dumnezeiești, ei fiind mădulare ale Bisericii, care este continuarea și plinătatea Domnului Iisus Hristos (I Cor. 10, 15-17). În felul acesta, ei realizează maximum de unitate în Hristos”.

Ioan Gură de Aur aduce aminte despre această Taină, ca fiind un mijloc propice de unire cu Hristos, pentru că prin ea Mântuitorul se oferă nouă în mod deplin și total, prin elementele văzute ale Tainei: pâinea și vinul. Cu alte cuvinte, „Sfânta Euharistie produce o atitudine sufletească profundă de hristofarie, rezultat al unirii intime cu Hristos, o căldură a prezenței euharistice a Domnului, în care toți credincioșii creștini, se îmbrățișează în lanțul de aur al iubirii divine”.

Vorbind de Sfânta Taină a Împărtășaniei, ca element sau mijloc de unire cu Hristos, mai putem menționa și: „Ca Taină a unității creștine, Sfânta Euharistie îi face părtași pe cei care o primesc cu vrednicie de puterea de a simți și de a trăi sentimentul unității reale. Căci toți cei ce se cuminecă cu vrednicie se adună ca într-un singur trup, temeluind și zidind această unitate nu numai în chip religios-haric, ci și în chip moral și social. Așa se ajunge la o mare familie creștină, străbătută adânc de duhul unității, deși fiecare creștin rămâne în Biserica sa”.

Având aceste mijloace, aceste forțe spirituale: puterea harului divin și forța creaturi celei noi, nu ne mai rămâne decât să le expunem în faptele cele bune pentru ca prin aceasta să rămânem în starea pe care am primit-o la botez, sau de preferat să o depășim. „Mare este harul (botezului), dar el va fi și mai mare dacă voim. Pavel era de asemenea mare când a fost botezat, dar după aceea a devenit și mai mare, când a propovăduit. Apoi a fost răpit în paradis: s-a suit până la al treilea cer. Tot așa și noi putem, dacă vrem, să creștem și să înmulțim harul, ce ni s-a dat prin botez. Acesta crește prin faptele bune și devine mai strălucitor și ne face lumina mai splendidă. Botezul ne dă puterile, prin care noi, suntem biruitori asupra ispitelor și poftelor și înfăptuim binele. Iar înfăptuirea binelui duce la înmulțirea harului, care la rândul lui dă posibilitate la un nou progres în virtute. În felul acesta germenele vieții celei noi, primit în botez, se dezvoltă și viața noastră în Dumnezeu se desăvârșește. Această creștere în virtute, creștere în Hristos, este rezultatul împletirii permanente dintre lucrarea harului divin și lucrarea voinței și a puterilor omenești”.

Întotdeauna Dumnezeu ne trimite, prin harul Său ajutorul, rămânând să depindă numai de noi dacă vom avea perseverență și mai ales voință puternică pentru a săvârși binele.

Creștinul trebuie să-și canalizeze toate forțele necesare și toate mijloacele de care dispune pentru a înainta mereu către atingerea acestei ținte. Aici sfântul Ioan Gură de Aur face comparație cu cel care participă la competițiile sportive: „Alergătorul nu se oprește niciodată. Departe de a-și micșora efortul când e aproape de țintă, mai ales atunci își intensifică alergarea. Se desăvârșește numai acela care nu crede (despre sine) că e desăvârșit Căci cel ce s-ar crede ajuns la desăvârșire și și-ar imagina că nu mai are nimic de perfecționat pentru, a ajunge la virtute ar înceta să alerge, gândind că și-a atins ținta. Dimpotrivă, cel ce se crede încă departe de țintă nu va înceta niciodată să alerge. Iată ce trebuie să facem, chiar dacă am fi împlinit mii de fapte de virtute. Trebuie să uităm faptele noastre bune și să le lăsăm în urma noastră, ca și alergătorul, care nu calculează cât a alergat din circuit, ci cât îi mai rămâne de făcut, să nu calculăm nici noi ce am săvârșit în virtute, ci ce ne rămâne să mai împlinim. Într-adevăr, ce ne-ar folosi ceea ce s-a făcut dacă restul nu s-ar adăuga?”. Imaginea aceasta chiar dacă este una plasticizată, este superb marcată de Sfântul Ioan Gură de Aur, care evidențiază efortul neîncetat și neobosit pe care omul trebuie să-l depună cu timp și fără timp pentru a atinge desăvârșirea.

Această mereu înaintare și osteneală nu poate fi niciodată zadarnică, iar prin aceasta Mântuitorul pe lângă faptul că ne trimite harul Său în ajutor ne îndeamnă și prin exemplul Său personal. „El este calea, pe care alergând, ajungem la ținta desăvârșirii. Totodată avem ajutorul Bisericii și al fraților noștri, dintre care unii ne sunt pilde vrednice de urmat”.

Numai așa, adică prin conlucrarea dintre harul lui Dumnezeu și efortul nostru personal, prin urmarea exemplului lui Hristos, prin apartenența noastră la Biserică și mai ales prin solidaritate frățească, ne putem îndrepta spre ținta iubirii desăvârșite, prin care ajungem la ceea ce ne dorim, adică la asemănarea cu Dumnezeu.

