Sesizarea Organelor de Urmarire Penala

INTRODUCERE

Necesitatea și importanța modurilor de sesizare reprezintă un factor important în sfera urmăririi penale. Se apreciază că, în condițiile vieții social moderne, infracțiunile devin din ce în ce mai variate iar modul lor de realizare ține pasul cu dezvoltarea științei și tehnicii. Astfel, orice persoană particulară, victima, s-ar găsi dezarmată față de infractori, fără sprijinul unor mijloace și organe abilitate de stat, care au dotarea și pregătirea necesară în lupta contra infracționalității.

Săvârșirea unei infracțiuni aduce atingere, în primul rând, ordinii de drept, iar aceasta din urmă nu poate fi restabilită decât prin sancționarea penală a infractorului.

Cele de mai sus constituie argumente în favoarea ideii că, în funcție de natura valorilor sociale periclitate prin acțiunea sau inacțiunea săvârșită, restabilirea ordinii de drept se realizează prin intermediul unei acțiuni.

În lucrarea de față ne vom referii la efectele juridice ale modurilor de sesizare a organelor de urmărire penală.

Motivația alegerii acestei teme a plecat de la convingerea că modurile de sesizare a organelor de urmărire penală reprezintă încă o garanție a dreptului la apărare. S-a dorit astfel cercetarea și expunerea aspectelor teoretice și practice ale declanșării procesului penal și a unor clarificări cu privire la începerea urmăririi penale, respectiv sesizarea rganelor de urmărire penală cu privire la săvârșirea de infracțiuni.

Lucrarea de licență intitulată „Aspecte teoretice și de practică judiciară privind modurile de sesizare a organelor de urmărire penală„ cuprinde 84 de pagini, fiind structurată în 3 capitole, la rândul lor dezvoltate în mai multe secțiuni si subsecțiuni.

Pentru declanșarea procesului penal trebuie ca organul judiciar penal competent să fie sesizat (încunoștințat) despre săvârșirea unei infracțiuni.

Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală se înțelege mijlocul prin care acesta ia cunoștință, în condițiile legii, despre săvârșirea unei infracțiuni, determinând obligația acestuia de a se pronunța cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea infracțiune.

Prin noțiunea de sesizare înțelegem aducerea la cunoștința organelor judiciare penale competente a împrejurării săvârșirii unei infracțiuni, în vederea luării măsurilor procesuale și procedurale prevăzute de lege.

Capitolul I „Considerații cu caracter introductiv”, împărțit în 4 secțiuni, tratează aspecte de ordin general privind modurile de sesizare a organelor de urmărire penală, având ca punct de plecare recunoașterea și garantarea prin Constituția României a drepturilor fundamentale privind accesul liber la justiție (art.21) și cel de petiționare (art. 51), ca premise a garantării celorlalte drepturi.

Un loc aparte în cadrul acestui capitol îl constituie aspectele de ordin teoretic și de practică judiciară referitoare la principiul fundamental al oficialității procesului penal și a excepțiilor de la acesta, dar și istoricul aspectelor legislative referitoare la modurile de sesizare mai sus menționate ( din punct de vedere cronologic și al conținutului articolelor care le reglementează). Nu în ultimul rând este subliniată importanța evoluției istorice a modurilor de sesizare dar și cea privind verificarea și examinarea acestora de către organele judiciare.

Ce de-al II-lea capitol intitulat “Moduri generale de sesizare a organelor de urmărire penală” este împărțit în 4 secțiuni, și subsecțiuni aferente. În fiecare secțiune este tratat câte un mod general de sesizare în parte, respectiv plângerea, denunțul, sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte persoane precum și sesizarea din oficiu. Subsecțiunile sunt destinate abordării caracterului complex și complet al modurilor generale de sesizare prin raportare la condițiile de fond și de formă, aspectelor de ordin teoretic și de practică judiciară, dar și particularitățile acestora în funcție de titularii lor, organele la care trebuie introduse, termenul etc.

Capitolul III este denumit “Moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală” , cuprinzând 3 secțiuni și alte subsecțiuni derivate. Acesta dezbate aspecte referitoare la plângerea prealabilă, la noua formă de sesizare – actele încheiate de unele organe de constatare și alte modalități speciale de sesizare (sesizarea comandantului unității militare, autosesizarea prealabilă a organului competent). În subsecțiunile acestora sunt reliefate argumente de ordin practic referitoare la plângerea prealabilă, excepție de la principiul oficialității procesului penal, dezvoltându-se aspectele privind natura juridică mixtă a acestei instituții, evidențiindu-se infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă (cele din Codul Penal și parțial din legi speciale) și subliniindu-se dreptul exclusiv al statului de a fi titularul punerii în mișcare a acțiunii penale prin intermediul organelor judiciare.

În cele din urmă, în lucrarea de față se regăsește studiul de caz, respectiv cercetarea aplicativă a fenomenului studiat, ce vizează consecințele lipsei sau retragerii plângerii prealabile. Studiul de caz tratează posibilitatea exercitării din oficiu a acțiunii penale în cazul infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) C.pen., când victima minoră a decedat înainte de a formula plângere prealabilă, și retragerea plângerii prealabile de către victima minoră, în cazul aceleași infracțiuni.

Prezenta lucrare de licență este consacrată mecanismelor procesuale care preced declanșarea procesului penal, fiind elaborată prin consultarea materialului legislativ în vigoare și doctrina de specialitate din țară și din străinătate, precum și practica judiciară. Au fost avute în vedere analizele și comentariile făcute de autorii de specialitate de-a lungul timpului, atât cu privire la reglementările în vigoare, cât și cu privire la dispozițiile din codurile anterioare.

Summary: In present, the state has the main role in public action, for punishment the offenders, to prevent the private justice. In some countries, there are laws witch admit that the public action can be submit by the victime. In Romania, there are such provisions too. But the authors does not accept that this is mean a real discretionary power for victime to start and stop anytime a public investigation.

From my point of view, there are some situations when the role of victime is crucial. I talk about the procedure which in Romania is called `the preliminary complaint`: without the complain from victime, the prosecutor cannot start the investigation, and he is oblige to stop the investigation if the victime retreat this complain. And this is an element of the adversarial procedure.

The necessity and the importance of ways of notification, represents an important element, in the field of criminal tracing. We assess, that within the social modern life conditions, the criminal deeds become more and more different, and its way of realization, is unfolded at the same time with the development of science and techniques. Thus, any private person, the victim, would find himself disarmed, in front of criminals, without the support of officials and organs that are agreed by the state, which have the necessary equipment and training, in the fight against criminality.

The effectuation of a crime, touches, in the first place the order of right, and the last one, can be reset, only by the criminal sanction of the criminal.

The above- mentioned things constitute arguments for the favor of the idea that, depending on the nature of the social values, damaged by the effectuated crime, the reestablishment of the right order, is achieved by the intervention of an action.

In the present paper work we will refer to the juridical effects of the ways of notification of the organs of criminal activity.

Any person to whom an injury was caused by a crime, or a person who knows the effectuation of a crime, can notify the juridical organs, by a complaint, denouncement or prior complaint. The organs of criminal activity, can be also notified ex officio, when they find out, in any way, about the effectuation of a crime.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII CU CARACTER INTRODUCTIV

Aspecte generale privind sesizarea organelor de urmărire penală

Art. 288 Modurile de sesizare

(1) Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu.

(2) Când, potrivit legii, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulate de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în lipsa acestora.

(3) În cazul infracțiunilor săvârșite de militari, sesizarea comandantului este necesară numai în ceea ce privește infracțiunile prevăzute la art. 413-417 din Codul Penal.

Sesizarea organelor de urmărire penală este reglementată în noul Cod de procedură penală , Partea specială, Titlul I „Urmărirea penală”, Capitolul II, Secțiunea 1 „Reglementări generale” și Secțiunea a 2-a „Plângerea prealabilă”, art. 288-292, art. 295-298.

Sesizarea este un act procesual prin care subiectul îndreptățit se adresează organului judiciar cu solicitarea activităților pe care legea i le conferă ca atribuții funcționale. Aceasta, presupune încunoștințarea mai mult sau mai puțin completă, a organului de urmărire penală despre săvârșirea unei infracțiuni și obligarea lui la efectuarea activităților prevăzute de lege pentru realizarea obiectului urmăririi penale (art. 285 NCPP).

Pentru declanșarea mecanismului procesual se impune ca actul de sesizare să fie întocmit potrivit legii.

          Modurile de sesizare sunt modalități prevăzute de lege, prin care organele de urmărire penală iau  cunoștință de și despre săvârșirea unor infracțiuni.

Conform art. 288 din noul Codul de procedură penală, organul de urmărire penală este sesizat prin: plângere sau denunț , prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizeaza din oficiu.

Activitatea de urmărire penală se poate declanșa numai dacă organul de urmărire penală a fost încunoștințat de comiterea unei infracțiuni prin actul de sesizare.

Reglementarea sesizării organelor de urmărire penală nu este la fel de rigidă ca în cazul sesizării instanței, deoarece se dorește asigurarea unei intervenții prompte și eficace în cazul săvârșirii de infracțiuni, prin încurajarea mobilității de acțiune a organelor de urmărire penală.

În toate cazurile, sesizarea constituie: o condiție indispensabilă pentru efectuarea urmăririi penale; este temeiul și punctul de plecare al desfășurării procesului penal; este un act dinamizator care poate determina declanșarea urmăririi penale; este temeiul legal al activităților procesuale și procedurale specifice organului judiciar.

Astfel, printre drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Constituția României, accesul liber la justiție este reglementat de art. 21, având următorul conținut:

„(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

În textul constituțional, termenul „justiție” are o accepțiune lato sensu, legiuitorul având în vedere nu doar instanțele judecătorești, ci organele judiciare în ansamblu (instanțele de judecată, Ministerul Public și organele de cercetare penală). De asemenea, art. 51 din legea fundamentală recunoaște dreptul cetățenilor și organizațiilor legal constituite de a adresa autorităților publice petiții formulate în numele semnatarilor sau colectivelor pe care le reprezintă, dar instituie și obligația corelativă a acestora din urmă de a răspunde în termenele și condițiile stabilite de lege.

În majoritatea situațiilor, persoanele fizice/juridice care se adresează autorităților solicită rezolvarea unor probleme care pot/nu pot fi circumscrise competenței respectivei instituții ori sesizează anumite nereguli/ilegalități despre care au cunoștință, referitoare la persoane sau fapte. În plus, legiuitorul a prevăzut și obligația sesizării din oficiu/autosesizării persoanelor care lucrează în cadrul autorităților publice, în cazul în care află despre aspecte de încălcare/încercare de încălcare a legii, mai ales în situația săvârșirii celor mai grave fapte antisociale – infracțiunile [art. 288 alin. (1) și art. 291 NCPP]. Așadar, avem, pe de o parte, dreptul cetățenilor și organizațiilor legal constituite de a adresa autorităților publice cereri, reclamații, sesizări sau propuneri, indiferent de modalitatea formulărilor (în scris, verbal, prin poșta electronică etc.), iar, pe de altă parte, obligațiile corelative ale autorităților, prin personalul care își desfășoară activitatea în cadrul acestora, de a primi sesizările, a le soluționa conform competenței și prevederilor legale sau/și de a se autosesiza în cazul în care află despre anumite ilegalități.

Desigur, accesul neîngrădit și efectiv la justiție cunoaște diverse forme de manifestare: – în situațiile stricto sensu în care se pot depune, în mod direct ori prin reprezentanți, plângeri, reclamații, sesizări, cereri etc., fie în scris, fie verbal; – prin legiferarea dreptului de a face plângere împotriva măsurilor luate și a actelor întocmite de organele de constatare, organele de cercetare penală și procuror (art. 336 – 339 NCPP); – dreptul de a exercita căile ordinare și extraordinare de atac în fața instanțelor judecătorești etc.

Fără acest drept nu ar putea fi puse în practică și, implicit, verificată respectarea celorlalte drepturi fundamentale consacrate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Convenția europeană a drepturilor omului, în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și în alte tratate la care România este parte.

Din acest punct de vedere, dreptul de acces la justiție constituie premisa garantării celorlalte drepturi.

În mod concret, în cazul actelor prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal (ordonanța de renunțare la urmărirea penală, ordonanța de clasare), fiind vorba de acte prin care se înfăptuiește justiția, Curtea Constituțională a precizat că este firesc ca acestea să fie verificate și confirmate ori infirmate de instanțele judecătorești, singurele autorități prin a căror activitate se realizează justiția.

În cazul organelor de urmărire penală, parte componentă a organelor judiciare, declanșarea activității acestora este condiționată, în toate cazurile, de încunoștințarea despre săvârșirea unei infracțiuni. Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârșirea unei infracțiuni poartă denumirea de act de sesizare. În cazul acestora, sesizarea nu înseamnă doar o simplă informare, ci întocmirea actului în condițiile prevăzute de lege, astfel încât organul de urmărire penală să fie învestit/abilitat să poată începe cercetările și să își desfășoare activitatea în continuare, având efectul unui act dinamizator care, de regulă, constituie temeiul și punctul de plecare al desfășurării procesului penal.

Sesizarea poate fi definită ca un act procesual prin care subiectul îndreptățit se adresează organului judiciar cu solicitarea desfășurării activităților pe care legea i le conferă ca atribuții funcționale. De asemenea, ea presupune încunoștințarea mai mult sau mai puțin completă a organului de urmărire penală despre săvârșirea unei infracțiuni și obligarea lui la desfășurarea activităților prevăzute de lege pentru realizarea obiectului urmăririi penale, astfel cum este reglementat de art. 285 al noului Cod de procedură penală.

În literatura de specialitate aceste moduri de sesizare a organelor de urmărire penală se clasifică după mai multe criterii.

Astfel, cea mai amplă clasificare este dată de Ioan Neagu, care folosește un număr de trei criterii pentru a clasifica aceste moduri de sesizare și anume:

1. în raport cu sursa de informare există:

a. moduri de sesizare externe (plângerea, denunțul);

b. moduri de sesizare interne (sesizarea din oficiu);

2. după organul de urmărire sesizat întâlnim:

a. moduri de sesizare primare – când încunoștințarea despre săvârșirea unei infracțiuni a ajuns pentru prima dată în fața unui organ de urmărire penală (plângerea, denunțul, sesizarea din oficiu);

b. moduri de sesizare complementare – în situația în care cauza a trecut anterior pe la un alt organ de urmărire penală (în cazul în care un organ de urmărire penală își declină competența în favoarea altui organ);

3. față de efectele pe care le produce:

a. moduri de sesizare generale (plângerea, denunțul, sesizarea din oficiu), care produc efectul de a încunoștința organul de urmărire penală, nefiind indispensabile pentru începerea urmăririi penale deoarece pot fi înlocuite;

b. moduri de sesizare speciale (plângerea prealabilă, sesizarea și autorizarea organului competent), care încunoștințează organul de urmărire penală, dar, spre deosebire de cele generale, sunt indispensabile pentru începerea urmăririi penale, neputând fi înlocuite.

Sesizarea se depune sau se transmite in scris, prin fax, postă electronica ori se formulează oral la organul de urmărire penală care are obligația să o consemneze într-un proces-verbal și trebuie să aibă conținutul prevăzut de lege, sub sancțiunea restituirii pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc, sau sub sancțiunea clasării, în cazul în care nu sunt întrunite condițiile de fond și de formă esențiale ale sesizării.

Oficialitatea – principiu fundamental al procesului penal

Conform accepțiunii de origine, termenul de proces provine din latinescul „procedere”, ceea ce înseamnă a evolua, a avansa, a progresa. Denumirea de proces penal derivă de la specificul activității judiciare, care se desfășoară progresiv, începând cu sesizarea organelor judiciare, continuând cu descoperirea infracțiunii, a infractorului, asigurarea probațiunii și până la punerea în executare a hotărârii judecătorești penale. De altfel, aceste aspecte sunt prevăzute de însuși scopul procesului penal – art. 8 NCPP prevede că „organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil”.

Normele de drept penal si de procedură penală sunt norme de ordine publică, ce protejează interesele societății în ansamblul său, iar nu interesele private ale unor persoane. Din această trăsătură a normelor rezultă cele trei mari principii fundamentale ale procesului penal , respectiv principiul legalității, principiul oficialității și principiul aflării adevărului real. Cu alte cuvinte, activitatea care conduce la realizarea justiției represive nu numai că trebuie să fie conformă cu normele de procedură penală , nu numai că ea trebuie să tindă la aflarea adevărului real si la soluționarea procesului penal pe temeiul acestui adevăr , dar ea trebuie in mod obligatoriu să înceapă să se desfășoare și să sfârșească ori de câte ori interesul societății de a pedepsi a devenit actual printro efectivă incălcare a legii penale. În concepția sistemelor de drept continentale nu se poate realiza adevăratul scop al normelor penale, de pedepsire a tuturor persoanelor responsabile de săvârșirea unor infracțiuni (teoria retributivă a pedepsei), decât prin instituirea acestor caracteristici ale procesului penal. În concepția sistemelor procesuale adversiale, accentul cade nu pe necesitatea pedepsirii infractorilor, ci pe necesitatea apărării sociale împotriva faptelor antisociale (teoria apărării sociale), și din acest motiv se consideră că interesul societății nu presupune întotdeauna pedepsirea infractorilor. Astfel, sistemele adversiale nu cunosc un principiu al obligativității punerii în mișcare a acțiunii penale, ci aici operează principiul oportunității urmăririi penale.

Declanșarea activității organelor de urmărire penală este condiționată, în toate cazurile, de încunoștințarea acestora despre săvârșirea unei infracțiuni. Acest din urmă fapt dă naștere raportului juridic de drept substanțial care, în conținutul său, cuprinde, între altele, dreptul organelor competente de a trage la răspundere penală pe făptuitor și obligația acestuia din urmă de a suporta sancțiunea penală. Altfel spus, statul are dreptul și obligația de a realiza pretenția punitivă, care rezultă din săvârșirea unei infracțiuni, prin intermediul procesului penal. În concluzie, de fiecare dată când s-a săvârșit o infracțiune, organele judiciare au obligația de a desfășura activitatea procesuală. Pe acest temei se bazează existența principiului oficialității sau obligativității.

Conform art. 7 alin. (1) NCPP, “Procurorul este obligat să pună în mișcare și să exercite acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) și (3).“ Art. 7 alin. (1) NCPP instituie principiul oficialității, obligația procurorului de a pune în mișcare acțiunea penală fiind regula. După cum vom vedea și în secțiunea următoare, în reglementarea procesual penală română, înscrierea oficialității ca regulă de bază a procesului penal a determinat fixarea obligațiilor pe care le au organele judiciare penale în legătură cu declanșarea și desfășurarea fiecărei faze a procesului penal, existând și excepții de la această regulă.

Astfel, prin excepție, art.7 alin. (2) NCPP „În cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.“, instituie principiul subsidiar, al oportunității exercitării acțiunii penale, în raport de interesul public. Pentru a se evita desfășurarea unor procese penale în cauze minore, în care nu există un interes public, a fost atenuată obligativitatea exercitării acțiunii penale, prin introducerea principiului subsidiar al oportunității, în baza căruia, în asemenea cauze, procurorul va putea renunța la exercitarea acțiunii penale, în cazurile și condițiile strict și limitativ prevăzute de lege.

Art. 7 alin. (3) NCPP – “în cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mișcare și exercită acțiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiții prevăzută de lege“ consacră principiul disponibilității regăsit și în art. 279 din Codul de procedură penală anterior.

Principala consecință a principiului obligativității procesului penal este oficialitatea, ceea ce presupune ca organele judiciare responsabile să procedeze la declanșarea și la promovarea din oficiu a procesului penal, fără să procedeze la declanșarea și la promovarea din oficiu a procesului penal și fără să aibă nevoie de vreo aprobare sau încuviințare prealabilă din partea persoanelor vătămate sau din partea altor autorități ale statului. Spre deosebire de procesul penal, guvernat de regula oficialității, procesul civil este guvernat de regula disponibilității, potrivit căreia părțile au dreptul de a se adresa sau nu organelor judiciare, în cazul în care li s-a încălcat vreun drept ocrotit de legea civilă, au dreptul să stabilească limitele sesizării și să renunțe oricând la acțiunea promovată, iar după obținerea hotărârii au, de asemenea, dreptul de a cere sau nu punerea in executare a acesteia.

Aceste caracteristici se păstrează, în mare parte, și în cazul în care acțiunea civilă a fost alăturată unei acțiuni penale, în cadrul procesului penal. În acest din urmă caz sunt însă și unele excepții de la principiul disponibilității, cum ar fi promovarea și exercitarea din oficiu a acțiunii civile în cazul persoanelor vătămate minore, participarea procurorului la soluționarea acesteia și imposibilitatea suspendării acțiunii civile alăturate acțiunii penale.

