Semiotica Gestuala
Aurel Codoban
GESTURI, VORBE ȘI MINCIUNI
Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată
Aurel Codoban
Gesturi, Vorbe și Minciuni
Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată
© Aurel Codoban
Editura EIKON
Cluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48
Redacția: tel 0364-117252; 0728-084801; 0728-084802 e-mail: [anonimizat] Difuzare: tel/fax 0364-117246; 0728-084803 e-mail: [anonimizat]
web: www.edituraeikon.ro
Editura Eikon este acreditată de Consiliul Național al Cercetării Științifice din România (CNCS)
ISBN 978-606-711-205-4
Editori: Valentin AJDER
Vasile George DÂNCU
Coperta: autorul
Gesturi, Vorbe și Minciuni
Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată
E I K O N
Cluj-Napoca, 2014
Pro
eef. univ.
Notă: Această carte reprezintă reluarea notelor cursului de Semiotică gestuală juridică de la Masteratul de Științe penale și Criminalistică, Facultatea de Drept din ClujNapoca a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” din București. Reluarea cursului în această carte s-a bazat pe notele studenților. Alți studenți masteranzi, de la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca – Anca Chitoran, Iuliu Paul Pop, Raluca Stefan cel Mare și Alexandru Truta – au revăzut grafic imaginile. Tuturor acestora, ca și tuturor studenților mei le mulțumesc pentru interesul și entuziasmul cu care au colaborat cu mine.
Cuprins Cuprins …………………………………………………………………………………………. 5
Introducere …………………………………………………………………………………………………………. 8
I. Gesturi / Comunicarea corporală …………………………………………… 10 1. Corp și comunicare corporală ………………………………………………….. 11
Limbaj non-verbal sau limbaj corporal? …………………………………………………………………… 11
Tipologia semnelor limbajului corporal ……………………………………………………………………. 14
Tipologia generală și cea specifică a semnelor limbajului corporal ………………………… 14
Natură și cultură în geneza și semnificațiile semnelor limbajului corporal ………………. 16
2. Interpretarea limbajului corporal …………………………………………….. 19
Diversitatea interpretărilor posibile ale semnelor limbajului corporal …………………….. 19
Regulile interpretării limbajului corporal …………………………………………………………….. 20
Autonomia simbolică a unor semne din limbajul corporal și simbolismul unor părți ale
corpului …………………………………………………………………………………………………………… 22
Spațiul în limbajul corporal ……………………………………………………………………………….. 25
Timpul în limbajul corporal ……………………………………………………………………………….. 30
Între explicare și interpretare: înțelegerea limbajului corporal ………………………………. 30
3. Tipologii interpretativ-explicative ale gesturilor ……………………….. 32
Grila spațial-simbolică ……………………………………………………………………………………….. 32
Test: Tipul de personalitate în funcție de emisfera cerebrală dominantă ………………….. 43
Grila reacțiilor instinctive ………………………………………………………………………………………. 45
Test: Personalitatea în funcție de posturile adoptate în timpul somnului ………………….. 53
Grila Sinergologiei…………………………………………………………………………………………………. 54
Grila Mimicii și Microexpresiilor ……………………………………………………………………………… 62
Teste ………………………………………………………………………………………………………………… 70
4. Alte forme ale limbajului corporal ……………………………………………………………………….. 71
Limbajul corporal paralingvistic: vocea ………………………………………………………………. 71
Limbajul corporal în relație cu obiectele ………………………………………………………………. 72
5. Indicatori gestuali caracteristici unor tipuri de limbaj corporal … 76
Descrierea generală a semnificației comportamentului …………………………………………… 76 Indicatori ai dominanței ………………………………………………………………………………………… 79
Indicatori ai supunerii ……………………………………………………………………………………………. 82
Indicatorii comportamentului de calmare ……………………………………………………………….. 84
Indicatori comportamentului de gen …………………………………………………………………….. 85
Indicatori care apar în conversații …………………………………………………………………………… 86
Apendice I: Extensii ale limbajului coporal ………………………………….. 91
Limbajul corporal și fizionomia……………………………………………………………………………….. 91
Psihosomatismele ca limbaj corporal ………………………………………………………………………. 91
Limbajul corporal și grafologia ……………………………………………………………………………….. 92
Apendice II: Folosirea propriului limbaj corporal ……………………….. 94
Exerciții și Teme ……………………………………………………………………………………………….. 95
II. Vorbe / Comunicarea verbală …………………………………………………. 97
Limbajul vorbirii …………………………………………………………………………………………….. 98
Cuvintele și comunicarea verbală ………………………………………………………………………… 98
Ascultarea activă ………………………………………………………………………………………………. 99
Blocaje care apar în calea unei bune ascultări …………………………………………………………. 99
Indicații de limbaj verbal și corporal – întrebarea, încurajarea, parafrazarea,
manifestarea empatiei și rezumarea: …………………………………………………………………….. 101
Nevoia de interpretare …………………………………………………………………………………. 104
Reguli de interpretare ………………………………………………………………………………………. 104
Hermeneutica ………………………………………………………………………………………………….. 107
„Metalimbajul” ……………………………………………………………………………………………. 108
„Metalimbajul” – limbajul vorbirii …………………………………………………………………….. 108
„Metalimbajul” reclamelor imobiliare ………………………………………………………………… 110
Dicționar al „metalimbajului” cotidian ……………………………………………………………….. 111
Interpretare, suprainterpretare și secret ………………………………………………………………. 114
Exerciții și Teme ……………………………………………………………………………………………… 116 III. Minciuni ……………………………………………………………………………… 117
1. Ce este minciuna? ………………………………………………………………… 118 2. Indicatori ai minciunii ………………………………………………………….. 121 Indicatori ai minciunii în limbajul corporal ………………………………………………………… 122
Indicatorii ai minciunii în limbajul verbal ………………………………………………………………… 125
Testarea mincinosului ………………………………………………………………………………………….. 128
Detectorul de minciuni ce analizează emoțiile de la distanță ………………………………… 128
Teste ………………………………………………………………………………………………………………. 129
Exerciții și Teme ……………………………………………………………………………………………… 129 Anexe teoretice ………………………………………………………………………….. 131
Anexa teoretică I: Probleme de principiu ale semioticii limbajului corporal / ale semioticii gestuale …………………………………………………. 133
Principii ale semioticii limbajului corproral …………………………………………………………….. 133
Funcții generale ale limbajului corporal …………………………………………………………………. 134
Funcții specifice limbajului corporal ………………………………………………………………………. 135
Anexa teoretică II: Schimbarea de paradigmă în comunicare …….. 138
Informație și relație …………………………………………………………………………………………….. 138
Alteritatea în contextul comunicării ca relație ………………………………………………………… 141
Digital și analogic ………………………………………………………………………………………………… 143
Anexa teoretică III: Notă asupra istoricului interesului pentru limbajul corporal ………………………………………………………………………. 143 Postfață ……………………………………………………………………………………… 147
De la suflet la corp în comunicare: Corpul de limbaj și corpul ca limbaj ……………………… 147
Bibliografie ……………………………………………………………………………….. 155
Introducere
În majoritatea sutelor de cărți care tratează limbajul corporal circulă o enormă eroare. Ea este bine intenționată, pentru că vrea să scoată astfel în evidență importanța reală și deosebită a comunicării non-verbale. Dar e produsă de obiceiul de a credita adevărul afirmațiilor altora fără a căuta sursele prime și de a nu examina logic implicațiile a ceea ce acceptăm ca adevărat. Eroarea rezidă în repetarea la nesfârșit a proporțiilor stabilite de Albert Mehrabian privind importanța limbajului para-verbal și non-verbal în comunicare: 7% din sensul comunicării rezidă în cuvintele care sunt rostite; 38% din sens este paralingvistic (modul în care cuvintele sunt spuse); 55% din sens rezidă în expresia facială (limbaj non-verbal, corporal). Lăsând la o parte faptul că oricum formula nu se poate aplica decât unei parți a mesajelor – celor care realizează, măcar indirect și aparent, o comunicare de tip față-în-față – intervine aici o flagrantă eroare de logică. Dacă respectivul procentaj ar fi general adevărat, comunicarea umană ar trebui să se bazeze mai ales pe expresii faciale și tonalități ale vocii și dacă nu să renunțe la cuvinte, măcar să le păstreze pe o poziție cu totul secundară în comunicare.
Or, după cum putem cu ușurință constata nu este așa: cu toată imensa și de necontestat importanță a comunicării non-verbale, cuvintele rămân foarte importante pentru noi datorită preciziei cu care pot transmite informații!
Mehrabian a încercat să corecteze erorile rezultate din excesiva și imprecisa popularizare a formulei lui pe website: www.kaaj.com/psych (29 May 2009). Cartea lui din 1981, Silent messages: Implicit communication of emotions and attitudes, clarificase, de alfel, îndeajuns, lucrurile: statistica pe care o invocă se referă la comunicarea emoțiilor și atitudinilor și încă mai specific, la falsa lor comunicare, adică la înșelătorie și minciună! Formula lui Mehrabian – 7%-38%-55% – e dedusă din situațiile de comunicare în care există incongruență între cuvânt și expresia facială și ne spune că ascultătorul tinde să se încreadă mai mult în expresia facială și în tonalitățile vocii, decât în cuvânt, ceea ce este și exact și adevărat.
Cartea de față pornește din acest punct. Ea încearcă, totodată, să repare și o altă frecventă eroare, similară în intenție, de alfel, cu prima: interesul pentru limbajul nonverbal, corporal sau gestual uită de integralitatea comunicării umane interpersonale.
Ea își propune să descopere mesajele înșelătoare, false, mincinoase din comunicare interpersonală pornind de la întregul comunicării, de la relațiile dintre gesturi și vorbe pentru a descoperi minciunile. Adică își propune să aplice limbajului corporal, semiotica, iar metalimbajului verbal, hermenutica, și să le facă să conclucreze pentru o mai bună și mai completă interpretarea și înțelegere a mesajelor și pentru depistarea minciunilor.
Intenția de a servi mai multor scopuri – de a introduce în semiotica limbajului corporal prin prezentarea unei aplicații adecvate, aceea a descopeirii minciunii – face ca acestă carte să fie compusă din straturi succesive. În funcție de interese ea poate fi parcursă în întregime și în succesiune sau fragmentar și pe sărite. Cineva care este interesat doar de mai buna înțelegere și utilizare a limbajului corporal poate citi numai capitolele referitoare la acesta și poate face exercițiile indicate, dar, pentru a câștiga o înțelegere teoretică, ar fi bine sa citeasca și Anexa. Cine se intereseaza mai ales de descoperirea minciunii se va concentra suplimentar pe capitolele Metalimbaj și
Minciuna. Cei interesați de teorie însă vor face bine să citeasca Anexele teoretice, care, pe măsură ce sunt parcurse, oferă o perspectivă tot mai cuprinzătoare și mai generalizantă asupra Semioticii limbajului corporal.
I. Gesturi / Comunicarea corporală
1. Corp și comunicare corporală
Limbaj non-verbal sau limbaj corporal?
Ideea de limbaj corporal beneficiază de prezumția că totul e semn sau poate fi semn în această lume (pansemie), dar interpretarea acestor semne trebuie să fie atentă la prezumția că semnele pot avea mai multe semnificații (polisemie). Din această perspectivă, corpul apare ca fiind locul și instrumentul numeroaselor sisteme de semnificare: intonațiile expresive și semnificante ale vocii, semne gestuale, mimică, atitudini corporale și comportamentale, semne cosmetice, vestimentare, ale condiției sociale, ale regulilor instituționale, de politețe, ale etichetei și atitudinilor, de exprimare a sentimentelor, legate de roluri și poziții sociale, semne ale artelor.
Suntem obișnuiți să luăm în considerare limbajul corporal mai ales ca limbaj non-verbal, adică în calitatea de limbaj care, deși nu este verbal, însoțește limbajul verbal sporindu-i comunicabilitatea. În numeroase cazuri, însă, gesturile, mimica sau pantomima se pot substitui total enunțării verbale: spre exemplu „da” și „nu”, care pot fi înlocuite de mișcări ale capului. În alte cazuri gestualitatea involuntară – scoaterea cheii în fața unei case străine, gest pe care îl invocă Freud – devine limbajul prin excelență al inconștientului. Corpul poate produce chiar semne mai „naturale”, genuine: reacțiile fiziologice la întrebările verbale ale anchetatorului pe care le detectează poligraful (detectorul de minciuni) sau „discursul” bolii, prin care comunică cu medicul altfel decât inconștientul cu psihiatrul – Ambroise Paré vorbește despre diferitele tipuri de sudori, după caracteristici și locuri, inițiind semiologia medicală. El produce și utilizează chiar semnele unor mesaje chimice, feromonii, de unde o posibilă semiotică a parfumurilor. De aceea preferăm să vorbim în paralel cu limbajul verbal, care este modul de exprimare prin excelență al conștiintei, de un limbaj care emană esențialmente de la corp, de un limbaj corporal.
Totuși, corpul nu este un semn cu semnificație precisă, cum este cuvântul, sau o aglomerație sintactică de semne, cum sunt mesajele verbale, ci este mai degrabă traversat de ceea ce s-ar putea numi intenții semnificante. Ele nu sunt necesarmente coerente sau ierarhizate, conștiente sau voluntare, iar receptorul nu le înțelege în totalitate și conștient, pentru că ele nu sunt prinse într-o intenție de comunicare a unui mesaj către un receptor. Limbajul corporal seamănă cu “comunicarea” animală: pisica și câinele, ca și corpul, se exprimă mai degrabă decât comunică, adică schițează comportamente care manifestă intenții sau emoții. De altfel, noi comunicăm cu
Fig. 1. Exemplu de limbaj corporal (al cozii) la pisică animalele folosind propriul nostru limbaj corporal. Celebrul cal Hans, al lui von Osten, care calcula până și rădăcina pătrată și da rezultatul bătând din picior a fost îndelung observat de Pfungst, care a rezolvat miserul descoperind că oamenii care puneau întrebări calului î ofereau în același timp soluția prin indicii de comunicare corporală.
Dar gesturile nu sunt, ca atitudinile, numai comportamente încă mai estompate:
ele nu numai că sunt neduse până la capăt, ci sunt mai degrabă destinate să semnifice decât să efectueze – cum este cazul comportamentelor -, sau să amenințe cu efectuarea – cum este cazul posturilor. Și nu numai atât: fiind doar semne ale unor intenții sau atitudini mentale de regulă inhibate sau cenzurate, ele pot semnifica ceva ce rămâne cel mai adesea ascuns și pentru cel care le face. Deși credem că pentru interpretare și înțelegere trebuie avută în vedere comunicarea intrpersonală în integralitatea ei – și această carte e o pledoarie în această direcție! – credem nu mai puțin că există o parte din această comunicare care provine de la corp și că termenul de limbaj corporal exprimă mai bine adevăratele dimensiuni și relativa autonomie a acestei părți în raport cu partea verbală, decât ar face-o numele de „limbaj non-verbal”.
Prin urmare, ca și comunicare, limbajul corporal se referă la expresii faciale, mișcarea ochilor, aparența fizică, mișcări și gesturi corporale, mesaje tactile, caracteristicile vocale, condiționate de utilizarea timpului, dinamica spațială și implicațiile diferențelor de gen și de vârstă, de etnie și de statut social care intervin în toate aceste domenii. Această denumire implică interpretarea gesturilor, mimicii, posturii, comportamentului etc., și descoperirea semnificațiilor și sensurilor care fac din toate acestea semne un limbaj, fie că ele însoțesc și susțin limbajul verbal, fie că îl contestă sau contrazic în semnificațiile enunțate, fie că sunt pur și simplu autonome.
Tipologia semnelor limbajului corporal
Tipologia generală și cea specifică a semnelor limbajului corporal
Analiza structurii comunicării corporale impune luarea în considerare a codurilor, modelelor și scopurilor specifice implicate. În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de semne, coduri care, prin combinare, dau o anumită structură. De fapt, aceste semnale sunt stimuli senzoriali care impresionează simțurile omului: văz, auz, pipăit, miros. Pe baza tipului semnelor și a canalelor de transmitere a lor s-au produs multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale și ale comunicării nonverbale.
Din punctul de vedere al tipologiei generale a semnelor, în limbajul corporal putem avem de a face cu:
Indici (semne neintenționate, adesea non-conștiente): poziția sprâncenelor în mirare, încruntarea frunții în nemulțumire. Fața este zona privilegiată de exprimare a indicilor emoționali, chiar dacă participă și corpul; dilatarea sau îngustarea pupilelor, ochii și privirea au un rol preponderent ca indice al stării emoționale.
Simboluri (semne cu semnificație socio-culturală, adesea normate sau chiar ritualizate): ochii la cer pentru a implora divinitatea; brațele deschise pentru a primi pe cineva; îngenuncherea și poziția mâinilor în rugăciune etc.
Semne corporale (în general gesturi făcute cu intenție comunicativă): surâsul cu intenție de salut; unele gesturile cu palmele și degetele, bătutul cu palma pe spate pentru a întrerupe îmbrățișarea etc.
Dar tipologia generală a semnelor nu ajunge pentru explorarea limbajului corporal. Au apărut numeroase și diferite clasificării aplicate specificului limbajului corporal. Oferim aici două astfel de sistematizări, cu titlu de exemplu, vom invoca altele, punctual, pe parcurs și vom căuta să acredităm una proprie, constuită din perspectiva unei interpretări ghidată de principiile generale explicative ale genezei semnelor acestui limbaj. Astfel, printre cele mai vechi clasificări, J. Ruesch și W. Kees au propus, în 1956, o formulă simplă care permite gruparea comunicării corporale în trei categorii:
limbajul semnelor corporale, nonverbale, incluzând gesturile;
limbajul acțiunilor incluzând mișcările corpului implicate în diferite
activități;
limbajul gesturilor sau acțiunilor în relație cu obiectele, care încorporează dispunerea intenționată sau neintenționată a obiectelor în spațiu în vederea folosirii lor.
În studiul: „The repertoire of nonverbal behavior: Categories, origins, usage and coding”, devenit clasic, Paul Ekman și Wallace V. Friesen propun, în 1969, un sistem de categorii pentru clasificarea comportamentelor nonverbale format din:
Embleme: mișcări care substituie cuvintele și pot constitui un limbaj de sine stătător: degetul mare orientat în sus. Ele sunt înțelese adecvat în contextele culturale de referință, dar pot produce confuzie în contexte diferite;
Ilustratori: mișcări mai puțin arbitrare decât emblemele, care însoțesc
comunicarea, o susțin și o împlinesc:
Bastoanele: mișcări verticale ale mâinii, accentuează anumite cuvinte pentru a atrage atenția asupra elementelor esențiale ale discursului;
Pictografele: desenează în aer forma obiectelor despre care se vorbește;
Kinetografele: descriu o acțiune sau o mișcare corporală pe care emițătorul consideră insuficient să o redea prin cuvinte;
Ideografele: descriu o mișcare abstractă, a gândirii, raționamentului;
Deictice: indică obiecte, locuri, persoane (indicarea persoanelor poate irita! și sunt limitate de regulile de politețe);
Spațiale: care reproduc cadența unei acțiuni;
în fine, Ilustratori emblematici: embleme utilizate în prezența cuvintelor.
Gesturi de reglaj: dirijează, controlează și întrețin comunicarea: datul din cap, contactul vizual, schimbarea poziției. Au funcție expresivă și fatică: relevă atitudinea participanților față de interacțiune, dau receptorului asigurări privind continuitatea contactului, iar emițătorului îi permit să-și ajusteze enunțarea în funcție de reacțiile interlocutorului
Expresii faciale afective: exprimă stările sufletești prin care trece emițătorul; sunt preponderent indici, numai secundar semnale: mimici, mișcări ale membrelor, posturi. Fiind puțin controlabile conștient, sunt cei mai buni indicatori asupra stării emoționale adevărate a interlocutorului.
Mișcări adaptatorii: mișcări ce răspund unor necesități umane, nu de comunicare, și apar indiferent de prezența sau absența observatorilor: autoadaptorii sunt mișcările orientate spre propriul corp – frecarea sau atingerea feței; adaptorii obiectuali
– manevrarea sau introducerea în gură a creionului, ochelarilor, bijuteriilor; și mișcarea în general, ori schimbările de postură;
f) Posturi: comunică statutul social relativ, atitudine, emoții, grad de curtoazie, căldură sufletească; includere-excludere din spațiul comunicării; orientare corporală: față în față – predispoziția pentru comunicare; alături – neutralitate; congruențăincongruență: participarea conduce la o postură similară cu a interlocutorului; divergențe sau diferendele fac persoana să nu privească spre interlocutor, să nu interacționeze, etc.
Clasificarea comportamentelor nonverbale propusă de Paul Ekman și Wallace
V. Friesen ia ca unitate de înregistrare mișcările corporale observabile de către o altă persoană fără utilizarea unor echipamente speciale. Sistemul reflectă interesul autorilor pentru determinarea emoțiilor pe baza decodificării comportamentelor nonverbale iar denumirea claselor de comportamente este mai mult denotativă decât conotativă,. Pe de altă parte grupa „e) Mișcări adaptatorii” este, după cum se va vedea, diferit și interesant interpretată în sinergologia lui Philippe Turchet.
Natură și cultură în geneza și semnificațiile semnelor limbajului corporal
Comunicare nonverbală este, desigur, filogenetic și ontogenetic primordială față de cea verbală. Gesturile, care sunt pur umane, sunt, de fapt, intermedieri care permit trecerea de la natură la cultură, adică de la corp și comportament, la semne și semnificații cu valabilitate colectivă. Interacțiunea corporală – copil-mamă – apare ca forma primă de comunicare și baza pe care se elaborează alte forme de comunicare.
Abilitatea de a combina gesturile și vocalizările a fost esențială pentru evoluția limbajului uman. De la început există o primordialitate a gesturilor față de limbajul verbal, pentru că relația e prealabilă conținutului comunicării. Pe această relație primordial corporală, societatea vine să-și construiască sensurile și semnificațiile. Actualmente, o parte din aceste semne gestuale nu au alt rol decât acela de a susține vorbirea și trebuie, în general, raportate la discursul verbal pe care îl susțin sau îl contrazic, indicând în acest caz ceea ce autorul lor gândește, dar nu spune. Ne putem însă imagina faptul că, la începuturile hominizării, limbajul uman prim a fost cel al gesturilor care, degajându-se de comportament, posturi și mimică, deveneau tot mai mult semne și că, la originea limbajului verbal, cuvintele erau cele care, într-un limbaj foarte concret, lipsit de abstracțiuni, descriau pur și simplu gesturile, înlocuindu-le acolo unde acestea nu puteau fi folosite. Resturile unei atare situații se regăsesc astăzi în formule de limbaj foarte sugestive și concrete, care descriu gesturile și le conferă pentru noi un sens. Spre exemplu: „Ține-ți gura!” pare că descrie pur și simplu gestul pe care îl face cel care regretă că vorbele „i-au zburat din gură”.
E greu de știut cum au evoluat semnificațiile unor gesturi care au ajuns să aibă un sens cultural contrar sensului lor originar, natural. Spre exemplu, Darwin a interpretat gestul de aprobare cu capul ca un semn de supunere față de cineva dominant. La rândul lui, Freud considera gestul de afirmare ca fiind un gest ce provenea de la căutarea sânului mamei de către sugar, și invers, refuzul acestuia, ca fiind un gest de negare. Supradeterminarea culturală a gesturilor, întâlnită la indieni, bulgari sau turci, răstoarnă sensurile gestuale: pentru ei gestul nostru de negare cu capul însemnând « da » și invers.
Fig. 2. 1. Nu contează! Nu acorda nicio atenție! (folosit mai ales în Europa centrală); 2. Nu contează! (se mișcă indicele pe nas ca și când l-ai înșuruba, după care se șterge nasul spunînd ”ffft”, în Africa Orientală); 3. Ia-o ușor, calmează-te (folosit aproape peste tot în America si Europa, mai ales în Spania, Napoli, SUA); 4. Mîine (pentru a indica ”poimîine” se repetă gestul; în Italia, Argentina); 5. Așteaptă! Am o idee! (Italia, Austria, la evrei); 6. Foarte important (Spania, Portugalia, Maroc); 7.
Crede-mă! N-am niciun amestec! N-am nicio legătură cu asta (se scutură haina; se folosește cînd se dau vești proaste, la Arabi); 8. Ce mizerie! Ce dezgustător! (prefăcîndu-ne că suntem scandalizați; Germania, Austria); 9. Oh, nu ar fi trebuit să o spun! (prefăcându-ne că ne-a scăpat ceva; Franța, Germania, Austria).
Dar culturile nu produc numai epurarea semnificațiilor inițiale ale gesturilor și impunerea semnificațiilor contrare; ele pot produce și diferențe majore între semnificațiile acelorași gesturi.Semnificația gesturilor este dependentă de contextele culturale: gestul "inel cu degetele" este ok în SUA, 0 sau "nimic" în Franța, semn pentru bani în Japonia, semn pentru gaura, respectiv homosexual, în unele țări mediteraneene. Policele în Anglia, Australia, Noua Zeelandă este folosit de autostopiști, etalat înseamnă ok, iar ridicat brusc e obscen: în Grecia este folosit doar ca gest obscen. "V" este semnul victoriei în Anglia, Australia, Noua Zeelandă numai dacă e făcut cu palma spre înafara; spre înăuntru devine insultă. Societatea supune interacțiunea corporală unei codificări riguroase, unei ritualizări care tinde să semiologizeze corpul, făcându-l un semnificant într-un sistem de comunicare și schimb ca în publicitatea sau videoclipurile muzicale.
2. Interpretarea limbajului corporal
Diversitatea interpretărilor posibile ale semnelor limbajului corporal
Interpretarea limbajului corporal este dificilă din cauza multitudinii de sisteme semnificante care traversează corpul și din cauza gradelor diferite de intenționalitate conștientă:
Unele gesturi sunt destinate intenționat comunicării: există un limbaj corporal cu clare intenții comunicative, în care gesturile sunt făcute să fie semne, cum este, prin excelență: limbajul surdo-muților. În cazul gesturilor cu mâinile și în cazul semnelor cu capul, intenționalitatea e, în general, evidentă. Există astfel un limbaj corporal explicit: gesturi clare, expresive, care intenționat au calitatea de simboluri sau semne. Spre exemplu: simbolismul gestual al salutului oriental, sau semnul gestual pe care îl face cineva care rotește palma pentru a grăbi vorbitorul. Cu cât partea corpului care realizează gestul respectiv este mai voluntar și diferențiat mobilă, cu atât gesturile au un mai net caracter de limbaj corporal. Așa cum fața este, prin mimică, în primul rând expresivă – putem constitui emblematic diferite expresii numai din gură, ochi și sprâncene. Prin urmare, în intenție comunicativă, conștientă cele mai evidente și importante sunt gesturile făcute cu palmele și degetele.
Există apoi expresii ce semnifică direct reacția subiectului într-o situație dată – surpriza, bucuria, supărarea -, gesturi care, mai puțin clare, pot fi interpretate ca limbaj corporal chiar în lipsa intenției comunicative conștiente. În cazul expresiilor faciale, mesajele sunt evidente, chiar și animalele exprimă atitudini prin intermediul acestora.
Însă oamenii controlează uneori aceste expresii, căci ei au descoperit că pot zâmbi celor pe care îi detestă: „mincinoșii machiavelici” (M. Argyle) pot produce toate semnele de sinceritate în limbajul corporal și totuși să mintă.
În fine, interpretabile sunt comportamentele, chiar și lipsa oricărei activități corporale, "tăcerea" limbajului corporal, atitudinea de statuie. Spre exemplu: Clinton, disculpându-se, vorbește egal, cu fața rece, crispată, cu voce egală, fără intonații, cu mâinile strânse – experții diagnostichează tocmai această “tăcere” în limbajul corporal ca fiind „mincinoasă”. Tăcerea e asociată mereu cu o postură, atitudine și adesea cu anumite gesturi, de aceea poate fi interpretată.
Regulile interpretării limbajului corporal
Confruntați cu polisemia limbajului corporal cauzată de multitudinea de sisteme semnificante participante și de gradația intenționalității conștiente care le plasează întrun evantai larg între comunicare și semnificare, trebuie să recurgem în interpretare nu numai la semiotică ci și la hermeneutică. Regulile hermeneutice generale trebuie să fie prealabile formulării regulilor specifice interpretării limbajului corporal: înțelegerea lui se bazează pe mișcarea de la parte la întreg, el trebuie raportat la context, iar gesturile trebuie privite ca răspunzând la o întrebare. Principiul general al interpretării lor este acela că mișcările corporale nu pot fi înțelese decât în funcție de context și de secvența comunicațională din care fac parte: nu există "chei (absolute) ale gesturilor". Ceea ce putem inroduce – și vom introduce în capitolele care urmează – cu adevărat specific în semiotica limbajului corporal sunt anumite principii generale explicative care să ne ghideze interpretarea pornind de la principiile genezei semnelor acestui limbaj. Altfel, în cazul gesturilor, mimicii, posturilor, comportamentului funcționează principiul relației inverse între semioză și interpretare: cu cât semnificarea este mai slabă, cu atât interpretarea este mai intensă, mai nelimitată.
Din concretizara regulilor general hermeneutice la semiotica limbajului corporal rezultă aceste specificații ale interpretării:
Gesturile trebuie interpretate grupat, urmând succesiunea lor în timp, nu izolate unul câte unul, cu semnificația lor. Un gest unic – o strângere de mână, mângâierea sau ștergerea buzelor cu degetele etc. – ar corespunde astfel unui cuvânt. O serie de astfel de gesturi –fie intenționate, fie inconștiente, fie în amestec – legate împreună formează un grup de gesturi, o "propoziție". Darwin arată că exprimarea emoțiilor antrenează numeroase semne, astfel că inferența de la ceea ce este direct observabil la ceea ce este subiacent trebuie să ia în considerare simptomul, combinația de semne, nu semnul izolat. Buna dispoziție, râsul, zâmbetul se exprimă prin obrajii și buza superioară mult ridicate, prin crețurile transversale fine de pe pielea punții nasului, prin dezvelirea dinților anteriori ai maxilarului superior, prin formarea unei cute nazo-labiale foarte pronunțate, care unește aripa fiecărei nări cu colțul gurii, prin ochii vii și strălucitori și prin retragerea colțurilor gurii și a buzei superioare. In schimb, mâhnirea se exprimă prin schimbarea poziției sprâncenelor în corelație cu alte semne: fața devine palidă, mușchii se relaxează, ochii coboară, capul atârnă pe pieptul contractat, buzele, obrajii și maxilarul inferior se lasă toate în jos prin propria lor greutate. Toate trăsăturile feței sunt alungite; se poate spune că unei persoane care aude vești proaste i se lungește fața.