În acest urcuș spre desăvârșire, din perspectiva Sfântului Ioan Gură de Aur, accentul cade pe lupta de curățire spirituală, de eliminare a răutății interne și de creștere în toate virtuțile, dar mai ales în virtutea iubirii, pentru că ea reprezintă încununarea celorlalte. Dar, mai trebuie punctat și un aspect deosebit de important, și anume acela că toate luptele noastre în a crește virtuțile, sunt în zadar dacă nu adăugăm și faptele cele bune. Spun acest lucru pentru că faptele cele bune ale omului, nu reprezintă altceva decât exteriorizarea virtuților, sau mai bine zis al iubirii, deci ne ajută la creșterea ei, la apofundarea acestui sentiment. „Trebuie ca Hristos să apară din toate părțile în noi. Și cum va apărea? Dacă tu faci faptele (lucrările) lui Hristos”. Cu alte cuvinte, orice vom săvârși să facm pentru preamărirea lui Dumnezeu, spre folosul aproapelui.

Pentru a ajunge cu adevărat la desăvârșire, trebuie să trecem de această barieră sau limită a poruncilor. Lucrarea aceasta o putem asemăna cu pământul, care este însămânțat, dar i se cere să aducă mult mai multă roadă, sau cu talanții, care se cer dublați de către cel care i-a primit. Prin urmare există mai multe trepte spre desăvârșire, de la a evita lucrarea răului prin împletirea poruncilor până la a ajunge să le depășim. Spun acest lucru, căci „ceea ce se face în virtutea unei porunci obligatorii n-are atâta valoare; ceea ce se face în virtutea voinței libere și prin proprie generozitate menită cununi strălucitoare”. Mai mult decât poruncile putem înainta mereu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că Dumnezeu tocmai din acest motiv ne-a lăsat porunci mai ușoare, pentru „ca să facem multe lucruri, nu numai din pricina poruncilor, ci și din libera noastră alegere, dându-ne astfel ocazia, dacă vrem, să ne arătăm generoși. El ne cere prin poruncii mai puțin decât putem noi face, lăsându-ne mai multe ocazii de a ne arăta generoși. În bunătatea sa pentru oameni, Dumnezeu nu le-a deschis numai o cale, nici nu le-a zis: cine nu aduce (roadă) o sută este condamnat, ci El a zis: e mântuit cel ce aduce șaizeci, și nu numai acela, ci și cel ce aduce treizeci. Nu poți practica fecioria: (permanentă)? Fă o căsătorie curată. Nu poți să te faci sărac, să cedezi toate bunurile tale? Dă o parte din bunuri, fie jumătate sau cel puțin un sfert”. Odată omul ajungând să guste din aceste dulcețuri pe care Duhul Sfânt le oferă, nu mai dorește să se oprească nicidecum, ci mereu caută alte și alte trepte mai înalte spre a le putea atinge.

Pentru credincioșii Bisericii din Antiohia pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îi păstorea, se dorea de către el o viață asemănătoare, pe treapta virtuților, ca cea a primilor creștini din Ierusalim, care vindeau toate averile sau le puneau la comun, pentru a nu mai exista diferențiere între clasele sociale, deaorece înaintea lui Dumnezeu toți suntem egali, toți suntem fii preaiubiți ai Lui.

Deci, pentru a urca treptele către desăvârșire este suficient, după Sfântul Ioan Gură de Aur, ca la harul pe care Dumnezeu ni-l dă cu bunăvoință să adăugăm mereu un elan reînnoit al iubirii, dar o iubire care să se concretizeze mereu în fapte pentru ajutorarea aproapelui.

Un alt lucru deosebit de important pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl identifică, este de fapt un răspuns pe care-l oferă oamenilor care întreabă dacă nu estre necesar să mergem sau să parcurgem și anumite principii ascetice pentru a ajunge la desăvârșire. Sfântul Ioan Spune că nu sunt necesare principii ascetice cum ar fi viețuirea în pustie, dar că este de preferat detașarea sufletului de tot ceea ce este periculos, adică detașarea din iubire. Dar pe lângă acestea, mai recomandă, totuși, și anumite principii care au tangență cu ascetismul: asprimea postului, rugăiunea, privegherea și mai ales simplitatea vieții. „Dar mijloacele ascetice nu au valoare în ele însele, ci numai întrucât izvorăsc din iubire și stau în slujba iubirii. Ele sunt mijloace, nu scop. Nu în ele constă desăvârșirea, ci în iubire, care este scopul tuturor eforturilor noastre. Ele variază după sănătatea ostenitorului, după împrejurărilor vieții lui etc. De altfel, cel ce iubește, în mod firesc ia asupra sa toate renunțările, toate ostenelile, care-l ajută să crească în iubire. Esențialul este iubirea; celelalte se adaugă de la sine”.

II.4. Care sunt realizatori desăvârșirii creștine?