Caracterul de ordine publică a normelor penale impune atât instituirea unor organe specializate, care să îndeplinească această obligație de a proceda din oficiu la declanșarea și desfășurarea procesului penal, cât și obligativitatea pentru acestea de a îndeplini actele necesare în acest scop. De asemenea, principiul oficialității, așa cum este el descris în doctrină, privește pe de o parte organul public însărcinat în mod obișnuit cu punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, respectiv procurorul, iar pe de altă parte instanța de judecată, care are o serie de atribuții ce trebuie exercitate din oficiu, în desfășurarea procesului penal.

Principiul oficialității urmăririi penale constă în aceea că organul public însărcinat cu promovarea și desfășurarea acțiunii penale este obligat să pună în mișcare și să exercite această acțiune, ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile legale necesare pentru aceasta, respectiv ori de câte ori s-a săvârșit o faptă care îndeplinește toate trăsăturile esențiale ale unei infracțiuni. Acest organ specializat al statului este în majoritatea legislațiilor un reprezentant al Ministerului Public. Chiar și în cazul în care sunt prevăzute de lege unele piedici în calea acestor acte (de ex., necesitatea introducerii plângerii prealabile de către persoana vătămată sau necesitatea unei sesizări sau a unei autorizări din partea altor autorități), după înlăturarea acestora, principiul oficialității își reia pe deplin aplicabilitatea, adică procurorul va pune în mișcare și va exercita în continuare acțiunea penală, până la stingerea acesteia într-un mod prevăzut de lege.

Avantajul acestei reguli este acela că nu se creează nicio discriminare între persoanele care au săvârșit infracțiuni, deoarece toate ajung în fața instanței de judecată, care urmează să le aplice tratamentul penal exclusiv în funcție de gravitatea faptei și de persoana autorului, fără orice alte influențe.

Legiuitorul Noului Cod de Procedură Penală a preluat din principiul oficialității doar obligativitatea procurorului de a pune in mișcare și a exercita acțiunea penală din oficiu, atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare a acesteia [art.7 alin. (1) NCPP]. Prin instituirea acestei forme a principiului oficialității, limitată doar la procuror, legiuitorul a dorit să atribuie instanței de judecată un rol pasiv in procesul penal, similar celui pe care îl are in sistemele adversiale. Această viziune a legiuitorului s-a dorit a fi una unitară, având în vedere eliminarea principiului rolului activ al instanței de judecată, acesta fiind menținut in art. 5 alin. (2) din NCPP tot doar pentru procuror. Este o viziune specifică sistemelor procesuale adversiale, unde judecătorul nu are obligația de a afla adevărul real în proces, ci trebuie doar să asigure caracterul echitabil al confruntării dintre acuzare si apărare și să pronunțe hotărârea doar pe baza probelor administrate în fața sa de acestea.

Excepții de la principiul oficialității (cazuri de disponibilitate)

În dreptul procesual penal, principiul oficialității decurge din sistemul de acuzare publică adoptat de legiuitorul român și caracterizează întreaga procedura penală. Opinia majorității autorilor este că, chiar dacă în cazul anumitor instituții devin incidente aspecte ce presupun disponibilitatea, principiul oficialității nu este înlăturat, procesul penal desfășurându-se pe tot parcursul său potrivit acestui principiu, ea neputând fi nici contracarată și nici afectată de excepțiile de disponibilitate. În sensul acesta s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care a reținut: “Condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale de existența plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepție de la regula generală a oficialității procesului penal înscrisă în art. 2 alin. (2) din noul Codul de procedură penală”. Prin urmare, cauzele de disponibilitate nu s-ar constitui într-un principiu al disponibilității, care este specific doar procesului civil. Foarte rar autorii de drept procesual penal se exprimă în sensul existenței unui principiu al disponibiliății, dar și atunci fără însă a argumenta acest lucru în mod suficient.

Din punct de vedere al reglementării existente în prezent, de la principiul oficialității legea a prevăzut unele excepții, atribuind și altor persoane/instituții dreptul de a efectua unele acte procesuale. Una dintre aceste excepții privește necesitatea formulării pentru anumite infracțiuni a plângerii prealabile din partea persoanei vătămate.

În alin. (2) si (3) ale art. 7 NCPP sunt reglementate două excepții de la principiul obligativității punerii în mișcare și exercitarea acțiunii penale de către procuror, anume posibilitatea acestuia de a renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia [alin. (2)] și obligativitatea, în cazurile prevăzute de lege, a introducerii plângerii prealabile a persoanei vătămate sau obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau îndeplinirea altei condiții prevăzute de lege [alin. (3)].

Prima excepție de la principiul obligativității punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale este cunoscută în doctrină și în legislația comparată sub numele de principiul oportunității urmăririi penale. Referitor la cea de-a doua excepție, plângerea prealabilă a persoanei vătămate, este prevăzută pentru anumite infracțiuni, în considerarea unor relații familiale sau personale dintre autor și persoana vătămată, care justifică acordarea persoanei vătămate dreptului de a hotărî cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale, iar autorizarea prealabilă a unor autorități este necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de senatori, deputați, membri ai guvernului, magistrați etc., din considerente de asigurare a exercitării în bune condiții a funcțiilor publice ocupate de aceștia.

Legiuitorul a prevăzut posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale și din oficiu la infracțiunile pentru care legea prevede cerința plângerii prealabile în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă; acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu în situația în care persoana juridică vătămată prin săvârșirea infracțiunii este reprezentată chiar de către infractor; deopotrivă, art. 157 alin. (5) din noul Cod penal a prevăzut că în situația în care persoana vătămată a decedat sau persoana juridică a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu. De asemenea, este posibiliă retragerea plângerii prealabile, iar în acest caz, suspectul/inculpatul poate să ceară continuarea procesului penal. Solicitarea suspectului/inculpatului de continuare a procesului penal în caz de retragere a plângerii prealabile nu atrage aplicarea din nou a regulilor oficialității, întrucât, în ipoteza în care se constată că fapta de care acesta este acuzat este infracțiune, nu se va putea dispune trimiterea în judecată sau condamnarea, ci numai clasarea/încetarea procesului penal ca efect al cauzei de disponibilitate.

În cazul infracțiunilor pentru care deși acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, legea permite împăcarea [de pildă, înșelăciunea (art. 244 din NCP)].

Când pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară o încuviințare sau autorizare prealabilă (imunitatea diplomatică, imunitatea parlamentară, imunitatea prezidențială, imunitatea membrilor guvernului, inamovibilitatea judecătorilor, autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la aplicarea legii penale în temeiul principiului personalității [art. 9 alin. (3) NCP], respectiv autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în ipoteza aplicării legii penale în baza principiului realității [art. 10 alin. (2) NCP].

Este necesară mai întâi a se face o distincție între principiul oficialității așa cum a fost acesta consacrat în legislațiile noastre procesual penale anterioare, și principiul obligativității punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale, consacrat de noul Cod de procedură penală. Am arătat anterior că o diferență dintre cele două principii constă în aceea că principiul oficialității privește atât organele de urmărire penală, cât si instanța de judecată, în timp ce principiul obligativității punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale privește doar procurorul.

Potrivit noului Cod de procedură penală, instanța de judecată are obligația de a proceda din oficiu la judecarea și soluționarea cauzei, respectiv de a verifica identitatea inculpatului (art.372), de a cere martorilor prezenți să părăsească sala de ședință (art.373), de a dispune ca grefierul să dea citire actului de sesizare și de a explica inculpatului în ce constă învinuirea, înștiințând părțile despre drepturile lor (art.374), de a audia părțile și martorii audiați în cursul urmăririi penale sau propuși în fața instanței (art.378-382), de a dispune schimbarea încadrării juridice a faptei, atunci când se impune (art.386). Odată rămasă definitivă hotărârea judecătorească, aceasta se pune in executare tot din oficiu (art.555 și urm.). În plus, principiul oficialității nu este rezumat doar la punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale de către procuror, ci se referă și la efectuarea din oficiu, de către organele de urmărire penală, a actelor de urmărire penală anterioare punerii în mișcare a acțiunii penale, începând cu obligația de a se sesiza din oficiu dacă află despre săvârșirea unei infracțiuni (art.292), începerea urmăririi penale (art.305), extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice (art.311) și altele. Toate aceste aspecte, reglementate in noul Cod, țin de conținutul principiului oficialității, așa cum era el indicat în art.2 alin. (2) Codul de procedură penală anterior și în doctrina penală anterioară. Din aceste motive, principiul oficialității mai era denumit în doctrină și „principiul obligativității începerii și desfășurării procesului penal”, referindu-se la întreg procesul penal, iar nu doar la punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale.

De altfel, în doctrina românească anterioară s-a arătat că una dintre consecințele principiului oficialității este principiul autorității procesului penal, potrivit căruia un organ public, o autoritate, pune în mișcare și exercită acțiunea penală, pentru realizarea pretențiunii punitive a Statului și se îngrijește de realizarea concretă, efectivă, a represiunii; acest organ public sau această autoritate aproape în toate legiuirile moderne este Ministerul Public și numai prin excepție se poate acorda această funcțiune altei autorități sau unei persoane private (de pildă, victimei infracțiunii).

În ceea ce privește prima excepție de la principiul obligativității punerii în mișcare si exercitare a acțiunii penale, în alin. (2) al art. 7 NCPP s-a prevăzut posibilitatea procurorului de a renunța la exercitarea acțiunii penale, dacă nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia, ceea ce constituie un caz de aplicare a principiului oportunității urmăririi penale, care reprezintă principiul opus celui al oficialității sau obligativității urmăririi penale. Având în vedere însă că principiul de bază consacrat de alin. (1) este cel al obligativității punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale, acesta trebuie să fie cel care să dirijeze în principal activitatea organelor de urmărire penală, iar nu excepția reglementată în alin. (2), chiar dacă aceasta din urmă pare a avea un conținut destul de larg.

A doua excepție, reglementată în alin. (3) al art. 7, nu prevede unele cazuri în care acțiunea penală este pusă în mișcare sau exercitată de alte autorități sau de persoana vătămată, așa cum prevedea legislația noastră anterioară, ci se menționează explicit că procurorul este cel care pune în mișcare și exercită acțiunea penală și în aceste cazuri, însă numai după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiții prevăzute de lege. Precizarea aceasta este consecventă cu principiul obligativității punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale de către procuror, dar este discutabil dacă persoana vătămată nu are dreptul de a exercita acțiunea penală în procesul penal. În doctrina și practica elaborată sub vechiul Cod se susținea că în aceste cazuri acțiunea penală se pune în mișcare prin plângerea prealabilă. În noul Cod se menționează că acțiunea penală se pune în mișcare în aceste cazuri la plângerea prealabilă (art.295) – „(1) Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. (2) Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii.”

Astfel, in cauzele penale de acuzare publică principiul oficialității se aplică pe tot parcursul procesului penal, în cauzele penale de acuzare privată acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate este posibilă retragerea plângerii prealabile, iar în cauzele penale de acuzare publică și privată acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, dar este posibilă împăcarea (înșelăciunea sau înșelăciunea privind asigurările).

Scurt istoric privind aspectele legislative referitoare la modurile de sesizare

Din cele mai vechi timpuri, săvârșirea faptelor antisociale cele mai grave, indiferent de modul cum erau denumite (crime, delicte, infracțiuni), a fost sancționată și s-a regăsit în diverse norme de drept penal din fiecare perioadă istorică.

Încă din Antichitate și până în perioada medievală, indiferent de forma de codificare – în legiuiri scrise, pravile bisericești, pravile domnești, coduri, etc. -, încălcarea celor mai importante valori sociale a fost sancționată în funcție de necesitățile societății de la acea vreme.

Astfel, primul Cod modern de procedură penală a intrat în vigoare în Principatele Unite sub domnia lui A.I. Cuza, în anul 1865, denumit Legea codului de procedură penală. Normele acestei legi erau atât de inspirație franceză, cât și prusacă, având o perioadă de aplicabilitate de peste 70 de ani. În anul 1936 a fost adoptat următorul Cod de procedură penală al României, cu aplicabilitate pe întreg teritoriul țării ca urmare a Unirii de la 1918. Acest din urmă act normativ a constituit rezultatul efortului științific al unei întregi generații de juriști, formați în perioada anterioară anului 1918 și cea interbelică, dintre care sunt de menționat Vespasian Pella, Ion Tanoviceanu, Vintilă Dongoroz și Traian Pop.

Ultimul act normativ a fost substanțial modificat în anul 1948, urmare a noilor condiții politice din țară, schimbându-i-se denumirea în Codul de procedură penală al Republicii Populare România. În perioada ce a urmat, între anii 1949-1960, acesta a suferit numeroase modificări si completări, fiind perfecționat continuu urmare a noii situații politico-economico-sociale a țării și grație unei generații de juriști de excepție care își desfășurau activitatea în cele mai importante centre universitare ale țării (București, Iași, Cluj).

Aceleași persoane au lucrat la elaborarea următorului Cod de procedură penală, publicat în 1968 și intrat în vigoare în 1969. Ulterior anului 1969, Codul de procedură penală a fost republicat în 1973 și în 1997. După anul 1997, prin numeroase acte modificatoare, Codul a fost adaptat cerințelor impuse de evoluția societății și necesităților combaterii fenomenului infracțional, fiind astfel în vigoare până in anul 2014.

Fără îndoială că evoluția în timp a reglementărilor procesual penale a avut drept efect întărirea garanțiilor care apără drepturile și libertățile fundamentale împotriva erorilor și abuzurilor, împreună cu îmbunătățirea tehnicii de redactare a normelor și a terminologiei folosite. Astfel, actualul Cod de procedură penală, în vigoare din 1 februarie 2014, comparativ cu vechile Coduri din 1969 , respectiv 1936, este indiscutabil superior, instituțiile procesual penale fiind dezvoltate și grupate în capitole distincte, dar cu caracter unitar din punct de vedere al reglementărilor.

Realitățile vieții juridice actuale și aderarea României la Uniunea Europeană în anul 2007 au impus modernizarea sistemului normativ procesual penal în vigoare, prin crearea unui cadru legislativ nou care să asigure simplificarea procedurilor judiciare, reducerea duratei proceselor și să reinstaureze respectul și încrederea opiniei publice în actul de justiție. În acest sens, prin Legea nr.135/2010 a fost adoptat Proiectul noului Cod de procedură penală care conține, în ansamblu, reglementări substanțial îmbunătățite în comparație cu cele actuale.

Având în vedere iminența aplicabilității dispozițiilor noului act normativ referitoare la instituțiile subiect al prezentei lucrări, voi evidenția în cele ce urmează aspectele de noutate prevăzute în noua legislație.

În privința actelor de sesizare principale ori generale, acestea sunt grupate în Partea Specială, Titlul I „Urmărirea penală”, Capitolul II, Secțiunea 1 „Reglementări generale” și Secțiunea a 2-a „Plângerea prealabilă”, art. 288-292, art. 295-298. Sub aspect general, noua legislație este mai bine sistematizată, grupată și explicată, pe instituții, iar în sens concret, dispozițiile referitoare la modurile de sesizare sunt comasate în cadrul aceleiași secțiuni, în comparație cu vechea reglementare, ale cărei norme erau prevăzute în capitole și secțiuni diferite.

Astfel, primul element de noutate se regăsește în alin. (1) al art. 288, prin includerea și recunoașterea, în mod explicit, a actelor încheiate de alte organe de constatare drept acte generale de sesizare. Reglementarea trebuie coroborată cu dispozițiile conținute în Partea Generală, Titlul III, Secțiunea a 5-a, art. 61-62, care stabilesc organele de constatare și recunosc procesului-verbal încheiat de acestea caracterul unui act oficial de sesizare a organelor de urmărire penală.

De asemenea, alin. (2) al art. 288 este mai bine structurat comparativ cu dispozițiile în vigoare conținute în art. 221 alin. (2). Textul noului Cod de procedură penală prevede că, în situațiile în care, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea persoanei prevăzute de lege, la cererea de urmărire penală a autorității competente ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora, implicit acțiunea penală neputând fi pusă în mișcare. Ultimul alineat al art. 288 transpune în materie procesual penală, în scopul realizării unei sistematizări unitare a modurilor de sesizare, dispozițiile art. 431 NCP. Ca element de noutate față de vechea reglementare – prevăzută de art. 337 Cod penal -, numărul infracțiunilor săvârșite de militari pentru care este necesară sesizarea comandantului în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale a crescut datorită incriminării infracțiunii de „părăsire a postului sau comenzii” (art. 416 NCP).

Instituția plângerii este reglementată în cuprinsul art. 289 NCPP, neexistând deosebiri semnificative față de legislația anterioară. Trebuie totuși menționat elementul de noutate regăsit în cuprinsul art. 289 alin. (5) NCPP, în sensul introducerii unei condiții de formă – certificarea semnăturii electronice – în cazul plângerilor transmise virtual. La fel de importantă este și completarea dispozițiilor privind persoanele care reprezintă legal sau încuviințează plângerile, în situația în care cel vătămat este lipsit de capacitate de exercițiu ori are capacitate de exercițiu restrânsă. În acest sens, teza finală a art. 289 alin (8) NCPP reglementează imperativitatea sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală în situația în care infracțiunea – îndreptată împotriva unor asemenea categorii de părți vătămate – este comisă tocmai de cel care reprezintă legal sau încuviințează actele acestora.

Denunțul este cuprins în art. 290 NCPP. Elementul de noutate cu privire la această instituție îl reprezintă mențiunea din cadrul alin. (2) referitoare la posibilitatea formulării acestui act de sesizare „numai personal”, apreciindu-se, pe bună dreptate, că prin aceasta vor fi responsabilizați, mult mai eficient din punct de vedere juridic și în strânsă legătură cu spiritul civic, cei care depun denunțuri. De asemenea a fost eliminată obligativitatea consemnării denunțului oral în proces-verbal de către organul judiciar în fața căruia a fost formulat. În acest sens, toată responsabilitatea referitoare la acest act de sesizare revine denunțătorului, afirmația fiind susținută și de conținutul art. 268 NCP – cu valoare de garanție juridică în beneficiul organelor de urmărire penală – prin intermediul căruia sunt pedepsite persoanele care sesizează în mod nereal, prin denunț sau plângere, organele de anchetă. Mențiunile de mai sus în legătură cu plângerea sunt aplicabile și la denunț [conform art. 290 alin. (2) teza finală NCPP].

În ordine cronologică, art. 291 NCPP conține dispoziții privind sesizările făcute de persoanele cu funcții de conducere și cele cu atribuții de control. Față de reglementările din legislația anterioară (cuprinse în art. 227 C. proc. pen.), actuala codificare este mult mai clară și explicită, în sensul că obligația informării organelor de urmărire penală incumbă tuturor acestor categorii de persoane, indiferent de forma juridică a unității din cadrul căreia își exercită atribuțiile respective – publică sau privată -, imperativă fiind doar condiția ca, pentru infracțiunea de care a luat cunoștință, acțiunea penală să se pună în mișcare din oficiu. În comparație cu vechea reglementare, noul Cod de procedură penală elimină obligația din sarcina celorlalți funcționari – conform accepțiunii anterioare, obligativitatea sesizării procurorului sau organelor de cercetare penală despre săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinesc sarcinile [art. 227 alin. (2) C. proc. pen]. Această obligație, conform art. 267 NCP, rămâne doar în sarcina funcționarilor publici, pentru celelalte categorii de persoane fiind aplicabile dispozițiile art. 266 NCP referitoare la nedenunțare.

Articolul 292 NCPP definește sesizarea din oficiu și reconfirmă caracterul procesului-verbal întocmit de organele de urmărire penală de act unic ce trebuie încheiat în aceste cazuri. Din punct de vedere al conținutului, reglementarea este explicită și neechivocă.

Având în vedere faptul că atribuțiile organelor judiciare, ulterior sesizării prin plângere, denunț și din oficiu, sunt prezentate în cuprinsul art. 294 NCPP, voi prezenta succint ideile principale desprinse din analiza textului. Astfel, după primirea sesizării, organele de urmărire penală sunt obligate să își verifice competența. Ulterior, dacă sesizarea este incompletă sau neclară, trebuie să cheme persoana care a formulat-o și să îi solicite să îndrepte neregularitățile din actul de sesizare. După acest moment, dacă organul judiciar constată că informarea este nelegală, incompletă sau din cuprinsul ei rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale, va propune/dispune clasarea sesizării. Întreaga reglementare prezentată în acest paragraf a fost gândită în mod logic, cronologic și obligatoriu de urmat de către organele de urmărire penală, atât scopul juridic cât și efectul practic circumsciindu-se principiului fundamental al celerității procesului penal. Din punct de vedere al realizării acestui obiectiv, conținutul art. 294 NCPP reprezintă o garanție oferită în egală măsură justițiabililor și organelor de urmărire penală că, ulterior sesizării și într-un termen foarte scurt, fie se va dispune clasarea, fie va începe procesul penal, fără ca activitatea judiciară să fie întârziată de alte etape intermediare (cum se întâmpla înainte în stadiul actelor premergătoare).