Suplimentar, pentru a putea fi reținute și codificate mai mai ușor e bine să identificăm și să analizăm gesturile peperchi contrastante – un anume gest și gestul cu semnificație opusă.
Gesturile trebuie interpretate în context. "Interacțiunea" (M. Argyle) sau situația comunicațională – diferă perspectiva din care considerăm limbajul corporal, ca acțiune sau ca și comunicare; noi privilegiem de îndată ce interpretăm, comunicarea – este alcătuită din:
Context – situația generală în care are loc o întâlnire, o comunicare: masa,
cinematograful, teatrul, concertul; dacă suntem cu un prieten, un coleg, o iubită, cineva cu care ne aflăm la începutul relațiilor sau suntem cunoștințe vechi. Gesturile trebuie raportate la statutul și rolul social, la vârsta și sexul celor care le fac, chiar la diferențele de stiluri comunicative – introvertit sau extravertit -, ca la un context.
„Text” („discursul” limbajului corporal) – gesturile, atitudinile, posturile din acel context – care pot fi, la nevoie, înregistrate – dar care, în sine, rămân insuficiente pentru surprinderea aspectelor subtile ale sensului comunicării sau interacțiunii.
Subtextul – sensul ascuns pe care „textul” (gesturile, atitudinile, posturile) ni-l poate propune prin mijloace semiotice (intonație, gesturi etc.). Aici formula procentelor lui Mehrabian poate fi cu îndreptățire citată: intonația și gesturile fac, față de limbajul verbal, mai mult de jumătate din cantitatea de informație pe care o putem obține pentru a înțelege o situație anume, pe dimensiunea ei relaționară, mai ales dacă este contrazisă de forularea verbală.
Gesturile trebuie interpretate, la fel ca și mesajele verbale, din perspectiva întrebării la care răspund sau a problemei pe care o rezolvă. Este esențial să ținem seama de faptul că ele răspund adesea unor probleme/întrebări mai degrabă fiziologice decât semnificante, pentru că au și funcții comportamental – adaptative, nu numai de semnificare, ca ale cuvintelor. Poate că îi este frig și gestul de închidere/apărare semnifică numai o încercare de reducere a pierderii de căldură a corpului; poate că este iritat de o mușcătură de insectă sau de hainele pe care le poartă și gesturile cu mâna la gât nu au altă semnificație etc.
Autonomia simbolică a unor semne din limbajul corporal și simbolismul unor părți
ale corpului
În majoritatea cazurilor de comunicare corporală gesturile au semnificații relative și contextuale ceea ce le și face atât de ambigui. Gesturile, ca semne cu semnificații autonome ale limbajului corporal, sunt specifice omului. Ele au, alături de mimică și parțial diferit de comportament și posturi, în cea mai mare măsură un caracter de limbaj – în sensul în care vorbim despre un limbaj al surdo-muților – pentru că anumite gesturi și anumite mimici își au semnificațiile lor, susținute simbolic și oarecum indiferente la context.
Există însă și un simbolism religios, alchimic și astrologic al corpului, adică o determinare culturală a gesturilor. Spre exemplu, Frații Limbourg, într-o miniatură din sec. XV, în Les très riches Heurres du Duc de Berry, din Chantilly, aflată astăzi la muzeul Condé, înfățișează o sinteză a teoriei microcosmosului care oglindește macrocosmosul: omul devine o hartă celestă – fiecărui semn zodiacal îi corespunde o parte a corpului.
Fig. 3. Imagine din Les très riches Heurres du Duc de Berry, (1413 – 1416)
Frații Limbourg, muzeul Condé, Chantilly.
Schema simbolismului astrologic este următoarea: creștetul capului – berbec; gâtul: taur; umeri-brațe: gemeni; piept superior: rac; inferior leu; mijloc: fecioară; burtă: balanță; zona organelor sexuale: scorpion; coapse: săgetător; genunchi: capricorn; pulpe: vărsător; tălpi: pești. Semnificația gesturilor se împărtășește din astfel de simbolisme construite cultural, cel puțin în egală măsură, ca și din corelația cu limbajul, cu discursul verbal.
Să reluăm sumar, după Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, Buc., 1994, vol. 1-3:
Degetul arătător: judecată, hotărâre, echilibru, liniște, stăpânire de sine; cel mijlociu: afirmarea personalității; cel mic: dorințe ascunse, puteri oculte, divinație (ezoteric); inelarul: sexualitate, plăcere; iar policele: semnul masculinității.
Brațul – forță, putere, ajutor acordat, distribuire, mână a dreptății. Brațele ridicate în liturghia creștină: chemarea harului, deschiderea sufletului către binefacerile dumnezeiești. În situații de conflict: predare, supunere, chemare la clemență. Mâna: activitate, dominare, putere.
Diferența dintre dreapta și stânga e un simbolism impus corpului și diferit în funcție de culturi. În occident, dreapta este favorabilă, reprezentând: forță, îndemânare, masculinitate, ordine, muncă, fidelitate, autoritate, ierarhie, stabilitate, tradiție, autosatisfacție. Stânga este: nefastă (sinistră), feminină, nocturnă, satanică, dezordine, incertitudine, nemulțumirea, mișcarea, revendicarea, căutarea progresului, inovația, riscul. În China: opoziția nu este absolută, stânga e partea onorabilă, masculină, reprezintă cerul (yang), dreapta este pământul (yin) și aparține femeilor. În general, se oferă cu stânga și se primește cu dreapta. În Japonia: stânga este partea înțelepciunii, credinței, instinctului, în legătură cu soarele, elementul bărbătesc. Dreapta e în raport cu luna, apa, elementul femeiesc.
Ochiul este aproape universal simbolul percepției intelectuale. Privirea este simbolul revelației.
Nasul, ca și ochiul, este simbolul clarviziunii, perspicacității, discernământului, dar mai degrabă intuitiv decât rațional.
Fața exprimă gândurile și sentimentele și oglindește persoana; misticii imploră de la Dumnezeu să le arate fața: recompensa hărăzită vieții veșnice.
Piciorul: simbol al legăturilor, contactelor, înlesnește apropierea.
Simbolismul gestual este, după cum se vede, legat mult de un simbolism al corpului. Avem de a face mai degrabă cu invocarea unor semne preexistente simbolic și statice. Dar limbajul corporal este mai degrabă dinamic, este o activitate semnificantă. La fel ca și pentru fizică o evoluție apare în semiotica limbajului corporal atunci când se introduc cuantificările spațiale și temporale.
Spațiul în limbajul corporal
Edward T. Hall, în The Silent Language (1980), numește proxemică ansamblul observațiilor și teoriilor privind uzajul pe care îl face omul cu spațiul ca și concept cultural. Animalele se împart în teritoriale sau non-teritoriale după cum apără sau nu un teritoriu. Propriu speciilor agresive, omul e un animal teritorial; atitudinea teritorială este un răspuns biologic înnăscut la agresivitatea altuia. Termenul de „proxemică” a fost pentru prima oara folosit de Edward Hall în studiul cu titlul: „Proxemics – the study of man’s spatial relations and boundaries”, unde subliniază că problema spațiului există și în lumea animală, arătând că primele cercetări privind comportamentul animalelor în mediul natural și în captivitate au fost realizate de etologul elevețian H. Hediger (1950). Acesta a identificat cinci tipuri de distante și anume:
„distanța de fugă” – distanța care îi permite unui animal să scape prin
fugă dacă simte apropierea altui animal;
„distanța critică” sau „distanța de atac” – de la care fuga pentru a scăpa
de atacatori nu mai este posibilă;
„distanța personală” sau „distanța interpersonală” dintre două exemplare
din aceeași specie. Ea rezultă din confruntarea tendințelor de „a fi împreună” și de „a fi singur”;
„distanța de apropiere” pe care animalele o păstrează într-un teritoriu;
„distanța socială” pe care un individ o menține față de ceilalți membri ai
grupului.
Pe baza studiului distanțelor la animale, Edward Hall face măsurători ale pragurilor de receptare a vocii, delimitând patru distanțe în comunicarea interumană:
„distanța intimă” (40, 50 cm: sunt date două limite ale distanțelor pentru ca acestea nu sunt fixe, absolute, ci relative la cultura și mediul contextului comunicării!) în care poți simți prezența celuilalt, mirosul, respirația. Este un spațiu de protecție pentru individ, accesibil numai persoanelor apropiate, partenerului, iubitei sau iubitului, propriilor copii. Apropierea interlocutorilor, acceptarea acestora în zona distanței intime exprimă o apropiere psihologică. În cazul acestei distanțe se operează olfacția, contactul cutanat, sensibilitatea termică și elementul vizual;
„distanța personală” (50, 75 cm) în care indivizii îsi pot atinge mâinile, definește limita contactului fizic direct cu ceilalți. La acest nivel nu putem detecta căldura, respirația celuilalt și, în general avem dificultăți în a menține contactul la nivelul ochilor. Dacă acest spațiu este încălcat, ne simțim inconfortabil, lucru sesizabil prin mișcări excesive la nivelul corpului, iar reacția față de invadarea spațiului personal este în funcție de tipul de relație pe care o avem cu interlocutorul.
„distanța socială” (1,5, 3 m) este distanța în care pierdem detaliile privind interlocutorul. Este distanța la care se desfășoară cele mai multe interacțiuni individuale obișnuite, tranzacțiile, afacerile cu caracter formal. Dispunerea mobilierului ține seama de respectarea acestei distanțe. Contactul la nivelul ochilor este foarte important pentru a menține un nivel optim al comunicării, vocea este mai ridicată, iar inflexiunile vocii au rolul de a reduce distanța socială.
„distanța publică” (3, 6 m) este distanța la care individul este protejat și poate
Fig. 4. Intervalele spațiale interpersonale în comunicare
deveni defensiv dacă este atacat. La acest nivel suntem destul de aproape pentru a urmări acțiunile interlocutorului, deși pierdem detalii ale comportamentului acestuia: expresiile feței, direcția privirii etc. În acest caz, văzul și auzul au cea mai mare importanță, senzațiile tactile fiind practic eliminate.
Termenul de "spațiu personal" este însă inventat de D. Katz în 1937, popularizat de R. Sommer, în 1969, apoi preluat de Hall: e o prelungire teritorială a corpului, ca un fel de bulă, de inel sau de cochilie. I se substituie (E. Goffman, Roger Lécuyer) termenul de "distanță interpersonală" – care este variabilă în funcție de situația interacțiunii; Hall și apoi unul din discipoli, J.A. Scott constată diferențe în funcție de culturi, iar Michael
Argyle descrie diferite culturi și locuri în funcție de utilizarea culturală a spațiului.
Dinamica spațiului personal în limbajul corporal
Michael Argyle și Janet Dean au formulat în 1965 pentru unele tipuri de interacțiuni în comunicarea nonverbală „teoria echilibrului”: dacă o persoană ridică nivelul de apropiere, manifestat prin micșorarea distanței, prin sporirea frecvenței contactului vizual, prin zâmbet și prin alte semnale verbale și nonverbale și nivelul de apropiere se stabilește de către ambii interlocutori, cealaltă persoană tinde cu aceeași forță să restabilească echilibrul, mărind distanța și evitând privirea celuilalt. În schimb după „modelul stimulării” lui M.L.Patterson, 1976, dacă o persoană îți schimbă nivelul de implicare, cealaltă persoană este stimulată fie în sens pozitiv, adică reciproc, fie în sens negativ, adică compensator. Dacă nu apare nicio schimbare a nivelului de implicare, înseamnă că schimbarea realizată de prima persoană a fost nesemnificativă în respectiva relație.
Elementul dinamic al comportamentului de comunicare este ajustarea intimității situării spațiale la intimitatea relației. O suită de semnale semnifică partenerului tipul de relație pe care vrei s-o stabilești cu el: te apropii mai mult de cineva care are ochii închiși decât dacă are ochii deschiși; cu cât un partener e mai aproape de
tine, îl privești mai puțin. În cazul proximității, importanța contactului vizual scade, pe când cel olfactiv și tactil cresc.
Legea proxemicii, formulată sintetic de Edward T.
Hall, ne spune că: „dintre toate lucrurile egale într-un anumit fel, cele care sunt mai aproape de individ sunt mai importante decât cele îndepărtate”. Proximitatea afectivă scurtează distanța dintre parteneri; la fel conformitatea de opinii; inițiativa atingerii sau apropierii aparține superiorului; bărbații stau mai depărtați, între ei, decât femeile, între ele; copiii stau mai apropiați, între ei, decît adulții,
apoi distanța crește cu vârsta și începe să scadă din nou după 40 de ani. O distanță mai mică permite intrarea în funcție a mai multor canale de transmitere/receptare a mesajelor: în afara canalului vizual, intervin auzul, simțul tactil, sensibilitatea termică și olfactivă. Sentimentele reciproce constituie factorul decisiv în stabilirea distanței: ex. cum așează profesorul, elevii, sau cum se așează studenții într-o sală de curs; relațiile ierarhice (după o expresie verbală: “cineva îți este sau nu apropiat”!). Menținem o distanță mai mică dacă suntem lăudați decât atunci când suntem criticați. Micșorarea distanței față de cei cu care comunicăm este un semn de solidaritate.
De asemenea factorii contextuali
generează tendințe de mărire sau de micșorare a distanței față de interlocutor. Intimitatea contextului crește distanța dintre parteneri (teoria echilibrului); zgomotul scade distanța; la fel, amuzamentul; munca o crește. Cu cât spațiul fizic în care ne aflăm este mai larg cu atât tindem să micșorăm distanța interpersonală. Spațiul în care se conversează va fi mai mare într-un apartament decât pe stradă și va fi mai mic într-o încăpere spațioasă decât într-una îngustă. În plus, subiectul în jurul căruia se desfășoară interacțiunea poate genera variații ale spațiului de interacțiune. Astfel, când vorbim despre probleme personale sau împărtășim secrete, menținem o distanță mai redusă decât atunci când vorbim despre probleme cu caracter general sau când avem discuții formale.
Distanțele sunt, deci, relative. Ele depind de tipul de comunitate umană teritorială la care aparține subiectul – sat sau oraș; oraș mic sau oraș mare – și de tipul de cultură. Exemplu: foarte vizibilă diferența între Occident și Orient: japonezii îi consideră pe occidentali trufași, occidentalii îi consideră pe japonezi băgăreți. E.T.Hall, (1963): „Ceea ce pentru un american înseamnă apropiere, pentru un arab poate însemna distanțare”. Este ceea ce s-a numit, datorită filmării acestui comportament pe holurile ONU, „valsul ONU”: pentru a putea vorbi, partenerul arab (sau japonez, după alte surse) se apropie de cel american, care se îndepărtează cu un pas. Partenerul arab, care simte că nu poate comunica peste „prăpastia” astfel creată se apropie din nou; la rândul lui americanul se îndepărtează din nou ș.a.m.d.
Spațiile care ne aparțin reprezintă o extindere a spațiului corporal. Există gesturi tipice de marcare a spațiului (teritoriului) sau proprietății: prin punerea mâinii sau a piciorului. Autoturismele, avioanele, bărcile pe care le conducem ne extind totodată spațiul personal până la respectivele dimensiuni; sporește astfel și imaginea de sine.
Timpul în limbajul corporal
Timpul în limbajul corporal este mai puțin studiat, pentru că necesită aparatură de înregistrare și măsurare, procedurile sunt mai laborioase și interpretabil prin simetrie cu spațiul: a-i face pe oameni să aștepte, ca și a-i ține departe spațial, servește la menținerea pozițiilor ierarhiei. În ritualul așteptării disprețul pentru spațiul cuiva devine dispreț pentru timpul cuiva: „distribuția timpului de așteptare coincide cu distribuția puterii”. Experiment filmat: Când cineva bate la ușă într-o instituție sau firmă, timpul între bătaie în ușă și intrare și timpul între bătaie și răspuns sunt corelate cu poziția de putere în ierarhia instituției.
Dar cea mai mare complicație în ceea ce privește limbajul corporal vine de la faptul că este un mod de comunicare rapid: răspunsul la semnalele corporale vine în 1/25 de secundă! E și motivul pentru care scapă, în cea mai mare măsură conștiinței: comunicarea corporală este ca și circulația pe autostradă: de mare viteză – mult mai mare decât aceea a transmiterii mesajului verbal – și continuă în ambele sensuri – nu discontinuă, când dinspre emițător spre receptor, când invers, cum se întâmplă în schimbul politicos de mesaje verbale în care fiecare partener îș ascultă pe celălalt și vorbește abia după aceea!
Între explicare și interpretare: înțelegerea limbajului corporal
Ceva poate fi înțeles fie prin mecanismul cauzelor și condițiilor care îl produc, fie prin semnificația pe care o are și care ne previne asupra sensurilor în care îl putem lua. În primul caz este vorba despre efectele unei acțiuni, în cel de al doilea despre mesajul / mesajele unui semn sau unor semne. Problema care se pune aici este de a decide ce este și ce nu este semn în condițiile în care, în prezența unei conștiințe, care interpretează și înțelege, totul este semn și devine limbaj. Cu atât mai mult în cazul acțiunilor umane, pentru care definitoriu este mai degrabă scopul decât cauza și în care, de fapt, scopul este cauza. Or este efectiv semn ceea ce are insuficientă substanță sau energie pentru a efectua ceva altfel decât în semnificație: puținătatea substanțială sau energetică face, din fragmentul material sau energetic, semnificant și din entitatea respectivă semn!
Diferența dintre gesturi și acțiune este diferența dintre o mișcare corporală care, în principiu, indică ceva – poate chiar indica o acțiune sau intenția unei acțiuni, ca atunci când cineva schițează gestul de a deschide un pachet, în ideea de a fi aprobat de cel în fața căruia se petrece scena, în acest caz, echivalentul mimic pentru: pot să deschid…? Sau ca în situația unei confruntări, atunci când oponenții se amenință doar și nu duc gestul până la capăt, transformându-l într-o acțiune de lovire – și o mișcare corporală care chiar efectuează ceva – acțiunea efectivă de a deschide pachetul.
Explicare sau interpretare? Probabil că interpretare pentru că avem de a face cu semnificarea unei intenții, adică mai, precis, cu o acțiune fără finalizare și chiar fără intenția de finalizare. Aici probabil că se naște gestul și, mai ales, apare posibilitatea gestului ca semn!
Așa se face că peste tot în limbajul corporal există un amestec simbolic – motivat și că el poate fi înțeles din două perspective: cea a interpretării și cea a explicației. Privilegiem perspectiva interpretării pentru că, deși mai imprecisă, este mai stabilă și mai sigură decât explicațiile științifice cauzale care se schimbă mai frecvent. Ea se bazează pe grila interpretativă primă pe care o propune și care sertizează eficient simbolicul și natural în interpretarea gesturilor. Vom adăuga însă și alte grile de interpretare care suplimentează prin explicațiile neuroștiințelor posibilele semnificații și sensuri. Este vorba despre grila reacțiilor limbice, propusă de expertul FBI, Joe Navaro și de dr. Marwin Karlins, de grila sinergologiei, propusă de Philippe Turchet și mai ales de grila expresiilor faciale ale emoțiilor fundamentale inițiată de Darwin și elaborată de Paul Ekman.
3. Tipologii interpretativ-explicative ale gesturilor
Grila spațial-simbolică
Prima și cea mai simplă interpretare a gesturilor este, așa cum s-a văzut mai sus, cea în funcție de simbolismul diferitelor părți ale corpului care le produc. Deși pare cea mai îndemână și mai clară, insuficiența acestei interpretări rezultă din fixismul și simplismul ei. Nu toate gesturile au aceiași geneză și aceeasi natură: unele gesturi sunt universale, altele sunt specific culturale. Iar cele universale – ca, spre exemplu, ridicatul umerilor ca necunoaștere, nedumerire, supunere -, sunt mai degrabă fundamentate biologic și nu au un înțeles simbolic în sine, iar cele simbolice, fundamentate cultural, au un înțeles simbolic, dar el este adesea strict local, cea ce face ca interpretarea de acest fel să fie foarte parțială. De aceea am prezentat mai sus, alături de perspectiva cultural-simbolică și pe cea a spațiului antropologic al comunicării interpersonale, fundamentat biologic, mai riguroasă și mai testabilă. Topologia spațiului personal în limbajul corporal trebuie înțeleasă ca fiind alcătuită nu atât din simple distanțe, cât din zone sau intervale (care se vad mai bine în schema din figura 3). Totodată, trebuie să adăugăm încă un interval față de cele patru ale lui E. Hall, care se dovedesc astfel a fi cinci:
sub 15 cm (la interval de o palmă): zona contactului fizic; spațiul tandreței, al atingerilor și mângâierilor, în care se acceptă îndrăgostiții, sau cel al relațiilor copiipărinți;
între 15 și 45 cm (la interval de un cot, când stăm cu mâinile în șolduri): spațiul intim; spațiul în care se acceptă rudele apropiate, prietenii;
între 45 și 120 cm (la interval de un pumn dat cu mâna întinsă): spațiul personal; distanța pe care o păstrăm față de ceilalți la întâlniri prietenești și ceremonii oficiale; • între 120 și 360 cm (dincolo de posibilitatea atingerii corporale fizice): spațiul social; distanța pe care o păstrăm față de necunoscuți;
peste 360 cm: spațiul public; distanța de adresare față de un grup mare de oameni.
Fig. 5. Intervalele interpersonale al comunicării revizuite
Dar pentru o mai bună reperare a gesturilor foarte importantă este omogenizarea coordonatelor biologice și culturale ale producerii limbajului corporal prin introducerea simbolismului religios și cultural în spațiul „biologic” al distanțelor interpersonale. Drept ghid pentru dimensiunile simbolice ale gesturilor putem folosi spațiul sacru atît de bine prezentat prin cele 7 dimensiuni simbolic mitologice, despre care vorbește Mircea Eliade. Este vorba despre cele 3 niveluri: sus/cerul, adică spațiul simbolic al divinităților celeste, al zeilor solari; zona mediană/pământul, respectiv spațiul simbolic al umanității; jos/lumea subpământeană, spațiul simbolic al divinităților subterane, al demonilor. Dinamic, cele trei niveluri conduc la două direcții ale mișcării: în sus și în jos. Pe lângă cele trei niveluri mai trebuie reținute 4 direcții: față – spate și stânga – dreapta. Conotațiile simbolice ale gesturilor se stabilesc în primul rând în funcție de aceste niveluri și dimensiuni spațiale simbolice care au un caracter universal. Raportat la corp, cele trei niveluri ale spațiului sacru determină următoarele semnificații ale gesturilor: peste nivelul umerilor, corespunzător spațiului simbolic al divinităților celeste, se vor plasa gesturile spirituale, între nivelul umerilor și cel al ombilicului, corespunzător spațiului simbolic terestru, al umanității, se vor plasa gesturile afective, sub nivelul ombilical, corespunzător spațiului simbolic divinităților subterane, al demonilor, se vor plasa gesturile senzuale. Să mai reținem că în raport cu aceste niveluri direcția gesturilor poate fi în sus/ascendentă sau în joc/descendentă. Înainte/în față și înapoi/în spate arată simbolic mișcarea de atracție spre ceva sau pe cea de a te feri/evita ceva, iar stânga – dreapta rămân deocamdată, până la explicațiile mai largi de mai jos, conotate doar printr-un vag rău și bine.
Fig. 6. Niveluri și dimensiuni spațiale simbolice
Din combinarea distanțelor interpersonale din schema lui Hall cu cele trei niveluri și patru direcții simbolice ale spațiului sacru din hermeneutica lui Mircea Eliade rezultă o grilă spațială complexă și tridimensională în care putem încadra interpretativ orice gest, postură sau atitudine. Plasarea gestului în intervalele distanțelor interpersonale va stabili calitatea relației, peste nivelul umerilor se vor plasa gesturile spirituale, între nivelul umerilor și cel al ombilicului se vor plasa gesturile afective, sub nivelul ombilical se vor plasa gesturile senzuale. Direcția mișcării: în sus – în jos, înainte/în față – înapoi/în spate, stânga – dreapta, intervin suplimentar pentru a determina semnificația gesturilor, după cum se va vedea mai jos.
Fig. 7. Grila interpretativă spațial-simbolică ce rezultă din suprapunerea intervalelor interpersonale al comunicării cu nivelurile și dimensiunile spațiale simbolice
Grila interpretativă spațial-simbolică ne furnizează axele fundamentale ale unui cod, dar idealul interpretării limbajului corporal reclamă folosirea concomitentă și ierarhizat suprapusă a tuturor celor patru grile care sunt separate aici mai ales din motive de expunere didactică. De altfel, cum se va vedea mai jos, și în cazul aplicării grilei spațial-simbolice accentele pe folosirea anumitor coordonate pot fi destul de diferite. În cazul acestei grile, accentul cade pe interpretarea limbajului corporal ca limbaj. În cazul celorlalte trei grile interpretativ-explicative, care vor urmea, accentul cade pe explicarea anumitor gesturi, posturi sau atitudini: ele explică, fiecare pe alt temei al genezei, de unde ar putea proveni semnificația lor. Din cauza multiplelor sisteme semnificante care compun limbajul corporal și a temeiurilor explicative diferite, exemplele de gesturi vor fi incluse grupat, mai degrabă în aria unui principiu explicativ-interpretativ, decât în a altuia, în funcție de forța explicativă a respectivului principiu.
Să dăm curs interpretărilor pe care le poate produce acestă grilă spațială pe care am construit-o pornind de la distanțele interpersonale evidențiate de E. T. Hall și de la dimensiunile și nivelurile simbolice ale spațiului teoretizate de Mircea Eliade. Să luăm, spre exemplu, situația îmbrățișării între doi oameni de sex diferit. Când doi oameni de sex diferit se îmbrățișează prietenește, corpurile lor se ating, adică se află în zona de sub 15 cm, zona contactului fizic, doar în partea superioară a zonei mediane – a zonei dintre linia umerilor și linia ombilicului – respectiv în zona gesturilor afective, iar între șoldurile lor rămâne distanța de 15 cm. Prejudecata ne face să credem că o femeie își ferește sânii de atingere; de fapt, în îmbrățișările doar afectuoase ea își ferește mai degrabă bazinul. Imaginea celor doi care se îmbrațisează doar afectuos seamănă cu aceea a unor rățuște pentru că cei doi își retrag fiecare bazinele astfel încât să rămână între ele distanța de 15 cm. Iar partea care se atinge să fie situată în zona superioară a bustului. Dacă între cei doi există o legătură erotică, atunci și distanța dintre bazinele lor va dispărea și corpurile se vor atinge în zona de sub nivelul ombilical, adică în zona gesturilor senzuale!
Fig. 8. Îmbrățișare erotică și îmbrățișare afectuoasă prietenească
O altă interpretare, la fel de sugestivă pentru grila spațial-simbolică în întregime, poate fi aplicată stângerilor de mână. Strângerea de mână tip manșon, cu ambele palme ținând palma celuilalt, înseamnă afecțiune, profunzime a sentimentelor. Dar este și o strângere de mână care a fost răspândită, prin 1920, printre politicieni americani…
Trecerea de la mână la încheietură, braț, cot, antebraț, umăr indică un plus de afecțiune în creștere gradată, pe măsura pătrunderii în spațiul intim – de la 45 de cm. la sub 15 cm. – al celuilalt. De asemenea, schimbarea nivelului este semnificativă: după cum se vede în ilustrația de mai jos, dacă mâna prinde antebrațul sau brațul celuilalt rămâne înscrisă în zona corporală a gesturilor afective; ajungând la umăr, ajunge și la zona gesturilor spirituale. Atunci când cineva îți strânge mâna în chip de salut cu dreapta, stânga plasată pe umărul tău arată că respectivul are o relație afectuos-spirituală cu tine, cum ar fi cazul cu bunicul tău, sau unchiul tău mai în vârstă și mai înțelept…
Fig. 9. Gradația afecțiunii în stângerile de mână
Nu întotdeauna este nevoie de toate coordonatele gestuale ale grilei spațialsimbolice. Uneori sunt suficiente doar unele dintre ele. Astfel, distanțelor interpersonale intervin destul de vagi în ceea ce privește fața, în schimb zonele spirituală, afectivă și senzuală din grila spațială-simbolică funcționează foarte bine. Semnificația felului cum privim pe cineva datorează mult zonei feței unde se înscrie privirea noastră: privirea oficială, formală, se mișcă deasupra nivelului ochilor, în zona descrisă de un triunghi imaginar, pe frunte (corespunde zonei corporale generale a gesturilor spirituale).
(Privirea la baza nasului este percepută ca o privire “prin” interlocutor, are un efect puternic perturbator și e folosită în inducerea hipnozei.) Privirea informală, privirea de anturaj – adică a celor cu care cel privit se află în relații prietenești -, descrie același triunghi, dar sub nivelul ochilor și cu vârful în jos, în zona dintre ei și buze (similar zonei corporale mediane, în care se înscriu gesturile afective).
Fig. 10. Cele trei zone – forma-oficială/spirituală, de anturaj/afectivă, intimă/senzuală – în care se înscrie privirea feței după cele trei niveluri din grila spațial-simbolică Privirea intimă, cu intenții senzuale sau chiar sexuale se înscrie între buze (eventual ochi – care sunt un foarte puternic reper al feței) și piept, când cei doi stau mai aproape, și între buze (eventual, ochi – ca atractor) și încheietura coapsei când stau mai depărtați (zona de jos, cea în care se înscriu corporal gesturile senzuale).