Atât în definirea desăvârșirii creștine, cât și în modul de realizare a ei, am văzut că Sfîntul Ioan Gură de Aur nu condiționează dobândirea desăvârșirii de un anumit fel exterior de viață ci accentuează ca element esențial caracterul ei spiritual. Desăvârșirea constă în iubire, iar dobândirea ei se face prin împreună lucrarea harului divin cu generozitatea sufletului. Pe de altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur admite că există diferite grade de virtute și respectă posibilitățile fiecăruia în lupta desăvârșirii. Toate acestea ne arată că desăvârșirea nu e rezervată numai monahilor sau pustnicilor care trăiesc în anumite condiții externe și împlinesc anumite osteneli ascetice trupești (post aspru, priveghere îndelungată, dormire pe scândură sau pe pământ etc), ci și celor ce trăiesc în alte condiții externe și nu se pot lua la întrecere cu monahii în ostenelile ascetice. Cu alte cuvinte: chemarea la desăvârșire este universală; ea se adresează tuturor creștinilor, fără nici o deosebire. O spune Sfântul Ioan Gură de Aur în mod clar: „Pentru că Apostolul Pavel ne poruncește să imităm pe Iisus Hristos însuși și amenință cu cele mai mari pedepse pe cei ce nu-L imită, cum puteți zice că aceasta e o desăvârșire prea înaltă? E o înălțime la care trebuie să se ridice toți. Hristos ți-a dat mijloacele de a deveni ca El atât cât ți-e cu putință”. Natural, fiecare o realizează după felul vieții, după firea sa și după râvna ce o are. Iubirea desăvârșită se poate manifesta în variate feluri, după variatele împrejurări ale vieții și după felurimea firilor. În general se poate vorbi despre desăvârșirea creștină realizată în viața monahală, în viața credincioșilor și în viata clerului. Să vedem, pe scurt, cum se manifestă ea în fiecare dintre aceste stări.

E adevărat: viața monahală este calea cea mai scurtă spre desăvârșire. Monahalul, retras din lume, este ferit de mulțimea ispitelor și poate în liniștea izolării să ducă lupta desăvârșirii proprii. Aceasta nu însemnează că lupta este ușoară: spre a păzi votul sărăciei și a te urca pe scara desăvârșirii este nevoie de o putere spirituală deosebită și de multe osteneli. „Mare este lupta călugărilor și multă este truda lor, în post necontenit, în vegheri de noaptea, în culcarea pe pământ și alte osteneli, ei potolesc patimile trupului, iar în meditarea zilnică a Sfintei Scripturi, înălțarea de imne lui Dumnezeu, rugăciune neîntreruptă și luptă de gând, își purifică sufletul, îl împodobesc cu virtuți și îl unesc din ce în ce mai mult cu Dumnezeu”. Astfel ei ajung să ducă viață îngerească, să urce pe culmile contemplației, sufletul lor devenind un adevărat cer, al cărui soare este Dumnezeu. Fecioarele, zice Sf. Ioan Gură de Aur, „sunt mereu în apropierea lui Dumnezeu și îi slujesc mereu, ca și îngerii. E drept: ele nu pot urca până la cer ca îngerii, căci trupul lor de carne le reține jos; dar cel puțin ele au marea mângâiere de a primi vizita Stăpânului cerului, dacă sunt sfinte cu trupul și sufletul. Vezi tu valoarea fecioriei? Cum ea face pe cei ce trăiesc pe pământ să ducă o viață asemănătoare cu a locuitorilor cerului? Ea nu lasă pe cei ce sunt îmbrăcați în trup să se arate mai prejos decât puterile netrupești; ea împinge pe oameni să rivalizeze cu îngerii”.

Ne întrebăm: monahul sau pustnicul, care duce o viață de severă asceză și ajunge la contemplația lui Dumnezeu (atât cât e posibil pe pământ), poate fi socotit ca desăvârșit? „Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: Nu. De ce? Pentru că desăvârșirea nu constă numai în căutarea sfințeniei personale, numai în unirea cu Dumnezeu, ci și în iubirea aproapelui, în slujirea binelui comun și binelui semenilor noștri. La întrebarea prietenului său, Vasile: «Socotești că poți să te mântuiești fără să fii folositor și altora?», Sfîntul Ioan Gură de Aur răspunde: «Bine și minunt ai grăit prietene. Pentru că nici eu însumi nu pot să cred că se poate mântui și cel ce n-a lucrat nimic pentru mântuirea aproapelui”. Iar altădată, arătând că Sfântul Apostol Pavel s-a făcut imitator al lui Hristos prin faptul că n-a căutat ale sale, ci binele general, mântuirea altora, Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează călugărilor așa: „Toți călugării, care locuiesc pe înălțimile munților, și s-au răstignit lumii prin tot felul de mijloace, să asculte aceste cuvinte, pentru ca să vină în ajutorul întâistătătorilor Bisericii, după puterea lor, întărindu-i prin rugăciunile lor, iubirea lor. Să știe că, dacă nu sprijinesc pe cei ce, prin harul lui Dumnezeu, au fost puși într-o slujbă bisericească și care sunt încărcați cu grija atâtor lucruri, viața lor nu va avea valoare pentru ei și toată cunoștința lor nu va fi decât o înțelepciune trunchiată”. Iubirea de Dumnezeu nu trebuie să izoleze pe călugări, ci ea trebuie să-i îndemne de a lucra pentru mântuirea credincioșilor, pentru propășirea Bisericii. Numai așa, împreunând iubirea de Dumnezeu cu iubirea de aproapele, călugării realizează desăvârșirea creștină.