Plângerea prealabilă formează subiectul Secțiunii a 2-a, fiind reglementată de art. 295-298 NCPP. Comparativ cu vechile dispoziții, normele juridice referitoare la această instituție sunt mult mai simplificate, în acord cu normele cuprinse și în Partea generală. În principal, sub aspectul conținutului, persoanelor care o pot formula și modalităților de informare (inclusiv prin mijloace electronice), acest mod special de sesizare coincide cu plângerea simplă. Excepție o constituie posibilitatea ca unul dintre soți sau copilul major să formuleze plângere prealabilă pentru celălalt soț, respectiv părinți.

De asemenea, o deosebire fundamentală față de reglementarea anterioară, sub aspectul termenului și momentului de la care se calculează, este cuprinsă în art. 296 NCPP. Astfel, termenul de introducere a acestui act special de sesizare este de 3 luni (in comparație cu reglementarea anterioară, care era de 2 luni), iar momentul de început îl reprezintă ziua în care persoana vătămată sau persoana îndreptățită a reclama (în cazul minorilor sau incapabililor) a aflat despre săvârșirea faptei (față de ziua în care persoana vătămată sau persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul). În plus, în cazul în care plângerea prealabilă este formulată împotriva reprezentantului legal al categoriilor de persoane menționate anterior, termenul curge de la data numirii unui alt reprezentant.

Urmând tendința generală de simplificare și, în același timp, de creștere a operativității procesului penal, în noul Cod de procedură penală nu mai este reglementată competența în caz de indivizibilitate și conexitate. În aceeași idee, dispozițiile din cuprinsul secțiunii referitoare la plângerea prealabilă nu conțin trimiteri la procedura de urmat în asemenea situații (contrar reglementării anterioare).

Un alt element de noutate, edictat în baza acelorași considerente ca la modurile de sesizare, îl regăsim în art. 297 – cu referire la obligațiile organului de urmărire penală în această procedură specială. În acest sens, după primirea plângerii prealabile, organele de urmărire penală trebuie să verifice condițiile de formă și respectarea termenului anterior menționat. Actul de sesizare va fi completat conform art. 289 alin. (2), dacă nu respectă condițiile de formă, iar în cazul introducerii tardive se va propune/dispune clasarea. De asemenea, art. 297 alin. (2) prevede calea de urmat în situația în care s-au efectuat acte de urmărire într-o cauză, iar ulterior se constată că este necesar acest act special de sesizare. În asemenea cazuri, va fi chemată persoana vătămată și va fi întrebată dacă înțelege să facă plângere, soluțiile ulterioare putând consta fie în continuarea cercetărilor, fie în clasarea cauzei.

Pentru a fi pe deplin înțelese, normele noului Cod de procedură penală în legătură cu această instituție trebuie interpretate în ansamblu. În susținerea acestei afirmații, avem în vedere și dispozițiile art. 7 alin. (3) (care obligă procurorul să pună în mișcare și să exercite acțiunea penală în situația introducerii plângerii prealabile), respectiv art. 16 (în cuprinsul căruia sunt reglementate situațiile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale), art. 17 (referitor la stingerea acțiunii penale), art. 314 (privind soluțiile de neurmărire și netrimitere în judecată) și art. 315 (clasarea).

Nu în ultimul rând, art. 298 dispune că, în situația unei infracțiuni flagrante, constatarea acesteia este obligația organelor de urmărire penală, chiar dacă fapta se urmărește și se judecă la plângerea prealabilă. Dacă ulterior persoana vătămată declară că face plângere prealabilă, urmărirea penală continuă, în caz contrar actele întocmite vor fi înaintate procurorului cu propunerea de clasare.

Cele de mai sus trebuie corelate cu reglementările de noutate aplicabile urmăririi penale, conținute în noul Cod de procedură penală și concretizate în special în eliminarea actelor premergătoare și regândirea acestei prime faze a procesului penal sub două etape – de investigare a faptei și de investigare a persoanei -, sesizarea organelor judiciare competente marcând punctul de plecare al etapei de investigare a faptei. Nu în ultimul rând, noua legislație privind sesizarea organelor de urmărire penală trebuie coroborată cu soluțiile de netrimitere în judecată, acestea constând în doar două modalități – clasarea (care reunește soluțiile anterioare de neurmărire reglementate sub denumirea de neîncepere, scoatere și încetare a urmăririi penale) și renunțarea la urmărire penală (instituție nou introdusă, de competența exclusivă a procurorului).

Modurile de sesizare legale au ca efect obligația organelor de urmărire penală de a începe urmărirea. Aceasta constituie o dispoziție imperativă, și nu o chestiune de liberă apreciere pentru organele de urmărire penală. În acest sens, potrivit art. 305 alin. (1), când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă.

Sunt însă anumite situații în care, deși au fost sesizate, organele de urmărire, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) lit. a), au posibilitatea de a da soluția clasării.

În cele ce urmează vor fi analizate modurile de sesizare a organelor de urmărire penală în funcție de efectele produse, ca moduri generale de sesizare și moduri speciale de sesizare.

Examinarea sesizării

Art. 294 (1) La primirea sesizării organul de urmărire penală procedează la verificarea competenței sale, iar in cazul prevăzut la art. 58 alin.

(3) înaintează procurorului cauza împreună cu propunerea de trimitere a sesizării organului competent.

(2) În situația in care actul de sesizare nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei in actul de sesizare este incompletă sau neclară, organele de urmărire penala îl cheamă pe autorul sesizării si îi solicită să completeze actul de sesizare.

(3) Dacă sesizarea nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, nu a fost completată potrivit alin. (2) sau dacă din cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de cercetare penală înaintează procurorului actele împreună cu propunerea de clasare.

(4) În cazul în care procurorul apreciază propunerea întemeiată, dispune, prin ordonanță, clasarea.

Astfel, art. 294 al noului Cod de procedură penală reglementează procedura examinării sesizărilor, care presupune verificarea competenței organului de urmărire penală, restituirea plângerii/denunțului pe cale administrativă (dacă este cazul) precum și verificările prealabile efectuate de organul de urmărire penală.

La primirea unei sesizări, primul pas procedural pe care trebuie să îl facă organul de urmărire penală este acela de a proceda mai întâi la verificarea competenței sale; în cazul în care organul de cercetare penală apreciază că este necompetent, înaintează procurorului cauza, împreună cu propunerea de trimitere a sesizării organului competent.

Al doilea pas procedural pe care organele de urmărire penală trebuie să îl facă este cel referitor la verificarea sesizării. În urma verificării, organele de urmărire penală pot dispune restituirea pe cale administrativă a plângerii sau a denunțului în ipoteza în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă neesențiale (remediabile) prevăzute de lege (de pildă, lipsa CNP-ului) sau descrierea faptei este incomplete ori neclară. În cazul în care din plângere sau denunț lipsesc condiții esențiale ale sesizării sau fapta nu este deloc descrisă, se va dispune clasarea, iar nu restituirea pe cale administrativă.

De asemenea, ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei alte condiții prealabile pentru continuarea efectuării urmăririi penale începută in rem față de o persoană, organul de urmărire penală efectuează verificări prealabile. Parchetul, odată cu sesizarea instituției competente, înaintează un referat întocmit de procurorul căruia i-a fost repartizată lucrarea, care va cuprinde rezultatele verificărilor prealabile cu privire la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicit autorizarea prealabilă sau îndeplinirea alei condiții prealabile.

Verificările prealabile nu pot fi asimilate actelor premergătoare începerii urmăririi penale, întrucât acestea se efectuează după începerea urmăririi penale in rem și înainte de dispunerea efectuării urmăririi penale față de suspect.

CAPITOLUL II

MODURI GENERALE DE SESIZARE A ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Plângerea – mod general de sesizare a organelor de urmărire penală

Cadrul legislativ

Art. 289. Plângerea

(1) Plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune.

(2) Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului si a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

(3) Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne atașată plângerii.

(4) Dacă este făcută în scris, plângerea trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar.

(5) Plângerea in formă electronică îndeplinește condițiile de formă numai dacă este certificată prin semnatură electronică, în conformitate cu prevederile legale.

(6) Plângerea formulată oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care o primește.

(7) Plângerea se poate face și de către unul dintre soți pentru celalalt soț sau de către copilul major pentru parinți. Persoana vătămată poate să declare că nu iși însusește plângerea.

(8) Pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.

(9) Plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.

(10) în cazul in care plângerea este întocmită de către o persoană care locuiește pe teritoriul României, cetățean român, străin sau persoana fără cetățenie, și prin aceasta se sesizează săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea și să o transmită organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător.

Aspecte de ordin introductiv privind plângerea penală

În vederea realizării scopului procesului penal și, implicit, a obiectului urmăririi penale, organele de urmărire penală (așa cum sunt ele prevăute de art. 288 NCPP) trebuie să ia inițial cunoștință despre atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală. Acest fapt se realizează prin unul dintre modurile de sesizare menționate în capitolul I al prezentei lucrări și caracterizate de doctrină ca generale și/sau speciale.

Prima modalitate generală de sesizare reglementată de noul Cod de procedură penală român o constituie plângerea, așa cum rezultă din enumerarea textului art. 288 alin. (1). Acest aspect este întărit de prevederile art. 289 NCPP, referitoare exclusiv la această instituție.

Dreptul de a formula și depune plângere la organele judiciare derivă din dreptul constituțional al fiecărei persoane fizice și juridice de a se adresa autorităților pentru a li se apăra sau proteja drepturile, libertățile și interesele legitime (conform art. 21 din Constituția României).

Odată depusă plângerea, se nasc anumite obligații pentru organele de urmărire penală, obligații ce privesc examinarea sesizării, chestiune dezbătută in capitolul I al prezentei lucrări.

După cum bine s-a apreciat de majoritatea doctrinei, plângerea reprezintă un mod de sesizare externă, sub aspectul sursei informative de unde provine, din aceeași categorie făcând parte și denunțul ori sesizarea din oficiu sau sesizările făcute de persoanele cu funcții de conducere și alți funcționari (conform art. 291 NCPP). După cum vom preciza și în secțiunea următoare, între formele de sesizare menționate mai sus există deosebiri fundamentale, în principal în ceea ce privește titularul actului de sesizare, precum și condițiile de fond caracteristice fiecărei modalități.

În majoritatea situațiilor, plângerea reprezintă o modalitate primară de sesizare, în sensul că persoana vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni încunoștințează organele judiciare în mod direct, iar încunoștințarea în cauză ajunge pentru prima dată în fața unui organ de urmărire penală.

Din punct de vedere al volumului actelor de sesizare, plângerile reprezintă majoritatea acestora (comparativ cu denunțurile, sesizările din oficiu și modurile speciale de sesizare), de aici rezultând importanța practică a acestei instituții.

În privința efectelor pe care le produce informarea organului judiciar prin depunerea plângerii de către persoana vătămată, acest act obligă și abilitează organele de urmărire penală să desfășoare activitățile specifice pentru soluționarea tuturor aspectelor reclamate, conform competențelor legale și cu celeritate, atât în ceea ce privește latura penală a cauzei, cât și în privința laturii civile. Plângerea are caracter facultativ, în sensul că persoanei vătămate nu îi este impusă obligația de a o face (depune).

În privința soluționării cu celeritate a plângerilor, documentelor interne ce trebuie întocmite și procedurilor specifice de urmat, după cum vom preciza și în secțiunea următoare, dispozițiile procedural penale sunt completate de Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 265/2002 privind activitatea de cercetare penală efectuată în cazul infracțiunilor a căror investigare și urmărire penală aparține lucrătorilor specializați din cadrul instituției în cauză, de Ordinul comun nr. 10/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerului Administrației și Internelor, Normele metodologice privind înregistrarea și evidența cauzelor penale cu autori neidentificați și modul de lucru în aceste cauze – anexă la Ordinul comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 1094/C/2009 și al ministrului administrației și internelor nr. 178/2009, precum și de celelalte ordine și dispoziții emise în completarea celor de mai sus, în scopul îmbunătățirii activității în sectorul de urmărire penală și supraveghere a cercetărilor penale (de exemplu, Ordinul nr. 59/2007 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău).

Nu întâmplător legiuitorul a atribuit plângerii caracterul de prim act general de sesizare [aspect ce reiese implicit din ordinea enumerării de la art. 288 alin. (1), precum și din art. 289 al noului Cod de procedură penală, anterioară denunțului și modurilor speciale de sesizare], persoanei vătămate printr-o infracțiune asigurându-i-se astfel dreptul și întâietatea în a informa organele judiciare despre vătămarea suferită și, implicit, de a crea obligația corelativă pentru instituția competentă în a trage la răspundere penală pe autorul infracțiunii, prin declanșarea imediată a cercetărilor și luarea măsurilor ce se impun, asigurându-se satisfacerea intereselor reclamantului. Dacă legalitatea procesului penal impune ca orice organ judiciar să nu poată începe și desfășura activitatea procedurală proprie fără o sesizare, plângerea penală – odată depusă, în forma și cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 289 NCPP – capătă efectul acelui act dinamizator care constituie temeiul și punctul de plecare al desfășurării procesului penal.

Doar în baza unui act de sesizare (implicit plângerea) organele de urmărire penală pot acționa și desfășura activitățile necesare pentru soluționarea cauzei, putându-se astfel controla și elimina eventualele abuzuri ce ar putea fi comise, în strânsă corelație cu celelalte măsuri și garanții procesuale oferite de legiuitor părților.

Aspecte de ordin teoretic și de practică judiciară privind plângerea, ca mod general de sesizare

Noul Cod de procedură penală prevede în art. 288 principalele modalități de sesizare: plângerea, denunțul și sesizarea din oficiu. În anumite situații, după cum am menționat în capitolul I al lucrării de față, este necesară îndeplinirea unor formalități expres prevăzute de lege pentru ca organul de urmărire penală să poată fi abilitat să efectueze cercetări legale și complete. Aceste forme deosebite sunt: plângerea prealabilă, sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, precum și sesizarea comandantului în cazul infracțiunilor săvârșite de militari.

Potrivit art. 289 alin. (1) al noului Cod de procedură penală, plângerea este „încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune”. Așadar, plângerea este sesizarea făcută de o persoană vătămată prin infracțiune. Ea nu trebuie să fie confundată cu plângerea prealabilă, care, după cum s-a afirmat în literatura de specialitate, este în același timp o condiție de pedepsibilitate (instanța nu poate aplica sancțiunea în cazul neintroducerii acesteia și de procedibilitate (obligă și abilitează organul judiciar să efectueze cercetările). În plus, mai există o deosebire între plângerea prealabilă și cea simplă, în sensul că prima nu poate fi suplinită cu nicio altă modalitate de sesizare pentru a-și produce efectul, în timp ce plângerea simplă poate fi înlocuită printr-un denunț sau o sesizare din oficiu.

Pentru ca plângerea să poată fi considerată un mijloc legal de sesizare, ea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

Conținutul plângerii, așa cum este reglementat de noul Cod de procedură penală, se referă la acele elemente care ajută organul judiciar la efectuarea legală, completă și cu claritate a cercetărilor. Este absolut logic și normal ca plângerea să conțină numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului. În lipsa acestor elemente, în situația unui proces penal, acesta ar putea fi lipsit de unul dintre subiecții procesuali principali, în speță persoana/partea vătămată.

După cum am precizat anterior, Constituția României recunoaște dreptul cetățenilor și organizațiilor legal constituite de a adresa autorităților publice, petiții formulate numai în numele semnatarilor sau colectivelor pe care le reprezintă, procedura fiind reglementată prin O.G. nr. 27/2002 care stabilește activitatea de soluționare a petițiilor. Actul normativ menționat definește petiția ca fiind „cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris sau prin poștă electronică, pe care un cetățean sau o organizație legal constituită o poate adresa autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe centrale”. Articolul 7 precizează că petițiile anonime și cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiționarului nu se iau în considerare și se clasează. Mai departe, pentru fiecare instituție publică s-au prevăzut norme specifice care derogă din actele normative menționate, în care s-au detaliat situațiile de clasare a petițiilor. Pentru Ministerul Administrației și Internelor, aceste situații sunt reglementate de Ordinul nr. 190/2004. Astfel, potrivit art. 8 din acest act normativ, situațiile în care se pot clasa petițiile sunt:

cele anonime, care nu conțin date de identificare a petentului ori acestea sunt false;

din conținutul petiției ori din verificările efectuate ulterior în instituțiile medicale de

specialitate rezultă că petentul suferă de afecțiuni psihice de natură să îi afecteze discernământul;

conțin afirmații în mod vădit nereale sau care nu necesită a fi verificate; cuprind cereri contrare prevederilor legale ori se referă la probleme deja soluționate și nu fac trimitere la fapte sau dovezi noi;

sunt reclamate fapte comise de persoane din Ministerul Administrației și Internelor care au fost cercetate ori sunt în curs de cercetare de organele parchetului, cu excepția faptelor din sfera abaterilor disciplinare.

În practica judiciară aceste prevederi se respectă doar în măsura în care din primele verificări rezultă una dintre situațiile care permite clasarea și în majoritatea cazurilor verificările se fac. În cazul în care făptuitorul nu este cunoscut, această obligație revine organului de cercetare penală, așa cum rezultă din art. 285 și art. 295 alin. (2) NCPP.

Considerăm enunțarea situațiilor de mai sus necesară, întrucât plângerile sau/și denunțurile pot îmbrăca forma unor petiții în faza inițială.

Așadar, plângerea este mijlocul prin care persoana fizică sau juridică, ce a suferit o vătămare cauzată prin infracțiune, încunoștințează organul de urmărire penală despre comiterea infracțiunii.

Din lectura textului de lege nu rezultă că plângerea trebuie să cuprindă, pe lângă elementele precizate, și indicarea încadrării juridice a faptei, neexistând o obligație în acest sens pentru persoana vătămată. Doctrina a apreciat pe bună dreptate că neindicarea sau indicarea greșită a încadrării juridice a faptei/faptelor nu poate determina un alt regim juridic decât cel care decurge din încadrarea juridică reală pe care urmează să o stabilească în mod concret, complet și legal organul judiciar. Acest aspect a fost precizat și de practica judiciară, stabilindu-se în mod corect că, în situația în care persoana vătămată indică încadrarea juridică a faptelor și aceasta este menționată în mod greșit, organul judiciar trebuie să o stabilească în mod concret și real, conform probelor ce rezultă din cercetări.

În ceea ce privește obligativitatea menționării codului numeric personal, apreciem că motivațiile reglementării sunt următoarele:

asigurarea ușurinței în identificarea persoanei fizice care a formulat plângerea, și prin verificări în bazele electronice de date din cadrul structurilor de evidență informatizată a persoanei, având în vedere și reglementările art. 265 NCPP;

asigurarea operativității în realizarea procedurii de citare și comunicare a actelor de procedură;

eficientizarea executării silite a cheltuielilor judiciare de către stat, pentru situațiile în care se stabilește că persoana vătămată a exercitat în mod abuziv dreptul de sesizare, în conformitate cu art. 275 NCPP.

Nu este greșit ca plângerea să cuprindă și formularea unor pretenții de despăgubire în privința daunelor provocate prin infracțiune.

Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne atașată plângerii. Reglementarea este foarte clară în acest sens. Astfel, persoana fizică sau juridică vătămată printr-o infracțiune poate depune personal plângerea (în cazul persoanei juridice, actul se depune prin reprezentantul acesteia) sau poate împuternici orice altă persoană să îi apere și reprezinte interesele. În acest caz, reprezentantul trebuie să prezinte organelor judiciare un mandat, care trebuie să fie special și preferabil întocmit în formă autentică (de pildă o procură notarială sau delegația avocațială), prin aceasta înțelegându-se că persoana vătămată, din diferite motive (boală, lipsă de timp, plecarea din localitate etc.), poate mandata, doar printr-un înscris care are acest caracter, o terță persoană să depună plângere în locul ei, iar procura dată va rămâne atașată plângerii. În mandat trebuie să se precizeze explicit și clar limitele acestuia (depunerea și/sau redactarea plângerii). Per a contrario, mandatul general nu conferă dreptul terțului de a depune plângere în locul persoanei vătămate.

De asemenea, în situația unui terț mandatat de persoana vătămată să depună plângere în baza unui act întocmit în fața unui avocat, acestuia nu îi pot fi aplicabile prevederile anterioare, întrucât avocatul nu se poate substitui notarului, actul neavând caracter de mandat special și încălcându-se limitele exercitării profesiei de avocat (acesta are doar drept de reprezentare și/sau asistare a părților din proces, nu și de mandatare a terților). Dacă persoana vătămată delegă un avocat să îi reprezinte interesele, considerăm că împuternicirea avocațială poate fi asimilată unui asemenea mandat. În cazul persoanelor juridice, mandatarea unei terțe persoane pentru depunerea plângerii se poate face atât prin procură notarială, cât și printr-o adresă ori delegație întocmită de organul de conducere al acestora, cu mențiunea că trebuie să se precizeze în mod expres în act obiectul mandatului. Oricum, organele judiciare pot verifica și completa plângerea depusă, prin audierea ulterioară a persoanei vătămate.