Alteori sunt suficiente distanțele interpersonale atunci când interpretăm semnificația gestului cuiva care atunci când ne strânge mâna salutându-ne, ne ține, în același timp, cu brațul rigid la distanță. Sau, invers, când folosește salutul pentru a ne apropia de el, pentru a ne atrage în spațiul intim. În primul caz este vorba despre cineva care dorește să păstreze distanța față de noi, în al doilea de cineva care dorește să fim mai apropiați. Aceiași interpretare poate fi dată și gestului celui care în salut îți dă doar două degete sau doar o parte din mână sau, invers, celui care îți prinde întreaga mână: rezervă față de relaționare, primul, și deschidere la relaționare, al doilea.
Fig. 11. Strângeri de mână semnificative pentru relațiile interpersonale
Tot așa, sunt importante direcțile în raport cuncele trei niveluri interpretate, respectiv: în sus și în jos. Palmele deschise în sus: a da, a oferi, a arăta ceva important, dar și: a primi, a te supune; în jos: a apuca, a reține ceva neimportant, a ascunde, a domina. Pozițiile palmei în strângerea de mână neparalelă semnifică: cel care își ține palma deasupra încearcă să domine; cel care își ține palma dedesubt se supune. Dacă palmele rămân în plan median, paralele în strângerea de mână, semnificația lor e neutră, de fraternitate, de egalitate.
Celelalt două direcții, din cele patru enumerate mai sus, – înainte (în față) – înapoi (în spate) – sunt importante pentru reacțiile posturale sau de atitudine, despre care vom vorbi mai încolo, sub alte grile interpretative, dar pot fi foarte bine exemplificate prin gesturi ale capului. Astfel, capul ținut drept este poziția omului cu o atitudine neutră față de cele auzite. Cu bărbia ușor ridicată – deci ușor înclinat spre spate – denotă atenție sau aroganță, creșterea sentimentului propriei valori. Lăsat
Fig. 12. Semnificațiile direcționării căușului palmelor se aplică direct la strângerile de mână, care în funcție de poziția palmelor este: dominantă, supusă, egalitară.
destins pe spate: relaxare, predare, reducerea atenției. Invers, capul plecat spre direcția înainte denotă supunere, dacă este întrerupt contactul vizual (“a-ți pleca capul”), dar poate însemna îndârjire, dacă este menținut contactul vizual (“a lua pe cineva în coarne”). Înclinat mai mult în jos, semnifică o atitudine negativă sau una de evaluare critică. Toate aceste poziții ale capului spre înainte sau înapoi pot fi însoțite, bineîneles, de alte gesturi, care le precizează, suplimentar, semnificația. La fel în cazul trunchiului: înclinare înainte înseamnă interes pentru ceea ce are în față sau acordul; înclinare înapoi, dezinteres, dezacordul.
Fig. 13. Atitudini ale capului în funcție de deplasarea înainte/în față – înapoi/în spate
La fel ca înainte (în față) – înapoi (în spate), stânga – dreapta sunt direcții puternic conotate simbolic în mitologii și religii. Actualmente, pare că dincolo de acest simbolism intervine diferențierea pe care neuro-științele au evidențiat-o între cele două emisfere cerebrale: emisfera stângă este analitică și rațională, cea dreaptă este sintetică și transrațională. Mai trebuie ținut seama de faptul că traiectoriile nervilor care duc la respectivele emisfere sunt inversate în coloana vertebrală, astfel că emisfera stângă comandă partea dreaptă a corpului și invers, emisfera dreaptă comandă parte stângă a corpului. Astfel că, motivat neurologic, dar și susținut simbolic, în Occident mâna dreaptă reprezintă în comunicarea corporală conținutul, informațiile, mâna stângă, relația dintre cei care comunică. Sprijinirea pe piciorul drept, indică o activitate mai intensă a emisferei stângi, deci analiză critică, logică, obiectivitate. Sprijinirea pe piciorul stâng, activitate mai intensă a emisferei drepte, deci receptivitate la stabilirea de relații. Schimbarea piciorului înseamnă schimbarea accentului pe procesele mentale ale celeilalte emisfere.
Întrucât proiecția urechii stângi e pe emisfera dreaptă, iar a urechii drepte pe emisfera stânga, atunci când ascultăm cu urechea stângă – eventual, cu capul ușor întors sau aplecat spre umărul drept -, ascultăm emoțional și sintetic, cu dorința de a realiza contacte, și dăm atenție mai ales aspectului relaționar al comunicării. Invers, atunci când ascultăm cu urechea dreaptă – eventual, cu capul ușor întors sau aplecat spre umărul stâng -, ascultăm rațional și analitic, atenți la conținut și, eventual, critici, și dăm atenție mai ales aspectului de informație al comunicării. Cu ochii, situația e încă mai complexă: întrucât fascicolul de neuroni retinieni responsabili de vizualizarea câmpului vizual stâng pentru fiecare ochi ajung în cortexul vizual drept – și invers – noi „citim” emoțiile de pe jumătatea stângă a feței celui pe care îl privim.
Fig. 14. Funcțiile celor două emisfere cerebrale
De o interpretare care combină un pic nivelurile spațiale reinterpretate cu direcțiile stânga – dreapta beneficiază și orientarea privirii. Este vorba despre ceea ce neuro-științele numesc „privirea neurologică”, respectiv privirea raportată la tipul de procese mentale. De data aceasta zona superioară, cea spirituală în raport cu întregul corp și cea oficială, formală în raport cu fața privită, de deasupra liniei ochilor e legată de imagini, zona mediană, cea afectivă în raport cu întregul corp și cea de anturaj în raport cu fața privită, e legată de sunete, iar zona senzuală în raport cu întregul corp și în raport cu fața privită, e legată de senzatii si cuvinte. Diferit este doar faptul că în cazul privirii neurologice, ochii privesc spre emisfera implicată în proces, deci partea dreaptă a feței revine parții drepte a creierului, celei legate de sinteze, iar partea stângă, părții stângi, legată de analize. Privirea orientată în zona de sus, deasupra liniei ochilor, spre dreapta, implică imagini create, construite, imaginate, iar spre stânga imagini amintite, redarea a ceva existent. Privirea orientată în zona de mijloc a feței, între linia ochilor și linia gurii, în zona urechilor, spre dreapta, implică auzirea sunete, de cuvinte sau voci create, construite, imaginare; spre stânga, cuvinte sau voci amintite, redarea a ceva existent. Privirea orientată în jos, sub linia gurii, spre dreapta, gândul la sentimente, senzații create, construite, imaginate; spre stânga: a medita, sta pe gânduri, impresii, senzații amintite, redarea a ceva existent.
Fig. 15. Privirea orientată spre emisfera stângă sau dreaptă
Ceea ce rămâne însă cel mai ușor de reperat și cel mai sintetic indicator pentru această grilă spațial-simbolică sunt gesturile generale, relative la spațiul personal, adică închiderea sau deschiderea lui în raport cu interlocutorii sau partenerii prezenți. Închiderea sau deschiderea căușului palmei spre exterior sau spre interior, reprezintă o poziționare a mâinii în raport cu în față (înainte) sau în spate (înapoi). Palma deschisă în văzul celorlalți, ca la jurământul din sălile de judecată: onestitate și franchețe; cu semnificația: iată, n-am nimic de ascuns. Invers, căușul palmei spre înăuntru: reținere, ascundere. Copilul care-și ascunde palmele – podul palmei, ori palma întreagă făcută cupă și ascunsă la spate -, când vorbește, sau soțul, care, în fața soției, procedează la fel, au ceva de ascuns. Totuși, căușul palmei expus înainte, la nivelul zonei corporale mediane, a gesturilor afective, poate însemna blocare, apărare – aici apare o conotație suplimentară legată de zona corporală, care este cea afectivă, a gestului.
Test: Tipul de personalitate în funcție de emisfera cerebrală dominantă
O persoană dominată de partea stânga a creierului este rațională are o gândire analitică, îi place să lucreze cu cifre și numere, e ordonată și îi place să planifice lucrurile. O persoană dominată de partea dreapta a creierului este emoțională, se lasă adesea călăuzită în viață de intuiție, e creativă, are talente artistice. Urmând regula generală potrivit căreia emisfera stângă controlează partea dreaptă a corpului, emisfera dreaptă controlează partea stângă, putem deduce din gesturile pe care le face cineva și din prioritatea unuia dintre organele de simț pereche – cei doi ochi în acest caz – anumite aspecte ale personalității. Testul care urmează – și care e un simplu test speculativ – a fost dezvoltat pornind de la aceste idei. Prima sarcină: plasează mâinile în față, cu palmele lipite și împletește-ți degetele. Observă care din cele două degete mari este deasupra. Dacă este dreptul notează D, dacă stângul, S.
A doua sarcină: aranjează degetele arătătoare în fața ambilor ochi deschiși de parcă ar fi un pistol cu care ochești și fixează un punct. Apoi închide mai întâi un ochi, deschidei pe ambii, apoi închide-l pe celălalt. Observă în care caz punctul-țintă se deplasează. Dacă punctul s-a deplasat când ochiul drept a fost închis, notează D, dacă e invers, S. A treia sarcină: încrucișează brațele în fața pieptului și vezi care mână este deasupra:
dreapta, D, stânga, S.
A patra sarcină: imaginează-ți că ești la un concert și aplauzi. Ce mâna este deasupra? Dreapta, D, stânga, S.
Identifică formula astfel obținută printre variantele din lista următoare:
DDDD Caracter conservator atașat de stereotipuri, de opiniile social acceptate, tip de comportament stabil, pozitiv.
DDDS Caracter conservator, dar nesigur, nehotărâre în comportament, temperament slab.
DDSD Caracterul puternic, hotărât, activ, lipsit de empatie pentru persoanele cu tipuri slabe de personalitate. Dar și capabil de cochetărie, cu simț al umorului și cu simț artistic.
DDSS Se întâlnește rar. Contradicție între nehotărârea și fermitatea caracterului. Capabil de cochetărie, cu simț al umorului și simț artistic. Capabil de o bună relaționare, dar cu o perioadă de adaptare lentă.
DSDD Spirit de afacerist, asociat cu o gândire analitică, dar și cu blândețe. Se întâlnește mai frecvent la femei. Asemenea persoane nu acceptă o confruntare deschisă. La ele predomină toleranța, chibzuință. Adaptare lentă, precauție în dezvoltarea relațiilor personale sau de serviciu, uneori distanțare.
DSDS Un tip de caracter slab, lipsit de apărare. Predispus la influențare din exterior. Se întâlnește rar, predominant la femei.
DSSD Interes pentru impresii noi și abilitate de a evita conflictele. O oarecare instabilitate și încetinire emoțională, simplitate și îndrăzneală în comunicare. Dar și abilitatea de a adopta un alt tip comportamental, diferit de al său.
DSSS Tip de caracter analitic, independent și instabil. Rar întâlnit.
SDDD Tip frecvent întâlnit, cu un grad înalt de adaptare la diverse condiții.
Emotivitate asociată cu insuficientă insistență în soluționarea problemelor strategice de bază (instruire, alegerea profesiei etc.). Sensibilitate sporită la influențele din exterior. Interac- ționează ușor cu celelalte tipuri de caracter. La bărbați emotivitatea este diminuată.
SDDS Caracter blând, naiv, neperseverent. Cere celor din jur atitudine grijulie față de sine – tipul „micii regine".
SDSD Cel mai puternic tip de caracter: poate fi convins cu dificultate. Individualitate puternică, capacități înalte de depășirea dificultăților. Asemenea persoane detestă infantilismul. Perseverent, dar uneori se poate fixa pe scopuri secundare.
SDSS Caracter puternic, dar neperseverent. Nu se lasă convins. Particularitatea de bază – agresivitate internă, camuflată prin blândețe și emotivitate aparentă.
SSDD Prietenie și simplitate, o oarecare împrăștiere în ceea ce privește interesele.
SSDS Particularitățile de bază: sinceritate, blândețe, naivitate. Tip rar întâlnit (1% la femei, la bărbați piactic nu se întâlnește).
SSSD Emotivitate îmbinată cu hotărâre. Deseori, decizii rapide negândite. În comunicarea cu asemenea persoane este nevoie de reținere suplimentară.
SSSS Anti- conservatism, abilitate de a privi lucrurile dintr-un alt unghi de vedere, dar și emotivitate sporită, individualitate pronunțată, egoism, încăpățânare.
Grila reacțiilor instinctive
După cum s-a văzut, grilă spațial-simbolică poate fi extinsă la întreaga gamă de gesturi, posturi și atitudini. Singura motivare pentru semnificațiile gesturilor este cea
furnizată de intervalele spațiale ale relațiilor interumane și de simbolismele antropologic-culturale relativ universale. Următoarele grile furnizează, așa cum preveneam mai sus, motivații diferite și, uneori, suplimentare. Una din cele mai simple grile interpretative pentru limbajul corporal ne-o furnizează reacțiile instincte. Aceste reacții își au originea în sistemul limbic, formațiune a creierului mamiferelor, foarte veche, ținând arhi- și paleo- cortex. Este o parte a creierului care reacționează spontan și în timp real, în calitate de centru al emoțiilor și comportamentelor de supraviețuire.
Reacțiile de răspuns la amenințare sau stres înscrise fundamental în sistemul cerebral limbic sunt: încremenirea, fuga și lupta. Abilitatea de a încremeni în fața pericolului are sens întrucât mișcarea ar putea atrage atenția unor prădători mult mai puternici și mai iuți. Mâinile se opresc din mișcare, dacă apare semnalul unui pericol, respirația devine superficială, apare diminuarea expunerii feței sau a expunerii în general, ridicarea umerilor și coborârea capului.
A doua reacție limbică este fuga. În lumea modernă civilizată reacția de fugă devine mai puțin radicală: întoarcerea corpului de la sursa stresantă, îndreptarea picioarelor spre ieșire, plasarea mâinilor în dreptul feței, frecarea sau închiderea ochilor (fugă senzorială), distanțarea, interpunerea unor obiecte. Retragerea în fața sursei de stres. Pe scurt: plecăm, ne distanțăm, ne îndepărtăm de oamenii neplăcuți sau insuportabili.
Cel mai puțin frecventă este a treia variantă, lupta. În cazul luptei efective emoția se transformă în furie și cortexul este scos din funcțiune. În lumea modernă civilizată, agresivitatea este însă strict controlată, iar semnele ei au devenit foarte mascate și restrânse, ceea ce, de altfel, este valabil pentru toate cele trei reacții – luptă, fugi, prefăte mort – dictate de pericol. Atunci când am definit limbajul corporal am atras atenția asupra calității lui de a fi format în primă instanță de gesturi, posturi și atitudini care provin din sau reprezintă acțiuni sau comportamente inhibate, doar inițiate sau schițate, niciodată duse până la capăt. Așa cum am arătat, un principiu de interpretare a gesturilor ca semne provine tocmai din calitatea lor de a fi comportamente neduse până la capăt, pentru că inhibiția civilizatorie le secătuiește de substanța sau energia lor comportamentantală instinctuală sau primitivă.
Celălalt aspect important în ceea ce privește aceste reacții instinctuale limbice este calitatea lor de a fi spontane, imediate. Datorită faptului că aceste reacții și gesturile pe care le produc nu sunt controlate de către neocortex, ele sunt mult mai adevărate, mai sincere! Să mai reținem doar că de sus în jos, de la mimica feței, prin gesturile mîinilor spre mișcările picioarelor conrolul conștiinței scade tot mai mult, astfel că mișcarile picioarelor sunt mai sincere decît gesturile măinilor sau expresiile feței.
Gesturile care provin din reacțiile instinctive de fugă sau de apărare sunt cele mai ușor de identificat. Se poate observa astfel că brațul este folosit sistematic în gesturile de apărare. Omul își protejează cu mâinile părțile moi, vulnerabile ale corpului. Gestul este similar cu încercarea de ascundere după ceva, pentru apărare. Încrucișarea obișnuită a brațelor exprimă o atitudine defensivă sau negativă. Această postură capătă semnificații diferențiate odată cu intervenția altor gesturi: încrucișarea brațelor cu palmele strânse pumn indică o atitudinea defensivă ostilă, ce precede atacul verbal sau fizic. Încrucișarea mâinilor cu prinderea brațelor în așteptarea la dentist, pe aeroport etc., reflectă o atitudine negativă dominantă. Încrucișarea mâinilor pe piept cu degetele groase ridicate în sus este versiunea defensivă a superiorității. Dacă numai unul din brațe este așezat peste piept, ținând celălalt braț așezat pe lângă corp atunci avem o bariera parțială, vizibilă mai ales la întruniri, la persoane total necunoscute celorlalți din grup sau care n-au încredere în forțele proprii.
Fig. 16. Posturi cu mâinile în gest de apărare
O altă versiune este aceea a mâinii care apucă cealaltă mână, gest folosit de cei care vorbesc în fața unei mulțimi, pentru a retrăi siguranța emoțională a situațiilor când părinții noștri ne țineau de mână. Dacă gesturile de apărare sunt prea evidente pentru a putea fi folosite, cel care vrea să-și ascundă lipsa de siguranță sau nervozitatea, atenuează sau modifică gestul clar de apărare transformându-l în gest de prinderea poșetei, buchetului de flori, paharului, aranjarea manșetei sau jocul cu brățăra sau cureaua ceasului. Un gest mult modificat, din categoria celor de apărare, este cel cu palmele prinse între picioare – fie că sunt în postura de
apărare, fie că nu – în poziția așezat și înseamnă frustrare.
Invers gesturilor de apărare, care folosesc brațele pentru a proteja partea din față a corpului, gesturile de expunerea a părții frontale și, îndeosebi, a burții, sunt semne de intimitate (se spune despre prietenii foarte apropiați că „se bat pe burta”!), de abandon, supunere, de predare. Întâlnit la animalele din aceiași specie – între câini, spre exemplu -, el duce la încetarea luptei sau agresiunii. Dar gesturile de acest tip au mai multe semnificații decât gesturile de apărare. Mâinile ținute la spate pot foarte bine însemna și reținere, așteptare, intenția sau dorința de a nu te implica în situație sau în relație.
Mâinile ținute la spate, însoțite de capul înălțat și bărbia împinsă
Fig. 17. Posturi de autoexpunere
înainte este un gest de încredere și superioritate. Iar ridicarea ambelor mâini cu coatele la nivelul capului și cu palmele sprijinind ceafa este gestul de unui om excesiv de încrezător în sine, care se consideră superior altora.
Pentru a prezenta gesturile de apărare și cele de autoexpunere am folosit o regulă generală care e bine sa fie reamintită: la fel ca pentru orice tip de semne, gesturile se rețin și se identifică mai ușor dacă sunt învățate în perechi opuse, contrastante. O a doua observație provine de la suprapunera grilelor interpretative: putem înțelege mai ușor gradarea gesturilor de expunere dacă vom corela mișcara brațelor ținute la spate cu cele trei niveluri – senzual, afectiv și spiritual – de la grila spațial-simbolică – afectiv: brațele ținute la spate, jos, pot explima neimplicare, dar ținute la spate, deasupra nivelului umerilor, neimplicarea devine, în registrul spiritual, superioritate. (Mi se pare interesant că nici anatomo-fiziologic, nici simbolic, nu putem ține mâinile la spate în regiunea mediană corespunzătoare frontal gesturilor afective: adică nu putem rămâne neimplicați, dacă suntem cu adevărat afectuoși!) În fine, cea de a treia observație privește faptul că gesturile se pot deplasa de la mișcările marile segmente ale corpului, la cele mici. În cazul acesta ele se deplasează de la brațe la mâini: mișcările vizibile ale palmelor sporesc credibilitatea, în timp ce ascunderea lor crează o impresie negativă. Cineva care își ascunde mâinile în buzunar nu este interesat să relaționeze cu vorbitorul; iar dacă, ținând mâinile în buzunar, etalează degetul gros, se consideră superior celor cu care vorbește.
Sistemul limbic acționează cel mai direct asupra picioarelor și tălpilor: dacă întro situație cu potențial primejdios fuge unul, toți ceilalți din jur o rup la fugă fără să se mai gândească! Invers, picioarele pot și încremeni în prezența pericolului. Pentru că sunt controlate în mai mare măsură de sistemul limbic, picioarele exprimă mult mai deschis, mai necontrolat, starea de spirit a cuiva. Vârful piciorului în sus exprimă bună dispoziție; călcâiul în sus indică o poziție de start pentru cineva care vrea să treacă la acțiune. Expunerea tălpile – femeile chiar scot călcâiul din pantof și se joacă cu încălțămintea – înseamnă că persoana se simte bine, confortabil – dacă se joacă cu pantoful, se simte chiar foarte bine! – în contextul respectiv. Metaforic putem vorbi despre picioare „vesele”, care „țopăie” de bucurie așteptând, încrezătoare sau nerăbdătoare. Dar schimbarea frecventă a poziției picioarelor poate însemna și nesiguranță, nerăbdare sau excesivă mobilitate psihică.
Invers, ele pot fi și mijloacele de expresie ale unei atitudini de apărare: picioarele ca bariera de protecție – un picior peste celălalt: dreptul peste stângul sau invers – desemnează o atitudine defensiv-negativă – rezervată, nervoasă -, totuși mai puțin accentuată decât în cazul brațelor încrucișate. Desigur, gestul poate avea și alte cauze: poate proveni de la statul îndelung pe scaune incomode, sau de la senzația de frig, dar împreună cu încrucișarea brațelor, semnifică retragerea persoanei din conversație. Picioarele încrucișate în postura în picioare arată aceeași atitudine defensivă între oameni care nu se cunosc între ei. Detensionarea se exprimă prin desfacerea brațelor și picioarelor, până la rezemarea pe un picior și expunerea vârfului sau tălpii celuilalt. Picioarele încrucișate în poziția așezat; în prezența unui interlocutor așezat alături: includere sau excludere în funcție de felul în care piciorul e folosit ca barieră de protecție. Dacă, față de cel așezat, piciorul opus este încrucișat peste cel alăturat, înseamnă includere; invers, înseamnă excludere. Direcția piciorului – îndreptarea vârfului pantofului sau orientarea genunchiului – indică direcția persoanei interesante, persoana cu care vrem să comunicăm, care ne pare mai simpatică sau de maxim interes.
Fig. 18 Mișcări ale picioarelor de apărare sau de indicare a interesului în funcție de cele trei reacții instinctive
Piciorul peste genunchi – în care glezna ridicată crează o barieră la nivelul genunchiului – numită uneori de interpreții limbajului corporal și „poziția cifrei 4”, indică o atitudine de competiție sau dispută.
Fig. 19. Posturii de dispută și superioritate
Dacă gamba este și prinsă cu una sau amândouă mâinile, este semnul unei atitudini rigide, a unei individualități puternice, încăpățânate. Încrucișarea picioarelor la nivelul gleznelor, cu laba piciorului în spatele gleznei – piciorul-cârlig la nivelul gleznei -, cu diferențe între femei și bărbați (e un gest mai ales feminin), înseamnă reținere, precauție, nervozitate, timiditate sau chiar frică.
După cum se vede, reacțiile instinctive – luptă, fugi, prefă-te mort -, conduc mai mult la ansambluri de gesturi decât la gesturi unice și specifice. Pentru reacțiile de apărare ne este mai ușor să identificăm gestul-cheie, al mâinilor sau picioarelor încrucișate, pentru că ele sunt gesturi pregnante și foarte vizibile. Dar pentru
identificarea celorlalte reacții instinctive, cele de luptă sau neutralitate, unde avem mai puține gesturi pregnante, trebuie să luăm în considerare posturile, ansambluri mai largi și mai diversificate de gesturi.
Astfel de posturi pot implica semnificațiile explorate în contextul grilei spațialsimbolice. Astfel, semnificațiile spațiale ale distanțelor interpersonale intervin în cazul “poziției cowboy”, unde picioarele depărtate nu numai că asigură un echilibru mai stabil, dar și reprezintă o revendicare teritorială mai mare, ceea ce denotă o atitudine
Fig. 19 Ocuparea sau retragerea din spațiul interpersonal
mai agresivă, dominantă. Spațiul intim poate fi ocupat prin înfoirea coatelor, mâinile pe șolduri și cu degetul gros în față sau în spate. În acest caz ocuparea spațiului este mai puțin agresivă: dacă degetul gros este în față avem de a face cu o atitudine de autoetalare; dacă degetul e în spate e deja o atitudine un pic mai accentuată, de revendicare. Dacă mâinile în șolduri sau mișcările largi cu mâinile înseamnă – ca în cazul pisicii sa al cocoșului! – mărirea corpului, împăunare, brațele strânse pe lângă corp reprezintă, invers, restângerea spațială: reducerea volumului corporal („a te face mic”), supunere și cumințenie.
Restrângerea corporală cu semnificații similare funcționează nu numai orizontal, ci și pe verticală: ridicarea ambilor umeri și retragerea capului între ei,
“băgarea capului între umeri”, e o mișcare de apărare tip „broască țestoasă”: căutarea protecției, îndoială, nesigurață onestă. Gestul parțial și restrâns – ridicarea unui singur umăr – înseamnă indiferență sau îndoială neonestă. Ceea ce este semnificativ și contează însă în relațiile interpersonale nu este atât înălțimea fizică a corpurilor, spațiul ocupat material, cât un fel de înălțime construită gestual și atitudinal, spațiul semnificat: uneori înâlțimea fizică e înlocuită de balansul pe tălpi pentru a părea mai înalt! Astfel, capul drept, umerii drepți, brațele și picioarele relaxate denotă încredere și siguranță de sine, pe când semnele gestuale ale atitudinilor de supunere se formează după regula „a te face mic”, adică prin micșorarea semnificată a înălțimii sau a volumului corporal. Adică, scoaterea pălăriei sau curbarea spatelui reprezintă o micșorare a staturii. În cazul supunerii, contactul vizual este de asemenea întrerupt și apare “privirea plecată”.
Ansamblul de semne: umerii cocoșați, aplecați, capul în piept denotă lipsă de încredere în sine.
În fine aceleași reacții instinctive – luptă, fugi, prefă-te mort -, dar sublimate, ne dictează limitarea sau evitarea contactului cu ceea ce este neplăcut.
Fig. 20 Orientarea trunchiului: interes și evitare
Evitarea se referă la partea frontală a corpului care se mișcă înapoi sau lateral:
pur și simplu ne ferim de ceea ce nu ne place. Invers, ceea ce atrage implică expunere frontală: ne uităm la ceeace e interesant și ne place. Prin urmare, orientarea trunchiului corpului ne indică direcția interesului. Dar și aici intervine regula gradării inverse a controlului limbic instinctual, de la cap la picioare. Astfel, dacă trunchiul este orientat într-o direcție iar picioarele în alta, interesul se află în direcția indicată de picioare, mai puțin controlate de partea conștientă a minții noastre, deci mai sincere.
Test: Personalitatea în funcție de posturile adoptate în timpul somnului
În timpul somnului luăm inconștient anumite poziții. În principal există șase astfel de poziții pe care majoritatea oamenilor le adoptă în timpul somnului. Una dintre ele rămâne constantă la 95% dintre ei, restul de 5% adoptând și o altă poziție în timpul nopții. La fel ca și posturile adoptate când suntem treji, acestea au anumite semnificații în ceea ce privește personalitatea noastră, fiind dictate în profunzime de aceleași reacții instinctive limbice.
Poziția Foetus – e cea mai comună poziție: 41% dintre oameni dorm în această manieră. Femeile dorm, de două ori mai frecvent decât bărbații, în această poziție. Cei care dorm în această poziție par duri în exterior, dar sunt sensibili în interior, chiar sfioși, dar se încălzesc repede.
Poziția Buștean – 15% dintre oameni dorm pe o parte cu mâinile întinse în josul corpului. Aceștia sunt persoanele sociabile, relaxate, prietenoase, încrezătoare, adesea ușor de înșelat.
Poziția cu ambele brațe întinse în față – 13% dintre oameni. Aceștia sunt deschiși la minte, adesea cinici, suspicioși și încăpățânați odată ce au luat o decizie.
Poziția Soldatului – 8% dintre oameni dorm culcați pe spate, cu mâinile întinse în josul corpului și apropiate de corp. Ei sunt rezervați, liniștiți, nu se plictisesc repede și se consideră pe sine și pe ceilalți demni de considerație.
Poziția “Cădere liberă” – 7% dintre oameni dorm pe burtă, cu mâinile dedesubt, sau în jurul pernei, cu capul întors într-o parte. Ei sunt prietenoși, energici, le place să fie cu alți oameni, adesea au multă încredere în sine și puțin respect pentru alții, și nu le place să fie criticați.
Poziția Peștelui-stea – 5% dintre oameni dorm pe spate cu brațele sus, pe lângă cap sau pernă. Aceștia sunt buni ascultători, sar în ajutor și nu se simt bine dacă sunt în centrul atenției.
Grila Sinergologiei
Grila sinergologiei introdusă de Philippe Turchet are în vedere semnificația gesturilor în care mâna atinge propriul corp, între care cele mai frecvente și mai specifice, semnificația atingerilor feței de către degete. Cei doi termeni care intervin mereu în aceste gesturi sunt pielea și degetele mâinii; de fapt, în amble cazuri e vorba despre diferite zone ale pielii.
În funcție de structura anatomo-fiziologică, prin piele – ca analizator – receptăm semnale referitoare la diferențele de presiune, de temperatură și stimulii algici
(durerea). Noile descoperiri ale neuroștiințelor arată că pielea noastră este mai „inteligentă” decât se credea, adică transmite creierului cu mult mai multă informație decât ne așteptam. Experiențele tactile sunt deja procesate de neuronii din piele înainte de a ajunge la creier. Într-adevăr, pielea are aceiași origine embrionară ca și organele de simț și sistemul nervos: toate provin din ectoderm, cea de a treia foiță embrionară. Dar este totodată cel mai întins și, de asemenea, cel mai bogat în receptori dintre organele noastre senzoriale: eul poate fi considerat ca o proiecție mentală a pielii suprafeței corpului (Freud).