Cum pot lucra ei pentru mântuirea altora? Prin rugăciunile pe care le fac pentru toată lumea, pentru Biserică, pentru slujitorii ei, pentru credincioși; prin strălucirea vieții lor de sfințenie, care atrage pe credincioși spre desăvârșire; prin lucrarea misionară între păgâni; prin încadrarea în misiunea internă fie ca episcopi și preoți, fie ca dascăli, fie ca ajutători în spitalele și azilele Bisericii.

Numai prin această contribuție la binele comun, monahii încetează de a fi lumină pusă în obroc, devenind o lumină care luminează tuturor. Căci chiar dacă ei sunt îngeri în trup, lucrarea îngerilor nu este numai preamărirea lui Dumnezeu, ci și a sluji mântuirii noastre. E deci o lucrare îngerească de a face totul pentru mântuirea fraților. Mai mult decît atât: e lucrarea lui Hristos. Monahul încadrat în altă rânduială de viață decât ceilalți credincioși, ajunge la desăvârșire tot prin realizarea unității dintre iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

Nu e, deci, de mirare, dacă Sfântul Ioan Gură de Aur cheamă și pe credincioși să urmeze pilda monahilor și să tindă spre desăvârșire. El susține că totul e comun între credincios și monah, afară de votul fecioriei și al sărăciei. Așa: poruncile se adresează tuturor, predica de pe munte cu fericirile la fel, calea cea îngustă și iubirea, de asemenea. Cei căsătoriți trebuie să împlinească poruncile și fericirile să pășească pe calea cea îngustă și să crească în iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Ei pot practica și anumite osteneli, ce par specific monahale, ca: citirea și meditarea zilnică a Sfintei Scripturi, postul, vegherea cu imne duhovnicești, rugăciunea stăruitoare, simplitatea vieții. Căsătoria, cu grijile ei nu e o piedica în calea virtuții și a desăvârșirii, dovadă Enoh și Lot în Vechiul Testament, Aquila și Priscila în Noul Testament. Astfel că cei căsătoriți, care au râvnit să ducă o viață creștină mai înaltă, nu vor fi inferiori monahilor. „Să ne învățăm să avem grijă de virtute și să facem mare caz de a plăcea lui Dumnezeu. Să uu zicem: eu sunt un mirean, am o soție, sunt împovărat cu copii. Am renunțat cumva (la lume)? Sunt eu, monah? Dar, oare monahii singuri au primit avantajul de a plăcea lui Dumnezeu? Nu. Ci Dumnezeu dorește ca toți oamenii să se mintuiască și să ajungă la cunoștința adevărului și nu vrea ca cineva să neglijeze virtutea”. De aceea „voi puteți, fiind căsătoriți și trăind în familia voastră, să postiți și să vă rugați ca monahii, și să aveți sentimente de adevărată căință. Să imităm, deci, frații mei, aceste modele mari. Să dăm mereu mulțumire lui Dumnezeu; să-i cântăm imne întotdeauna; să îmbrățișăm cumpătarea și celelalte virtuți. Să facem să reînflorească în cetăți viața pustiurilor. Căci nu vă e posibil să imitați, în orașele voastre, viața acestor pustnici admirabili care locuiesc în ținuturi pustii”. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă vizitele la mănăstiri, ca din contactul personal cu monahii mai progresiști în virtute, creștinii din lume să devină mai buni, să se schimbe lupii în miei. Monahii pot fi dascălii mirenilor, prim cuvânt și pildă, pentru o viață creștină superioară.

Dacă mireanul poate ajunge la sfințenia personală a monahului, purificându-se și spiritualizându-se, crescând în virtute și în unirea cu Dumnezeu desăvârșinea lui se arată mai ales în iubirea față de aproapele. În felul acesta el este imitator al lui Dumnezeu, imitator al lui Hristos. Iubirea de aproapele e semnul distinctiv al ucenicilor lui Hristos. Ea e superioară oricăror osteneli ascetice și oricăror daruri duhovnicești sau minunilor. Căci a fi feciorelnic, a posti, a te culca pe tare, aceasta nu contribuie la mântuirea altei persoane, ci numai a celui ce le practică. Milostivirea, dimpotrivă, se întinde la toți și îmbrățișează mădularele lui Iisus Hristos. Deci e mai multă perfecțiune în faptele care întind la un număr mare decât în cele ce nu privesc decât pe unul singur. Această milostivire poate să fie un ajutor material, în caz de nevoie, sau un ajutor spiritual. Milostivirea spirituală, prin care lucrăm pentru mântuirea aproapelui, este superioară față de milostivirea trupească și poate fi împlinită de oricine și oricând, pentru că nu cere nimic altceva decât dragoste și râvnă pentru binele duhovnicesc al altuia. Prin ea imităm pe Iisus Hristos, imităm pe Sfinții Apostoli și alți sfinți Nu există nici un om care să nu poată fi de folos aproapelui său. Cei ce se ocupă numai de interesul propriu, de sfințenia proprie, sunt ca niște copaci fără rod, ca fecioarele cele neînțelepte, ca acela care și-a îngropat talantul în pământ. Te întreb cum poate fi creștin un astfel de om ? Dacă un parfum nu înmiresmează pe cei ce se apropie de el, mai putem să-l numim parfum? Cu adevărat creștin e cel ce slujește binelui comun, binelui aproapelui. El este ca un pom plin de roadă, ca fecioarele înțelepte (care aveau untdelemnul milostivirii), ca aceia care au înmulțit talanții. Stă în firea creștinului să fie izvor de lumină, de iubire pentru toți. De aceea „e mai ușor pentru soare să n-aibă nici căldură, nici lumină, deci pentru creștin să nu răspândească lumina. Și mirenii trebuie să aibe grijă de Biserica întreagă, ca de trupul lor comun. Și de mădularele Bisericii, lucrând sub îndrumarea preoților la mântuirea și desăvârșirea sufletelor”.