Plângerea se poate face și de către substituții procesuali (unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți). În acest caz, persoana vătămată poate să declare că nu își însușește plângerea [art. 289 alin. (7) NCPP]. În literatura de specialitate, cei de mai sus și, după cum vom vedea, reprezentantul legal în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu au fost denumiți substiuiți procesuali. Reglementarea menționată acordă posibilitatea soțului victimei și copiilor majori ai acesteia de a-i susține interesele prin depunerea plângerii în locul persoanei vătămate, având în vedere situațiile destul de des întâlnite în practica judiciară în care victima se poate afla internată în spital – urmare a leziunilor suferite – ori nu este în localitate.

Ținând cont de importanța cercetărilor efectuate imediat după comiterea faptei în ceea ce privește probatoriul ce urmează a fi administrat (posibilitatea dispariției unor probe indispensabile pentru dovedirea vinovăției, depistarea și identificarea autorului faptei ș.a.m.d.), legiuitorul a acordat acest drept persoanelor considerate cel mai apropiate de victimă. Acest fapt nu aduce sub nicio formă atingere drepturilor procesuale ale persoanei vătămate, aspect întărit de teza a II-a a articolului în cauză, organele judiciare trebuind oricum să audieze persoana vătămată.

Conform art. 289 alin. (8) NCPP, pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal, iar persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă (este vorba despre părinți, tutori, curatori). Desigur, la plângere se va anexa actul din care să rezulte calitatea de reprezentant legal. În cazul în care făptuitorul este persoana ce reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.

Corect a fost apreciată de către doctrină ca nefiind valabilă situația în care reprezentantul legal face plângere în numele persoanei cu capacitate restrânsă. Din lege rezultă clar că reprezentantul legal are doar dreptul să încuviințeze persoanei cu capacitate de exercițiu restrânsă să facă plângere; lipsa de inițiativă a acesteia din urmă nu poate fi suplinită prin plângerea făcută de către reprezentantul legal.

În situația în care reprezentantul legal nu întocmește plângerea pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu, respectiv nu încuviințează plângerea făcută de persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă, actul poate fi apreciat de către organul judiciar ca denunț sau exploatat ca informație în vederea sesizării din oficiu. Acest din urmă punct de vedere considerăm că este mai apropiat de reglementările legale în vigoare, dar important este ca, oricare ar fi modalitatea sesizării, aceasta să fie preluată și investigată de organele de urmărire penală.

Plângerea poate fi făcută în scris (nu are importanță modalitatea prin care ea ajunge la cunoștința organelor judiciare – depunere directă, prin poștă etc.) sau oral ( consemnându-se într-un proces-verbal de către organul care o primește); plângerea în formă electronică îndeplinește condițiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.

Certificatul reprezintă o colecție de date în formă electronică ce atestă legătura dintre datele de verificare a semnăturii electronice și o persoană, confirmând identitatea acelei persoane; de aceea credem că legiuitorul a vrut să spună   certificat calificat , care reprezintă un certificat care satisface condițiile prevăzute la art. 18 din Legea nr.  455/2001 și care este eliberat de un furnizor de servicii de certificare ce satisface condițiile prevăzute la art. 20 din aceeași lege.

Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.

În cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiție de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplinește această cerință dacă i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 455/2001,  în cazul în care una dintre părți nu recunoaște înscrisul sau semnătura, instanța va dispune întotdeauna ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate. În acest scop, expertul sau specialistul este dator să solicite certificate calificate, precum și orice alte documente necesare, potrivit legii, pentru identificarea autorului înscrisului, a semnatarului ori a titularului de certificat. Partea care invocă înaintea instanței o semnătură electronică extinsă trebuie să probeze că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute la art. 4 pct. 4.

Semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat, este prezumată a îndeplini condițiile prevăzute la art. 4 pct. 4.

Partea care invocă înaintea instanței un certificat calificat trebuie să probeze că furnizorul de servicii de certificare care a eliberat respectivul certificat îndeplinește condițiile prevăzute la art. 20.

Certificatul calificat va cuprinde următoarele mențiuni:

a) indicarea faptului că certificatul a fost eliberat cu titlu de certificat calificat;

b) datele de identificare a furnizorului de servicii de certificare, precum și cetățenia acestuia, în cazul persoanelor fizice, respectiv naționalitatea acestuia, în cazul persoanelor juridice;

c) numele semnatarului sau pseudonimul acestuia, identificat ca atare, precum și alte atribute specifice ale semnatarului, dacă sunt relevante, în funcție de scopul pentru care este eliberat certificatul calificat;

d) codul personal de identificare a semnatarului;

e) datele de verificare a semnăturii, care corespund datelor de creare a semnăturii aflate sub controlul exclusiv al semnatarului;

f) indicarea începutului și sfârșitului perioadei de valabilitate a certificatului calificat;

g) codul de identificare a certificatului calificat;

h) semnătura electronică extinsă a furnizorului de servicii de certificare care eliberează certificatul calificat;

i) dacă este cazul, limitele utilizării certificatului calificat sau limitele valorice ale operațiunilor pentru care acesta poate fi utilizat;

j) orice alte informații stabilite de autoritatea de reglementare și supraveghere specializată în domeniu.

La eliberarea certificatelor calificate furnizorii de servicii de certificare au obligația de a verifica identitatea solicitanților exclusiv pe baza actelor de identitate.

La eliberarea fiecărui certificat calificat furnizorii au obligația să emită două copii de pe acesta, pe suport de hârtie, dintre care un exemplar este pus la dispoziție titularului, iar celălalt este păstrat de către furnizori o perioadă de 10 ani.

A apărut o nouă obligație, subsidiară pentru organele de cercetare penală de a preîntâmpina contestarea identității, a caracterului personal, în genere, a existenței legale a unei astfel de plângeri.

Astfel, primul dintre elementele de noutate în materia reglementării plângerii în noul Cod de procedură penală se regăsește în dispoziția explicită din cuprinsul art. 289 alin. (9) privind modalitatea de remediere a situației în care plângerea a fost greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată, când plângerea se va trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent (material sau teritorial) și nu se va dispune declinarea.

Cel de-al doilea aspect de noutate vizează obligativitatea stabilită în sarcina organului judiciar de a primi plângerea întocmită de către o persoană care locuiește pe teritoriul României, cetățean român, străin sau persoană fără cetățenie, prin care se sesizează săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, și de a o transmite organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător. Potrivit art. 286 alin. (1) al noului Cod de procedură penală, procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel. Raportat la regula generală în materie, concluzionăm că plângerea întocmită în condițiile sus-menționate va fi transmisă în baza unei ordonanțe, ce va fi tradusă, împreună cu plângerea, în limba statului membru al Uniunii Europene competent, pe teritoriul căruia a fost comisă infracțiunea, în completarea sau în absența unor reguli privind cooperarea judiciară în materie penală.

Cel de-al treilea aspect de noutate a fost introdus în cuprinsul art. 127 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, prin care se stabilește că „ în cazul unei fapte săvârșite în afara teritoriului României, plângerea depusă la organul judiciar român de către persoana vătămată, rezident în România, se transmite direct sau, în cazul statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene, prin intermediul autorităților centrale prevăzute la art. 10, autorităților străine competente ale statului pe teritoriul căruia a fost săvârșită fapta, în afară de cazul în care competența este exercitată de statul român”.

Organul de urmărire penală nu este ținut la stabilirea competenței sale materiale de încadrarea juridică dată faptei prin plângere, fiind obligat să procedeze la verificarea competenței sale potrivit art. 294 alin. (1) NCPP raportat la starea de fapt descrisă în actul de sesizare. În același timp, nici persoana vătămată nu are obligația să indice încadrarea juridică a faptei în plângere.

Plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent. Această reglementare este simetrică cu dispozițiile art. 296 alin. (5) privind plângerea prealabilă greșit îndreptată.

Un alt aspect care trebuie precizat îl constituie faptul că plângerea trebuie să fie bazată pe fapte reale, deoarece „sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepsește cu închisoare de la 6 la 3 ani sau cu amendă”, fiind considerată inducerea în eroare a organelor judiciare conform art. 268 alin. 1 NCP.

Claritatea neechivocă, stabilitatea în timp și caracterul dispozitiv al reglementărilor specifice acestei instituții au făcut ca, cel puțin în privința practicii judiciare să nu existe neconcordanțe în aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale privind plângerea ca mod de sesizare a organelor judiciare.

Denunțul – mod general de sesizare a organelor de urmărire penală

Cadrul legislativ

Art. 290 Denunțul

(1) Denunțul este încunoștintarea făcută de către o persoana fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni.

(2)Denunțul se poate face numai personal, dispozițiile art. 289 alin. (2), (4)-(6) si (8)-(10) aplicându-se în mod corespunzător.

Aspecte de ordin introductiv privind denunțul

Conform reglementărilor în vigoare, denunțul face parte din actele de sesizare principale ori generale, care sunt grupate în Partea Specială, Titlul I, Capitolul II – “Sesizarea organelor de urmărire penală”, Secțiunea 1 – “Reglementări generale”, art. 288-298, fiind prevăzut de art. 290 al noului Cod de procedură penală. Din aceste dispoziții rezultă că sesizarea în general constituie punctul de plecare al urmăririi penale și fără aceasta urmărirea penală nu poate începe. De asemenea, după cum am menționat în capitolele anterioare și după cum s-a arătat în literatura de specialitate, sesizarea conține atât elementul de informare, cât și temeiul legal de desfășurare a activității de cercetare, având caracterul unui act procesual dinamizator care constituie primul moment în desfășurarea urmăririi penale.

În privința denunțului, el reprezenta o modalitate mai frecventă de sesizare a organelor de urmărire penală, după cum a fost caracterizat de către o parte a doctrinei. Acest mod de sesizare a fost reglementat în toate Codurile de procedură penală moderne ale României.

Apreciem că denunțul se înscrie ca a doua modalitate externă de sesizare a organelor judiciare, alături de plângere. După cum vom vedea și în secțiunea următoare, pentru a putea fi apreciată ca denunț, sesizarea sau reclamația trebuie să fie făcută de anumite persoane (doar celor care au cunoștință despre comiterea unei infracțiuni, nu și celor care au suferit o vătămare ori care reprezintă interesele anumitor persoane prejudiciate), trebuie să conțină un minim de elemente prevăzute de lege și care să ajute organele de urmărire penală în activitatea ulterioară de probare a infracțiunii și identificare a făptuitorului, trebuie să aibă o anumită formă și astfel cel care sesizează prin acest mod să își asume răspunderea pentru cele menționate și, desigur, trebuie să fie adresată într-un anumit termen (până în momentul prescrierii faptelor).

Identic cu situațiile ce pot exista și în cazul plângerii și sesizării din oficiu, efectul imediat al sesizării prin denunț a organelor de urmărire penală poate consta în:

declanșarea verificărilor în stadiul de acte premergătoare începerii urmăririi penale;

începerea urmăririi penale, în situația în care există un minim de date care să permită organului de urmărire penală să ajungă la presupunerea rezonabilă că s-a săvârșit o infracțiune și nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 16 al noului Cod de procedură penală;

neînceperea urmăririi penale dacă sunt întrunite condițiile legale.

Aspecte de ordin teoretic și de practică judiciară privind denunțul, ca mod general de sesizare

După cum am menționat, denunțul reglementat de art. 290 NCPP, este mijlocul prin care persoana fizică sau juridică, alta decât cea care a suferit o vătămare cauzată prin infracțiune, încunoștințează organul de urmărire penală despre săvârșirea unei infracțiuni. Denunțul, ca mod de sesizare, are caracter facultativ, cu excepția situației în care nedenunțarea unei infracțiuni este incriminată de sine stătător; de asemenea, denunțul are caracter personal, neputându-se face prin mandatar sau reprezentant legal. Persoana care a comis o infracțiune poate formula denunț cu privire la fapta comisă, în unele situații beneficiind de o cauză de nepedepsire [darea de mită – art. 290 alin (3) NCP: „Mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.”

Ca și plângerea, denunțul este în general un act de sesizare facultativ, fiind apreciat ca o modalitate mai largă de sesizare a organelor de urmărire penală în comparație cu plângerea. S-a afirmat de asemenea că plângerea diferă de denunț ca specia de gen. Acest aspect rezultă din textul legal, în sensul că plângerea poate fi făcută doar de persoana vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni, pe când denunțul poate fi introdus de oricine are cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni, asumându-și rolul și răspunderea denunțătorului. Oricum, aceste două instituții sunt diferite sub aspectul subiecților procesuali care le pot formula, reglementările fiecăreia fiind explicite, rolul lor comun reprezentându-l faptul că ambele constituie modalități de sesizare a organelor judiciare.

Este posibil ca sesizarea să fie făcută de însăși persoana vătămată, dar fără a fi întrunite condițiile legale pentru a fi considerată plângere (situația persoanei lipsite de capacitate de exercițiu care face sesizare în mod direct, și nu prin reprezentantul său legal). Putem afirma astfel că, asemenea celorlalte modalități de sesizare, pentru a putea fi considerat denunț, actul trebuie întocmit de persoana care are doar cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni, și nu de cea care a suferit o vătămare printr-o infracțiune, în caz contrar actul nemaiavând valoarea unui denunț. Condiția este necesară și indispensabilă pentru existența acestei modalități de sesizare.

Legea reglementează și obligația anumitor persoane de a sesiza organele judiciare despre săvârșirea unei infracțiuni în anumite cazuri, însă, în asemenea situații, informarea făcută nu are valoarea unui denunț, ci este o modalitate specială de sesizare. O asemenea reglementare conține art. 291 al noului Cod de procedură penală, care obligă persoanele cu funcții de conducere sau cu atribuții de control, ce au luat cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni să sesizeze de îndată organele judiciare despre aceasta. Reglementări în acest sens există și în legi cu caracter special.

Există și alte cazuri în care denunțul devine o obligație a acelora care au luat cunoștință despre săvârșirea unor infracțiuni. Astfel, potrivit art. 266 alin. (1) NCP, săvârșește infracțiunea de nedenunțare cel care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile. De asemenea, potrivit art. 410 alin. (1) NCP, este calificată ca fiind infracțiune fapta persoanei care, luând cunoștință despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infracțiunile contra siguranței naționale, nu înștiințează de îndată autoritățile.

În anumite cazuri, legea prevede că denunțul poate fi făcut de însuși cel care a săvârșit infracțiunea, acest aspect fiind reglementat atât de legislația română, cât și de cea a altor state (Codul penal francez). În asemenea situații, denunțul poate avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, reprezentând cauze de nepedepsire. Din legislația noastră pot fi amintite următoarele dispoziții: în art. 290 alin. (3) NCPP se arată că mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta; potrivit art. 292 alin. (2) NCPP, cel care a săvârșit infracțiunea de cumpărare de influență nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta; în art. 367 alin. (4) NCPP se arată că nu se pedepsesc persoanele care au săvârșit infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului.

În alte situații, Codul nostru penal dă autodenunțului valoarea unei circumstanțe atenuante. Astfel, potrivit art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Denunțul trebuie să conțină aceleași date ca și plângerea, conform art. 290 alin. (2) al NCPP. După cum am precizat, aceste date se referă la nume, prenume, codul numeric personal, calitatea și domiciliul denunțătorului, descrierea faptei care formează obiectul denunțului, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, și a mijloacelor de probă. Precizările referitoare la anonimatul plângerii sunt valabile și pentru denunț. Desigur, dacă din conținutul denunțului anonim sunt indicii referitoare la săvârșirea unor infracțiuni, care pot fi probate prin procedurile legale, actul de sesizare poate fi luat în considerare ca punct de plecare al sesizării din oficiu, neexistând restricții în acest sens.

Astfel, în cazurile în care denunțătorul nu-și dezvăluie identitatea, sesizarea sa nu are valoarea unui denunț, ea constituind o anumită formă de realizare a sesizării din oficiu.

Potrivit art. 290 alin. (2), denunțul se poate face numai personal. Denunțul scris trebuie să fie semnat de denunțător, iar în cazul denunțului oral, acesta se consemnează într-un proces verbal de către organul în fața căruia a fost făcut.

Dispozițiile legale referitoare la conținutul plângerii, forma scrisă, orală sau electronica sub care poate depune actul de sesizare, introducerea plângerii de către o persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, precum și la plângerea greșit îndreptată se aplică și în ceea ce privește denunțul.

Sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte persoane

Cadrul legislativ

Art. 291. Sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte persoane

(1)Orice persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și orice persoană cu atribuții de control, care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală și să ia măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă să nu dispară. 

(2) Orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost investită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public, care în exercitarea atribuțiilor sale a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală. 

Aspecte de ordin introductiv privind sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte persoane

Din economia dispozițiilor legale procesual penale se desprinde concluzia că sesizările făcute de persoane expres prevăzute de lege reprezintă moduri generale de sesizare a organelor de urmărire penală. Astfel, acestea sunt reglementate în aceeași secțiune cu plângerea, denunțul și sesizarea din oficiu. În altă ordine de idei, aceste sesizări prezintă trăsătura caracteristică de a nu fi indispensabile începerii urmăririi penale, putând fi substituite cu orice alt mod general de sesizare.

Potrivit art. 291 alin. (1), orice persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și orice persoană cu atribuții de control care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală. Rezultă că sesizarea organelor de urmărire penală se va face în următoarele condiții:

titularul obligației de a sesiza este orice persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public;

informația despre săvârșirea infracțiunii se desprinde din exercitarea atribuțiilor funcției menționate în textul legal;

obligația sesizării este valabilă în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu; per a contrario, obligația încunoștințării organelor de urmărire penală nu subzistă în ipoteza punerii în mișcare a acțiunii penale ca urmare a unui mod special de sesizare.

Suplimentar obligației de a sesiza organele de urmărire penală, aceste persoane sunt, de asemenea, obligate să ia măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alt mijloc de probă să nu dispară.

Apreciem, având în vedere caracterul obligatoriu al sesizării, pe de o parte, și posibilitatea amplasării acestui mod general de sesizare în interiorul noțiunii de „denunț” (încunoștințare făcută de către o persoană despre săvârșirea unei infracțiuni), pe de altă parte, că sesizarea organelor de urmărire penală de către persoanele prevăzute în art. 291 reprezintă o specie a denunțului obligatoriu.

Obligația sesizării organelor de urmărire penală revine, potrivit art. 291 alin. (2), și oricăror persoane care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public și care în exercitarea atribuțiilor sale a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Spre deosebire de persoanele prevăzute în art. 291 alin. (1), pentru persoanele prevăzute în alin. (2) nu a fost prevăzută și obligația suplimentară de a lua măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alt mijloc de probă să nu dispară.

Aspecte de ordin teoretic și de practică judiciară privind sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte persoane

Așa cum am mai precizat anterior, orice persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorități publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și orice persoană cu atribuții de control care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală și să ia măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alt mijloc de probă să nu dispară.

Orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public, care în exercitarea atribuțiilor sale a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală.

Potrivit noilor reglementări, se restrânge sfera persoanelor care au obligația de sesizare la cele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public.

În expunerea de motive pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 se arată în susținerea noilor dispoziții următoarele: „ S-a realizat o reglementare uniformă a competențelor organelor de control care constată infracțiuni cu prilejul desfășurării activității, prin compatibilizarea textelor din actele normative care le reglementează activitatea cu cele ale art. 61 din noul Cod de procedură penală. Aceste dispoziții au fost reevaluate pentru a pune în acord legile speciale care acordă atribuții investigative unor autorități nejudiciare cu dispozițiile art. 61 din noul Cod de procedură penală, în situațiile în care actele de control poartă asupra unor fapte care constituie totodată și infracțiuni. S-a transpus astfel noua concepție privind exercitarea atribuțiilor de constatare a infracțiunilor și valorificarea procesuală a informațiilor și a probelor materiale strânse de către organele nejudiciare, cu ocazia constatării comiterii unei infracțiuni, actele întocmite cu această ocazie fiind limitate la scopul și funcțiile instituite în art. 61 din noul Cod de procedură penală, constituind doar acte de sesizare a organului de urmărire penală. Modificările au avut, de asemenea, în vedere stabilirea limitelor în care autoritățile nejudiciare pot face investigații, valorificarea probatorie a constatărilor, prezervarea privilegiului nonautoincriminării , inviolabilității domiciliului in sensul CEDO, protecția spațiilor profesionale. În acest sens, au fost modificate dispozițiile art. 33 și 36 din Legea nr. 21/1996 – Legea concurenței”.

Neîndeplinirea obligației de a sesiza de îndată organul de urmărire penală constituie infracțiunea de omisiune a sesizării prevăzută de art. 267 al noului Cod penal și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Neîndeplinirea obligației poate fi săvârșită și din culpă, caz în care pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.

Sesizarea altui organ de urmărire penală decât cel competent material sau teritorial nu este considerată ca neîndeplinirea obligației.