Contactul cutanat dintre mamă și copilul nou-născut se realizează încă din primele momente de viață ale acestuia. Mamele încep prin atingerea cu mâna a extremităților copilului, în primul rând a degetelor de la mâini și apoi de la picioare.
Perioada în care atingerea cutanată a copiilor are frecvența cea mai mare este la vârsta de unu-doi ani. Odată cu trecerea din stadiul de nou născut la cel de copil mic, apoi de preșcolar, școlar, adolescent și tânăr se instituie tabuuri în legătură cu atingerea corpului. Se constată că femeile agreează mai mult decât bărbații contactul cutanat și că zonele cutanate cel mai frecvent atinse sunt cele ale mâinilor, brațelor, umerilor și ale feței.
Relațiile interpersonale depind și de informațiile cutanate. Importanța contactului fizic dintre persoane este relevată și de situațiile de izolare în cazul unor boli contagioase. În același timp, contactul cutanat are o semnificație erotică, iar termenul ca atare este utilizat ca un eufemism pentru a desemna relațiile intime. S-a observat că inițierea contactelor cutanate este asimetrică, bărbații atingând mai frecvent femeile decât invers; inițierea atingerilor cutanate depinde, în afara apartenenței la gen, de vârstă, de tipul relațiilor dintre persoane, de contextul situațional și nu în ultimul rând de statutul social. Femeile, cu deosebire cele de vârsta a treia, se angajează mai frecvent decât bărbații în atingerea corporală a persoanelor de același sex. În spațiul public, pot fi urmărite astfel de exemple la televizor, în cazul vizitelor șefilor de state: întâmpinarea prieteneacă a acestora se realizează, uneori, prin atingerea cu palma pe spate de către președintele gazdă. Atingerile corporale, îndeosebi cele publice, sunt strict reglementate social și cultural. De exemplu, în cultura islamică este interzisă atingerea corpului femeilor de către persoane străine, după cum este interzisă și privirea chipului acestora.
Degetele sunt încă mai diferențiat și puternic semnificative decât pielea în general, atât în sensul intențiilor de comunicare, cât și al celor expresive, grație mobillității lor și a simbolismului propriu. Și aici, peste semnificațiile oarecum naturale ale părților corpului și gesturilor în care sunt implicate, se suprapun simbolismele culturale. Și, după cum se va vedea, până să ajungem la semnificațiile oarecum naturale legate de regiunea pielii, semnificațiile simbolice domină, de departe! Astfel: Degetul mare (gros), policele, simbolizează forța de dominare, energia, voința: Etalarea degetului gros (police) reprezintă o manifestare a superiorității, a priorității persoanei respective; adesea e un semn gestual de agresivitate și orgoliu (cei îmbrăcați elegant îl fac mai frecvent). În funcție de gruparea gesturilor în secvențe, poate fi semn pozitiv al șefului în prezența subalternilor, al bărbatului curtenitor în prezența unei posibile partenere. Dacă mâinile cu policele etalat sunt ținute în buzunarul din spate, se încearcă mascarea senzației de superioritate. Într-un gest de ridicare vrea să spună că este sau va fi OK., uneori și ca reacție la o situație frustrantă. Îndepărtat de restul degetelor palmei însemnă relaxare. Ascuns denotă activitate momentan inhibată din motive neexteriorizate; în cazul copiilor poate însemna slabă energie, iar la adulți: ratarea unei decizii dificile.
Degetul arătător – care implică gestul de a arăta, gestul "gestul deictic" -, reprezintă voința, inițiativa, și simbolizează o „săgeată”. În amenințări, simbolizează arma, bastonul, cuțitul. Pendulat, se substituie negației cu capul. Ridicat, nemișcat, atrage atenția; dacă îl mișcăm și îl curbăm devine semnalul unei direcții: ordin, chemare fermă. Degetul arătător ușor îndoit: ținta nu este de cucerit, doar se năzuiește la ea. Palmă în jos cu deget arătător – gest autoritar: fă asta, altfel…, gest patriarhal, de dominare, folosit în țările latine. Cu palma în sus forța gestului este atenuată politicos și elegant. Buricele arătătorului și degetului gros se ating la explicații – autoritar (orientat spre scopuri), dar nu agresiv ca degetul arătător îndreptat înainte cu palma în jos, sau ridicat amenințător ca o maciucă, de aceea sminariile de comunicare non-verbală ale firmelor îl și recomandă! Frecarea degetului arătător cu policele înseamnă că cel care face gestul se referă la bani, ceea ce denotă implicațiile simbolice ale celor două degete.
Fig. 21 Degete în diferit poziții gestuale
Degetul mijlociu este cel mai lung: simbolizează mândria, sentimentul de sine. Folosit pentru a apuca grijuliu obiecte fragile – ceea ce poate face și arătătorul și policele; dar dacă apucăm cu degetul mijlociu și policele obiectul prezintă o importanță sentimentală mai mare pentru noi. E degetul afecțunii: dacă indicăm cu el înseamnă că avem față de imaginea respectivă o afinitate deosebită; dacă ne subliniem cu acest deget declarațiile pentru a contrazice, putem stârni reacții sentimentale conflictuale. Răsfirarea degetelor arătător și mijlociu, de o parte, în raport cu inelarul și cel mic, de altă parte indică o stare de conflict interior între ceea ce ține de viața noastră interioară și relațiile sociale.
Inelarul este degetul semnificațiilor spirituale. El semnifică indiferența sau pasivitatea, fiind situat între degetul mijlociu (afinitatea, afecțiunea) mai lung și degetul mic
(relațiile cu ceilalți).
Degetul mic simbolizează relațiile cu ceilalți, relațiile externe, pentru că este ușor îndepărtat de restul palmei și pentru că este oarecum exterior. Semnifică calitatea relației – retras în podul palmei: întreruperea relației; îndepărtat uneori până la a atinge partenerul: deschidere spre relație. Inele pe acest deget: dorința de relație și de acceptare în grupuri închise.
Pielea degetelor și pielea de pe față sau corp interacționează gestual într-un fel foarte particular. Dacă sentimentul se arată în postura întregului corp iar emoțiile în mișcările anumitor părți ale corpului, pulsiunile se manifestă prin anumite micromișcări, respectiv prin microgesturi. Activitățile de subtituire sunt mișcări mai mult sau mai puțin frenetice care înlocuiesc acțiunile sau comportmentele care nu-și pot atinge scopul. Ele eliberează energiile care nu pot să se consume conform scopului inițial intenționat și scad astfel frustarea și agresiunea. Prin ele creierul își rezolvă oarecum problema acțiunii pe care, tot el, își interzice să o efectueze. El cere corpului să facă ceva, mult mai puțin decât respectiva acțiune, numai pentru a stimula terminațiile nervoase și a elibera endorfinele care îl liniștesc.
Micromișcările sunt gesturi în care intereacționează degetele și corpul (adesea, fața). Cele care atrag în primul rând atenția sunt gesturile cu mâna adusă la față.
Micromișcările pot fi:
Microfixări: atunci când mâna se fixează pe o anumită parte a corpului. Cel mai pregnant exemplu este situația când mâna dusă la tâmplă caută idei, argumente, contraargumente. Microfixările indică în general concentrare.
Microatingerile indică o stare de bine, întoarcere spre sine narcisistă, dar care îl implică și pe celălalt: cel mai pregnant exemplu este automângâierea, mai ales pieptănarea părului, cu mâna. Gesturi ale mâinii cu părul – jocul cu o șuviță, aranjarea părului, trecerea mâinii prin păr – sunt gesturi de „împăunare”, autoetalare erotică, mai ales dacă, în plus, privirea susține gestul, căutând ceva în jur și oprindu-se scurt pe chipul persoanei de sex opus, uneori cu zâmbet. 2.
Microatingerile apar frecvent în situațiile de autoetalare erotică sau de tentativă de seducere…
Micromâncărimimile sunt un răspuns senzorial la o vasodilatare într-o zonă pe care am fi vrut să o activăm. Ele sunt mai generale și mai semnificative decât primele două. Micromâncărimimile sunt cele mai clare micromișcări pentru că ele permit oamenilor să fie activi când de fapt nu pot fi și manifestă discordanța dintre ceea ce se spune și ceea ce nu se spune. Natura ideii stabilește zona de producere a micromâncărimii. Micro-mâncărimile la nivelul feței se referă la ceea ce captează simțurile cu sensul de disimulare; de refuz de a vedea, auzi, înțelge sau accepta. În ceea ce privește gesturile cu mâna dusă la față, imaginea asiatică, probabil chinezească, a celor trei maimuțe – devenită imagine a unei case de filme (dar și simbol mafiot: eu nu văd, tu nu auzi, el nu vorbește!) – ilustrează foarte bine sensul lor negativ: refuzul de a vedea, auzi sau spune lucruri care ne displac sau sunt neadevărate.
Interpretarea lor trebuie să țină seama de distincția semnificativă, făcută în contextul grilei spațial-simbolice, între partea stângă și partea dreaptă a corpului. Astfel, cum partea stângă a feței e contolată de emisfera dreaptă, responsabilă de afectivitate, micromâncărimile în această zonă se referă reținerea față de decizii care pot răni afectiv.
Pe când micromâncărimile pe partea dreapt a feței, care e controlată de emisfera stângă, a raționalului, indică existența unor probleme logice la care nu se găsesc soluții.
Pe lângă distincția între partea stângă și partea dreaptă, interpretarea mai trebuie să țină seama de poziția centrală sau periferică și de direcția spre interior sau spre exterior a mișcării. Astfel, cu cât micromâncărimile sunt mai centrale, individul este mai implicat; invers, dacă sunt laterale, la periferia obrajilor sau tâmplelor, denotă o slabă implicare. Tot astfel, mișcarea spre interiorul feței denotă enervare și închidere; pe când spre exterior, stimulare și deschidere.
Prin urmare, gesturile ducerii mâinii la față indică prezența unor gânduri negative. Ele sunt mult mai clare la copii; la adulți, gesturile se rafinează dar sunt un pic mai complese decât micromâncărimile simple. Gesturile cu mâna la față pot viza îndoiala, incertitudinea, teama sau exagerarea, minciuna, inducerea în eroare.
Precizarea semnificației lor reclamă analiza contextuală.
La nivelul ochilor, gestul micromâncărimii poate apărea ca o mișcare de frecare a acestei zone însoțită de privirea în altă parte. “Curățirea” ochiului apare atunci când literalmente: “nu vezi bine” (nu agreezi, nu accepți) ceea ce percepi sau ceea ce gândești. Dacă cineva se freacă la nas, se simte stânjenit. Curățirea nasului ar putea sa însemne dorința de a pricepe, cât și ascuțirea simțului mirosului. (În corelație cu ceea ce se spune uneori: “n-a avut nas pentru”, sau “a da o nară” în loc de “a arunca o privire”).
Fig. 22 Degete la față – gesturi cu semnificație negativă
Daca își prinde nasul cu două degete, ceva nu-i miroase bine. Frecarea, astuparea, scobirea, tragerea urechii semnifică intenția ascultătorului de a nu mai auzi răul sau dorința inversă, de a auzi mai bine, când nu-i vine să creadă ce aude. Frecarea rădăcinii nasului: ascultarea cu atenție încordată a produs oboseală, gest de autorelaxare. Împingerea înainte a întregii urechi: semnul fie unei atenții mai mari când nu-i vine să creadă ceea ce se spune; retragerea, că a ascultat destul și ar vrea să vorbească. O dovadă de ușoară autopedepsire ar fi faptul de a se trage singur de ureche (reminiscență din copilărie).
Frecarea cefei apare mai ales la cei cu atitudini critice, negative, mai accentuate; frecarea frunții semnalează atitudini critice mai deschise, o personalitate mai adaptabilă.
Fig. 23 Alte gesturi cu semnificație negativă
Lovirea capului cu palma, în situația când cineva a uitat să facă ceea ce i s-a cerut. Lovirea frunții cu palma – nu este intimidat că am remarcat eroarea; lovirea cefei – i-am cauzat o "durere de ceafă". Scărpinarea gâtului de mai multe ori: inconfort sufletesc, jenă. Atingerea gâtului cu mâna – ca atunci când, mascat prin manevrarea mărgelelor, sau direct prin atingerea scobiturii gâtului o femeie procedează astfel – indică un sentiment de vulnerabilitate. Trasul de guler sau aranjarea cravatei e un gest masculin: încercarea de a se elibera dintr-o situație stânjenitoare. Apucarea gâtului cu o mână sau ambele: senzația unui pericol, critică sau atac. Scuturarea capului e ușor de
înțeles: îndepărtarea trăirilor neplăcute.
Acoperirea gurii cu mâna, cu degetul mare apăsând obrazul – oprirea unei
minciuni (literalmente: “a-ți ține gura”). Valabil și când o face cel care vorbește, și când o face cel care ascultă – în acest caz el arată astfel că simte că i se spun neadevăruri. (Oratorul care vede un astfel de gest ar trebui să se oprească și să ceară auditoriului comentarii la cele spuse de el). Gest similar în semnificație, dar restrâns sau deghizat: mișcări ușoare de frecare a dedesubtului nasului. Degetul mare în gură, foarte rar la adulți: gest intim, erotic; dar și nesiguranță. Gest de liniștire din copilărie, când copilul suge și activitatea semnifică dragoste și mângâiere.
Pe măsură ce mâna are un rol mai accentuat în gest, semnificația negativă se diminuează. Mâna pusă pe obraz, închisă, cu degetul arătător îndreptat în sus, exprimă apreciere pozitivă. Dar dacă degetul mare sprijină bărbia, ascultătorul are totuși păreri critice sau negative. Mângâierea bărbiei – ascultătorul ia o decizie. (Dar, spre ex. de la acest gest se poate evolua spre sprijinirea capului de degetul mare – o scădere a interesului.)
Fig. 24 Gesturi în care mâna are o importanță accentuată
Atingerea mâinilor între ele devine deja pozitivă. Astfel, frecarea palmelor înseamnă, în general așteptare sau anticipare pozitivă, chiar dacă alte gesturi îi pot schimba semnificația. "Mâini în triunghi" (coif) în sus: încredere în forțele proprii, atitudine de siguranță, gestul "superiorului" ierarhic sau, în general, gest masculin. Însoțit de cap înclinat pe spate: suficiență, aroganță. Coiful însoțit de mișcarea degetelor (mișcări rotative cu policele în coif ): gest pozitiv, dar dominator, al șefului față de subordonați. Coif în sus (palmele se pot lipi) – am răspunsul bun. Unirea vârfului degetelor: puternică încredere în sine; invers, frângerea mâinilor: stres, îngrijorare. "Mâini în triunghi" (coif) în jos: subordonare, ascultare, gest feminin. Oricare din cele două gesturi anticipate de: brațe împletite, picioare încrucișate, privire spre altundeva decât spre interlocutor indică o decizie negativă certă. Sau, anticipate de gesturi pozitive – palme deschise, aplecarea trupului înainte, capul ridicat – indică o decizie pozitivă certă.
În fine, atingerile mâinilor pot viza corpul. Atingerea propriului corp: dorință de protecție sau mângâiere, încredințarea că ești aici, autoliniștire mai cenzurată decât în gesturile care pot implica fața.
Grila Mimicii și Microexpresiilor
Procesele sufletești – și mai ales emoțiile – sunt exprimate prin mimică. Încă
Aristotel considera că omul are cea mai bogată mimică dintre toate ființele. Charles Darwin în The Expression of Emotion in Man and Animals, (prima ediție: 1872), a constatat similitudinea de mimică pentru emoțiile fundamentale – bucurie, tristețe, furie – între oameni și maimuțe ca și între indivizi din rase diferite. Ipoteza lui este că exprimarea emoțiilor este înnăscută, altfel „expresiile sau gesturile convenționale, dobândite de individ în perioada timpurie a vieții, s-ar fi deosebit probabil la diferitele rase, întocmai ca și limbile pe care le vorbesc”. Din a cincea săptămână, copilul zâmbește ca răspuns la mimica mamei. Irenäus Eibl-Eibesfeldt a stabilit prin observație că mimica este aceeași și la copiii nevăzători, dar fără finețe, e ca o grimasă produsă de mișcările de bază.
În 1938, psihologul american Otto Klineberg a contestat teza universalității expresiei faciale a emoțiilor, avansând ipoteza determinării culturale a lor. Zâmbetul ar exprima emoții diferite la populațiile din Orient, comparativ cu cele din Occident. Pentru un european, zâmbetul înseamnă bună dispoziție, plăcere sau ironie. Zâmbetul unui japonez poate să semnifice și acordul cu pedeapsa administrată și asocierea la indignarea celui care administrează pedeapsa. Otto Klineberg consideră ca expresiile emoțiilor au o specificitate culturală distinctă.
În 1965, când Paul Ekman a început să studieze expresiile faciale, majoritatea antropologilor erau convinși de faptul că gesturile și emoțiile au fundamente culturale, că sunt învățate în procesul socializării. Paul Ekman a pornit de la ipoteza că expresiile faciale sunt programate ca o parte naturală a emoțiilor. Pentru că toți oamenii aparțin aceleiași specii și toți au același număr de mușchi faciali, este de așteptat ca oriunde în lume, emoțiile să se exprime în același mod, să fie recunoscute ca atare.
O cercetare recentă însă, realizată de Institutul de Neuroștiință și Psihologie al Universității din Glasgow, pare să contrazică opinia generală, potrivit căreia omul are șase emoții de bază – fericire, surpriză, teamă, dezgust, furie și tristețe. Subiecții care interpretau expresiile faciale generate pe calculator nu au putut deosebi expresia de furie de cea de dezgust, nici pe cea de furie de cea de surpriză. Prin urmare, emoțiile de bază sunt doar patru – fericire, tristețe, frică/surprindere, furie/dezgust. Doar acestea se pot citi corect pe chipurile oamenilor și au fost esențiale pentru supraviețuirea speciei noastre. Celelalte interpretări au apărut ulterior, delimitarea între aceste emoții având deci un caracter cultural, nu biologic.
Probabil că această interpretare e mai aproape de adevăr. La urma urmei, ca și gesturile, mimica e o acțiune nedusă la capăt și modificată ulterior prin rafinare cuturală. Oamenii făceau ochii mari când se speriau pentru a obține mai multă informație vizuală, despre un pericol care se apropie. La fel, în cazul unui dezgust, ei strâmbau din nas, acest gest fiind făcut inițial pentru a limita inspirarea a ceva care face rău. Poate că mimica provine și ea, macar parțial, de la același fundament biologic ca și reacțiile instinctuale – luptă, fugi, prefă-te mort, respectiv de acceptare sau respingere
-, situate la nivelul organelor de simț. Acum însă, aceste acțiuni cu o finalitate temperată și, stilizate, au devenit forme de exprimare în interacțiunile interpersonale.
Mimica, mișcările feței sunt, de regulă, mai controlate decât gesturile sau inflexiunile vocii. Umflarea nărilor, vechea reacție la mirosuri plăcute, ajunge să exprime trăiri excitante, sau enervare și furie. „A strâmba din nas”: neplăcere, aversiune, perplexitate. Gura deschisă: netensionat – mirarea, neînțelegerea a ceea ce se petrece “gură cască”; tensionat: pregătită pentru luarea unei poziții, gata să vorbească; închisă, cu buzele strânse: ascetism, problemă dificilă, “gură legată” sau “tăcere de gheață”. În general, o gură întredeschisă exprimă o anume disponibilitate. Persoana de lângă noi este destinsă, gata să discute sau să se lase sărutată. Poziție senzuală: buzele relaxate, ușor întredeschise (eventual, mai accentuat, degetele se apropie de gură). Dimpotrivă, o gură ferm închisă evocă refuzul, obstinația, opoziția, indisponibilitatea și reprimarea dorințelor; cu buzele lipite nu se comunică. O gură asimetrică arată disconfort și nervozitate. Gura se deschide sub efectul surprizei,
Fig. 25 Microexpresii (1) după Paul Ekman
buzele se întind sub acțiunea bucuriei, buza superioară se ridică în semn de dezgust, în timp ce buza inferioară atârnă atunci când suntem nemulțumiți sau ne bosumflăm. Atunci când un individ își mușcă buzele, o poate face pentru a se împiedica să râdă, să plângă sau să vorbească, dar și dacă este furios sau dacă reflectează intens.
Furia se manifestă adesea prin strângerea buzelor, în timp ce tristețea ni se dezvăluie prin buzele căzute.
Fig. 26 Microexpresii (2) după Paul Ekman
Dacă interlocutorul își strânge și-și țuguiază buzele, vom ști că acesta este ofuscat, iar dacă rămâne cu gura deschisă, înseamnă că i-am trezit admirația sau i-am provocat stupoare. Atunci când buzele sunt împinse înainte simultan, poate fi vorba de o invitație la sărut sau de o strâmbătura de refuz, de îndoială, de suspiciune. Individul care își umezește constant buzele, trădează o atitudine disimulatoare: ori minte ori, cel puțin, nu spune adevărul. Culoarea buzelor și tonicitatea acestora sunt și ele relevatoare: buzele roz închis sau roșii dovedesc în general o stare de bine și o senzualitate pronunțată, în timp ce buzele palide, aproape albe, adesea subțiate, sunt semnul unei proaste stări de sănătate fizică sau psihică sau al frustrării. Limba e scoasă pentru a însoți gesturi care cer mare concentrare: atingerea dinților cu limba e semn de autoliniștire. Arătarea ei este, în funcție de context, semn de intimitate sau agresiune. Ochii sunt punctul central al mimicii feței. Privirea are o importantă funcție fatică și reglează comunicarea (de aici dificultatea de a comunica cu cineva care are ochelari negri). Tot ea marchează durata convorbirii; exprimă diferențele de status social; indică emoțiile pozitive sau negative; și susține credibilitatea prin menținerea contactului vizual. Erving Goffman a atras atenția asupra faptului că prin mișcarea ochilor semnalăm recunoașterea prezenței celuilalt, chiar fără a urmări să intrăm în relație cu acesta. Privirea semnalizează dacă interlocutorii își acordă reciproc atenție, sau unilateral, sau nu-și acordă deloc atenție (privesc în altă parte decât la cel cu care vorbesc sau se uită la el și nu îl văd, trecând peste el cu privirea). Privirea directă deschide canalul de comunicare sau îl menține deschis. Durata cât privirea noastră o întâlnește pe a celuilalt este semnificativă – dacă o privim 2/3, 60-70% din timp, este semnul fie al simpatiei, fie al agresivității. După observațiile lui Argyle, două persoane se privesc cam 30-60% din timpul petrecut împreună; depășirea timpului indică sentimente puternice.
În anumite contexte, prelungirea contactului vizual poate însemna ostilitate și furie, în alte contexte este un semn de prietenie, de iubire în general, de interes pentru persoana celuilalt. Simpatia înseamnă alocarea unui timp mai lung de contact vizual.
În unele culturi, a privi ochii celuilalt este considerat o lipsă de respect mai ales față de persoane cu poziții sociale superioare. Cercetările realizate în Nigeria, Porto Rico, Thailanda sau Japonia au arătat că tinerii, copiii nu sunt încurajați să realizeze contacte directe la nivelul ochilor cu profesorii lor sau în interacțiunile cu alți adulți. În Japonia, a privi interlocutorul în ochi este un semn al lipsei de respect. Se recomandă a privi „mărul lui Adam”. În schimb arabii utilizează numeroase contacte la nivelul ochilor în relațiile interpersonale, cu o durată care ar putea fi stânjenitoare pentru indivizii din alte culturi. Negrii privesc interlocutorii când li se adresează, albii când ascultă ce spun aceștia, iar în țările arabe, femeilor le este interzis să privească în ochi pe bărbați.
Și direcționarea privirii depinde de tipul de relație care se stabilește între partenerii de discuție, fiind mai mare dacă partenerii sunt atrași unul de celălalt sau se află în relații de cooperare decât dacă sunt în conflict. Orientarea privirii este strict legată de motivația nevoii de afiliere și, alături de mișcările corporale, determină un anumit echilibru la nivelul proximității între două persoane. Astfel, cu cât indivizii sunt plasați mai aproape unii de ceilalți, cu atât contactul vizual este mai redus, privirile au o durată mai mică. Efectul apropierii fizice este și mai puternic dacă persoanele sunt de sex opus. Pentru a exista un echilibru al apropierii intime, cele două persoane aflate în contact procedează la o situație de compromis. Dacă intimitatea crește individul va genera reducerea ei până la niveluri normale fie prin redirecționarea privirii, fie prin mărirea distanței fizice față de interlocutor.
Fuga ochilor, evitarea privirii înseamnă punerea la distanță, evitarea comunicării. Ea este adesea cea a unei persoane care are ceva de ascuns sau a cuiva care minte. Unele persoane au mari dificultăți în a-și privi interlocutorul în ochi, iar privirile acestora sunt întotdeauna scurte, uneori cu coada ochiului sau pe sub sprâncene.
Timidul evită multă vreme contactul vizual. Evităm privirea din frica unui refuz sau frica de a ne confrunta cu afirmațiile celuilalt. Relatările dureroase sunt făcute fără a-l privi pe interlocutor: de aceea terapeuții se așează uneori în afara câmpului vizual. Ochii înlăcrimați: spălare simbolică de ceva rău.
Tipuri de priviri: privirea cu axele ochilor paralele, nefocalizată pe obiect: suflet împăcat, adâncit în propriile gânduri; directă, cu ochii deschiși: disponibilitate de comunicare directă și deschisă; de sus în jos: aroganță, trufie, orgoliu, dispreț (dacă e urmarea diferenței de înălțime poate fi evitată prin mărirea distanței dintre parteneri); de jos în sus: ambivalentă – supunere sau adversitate; spre cer, tendința de a poza în “sfânt”, în om care se sacrifică, sau o nevoie de evadare a visătorului, utopistului, indiferență față de tema discutată.
Mișcarea ochilor în sus însoțește eforul de a ne reaminti ceva, iar coborârea lor poate exprima vinovăție, ascunderea adevăratelor sentimente, o stare de disconfort psihic. Când vorbitorul privește în sus, gândește cu voce tare, când își privește apoi partenerul îl include în dialog, îi dă voie să vorbească. A privi într-o parte înseamnă ai comunica celuilalt lipsa de interes pentru ce spune; privirea laterală (observare fără a fi observat), care mătură câmpul vizual: de la curiozitate până la tristețe. Privirea piezișă transmite neîncredere, suspiciune, ostilitate. A-l privi în ochi exprimă sinceritate, dar și o amenințare; privirea fixă: concentrare, tensiune nervoasă, apreciere critică a interlocutorului.
Privirea fixă, dură, care se sudează parcă de a ta și o susține, privirea care te străpunge, exprimă agresivitatea, ostilitatea. Privirea fixă poate fi și a celui care minte și care încearcă în acest fel, să te facă să-i înghiți minciuna cu aerul care spune: „Vezi bine că spun adevărul, doar te privesc în ochi”. Privirea somnolentă, fixă, atonă, îndreptată spre tine sau în altă parte, cu ochii deschiși și pleoapele imobile exprimă lehamite, oboseală; plictiseală; deprimare; antipatie.
Privirea mobilă, instabilă, cea care hoinărește la dreapta și la stânga, care se oprește ici colo, revine la tine, pleacă iar, greu de interceptat, aparține individului inconstant, instabil pentru care există mereu ceva interesant de văzut sau de auzit în altă parte. Este deseori observată la oamenii care doresc să pună distanță între ei și interlocutorul sau interlocutorii lor.
Privirea coborîtă este un semn de tensiune, stânjeneală, crispare, rușine; poate fi și o tentativă de a masca adevărul. Semnificația privirii cu coada ochiului depinde de poziția sprâncenelor și de mișcările gurii: însoțită de o ridicare a sprâncenelor și de un surâs, înseamnă fie că aceea persoană încearcă să te seducă, fie că i-ai trezit curiozitatea, fie că o amuzi; dacă însă deasupra acestei priviri, sprâncenele coboară sau se încruntă, dacă gura se subțiază într-un rictus rău, cu colțurile coborâte, semnifică răutate, nervozitate, animozitate. Privirea laterală poate fi și ea ambivalentă: curtenitoare
(zâmbet, sprâncene ușor ridicate), sau ostilă.
Privirea scurtă (tipică pentru cei ce vin din direcții contrare pe un culoar și se privesc doar pentru a evita ciocnirea): de regulă, tendință de acaparare sau agresiune – contactul rapid al ochilor produce impresie, îl fixează sau amenință pe adversar (“a pune ochii pe cineva”). Formele: de la privirea rigidă până la “a te uita prin cineva”. Totuși, privirea dominatoare este privirea lungă: când privim astfel arătăm siguranță, iar semnificația cuvintelor este amplificată.
Fig. 27 „Ochi de dormitor” și „ochi de șarpe”
Eckard Hess a observat că pupila se dilată și la emoție, nu numai la lumină. Pupila dilatată exprimă disponibilitatea emoțională și afectivă a individului față de tot ce îl înconjoară. Plăcerea, dorința pot determina creșterea în dimensiune a pupilei până la de patru ori dimensiunea sa normală. Starea negativă produce o contractare a pupilelor – ochi de șarpe -, cea pozitivă, excitată, conduce la mărirea pupilelor – ochi „de dormitor”. Semnificația acestor indici de limbaj corporal își are punctul de pornire în reacții corporale bine cunoscute: contractarea pupilelor este necesară unei vederi spațiale bune, necesară situațiilor conflictuale, care pot conduce la agresiune și violențe. Invers, relaxarea într-o situație confortabilă, conduce la dezinteres pentru o bună vedere spațială.