Credincioșii căsătoriți pot, după Sfîntul Ioan Gură de Aur, să ajungă la înălțimea monahilor îmbunătățiți și să exceleze în iubirea de aproapele, realizând astfel deșăvârșirea, care îmbină iubirea de Dumnezeu cu iubirea semenului. Pentru a realiza desăvârșirea nu e nevoie să te retragi la mănăstire sau în pustie. E destul să ai o râvnă fierbinte și o voință statornică. E drept că în lume sunt mai multe greutăți și piedici în calea mântuirii și desăvârșirii. Cu toate acestea, există mulți sfinți, care sunt în mijlocul Bisericii, dar în ascuns. Dacă ei nu se retrag în pustie, ci cercetează casele, sau merg la piață, sau sunt în fruntea Bisericii aceasta nu e un motiv ca să-i disprețuim. După cele din afară ei sunt ca toți ceilalți oameni din lume dar înlăuntru au o bogăție spirituală, care înflăcărează pe cei ce vin în legătură cu aceștia. Aceasta e valabil nu numai pentru cei căsătoriți, ci și pentru mirenii necăsătoriți, care vor să ducă în lume o viață plăcută lui Dumnezeu.

Dacă monahii și credincioșii sunt chemați să realizeze desăvârșirea creștină, această chemare se referă cu atât mai mult la membrii clerului Bisericii (episcopi și preoți). Într-adevăr, preoția este cea mai înaltă stare din câte ni s-a dăruit de Dumnezeu. Ea întrunește în gradul cel mai deplin elementele esențiale ale desăvârșirii creștine slujirea lui Dumnezeu și slujirea Bisericii, slujirea aproapelui. Căci „preoția deși se săvârșește pe pământ, are demnitatea lucrurilor cerești. Ea este întemeiată de Duhul Sfânt însuși, care pe cei ce petrec în trup i-a făcut să săvârșească slujba îngerilor. Cit de mare-i cinstea preoților, cu care au fost învredniciți ei prin harul Sfântului Duh!, căci lor li s-a dat să aducă jertfa cea fără prihană, să nască fii ai harului prin botez, să lege și să dezlege sufletele, să coboare harul vindecării, etc. Ei au ajuns la o așa mare demnitate, ca și când ar fi deja mutați în cer. Lor li s-a dat să dispună de bunurile cerești și au primit o putere, pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor — nici arhanghelilor”.

Dar preotul nu este numai slujitorul lui Dumnezeu ci și slujitorul Bisericii și a-l mântuirii credincioșilor. El, „căruia i s-a încredințat trupul lui Hristos-Biserica, trebuie să lucreze mult pentru a-i păstra o sănătate desăvârșită și o nespusă frumusețe și să stăruie ca ea să ni se înfățișeze, pe cât se poate omenește, vrednică, de nemuritorul și Sfântul ei Cap-Hristos”. El este părintele duhovnicesc al credincioșilor, care-i naște la o viață nouă, îi îmbracă în Hristos și îi face membre ale Bisericii, prin Sfîntul Botez, le curăță sufletele prin Taina pocăinței, le vindecă bolile prin Sfântul Maslu, le face inimile mai strălucitoare decât argintul curățit în foc prin Sfânta Împărtășanie, îi luminează prin propovăduirea adevăratei credințe, ferindu-i de rătăciri, îi călăuzește prin sfat și grijă necontenită etc. Dăruindu-se cu toată ființa lui slujirii Bisericii și mădularelor ei, preotul împlinește cea mai înaltă lucrare a iubirii de aproapele, care îi place cel mai mult Mântuitorului, socotindu-o semnul celei mai mari iubiri față de El. De aceea Mântuitorul, cînd l-a întrebat pe Sfântul Apostol Petru dacă-l iubește, nu i-a cerut ca semn al iubirii nimic altceva decât: „dacă mă iubești, paște oile Mele” (Ioan 21, 17). Aceasta e dovada supremă a iubirii noastre de Hristos și asemănarea cea mai deplină cu Hristos, care așa de mult iubește Biserica Lui, încât s-a jertfit pe cruce pentru ea, îndemnându-ne să avem și noi aceeași iubire jertfeinică față de Biserică și de sufletele credincioșilor. Ascetul se îngrijește numai de sine, iar folosul lucrării preoțești se revarsă peste tot poporul. Cel ce împarte bani săracilor sau ajută și într-altfel pe cei năpăstuiți folosește astfel aproapelui. Acest folos este însă cu atât mai mic decât al lucrării preoțești, cu cât este trupul față de suflet. Cu drept cuvânt, deci, a zis Domnul, că grija păstorului pentru turmă ar fi semnul iubirii către Dânsul. Și cu drept cuvânt slujirea preoțească, slujire lui Dumnezeu și credincioșilor, este mai înaltă nu numai, decât starea monahilor și a mirenilor, ci și decât slujirea cetelor îngerești.