În cazul sesizărilor făcute de alte persoane, nu este vorba doar o simplă informare, ci întocmirea actului actului trebuie făcută în condițiile prevăzute de lege, astfel încât organul de urmărire să fie învestit pentru a putea declanșa cercetările.

Actele de constatare întocmite de lucrători din cadrul Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații și Protecție Internă din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale pot constitui acte de sesizare a organului de urmărire penală și trebuie să cuprindă, pe lângă datele prevăzute de noul Cod de procedură penală, tot ceea ce agenții au constatat cu privire la fapta săvârșită, respectiv: datele de stare civilă, domiciliul, calitatea persoanei (persoanelor) investigate; locul și timpul (data, ora) în care s-a realizat investigația; activitățile desfășurate; obiectele, instrumentele, corpurile delicte, înscrisurile care s-au identificat asupra persoanei (persoanelor) investigate; măsurile luate de organul constatator.

Organele constatatoare trebuie să se limiteze doar la constatarea faptelor, fără să efectueze acte de urmărire penală, dar pot efectua acte premergătoare pentru anumite fapte, care, de pildă, constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale, în vederea sesizării organelor de urmărire penală care pot dispune începerea urmăririi penale. Actele întocmite pot fi sub forma unor procese-verbale de constatare sau sub forma unor informări cuprinse în art. 36 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, „persoanele fizice cărora le-au fost încredințate informații clasificate sunt obligate să asigure protecția acestora, potrivit legii, și să respecte prevederile programelor de prevenire a scurgerii de informații clasificate”, aceste informări pot fi convertite de organele de urmărire penală în procese-verbale de sesizare din oficiu care vor cuprinde numai datele sau informațiile ce asigură protecția lor, pe întreaga perioadă a menținerii clasificării informației. Declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată de persoanele sau autoritățile publice competente să aprobe clasificarea și nivelul de secretizare a informațiilor respective.

Este interzisă clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime.

Toate activitățile desfășurate de organele de urmărire penală vor fi efectuate în cadrul urmăririi penale, fiind astfel înlăturate inconvenientele constatate în practică, generate de extinderea nejustificată a categoriilor de acte de investigație care puteau fi efectuate în această etapă premergătoare începerii urmăririi penale.

Mai precizăm ca, deși activitățile investigative desfășurate în exercitarea atribuțiilor de serviciu și actele de constatare încheiate de lucrători operativi cu atribuții în domeniul siguranței naționale, înainte de dispoziția de începere a urmăririi penale in rem, nu sunt parte componentă a procesului penal, aceste au totuși un rol esențial în vederea strângerii datelor necesare pentru sesizarea organelor de urmărire penală în vederea pornirii procesului penal. Toate activitățile pot fi derulate fie spontan, fie organizat, de către organele de stat din domeniul securității naționale, în scopul sesizării organelor de anchetă competente și pentru a asigura ulterior posibilitatea stabilirii întregii activități infracționale, identificării tuturor participanților, a modului, locului și timpului săvârșirii faptelor. Organele răspunzătoare cu aplicarea legii în domeniul securității naționale, în strânsă colaborare și conlucrare cu organele de urmărire penală, pot utiliza atât mijloacele și metodele specifice și procedeele investigative prevăzute de Legea nr. 14/1992 sau de Legea nr. 191/1998, cât și alte metode speciale de supraveghere și cercetare, precum și celelalte procedee probatorii prevăzute de noul Cod de procedură penală.

În categoria persoanelor care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public și cărora le incumbă obligația de a sesiza de îndată organul de urmărire penală despre săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și de care au luat cunoștință în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu de mai regăsesc:

subofițerii poliției de frontieră, pentru infracțiunile la regimul frontierei;

personalul vamal, pentru infracțiunile descoperite în cadrul operațiunilor de control și supraveghere vamală;

organele de control fiscal;

organele de ordine publică (corpul gardienilor publici sau poliția locală);

comandanții de nave și aeronave;

organele inspecțiilor de stat;

comandanții de nave și aeronave.

Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, organele menționate sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate și au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă, iar în cazul infracțiunilor flagrante, au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.

Sesizarea din oficiu – mod general de sesizare a organelor de urmărire penală

Cadrul legislativ

Art. 292. Sesizarea din oficiu

Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289-291 și încheie un proces-verbal în acest sens.

Aspecte de ordin introductiv privind sesizarea din oficiu

După cum am menționat și în capitolele anterioare, modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt variate, iar literatura de specialitate a stabilit diferite criterii de clasificare. Sub aspectul sursei din care provine, sesizarea poate fi din afară (externă) și din oficiu (internă), acest din urmă aspect formând subiectul prezentului articol.

În majoritatea situațiilor referitoare la modalitățile prin care organele judiciare sunt sesizate, persoanele fizice/juridice se adresează autorităților solicitând rezolvarea unor probleme care pot sau nu fi circumscrise competenței respectivei instituții ori sesizând anumite nereguli/ilegalități despre care cunosc, referitor la persoane sau situații. Legiuitorul a prevăzut și obligația sesizării din oficiu/autosesizării persoanelor care lucrează în cadrul autorităților publice, în cazul în care află aspecte de încălcare/încercare de încălcare a legii, mai ales în cazul săvârșirii celor mai grave fapte antisociale – infracțiunile.

Așadar, avem, pe de o parte, dreptul cetățenilor și organizațiilor legal constituite de a adresa autorităților publice cereri, reclamații, sesizări sau propuneri, indiferent de modalitatea formulărilor (în scris, verbal, prin poșta electronică etc.) iar, pe de altă parte, obligațiile corelative ale autorităților, prin personalul care își desfășoară activitatea în cadrul acestora, de a primi sesizările, a le soluționa conform competenței și prevederilor legale, dar și de a se autosesiza în cazul în care află despre anumite ilegalități.

Acest din urmă fapt dă naștere raportului juridic de drept substanțial care, în conținutul său, cuprinde, între altele, dreptul organelor competente de a trage la răspundere penală pe făptuitor și obligația acestuia din urmă de a suporta sancțiunea penală. Altfel spus, statul are dreptul și obligația de a realiza pretenția punitivă care rezultă din săvârșirea unei infracțiuni, prin intermediul procesului penal. În concluzie, de fiecare dată când s-a săvârșit o infracțiune și nu sunt sesizate prin alte moduri, organele judiciare au obligația de a se autosesiza și desfășura ulterior activitatea procesuală. Sub acest aspect, dacă în cazul celorlalte modalități de sesizare principiul oficialității sau obligativității procesului penal se aplică după acest moment (al sesizării), în cazul sesizării din oficiu acest principiu este de aplicabilitate imediată, începând chiar cu actul de sesizare (desigur, exceptând cazurile expres reglementate și menționate în cadrul capitolului I).

Sesizarea din oficiu este modalitatea prin care organul de urmărire penală află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale și prin orice alt mijloc decât prin vreunul dintre celelalte moduri legale de sesizare. În cazul sesizării din oficiu, organul de urmărire penală încheie un proces verbal care nu constituie și dispoziție de începere a urmăririi penale in rem, actul de începere a urmăririi penale fiind ordonanța ce se va întocmi separate și ulterior, cu respectarea prevederilor art. 305 alin. (1) NCPP.

De regulă, sesizarea din oficiu are la bază fapte descoperite personal, prin mijloace proprii, de către organele de urmărire penală. Sesizarea din oficiu are caracter intern și se face numai de organul de urmărire penală, în principal prin: constatarea infracțiunii flagrante, denunțuri anonime, mijloace de informare mass-media, zvonuri publice, descoperirea unor fapte noi sau străine de cele cercetate anterior, care au sau nu legătură cu cauza în care s-a efectuat inițial investigația.

Ulterior, pentru a se putea începe urmărirea penală, este necesară o sesizare specială. De exemplu, în cazul infracțiunilor săvârșite de militari, acțiunea se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului, art. 288 alin. (3) NCPP și este necesară numai în ceea ce privește infracțiunile de: absență nejustificată, dezertare, încălcarea consemnului, părăsirea postului sau comenzii și insubordonarea (art. 413-417 NCP).

Alteori, sesizarea trebuie să fie urmată de o autorizare specială pentru a se putea exercita acțiunea penală. Astfel, art. 9 NCP prevede o autorizare specială a organului prevăzut de lege pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean roman sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani, ori pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean roman sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării în care a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat. În aceste cazuri, punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Aspecte de ordin teoretic și de practică judiciară privind sesizarea din oficiu

Pentru ca organele judiciare să își poată îndeplini atribuțiile conferite de lege și să declanșeze activitatea procesuală, este imperativ necesar să ia cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni.

Sesizarea din oficiu, așa cum se desprinde din aspectele prezentate până în prezent, reprezintă o sesizare internă și constă în obligativitatea organelor de urmărire penală de a se autosesiza ori de câte ori află că s-a săvârșit o infracțiune pe altă cale decât prin denunț sau plângere. În acest sens, în toate situațiile în care organele de urmărire penală constată în mod direct săvârșirea unor infracțiuni sau află despre aceasta prin intermediul mijloacelor de informare în masă, respectivele organe se sesizează din oficiu. De asemenea, organele de urmărire penală se sesizează din oficiu și în cazurile în care descoperă fapte noi, ce constitue infracțiuni, cu ocazia desfășurării urmăririi penale.

Deși reglementarea din noul Cod de procedură penală referitoare la sesizarea din oficiu este sumară, nefiind definită ca în cazul plângerii sau denunțului și neprevăzându-se modalități concrete de realizare, considerăm că următoarele căi se încadrează în acest aspect: denunțurile anonime, scrise sau verbale, mijloacele de informare în masă (presa scrisă și audiovizuală), zvonul public. Astfel, sesizarea din oficiu este, de asemenea, operantă și pentru ipoteza constatării săvârșirii de infracțiuni de către alte organe decât cele de urmărire penală (spre exemplu, organele de constatare). În practica instanțelor de judecată s-a statuat că procesul-verbal de constatare a unei infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, întocmit de lucrătorii poliției rutiere prin nerespectarea dispozițiilor legale (actul nu cuprinde obiecțiile și explicațiile persoanelor la care se referă și nici o descriere amănunțită a celor constatate), nu poate servi drept mijloc de probă, dar va putea fi luat în considerare de organul de cercetare penală, care se va putea sesiza din oficiu și va putea dispune începerea urmăririi penale.

Așadar, sesizarea din oficiu este de aplicabilitate imediată și are caracter imperativ ori de câte ori organele judiciare nu sunt sesizate prin plângere, denunț sau alt mod despre săvârșirea unei infracțiuni sau despre faptul că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni, acest ultim aspect fiind valabil în cazul infracțiunilor a căror tentativă se pedepsește.

În situația sesizării din oficiu, se întocmește un proces verbal. În ceea ce privește conținutul și forma procesului-verbal, acestea rezultă din interpretarea art. 198 și art. 199 NCPP. Astfel, acesta trebuie să cuprindă:

data și locul unde este încheiat, ora la care a început și ora la care s-a terminat încheierea lui;

numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale;

numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când aceștia există.

De asemenea, actul trebuie să fie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, de martorii asistenți și de persoanele la care se referă, iar valoarea lui juridică este identică cu cea a oricărui mijloc de probă.

Procesul-verbal de sesizare din oficiu are valoarea numai a unui act de sesizare, neconstituind act de începere a urmăririi penale.

Organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu și în ipoteza în care în urma restituirii pe cale administrativă a plângerii sau denunțului acestea nu sunt regularizate conform elementelor menționate de procuror.

Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu când, deși au luat cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni prin mijloace proprii de informare, este necesară totuși plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută anume de lege. În acest sens, în dispozițiile noului Cod de procedură penală (art. 288 alin. 2) se arată că atunci când, potrivit legii, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în lipsa acestora.

Spre deosebire de organele de urmărire penală, instanța nu se poate autosesiza și judeca o cauză penală.

Consider că acest mod de sesizare reprezintă consacrarea în una dintre cele mai directe forme a principiului oficialității procesului penal. Nerespectarea regulilor referitoare la aceasta, în sensul cunoașterii despre o infracțiune săvârșită și/sau despre autorul ei și a nu se autosesiza, atrage sancțiuni de ordin penal pentru persoana vinovată, fapta putând întruni elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu (art. 297 NCP), omisiunea sesizării (art. 267 NCP), favorizarea făptuitorului (art. 269 NCP), după caz, chiar dacă legea nu a instituit în mod expres un termen în care să se facă sesizarea în cauză. Regula generală este ca aceasta să intervină imediat după momentul în care organul de urmărire penală a aflat că s-a săvârșit o infracțiune și nu a fost sesizat în alt mod.

În privința practicii judiciare existente cu privire la această instituție, din studiul făcut și având în vedere claritatea reglementărilor și stabilitatea lor în timp, rezultă că nu au fost pronunțate de către instanțe sentințe/decizii care să reglementeze aspectele neclare și să uniformizeze eventualele neconcordanțe, pentru simplul motiv că acestea nu au existat, legea fiind foarte clară în privința sesizării din oficiu a organelor de cercetare penală.

În subsidiar, în sprijinul acestei afirmații, argumentez faptul că, o dată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, articolul referitor la sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală, a suferit foarte puține modificări, conform celor menționate în conținutul prezentei lucrări. Acest aspect dovedește fără echivoc meritul specialiștilor care au lucrat la Codurile de procedură penală , atât cel în vigoare cât și cel anterior, și care au reușit să prevadă toate situațiile posibile în care organele judiciare pot fi sesizate/se pot sesiza, precum și procedura de urmat.

Sesizarea din oficiu ca urmare a constatării infracțiunii flagrante

Constatarea infracțiunii flagrante, în condițiile legii, reprezintă una dintre cele mai semnificative modalități de sesizare din oficiu a organelor de urmărire penală.

Folosit de multă vreme în vocabularul juridic, termenul de „flagrant/flagranță” derivă din participiul flagrans (-tis) al verbului latin flagro (-are) (a arde). Acest termen, raportat la săvârșirea unei infracțiuni, exprimă o anumită relație între momentul comiterii infracțiunii, exprimă o anumită relație între momentul comiterii infracțiunii și momentul descoperirii ei și a făptuitorului. În acest sens, noțiunea de „flagrantă” semnifică prinderea făptuitorului în „focul” acțiunii sale sau imediat după săvârșirea infracțiunii.

Având în vedere momentul în care a fost descoperită infracțiunea flagrantă, în literatura de specialitate se arată că asemenea infracțiuni au forme tipice și forme asimilate.

În forma sa tipică, infracțiunea flagrantă este descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire [art. 293 alin. (1) NCPP].

Infracțiunea flagrantă prin asimilare, denumită și infracțiune cvasiflagrantă, constă în infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alt obiect de natură a-l presupune participant la infracțiune [art. 293 alin. (2) NCPP].

Modul în care legea definește infracțiunea flagrantă reliefează apropierea în timp între momentul săvârșirii infracțiunii și momentul descoperirii acesteia.

Precizăm și faptul că starea de flagranță presupune, întotdeauna, și prezența făptuitorului, în lipsa acestuia infracțiunea neputând fi considerată flagrantă.

Apropierea în timp a momentului săvârșirii infracțiunii față de momentul descoperirii infracțiunii și a făptuitorului ei este exprimată prin termenii folosiți de lege. În acest sens, în dispozițiile art. 293 NCPP se arată că infracțiunea este descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii.

Desigur că, în practică, starea de flagranță a unei infracțiuni va fi apreciată de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete în care a fost descoperită fapta și făptuitorul acesteia.

Legislațiile altor state cuprind reglementări similare în materia infracțiunii flagrante. Astfel, Codul de procedură penală italian, la art. 382, prevede că este starea de flagrant situația în care persoana este prinsă în timpul comiterii infracțiunii sau care, după ce a comis infracțiunea, este urmărită de organele de urmărire penală, de persoana vătămată sau de alte persoane sau care este surprinsă cu lucrurile sau armele care o fac să fie considerată ca fiind aceea care a comis infracțiunea.

Legislația franceză are o reglementare asemănătoare, în conținutul acesteia arătându-se că este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după aceea, dar și cazurile în care, într-un timp foarte apropiat acțiunii, persoana bănuită este urmărită de protestul public sau este găsită în posesia unor obiecte sau prezintă urme sau indicii care lasă să se înțeleagă că a participat la infracțiune.

În cazul infracțiunii flagrante, indiferent de forma de săvârșire, organele de ordine publică și siguranță națională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală.

Plângerile și cererile prezentate în scris, corpul delict, precum și obiectele și înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracțiunii sunt puse la dispoziția organului de urmărire penală.

CAPITOLUL III

MODURI SPECIALE DE SESIZARE A ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Plângerea prealabilă – mod special de sesizare a organelor de urmărire penală

Cadrul legislativ

Art. 295 Plângerea prealabilă

(1)Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.

(2) Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii.

(3) Dispozițiile art. 289 alin. (1)-(6) si (8) se aplică în mod corespunzător.

Aspecte de ordin introductiv privind plângerea prealabilă ca mod special de sesizare

Ordinea juridică într-un stat de drept se stabilește și se menține cu ajutorul normelor de drept, care prevăd regulile de conduită ce trebuie respectate de membri colectivității, precum și sancțiunile ce vor fi aplicate în cazul încălcării lor.

În privința celor mai grave fapte antisociale – infracțiunile -, stabilirea și codificarea lor prin lege, inclusiv a cadrului de sancțiuni penale, au un dublu rol: să arate membrilor societății care sunt faptele interzise de legea penală și, totodată, să îi avertizeze cu privire la consecințele săvârșirii acestora, îndeplinind astfel funcția de prevenire generală, iar, în al doilea rând, să asigure corecta încadrare juridică a faptelor prin care a fost încălcată legea penală și sancționarea celor care le-au săvârșit, realizându-se astfel funcția de prevenire specială (sancționare efectivă).

Săvârșirea unei infracțiuni, descoperirea acesteia, a făptuitorului și dovedirea ei prin administrarea probelor nu impun, în toate cazurile, aplicarea automată a pedepsei (în sensul condamnării persoanei vătămate de către instanță).

Necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate a condus la instituirea regulii potrivit căreia declanșarea și desfășurarea procesului penal se realizează din oficiu. Însă, declanșarea procesului penal a fost lăsată, în anumite cazuri, la aprecierea persoanei vătămate datorită gradului redus de pericol social pe care îl prezintă anumite infracțiuni. Alteori, deși infracțiunile pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate prezintă o gravitate sporită (de exemplu, agresiunea sexuală în formă simplă), punerea în mișcare a unei acțiuni penale și, implicit, desfășurarea procesului penal, prin publicitatea pe care ar genera-o, ar putea reînnoi suferințele persoanei vătămate sau ar da naștere la diferite conflicte între persoane care fac parte din aceeași familie sau din același mediu social (un asemenea efect ar fi posibil în cazul infracțiunii de furt săvârșit între rude apropiate ori în cazul furtului săvârșit de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta – art. 231 NCP).

Instituția plângerii prealabile își are sediul materiei în Partea specială a noului Cod de procedură penală Partea specială, Titlul I „Urmărirea penală”, Capitolul II, Secțiunea a 2-a „Plângerea prealabilă”, art. 295-298. Din interpretarea dispozițiilor respective rezultă faptul că plângerea prealabilă nu reprezintă doar o modalitate de sesizare a organului judiciar, ci și o condiție sine qua non pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

Din punct de vedere procesual, plângerea prealabilă scrisă nu este un act de punere în mișcare a acțiunii penale, ci reprezintă un act de sesizare a organului competent să îl primească. Acest act de sesizare constituie o condiție pentru ca organul judiciar competent să poată proceda la punerea în mișcare a acțiunii penale. Putem astfel defini plângerea prealabilă ca acel act procesual prin care persoana vătămată printr-o infracțiune își manifestă voința de a fi tras la răspundere penală cel care a săvârșit infracțiunea, act fără de care nu poate interveni răspunderea penală și, prin urmare, nu poate începe și nici continua procesul penal, în cazul infracțiunilor în al căror conținut este prevăzut expres, ca necesar, acest act.

Plângerea prealabilă nu este un act ce conține punerea în mișcare a acțiunii penale, ci un act în temeiul căruia organele în drept pun în mișcare acțiunea penală. Acest fapt rezultă din conținutul textelor de lege care prevăd că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, și nu prin plângerea prealabilă.

Și în cazul în care legea cere plângerea prealabilă, titularul acțiunii penale, deci al dreptului de a o pune în mișcare și a dispune de ea, este statul, prin organele judiciare, și nu persoana vătămată. Persoana vătămată care nu introduce sau care își retrage plângerea prealabilă nu dispune de acțiunea penală, ci face doar să fie îndeplinită condiția sub care statul, prin organele sale abilitate, dispune, în consens cu opțiunea părții vătămate, asupra renunțării la acțiunea penală.