La fel de clar înemeiate în reacții corpului sunt și indicii și semnificațiile pe care le furnizează gradul de deschidere al ochilor:
holbați – “te înghite din priviri”;
larg deschiși – productivitate spirituală, dar și nevinovăție (privire folosită pentru a minți);
deschiși – interes normal, optimism;
întredeschiși – participare redusă la ceea ce se întâmplă în jur, “nu merită nici măcar o privire”; situația nu e percepută ca reală; – acoperiți parțial – șiretenie, egoism, ascunse;
strâns închiși – autoprotecție, refuz de a vedea. Închiderea ochilor arată că cineva vrea să ne scoată în afara câmpului vizual, din plictiseală, indiferență sau superioritate;
închiderea unui ochi – înțelegere secretă “te cunosc bine, nu mai trebuie să te privesc cu ambii ochi”;
închidere relaxată a ochilor – abandon, “trec cu vederea, fă ce vrei”;
închiderea repetată și scurtă a pleoapelor: dorința de a întrerupe un contact vizual.
Grație combinației privirii cu mai multor semne faciale, recunoaștem cu toții o față fericită, care zâmbește. Zîmbetul este mimica cea mai des utilizată și e adesea un răspuns reflex la salut. Zâmbetul sincer este larg, rotund, simetric, prinde contur încet și se stinge încet. Zâmbetul artificial – studiat de Duchenne (1806-1875) – se mărginește, de regulă, la gură nu ajunge până la ochi. Zâmbetul nesincer este strâmb, asimetric, prea lung sau se curmă prea brusc; cel nervos este prea scurt și se întrerupe brusc.
Paul Ekman a catalogat mai multe tipuri de zâmbete pe care le putem recunoaște cu ușurință:
Zâmbetul voit, fabricat, chinuit cu colțurile gurii drepte, buze drepte și lipite; apare și dispare repede: poate exprima jena.
Zâmbetul dulceag obținut prin întinderea și subțierea buzelor: însoțește universalul „da”.
Zâmbetul „pe sub mustață” cu buzele tensionate și lipite: exprimă voință și reținere în același timp.
Zâmbetul depreciativ cu colțurile gurii sunt retrase în jos este afișat de persoanele blazate, ironice: poate exprima dezacordul și acordul în același timp.
Zâmbetul relaxat, lipsit de tensiune: exprimă bucuria, dragostea, prețuirea celuilalt.
Fig. 28 Microexpresii (3) după Paul Ekman
Zâmbetul strâmb cu un colț al gurii tras în jos iar celălalt, în sus: exprimă o amabilitate forțată, un conflict intern. (Este zâmbetul subalternului nevoit să asculte o glumă nepotrivită a șefului.) Zâmbet strâmb – cele 2 jumătăți ale creierului au mesaje diferite. O gură asimetrică arată disconfort și nervozitate; partea stîngă mai pronunțat decât în dreapta – la mincinoși. Câmpul vizual stâng – emoția, câmpul vizual drept, informația.
Zâmbetul care exprimă frica – buzele sunt trase lateral, iar gura este puțin întredeschisă; colțurile gurii sunt trase spre urechi.
Zâmbetul condescendent, resemnat – răsfrângerea înainte a buzei inferioare; adesea este însoțit de înclinarea capului spre dreapta și/sau ridicarea și tremuratul umerilor.
Teste
Pe https://www.paulekman.com/tools/re3/family/ https://www.paulekman.com/tools/re3/work/
https://www.paulekman.com/tools/re3/crime/ vă puteți testa abilitatea de a percepe
4. Alte forme ale limbajului corporal
Limbajul corporal paralingvistic: vocea
Limbajul corporal paralingvistic se referă la acele semne corporale care privesc diferitele aspecte ale vocii în comunicarea verbală. Interjecțiile se află la granița dintre cuvinte, semnele lingvistice, și intonații ale vocii, semne paralingvistice de limbaj corporal sau non verbal. Hm, sau hmm, ori hmmm, sunt printre cele mai frecvente interjecții – există în majoritatea limbilor pământului: „huh?” (engleză), „ă?” (română), „a?” (chineză), „e?” (spaniolă), „he?” (olandeză) etc.. Primul h emis este un simplu substitut pentru respirație, pe când m, emis cu gura închisă, simbolizează faptul că nu suntem siguri de ceea ce urmează să spunem. Pauza indică faptul că suntem temporar fără replică, dar încă atenți la discuție. Varietatea de tonuri are legătură cu multitudinea de trăiri pe care le exprimăm prin această banală interjecție. Rostit cu o intonație ascendentă, hmm poate semnifica:" Nu înțeleg, mai spune o dată?". Emis prelung cu un "m" amplu: "Mă gândesc serios la ce mi-ai zis".
Nu numai tonul, dar și volumul vocii este asociat trăirilor sufletești și emoțiilor:
tare vorbesc cei entuziaști sau furioși; încet, cei lipsiți de încredere sau siguranță. Vocea joasă creează impresia de autoritate și control, cea înaltă, de emoție sau de lipsă de importanță a purtătorului ei. Scăderea volumului vocii poate fi folosită pentru a capta atenția cuiva sau a amenința. Pentru a crea o impresie de încredere accentuați cuvintele pozitive.
Charles Darwin aprecia că „râsul pare să constituie, în primul rând expresia bucuriei sau a fericirii”. „În timpul râsului, gura este mai mult sau mai puțin larg deschisă, cu colțurile mult trase înapoi, precum și puțin în sus, iar buza superioară este puțin ridicată”. Râsul: cu “a” (ha, ha, ha!) – deschis, eliberator, pornit din inimă; cu “e” (he, he, he!) – batjocură sau exagerarea prieteniei; cu “i” (hi, hi, hi!) – este sau vrea să pară tânăr, naiv; cu “o” (ho, ho, ho!) – în raport cu intensitatea, supărare, protest, ură; cu “u” (hu, hu, hu!) – respingere, ținere la distanță.
Limbajul corporal în relație cu obiectele
Există situații în care obiectele intervin pentru a întregi semnificația gesturilor (spre ex. felul cum ținem o sticlă cu vin – ca o ghioagă, neglijent sau expunând-o), bătaia în masă, ritmică: nerăbdare, semn al nerăbdării (nu plictiselii) sau felul în care ne purtăm hainele sau alte obiecte (geanta mare implică imaginea de sine a proprietarului).
La fel ca degetele, alte obiecte în gură este o încercare inconștientă de a redobândi siguranța copilului care suge la pieptul mamei și arată nevoia interioară de liniștire. Decizia, care este o activitate stresantă, cunoaște numeroase forme de astfel de gesturi de autoliniștire: scoaterea ochelarilor și introducerea unui braț de ramă în gură, introducerea pipei sau altor obiecte (creioane, etc.). Dar nu se iau decizii cu gura plină
(de mâncare sau băutură), nici câtă vreme diferite obiecte sunt introduse în gură, ci numai după scoaterea acestora.
Stingerea țigării înainte de a fi consumată; consumul grăbit al băuturii sau mâncării înseamnă dorința de a pleca mai repede, de a părăsi contextul. Fumătorul care trimite fumul în sus este încrezător, sigur pe el, până la superioritate; în plan
Fig. 29 Gesturi în relație cu obiecte
orizontal: autoritate, atitudine fermă (spre o persoană de același sex: înfruntare; spre o persoană de sex opus: interes, dorință de contact); dacă trimite fumul în jos: respect, supunere, evitare – fire suspicioasă, persoană închisă, pesimistă. Țigara ținută doar cu vârful celor două degete: prețiozitate, probabil gest studiat. Degetul care se ferește să atingă ceașca de cafea, ceai – persoană care se crede importantă (importanța se vădește prin grija de a se feri de atingeri impure).
Culegerea de scame, mai mult sau mai puțin imaginare: dezaprobare ascunsă sau plictiseală față de opiniile sau atitudinile cuiva (caută un centru diferit de excitație pentru a-l diminua pe cel principal); dacă privește în jos sau departe – are o opinie personală pe care nu vrea să o împărtășească. La fel, jocul cu obiecte, ascuns, în buzunar, sau vizibil, poate însemna atenție, concentrare, dacă cel care se joacă e cel care ascultă; dacă e cel care vorbește, înseamnă că încearcă să ascundă ceva, cel puțin plictis sau nervozitate.
Statul pe scaun oferă numeroase indicii despre atitudinile sau gândurile ocupantului:
Pozițiile în cazul așezării pe scaun permit o varietate interesantă de unghiuri de relaționare, mai ales dacă este vorba despre scaune-fotolii, mai dificil de deplasat și caremsunt aranjate în anumite unghiuri spațiale în prealabil: în timp ce unul din parteneri este orientat direct spre celălalt, acesta poate fi așezat în unghiuri foarte diferite, scuzat fiind de lipsa de mobilitate a scaunului (absentă la statul în picioare).
Scaunul întors cu spătarul în față oferă o barieră de protecție, de apărare (Fig. ).
Fig. 30 Poziții pe scaun
Așezat comod, sprijinindu-se pe coate când vrea să spună ceva: siguranță de sine, se așteaptă ca ceilalți să-i acorde atenție. Piciorul peste brațul scaunului: lipsă de interes, eventual ușoară desconsiderare. Ocuparea parțială a scaunului: nesiguranță, timiditate. Piciorul înclinat sub scaun, mâna pe genunchi și privirea înainte arată persoana gata de acțiune. Formele mai accentuate sunt cu ambele picioare aduse sub scaun și ambele mâini pe genunchi cu corpul aplecat înainte, ca la cineva gata să se ridice sau mâinile sprijinite de marginea sau brațele scaunului, gata să se ridice: gata de plecare, gata de a începe ceva. În fine, poziția cârlig a piciorului în jurul picioarelor scaunului este specifică femeilor timide sau fricoase, care s-au retras în interiorul lor sau nemulțumire reprimată.
Scaunul poate rămâne doar un accesoriu în posturile semnificative prin ele însele: lăsat pe spate, cu picioarele desfăcute, cu vîrfurile degetelor unite într-un ”coif în sus”: aroganță; brațele și picioarele încrucișate și privirea spre lateral, evitînd contactul vizual direct: nesinceritate, gânduri ascunse. Totuși scaunul pare mai semnificativ în împrejurarea când, invitat la cineva, te tolănești într-un fotoliu iar el rămâne în picioare: afundarea în fotoliu poate fi un semn de cedare și supunere pentru că dominarea este dată de înălțime și poziția în picioare.
Tot așa, așezarea la masă structurează, prin fixitate relațiile:
La o masă dreptunghiulară, în raport cu A: B1, poziția de colț, conversație prietenească; B2, poziția cooperativă; B3, poziția competitiv-defensivă; B4, poziția independentă.
Situația de vânzări la o masă dreptunghiulară, în raport cu cumpărătorul A: cel care vinde e pe poziția B2 sau B1, expertul pe poziția C
Importanța în ierarhie în funcție de așezarea la o masă:
A deține poziția influentă, dacă nu stă cu spatele la ușă (în acest din urmă caz B deține poziția importantă); B a doua poziție; D a treia, C, a patra, ultimul e E
La masa rotundă a regelui Arthur e pe o poziție competitiv-defensivă. Poziția implicării în dialog la o masă rotundă presupune distribuirea într-un triunghi ABC, unde A și B sunt de aceeași parte a mesei.
Cel care, la masă își ține mâinile și brațele sub masă nu e pregătit să facă față situației; cel care, la masă își ține mâinile și brațele pe masă are capacitatea și dorința de a stabili un contact (de la închiderea unei bariere până la deschiderea contactului fie pe relații – stânga – fie pe conținut, afaceri – dreapta).
5. Indicatori gestuali caracteristici unor tipuri de limbaj corporal
Descrierea generală a semnificației comportamentului
Chiar și comportamentul în întregul lui poate fi supus unei investigații semiotice. Comportamentul este suma activităților organismului, suma gesticulației și posturilor în succesiunea lor orientată spre un scop. Din punct de vedere semiotic, el poate fi caracterizat cel puțin ca bogat sau sărac în forme, și de căutare sau de evitare a contactului. Conotații suplimentare poate oferi analiza unor aspecte ale sale:
În funcție de ritmul sau stilul mișcării (amploarea mișcărilor – largi, cuprinzătoare sau colțuroase, mici, ascunse -, rotunjimea, direcția mișcării etc.) -, aflăm dacă executantul lor este o persoană veselă sau tristă, nervoasă sau plictisită.
Gesturile rapide, dar de o precizie mediocră denotă în general o stare de hiperexcitabilitate – care constituie o caracteristică naturală a temperamentului coleric. La alte tipuri temperamentale, această stare poate fi semnul fie al unei ridicate tensiuni emoționale, fie al unei puternice iritații.
Gesturile lente, dar sigure și precise denotă meticulozitate, grijă pentru
amănunte, tendința de a neglija dimensiunea temporală a activității în favoarea calității. Această categorie de însușiri poate fi întâlnită mai frecvent la temperamentul flegmatic. Mult exagerate, luând forma pedanteriei, respectiv caracterul unei manii, ele pot apărea însă și la alte tipuri temperamentale, de pildă la melancolic.
Gesturile prompte, sigure și precise denotă calm, stăpânire de sine, încredere în sine, prezență de spirit etc. Gesturile variate ca viteză, dar sistematic lipsite de precizie denotă totdeauna neîndemânare, înapoia acesteia putând sta cauze diferite: lipsă de interes pentru activitatea respectivă, nivel scăzut de mobilizare energetică, lipsă de exercițiu, lipsă de simț practic (nivel scăzut al inteligenței practice).
Gesturile rare, "moi", de mică amplitudine (cu mișcări strânse pe lângă corp) pot să denote: atitudine defensivă, teamă; nivel scăzut al mobilizării energetice, ca urmare a oboselii, a unei stări depresive sau a unei stări maladive, stare de indiferență, plictiseală, apatie; apartenența individului la tipul temperamental melancolic; tendința la izolare etc.
Gesticulația bogată, impetuoasă, largă (uneori, de o amplitudine periculoasă pentru cei din jur) este caracteristică tipului constituțional picnic, iar dintre tipurile temperamentale, colericului și, în măsura mai mică, sanguinicului. Ea poate să denote: stare emoțional-afectivă de tip stenic sau hiperastenic (bună dispoziție, veselie, volubilitate, jovialitate, mergând până la euforie); nivel ridicat de mobilizare energetică; elan, înflăcărare pentru o idee sau o cauză, vădind totodată tendința de a-i antrena, de a-i câștiga și pe cei din jur la cauza respectivă etc.
Gesturile repezi, violente efectuate îndeosebi pe direcția "înainte", în special când însoțesc vorbirea cu tonul ridicat, pot denota: stare de iritație, dorința de afirmare proprie, de dominare; exercitarea conștientă a autorității etc. Strângerile de mână mai deosebite care, metaforic vorbind, pot fi de tipul: "pește mort", adică flască, moale, fără viață indică un individ fără caracter, moale, dubios; sau brutală, ca o menghină indică un individ agresiv.
În general, se poate spune că mersul reprezintă unul dintre semnalele importante ale dinamicii neuropsihice. Mersul rapid denotă o mobilitate mare pe plan neuropsihic, tot așa după cum mobilitatea redusă neuropsihică, se exprimă, printre altele, și printrun mers lent. Desigur, prin calificativele "rapid" și "lent" utilizate aici se înțeleg caracteristicile naturale ale mersului și nu nivelurile de viteză ce pot fi imprimate mersului în mod voluntar (corelația se păstrează însă până la un punct și, în acest ultim caz, chiar dacă este determinată voluntar, viteza sporită a mersului corespunde unui tempo psihic mărit și invers).
Totodată, mersul exprimă fondul energetic de care dispune individul. Dimineața, când omul este odihnit după somnul de noapte, mersul este mai vioi și mai elastic decât în cea de a doua jumătate a zilei. Aceste diferențe sunt resimțite și subiectiv atunci când
oboseala acumulată în timpul zilei este mai accentuată. De asemenea, diminuarea resurselor energetice ale organismului, ca urmare a unor stări maladive, se traduce și prin modificarea amplă a caracteristicilor mersului.
În sfârșit, mersul constituie și un semn al coloraturii afective a trăirilor individului. Buna dispoziție, optimismul, încrederea în sine au drept corespondent mersul rapid, vioi, ferm, cu pași largi, în vreme ce tristețea, stările depresive determină un mers lent, cu pași mici. Chiar în vorbirea curentă se întrebuințează expresia "mers abătut". La rândul lor, emoțiile determină perturbări ale mersului. Astfel, la unii indivizi simpla senzație că sunt urmăriți cu privirea de către cineva este suficientă pentru a le perturba automatismul mersului și a-i face, de pildă, să se împiedice. Stările emoționale deosebit de puternice, șocurile, pot avea ca efect incapacitatea, momentană sau de durată mai lungă, de a merge.
Mersul lent și greoi (la definirea lui ca atare ținându-se seama și de sexul și vârsta individului) indică o redusă mobilitate motorie – și adesea chiar mintală (în special când este însoțit de vorbire și gesturi lente, aspecte care apar mai frecvent la constituțiile mai masive). Dacă acest gen de mers este observat la un individ aparținând constituției astenice, el poate constitui fie expresia, fie efectul unei stări maladive. Iar la persoanele de vârstă înaintată el constituie o caracteristică naturală, semnificând scăderea masivă a resurselor de energie psiho-fizică. Dintre tipurile temperamentale, acest tip de mers se întâlnește mai frecvent la flegmatic -, întrunind, în plus, caracteristica unor reduse modificări de viteză și ritm, chiar atunci când astfel de modificări ar fi obiectiv necesare. Este vorba de categoria de oameni care se spune că "nu-și ies din fire, orice s-ar întâmpla!".
Mersul lent, nehotărât, timid indică, după cum se poate deduce chiar din termenii utilizați pentru definirea sa, în special lipsă de încredere în sine datorită unei emotivități excesive. În legătura cu aceasta, este util ca prin confruntarea cu alte date, să se precizeze dacă starea de emotivitate reprezintă o caracteristicã structurală a individului sau ea este legată de o anumită conjunctură (de exemplu, conștiința unei stări de inferioritate – datorită nepregătirii, comiterii unei greșeli în activitate etc. – în raport cu cerințele situației date). Acest tip de mers indică, în mod sistematic și fără nici un dubiu, amplasarea individului pe poziții defensive – din motive ce ar urma să fie clarificate prin alte mijloace, dacă situația o cere. Dintre tipurile temperamentale, cel melancolic întrunește în mod frecvent caracteristicile acestui tip de mers.
Mersul rapid, energic, suplu și ferm se întâlnește la adultul tânăr, sănătos, dispunând de însemnate resurse energetice și care manifestă o deplină încredere în posibilitățile sale (cel puțin în legătura cu atingerea scopului concret pe care îl urmărește în momentul respectiv). El indică, de asemenea, echilibrul emoțional, promptitudinea în decizii și perseverență. Acest tip de mers este caracteristic tipului sanguinic. Dacă însă proprietățile menționate apar exagerate, este probabil ca individul în cauză să aparțină structurii colerice.
Respirația este și ea un indicator comportamental general foarte important.
Inspirația, anemică sau profundă, denotă gradul de angajare într-o activitate. Respirație monotonă/expirație zgomotoasă este semnul unui individ fără tonus, trist, timid.
Indicatori ai dominanței
Cea mai adecvată descriere a limbajului corporal propune gruparea gesturilor, mimicii, posturilor și mișcărilor în ansambluri care au o semnificație umană mai generală, dar mai specifică decât caracteristicile foarte generale descrise mai sus. Astfel, spre exemplu, cele mai evidente mesaje specifice sau concrete pe care le trasmite limbajul corporal sunt cele referitoare la confortul sau disconfortul partenerului de comunicare. Ele apar sub forma ansamblului de gesturi care semnifică deschiderea – mâini cu palmele la vedere, contact vizual direct, gesturi orientate în afară, postură relaxată – sau închiderea – bariere de protecție ridicate de membrele superioare și inferioare, contact vizual scăzut, evitant, postură micșorată, umeri încordați. Dar mai există o categoriei de indicatori care pot caracteriza tipare ale comunicării corporale. Cînd ne întâlnim prima dată cu o persoană o evaluăm rapid în termenii deschiderii sau dominanței, prieteniei sau atracției sexuale. Adică încercăm să descoperim în comumincarea ei corporală indicii ale unei atitudini dominante sau supuse, eventualul interes pe care îl are – sau nu îl are – pentru noi, dacă este sau nu comunicativă etc.. În acest caz procedăm cu limbajul corporal tot așa cum procedăm cu cel verbal, căutând conotațiile suplimentare ale gesturilor și grupând mai multe gesturi sub o aceeași semnificație.
Semnalele dominanței sau sumisiunii trebuie căutate în orientarea, privirea, postura (înălțimea aparentă) corpului. Postura oamenilor dominanți este cu picioarele întinse și tălpile îndepărtate, postura călărețului (cowboy), cea care indică ocuparea unui spațiu mai extins decât cel obișnuit, în vreme ce subordonații iau poziția de drepți cu tălpile apropiate. Indivizii dominanți stau în capul mesei. Așezate, persoanele dominante stau cu picioarele întinse. Dacă au picioarele așezate sub genunchi, atunci genunchii sunt depărtați. Dominanța e indicată și de poziția cifrei 4 (poziție greu de adoptat de către femei; poziție legată de flexibilitatea și rezistența fizică a tinerilor).
Persoanele cu statut social mai înalt crează în jurul lor o graniță invizibilă de care oamenii din jur se apropie ezitant. Pozițiile mai importante în ierarhie recurg mai puțin la limbaj corporal. Relaxarea este un indicator al dominanței: tonus muscular scăzut, absența tensiunii, aranjare asimetrică a brațelor și picioarelor, număr mai mic de mișcări și cu mai multă lentoare. (Indivizii dominanți arată că nu se așteaptă la și nu îi preocupă posibilitatea unui eventual atac). Persoana cu rolul dominant întinde mîna și indică locul de așezare al celuilalt. Una din manifestările puterii în onfruntări constă în a-i ține pe oameni în picioare (sau la ușă).
Spațiul intim poate fi ocupat prin înfoirea coatelor – cu degetul gros în față sau în spate; degetele mâinilor îndepărtate când se sprijină pe suprafața plată a mesei; brațele întinse pe spătarul altor scaune.
Fig. 31 Atitudine dominantă în diferite contexte
Mâinile pe șold (o singură mână pe șold poate indica o direcție de atac.): poziție între cea cu mâinile întinse pe lângă corp și cea cu mâinile înălțate pentru atac, măresc corporalitatea și teritoriul ocupat de persoană. Variante: cu toate degetele în față – sfidare; degetul mare în față, celelalte în spate – poziție feminină; palma în afară, fața exterioară pe șold – nenaturală, afectată; pumnul pe șold – amenințătoare.
Orientarea corporală: subordonatul, vorbind cu șeful, își orientează corpul spre el, indicând direcția centrării; șeful poate întoarce corpul într-o parte arătând că are și alte opțiuni deschise. Poziția față în față depinde de intimitata dintre cei doi – preludiul unui atac sau o relație respectuoasă!
Fața e un important furnizor de indici: fie că sunt atribute faciale, fie că sunt acțiuni faciale. Sprâncenele coborâte (furia în general sau iritarea continuă), gura îngustă și hotărâtă, absența zâmbetului sunt indicii de dominanță. Variante de zâmbet: zâmbetul sigilat, cu buzele lipite și colțurile gurii distanțate; zâmbetul reținut – a zâmbi fără a zâmbi.
Persoanele dominante tind să vorbească primele într-un grup reunit pentru prima dată, ultimul care vorbește va primi sarcinile. Persoană cea mai dominantă are tendința de a vorbi cel mai mult: face asta continuînd să vorbească peste celălalt, ridicînd tonul și folosind semnale non-verbale de descurajare pentru adversar. Au mai puține ezitări și discontinuități de limbaj și nu ei sunt cei care își armonizează stilul de a vorbi cu al celorlalți.
Cînd oamenii se privesc în față, la statut egal persoana care își menține mai mult privirea este dominantă, mai vorbăreață, mai influentă în grupul nou constituit. Privirea peste marginea ochelarilor – fixare combativă. Privirea „ochi în ochi” este un gest legat de raporturile de amenințare, dominanță și supunere atât la om, cât și în lumea animală (deși, uneori, semnifică solicitarea ajutorului). Atunci când indivizii privesc mai mult interlocutorul când vorbesc și tind să nu aibă acest comportament când ascultă, ei sunt percepuți ca fiind dominanți, indiferent de apartenența la gen. Mai concret, indivizii sunt considerați ca fiind mai puternici cu cât raportul vorbit-privit e mai crescut și sunt considerați mai submisivi cu cât raportul ascultat-privit e mai crescut. Dominanța vizuală caracterizează situația în care cel care vorbește îl privește mai mult pe celălalt, decît îl privește în timp ce îl ascultă (la subordonați e invers).
Explicația ar fi că cel care ascultă judecă, iar persoană dominantă este indiferență la judecată celui care îl ascultă. „Skandenberg-ul vizual” definește situația în care subordonatul susține, un pic mai mult decît ar fi normal, privirea șefului. La fel în cazul atingerilor: atingerile persoanelor dominante sunt unilaterale, atingerile care implică reciprocitate caraterizează persoanele cu statut egal.
Sunetele joase, timbrul vocal jos, sunt asociate cu dominantă iar amenințarea, sunetele înalte cu sumisivitatea. Timbrul descendent este asociat cu declarațiile, siguranță și dominantă, unul ascendent este caracteristic întrebărilor, nesiguranței și sumisiunii.
Indicatori ai supunerii
Darwin a descris relația dintre dominanță și supunere urmând principiul antitezei. El numește indignare, dominanța, și constată că opusul ei este ridicarea umerilor cu coatele apropiate de corp, mâinile trase în sus și degetele în extensie (vezi la Grila reacțiilor instinctive, gestul “băgarea capului între umeri” și nota care îl însoțește). Adesea e însoțită de întoarcerea capului și ridarea sprâncenelor. (Atenție la diferențele etnice: la francezi este un gest dispretuitor, la italieni un gest de dezvinovățire, la evreii est-europeni era gestul lipsei de putere!)
La baza exprimării dominanței stau puterea și amenințarea, în exprimarea supunerii, slabiciunea și atitudinea defensivă. Indivizii supuși vor să arate că nu sunt o amenințare, că grija lor este autoprotecția, nu atacul. Arată asta prin inactivitate, care este încremenire, ca reacție la frica. Astfel persoana se face postural mai mică: lăsarea umerilor, așezarea pe vine sau jos, sau culori terne, umeri joși de haine, evitarea palariilor. Vulnerabilitatea și poziționarea mâinilor și picioarelor oferă cele mai clare semne de supunere. Persoanele supuse adoptă poziții închise. În picioare, drepte, parale, postura foarfecelui, pe un picior, cu celalalt flexat. Așezat, cu picioarele retrase dedesubt sau ascunse, genunchii apropiați sau picioarele încrucișate. Pe lângă ascunderea mai mult sau mai puțin simbolică a organelor sexuale, cresterea zonei de autocontact corporal e liniștitoare.
Fig. 32 Poziții supuse în diferite contexte
Gesturi de autoliniștire: ne atingem, ne ținem, ne mângâiem – semne substitutive pentru acțiunile altora. Atingerea fizica este cel mai primitiv și cel mai eficient mod de a liniști pe cineva. Aria dedicata pielii în cortexul prefrontal e mai mare decât a tuturor celorlalte simțuri la un loc. Atingerea e baza contactului dintre mama și copil: linistește copilul și îl face să se simtă în siguranță. În situații stresante oamenii tind să se atingă așa cum îi atingea mama: își mângie parul (pe ceafa), se iau în brațe, se țin de mână. Pozițiile sumisive ale mâinilor duc contactul la maxim, turnul, ca gest dominant îl reduce la minim.
Darwin leagă „da”-ul de coborârea sumisivă a capului: de altfel, chiar dacă afirmația nu este un gest universal, plecarea capului ca semn de supunere este!
Exemple: aplecarea scurtă a capului când treci pe lângă doi cunoscuți care poartă o conversație, datul din cap în conversație – dacă e grăbit, fie că îl susține din toată inima, fie că vrea să îi vină rândul la vorbire; dacă e lent, e făcut de cei care preiau rolul ascultătorului (distincția dintre cele două situații o face direcția privirii: dacă privește vorbitorul, îl încurajează, dacă privește în altă parte, vrea sa ia cuvântul); plecarea capului într-o parte (cum fac copii mici, pe umărul părinților) ca semn de neajutorare inocentă, supunere sau semn erotic.
Supunerea intervine ca soluție în cazul speciei umane, care nu e solitară (caz în care fuga este o soluție), ci se bazează pe cooperare. Ferirea privirii e o formă simbolică de fugă pentru că scot individul dominant din câmpul vizual și semnalează lipsa intenției de atac. Formele izolării vizuale: plecarea privirii; mișcarea pendulatorie a privirii între limitele câmpului vizual pentru a vedea ce se întâmplă și a căuta căi de fugă; ochii măriți inocent ca pentru a înțelege ce se petrece în realitate, a atrage atenția celuilalt și a părea dezarmant. În toate aceste situații de supunere mișcările ochilor sunt simetrice. (Apropo de obiecte: purtarea ochelarilor pe frunte, ca o ridicare a vizierei, crează impresia de ochi mari.). Sprâncenele ridicate și ochii relaxați dau tot o impresie de supunere, arată faptul că cel care face gestul este atent și impresionat. (Imediat diferit, sprâncenele ridicate și ochii măriți sau sprâncenele relaxate și ochii măriți sunt semnul furiei). Unite și ridicate, sprâncenele exprimă îngrijorare.
Zâmbetul este oarecum contextual: când contextul nu este prietenos, zâmbește mai mult persoana subordonată, când e prietenos, persoana dominantă; oricum, dacă persoana subordonată trebuie să zâmbească pentru a calma persoana dominantă, cea din urmă zâmbește când are chef! Zâmbetele persoanelor dominante sunt „gură și ochi” (Duchenne), a celor subordonate implică numai mușchii gurii. Femeile zâmbesc mai mult decât bărbații, chiar și după ce se instalează în poziții dominante, de putere. Chiar și fals, zâmbetul își exercită funcția de supunere și cere îngăduiță. Zâmbetul autentic trebuie căutat în zona ridurilor „laba gâștii”.