Tocmai de aceea preotului i se cere o desăvârșire superioară celei realizate de monahi sau de credincioși. Preoția fiind slujire cerească, preotul trebuie să fie așa de curat, ca și cum ar locui în cer în mijlocul puterilor îngerești. Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât însăși razele soarelui, pentru că Duhul Sfânt niciodată să nu-l lase nelocuit și ca el să poată spune: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Cu adevărat el trebuie să aibă o puritate mai mare decât a monahilor. Sufletul preotului trebuie să lumineze ca o adevărată lumină a soarelui, care strălucește în toată lumea. Iar pentru a ajunge la această puritate morală și a se menține în ea, preotul trebuie să ducă o luptă necontenită, să desfășoare o energie deosebită, să fie într-o permanentă tensiune și griijă, căci el nu-și făurește sfințenia, ca monahul în portul liniștit al mănăstirii sau pustiei, ci în mijlocul a o mulțime de ispite, între valurile vieții publice, care-l asaltează din toate părțile.

Spre a fi un preot desăvârșit, nu e însă suficient să ai o neprihănire și o evlavie mai mare chiar decât monahul sau pustnicul; mai trebuie să ai și toate calitățile ce se cer unui păstor de suflete: înțelepciunea, experiența luptelor duhovnicești, cunoștința adevăratei credințe, puterea cuvântării, tactul îndrumării și vindecării sufletelor. Căci, „spre a fi cineva vrednic de o asemenea slujbă, nu e deajuns să fie numai atât de curat, ci trebuie să mai fie și foarte priceput și încercat în multe; trebuie să cunoască și toate treburile vieții, nu mai puțin decât cei ce trăiesc în mijlocul lumii, și totuși trebuie să fie despărțit de lume mai mult decât monahii care locuiesc pe munte”. Sunt monahi care în retragerea lor au ajuns la o mare înălțime duhovnicească, dar puși în slujbe bisericești și-au pierdut capul și în loc de a înainta în virtute, au risipit și ceea ce adunaseră în ostenelile mănăstirești. Preot trebuie să fie acela care poate să păstreze neclintite și neatinse curățenia, seninătatea, sfințenia, răbdarea, cumpătarea și toate celelalte virtuți, ca și călugării, și chiar mai bine decât ei și care are și înțelepciunea și celelalte daruri trebuitoare lucrării în lume. Dar mai presus de toate, preotul trebuie să aibă o iubire activă, dezinteresată și jertfelnică pentru turma sa. Nimic nu este așa de mare ca puterea iubirii. Ea e mai presus decât minunile și decât darurile supranaturale. Ea este semnul ucenicilor lui Hristos. Ea îl face să se identifice cu fiecare credincios, să se zbuciume fără încetare pentru mântuirea tuturor. El nu trăiește pentru sine, ci pentru binele Bisericii și pentru mântuirea credincioșilor, fiind în stare sufletul său să-și pună pentru oi.

Preoția, fiind starea cea mai desăvârșită, cere și o desăvârșire superioară celei a monahilor și credincioșilor, întrunind astfel suprema slujire a lui Dumnezeu și a aproapelui. Vedem dar, că după Sfântul Ioan Gură de Aur, toți sunt chemați la desăvârșire și toți au posibilitatea să realizeze desăvârșirea dacă vor: și monahii, și mirenii, și preoții. Monahii în liniștea mănăstirilor sau în diferite slujiri bisericești, mirenii în familiile lor și în viața lor publică, preoții în cereasca slujire, cu care au fost învredniciți. Toți deopotrivă trebuie să tindă spre desăvârșit iubire de Dumnezeu și de om, spre desăvârșita slujire a lui Dumnezeu și a binelui comun, a binelui altora. Desigur, pe scara desăvârșirii există diferite trepte. Cea mai înaltă-treaptă este desăvârșirea secerdotală, care este și cea mai complexă și cea mai grea de realizat. De aceea un preot desăvârșit strălucește de o frumusețe spirituală negrăită. Mare este lupta călugărilor și multă este truda lor, dar dacă cineva compară ostenelile lor cu cele ale unei preoții bine îndeplinite, va găsi atâta deosebire între ele cât de mare e și deosebirea între un om de rând și un împărat. „E de admirat monahul care părăsește toate și ostenește pentru desăvârșirea sa, dar mai de admirat este preotul, care rămâne tare și neclintit în mijlocul mulțimii și știe să-și cârmuiască sufletul în furtună, ca și cum ar fi pe un timp senin, călăuzind totodată, și pe credincioși”.