Reglementări referitoare la plângerea se regăsesc atât în noul Cod penal, cât și în legi speciale, iar valabilitatea acestei instituții este reglementată atât pentru faptele penale săvârșite pe teritoriul României, cât și pentru cele săvârșite în afara teritoriului țării de cetățeni străini sau de persoane fără cetățenie (apatrizi) care nu domiciliază pe teritoriul țării și cărora li se aplică principiul universalității legii penale (conform art. 11 NCP).

În privința universalității legii penale, conform art. 11 NCP, trebuie avute în vedere și dispozițiile legale străine cu privire la plângerea prealabilă. Astfel, potrivit excepției prevăzute de art. 11 alin. (2) NCP, infractorul nu poate fi tras la răspundere penală dacă, potrivit legii statului în care a săvârșit infracțiunea, este necesară plângerea prealabilă și aceasta nu există.

Noul Cod penal prevede că este necesara introducerea plângerii prealabila la organul de cercetare penală sau procuror, pentru următoarele infracțiuni: lovirea sau alte violențe (art. 193 NCP), vătămarea corporală din culpă (art. 196 NCP), amenințarea (art. 206 NCP), hărțuirea (art. 208 NCP), violul în formă simplă [art. 218 alin. (1) și (2) NCP], agresiunea sexuală în formă simplă [art. 219 alin. (1) NCP], hărțuirea sexuală (art. 223 NCP), violarea sediului profesional (art. 225 NCP), violarea vieții private (art. 226 NCP), violarea secretului profesional (art. 227 NCP), furtul săvârșit în condițiile art. 231 NCP, abuzul de încredere (art. 238 NCP), abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 NCP), bancruta simplă (art. 240 NCP), bancruta frauduloasă (art. 241 NCP), gestiunea frauduluoasă (art. 242 NCP), distrugerea săvârșită în condițiile art. 251 alin. (1) și (2) NCP, tulburarea de posesie (art. 256 NCP), asistența și reprezentarea neloială (art. 284 NCP), nerespectarea hotărârilor judecătorești [art. 287 alin. (1) lit. d)-g)], violarea secretului corespondenței [art. 302 alin. (1) NCP], abandonul de familie (art. 378 NCP), nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (art. 379 NCP), și împiedicarea exercitării libertății religioase (art. 381 NCP).

De asemenea, pentru o serie de infracțiuni prevăzute în legi speciale acțiunea penală se pune în mișcare ca urmare a plângerii prealabile a persoanei vătămate, după cum urmează: neluarea de către proprietarul câinelui sau deținătorul temporar al acestuia a măsurilor de prevenire a atacului canin asupra unei persoane, dacă atacul a avut loc [art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 55/2001], condiționarea sau constrângerea, în orice mod, având ca scop limitarea exercitării atribuțiilor funcției membrilor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale [art. 218 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011].

În lumina celor arătate mai sus, plângerea prealabilă se înfățișează ca o instituție care dă expresie juridică unor interese sociale privind declanșarea și desfășurarea procesului penal.

S-a recunoscut astfel natura juridică mixtă a acestei instituții, în sensul reglementării ei atât în planul dreptului material (art. 158 NCP), cât și în planul dreptului procesual penal [art. 7 alin. (3), art. 16 alin. (1) lit. e) și g), art. 18, art. 295-298], avându-se în vedere și consecințele sale atât din punctul de vedere al răspunderii penale, cât și din cel al desfășurării procesului penal. Astfel, instituția plângerii prealabile se înfățișează atât ca o condiție de pedepsibilitate, cât și ca o condiție de procedibilitate. În acest sens, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 158 NCP), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. e)].

Achiesăm ideii că plângerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voință a persoanei vătămate: pe de o parte, constituie o încunoștințare a organelor de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și, pe de altă parte, plângerea prealabilă dă expresie voinței persoanei vătămate ca pentru acea infracțiune să fie desfășurat un proces penal, ridicând astfel impedimentul ce s-ar opune activității procesual penale. În urma acestei manifestări de voință, organul de urmărire penală poate dispune declanșarea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale

Strâns legată de instituția plângerii prealabile, în noul Cod penal (art. 159) și noul Cod de procedură penală [art. 16 alin. (1) lit. g)] este reglementată retragerea plângerii prealabile. Această instituție, ca și plângerea prealabilă, prezintă un caracter mixt, permițând persoanei vătămate să decidă asupra continuării procesului penal.

Condiții de fond și de formă pentru introducerea plângerii prealabile

Titularii plângerii prealabile

Legiuitorul a reglementat instituția plângerii prealabile pentru a ocroti în primul rând interesele celui vătămat prin infracțiune. În esență, dreptul de a introduce plângerea prealabilă este strict personal, individual și netransmisibil.

Plângerea prealabilă poate fi introdusă la organul de urmărire penală de persoană vătămată (subiectul pasiv al infracțiunii). Prin persoana vătămată, în cazul plângerii prealabile, se înțelege atât persoana fizică, cât și persoana juridică ce a suferit o vătămare fizică, morală sau materială prin săvârșirea infracțiunii.

În cazul în care prin aceeași faptă au fost vătămate mai multe persoane și numai una dintre acestea a făcut plângere prealabilă, răspunderea penală se menține [art. 157 alin. (2) NCP, indivizibilitate activă], iar atunci când sunt mai mulți participant la infracțiune, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanților, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la unul dintre aceștia [art. 157 alin. (3) NCP, indivizibilitate pasivă].

În privința subiecților care pot introduce plângerea prealabilă la organele de urmărire penală, urmează să observăm că legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca și alte persoane decât titularul ei să poată face această plângere. Deși, acest drept nu poate fi transferat altor persoane nici prin acte între vii, nici prin succesiune. Exercitarea lui poate fi făcută însă prin mandatar, în acest caz dispozițiile art. 295 NCPP fiind aplicabile prin analogie, sub condițiile ca mandatul să fie special, procura să fie atașată plângerii, iar aceste doua acte să fie depuse în termen la organele de urmărire penală. Aceasta este opinia majoritară susținută atât de doctrină, cât și de practica judiciară. Mandatul special trebuie să fie dat în cadrul termenului prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile, care, în conformitate cu art. 296 NCPP, trebuie să fie de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.

Mandatul nu afectează astfel caracterul personal al acestei instituții, ci constituie o modalitate de delegare doar a exercitării dreptului de a face plângere prealabilă, având în vedere situațiile când, din diferite motive, titularul acestui drept nu poate depune personal plângerea (nu se poate deplasa la organul de urmărire penală, este bolnav, este plecat din localitate/țară pentru o perioadă mai lungă de timp etc.).

Astfel, în vederea ocrotirii minorilor fără capacitate de exercițiu, a incapabililor sau a minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă, reprezentanții legali pot înlocui sau întregi voința acestora și pot deveni titulari ai plângerii prealabile în cazul în care asemenea categorii de minori au fost vătămate prin infracțiuni pentru care legea prevede că este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Legiuitorul a prevăzut astfel posibilitatea ca alte persoane să poată face plângerea ori sa o confirme, în situația incapabililor și/sau minorilor.

O asemenea concluzie se desprinde din dispozițiile art. 295 alin. (3) raportat la art. 289 alin. (8), corelate cu dispozițiile Codului Civil. Astfel, pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu plângerea prealabilă se face de reprezentantul său legal; persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă (minor care a împlinit vârsta de 14 ani) poate sesiza organele de urmărire penală prin plângere prealabilă, cu încuviințarea reprezentantului legal. În același sens, amintim prevederile art. 296 alin. (2), unde se arată că în cazul în care persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de introducere a plângerii prealabile curge de la data când “reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei”.

În cazul minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă, în practica judiciară și în literatura de specialitate s-a apreciat, în mod corect, ca plângerea prealabilă trebuie introdusă de către persoana vătămată, minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Pe de altă parte, dacă un minor a dobândit prin căsătorie capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor sale, potrivit reglementărilor în vigoare (art. 39 NCC), el poate introduce personal plângerea prealabilă, fără să aibă nevoie de încuviințarea vreunei persoane.

Ca o garanție a apărării persoanelor vătămate incapabile și a celor cu capacitate de exercițiu restrânsă împotriva infracțiunilor la plângerea prealabilă, legiuitorul a prevăzut în art. 157 alin. (4) NCP faptul că acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu. Această precizare – „și din oficiu” – extinde sfera de protecție pentru cele două categorii de persoane, în lipsa unei plângeri prealabile formulate de reprezentanții legali, organele de urmărire penală fiind obligate, din oficiu, să constate faptele îndreptate împotriva celor de mai sus și să pună în mișcare acțiunea penală. Dispoziția în cauză are în vedere toate infracțiunile la plângerea prealabilă îndreptate împotriva celor protejați special.

Subliniem existența unor reglementări similare și pentru alte ipoteze legale. Astfel, conform art. 199 alin. (2) NCP, în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193 NCP (lovirea sau alte violențe) și art. 196 NCP (vătămarea corporală din culpă) săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea poate fi pusă în mișcare și din oficiu.

În aceste ipoteze legale operează atât principiul disponibilității asupra acțiunii penale, cât și principiul oficialității. Aceasta se face însă în mod subsidiar, obligația chemării reprezentanților legali existând volens nolens față de organele judiciare și, numai în ipoteza în care cei îndrituiți de lege nu au introdus plângerea prealabilă la organele de urmărire penală.

De asemenea, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu în cazul în care persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii.

Dispozițiile art. 289 alin. (7) NCPP privind plângerea ca mod general de sesizare a organelor de urmărire penală nu sunt aplicabile în situația plângerii prealabile, având în vedere diferențele fundamentale dintre aceste instituții. Astfel, plângerea prealabilă nu are valabilitate dacă este formulate de unul dintre soți pentru celălalt soț ori de copilul major pentru părinți, în lipsa unui mandate special dat în acest sens de persoana vătămată printr-o infracțiune care se urmărește și se judecă la plângerea prealabilă. În aceste situații, atât soțul, cât și copilul major au calitatea de mandatar, relațiile familiale dintre aceștia neavând relevanță din punct de vedere juridic. Rămân însă valabile condițiile referitoare la conținutul plângerii, depunerea/formularea ei personal ori prin mandatar și obligația pentru organele judiciare care o primesc ca, în situația plângerilor prealabile formulate oral, să le consemneze într-un proces – verbal.

În conformitate cu doctrina, plângerea prealabilă introdusă de copilul major pentru părinți, de către părinți pentru copiii lor majori ori de către unul dintre soți pentru celălalt soț este făcută de persoane fără calitate procesuală în lipsa unui mandate expres întocmit în acest sens.

Pe de altă parte, în cazul în care persoana vătămată a decedat după ce și-a manifestat voința de a fi urmărit și judecat făptuitorul, deci după ce a făcut în termen plângerea prealabilă, procesul penal continuă. Ca urmare, este greșită procedura instanței legal învestite cu judecarea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu de a dispune încetarea procesului penal constatând că în cursul judecării cauzei persoana vătămată a decedat.

O problemă amplu dezbătută în literatura de specialitate o constituie faptul dacă o persoană juridică poate depune și, eventual, retrage plângerea prealabilă sau, altfel spus, dacă infracțiunile la plângerea prealabilă pot vătăma atât persoane fizice, cât și persoane juridice.

Opinia unanim acceptată înainte de modificările Codului de procedură penală, îmbrățișată de majoritatea practicienilor și teoreticienilor, era în sensul în care plângerea prealabilă nu poate fi introdusă decât de persoana fizică vătămată.

În momentul de față, raportat la noile modificări ale dispozițiilor procedural penale, atât literatura, cât și practica de specialitate acceptă posibilitatea formulării unei plângeri prealabile atât de persoana fizică, cât și de persoana juridică, singura condiție ce trebuie îndeplinită fiind aceea legată de faptul că atât persoana fizică, cât și persoana juridică trebuie să aibă calitatea de persoane vătămate în raportul juridic de conflict.

Pentru a ne exprima o opinie actuală și argumentată cu privire la acest aspect, trebuie să avem drept punct de plecare faptul că persoanele juridice sunt recunoscute ca titulare de valori sociale – opinie unanim acceptată -, cărora li se pot aduce atingere prin săvârșirea de fapte penale. Persoanele juridice sunt localizate în sfera părților, alături de persoanele fizice, având drepturi și obligații cuprinse în conținutul principalelor raporturi juridice, de ordin penal și civil, care se pot naște în activitatea procesuală.

În sprijinul argumentării faptului că și persoana juridică poate fi considerată titulară a dreptului dea formula plângere prealabilă și, eventual, de a o retrage ulterior vom enumera o serie de elemente în strânsă corelare și cu practica judiciară recentă:

a). legiuitorul a dorit ca titular să fie atât persoana fizică, dar și persoana juridică, deoarece, atunci când se indică în textul legii cine poate să facă plângerea prealabilă, vorbește în sens larg, fără a distinge între persoana fizică sau o persoană juridică;

b). reglementarea plângerii prealabile vizează, în principal, ocrotirea persoanelor fizice, majoritatea infracțiunilor care se urmăresc la plângerea prealabilă având ca subiect pasiv al infracțiunii persoane fizice. Există totuși infracțiuni ce pot fi îndreptate împotriva drepturilor patrimoniale ale persoanelor juridice, din categoria infracțiunilor pentru care legea condiționează existența plângerii prealabile pentru a putea fi pusă în mișcare acțiunea penală, exemplificând în acest sens abuzul de încredere (art. 238 NCP), gestiunea frauduloasă (art. 242 NCP), distrugerea (art. 253 NCP) etc.

c). în continuarea ideii, trebuie menționat că persoana juridică, având un patrimoniu propriu distinct de cel al persoanelor fizice care intră în conducerea persoanei juridice, apare ca un subiect de sine stătător, având drepturi și obligații proprii, doar modul de exercitare al acestora fiind diferit de cel al persoanelor fizice, deoarece în cazul persoanelor juridice acestea sunt exercitate prin reprezentanții legali, însă titulară a dreptului sau a obligației corelativă rămâne persoana juridică;

d). în situația în care s-ar interpreta în mod restrictiv noțiunea de persoană vătămată, s-ar ajunge la încălcarea dreptului liberului acces la justiție, drept ce aparține și persoanei juridice și care este garantat oricărei persoane, conform art. 21 din Constituția României, în concordanță cu art. 6 paragraful 1 teza I din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, drept care, raportat la substanța lui, este de ordin procesual în ceea ce privește raporturile dintre persoana vătămată și autorităților judiciare;

e). în cazul unor eventuale impedimente ce ar putea interveni cu ocazia retragerii plângerii sau împăcării părților, în strânsă legătură cu modalitatea de exprimare a voinței, în cazul persoanelor juridice, manifestarea de voință a acesteia din urmă este posibilă prin intermediul reprezentantului ei. Așadar, nu considerăm forma de organizare a persoanei juridice a constitui un impediment în acest sens, iar manifestarea de voință poate fi atât bilaterală, cât și unilaterală, chiar dacă, fizic, declarația de retragere a plângerii este concepută, scrisă și semnată tot de o persoană fizică, dar prin ea se exprimă o situație de drept existentă în cadrul persoanei juridice. Nu este înlăturată astfel răspunderea persoanei fizice care se constituie în reprezentant al persoanei juridice.

Dacă persoana juridică apare ca subiect pasiv nemijlocit al infracțiunii (așa cum am relatat anterior), devenind așadar persoană vătămată, doar aceasta poate fi titulară a dreptului de a formula plângerea prealabilă, în cazul în care raportul juridic penal de conflict în care este implicată a fost determinat de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea cere ca o condiție de punitate formularea unei astfel de plângeri.

Un aspect important în cazul formulării plângerii de către persoana juridică este că acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu în situația în care, persoana juridică vătămată este reprezentată chiar de făptuitor sau atunci când persoana juridica a fost lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii.

Așadar, din ansamblul dispozițiilor legale se desprinde concluzia că titularii dreptului de a sesiza organele de urmărire penală prin plângerea prealabilă sunt:

persoana fizică vătămată, personal;

persoana juridică vătămată, prin reprezentant.

reprezentantul legal al persoanei vătămate fără capacitate de exercițiu;

persoana vătămată cu capacitate de exercițiu restrânsă, cu încuviințarea reprezentantului legal;

reprezentantul convențional, cu mandat special;

Termenul de introducere a plângerii prealabile

Conform art. 296 alin. (1) NCPP, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. Astfel, pentru a fi valabilă și a-și putea produce efectele juridice, plângerea prealabilă trebuie introdusă la organul competent în termenul menționat mai sus.

 Noul Cod de procedură penală a prelungit termenul in care plângerea prealabilă poate fi introdusă de la 2 luni la 3 luni. În plus, un alt aspect de noutate îl reprezintă momentul de la care acest termen curge. In vechea reglementare, termenul curgea de la data când persoana vătămată a cunoscut făptuitorul, în noul cod, acest termen curge de la data când persoana vătămată a cunoscut săvârșirea faptei.

În acest interval de 3 luni, persoana vătămată ale cărei drepturi și interese au fost prejudiciate printr-o faptă penală poate hotărî modul în care va acționa, respectiv dacă uzează de dreptul de a sesiza organele de urmărire penală sau nu, dat fiind faptul că o atare situație juridică este guvernată de principiul disponibilității.

Pe de altă parte, termenul de 3 luni curge și în favoarea făptuitorului, față de care se poate cere tragerea la răspundere penală numai în limitele acestui interval de timp.

În aceste circumstanțe, devine deosebit de importantă stabilirea momentului din care începe să curgă termenul menționat, pentru a se asigura persoanei vătămate și făptuitorului posibilitatea de a-și exercita drepturile specifice poziției lor procesuale.

După cum s-a apreciat în literatura de specialitate, acest termen are un caracter peremptoriu relativ scurt (mult mai redus decât termenul de prescripție a răspunderii penale), iar nerespectarea sa duce la decăderea din dreptul de a mai face sesizarea. Caracterul scurt al acestui termen este explicat prin interesul de a nu lăsa partea vătămată ca, prin voința sa, să țină un timp îndelungat pe infractor (adevărat sau pretins) sub amenințarea plângerii prealabile, fapt ce ar putea duce la șantaj sau teroare.

Pe de altă parte, există prezumția că, după trecerea unui termen mai mare, partea vătămată nu va mai dori și nu va mai avea motive serioase de a face plângere.

Dispozițiile art. 296 alin. (1) nu conțin nici un fel de distincție referitoare la formele de săvârșire a infracțiunii, ceea ce înseamnă că aceste dispoziții se aplică indiferent dacă infracțiunile constau în fapte consumate în fapte epuizate. Astfel, termenul de 3 luni curge fără nici un fel de diferențieri din momentul în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei, indiferent de forma acesteia.

De asemenea, prin această nouă manieră de reglementare a momentului de la care începe să curgă termenul pentru introducerea plângerii prealabile, nu mai prezintă importanță dacă persoana vătămată cunoaște sau nu identitatea făptuitorului, fiind suficient ca aceasta să aibă cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni împotriva sa.

În situația persoanelor minore și a incapabililor, părți vătămate prin infracțiuni la plângere prealabilă, art. 296 alin. (2) NCPP stabilește că termenul de 3 luni curge de la data când reprezentantul legal, persoana îndreptățită a reclama, a aflat despre săvârșirea faptei. Aceste prevederi se aplică după caz. Astfel, dacă persoana vătămată este un minor care are capacitate de exercițiu restrânsă, termenul de 3 luni curge din momentul când acesta a aflat despre săvârșirea faptei, fiind nesemnificativ momentul cunoașterii de către reprezentantul legal, care în această situație doar încuviințează plângerea prealabilă a minorului. Dimpotrivă, dacă minorul nu are capacitate de exercițiu, este irelevant faptul că acesta a cunoscut săvârșirea faptei la o anumită data, singurul moment care contează fiind data când reprezentantul legal a deținut informația respectivă.

În art. 296 alin. (3) se arată că în cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanelor prevăzute la alin. (2), termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.

Nerespectarea termenului arătat mai sus atrage incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. e), plângerea prealabilă fiind considerate tardiv introdusă. În cazul în care constată că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate împreună cu propunerea de clasare [art. 297 alin. (1)].

Practica judiciară a lămurit și alte probleme referitoare la respectarea/nerespectarea termenului de introducere a plângerii prealabile.

În situația formulării plângerii prealabile prin scrisoare recomandată, procedura atestării respectării termenului de introducere se raportează la momentul eliberării recipisei de către oficiul postal, și nu cel al înregistrării plângerii la organul judiciar, iar în cazul în care plângerea este trimisă prin poștă, scrisoarea nefiind recomandată, data la care se calculează este data poștei (confirmată prin ștampila oficiului postal), apreciindu-se că acestea sunt momentele la care partea vătămată și-a exprimat voința de a trage la răspundere penală pe făptuitor, cunoscând săvârșirea faptei.

O altă situație reglementată de procedura penală în care plângerea prealabilă poate fi introdusă peste termen o reprezintă schimbarea încadrării juridice. Astfel, în conformitate cu reglementarea art. 386 NCPP, dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se constată ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. S-a considerat că numai din acest moment persoana vătămată se afla în cazul unei infracțiuni pentru care este necesară plângerea prealabilă.