Înroșirea – împreună cu perturbarea discursului verbal, zâmbete cu jumătate de gură, coborârea privirii – ca semn al jenei funcționează ca autoliniștire care arată altora disconfortul și regretul nostru. Ea nu este atât sumisivă, cât atrage îngăduință. Scoaterea limbii – asociată cu efortul și concentrarea – arată celorlalți că persoana nu este disponibilă pentru comunicare.
Comportamentul de periere este rar întrucât a devenit unul verbal – pentru a-i impresiona pe cei mai puternici decât noi, ne autodevalorizăm, spunând lucruri negative despre noi, și îl promovăm pe celălalt, spunând lucruri pozitive despre celălalt. Persoanele dominante pot folosi capcana măgulirii, autodevalorizându-se și așteptând să fie contrazise de persoana subordonată. În acest fel mută lauda de sine în gura celuilalt și îi crează acestuia o bună impresie pentru viitor. (Cele trei strategii: acordul, favorurile, flatarea).
Indicatorii comportamentului de calmare
„Sarcina” sistemului limbic este să ne asigure supraviețuirea, să ne țină departe de pericol sau disconfort și să ne asigure liniștea oricând este posibil. Când starea de confort este asigurată, apar indicii nonverbali de mulțumire și încredere în sine. Când apare disconfortul, indicii sunt de stres sau încredere scăzută: încrețirea frunții, îndepărtarea corpului, întinderea sau încrucișarea brațelor. După orice reacție la amenințare sau stres rezolvate, apare un comportament de calmare, solicitat de creier pentru a reveni la condițiile normale: copii introduc degetul în gură, adulții, diferite obiecte; își ating gura sau gâtul, își aranjează cravata, hainele. Acest comportament de liniștire, compensator este mai frecvent decît se crede. Mișcările de substituire sunt mișcări mai mult sau mai puțin repetate care nu au alt scop decât eliberarea surplusului de energie sau tensiune pentru a reduce frustrarea și agresiunea.
Comportamente de calmare: mângâiem cu limba buzele sau interiorul gurii, expirăm ușor umflându-ne obrajii, mestecăm accelerat guma, fumăm mai mult. Atingerea diferitelor părți ale corpului ne ajută să ne păstrăm calmul. Bărbații preferă să-și atingă fața, femeile își ating gâtul, hainele, bijuteriile, mâinile și părul. Zona gâtului este predilectă pentru gesturi de calmare foarte diferite. Bărbații fac gesturi mai viguroase și diverse, femeile se joaca cu mărgelele sau își ating scobitura gâtului (cele însărcinate schițează gestul spre gât, apoi îl îndreaptă spre pântece). În funcție de îngrijorare sau tensionare, brațul femei se ridică de pe antebraț spre colier și apoi îți trece degetele peste scobitura gâtului. Bărbații fluieră, vorbesc singuri sau vorbesc prea mult. Căscatul excesiv, „curățirea” /”mângâierea” / stergerea palmelor de picior sunt tot gesturi de calmare. Bărbații își îndepărtează gulerul de gât. Unele gesturi de apărare pot trece în gesturi de calmare: îmbrățișarea de relaxare sau frecarea brațelor ca la o reacție la frig.
Indicatori comportamentului de gen
S-a constatat că bărbații le-au privit în ochi pe actrițele pe care le considerau atrăgătoare, în medie, timp de aproximativ 8 secunde, interval redus la numai 4 secunde, atunci când au făcut schimb de priviri cu cele mai puțin tentante pentru ei. Femeile, în schimb, îi tratează imparțial din acest punct de vedere pe bărbați, măsurându-i egal din priviri atât pe cei care le tentează cât și pe cei care le displac. Cercetătorii cred că bărbații folosesc contactul vizual pentru a caută partenere potrivite și fertile, în timp ce femeile sunt mai precaute instinctual și încearcă să nu atragă atenția din cauza temerii pentru o sarcina nedorită și o activitate parentală unilaterală.
Fig. 33 Atitudinea celor doi ilustrează foarte adecvat ceea ce numim posturi corporale diferite în comunicare de gen!
Bărbații nu utilizează atât fața, cât corpul pentru oglindire – probabil se semnalează oglindirea acțiunii, nu a sentimentelor, cum este cazul femeilor care utilizează fața. Mâinile la ceafă este o poziție utilizată de bărbați, pe care femeile nu o practică și nu o agreează (nici șefii, dacă o fac subordonații). Femeile se autoetalează, trecându-și degetele prin păr. Împăunarea, cu o mînă sau cu ambele pe șold, e diferită la bărbați și la femei.
Accentuarea diferențelor de gen face o persoană sexi. Fazele: trecerea mâinilor prin păr, buze umede întredeschise, autoatingeri, încheietură moale, expunerea pelvisului. Râsul este erotic atunci când o femeie râde lăsându-și capul pe spate și arătându-și gâtul. Femeile gesticulează cu țigara pentru etalare socială – deschidere corporală, etalarea încheieturii – bărbații preferă închidere corporală și atitudine secretivă. Plasarea genții în apropierea bărbatului: acceptare. Ochelarii și machiajul fac femeile mai încrezătoare. Rujul roșu – senzualitate; pal – carieră.
Indicatori care apar în conversații
Cele 2 niveluri ale conversației: dialogul verbal în care, prin cuvinte, se schimbă idei și opinii și dialogul neverbal, unde, prin limbaj corporal se semnalează momentul intervenției următoare, intenția de a continua sau nu conversația etc. Există o gradare a susținerii lingvistice: schimbări de postură pentru paragrafe; de cap sau brațe, pentru schimbarea registrului expresiei; de față, ochi, mâini la cuvinte sau fraze. (Prezența limbajului verbal are însă ca efect reducerea utilității comunicative a gesturilor, mimicii și comportamentelor ritualizate.) Dacă cineva este foarte interasat de tine și de ceea cei spui ascultă nu numai ceea ce-i spui, ci și ritmul conversației tale. Un bun ascultător privește atent, dă ușor din cap în semn de aprobare și zâmbește, mai ales în micile pauze. Când vrea să vorbească, la sfârșitul unei propoziții, întoarce ușor capul de la cel care vorbește, face gesturi inermediare și trage aer în piept.
Mâna ca suport pentru cap – indică starea de plictiseală, cu atât mai mare cu cât mai mult este folosit brațul și mâna (capul pe masă – plictiseală maximă); întoarcerea feței într-o parte: pierderea interesului sau acordului. În timpul unei conversații dacă o persoană ascultă tăcând sau replicând mecanic în timp ce își întoarce capul și privirea încolo și încoace, caută pe cineva sau încearcă să scape de discuție.
Intensitatea privirii este mai mare când subiectul ascultă, decât atunci când el însuși vorbește, iar în ceea ce privește direcția privirii, indivizii privesc în sus la sfârșitul unor fraze din cadrul discursului sau la finalul discursului și privesc înainte la începutul unor fraze lungi. În timpul discursurilor mai puțin personale, când conținutul discursului se bazează pe elemente cognitive, argumente logice, intensitatea privirii este mai ridicată decât în cadrul discuțiilor personale. Există diferențe individuale în ceea ce privește intensitatea privirii, femeile fiind angajate în contacte la nivelul ochilor mai mult decât bărbații.
Cine dorește să rămână doar ascultător produce semnale de fond: sunete – ei, da, mda -, repetă cuvintele vorbitorului, zâmbește scurt și aprobă din cap (doar dacă e lent, dacă e rapid indică dorința de a lua cuvântul!). Cine dorește să preia cuvântul se apleacă în față, ridică un deget, deschide ușor gura – respectiv se pregătește pentru vorbit. Cine nu, face acțiuni contrare intenției de a vorbi: încrucișarea brațelor, strângerea buzelor, acoperirea gurii cu mâna sau cu un deget. Sau pune întrebări: fie întrebări informative independente, fie întrebări disjunctive („nu-i așa?”, „nu credeți?”). Întrebările îl invită pe celălalt să își asume rolul vorbitorului sau să continue să vorbească. Femeile folosesc acest procedeu de ascultare activă când întâlnesc un bărbat pentru prima oară, produc multe semnale de fond și pun multe întrebări, ceea ce le face să pară ascultătoare atente. Bărbatul naiv vede în acest procedeu de ascultare activă interesul pentru el al femeii și vorbește spunând vrute și nevrute.
Preluarea cuvântului – semnale de avertisment: ridicarea mâinii, mărirea ușoară a ochilor; prin versiuni ușor exagerate ale mișcărilor pregătitoare: deschiderea gurii și aspirația cu zgomot a aerului; sau prin semnale de fond negative: uitându-vă în altă parte sau dând nerăbdător din cap. Ultimul nivel este întreruperea vorbitorului, care apare nu în cazul încurajării („bravo, sunt de acord”), nici în cazul inversului ei, a ripostei („prostii, nu sunt de acord”), ci atunci când apare o concurență în preluarea cuvântului.
Tehnicile de întrerupere:
creșterea volumului – cine strigă mai tare are cele mai mari șanse de a obține cuvântul;
impresia de hotărâre: indiferența față de faptul că cealaltă persoană vorbește îți dă șanse mai mari de a obține cuvântul (invers, la fel cu cei care continuă să vorbească după ce cei mai mulți dintre cei care au vrut să întrerupă se opresc). În discursurile care se suprapun există întreruperi accidentale – ascultătorul intervine întrucât crede că vorbitorul urmează să se oprească – când cel care întrerupe se oprește cam la o secundă după suprapunere sau întreruperi efective, care trebuie să depășească două, trei secunde. Cei care ezită, se opresc înainte de a atinge acest punct.
Cei cu statut înalt întrerup pe cei cu statut inferior, bărbații întrerup femeile, dar
în lumea mediteraneană și printre evrei întreruperile sunt considerate implicări de solidaritate și entuziasm.
Cum se cedează cuvântul
Schimbarea orientării privirii: din altă parte, spre ascultători, spre exemplu; persona pe care își fixează privirea devine următorul vorbitor. Pe lângă sfârșitul propoziției trebuie să apară și alte semnale: coborârea tonului, gesturile făcute cu mâna, o expresie particulară. Cum se păstrează cuvântul
Într-o conversație ascultătorul privește mai intens decât vorbitorul care își adună gândurile și care dacă ar privi în ochi pe ascultător ar crea impresia că cedează cuvântul. Ca să se știe că dorește să continue, vorbitorul amplifică intensitatea ultimei silabe accentuate până la următoarea pauză, anunță un anumit număr de puncte și le enumără (uneori, folosind degetele), folosește conectori verbali (și, de asemenea, mai mult, în plus). Refuză să cedeze cuvântul la întreruperi, neprivind la ascultători sau privindu-i doar scurt și pătrunzător. Rămâne încremenit în poziția în care a fost întrerupt, așteptând să reprimească cuvântul și renunță la poziția încremenită numai după ce l-a pierdut definitiv.
Vorbitorul îl poate menține pe ascultător în această poziție obligându-l să emită semnalele de fundal sonor prin întrebări: „înțelegi?”, „nu crezi că-i așa?”, „știi ce vreau să spun?” (care poate fi, mai degrabă, încercarea de a obține un acord și a impune ascultătorului punctul său de vedere). Îl poate recompensa pe ascultător pentru acest fundal sonor cu un zâmbet sau o privire afectuoasă și îl situează astfel pe poziția de ascultător perpetuu. („A ține de nasture” avea în secolul al XIX-lea un sens de gest real!)
Indicii posturale de angajare în conversație
Privirea este mai controlabilă, orientarea pieptului este un indicator mai bun al angajarii unei persoane în conversație. Însă cel mai bun indicator este poziția picioarelor și a tălpilor (asociate cu reacția primară de fugă, a cărei pregătire poate da naștere la multe forme ale posturii):
postura dreaptă cu picioarele paralele: neangajare nici în rămasul pe loc, nici în plecare.
postura dreaptă cu picioarele depărtate (călărețul): mărește spațiul ocupat de corp (ca și coatele, suplimentar însă e o expunere tipic masculină) indicînd dominanță și faptul că persoana nu vrea să plece.
postura dreaptă cu picioarele încrucișate (foarfecele), fie că ambele picioare sunt drepte, fie că e o încrucișare asimetrică (atunci poate conta piciorul de sprijin): poziție tipică de imobilitate dar și de sumisiune.
postura dreaptă cu greutatea pe un picior (contrafortul): apropiată de actul mersului, arată că persoana dorește să plece; direcția labei piciorului care nu e de sprijin indică direcția de mers sau de interes. Poziția perpendiculară cu cealaltă persoană sugerează faptul că puteți fi întrerupt; invers, poziția față în față cu refuzul reorientării la apariția unui intrus – excludere. Pot exista poziții închise, față în față, ale discuției confidențiale sau diferite deschideri: triunghi, pătrat sau cerc.
În fine, pentru a identifica și diferenția între indicatorii de persuasiune, manipulare sau seducție în conversații vom spune aici – urmând ideile Analizei Tranzacționale – doar că, în general, în limbaj corporal în primul caz sunt folosite gesturi, posturi și comportamente de adult, în al doilea, gesturi de părinte normativ, iar în al treilea, gesturi de copil.
Apendice I: Extensii ale limbajului coporal
Limbajul corporal și fizionomia
Corpul în general și mai ales fața seamănă cu hainele noastre vechi, păstrând urmele gesturilor, expresiilor noastre vechi și repetate. Repetarea continuă a unor trăiri determină apariția unor amprente mimice, care devin tot mai accentuate odată cu înaintarea în vârstă: când îmbătrânește, la fel ca și o haină veche ce capătă cute rigide, corpul, și mai ales fața, păstrează în gesturi rigide și amprente ale mimicii urmele rolurilor sociale pe care le-a jucat. Astfel, spre exemplu, cineva care zâmbește adesea capătă spre bătrânețe o față mai prietenoasă. Pe frunte se pot observa:
Cutele verticale: ale voinței, concentrării – cuta luptătorului.
Cutele orizontale: frică, sperietură, mirare, înțelegere bruscă.
Cutele încrețite: întâlnirea celor două: mâhnire, năpăstuire, neputință, amestec spiritualsufletesc – cutele verticale (voința) nu găsesc soluția căutată de cele orizontale. Cutele ce rezultă din ridicarea sprâncenei drepte – sentiment critic (relativ la conținut); a celei stângi – neîncredere (relativ la relație).
Psihosomatismele ca limbaj corporal
Psihosomatismele reprezintă felul în care boala se înscrie simbolic în corp. Simptomele nevrotice pot fi citite din perspectiva conflictelor simbolice. Ex.: tulburări de mers, de înghițit, frica de a merge cu trenul, bulimia etc.:
tulburări stomacale – comportamente ambițioase, egoiste; conflict între dorință și teamă, dependență și independență;
tulburări de respirație – stările sufletești se suprapun peste respirația conștientă: neputința în raport cu persoanele de referință, imposibilitatea identificării cu acestea; – refuzul de a mânca – la fete în perioada pubertății: conflict cu mama sau refuzul de a avea corpul unei persoane mature;
bulimia și supraponderabilitate – neîncredere, rigiditate, frustrări;
tulburări ale epidermei – cei care se scarpină vor “să-și iasă din piele”; mână umedă: tulburări de contact, timiditate; urticaria: comportament agresiv sau amabilitate exagerată;
dureri de cap – personalitate rigidă, perfecționistă, ambițioasă;
atac de cord – dorința de a se ocupa cineva de inima mea;
tulburări de vedere – când nu vrem să vedem ceva.
Limbajul corporal și grafologia
Scrisul este – ca seismograma pentru cutremur sau cardiograma pentru mișcările inimii – o înregistrare a stilului de gesticulare (un fel de gestogramă). Analizând scrisul cuiva ne dăm seama de stilul general și relativ constant al gesturilor sale. Mai întîi spațiul în care se plasează gesturile prin care scriem literele are o zonă mediană – literele cum sunt: a, c, e, i, m, n, o, s, z se înscriu numai în zona mediană -, o zonă de deasupra unde se înscriu depasantele superioare – barele de la literele: b, d, f, h, k, l, t – și o zonă inferioară, unde se înscriu depasantele inferioare – cum sunt barele de la literele g, j, p.
Conform distribuirii spațiale a gesturilor în cazul înregistrării lor prin scriere depasantele superiore ne indică stilul și dimensiunea gesturilor în zona spirituală; zona mediană a corpului literelor este reprezentativă pentru zona afectivității; iar zona depasantelor inferioare este reprezentativă pentru gesturile inferioare, senzuale. Daca literele m și n sunt închise sus, atunci avem de-a face cu gesturi similare celor făcute cu căușul palmei ascuns sau închis, deci cu oameni care potrivit gesticulației sunt secretoși sau discreți sau cu persoane care au ceva de ascuns. Bara la litera t este reprezentativă pentru gestul de decizie pe care îl fac oamenii hotărâți, cu voință puternică. Suplimentar, conform simbolismului spațial, mișcarea scrisului de la stânga spre dreapta este mișcarea dinspre eu spre celălalt și dinspre trecut spre viitor, față de care marginea din dreapta a foii reprezintă o limită. Oscilațiile liniei pe care o descrie propoziția și felul în care ea se termină este semnificativ pentru starea sufletească pe parcursul unei acțiuni și pentru atitudinea față de obstacole etc.
Apendice II: Folosirea propriului limbaj corporal
Interesul actual pentru limbajul corporal implică abia în ultima vreme interesul pentru propriul limbaj corporal. Totuși limbajul corporal este foarte important tocmai pentru că la acest nivel comunicarea e ca o autostradă cu două sensuri pe care circulația mesjelor este continuă, nu discontinuă ca în cazul mesajelor verbale.
Cunoașterea limbajului corporal face posibilă atât interpretarea limbajului celorlalți, cât și buna utilizare a propriului limbaj corporal în comunicare. Imaginea personală depinde de felul cum vă percep ceilalți. Înfățișarea este foarte importantă: de ea se leagă prima impresie și aspectele generale: sex, grupă de vîrstă, grup de apatenență socio-profesional, cultural și etnic.
Importanța primelor impresii este dată de faptul că se produce o cunoaștere fulgerătoare bazată pe limbajul corporal. Și niciodată nu mai ai o a doua ocazie să produci o primă impresie! Impresia depinde în cea mai mare măsură de comunicarea non-verbală, care poate fi controlată. Problema care se pune este aceea a concordanței dintre starea de spirit și comportament: discrepanțele pot fi observate la nivelul limbajului corporal. O înțelegere inconștientă între doi parteneri intervine adesea atunci când în limbajul corporal cei doi au stabilit un contact de bună calitate.
Îmbrăcămintea are propriul ei limbaj și propriile coduri care atașează unor elemente specifice anumite semnificații. De aceea nu contează intenția subiectivă cu care înbraci o haină, ci felul cum este ea percepută ca semnificație. De altfel toate obiectele care vă înconjoară transmit semnificații: tipul de celular, sunetele de apel alese, agenda, stiloul, obiectele pe care le aveți pe masă… Pentru a controla prima impresie pe care o produci:
Dă jos prima haină în antreu; stai în picioare, mână în mână sau cu palmele în coif;
Nu rămâne în ușă, vino cu viteză constantă;
Strîngere de mână scurtă;
Nu sta scufundat pe o sofa. Dacă scaunul e prea jos, întoarce-l cu 45 de grade în raport cu persoana;
Gesturi simple, clar intenționate, fără multă mișcare;
Respectă distanțele interpersonale;
Adună lucrurile calm, strânge mâna, întoarce-te și pleacă.
Tehnica oglinzii: imită limbajul corporal al persoanei din fața ta; persoana respectivă va simți bunăvoință și afecțiune față de tine (ne plac oamenii care sunt ca noi). Oglindire automată: ca mai sus când doi îndrăgostiți se apleacă unul spre celălalt. Dacă partenerul dă dovadă de afecțiune o poți amplifica comportându-te similar. Atenție:
oglindirea bună trebuie să reproducă mesajul corporal general cu gesturile tale, nu să imite strict mișcările corporale ale partenerului.
Imaginea de organizație
Birou de recepție cald și prietenos, semnifică orientare spre oameni și e adecvat prestărilor de servicii, pe cînd un loc de contact mai auster semnalează centrarea interesului pe produs.
Dacă locul destinat relațiilor cu publicul e mai confortabil și mai elegant, iar cel destinat angajaților e mai puțin îngrijit înseamnă că organizația e mai interesată de imaginea ei publică decît de angajați.
Exerciții și Teme
Exerciții:
1. Limbajul trupului: prin joc de rol se dau exemple de exprimare corporală (interes, deschidere, relaxare, distanță, orientare, gesturi, atitudine pozitivă si negativă) și de simetria și complementaritatea mișcărilor.
95
II. Vorbe / Comunicarea verbală
1. Limbajul vorbirii
Cuvintele și comunicarea verbală
În comparație cu comunicarea corporală, care folosește gesturile și posturile, comunicarea verbală, care folosește cuvintele, pare mult mai clară și mai directă. Și așa și este! Conform celebrelor axiome ale lui Paul Watzlawick comunicării verbale îi revine mai degrabă transmiterea informației decât construirea și susținerea relației și, în consecință ea posedă o sintaxă logică foarte complexă și foarte comodă. De aceea utilizarea procentajul lui Mahrebian – care acordă 55% din adevărul semnificației, gesturilor și posturilor corpului, 38% forței, tonului și inflexiunilor vocii și numai 7% cuvintelor – pentru a caracteriza întreaga comunicare umană nu numai situațiile în care cineva încearcă să ne înșele este o eroare evidentă dacă se pune problema transmiterii unei informații.
O eroare mai puțin evidentă este aceea de a considera că limbajul verbal oferă o înțelegere totală și imediată a conținutului comunicării. Din cauza faptului că suntem ființe diferite și că hărțile mentale ale lumii de care ne servim fiecare dintre noi, deși similare, sunt și ele diferite, rezultă o pierdere de informație pe care o statistică generală în circulație o situează la 2/3:
Fig. Pierderea de informație în procesul comunicării
Cu alte cuvinte, de la Emițător – unde este de distins între ceea ce vrea să spună, știe să spună, teoreticăîi este permis să spună, până la ce spune efectiv -, după formularea în cuvinte, ajunge la Receptor 1/3 din conținutul intenționat inițial al comunicării – trecând prin ceea ce Receptorul aude, ascultă, înțelege, și apoi admite, reține și trăiește. Având în vedere că statistica proceselor de comunicare constată o eficiență generală de doar 1/3, trebuie să admitem că, deși incomparabil mai clară pentru noi decât comunicarea corporală, totuși, chiar dacă, probabil, la o scară mai mică, și în comunicarea verbală neînțelegerea este universală, iar înțelegerea este excepția.
Ascultarea activă
A asculta nu înseamnă pur și simplu a auzi; ascultarea presupune efort și autodisciplină. Ascultarea atentă ne procură întreaga informație asupra a ceea ce se întâmplă și, dacă nu ne ajută îndeajuns la rezolvarea problemelor cel puțin, ne scutește de neplăcerile neatenției. Ea are darul de a ne îmbunătăți relațiile cu ceilalți, pentru că ne ajută să-i înțelegem efectiv pe ceilalți și, pentru că a asculta atent este un semn de respect și înțelegere, ne ajută să câștigăm simpatia celor din jur sau să le dezamorsăm supărarea. Majoritatea oamenilor își doresc în primul rând să fie ascultați, ca o dovadă de respect și înțelegere. Simpla ascultare atentă scade nivelul emoțional al discursului interlocutorului și este reciproc avantajoasă pentru că de regulă cel care este astfel ascultat se simte respectat și respectă pe cel care îl respectă.
Există trei tipuri de ascultare. Ascultarea flotantă e prezentă atunci când, într-o mulțime de conversații simultane și diferite, la care participăm sau nu în chip direct, putem auzi numele persoanei care ne interesează sau alte cuvinte specifice. Al doilea tip, ascultarea participativă are loc atunci când participăm la conversație fiind în același timp cu gândul în altă parte. Ascultarea activă, al treilea tip și cel mai interesant pentru noi aici, apare atunci când suntem în întregime concentrați asupra a ceea ce se discută. Ascultarea activă nu are cel mai potrivit nume pentru că sugerează activitate exterioară; or ea înseamnă în primul rând evitarea unor obstacole interne.
Blocaje care apar în calea unei bune ascultări
Ascultătorii interpretează ceea ce aud că se spune și felul cum se spune în lumina a ceea ce știu ei despre limbaj, despre context, despre personalitatea celui care vorbește, și din perspectiva problemelor și intențiilor lor și vorbitorilor și nu acordă atenție mesajului efectiv. Apar astfel numeroase blocaje în calea unei bune ascultări:
1). Neatenția sau visarea: Ascultătorul este atent la o parte de mesaj, după care începe să se gândească la întâmplări personale de care îi aduc aminte cele auzite.
2). Divagarea de la subiect : implică schimbarea subiectului de către ascultător, atunci când nu se simte confortabil sau nu-i place tema care se discută.
3). Pregătirea replicii: Atenția ascultătorului este centrată pe replica pe care el trebuie să o dea, așa că nu prea are timp să asculte așa cum ar trebui ceea ce spune interlocutorul său. Unele persoane își construiesc în minte adevărate scenarii, gândindu-se care e cea mai potrivită replică pentru ceea ce presupune el că va spune celălalt.
4). Filtrarea: nu asculți tot ce spune interlocutorul, ci doar anumite lucruri. De exemplu, poți fi atent doar la starea afectivă a celuilalt, ignorând ceea ce el spune de fapt. 5). Blamarea sau judecarea: Folosirea etichetelor negative este un lucru periculos, pentru că duce la diminuarea atenției atunci când vine vorba de a asculta. Dacă ascultătorul îl consideră pe vorbitor „prost”, va avea tendința să eticheteze ceea ce spune el drept o „idioțenie”, și nu-i va acorda atenția cuvenită. O regulă foarte importantă a ascultării eficiente este aceea că judecățile trebuie făcute doar după ce vorbitorul a terminat de expus întregul mesaj.
6). Compararea egocentrică face comunicarea dificilă pentru că cel care ascultă e preocupat să arate că este mai presus de celălalt, sau că a suferit mai mult în viață, etc. În timp ce celălalt vorbește, ascultătorul se poate gândi la lucruri de genul: „aș fi putut să rezolv problema asta mai bine ca el” sau „eu am trecut prin chestii cu mult mai grele”, etc.
7). Identificarea: Acest tip de blocaj se produce atunci când ascultătorul preia ceea ce i se spune prin propria experiență. Tot ce aude îi aduce aminte de ceva ce i s-a întâmplat, a simțit sau a pățit el.
8). Sfătuirea: Blocajul apare atunci când ascultătorul este gata oricând să ofere sfaturi, după numai câteva propoziții ale celuilalt. Atunci când oferă celuilalt soluția sa, încearcă să-l convingă că este unica soluție viabilă, și trebuie neapărat încercată.
9). Contrazicerea: În orice discuție, protagoniștii sunt puși în situația să dezbată și să argumenteze anumite subiecte. Probleme apar atunci când ascultătorul este prea grăbit să aducă contra-argumente, atenția fiind centrată pe găsirea punctelor slabe în ceea ce spune vorbitorul. O variantă mai agresivă a acestui tip de blocaj este atacarea celuilalt, prin folosirea de remarci ironice și aluzii neplăcute cu scopul de a desființa punctul lui de vedere.
10). Dorința de a avea mereu dreptate: în acest caz ascultătorul recurge la orice mijloace pentru a demonstra că are dreptate. El nu este aproape deloc receptiv la ceea ce aude și nu admite că ar putea greși.
11). Ghicirea scopurilor ascunse: Uneori cel care ascultă nu este foarte atent pentru că este preocupat să ghicească „scopurile ascunse” pe care le-ar putea avea celălalt. De exemplu, ascultătorul se poate gândi la lucruri de genul: „Maria a zis că vrea să meargă la film, dar eu știu că de fapt nu are chef, și îi este teamă că o să mă supăr.”
12). Concilierea exagerată: apare atunci când, din dorința de a fi plăcut de toată lumea, ascultătorul este de acord cu orice și oricine.
Adică ascultătorul activ știe că nevoia de atenție este una foarte reala: cel care vorbește e mai degrabă și în chip omenesc interesat de propria persoană decât de ascultător și îi place să-și poată auzi vocea și să fie ascultat. El se angajează pozitiv în jocul eu-celălalt (adică ce fac eu – și ce percepe interlocutorul): dacă eu tac el constată că poate vorbi fără să fie întrerupt; dacă eu îi respect tăcerile de dialog simte că se poate exprima liber; dacă privirea mea se îndreaptă spre el, neagresiv, dacă îl aprob și îl stimulez să continue ideea el constată că i se acordă atenție și are cel puțin sentimentul că este înțeles). Ascultătorul activ încurajează interlocutorul să vorbească, necenzurându-i sentimentele și atitudinile; el nu minimalizează și nu anticipă
sentimentele vorbitorului, nu îl învață pe celălalt ce să simtă sau să facă, nu îl aprobă sau dezaprobă, ci doar îl încurajează să-și exprime deplin și liber reacțiile emoționale pentru a menține dialogul deschis.
Indicații de limbaj verbal și corporal – întrebarea, încurajarea, parafrazarea, manifestarea empatiei și rezumarea:
Ascultătorul activ are capacitatea de a reformula cu acuratețe în propriul limbaj ceea ce se spune precum și pe aceea de a urmări și înțelege semnele neverbale, limbajul corporal (contact vizual potrivit, postura adecvată, gestică deschisă, încuviințările).
Întrebarea este o invitație adresată celuilalt de a vorbi. Întrebările arată faptul că interlocutorul este interesat de ceea ce se spune. Întrebările bune ajută oamenii să se auto-exploreze, să își analizeze faptele și sentimentele mai în profunzime. Există două mari tipuri de întrebări: deschise și închise. Întrebările închise sunt cele la care răspunsul este de tipul "da" sau "nu"; de multe ori, aceste tipuri de întrebări tind să se centreze mai mult asupra faptelor în sine și mai puțin asupra sentimentelor sau dorințelor celui ascultat. Ele dau discuției aerul unui interogatoriu. Întrebările deschise, în schimb, oferă posibilitatea exprimării libere. Există totuși cazuri în care întrebările închise sunt binevenite: pot ajut la începerea discuției și ajută la precizarea unui anumit punct în discuți.