Dar, dacă Sfântul Ioan Gură de Aur cheamă pe toți spre piscurile desăvârșirii, el își dă seama că de fapt nu toți iau asupra lor osteneala luptei pentru desăvârșire. Astfel, există monahi, care trăiesc în trândăvie și neglijență, sau care, având o sănătate robustă, iau asupra lor mari nevoințe trupești, dar uită de nevoințele sufletești și cad pradă mâniei, slavei deșarte și altor păcate sufletești, pe care în singurătate le pot ascunde dar îndată ce ies în lume se vădesc. De asemenea există mireni care nu împlinesc nici măcar poruncile și care la îndemnul Sfîntului Ioan Gură de Aur de a imita pe monahi în lupta desăvârșirii, răspund: „Ce vrei să ne mai poruncești? De a ieși la munți și a ne face monahi?”. În sfârșit, există preoți stăpâniți de diferite patimi, ca: ambiție, pofta de dominație, lenea, mânia, vanitatea, invidia etc. Aceștia, monahi, mireni, preoți, trebuiesc vindecați de bolile lor sufletești, îndrumați să împlinească poruncile și desprinși apoi progresiv în calea generozității, care duce spre desăvârșire.

III. Postul și rugăciunea – mijloace ale desăvârșirii creștine

Cercetând personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie să fim cu mare luare aminte, pentru ca nu cumva să trecem, din neputința noastră omenească, peste vreo mare realizare sau peste vreo mare virtute pe care acest gigant al ortodoxiei a lăsat-o posterității. Sfântul Ioan Gură de Aur, pe lângă marile sale cuvântări catehetice sau predicatoriale, a lăsat umanității și cel mai important dar: exemplul personal al unei viețuiri curate și în tonalitate cu ceea ce Dumnezeu cere de la noi, iar prin aceasta a reușit să dobândească starea de desăvârșire.

Postul și rugăciunea sunt două mijloace importante către desăvârșire în care Sfântul Ioan Gură de Aur a excelat, și ne-a oferit nouă model demn de urmat.

Postul nu trebuie făcut cu fățărnicie, ci în taină, pentru că numai astfel vom putea culege cele mai bune roade ale sale. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Postiți? Arătați-mi-o prin fapte. Cum? De vedeți un sărac, aveți milă de el, un dușman, împăcați-vă cu el, un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiați, o femeie frumoasă, întoarceți capul. Nu numai gura și stomacul vostru să postească, ci și ochiul, și urechile, și picioarele și mâinile voastre și toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate și de răpire și de lăcomie. Picioarele nealergând la priveliști urâte și în calea păcătoșilor. Ochii neprivind cu ipsitire frumusețile străine. Gura trebuie să postească de sudalme și de alte vorbiri rușinoase”. Prin post se poate ajunge la stăvilirea poftelor pe care trupul supus păcatului le poate avea și mai ales la întărirea voinței, fiind o faptă de virtute dar mai ales o formă prin care noi ne arătăm pocăința. Este o jertfă în cinstea Creatorului nostru dar mai ales aduce desăvârșirea credinciosului.

De partea cealaltă rugăciunea, reprezintă starea de înălțare a duhului dar și a inimii către Dumnezeu. Conștientizăm faptul că starea de desăvârșire se poate atinge prin acest mijloc, numai dacă îl practicăm cu stăruință dar și cu conștinciozitate. Spun acest lucru, pentru că omul care ține inima și mintea ocupată și atașată de cele materiale, nu poate oferi acestora libertatea și ușurința de a se înălța către cer.

Dacă o persoană care este rea se apropie de una care este bună, ea caută sa semene sau să se asemene din ce în ce mai bine cu cea căruia îi cere ajutorul, pentru că numai așa se poate schimba și numai așa poate îndeplini scopul pentru care luptă. După concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, așa trebuie să fie și cu rugăciunea. Pentru ca ea să fie ascultată de Dumnezeu, omul care o face trebuie să fie cât mai aproape de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinții care sunt bineplăcuți Creatorului nostru.

Observăm așadar că postul și rugăciunea se împletesc foarte bine și la fel cum spune Mântuitorul sunt indispensabile pentru viața creștinului. Postul și rugăciunea sunt două aripi pe care creștinul trebuie să le folosească pentru a zbura către desăvârșire, către asemănarea cu Dumnezeu. Postul și rugăciunea sunt, de aemenea, și două arme pe care Hristos ni le-a oferit pentru a nu fi aflați fără apărare în fața dușmanilor care se lupă cu noi și care stau în calea asemănării noastre cu Dumnezeu. Rugăciunea este la îndemâna oricărei persoane. Prin rugăciune omul se poate apropia cel mai mult de dumnezeire, dar există și reversul, adică fără ea, suntem din ce în ce mai departe de Dumnezeu. Sfântul Evagrie monahul spunea că: „Nimic nu lipește mai mult pe om de Dumnezeu, decât rugăciunea”.