Practica instanței supreme a mai stabilit că nu este tardivă plângerea prealabilă depusă în termen la organul de cercetare penală, dar restituită ulterior spre completare de către persoana vătămată, chiar dacă depunerea ulterioară se face după expirarea termenului.

În cazul formulării plângerii prin mandate, lipsa de calitate a celui care face plângerea nu se poate acoperi printr-un mandat dat ulterior, după expirarea termenului legal.

Dacă plângerea prealabilă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dar la un organ judiciar necompetent, potrivit dispozițiilor art. 296 alin. (4) și (5), ea va fi considerată ca introdusă în termen, instituția care o primește având obligația de a o trimite, pe cale administrative, organului competent. După cum am precizat anterior, data introducerii plângerii se consideră momentul înregistrării ei, chiar și la organul necompetent, și nu momentul primirii de către organul competent.

Deoarece reglementarea privind calculul termenului este foarte precisă, nu se impun discuții suplimentare referitoare la aceasta.

Conținutul plângerii prealabile

Eficacitatea juridică a plângerii prealabile este determinată, în principal, de conținutul acesteia. Pentru a putea constitui act de sesizare valabil, plângerea prealabilă trebuie să conțină, potrivit art. 295 alin. (3) raportat la art. 289 alin. (2), aceleași mențiuni ca și plângerea simplă, și anume: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscal, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal sau convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

Apreciem că lipsa unor elemente din conținutul plângerii prealabile nu înlătură efectele de sesizare a organelor de urmărire penală pe care aceasta le produce, potrivit legii.

Nu este obligatorie o descriere completă și foarte amănunțită a faptei în plângerea depusă, întrucât organul judiciar competent are posibilitatea de a solicita ulterior părții vătămate o declarative în care să detalieze toate aspectele neclare/incomplete. Organele de urmărire penală, în declarațiile pe care le va lua ulterior persoanei vătămate, poate acoperi eventualele lipsuri din cadrul plângerii prealabile depuse sau îndrepta eventualele erori. Astfel, de exemplu, în cazul în care în plângerea prealabilă nu este indicat numele autorului infracțiunii, sesizarea poate fi considerate ca fiind validă, organul sesizat având obligația, conform art. 285 alin. (2), să strângă probele necesare cu privire la identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiunea. De asemenea, plângerea prealabilă introdusă în termen sesizează în mod legal organul judiciar competent, chiar dacă, ulterior, petiționarul a făcut unele completări privind diverse aspect ale cauzei, care lipseau din plângerea prealabilă introdusă inițial.

Plângerea prealabilă făcută în scris, trebuie semnată de persoana vătămată, de mandatar sau de reprezentantul legal. Aceasta se poate formula și oral, caz în care se va consemna într-un proces verbal de către organul care o primește.

Plângerea prealabilă în formă electronica îndeplinește condițiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronica, în conformitate cu prevederile legale.

Organele la care poate fi introdusă plângerea prealabilă și competența acestora

Când punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, o astfel de plângere constituie actul de sesizare a organului de cercetare penală și totodată actul în temeiul căruia se poate dispune începerea urmăririi penale.

Articolul 295 alin. (2) stabilește că plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii. Efectul acestei reglementări îl reprezintă tocmai consacrarea formei tipice a procesului penal în privința acestor infracțiuni.

Întrucât niciuna dintre aceste infracțiuni nu intră în competența de urmărire exclusive a procurorului, pentru oricare dintre aceste infracțiuni plângerea prealabilă se poate adresa fie organului de cercetare, fie procurorului.

Ceea ce este important în cadrul acestei secțiuni este evidențierea competenței material a organelor de urmărire penală pe fiecare categorie de organe judiciare, organe de cercetare penală sau procurori, și a celei personale, având în vedere că o anumită calitate a făptuitorului, avută în momentul săvârșirii infracțiunii ori obținută ulterior, atrage competența exclusivă a unui anumit organ de urmărire penală.

Din interpretările dispozițiilor în cauză cu cele ale noului Cod de procedură penală rezultă că plângerea prealabilă se adresează numai organelor de cercetare ale poliției judiciare și organelor de cercetare specială, acestea având competență în cercetarea infracțiunilor prevăzute în noul Cod penal și legi special enumerate în prezentul capitol.

Un aspect deosebit de important îl reprezintă calitatea pe care o are făptuitorul în momentul săvârșirii infracțiunii , în măsura în care determină competența de urmărire penală exclusive a procurorului, caz în care plângerea prealabilă va fi adresată acestuia. De exemplu, pentru oricare dintre infracțiunile care presupun introducerea plângerii prealabile, dacă făptuitorul are una dintre calitățile care atrag competența de judecată în primă instant a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel, plângerea prealabilă va fi adresată procurorului. Sub aspectul acestei forme de competență, are relevanță numai calitatea făptuitorului, nu și a celorlalte părți, iar important este ca acea calitate să existe în momentul săvârșirii infracțiunii.

Plângerea prealabilă adresată organelor de urmărire penală este o condiție pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului și pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Această concluzie se impune, cum în mod corect se subliniază de către unii autori, deoarece normele juridice care reglementează instituția plângerii prealabile arată că acțiunea penală se pune în mișcare “la plângerea prealabilă”, și nu “prin plângerea prealabilă”.

Aspecte speciale privind procedura plângerii prealabile

Procedura în cazul infracțiunilor flagrante

Articolul 298 al noului Cod de procedură penală reglementează procedura plângerii prealabile în cazul infracțiunilor flagrante. Conform alin. (1) al acestui articol, organul de urmărire penală este obligat să constate săvârșirea unei infracțiuni care se urmărește și judecă la plângerea prealabilă, chiar în lipsa acestui din urmă act procesual. Acest aspect are în vedere gravitatea sporită pe care o prezintă săvârșirea infracțiunilor flagrante, precum și necesitatea strângerii probelor.

Deși infracțiunilor care se urmăresc la plângerea prealabilă le este specific principiul disponibilității, prin reglementarea de mai sus se limitează acest principiu, cel puțin în ceea ce privește constatarea lor, revenindu-se către principiul oficialității – specific procesului penal – aspect precizat și de doctrină. După cum am precizat, legiuitorul a avut în vedere pericolul social ridicat al infracțiunilor flagrante, necesitatea consemnării și administrarea probelor în momentul sau imediat după comiterea acestui gen de infracțiuni, în caz contrar putând fi obstrucționată aflarea adevărului prin dispariția mijloacelor de probă.

Cu ocazia constatării infracțiunii, organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal în care consemnează cele stabilite cu privire la faptă, redând în cuprinsul acestui act și declarațiile învinuitului și ale celorlalte persoane ascultate (martori asistenți, martori oculari, etc). Această concluzie se desprinde, în primul rând, din prevederile art. 298 alin. (1), prin care este instituită obligația organului judiciar de a constata infracțiunea, activitate care implică în mod necesar întocmirea procesului-verbal ca act constatator.

Conform art. 293 alin. (3), în cazul infracțiunii flagrante, organele de ordine publică și siguranță națională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală. A fortiori, actul constatator se va întocmi și de organul de urmărire penală, dacă acesta se găsește în situația de a constata săvârșirea unei infracțiuni flagrante.

Ulterior, procesul-verbal este semnat de organul constatator, învinuit și persoanele ascultate. În cazul în care aceste din urmă două categorii de persoane nu pot ori refuză să semneze, se menționează despre aceasta.

După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală. În caz contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.

Procedura în caz de schimbare a încadrării juridice a faptei

Prin actele de sesizare a organelor de urmărire penală nu întotdeauna sunt arătate cu exactitate elementele care să contureze încadrarea juridică a faptei săvârșite, urmând ca, pe parcursul efectuării urmăririi penale, să se realizeze stabilirea calificării în drept a faptei săvârșite. În dispozițiile legii, s-a prevăzut posibilitatea ca într-o cauză penală să se descopere, în urma cercetărilor, că fapta urmează să primească o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă.

Articolul 297 alin. (2) NCPP stabilește procedura de urmat în cazul schimbării încadrării juridice a faptei cercetate, dintr-o infracțiune care nu se urmărește la plângerea prealabilă, pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, în una pentru care este necesar acest act. În această situație, legiuitorul a instituit, așa cum era normal, obligația pentru organul de cercetare penală de a chema partea vătămată și a o întreba dacă înțelege să facă plângere. În caz afirmativ, cercetarea este continuată, iar în caz negativ, actele întocmite se înaintează procurorului cu propunerea de clasare.

În cazul în care în urma schimbării încadrării juridice competența aparține altui organ de urmărire penală, procurorul dispune declinarea competenței de efectuare a urmăririi penale către acest organ, care are obligația de a chema persoana vătămată pentru a o întreba dacă dorește să formuleze plângere prealabilă.

Noua încadrare juridică poate atrage competența unui alt organ de urmărire penală. Organul de cercetare penală are obligația ca în cazul în care persoana vătămată, fiind chemată, a făcut plângere prealabilă, să continue cercetarea, când infracțiunea face parte dintre acelea pentru care plângerea prealabilă i se adresează chiar acestuia, sau să trimită dosarul organului de urmărire penală competent, când noua încadrare juridică atrage competența acestuia.

În cazul infracțiunilor urmărite din oficiu conform legii vechi și pentru care plângerea prealabilă este cerută de legea nouă (NCPP), lipsa acesteia nu stinge acțiunea penală (o sesizare valabilă la data formulării, rămâne valabilă). Organul judiciar va pune, însă, în vedere, persoanei vătămate că potrivit legii noi, fapta se pedepsește la plângerea prealabilă și îi va cere o manifestare de voință explicită (a se vedea dispozițiile art. 297 alin. (2) NCPP pentru urmărirea penală și art. 386 alin. (2) pentru judecată).

O eventuală retragere a plângerii va produce efecte, legea penală nouă fiind, sub acest aspect, mai favorabilă.

În situația în care persoana vătămată a fost chemată la organul de cercetare penală și declară că nu face plângere prealabilă, organul de cercetare trimite dosarul procurorului cu propunerea de clasare.

Lipsa plângerii prealabile. Retragerea plângerii prealabile.

Noul Cod penal păstrează în mare parte reglementarea existentă în art. 131 din Codul penal anterior, privind efectele lipsei plângerii prealabile, elementele de noutate constând în reglementarea distinctă a efectelor retragerii plângerii prealabile în cuprinsul art. 158 NCP și reglementarea exercitării acțiuni penale în cazul decesului persoanei vătămate sau a lichidării persoanei juridice înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii.

Lipsa plângerii prealabile reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală în materia infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și constă în absența plângerii prealabile legal formulate.

În cazul în care se constată că lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ori aceasta a fost introdusă de o persoană ce nu avea calitate sau cu nerespectarea condițiilor prevăzute de lege (formă, termen), soluțiile ce se pot pronunța sunt: clasarea, dacă procesul se află în faza de urmărire; și încetarea procesului penal, dacă procesul se află în faza de judecată.

În cazul persoanei vătămate minor, lipsa plângerii prealabile poate fi suplinită prin exercitarea acțiunii penale din oficiu.

Retragerea plângerii prealabile reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală în material infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, constând în retragerea plângerii formulate legal formulate, în orice fază a procesului penal, înainte ca hotărârea judecătorească să devină definitivă.

Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie explicită (personal sau prin mandatar special), necondiționată și trebuie să fie realizată până la judecarea definitive a cauzei.

Noul Cod Penal a renunțat la reglementarea principiului indivizibilității pasive în cazul retragerii plângerii prealabile; această soluție este justificată prin prisma faptului că instituția împăcării, care produce efecte in personam, a fost regândită, fiind incidentă numai în cazul infracțiunilor la care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; astfel potrivit art. 157 alin. (2) NCP, retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă. Prin urmare, este posibilă retragerea plângerii prealabile numai cu privire la unul sau unii dintre participanții la săvârșirea infracțiunii (produce efecte in personam, nu in rem), urmând ca procesul penal să continue cu privire la suspecții sau inculpații cu privire la care plângerea nu a fost retrasă.

Aceasta se va face oral sau în scris, în fața organelor judiciare, care consemnează manifestarea unilaterală de voință a persoanei vătămate într-un proces-verbal (de organele de urmărire penală), respectiv în încheiere (instanța de judecată); în situația în care retragerea plângerii prealabile intervine în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar dacă aceasta intervine în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar dacă aceasta intervine în cursul judecății, instanța dispune încetarea procesului penal. Suspectul sau inculpatul poate cere continuarea urmăririi penale sau a judecății pentru a-și dovedi nevinovăția.

Pentru persoanele vătămate lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali. În cazul persoanelor vătămate cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege; în aceste situații, retragerea plângerii prealabile poate fi lipsită de efecte, întrucât acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu.

Noul Cod Penal a introdus o condiție suplimentară în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea a fost pusă din oficiu în condițiile legii (în situațiile în care persoana vătămată este: o persoană fizică lipsită de capacitate de exercițiu , o persoană fizică cu capacitate de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică reprezentată de făptuitor). În aceste cazuri retragerea plângerii produce efecte numai dacă este îsușită de procuror, limitându-se astfel dreptul de dispoziție al persoanei vătămate tocmai în vederea asigurării unei protecții mai eficiente a acestor persoane care se află într-o poziție vulnerabilă. Astfel, dacă persoana vătămată își retrage plângerea, dar procurorul nu își însușește această manifestare de voință (de exemplu, în ipoteza în care există motive rezonabile de a se crede că infractorul a făcut presiuni asupra victimei pentru retragerea plângerii), procesul penal va continua în condițiile principiului oficialității.

Un aspect important îl reprezintă retragerea plângerii prealabile în situația în care partea vătămată este surdo-mut, caz în care dacă retragerea făcută prin declarație consemnată în încheiere, nu s-a făcut prin interpret sau printr-un înscris depus la dosar, nu va fi valabilă.

Actele încheiate de unele organe de constatare – noua formă de sesizare (art. 61 NCPP)

Noul  Cod  de procedură penală păstrează structura procedurii anterioare, într-o mai aleasă formulare. Actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege sunt un mod de sine stătător de sesizare.  

Actele încheiate de organele de constatare nu intră în categoria actelor premergătoare urmăririi penale, noul Cod de procedură penală nemaiprevăzând posibilitatea efectuării acestora și nici nu pot fi asimilate verificărilor prealabile care sunt efectuate de organele de urmărire penală. Aceste acte se încheie ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

Astfel, organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, încheie acte pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii.

În literatura de specialitate au fost menționate diferențele existente între formele de competență materială ale acestor categorii ale organelor de constatare. Astfel, prima categorie de organe enunțată are o competență limitată la constatarea infracțiunilor care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii, în timp ce organele prevăzute în art. 61 alin. (1) lit. b) au competența de a constata săvârșirea oricăror infracțiuni, în măsura în care acestea au fost săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori controlul lor.

Putem adăuga, în demersul de a diferenția cele două categorii de organe de constatare, faptul că infracțiunile care pot fi constatate de prima categorie de organe pot fi săvârșite de orice persoană, în vreme ce infracțiunile care pot fi constatate de cea de-a doua categorie de organe sunt săvârșite de persoane aflate în subordinea sau controlul organelor de constatare.

De asemenea, o competență distinctă în materia constatării de infracțiuni este prevăzută și pentru organele de ordine publică și securitate națională.

Când există suspiciunea rezonabilă cu privire la infracțiuni săvârșite în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege, actele vor fi încheiate de către organele de ordine publică și siguranță națională.

Organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, vor încheia acte pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor.

În situația încheierii acestor acte, organele de constatare vor fi obligate să întocmească un proces-verbal cu privire la aspectele constatate, să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă și în cele din urmă, să înainteze actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă, de îndată, organelor de urmărire penală. În cazul infracțiunilor flagrante, organele de constatare au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.

Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are oblgația de a le consemna în procesul-verbal, acesta constituind act de sesizare a organelor de urmărire penală.

Un aspect important îl constituie valorificarea actelor organelor de constatare, respectiv procesul-verbal încheiat de acestea, constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.

Alte modalități speciale de sesizare

Sesizarea comandantului unității militare

În mod similar cu ipotezele în care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de existența unei plângeri prealabile, legea prevede o serie de situații în care organele de urmărire penală, chiar sesizate în orice mod, nu pot începe procesul penal în lipsa unor sesizări speciale.

Astfel, potrivit art. 288 alin. (2) NCPP, când, potrivit legii, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în lipsa acestora.

Potrivit art. 288 alin. (3) NCPP, unul din modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală este sesizarea comandantului unității militare pentru infracțiunile prevăzute de art. 413-417 NCP comise de un militar, în cazul cărora acțiunea penală se pune în mișcare la sesizarea comandantului.

Infracțiunile săvârșite de militari pentru care acțiunea penală se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului sunt infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate, respectiv, absența nejustificată, dezertarea, încălcarea consemnului, părăsirea postului sau comenzii și insubordonarea. Pentru celelalte infracțiuni de care sunt acuzați militarii, sesizarea va urma regulile generale.

Organul de urmărire penală, după sesizare, nu are obligația de a-l informa pe comandantul unității militare cu privire la actele procesuale dispuse în cauză.

Actele încheiate de comandanții de nave și aeronave

Având în vedere faptul că pe navele și aeronavele aflate în afara porturilor sau aeroporturilor pot fi comise comise infracțiuni a căror constatare nu o pot face organele de urmărire penală, datorită locului unde se regăsesc navele sau aeronavele, legea conferă comandanților de nave sau aeronave competența de a constata infracțiunile săvârșite în condițiile respective.

Ca și organele de constatare prevăzute în art. 61 NCPP, comandanții de nave sau aeronave sunt obligați să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. De asemenea, organele menționate au dreptul să facă percheziții corporale sau ale vehiculelor și să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau aeronave [art. 62 alin. (1) NCPP].

Potrivit art. 62 alin. (3) NCPP, în cazul infracțiunilor flagrante, comandanții de nave și aeronave au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta organelor de urmărire penală.

Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.

Ca și în cazul organelor de constatare prevăzute de art. 61 NCPP, legea le recunoaște proceselor-verbale întocmite de organele prevăzute în art. 62 NCPP statutul de acte de sesizare a organelor de urmărire penală, care nu pot fi supuse controlului pe calea contenciosului administrativ.

Autorizarea prealabilă a organului competent

În privința aplicării în spațiu a legii penale române, în reglementarea principiului personalității a fost introdusă cerința dublei incriminări, cerută de majoritatea doctrinei române și urmând unui model acceptat de majoritatea legislațiilor europene, dar s-a considerat oportună limitarea acesteia la situația infracțiunilor de gravitate mică și medie, sancționate cu închisoarea de cel mult 10 ani. De asemenea, pentru a evita încărcarea inutilă a organelor judiciare române cu cauze ce nu vor putea fi soluționate niciodată datorită imposibilității instrumentării lor, s-a prevăzut ca o condiție de punere în mișcare a acțiunii penale autorizarea procurorului general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cazul aplicării legii penale în spațiu în temeiul principiului personalității [art. 9 alin. (3) NCP], când acțiunea penală este condiționată de autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se va considera mod special de sesizare a organului de urmărire penală, autorizarea prealabilă a organului competent. Aceasta este necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică romană, dacă pedeapsa prevăzută de legea romană este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani, potrivit art. 9 NCP.

Alineatul (3) al art. 9 al NCP a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, fiind introdus un termen în care să se emită autorizarea prealabilă de către procurorul competent conform legii. Pentru a nu lăsa nesoluționate situațiile în care legea română se aplică în afara teritoriului țării infracțiunilor săvârșite de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, autorizarea prealabilă a organului competent trebuie emisă într-un termen determinat. Mai mult, nesoluționarea sau soluționarea după o perioadă îndelungată de timp a autorizării prealabile poate prejudicia nejustificat persoana, care în condițiile săvârșirii infracțiunii pe teritoriul României, ar fi putut beneficia de prescripția răspunderii penale.

Tot astfel, în ipoteza aplicării legii penale în baza principiului realității [art. 10 alin. (2) NCP], când punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român ori a unei persoane juridice române, numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis, potrivit art. 10 NCP.

CAPITOLUL IV

CERCETAREA APLICATIVĂ A FENOMENULUI

STUDIU DE CAZ

Posibilitatea exercitării din oficiu a acțiunii penale în cazul infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) C.pen. [218 alin. (1) NCP], când victima a decedat înainte de a formula plângere prealabilă

Plângerea prealabilă este plângerea de a cărei formulare legea condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul anumitor infracțiuni. Aceasta reprezintă atât o condiție de pedepsibilitate, cât și o condiție de procedibilitate. În continuare vom prezenta aceste cazuri, din perspectivă teoretică și practică, luând în considerare reglementarea juridică în vigoare și spețe (decizii penale).

Plângerea prealabilă trebuie formulată de persoana vătămată, personal sau prin mandatar special, trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege analizate anterior în capitolul al III-lea al prezentei lucrări și să fie adresată organului de urmărire penală competent.

În cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea prealabilă se face de reprezentanții ei legali (părinte, tutore, curator), respectiv, cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu. De asemenea, acțiunea poate fi pusă în mișcare și din oficiu, în situația în care persoana juridică vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni este reprezentată chiar de către infractor, pentru a se evita situațiile în care organele judiciare nu pot efectua acte de tragere la răspundere penală a infractorului pentru că acesta nu formulează plângere prealabilă în numele persoanei juridice care este subiectul pasiv al infracțiunii.

În vederea evitării interpretărilor jurisprudențiale prin analogie, art. 157 alin. (5) NCP a prevăzut că, în situația în care persoana vătămată a decedat (indiferent de cauza decesului) sau persoana juridică a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu. Punerea în mișcare din oficiu a acțiunii penale poate fi făcută, în acest caz, atât înainte cât și după expirarea termenului de formulare a plângerii prealabile. În această ipoteză organul de urmărire penală nu este ținut de termenul de formulare a plângerii prealabile pentru a dispune începerea urmăririi penale.

Considerăm că acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și în ipoteza în care, pe întreaga durată a termenului de formulare a plângerii prealabile, persoana vătămată a fost într-o imposibilitate obiectivă de a formula plângere prealabilă, aflată în legătură directă cu cu infracțiunea, decedând ca urmare a infracțiunii după expirarea termenului de formulare a plângerii prealabile (de pildă, după comiterea infracțiunii de viol, infractorul încearcă să omoare victima, lăsând-o în tare de comă).

Așadar, în legătură cu titularii plângerii prealabile, un aspect controversat în doctrina și practica judiciara este dat de decesul părții vătămate. Astfel, s-a pus problema dacă mai este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate atunci când aceasta a decedat înainte de expirarea termenului de introducere.

Pentru situația când decesul persoanei vătămate nu a fost determinat chiar de autorul faptei, s-a statuat, în mod corect, că lipsa manifestării de voință a persoanei vătămate, prin neintroducerea plângerii prealabile, echivalează cu lipsa acesteia și deci există obstacolul în promovarea acțiunii penale.

În cazul în care însă decesul părții vătămate s-a produs ca urmare a unei alte acțiuni a autorului infracțiunii pentru care se cere plângerea prealabilă, părerile sunt împărțite. Unii autori au susținut că ocrotirea victimelor unor infracțiuni se face cât timp sunt în viață și își manifestă voința de a fi tras autorul faptei la răspundere penală; decesul său, indiferent de motive, nu poate atrage introducerea plângerii de alte persoane sau începerea urmăririi penale din oficiu.  

Potrivit altei soluții, decesul victimei ca urmare a unui omor prin care s-a încercat acoperirea unui viol nu mai face necesara plângerea prealabilă pentru viol, acțiunea penală urmând a fi pusa în mișcare din oficiu; se susține astfel, că plângerea prealabilă se justifică în cazul când persoana vătămată are capacitatea de a acționa, nu și atunci când, prin comiterea unei infracțiuni asupra ei a fost ucisa și s-a înlăturat astfel posibilitatea unei plângeri prealabile. Această ultimă soluție, îmbrățișată recent de Înalta Curte de Casație și Justiție, dând o interpretare extensivă dispozițiilor legale, vine în întâmpinarea propunerilor de lege ferenda făcute anterior.

Decesul persoanei vătămate după ce a introdus plângerea prealabilă nu produce nici un efect, procesul penal continuând până la finalizarea sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă; numai decesul învinuitului sau inculpatului atrage încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal, nu și decesul părții vătămate după depunerea plângerii prealabile.

Un aspect important de reținut și întâlnit în practică este situația în care partea vătămată nu formulează plângerea prealabilă, atunci când este vorba despre infracțiuni în cazul cărora legiuitorul prevede expres obligativitatea unei astfel de plângeri pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, iar procurorul în lipsa plângerii prealabile, pune în mișcare acțiunea penală.

Astfel, pentru evidențierea aspectelor acestui caz si pentru o mai bună înțelegere, vom analiza decizia secției penale a Î.C.C.J., nr. 464 din 11 februarie 2009, care arată că: „Astfel, sub un prim aspect, cel al lipsei plângerii prealabile a persoanei vătămate pentru infracțiunea de viol, Înalta Curtea de Casație și Justiție constată că, potrivit art. 197 alin. (4) din același cod [art. 218 alin. (5) NCP], în cazul faptei prevăzute la alin.(1) acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.” Teoretic, aceste dispoziții fac parte din categoria celor care limitează oficialitatea procesului penal, legiuitorul lăsând la îndemâna persoanei vătămate declanșarea sau continuitatea procesului penal. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) vechiul Cod penal [art. 157 alin. (1) NCP], în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

Așadar, în cazul în care decesul victimei infracțiunii de viol prevăzută în art. 218 alin. (1) NCP a fost cauzat prin săvârșirea infracțiunii de omor calificat asupra acesteia, prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. d) NCP, pentru a înlesni și a ascunde comiterea infracțiunii de viol, nu sunt incidente dispozițiile privind lipsa plângerii prealabile, întrucât persoana vătămată este în imposibilitatea de a-și exercita dreptul procesual de a formula sau nu plângere pentru infracțiunea de viol, situație în care principiul disponibilității în procesul penal este înlocuit de principiul oficialității, statul fiind acela care este chemat să apere interesele persoanelor vătămate atunci când acestea nu și le pot promova – cum este cazul victimei, al cărei deces a fost cauzat prin activitatea infracțională a inculpatului.

Viol. Art. 197 alin. 1 Cod penal [art. 217 alin. (1) NCP]. Minoră. Retragerea plângerii prealabile.

Așa cum am precizat în subsecțiunea capitolului III destinată lipsei plângerii prealabile, Noul Cod Penal a introdus o condiție suplimentară în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea a fost pusă din oficiu în condițiile legii (în situațiile în care persoana vătămată este: o persoană fizică lipsită de capacitate de exercițiu , o persoană fizică cu capacitate de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică reprezentată de făptuitor).

Astfel, pentru săvârșirea infracțiunii de viol împotriva unei minore retragerea plângerii prealabile nu înlătură răspunderea penală deoarece, potrivit art. 131 alin. ultim Cod penal (art. 143 alin. ultim Noul Cod penal) acțiunea penală în asemenea situații se pune în mișcare și din oficiu.

   Decizia Secției penale nr. 2067 din 26 iulie 1995

     Prin sentința penală nr. 314 din 02 noiembrie 1994, Judecătoria Babadag a condamnat pe inculpatul C.V. pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 189 alin. (2) din Codul penal [art. 201 alin. (2) lit. b, f și g NCP].

          În baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. h din Codul de procedură penală, instanța a dispus încetarea procesului penal pentru infracțiunea de viol prevăzută în art 197 alin. 1 din Codul penal (art. 217 alin. 1 Noul Cod penal), deoarece a fost retrasă plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

          Instanța a reținut că, în seara de 14 iunie 1994, inculpatul a acostat și a condus cu forța în locuința lui pe minora V.M., în vârstă de 16 ani, unde a avut cu ea de repetate ori raporturi sexuale prin constrângere și a împiedicat-o să părăsească timp de mai multe ore apartamentul, fiind eliberată de organele de poliție.

     Tribunalul Tulcea, prin decizia penală nr. 20 din 24 ianuarie 1995, a respins apelul, iar Curtea de Apel Constanța, prin decizia penală nr. 98 din 15 martie 1995, a respins recursul inculpatului.

          Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

  Potrivit dispozițiilor art. 131 din Codul penal (art. 143 Noul Cod penal), în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală, iar în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.

          În speță, persoana vătămată fiind o minoră cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală pentru infracțiunea de viol a fost pusă în mișcare de procuror, din oficiu, în absența unei plângeri prealabile, de care, de altfel, nici nu era condiționată.

          Așa fiind, declarația persoanei vătămate de care prima instanță a luat act, în sensul că își retrage plângerea privind infracțiunea de viol săvârșită asupra ei, nu putea avea ca efect încetarea procesului penal, deoarece în cauza nu s-a formulat o atare plângere, instanța fiind sesizată din oficiu, și nu se putea pune capăt procesului penal prin retragerea plângerii sale, chiar dacă ar fi existat și o plângere a părții vătămate.

          În consecință, au fost casate hotărârile pronunțate în cauză, sub aspectul examinat și s-a trimis cauza primei instanțe pentru rejudecare.

          Considerăm că decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție este întemeiată întrucât infracțiunile care pentru punerea în mișcare a acțiunii penale sunt condiționate de plângerea prealabilă nu se pot pune în mișcare în lipsa acesteia, însă în speță este vorba de o astfel de infracțiune, cea prevăzută în art. 197 alin. 1 Cod penal (art. 217 alin. 1 Noul Cod penal), doar că victima este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, deci retragerea plângerii prealabile pentru infracțiunea de viol nu are ca efect încetarea procesului penal, mai mult punerea în mișcare a acțiunii penale nici nu era condiționată de plângerea prealabilă, victima fiind un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă

CONCLUZII ȘI PROPUNERE DE LEGE FERENDA

Am urmărit, în cadrul acestui lucrări, să evidențiez influența pe care o au modurile de sesizare a organelor de urmărire penală asupra declanșării procesului penal și punerea în mișcare a acțiunii penale. Această influență se produce prin intermediul unor reguli cu caracter derogatoriu stabilite de legiuitor, în sensul că declanșarea procesului penal și punerea în mișcare a acțiunii penale nu pot avea loc în lipsa anumitor sesizări.

Pentru a rezuma, considerăm important de amintit faptul că prevederile art. 288-292 ale noului Cod de procedură penală reglementează modurile de sesizare a organelor de urmărire penală și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actul de sesizare. Dispozițiile art. 288 alin. (1) NCPP, precizează că organul de urmărire penală este sesizat prin plângere, denunț, acte încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege, ori se sesizează din oficiu atunci când ia cunoștință despre săvârșirea vreunei infracțiuni.

Prin urmare, sesizarea organelor de urmărire penală este o etapă esențială a procesului penal român, având în vedere că o dată cu aceasta, organele de urmărire penală iau cunoștință de încălcarea unor norme sociale transpuse la nivelul conținutului constitutiv al infracțiunilor și declanșează complexul de activități judiciare legate de strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este cazul sau nu să se dispună trimiterea în judecată a persoanelor vinovate de săvârșirea faptelor cu caracter antisocial.

Orice persoană căreia i s-a cauzat o vătămare printr-o infracțiune, sau are cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni poate sesiza organele judiciare prin plângere, denunț sau plângere prealabilă.

De asemenea, organele de urmărire penală se pot sesiza și din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârșit o infracțiune.

Pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, organele de urmărire penală trebuie să ia cunoștință de infracțiunile care s-au săvârșit și cu privire la fiecare făptuitor. Pe cale de consecință, activitatea de urmărire penală, respectiv declanșarea ei, nu se poate realiza decât după încunoștințarea organelor de urmărire penală.

În aceste condiții, sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă acel element dinamizator care impulsionează întreaga activitate de urmărire.

Tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune se realizează de către instanțele judecătorești, în urma desfășurării unui ansamblu de activități care alcătuiesc procesul penal. Instanțele judecătorești nu sunt, însă singurele organe judiciare care au atribuții pe parcursul procesului penal; ele sunt ajutate de organele de urmărire penală, a căror activitate o precedă pe cea a instanțelor și care strâng probe pentru a dovedi existența infracțiunii, pentru a-l identifica pe făptuitor și a constata dacă este cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Deși la prima vedere s-ar putea aprecia că actul de sesizare ar putea reprezenta numai o modalitate prin care organul de urmărire penală ia cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni, consecința din punct de vedere juridic, care decurge din această manifestare de voință, este aceea de a obliga organul de urmărire penală să declanșeze complexul de activități, în sensul de a strange probe și să se pronunțe, în sensul de a dispune sau nu începerea urmăririi penale.

În ceea ce privește modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală, este prevăzut că plângerea și denunțul trebuie să cuprindă în mod obligatoriu pe lângă numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut și a mijloacelor de proba și codul numeric personal în cazul persoanelor fizice. În cazul în care plângerea este îndreptată la organul de urmărire penală competent și nu cuprinde elementele de mai sus, se restituie petiționarului pe cale administrativă, cu indicarea elementelor care lipsesc. Asemenea posibilitate nu este prevăzută, în mod inexplicabil de legiuitor, în cazul denunțului. Organele judiciare au posibilitatea de a sesiza din oficiu în legătură cu faptele sau împrejurările care rezultă din plângerea sau denunțul formulat cu nerespectarea dispozițiilor legale.

În vederea asigurării celerității procedurilor, plângerea sau denunțul greșit îndreptate la instanța de judecată se trimit pe cale administrativă organului de urmărire penală competent. În cazul în care plângerea sau denunțul este depus la organul de urmărire penală necompetent material sau teritorial, este necesară declinarea de competență și nu trimiterea administrativă, către organul de urmărire penală competent.

Avându-se în vedere că în toate situațiile în care se constată neregularități procedurale cu privire la sesizarea prin plângere sau denunț, organele de urmărire penală se vor sesiza din oficiu, existând premisele începerii urmăririi penale sau chiar trimiterii în judecată a unei persoane, considerăm necesar de lege ferenda ca legiuitorul să dea o formulare mai generală textului de lege în care sunt reglemente datele necesare cu privire la persoana petiționarului. Astfel încât, o plângere sau un denunț nesemnat sau fără datele de identificare ale petiționarului, să poată constitui act valabil de sesizare a organelor de urmărire penală, în măsura în care acesta cuprinde descrieri exacte și detaliate ale unor fapte și indică dovezi certe, probe concrete și verificabile care atestă existența faptelor relatate. În acest caz, plângerea sau denunțul să poată fi valorificat ca temei în vederea sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală.

Aceasta deoarece, potrivit legii organul de urmărire penală este obligat să se sesizeze din oficiu atunci când află despre săvârșirea unei infracțiuni. Ori, un denunț inform și nevalabil în sine ca act de sesizare penală, întrucât nu conține identitatea petiționarului, în măsura în care conține date concrete cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, poate constitui o informație rezonabilă care poate sta la baza unei sesizări din oficiu, organul de urmărire penală putând aprecia acestea.

Acestea sunt argumentele pentru care susținem că trebuie reglementată și situația denunțului anonim.

În funcție de natura valorilor sociale periclitate prin acțiunea sau inacțiunea săvârșită, restabilirea ordinii de drept se realizează prin intermediul unei acțiuni, adică prin sesizarea organelor de urmărire penală.

În concluzie, putem sublinia că sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a urmăririi penale, fără de care aceasta nu poate începe și conține atât elementul de informare cât și temeiul legal de desfășurare a activităților de urmărire penală.

BIBLIOGRAFIE

Cărți, tratate, cursuri, monografii

Basarab, Matei; Drept procesual penal, vol. II, ed. a 2-a, Universitatea “Babeș-Bolyai” Cluj, Facultatea de Drept, 1973;

Bogea, Marius Ciprian; Sesizarea organelor de urmărire penală, Editura Hamangiu, anul 2012;

Crișu, Constantin; Crișu Ștefan; „Repertoriu de practică și literatură juridică 1994-1997”, Editura Argessis, Curtea de Argeș, 1998;

Dănileț, Cristi, Principiul disponibilității în procedura plângerii prealabile, cristidanilet.wordpress.com, București, 2009.

Dongoroz, Vintilă în Tanoviceanu, Ion; Tratat de drept și procedură penală, vol. IV și V, edițiunea a doua a Cursului de Drept și Procedură penală, Tipografia Curierul Judiciar, București;

Dongoroz, Vintilă, Curs de procedură penală, Editura a 2-a, 1942;

Dongoroz, Vintilă; Kahane, Siegfried; Antoniu, George; Bulai, Constantin; Iliescu, Nicoleta; Stănoiu, Mihaela Rodica; Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială., vol. II, Editura Academiei, București, 1976;

Drilea-Marga, Marian; Urmărirea penală în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2014;

Geagiu, Sonia; Procedura plângerii prealabile, Teza de doctorat, 1994;

Ghigheci, Cristinel; Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2014;

Ionășeanu, V. Eugen; Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, București, 1979;

Neagu, Ion; Damaschin, Mircea; Tratat de procedură penală. Partea specială. În lumina noului Cod de procedură penală., Editura Universul Juridic, 2015;

Neagu, Ion; Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București, 2004;

Neagu, Ion; Tratat de procedură penală. Parte specială, Editura Universul Juridic, București, 2010;

Nistoreanu, Gheorghe; Dobrinoiu, Vasile; Boroi, Alexandru; Pasu, Ilie; Molnar, Ioan; Lazăr, Valerica; Drept penal. Partea generală, Editura Europa Nova, București, 1997;

Pop, Traian; Drept procesual penal. Volumul I. Partea introductivă, Tipografia Națională SA, Cluj-Napoca, 1946;

Pop, Traian; Drept procesual penal. Volumul III, Tipografia Națională, Cluj, 1948;

Pop, Traian; Drept procesual penal. Volumul IV, Tipografia Națională, Cluj, 1948;

Popovici, T. Mihai; Plângerea prealabilă în reglementarea actualului Cod de procedură penală, în R.R.D. nr. 9/1969;

Theodoru, Grigore; Moldovan, Lucia; Drept procesual penal. Partea generală și partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979;

Theodoru, Grigore; Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007;

Udroiu, Mihail; Drept penal. Partea generală., Editura C.H. Beck, București, 2014

Udroiu, Mihail; Fișe de procedură penală-Partea generală.Partea specială., Editura Universul Juridic, București, 2014;

Udroiu, Mihail; Noul Cod Penal. Noul Cod de Procedură Penală, Editura C. H. Beck, București, 2014;

Volonciu, Nicolae; Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972;

Volonciu, Nicolae; Tratat de procedură penală, vol. I, Editia a 4-a, Editura Paideea, București, 2003;

Volonciu, Nicolae; Tratat de procedură penală, vol. II, Editia a 4-a, Editura Paideea, București, 2003;

Volonciu, Nicolae; Tratat de procedură penală, vol. III, Editia a 4-a, Editura Paideea, București, 2003.

Legislație

Constituția României actualizată și republicată în Monitorul oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003;

Legea 187/2012 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal Monitorul Oficial 757/2012;

Legea 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază publicată în M.Of. nr. 402 din 22 octombrie 1998;

Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul Oficial nr. 505/2011, aplicabil din 1 octombrie 2011

Legea 445/2001 privind semnătura electronică republicată în M. Of. Partea I nr. 316 din 30 aprilie 2014;

Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din 1 februarie 2014;

Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014;

Legea nr. 255/2013 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale Monitorul Oficial 515/2013;

Legea nr. 286/2009 privind noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie 2014 (modificată și completată);

Legea nr. 544 din 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public , publicată în Monitorul Oficial nr. 663/23 octombrie 2001;

Legea nr. 62/2011 a dialogului social republicată în M. Of. nr. 625 din 31 august 2012.

O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr.233/2002 (M. Of. nr. 84 din 1 februarie 2002);

O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi republicată în M. Of. nr. 146 din 27 februarie 2014;

OUG nr. 3/2014 – pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative Monitorul Oficial 98/2014;

Practică Judiciară

Curtea Contituțională, Decizia nr. 486/1997 (M. Of. nr. 105 din  6 martie 1998);

Trib. Suprem, Secția penală, Decizia nr. 968/1984, nepublicată;

Trib. Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 1998/1976, în R 2;

Trib. Suprem, Secția penală, Decizia nr. 1670/1984, în C.D. 1984;

Trib. Suprem, Secția penală, Decizia nr. 1157/1984, în R.R.D. nr. 2/1985;

Trib. Suprem, Secția penală, Decizia nr. 1408/1981, în R.R.D. nr. 1/1982;

Trib. Suprem, Secția penală, Decizia nr. 1572/1979, în R.R.D. nr. 3/1980 și decizia nr. 1408/1981, în R.R.D. nr. 1/1982;

Curtea Supremă de Justiție , Secția penală, Decizia 1397/1992 în “Probleme de drept, 1990-1992”;

Curtea Supremă de Justiție, Secția Penală, Decizia nr. 2067/1995 în „Repertoriu de practică și literatură juridică 1994-1997”;

Curtea Supremă de Justiție, Secția Penalã, Decizia nr. 2067/1995, în „Dreptul” nr. 6 din 1996

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 464/2009;

Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, Decizia nr. 607/1997 în C20;

Trib. Mun. București, Secția a II-a penală, decizia 1152/1971, în R.R.D. nr. 8/1972;

Trib. Jud. Timiș, decizia penală nr. 1713/1971, în R.R.D. nr. 2/1973;

Trib. Jud. Timiș, decizia penenală nr. 1713/1971, în R.R.D. nr. 2/1973;

Trib. Iași, secția penală, decizia nr. 770/2005, în Jurisprudență națională 2004-2005. Practica judiciară a curților de apel și a tribunalelor, Editura Brilliance, Piatra-Neamț, 2006.