Încurajarea minimală și parafrazarea ajută la adâncirea conversației, dându-i celuilalt sentimentul că este ascultat. Ambele abilități se bazează pe focalizarea pe cuvintelecheie. Încurajările minimale verbale sunt cuvintele scurte care îl ajută pe vorbitor să vorbească mai departe. O încurajare minimală poate fi în unele cazuri și tăcerea, atunci când celui ascultat i se oferă timpul necesar pentru a da un răspuns.
Parafrazarea este un mod special de a acorda atenție vorbitorului, implicând capacitatea de a recomunica persoanei în cauză ceea ce ea a spus anterior. Este vorba de oferirea unui feed-back asupra aceea ce s-a înțeles din ceea ce a spus el. Uneori e bine să ceri confirmarea parafrazării, pentru a fi sigur că ceea ce s-a spus a fost înțeles corect. Parafrazarea nu trebuie confundată cu interpretarea, care implică perceperea situației din punctul de vedere al ascultătorului; uneori interpretarea poate fi corectă înainte ca totul să fie spus, dar este preferabil să nu se facă decât atunci când s-au clarificat foarte bine lucrurile.
Empatia se poate defini ca fiind calitatea de a asculta și înțelege corect clientul, de a vedea lucrurile din punctul lui de vedere. Se consideră că cea mai importantă abilitate pentru dezvoltarea înțelegerii empatice o constituie reflectarea sentimentelor. Emoția este o parte importantă a relației, chiar dacă nu este mereu conștientizată. Sentimentele se pot exprima atât verbal cât și nonverbal, și trebuie observate și valorizate; de multe ori este mai important cum se spune ceva, decât ceea ce spune. În reflectarea sentimentelor se urmează în general următorii pași: denumirea sentimentelor (prin cuvintele folosite în discuție sau prin metafore); folosirea unei fraze de genul: se pare că simți…. sau înțeleg că te simți…urmată de numele emoției respective; parafrazare, pentru a clarifica eventualele neclarități; verificare, atunci când nu ești sigur.
Rezumarea este similară cu parafrazarea și reflectarea sentimentelor, dar cere o centrare mai amplă asupra a ceea ce s-a spus pentru o perioadă mai lungă de timp, de câteva minute, descoperirea cuvintelor-cheie și a relațiilor dintre ele și reformularea lor.
Deprinderea de sumarizare poate fi folosită pentru: începerea unei ședințe; clarificarea a ceea ce se întâmplă; trecerea de la un subiect la altul în timpul unei ședințe; pentru a face legătura între toate cele discutate pe parcursul ședinței sau pentru a face legătura între cele discutate pe parcursul a mai multe ședințe.
Contactul vizual: Privește persoana care îți vorbește, respectiv persoana căreia îi vorbești (cu excepția persoanelor care se simt mai confortabil daca nu sunt privite pentru că subiectul în discuție îi frământa foarte tare sau este jenant). Persoana are sentimentul ca este ascultata, că îi dam atenție și poate fi astfel condusă să vorbească despre ceea ce îl intersează cel mai mult pe interlocutor. Avem cu toții experiența conversației cu cineva care nu ne susține privirea; nu putem spune daca ne asculta sau nu. Când ne uitam in ochii altei persoane, o facem să știe ca îi acordam întreaga noastră atenție. Aceasta metodă de susținere îi spune: ”Sunt aici. Sunt atent la tine. Îmi pasa de tine”
Posturi și gesturi: Poziția trebuie să fie de ușoară înclinare in fata si deschisa (brațele sa nu fie încrucișate). Trebuie să apară o simetrie – cei doi sa aibă niște poziții în oglindă, ascultătorul sa preia poziția ascultatului – și o complementaritate a mișcărilor. Pentru a spori empatia este ideal ca aceasta oglindire sa se facă inconștient, de la sine. Dacă imiți cât mai exact posibil expresiile persoanei căreia vrei să-i ghicești gândurile vei ajunge să gândești ca ea. Evită semnele de nervozitate, poziția împietrită sau mișcarea excesivă.
Distanta interpersonală: în cultura noastră distanta normala este de un braț. E bine săți găsești propria modalitate de relaționare spațială cu cel pe care-l asculți stând la birou, sau chiar pe podea alături de el.
Ascultătorul activ comunică emițătorului ce înseamnă pentru el mesajul primit, ceea ce îi creează acestuia cel puțin impresia că e urmărit cu atenție și permite emițătorului săși controleze receptarea. El își păstrează mintea deschisă, fără prejudecăți sau concluzii pripite, amânându-și argumentele și contraargumentele, dar ascultând critic, cântărind argumentele și dovezile. Iar dacă descoperă o neadecvare între limbajul verbal și limbajul corporal al vorbitorului și ascultătorul activ are ocazia să-și verifice interpretarea, e bine să o facă pentru a elimina posibilele neînțelegeri.
2. Nevoia de interpretare
Dar ascultarea activă nu este suficientă pentru a înțelege bine ceea ce ni se comunică. Comunicarea însăși face necesară suplimentarea înțelegerii prin interpretare, pentru că, atunci când comunicăm, există:
ceva ce transmitem explicit, conform intenției noastre comunicaționale,
ceva ce comunicăm fără să fie în intenția noastră,
ceva ce ocultăm, ascundem despre noi sau situație prin comunicare, intenționat sau nu, ceea ce vrem să-i facem pe alții să gândească despre noi și situație, fără să corespundă realității (Talleyrand: „Limbajul este dat oamenilor pentru a-și ascunde gândurile”). Or, nu numai în cazul comunicării implicite sau în dezinformare avem nevoie de interpretare ci, având în vedere universalitatea neînțelegerii, chiar și în cazul comunicării explicite, pentru a înțelege mai bine sensul a ceea ce ni se transmite!
Reguli de interpretare
Context, subtext, pretext: în raport cu situația comunicațională sensul depinde de condițiile în care a fost enunțat mesajul. Transmiterea unui mesaj este doar un fragment dintr-o relație; chiar și comunicarea efectivă este doar o parte a relației. De aceea trebuie analizat care este contextul referențial al mesajului, care este pretextul și care este subtextul lui. Contextul poate fi existențial, al referințelor, situației, acțiunii sau stării psihice (intenții, dorințe, credințe) ori poate fi verbal, a ceea ce s-a spus înainte și după respectivul cuvânt sau respectiva propoziție sau frază. De regulă în situația comunicațională subtextul este motivul, ceva indezirabil din punct de vedere personal sau social, în diferite grade: interese, pasiuni sau măcar ceea ce poate trece drept ceva prea egoist sau prea individual. Pretextul, care dă curs motivului mascându-l, este ceva dezirabil pentru că e asociat unor valori sociale.
În ceea ce privește situația comunicațională în relație cu mesajul: la ce întrebare, la ce problemă răspunde mesajul. În comunicarea cotidiană, interpersonală sau publică, adesea această problemă sau întrebare este subtextuală și e nevoie de interpretare și analiză pentru a o putea descoperi. Hermeneutica interpretează orice fel de text, gest sau act uman, ca și cum acesta ar răspunde la o întrebare care îi conferă sensuri proprii. Astfel, a căuta sensul unei scrieri înseamnă a găsi mai întâi întrebarea potrivită la care aceasta răspunde. Orice text valabil, semnificativ, răspunde la o astfel de întrebare. Întro perspectivă istorică plurală (nu liniară), orice mare civilizație este un răspuns bun în raport cu o provocare (în raport cu o întrebare).
Scopul hermeneutic este descoperirea întrebării la care răspunde textul, ceea ce implică contextul (locul și momentul), pretextul (ocurența, ocazionalitatea răspunsului) și subtextul (deci ceea ce textul, purtând cu sine, nu are în intenționalitatea comunicării). Textul se află într-un context datorită unui pretext și acoperă mereu un subtext pe carel poartă cu sine. Regula secundară ce decurge de aici este cea a nevoii cunoștințelor prealabile contextuale (gramaticale, istorice, estetice, psihologice) pe care trebuie să le avem pentru a putea interpreta.
În ceea ce privește mesajul (textul): înțelegerea merge de la părți la întreg și de la întreg la părți într-o mișcare circulară care constituie așa-numitul cerc hermeneutic.
Regula esențială rămâne cea filologică, a înțelegerii părților prin întreg și a întregului prin părți: este regula cercului hermeneutic. Așadar, trebuie să înțelegem întregul pornind de la părți și să înțelegem părțile raportându-ne la întreg. În acest proces, unitățile textului se înțeleg pornind de la conexiunea lor cu celelalte, de la dispoziția lor în text și de la caracterul lor de argument în raport cu scopul propus. Părțile textului trebuie stabilite în raport cu funcția lor textuală. Scopul mai sus menționat este tocmai întrebarea la care textul răspunde; astfel, trebuie descoperit mai întâi modul cum textul răspunde la această întrebare. Dacă, în schimb, invocăm textul ca întreg, apar aspectele textuale necesare pentru o bună înțelegere globală a textului și pentru situarea lui în contextul psihologic, istoric și cultural din care emană.
Dar regula hermeneutică principală pentru noi este aceea de a te pune în locul celuilalt. Pentru că lumile noastre de semnificație sunt inevitabil despărțite chiar și când ajungem să comunicăm, putem să-l înțeleg pe celălalt numai folosindu-ne de conținutul propriei noastre lumi, a propriei noastre vieți pentru a putea răspunde cât mai adecvat la întrebarea: ce aș gândi eu în locul celuilalt în această situație? Ce aș fi făcut sau ce aș face eu în locul celuilalt în această situație? Desigur, pentru că noi suntem limitați la propria noastră viață riscăm să nu-l înțeleg bine pe celălalt, ceea ce ne obligă să-i recunoaștem principial și până la proba contrarie, inocența. Cultivarea perspectivei celuilalt, încercarea de a te pune în locul celuilalt înseamnă a privi lumea așa cum crezi că celălalt o privește. Totuși uneori se poate întâmpla ca în anecdota care ne povestește că doi oameni se aflau pe cele două maluri ale unui rîu. Unul strigă spre celălalt: "Cum să trec pe celălalt mal ?" La care cel întrebat îi răspunde: "Dar ești deja pe celălalt mal !"
Hermeneutica
Triada conceptelor hermeneuticii: explicitare, interpretare, comprehensiune
(înțelegere) funcționează în mod tradițional prin prezumția că orice hermeneut ajunge să înțeleagă doar după ce în prealabil a explicitat și interpretat semnele. Hermeneutica a fost definită astfel teoria interpretării comprehensive, a interpretării care conduce la înțelegere. Comprehensiunea este modul de a ființa al interpretului, fenomenul general uman cel mai important, pentru că nu este un simplu proces de gândire, ci implică sentimentul, voința etc., pe scurt întreaga viață umană. Nici între conceptele de interpretare și explicitare nu există o clară delimitare. În muzică, de pildă, a explicita notele muzicale din partitură înseamnă în același timp a interpreta o piesă muzicală.
Conținuturile conceptelor hermeneuticii: explicitare, interpretare, comprehensiune și raporturile care se stabilesc între ele sunt variabile în cursul istoriei occidentului și nu pot fi înțelese în afara ei.
Hermeneutica vizează un proces de interpretare asemănător celui al traducerii.
Ea e caracterizată de orientarea spre sens, de punerea lui în evidența, de traducerea lui dintr-un plan în altul, de transmiterea lui altcuiva decât i-a fost menit explicit. Comunicarea, apare astfel nu doar ca un simplu act de transmitere al unui mesaj, al unei informații, ci mai degrabă ca și comuniune, ca și accedere spre celălalt, spre alteritate.
Marele merit al hermeneuticii este de a face din ceva străin ceva familiar: adică nu îl dizolvă în critică, nu îl reproduce doar, ci îl explicitează în propriul orizont, dândui o valoare nouă. Deși suntem dependenți de celălalt în construirea conștiinței de sine, ignorăm mereu punctul de vedere al celuilalt. Sarcina hermeneuticii este de a ne apropia de perspectiva celuilalt în descoperirea adevărului. În acest proces de mișcare finită continuă a gândirii în acordarea valabilității altuia în raport cu noi constă forța rațiunii interpretative (Gadamer). A te apropia de celălalt nu înseamnă a-l dizolva în critică sau a-l reproduce mimetic, ci mai curând a-l explicita într-o nouă lumină, a-ți găsi propriul adevăr prin medierea alterității. Hermeneutica traduce planul eului în planul Altuia și invers. Reflecția hermeneuticii operează astfel o autocritică a conștiinței care transpune toate abstracțiile ei, chiar și cunoștințele științifice în experiența umană referitoare la lume ca întreg. A înțelege înseamnă a putea povesti ideile, așa cum face mitul cu simbolurile, motivându-le.
Pentru hermeneutică, înțelegerea, comprehensiunea, ține esențialmente de limbaj. Totuși liimba are secundar și calitatea unui mediu expresiv: prin urmare ea nu își este suficientă sieși și există întotdeauna în corelație cu altceva și pentru altceva. Punctul de plecare al hermeneuticii îl reprezintă o suprapunere tacită limbă-gândire, pentru hermeneutică, limba nu e prezentă niciodată singură; există mereu un dublu ce se suprapune mai mult sau mai puțin exact peste limba: gândirea.
3. „Metalimbajul”
„Metalimbajul” – limbajul vorbirii
În acest sens putem vorbi, desigur metaforic, dar deloc inadecvat, despre limbajul vorbirii sau limbajul cuvintelor, pentru că vorbele sau cuvintele ne spun, peste ceea ce comunică ele nemijlocit, și ceea ce este gândit sau simțit fără să fie spus. Interferența dintre limbaj și gândire produce în expresiile formulate în cuvinte un fel de rezonanță a conotațiilor, un fel de mesaj peste mesaj, un metamesaj sau un metalimbaj. "Metalimbajul" este un termen nu întru totul adecvat care ne propune interpretarea cuvintelor și expresiilor pentru a ghici intențiile și ideile vorbitorului, sau cum trecem dincolo de limbaj pentru a descoperi ce gândesc oamenii)
Ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real. Figurile poetice sau de stil, tropii, sunt cel mai bun exemplu pentru faptul că există ceva în plus, un înțeles care subzistă în spatele cuvintelor. Astfel, metaforele sau metonimiile limbajului poetic implică faptul că semnificația literală a cuvîntului sau a propoziției este diferită de cea pe care ne-o propune poezia. Omul este mai poet decât s-ar crede ăn viața lui cotidiană. Cel mai clar apare „metalimbajul” atunci când suntem ironici sau sarcastici: pentru a înțelege că avem de a face cu două sensuri ale aceluiași mesaj în primul
caz ne este suficient mesajul verbal, în al doilea avem nevoie și de cel corporal. În orice comunicare rămâne mereu ceea ce cuvintele noastre spun despre noi fără intenția noastră (mai ales semiotic) și ceea ce chiar încearcă să ascundă. La aceste adevăruri putem ajunge numai dacă interpretăm și înțelegem contextul interior al discursului sau textului, precum și contextul exterior, cu pre-textul și sub-textul.
"Nu te-am sunat pentru că am notat greșit numărul tău de telefon", dacă e adevărat, nu trebuie interpretat ca „metalimbaj” ci ca "act ratat": greșești inconștient pentru a nu fi obligat să faci sau să suporți ceea ce nu-ți place. „Metalimbajul” este altceva decât pur și simplu minciună trântita în față cu nerușinare (dezinformare) și nici măcar mai subtilul act ratat. El ține de modularea expresiei verbale în condițiile în care regulile situației comunicaționale ne impun socialmente adevărul, iar noi nu îl putem formula clar. Atunci spunem adevărul modelându-l, augmentându-i sau diminuându-i aspectele, cosmetizându-l. Putem proceda ulterior la fel ca diplomatul care nu va retracta, nu va nega ceea ce a spus anterior, ci va spune că "nu a fost bine înțeles". Numai în acest context are sens „metalimbajul”: în limitele exprimării și interpretării relativ oneste și adecvate. De aceea, cel interpretat din perspectiva „metalimbajului” poate para în astfel de situații, când i se reproșează ceva: "doar n-ai crezut că eu…", care mută pe umerii celuilalt, cel care interpretează, culpabilitatea de a fi gândit de rău despre cineva. Altfel aveam de-a face cu o minciună pe care o putem controla prin referențialitate – corespondența cu realitatea – sau coerență – compatibilitatea cu celelalte aspecte (cea mai des folosibilă regulă). „Metalimbajul” este față de minciună sau act ratat mult mai subtilă, de aceea necesită interpretare.
Interpretarea metacomunicării (înainte chiar de orice interpretare este nevoie să ne amintim de regulile ascultării active):
Conștientul și inconștientul nostru își au propriile voci care intervin în discurs.
Putem asculta într-un minut de trei ori mai multe cuvinte decât putem pronunța.
E bine, cel puțin pentru început, cât facem încă exerciții, să ne verificăm interpretarea spunându-i interlocutorului ce am înțeles noi.
Ceea ce ne spune cineva depinde de scopul urmărit de vorbitor, de situația dată, de relația cu noi. Când îl ascultăm trebuie să avem în vedere vârsta, statutul social, educația, mediul cultural, starea emoțională (există o pluralitate a subiectului care vorbește).
Ce trebuie să urmărim: Pentru că oricine comunică se raportează la un anumit nivel de realitate, faptul respectiv este ascuns sau etalat verbal în diferite moduri, susținut sau contrazis, scăzut sau exagerat. Ceea ce putem cu ușurință descifra chiar și în expresii de dimensiuni reduse, un cuvânt, o propoziție, o frază, sunt prin urmare negațiile sau afirmațiile implicite, diminuările și augmentările a ceea ce este în discuție.
„Metalimbajul” reclamelor imobiliare
„Cumpărați: ocazie unică” = Avem probleme cu vânzarea.
„Interesant” = Urât
„Folosire optimă a spațiului” = Foarte mic
„Stil casă de țară” = înghesuită, neîncăpătoare
„Reședință cu multiple posibilități de dezvoltare” = Cartier ieftin și murdar, sub nivelul standard
„Bine poziționat” = Situat undeva
„Situat într-o zonă bună, liniștită” = Departe de magazine și școli
„Proprietate unică, pe care toți o doresc” = Proprietate cu aspect obișnuit
„Transport la ușă” = Mijloacele de transport opresc la doi metri de ușa de intrare
„Dă spre o grădină care nu necesită multă întreținere” = Nu are grădină
„Multe trăsături originale” = Are toaleta în curte, la fel și spălătoria
„Ideală pentru oamenii pricepuți care știu să facă reparații mărunte” = Repararea ei va costa o avere
La fel stau lucrurile cu limbajul diplomatic (din comunicatele de presă), cu cel politic sau cu cel profesional medical sau religios: spun foarte rar lucrurilor pe nume codificând excesiv situația (căutați exemple !)
Dicționar al „metalimbajului” cotidian
(cuvinte care semantic spun altceva decât aparenta intenție comunicativă a vorbitorului):
"Desigur" – supraaccentuează; putem bănui că vorbitorul exagerează pentru că nu este sigur de credibilitatea sa.
"Un fel de" – nesiguranța vorbitorului în identificarea obiectului.
"De fapt" – ne spune că realitatea e alta decât ni se spusese "Oarecum" scuză pentru o afirmație irelevantă.
”Ăsta”, ”asta” după un nume sau substantiv indică o depreciere.
"Păi…", „ăăă…” și alte interjecții similare sau repetarea întrebării (unei părți din ea): „trage de timp”, pentru a răspunde; reculegere, ordonarea gândurilor
"Credeți-mă", "vorbesc serios" – vorbitorul simte că va fi greu de crezut. (Folclorul spune: "Atunci cînd zice zău și zău / Atunci minte și mai rău.")
"Sincer", "pe șleau" – arată că vorbitorul urmează să fie mult mai puțin sincer sau onest decât pretinde.
"Doar", "numai" minimalizează semnificația a ceea ce urmează să fie spus, atenuează vina unei persoane. (Nu au curajul să spună ceea ce ar vrea să spună sau încearcă să minimalizeze răspunderea – de interpreta în funcție de context).
”Niciodată” în loc de un ”nu” simplu supraacentuează și probabil neagă ceva ce respectivul și-ar fi dorit.
"Încerc", "voi încerca", "să vedem ce se poate face" expresii favorite pentru cei care vreau să se spele pe mâini.
"Da, dar" – încercare de evitare a intimidării prin simularea unui acord.
"Trebuie să", "ar trebui" – indică de fapt numai părerea și dorința vorbitorului. "Sigur că…" are trei sensuri: sarcastic (întrebarea este prostească); plin de sine (știu tot ce se poate spune despre asta); politicos (știu că sunteți destul de inteligent, dar trebuie să mă refer la..).
A propós: permite schimbarea subiectului adesea fără legătură cu ceea ce s-a discutat. "Cum să zic", "un fel de" "știți dumneavoastră" – expresii generalizante și comuniante, care nu spun nimic ci te obligă pe tine să gândești și să spui implicându-te. Ele refuză să spună ceea ce este de spus și te lasă pe tine să spui ceea ce este stânjenitor pentru cel care face afirmația.
"Nu credeți că", "nu vi se pare că", cer de la ascultător răspunsul: "da" (și-i permit vorbitorului să-l manipuleze). La fel cu "n-am vorbit prea mult, nu ?", "n-am întrecut măsura, nu ?" cer răspunsuri asigurătoare: nu și indică indiferența vorbitorului față de un da)
"Fiindcă veni vorba", "dacă tot sunt aici", "ca să nu uit", "dacă mă gândesc bine" au drept scop să atenueze importanța a ceea ce vorbitorul vrea să spună, dar ceea ce urmează este de fapt problema cea mai importantă.
"Așa cum poate știți", "fără îndoială" – ascultătorul este la fel de isteț ca vorbitorul, stabilesc un fel de egalitate.
"Aș vrea să pot spera" – apare ca o opinie; de fapt spune: în împrejurări normale aș vrea să…
"N-o să credeți, dar", "n-ar trebui să vă spun toate acestea, dar" – dorința de a furniza informații a unui bârfitor sau a unei guri sparte. ("o știți pe aia cu", "asta-mi aduce aminte de", "știți ce a spus ?" cer răspunsul da)
"Nu suflați o vorbă despre ceea ce v-am spus", "nu vreau să stârnesc zvonuri" – negația este adesea inutilă, pentru că intenția e contrară.
"Să nu mă înțelegeți greșit" = n-o să vă placă ceea ce auziți, dar nu-mi pasă. "Nu-i vorba de bani, ci de principiu" – este vorba de bani.
"Trebuie să ne faceți odată o vizită" = așteptați până vă vom chema.
"Sper să vă placă mămăliga" = indiferent de opțiune veți fi servit cu mămăligă.
"Acum arăți cu adevărat suplă" = ai fost o grasă.
"Doar n-ai crezut că eu…" = mută pe umerii celuilalt culpabilitatea de a fi gândit de rău despre cineva.
"Metaforic vorbind" = adică inadecvat
"Ca să vorbesc ca politicienii" = delimitare socio-profesională de imaginea celuilalt vorbitor (adesea peiorativă)
La întrebarea: "ce vă datorez pentru…", se răspunde: "nu e vorba de asta…", ceea ce înseamnă: nu cer, dar nici nu refuz
"Nu depinde numai de mine…" = pot influența situația în direcția dorită dar…
"Reveniți peste câteva zile…" = prima dată: nu am timp de asta; a doua oară: nu mă interesează asta
"Mă mai gândesc" = amânarea sau refuzul angajării
"Măcar am încercat" = nu mă prea așteptam să reușesc
"Nu te deranja pentru mine" = nu sunt obișnuit să fiu bine tratat, nu am pretenții la un tratament deosebit
"Nu vrei să bei o cafea ?" = întrebarea negativă care poate sugera un răspuns negativ "Te mai servesc cu ceva ?" – sugerează răspuns negativ, atrage atenția asupra încheierii întâlnirii
"Daca nu ajung în 10 minute, înseamnă că nu mai vin" = puține șanse că va veni.
"A murit atât de tânăr" = sunt mai bătrân și am supraviețuit sau sunt mai bătrân și mă simt vulnerabil.
"După umila mea părere", "dacă vreți să aflați părerea mea" – expresii care introduc păreri personale autoapreciate.
„Cu o condiție” sau „Cu anumite condiții ?” când punem condiții o facem adesea pentru a putea să nu fim de acord mai apoi.
"Dacă vrei să vii, vii acum" = ni se forțează mâna.
"Faci cum crezi", "nu vreau să te oblig": o spune cineva ușor frustrat de libertatea de decizie a celuilalt de fapt eu asta aș vrea să faci.
„Oare ? chiar crezi ?” întrebări menite să ne inducă îndoiala.
În principal, în afara cuvintelor și expresiilor care sunt menite a trece peste da sau nu sau să ne solicite da sau nu, mai există expresiile centrate pe ego. Prezența pronumelor sau adjectivelor posesive indică implicarea emoțională. (mașină/ mașina mea). Egolatrii infatuați vorbesc despre ei la persoana a treia. "Noi", de regulă, nu este un simplu plural ci un eu amplificat (Benveniste): discursul pronunțat este făcut să fie comun fără certitudinea că subiecții integrați sunt de acord. Noi am hotărât – spune șeful de catedră în numele colegilor…
Și dincolo de aceste forme și formule, oarecum mecanice în simplitatea lor, rămîne marea dificultate și marea artă de a descoperi ce gândește celălalt atunci când nu o spune explicit. Pentru că această ipoteză hermeneutică a „metalimbajului” ne spune că în discursul celuilalt putem urmări niște linii de nivel ale conotațiilor și semnificațiilor plurale care, sub platitudinea expresiilor, ne indică relieful planurilor, intențiilor și dorințelor vorbitorului. Dacă reușim în această sarcină dificilă devine adevărat ce ne spune povestea romanțioasă: inimile nu-și pot ascunde taina!
Interpretare, suprainterpretare și secret
Interpretarea este decodificare. Dar întrucât orice decodificare este o recodificare – și orice cunoașterea este construcție -, nu se poate ieși din cercul comunicării. Acest cerc al comunicării poate deveni vicios dacă interpretarea devine suprainterpretare adică, cum spune Umberto Eco, semioză hermetică, hermetism.
Exista în hermetism o dialectică a ocultării și revelației, a lui a ști, a spune și a ascunde, care funcționează după anumite legi ale păstrării și revelării secretului. Un text hermetic nu numai că nu spune totul, ci și ascunde intenționat, acoperă adevărurile. Hermetismul poate revela și arăta, dar și ascunde sau obscuriza lucrurile, și îl puten înțelege mai bine ca tndință dacă îl comparăm cu creștinismul. Tradiția creștină reprezintă o corelare a interpretării cu viața comunității, pe când tradiția hermetică este transmiterea unei învățături de tip inițiatic, esoteric, ocult. Tradiția creștină funcționează după un acord între semnificații și sensuri, pe de o parte, și viață, pe de altă parte, după formula care cere să dai Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu. Dogmele stabilesc limite ale interpretării, cenzurând „delirul de interpretare” eretic, adică periculos pentru viața pământeană a comunităților. După cădere, Dumnezeu a menit omului o viață terestră plină de normalitate, în cuprinsul căreia să poată obține mântuirea. Interpretarea hermetică însă nu cunoaște limite: orice poate însemna orice, indiferent dacă se opune sau nu vieții terestre normale.
Creștinismului e accesibil tuturor. Hermeneutica biblică, creștină acceptă o realitate a misterelor, a ceea ce, pentru mintea noastră, e greu de pătruns în interpretare. Hermetismul ține de o realitate a secretului, adică ocultare, ascundere în comunicare.
Nu știm nu pentru că mintea noastră nu poate pătrunde realitatea, ci numai pentru că nu ni s-a comunicat, pentru că ni s-a ascuns, pentru că este un secret. Marea eroare a interpretării este aceea de a încerca să descopere un secret care nu există de fapt. O astfel de interpretare excesivă devine suprainterpretare. Suprainterpretarea este prin urmare o interpretare care mizează pe secret și conduce la suspiciune și gelozie. Cum poți să te ferești de suprainterpretare devine sinonim cu
răspunsul la întrebarea cum ști că ceva nu este semn? Nu este semn dacă nu stă în locul a ceva, ci se află în propriul său loc! Adică are valoare de întrebuințare, nu de schimb; nu este purtător de informație, ci este un efect al unor cauze care sunt de ordin substanțial sau energetic.
Exerciții și Teme
Exercițiu pentru a testa randamentul comunicării: Cîțiva studenți ies din clasă; celorlalți li se citește o poveste; unul din studenții de afară intră și i se spune povestea, el urmând să povestească următorului, ș.a.m.d. (fiecare e unic și înțelege același lucru în mod diferit; repetarea unui conținut duce la distorsionarea semnificației lui).
Exercițiu de ascultare activă:
Într-un grup de persoane, se stă cu spatele și se dialoghează. Descrieți apoi senzația comunicării perturbate.
Cel care ascultă, reflectă postura și gestica celuilalt. Cei “ascultați” spun cum s-au simțit (oglindirea posturii celuilalt se face în mod inconștient într-o discuție și exprimă gradul în care cel care asculta este antrenat în povestea celuilalt și se pune în pielea sa). Temă: Analizați-vă autocritic modul de ascultare (Analizează-ți propriul tip de contact vizual în timpul ascultării și felul in care îl afectează pe interlocutor și încearcă să dezvolți și alte stiluri.)
Temă: Dați exemple de context, pretext, subtext.
Teme pentru „metalimbaj”:
Căutați alte expresii și alte domenii de aplicare.
Analizați declarații de politicieni sau interviuri.