III.1. Postirea – îndepărtarea desfărărilor trupești

O cale deosebit de importantă care ajută foarte mult pe credincios să ajungă la desăvârșire este postul, dar acel post pe care îl ținem cu adevărat și în care suntem în duh cu Mântuitorul Iisus Hristos, iar nu având concepția iudeilor care-și schimonoseau fețele în timpul postirii, pentru a arăta ceea ce ei fac.

Sfântul Ioan Gură de Aur deplânge persoanele care nu dau importanță postului, ținându-l doar pentru că așa se face, sau persoanele care nu țin postul deloc. El consideră că postul nu trebuie să fie periculos pentru oameni ci pentru cei cu care ne luptăm în drumul nostru către desăvârșire, adică cu diavolii. „În cazul demonizaților, mult poate face postul, mai ales când este însoțit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: «Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post» (Matei 17, 21)”.

Prin urmare, dacă postul îi supără și îndepărtează pe vrășmașii noștrii de la noi, atunci trebuie să-l iubim și să-l căutăm cât mai mult, iar nu să ne îndepărtăm de el. Mai bine fugim de multă mâncare și de multă băutură, pentru că ele aduc cu sine și multe desfrânări, și căutăm postul care este bun, folositor și aducător de roadă curată.

Dar așa cum am mai spus, este foarte important modul în care se aduce la împlinire postul. „Când facem o faptă creștină cu superficialitate, de ochii lumii, sau pur și simplu din tradiție, nu am urcat nici o treaptă spre mântuire. De aceea, nici nu-L simțim pe Dumnezeu; de aceea, ne și îndoim de existența Lui și nu vedem nici un rezultat în viața noastră”.

III.2. Vindecarea slavei deșarte prin rugăciune

Rugăciunea reprezintă dialogul pe care omul îl poate avea și trebuie să-l aibă cu timp și fără timp cu Dumnezeu. Rugăciunea poate fi și o anticipare a vieții frumoase pe care cel care este credincios o va avea în viața de dincolo, pentru că ea înseamnă încă din această viață o întâlnire a creației cu Creatorul, bineînțeles, în limita în care El se lasă descoperit nouă.

Despre rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește într-un mod deosebit de frumos, spunând că ea este „lumina sufletului”. După el, cel care se roagă ține în mâinile sale cârma istoriei. Rugăciunea este asemănată cu lumina, pentru că la fel, după cum lumina este importantă pentru ochii noștrii trupești ca să vedem lucrurile din jurul nostru, așa și rugăciunea este importantă pentru ochii sufletești în a-l vedea pe Dumnezeu.

Referitor la rugăciune, este deosebit de frumos, cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, rostit în omiliile la săracul Lazăr. El spune: „Rugăciunea te deosebește de animale, rugăciunea te alătură îngerilor. Dacă te străduiești să-ți petreci toată viața în rugăciune și în slujirea lui Dumnezeu, ai trecut îndată la o viețuire îngerească, ai trecut la viața, cinstea, noblețea, înțelepciunea și priceperea îngerească. Poate fi oare sfințenie mai mare decât a acelora ce stau de vorbă cu Dumnezeu? Poate fi oare cineva mai drept, mai bun și mai înțelept? Dacă cei care vorbesc cu oamenii înțelepți ajung iute de se aseamănă în înțelepciune cu aceia, în urma deselor convorbiri cu ei, ce se cuvine să spunem despre cei care vorbesc cu Dumnezeu și se roagă Lui? De câtă înțelepciune, de câtă virtute, de câtă pricepere, de câtă frumusețe morală, de câtă cumințenie, de câtă bună-cuviință în deprinderi nu li se umple sufletul în urma rugăciunii și rugăminții lor! Deci nu păcătuiești de spui că rugăciunea este pricina oricărei virtuți și dreptăți. Niciun gând sau faptă care duce la dreapta credință nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii și slujirii lui Dumnezeu. După cum un oraș care nu-i înconjurat cu ziduri cade ușor în mâna dușmanilor, pentru că-i lipsește zidul care să-i împiedice, tot așa și sufletul care nu-i îngrădit cu rugăciuni este supus ușor de diavol și umplut lesne cu orice păcat. Mai întâi, diavolul nu îndrăznește să se apropie când vede că sufletul e întărit cu rugăciuni; se teme de tăria și puterea pe care i-o dau rugăciunile, care-1 hrănesc mai bine de cum hrănesc mâncărurile trupul; apoi, cei care se roagă cu râvnă nu pot să facă o faptă nevrednică de rugăciune, ci, rușinându-se de Dumnezeu, cu Care nu de mult vorbiseră, îndepărtează iute toată uneltirea vicleanului; ei singuri se gândesc ce rău mare este ca, după ce ai vorbit nu de mult cu Dumnezeu și L-ai rugat să-ți dea viață curată și sfântă, să te îndrepți îndată spre diavol, să primești în suflet plăcerile rușinoase, să lași pe diavol să intre în sufletul pe care de curând 1-a cercetat Dumnezeu și să îngădui duhurilor rele să pătrundă în sufletele față de care harul Duhului și-a arătat marea sa iubire de oameni și purtarea sa de grijă”.