Analizați metalimbajul profesional juridic (Avocați, procurori, judecători)
Analizați-vă propriul metalimbaj
Exercițiu aplicativ pentru desoperirea „metalimbajului” propriu: Cum a decurs examenul ? (Rudele sunt de față și nu trebuie să-și facă o impresie proastă deși examenul n-a mers prea bine și nu se cuvine să mințim !) Cum vi se pare locuința ce am închiriat-o ? (Cei de față nu vreau sau nu pot să spună ceea ce cred cu adevărat dar nici nu pot spune neadevăruri)
–
III. Minciuni
1. Ce este minciuna?
Poți minți un om tot timpul,
poți minți mai mulți oameni un timp mai îndelungat,
dar nu poți minți toți oamenii tot timpul.
Opoziția adevăr – minciună nu ține atât de planul cun oașterii, cât de cel al comunicării și al intenției. Comunicarea „minte” prin însăși structura ei. Limbajul are o altă ordine decât cea a lucrurilor, el generalizează excluzând aspectele individuale și transformă orice proces sau situație într-o istorie. De aceea n-a putut – și, poate, n-a intenționat – niciodata să rostească adevarul, ci a spus povești și a generalizat. Cel mai adesea vorbim cu scopul de a spune despre noi povești care să arate că merităm să fim iubiți, că altcineva e responsabil sau vinovat, și pentru a formula afirmații generale despre situații și lucruri individuale. Nevoia oamenilor de a spune și asculta povești seducătoare și de a face și auzi afirmații generale liniștitoare e foarte mare.
Pentru că semnul e “ceva care stă în locul a altceva” fără a fi acel ceva, el este de la început o „minciună” socialmente acceptată ca adevăr. Minciuna efectivă apare ca o dedublare a semnificării: nu numai că semnul / vorbirea înlocuiește deja ceva, dar înlocuiește ceva ce e de la început ascuns semnificării cu intenție, un gînd disimulat.
Prin urmare:
facem semne în limbaj corporal sau verbal pentru a semnifica ceva;
facem semne în limbaj corporal sau verbal pentru a ascunde ceva;
atât în primul caz, cât și în al doilea, apar semne în limbaj corporal sau verbal care semnifică neintenționat și suplimentar, care lasă să se vadă ceea ce nu e arătat intenționat sau e chiar ascuns.
Oamenii mint frecvent pentru a menține și îmbunătăți relațiile cu ceilalți. Adevărul este, adesea, greu de explicat complicat și inconfortabil pentru relațiile umane. Minciuna e mai simplu de spus și, mai ales, îi ajută pe oameni să se înțeleagă mai bine și, mai ales, să coopereze.
Copiii dobândesc capacitatea de a bănui ce gândesc alții și ce motive au să se comporte într-un anumit mod cândva între 6 și 7 ani, dar se pare că deja bebelușii pot plânge prefăcut pentru a obține mai multă atenție! Ei își dau seama că nu pot să aibă încredere totală în alții și că nici pot fi ei înșiși obligați să spună adevărul. Oamenii foarte populari care țin la popularitatea lor, politicienii îndeosebi, trebuie să fie mincinoși foarte pricepuți – e o trăsătură esențială a rolului pe care trebuie să îl joace.
Noi nu avem niciodată suficientă informație despre indivizii pe care îi întâlnim. Și niciodată nu putem obține întreaga informație despre ei prin metode raționale solide: în relațiile cu ceilalți oameni noi intuim, ghicim și credităm în funcție de impresiile pe care le facem atunci când comunicăm cu ei. Minciuna, denaturarea adevărului și inducerea în eroare sunt foarte greu de definit și implică multe aspecte subiective. Uneori, “adevăratele” sau “realele” atitudini, credințe și emoții ale individului pot fi stabilite doar indirect: fie că noi le intuim ori le ghicim, fie că el mărturisește sau recunoaște ulterioar o intenție inițial ascunsă. Expertul în detectarea minciunilor, Paul Ekman, afirmă că nu există un indicator universal al minciunii!
Totuși structura felului cum comunicarea construiește realitatea ne oferă un ghidaj important în descoperirea minciunii. Există trei niveluri ale comunicării:
Comunicarea verbală, prin intermediul cuvintelor, semne care nu necesită cheltuieli substanțial-energetice și al cărui controlul este preponderent conștient și voluntar.
Comunicarea corporală, prin intermediul gesturilor și posturilor, care implică anumite cheltuieli energetice, pentru că reprezintă comportamente și acțiuni invocate și neefectuate, inhibate. Controlul este în general – și mai degrabă – inconștient și involuntar – până când nu intervine o supraveghere conștientă și voluntară.
Cel mai aproape de adevar este faptuirea, comunicarea efectivă prin acțiuni și comportamente care realizează ceva și implică un consum energetic. Controlul este preponderent conștient și voluntar în măsura în care se are în vedere un scop. Pentru că este costisitoare energetic, ea ne poate cel mai mult ajuta să distingem între adevăr și minciună.
Dintr-o primă perspectivă este logic faptul că, pe măsură ce crește consumul energetic, omul minte mai greu, respectiv mai costisitor energetic. Adică dacă realmente faci ceea ce spui – sau o spui făcând! – cheltuiala energetică și implicarea personală este prea mare ca să fie, în principiu, falsă. Din cea de a doua perspectivă, pe măsură ce scade controlul conștient și mișcările devin involuntare, omul controlează mai puțin exteriorizarea stărilor sale. În general, dar mai ales în acest caz se vede cît de important este să interpretăm limbajul corporal în relație cu limbajul verbal. Ele sunt conexate în comunicare dar descoperirea și supraevaluarea limbsajului corporal a dus adesea la o interpretare separată a lui (așa cum s-a întâmplat și în relația dintre scriere și vorbire, când, în modernitate, a fost supraevaluată scrierea). Chiar dacă, pentru a detecta minciunile, indicatorii comportamentali inconștienți sunt mai de încredere, ceea ce trebuie să căutăm este asocierea problematică la nivelul ambilor indicatori, atât comportamentali, cât și verbali. Oricum, sunt de urmărit grupări de indicii, unul sau două sunt insuficiente. Paul Ekman recomandă cu insistență „microexpresiile”, care durează o fracțiune dintr-o secundă, sun mai greu de observat și aproape întotdeauna arată emoțiile pe care persoana mincinoasă încearcă să le ascundă.
Există apoi câteva condiționări prealabile. Astfel, pragul încrederii nu trebuie să fie nici prea, sus nici prea jos. Apercepția personală despre frecvența minciunii în societate influențează capacitatea noastră de a detecta minciuni: persoanele încrezătoare detectează greu mincinoșii, în schimb au succes cu cei sinceri. Chiar dacă 90% din minciuni sunt însoțite de indicatori, detectăm cu puțin peste media întâmplătoare (56%). Ciudat este că, cu cât persoanele se cunosc mai bine, capacitatea de a detecta minciunile nu crește, ci scade! Probabil că în acest caz oamenii nu vor să recunoască în sinea lor că cealaltă persoană minte. Uneori ne place sau acceptăm să fim mințiți. Cazul persoanele suspicioase – polițiștii, spre exemplu – pare să fie invers. Dar dacă mizăm pe intuiția fără dovezi concrete avem șanse mari să ne înșelăm. E și cazul căutării greșite a indiciilor, ori cazul poligrafului care măsoară frecvența respirației, ritmul cardiac, și transpirația palmelor, toate semne ale emoției, dar nu neapărat și a minciunii.
Apoi ar fi bine să avem termeni de comparație: să putem raporta schimbarea comportamentală sau verbală la cadrul de referință normal. Persoanele neobișnuite sau care se comportă ciudat sunt considerate eronat nesincere (eroarea lui Othello).E bine de știut și dacă minciuna este cu miză mare sau cu miză mică și dacă a fost sau nu repetată. Minciunile cu miză mică sau cele repetate sunt mult mai greu detectabile. Indicii de anxietate sunt relevanți pentru mincinoși. Minciuna e însoțită adesea de emoții negative – frică, rușine, vinovăție, jenă, frustrare. Dar uneori poate fi însoțită de plăcerea de a păcăli. Această plăcere se manifestă ca o veselie artificială – privire directă, zâmbete, voce veselă, semnale ale apropierii. Principiul de testare al minciunii e similar cu cel al poligrafului: compararea comportamentului normal cu agitația produsă de unele întrebări. Când mințim trebuie să ținem minte adevărul, pentru a-l evita; trebuie să producem o minciună credibilă și să o formulăm convingător; și mai trebuie să supraveghem comportamentul ascultătorului pentru a avea feedback și a ne adapta comportamentul în consecință.
Mincinoșii adoptă diferite strategii, adică sisteme comportamentale de ansamblu: o atitudine apropiată (prietenoasă, amabilă), sau, invers, o atitudine distantă, pot avea o atitudine calmă sau pot recurge la diferite tactici de susținere a imaginii de sine. Comportamentul general ambiguu poate fi și el o strategie.
2. Indicatori ai minciunii
Indicatori ai minciunii în limbajul corporal
Mincinoșii își pot controla mișcările faciale, dar nu le pot suprima în totalitate (spre exemplu, pot să își controleze zâmbetul mult mai ușor decât mișcarea sprâncenelor). Indicatorii minciunii în comunicarea corporală sunt la fel de grupați ca
orice alți indictori. Am putea vorbi, mai degrabă, despre un comportament al mincinosului. Dificultatea detectării unei inteții conștiente de înșelare face necesară interpretarea atât a limbajului verbal cât și a comunicării corporale. Indicii sunt despărțiți în contiuare numai din nevoi analitice întrucât trebuie, de obicei, corelați cu indicatorii verbali. Dacă suspectăm o tentativă de înșelare în ceea ce privește latura relaționară a comunicării trebuie să acordăm mai multă atenție comunicării corporale.
Ochii
Trebuie reperată nu numai evitarea privirii, ci și privirea prea fixă, prea intensă, prin care mincinosul evită să fie descoperit: mincinosul evită sau reduce contactul visual sau, invers, îl exagerează.
Clipitul rapid e legat de emotivitate (de la 20 de clipiri pe minut la de 4-5 ori mai mult), dar mincinoșii pot avea o rată normală a clipirii. Dilatarea pupilelor este mai mare la mincinoși.
Atunci când au de răspuns la întrebări dificile, oamenii nevinovați sunt tentați să se uite în altă direcție pentru că au nevoie de concentrare până își pot formula un răspuns. Oamenii care mint, în schimb, se uită în altă direcție un timp prea scurt, pentru a părea că stau îndeajuns de mult să se gândească.
Nasul
Acoperirea gurii, sau gestul deplasat spre nas cu acoperirea parțială a gurii sunt indicii principale ale minciunii. Dar gestul poate căpăta un substitut în atingerea nasului (sindromul Pinocchio), prezent la mărturia lui Clinton la Curtea Supremă. (Deși Birdwhistell crede că la americani acest gest este unul de respingere, iar alți cercetători nici nu îl leagă de minciună.)
Zâmbetul
Zâmbetul e mai eficient în mascare pentru că afișează sentimente aparent contrare stării mincinosului. (Dar cercetările arată că mincinoșii zâmbesc, totuși, mai rar!) Este și ușor de produs, dar atunci se vădește că este fals. Zâmbetul fals durează mai mult, este compus și retras mai repede. Pentru că centrii nervoși sunt diferiți – voluntar și involuntar – și mușchii sunt diferiți: doar cei din partea inferioară a feței în primul caz, pe când în al doilea se ridică colțurile gurii și sprâncenele sunt trase în jos. O gură asimetrică arată disconfort și nervozitate; la mincinoși, partea stîngă mai pronunțat decât în dreapta. Zâmbetul fals este și asimetric, apare mai ales în jumătatea dreaptă a feței. Mincinoșii tind să folosească adesea zâmbetul amestecat („nefericit”): colțurile interne ale sprâncenelor ridicate, colțurile gurii trase în sus sau coborâte. Totuși zâmbetul funcționează adesea, pentru că oamenii nu sunt atenți la autenticitatea zâmbetului, sunt mulțumiți să-l vadă. Expresia pretinselor emoții – bucurie, surpriză, respect – se mărginesc la zona gurii.
Mascarea
Când cineva minte intenționat și mai ales când și miza e mare, ascunde nu numai adevărul, dar și emoțiile negative – vinovăție, teamă. Întoarcerea feței sau acoperirea ei cu palmele sunt în general evitate. În locul lor sunt folosite măștile figurii impasibile și zâmbetului. De aici discrepanțele în limbaj corporal: față încrezătoare, dar mâinile tremură.
Microindicatorii
Dacă oamenii încearcă să-și mascheze emoțiile, fața primește două seturi diferite de instrucțiuni – procesele involuntare propun reacția autentică, cele voluntare o camuflează. Microindicatorii care apar în astfel de situații contradictorii durează cât un cadru din înregistrarea video: 1/25 dintr-o secundă. Microexpresiile, ne spune Ekman sunt între cele mai valoroase indicii ale minciunii (ca în micro-expresia de furie a doamnei Thatcher la confeința cu insulele Falkland).
Membrele și Corpul
Gesturile animate – adaptorii în general: mângâierea părului, frecatul mâinilor, scărpinatul în cap -, nervozitatea pot apărea în cazul minciunilor cu miză mare și a mincinoșilor nexperimentați; cei care sunt conștienți de aceste manifestări tind să le inhibe producând mișcări rigide stângace. Dacă mișcările ochilor și mâinilor sunt de obicei controlate și inhibate de către mincinoșii atenți, părți ale corpului mai îndepărtate de aceste zone, picioarele și tălpile în principal, pot oferi indicii importante. Picioarele sunt târâte sau încrucișate frecvent.
Mâinile, brațele și picioarele sunt strînse în jurul corpului de parcă individul vrea să ocupe cât mai puțin loc. De obicei nu stă drept, cu mâinile în afară și întinse, stă mai degrabă ghemuit. Vrând să apară relaxat, își va ridica umerii ușor.
Mișcările brațelor și mâinilor sunt reduse, iar dacă există, sunt țepene, mecanice. Mișcările mâinilor se îndreaptă preponderant spre față sau gât (zona gesturilor negative). Nu sunt de așteptat mișcări spre piept cu un gest deschis al mâinii.
Ritmul și durata gesturilor emoționale nu funcționează, gesturile nu se potrivesc mesajului verbal, nu există un tempo comun între cuvinte și gesturi.
E retractil în fața acuzatorului și își întoarce fața sau corpul de la el. Interpune obiecte ca obstacole între el și acuzator. Se ferește din cale acuzatorului, orientîndu-se spre ieșire. Nu va aținti arătătorul spre persoana pe care încearcă să o convingă.
Diferențe de gen: femeile se prefac că sunt ocupate atunci când mint.
Atenție: reacțiile pot fi și poaterioare, cum sunt gesurile de destindere ale contrabandiștilor după tecerea prin vamă.
Indicatorii ai minciunii în limbajul verbal
Dacă nu spui ceea ce gândești, nu poți gândi ceea ce spui
La fel ca în comunicarea corporală și în situația comunicării verbale emoțiile și gândurile neexteriorizate intervin ca un factor perturbator. Apar răspunsuri involuntare, acte ratate și formule care țin de ceea ce am numit „metalimbaj”. Datorită amestecului mental de intenție și grijă conștiente modificări ale discursului pot apărea atât la nivelul mesajului verbal cât și la nivelul comunicării corporale. Dacă suspectăm o tentativă de înșelare în ceea ce privește conținutul de informații al comunicării trebuie să acordăm mai multă atenție mesajelor verbale.
În ceea ce privește relațiile dintre limbajul verbal și cel paraverbal
Tonul este un indicator foarte sensibil al stării de emoție, care, adesea, însoțește minciuna: variațiile de tonalitate, bâlbâielile, tremuratul sau dresul vocii.
Mincinoșii fac mai multe pauze între cuvinte și între propoziții, ezitări la început sau în comunicare, pronunțări greșite
Dacă minciunile nu au fost repetate, pentru a le rosti prima dată mincinosul face o scurtă pauză și le debitează mai lent decât de obicei.
În cazul minciunilor spontane există mai multe erori de vorbire și începuturi de propoziție la care se renunță.
În ceea ce privește acuzațiile
Nu se indignează de acuzațiile false, ci de cele adevărate.
Dacă se schimbă subiectul devine mai relaxat.
E tranșant, dând impresia că e decis deja asupra chestiunii discutate în încercarea de a limita provocările la adresa poziției sale.
În ceea ce privește povestea pe care o spune
Dacă vorbitorul are încredere în ceea ce spune este mai interesat să fie înțeles și mai puțin interesat de felul în care este perceput, de felul cum apare el celuilalt.
Punctul de vedere obiectiv, al celei de a treia personae, lipsește din povestirea mincinosului.
Aspectele negative sunt, adesea, lăsate pe dinafară.
Mincinoșii fac multe digresiuni de la subiect prin explicații complicate și lungi, dar la întrebări răspund scurt.
Paradoxal, tocmai pentru a fi crezut, povestea lui este atât de aberantă încât e greu de crezut (pentru că în ipoteza că ar fi mințit, te-ai fi așteptat să caute o versiune mai credibilă).
În ceea ce privește conținutul mesajului
Când oamenii care spun adevărul sunt acuzați pe nedrept că mint ei sunt dispuși să dea și mai multe detalii pentru a-i convinge pe cei din jur de nevinovăție. În schimb, când mincinoșii oferă informații nu le dezvoltă și nu descriu detalii, rămân la generalități, la un ansamblu cu cât mai puține coordonate spațiale și temporare.
Mincinoșii sunt mai atenți la corectitudinea formală a expresiilor.
Mincinoșii dau răspunsuri logice, dar ele nu urmăresc clarificarea, ci ecranarea adevărului, producerea confuziei.
Mincinoșii au tendința de a folosi mai mult propoziții negative.
Oamenii neonești au tendința de a lăsa frazele neterminate.
Adaugă mereu noi informații pentru a te face să-i crezi povestea.
Mincinoșii preferă generalizarea – întotdeauna, niciodată, toată lumea – și evită să vorbească despre ei – eu, al meu.
Toate numerele pe care le invocă sunt de aceiași mărime sau multiplele lor.
Utilizează cuvintele tale pentru a formula propozițiile lui.
În loc să răspundă direct, oferă opinia sau credința sa asupra subiectului.
Formulările sunt confuze și întrebătoare, ca și când ar căuta asigurări.
Ceea ce spune pare să implice un răspuns, dar nu îl va formula niciodată direct.
Persoanele care recurg la minciuni au tendința de a înlocui numele indivizilor implicați cu pronume.
În ceea ce privește atitudinea
Mincinoșii se feresc să își asume paternitatea mesajului, sau previn faptul că nu vor fi crezuți: „nu o să vă vină să credeți”; „știu că sună ciudat dar, te asigur că…”.
Mincinoșii se distanțează de evenimentul pe care îl descriu, folosind trecutul în locul prezentului.
Își arată neplăcerea față de acțiunea altcuiva care a făcut ceva similar cu acțiunea de care este suspectat.
Își subliniază verbal onestitatea cu sintagme ca: “De ce te-aș minți?”, “Ca să fiu sincer/onest..”, “Nu vreau să crezi că…”.
Propune o variantă mai bună a cererii tale atunci când nu poate sâ-ți dea un răspuns la ceea ce i-ai cerut anterior.
Folosește umorul sau sarcasmul pentru a împrăștia îngrijorarea ta.
În ceea ce privește întrebarea
Va reacționa dispoporțional în raport cu întrebarea.
Îți cere să repeți întrebaea sau răspunde la întrebare printr-o întrebare.
Când dă răspunsuri la întrebările privind credințele și atitudinile, are nevoie de mai mult timp de gândire.
Mincinosul răspunde la întrebările puse de altcineva, dar nu la cele care și le pune singur.
În ceea ce privește comunicarea de gen
El utilizează un fapt evident pentru a susține o acțiune dubioasă. Ea spune
întâmplător ceva ce cere mai multă atenție.
Din cauza tradiționalei dominații masculine, femeile sunt nevoite să facă afirmații subînțelese și, uneori, să exagereze. De aceea, afirmațiile lor sunt adesea înșelătoare cel puțin pentru ascultătorii care sunt obișnuiți să fie direcți. Atunci cînd mint, femeile devin încă mai evazive decît atunci cînd spun adevărul. Bărbații în schimb mint de-a dreptul, falsificînd informațiile.
În cazul mesajelor scrise:
Cei care mint prin mesaje transmise prin telefon, email sau pe social media, editează mesajele mai mult, dau răspunsuri mai scurte ca de obicei și lasă o pauză mai lungă în timpul unei conversații purtate prin mesaje
Testarea mincinosului
Realitatea este foarte complexă și capacitatea omului de a o reproduce mintal și verbal este limitată. Cu atât mai mult este limitată capacitatea de a ne imagina realitatea. De aceea problema cu care se confruntă mincinoscul este de a creao realitate a cărei coerență este una stabilită de el. La o primă formulare dificultatea este de a construirealitatea și de a o expune în același timp. După mai multe repetări această dificultate este depășită prin exersare. De aceea una din soluțiile de testare a minciunii este să ceri celui care povestește să repete povestea, dar nu de la început, ci în sens invers, de la sfârșit spre început, secvență de secvență. Dacă povestea este inventată, mincinosul va pastra foarte greu coerența și detaliile povestirii.
128
Teste
http://www.paulekman.com/wp-content/uploads/training/demo/eMETT-Demo.php Pe www.paulekman.com puteți citi și comparațiile între adevăratul Paul Ekman și
130
Anexe teoretice
132
Anexa teoretică I: Probleme de principiu ale semioticii limbajului
corporal / ale semioticii gestuale
Principii ale semioticii limbajului corproral
Tăcerea, lipsa aparentă de comunicare în interacțiunea dintre două persoane e semnul alterității și de aceea ea solicită mai ales hermeneutica. Tăcerea apare ca dificultate a semioticii. Discursul e jalonat de pauze între semne, tăcerea nefiind nici semn, nici pauză între semne în înțelesul semiologic/semiotic. Dacă semnele reclamă lectură, tăcerea reclamă cu siguranță interpretare. Dar de fapt, nu exista tăcere reală în comunicare, ci perioade în care limbajul corporal ia locul fluxului verbal; cineva nu trebuie sa vorbească tot timpul ca să comunice. Perioadele de “liniște” dintr-o discuție nu sunt liniștite deloc, ci sunt perioade de comunicare cu ajutorul limbajului nonverbal.
Prima problemă care se pune este aceea de a ști dacă în comunicarea corporală intervin unul sau mai multe sisteme semnificante? Intuitiv, pare foarte probabil să existe mai multe sisteme semnificante între cele două polare ale ritualurilor de politețe, cu un repertoriu finit de semne și reguli independente de natura și numărul discursurilor, și gesticulația expresivă a dansului, cu repertoriu nelimitat de gesturi și reguli. A doua problemă sugerează tot o soluție polară: impunerea semnului în procesele de semnificare corporale e atât consecința existenței prealabile a unui simbolism al corpului, cât și al faptului corpul este cel care reprezintă fundamentul oricărei comunicări, fundalul pe care se edifică și de la care își extrage semnificațiile însăși comunicarea verbală?
În funcție de răspunsul la această problemă apare întrebarea metodologică dacă analiza limbajului corporal trebuie să se subordoneze sau nu lingvisticii și categoriilor și modelelor sale. Oricum semiotica gestuală seamănă mai mult cu o semiotică a semnificării, decât cu o semiotică a comunicării. De aceea atât tipologia semnelor limbajului corporal cât și interpretarea lor se bazează mult pe funcțiile semnificante pe care aceste semne le îndeplinesc în comunicarea umană.
Funcții generale ale limbajului corporal
Aplicarea modelului comunicării verbale a lui Jakobson – cele 6 instanțe și funcții: emițătorul (destinatorul) și funcția expresivă (emotivă); mesajul și funcția poetică; receptorul (destinatarul) și funcția conativă; contextul și funcția referențială; canalul și funcția fatică; codul și funcția metalingvistică – este numai didactică pentru că semnificarea corporală nu poate fi redusă la o comunicare de mesaje (cel mai clar caz de distincție între o semiotică a semnificării și una a comunicării!)
Funcția expresivă: limbajul corporal exprimă direct atitudinea subiectului față de ceea ce spune, ascultă, vede sau simte: dă impresia unei emoții adevărate sau aparente. Jakobson, în schema lui, se mărginește în limbajul verbal la interjecții și la ceea ce este o gestualitate a vocii – modificarea intonației, înălțimii, timbrului, lungirea unor vocale. Funcția impresivă (conativă): reprezintă corpul semnificant și gestica sa care apar ca un operator de intensificare al efectelor discursului. Retorul Quintilian leagă diferențele vocii cu jocul gesturilor și corpului, printr-un sistem de conveniențe și bun-simț, cu sensul discursului. Limbajul corporal al emițătorului (destinatorului) are adesea o acțiune mai directă asupra receptorului (destinatarului) decât discursul verbal. Funcția referențială: gestul indicării este substituibil pronumelui demonstrativ „acesta”, care în pura sa funcție ostensivă nu are altă funcție decât de a indica obiectul singular. Tot astfel, gesturile pot suplini mesajul în cazul unei limbi străine pe care n-o cunoaștem.
Funcția fatică este cea care deschide canalul acordând permisiunea comunicării – ca privirea sau mimica, iar uneori gesturile sau chiar strigătele. În plus și ca specificitate, funcția fatică în comunicarea de tip față în față este determinată de spațiul din jurul persoanei. Schimbarea proximității, însoțită de câteva alte semne, ne anunță când conversația începe sau ia sfârșit.
După E. H. Hall, inventatorul proxemicii, ramură a semioticii care se ocupă cu structurarea semnificantă a spațiului uman: modalitățile de contact în întâlnirile interpersonale se derulează după 4 intervale de zone diferite. Calitatea generală a interacțiunilor este mai mult sau mai puțin uniformă în interiorul unei zone și se schimbă la trecerea unei frontiere spațiale, prag diferit în funcție de cultură.
Funcția metalingvistică e contestată de unii teoreticieni, pentru care nu există metagesturi sau meta-atitudini. Totuși unele gesturi pot fi explicate prin alte gesturi – când nu suntem înțeleși, spre exemplu, de vorbitorul unei limbi străine pe care n-o cunoaștem – și în general atitudinile servesc drept meta-cod pentru gesturi – un gest care este agresiv sau obscen poate fi conotat prin atitudinea celui care-l face, drept ironic sau comic. Funcția metalingvistică rămâne, totuși, ca o graniță între limbajul corporal și limbajul verbal: corpul nu pune niciodată întrebări, doar conștiința le pune. Limbajul verbal este singurul care ne permite să punem întrebări. Primatele învață limbajul surdomuților, dar ele nu pun întrebări. Funcția metalingvistică e legată efectiv de întrebare și este proprie omului. Aici digitalul se diferențiază net de analogic.
Funcția poetică: există numeroase situații în care corpul, prin gest, devine obiect care se autosemnifică, adică devine poem: arta machiajului, parfumurile și unguentele, pictura corporală (îndeosebi tatuajul) sau dansul (cu gesturile, mișcările, atitudinile și posturile sale).
Funcții specifice limbajului corporal
Pe lângă aceste funcții ce derivă din elementele situației comunicaționale diferiți cercetători înclină să acorde limbajului corporal funcții mai specifice, cum ar fi cea simbolică, în ritual, și de reglare și de susținere a limbajului, în conext lingvistic. Avem însă de a face cu funcții reductibile la cele ce decurg din situația comunicațională, redefinite prin contextualizare. Totuși mulți autori persistă în specificarea funcțiilor limbajului corporal, mai degrabă decât să le raporteze la cadrul mai general al comunicării, cum face, spre exemplu, Michael Argyle care ia în considerare numai următoarele patru funcții:
exprimarea emoțiilor;
transmiterea atitudinilor interpersonale: dominanță-supunere, plăcereneplăcere;
prezentarea personalității;
acompanierea vorbirii, ca feedback pentru a atrage atenția.
Specificul limbajului corporal (numit uneori prin opoziție imprecisă și „nonverbal”) și al funcțiilor sale rezidă în aceea că el este legat de obicei de o situație comunicațională directă: relații de tip față în față. El reprezintă în comunicare, relația, analogicul, față de limbajul verbal care reprezintă conținutul, digitalul. Cel mai adesea limbajul verbal transmite informații, limbajul corporal exprimă atitudinea interpersonală.
Gestualitatea este separată și în principiu egală cu limbajul. Folosirea gesturilor nu este dependentă de folosirea limbajului, iar modalitatea gestuală este la fel de importantă ca și cea verbală pentru reprezentarea semnificației. E unită cu vorbirea numai pentru că sunt folosite simultan, pentru aceleași scopuri. Mai degrabă decât să fie un sub-produs alăturat limbajului sau o formă mai primitivă de expresie, este folosit în cooperare și servește de complement în mai multe feluri.
Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall consideră că funcțiile comunicării nonverbale, dincolo de rolul acesteia în producerea și procesarea comunicării verbale sunt:
structurarea interacțiunii (înaintea începerii comunicării propriu-zise, servește drept ghid implicit pentru desfășurarea acesteia, indicând firul acțiunii, persoanele implicate, rolurile acestora, etc.);
identificarea sau proiectarea identității sinelui, funcție care se referă la modul de codificare și decodificare a mesajelor;
formarea impresiei: modul în care sunt percepute persoanele după comportamentul lor nonverbal, formarea primei impresii;
managementul relației de comunicare;
exprimarea și managementul emoțiilor;
managementul conversației;
managementul impresiei;
influența socială;
înșelarea.
Când nu este folosit limbajul verbal, gesturile își schimbă caracterul: iau forme stabile, standardizate și devin mai sistematic legate unele de altele, în sensul că păstrează trăsăturile care le fac contrastante cu alte gesturi din sistem, indiferent dacă acele trăsături au sau nu au legătură formală cu referentul gesturilor. O atare standardizare formală are loc atunci când referenții devin și ei standardizați. O formă gestuală autonomă ajunge să fie stabilă în raport cu referenții, ceea ce deschide calea ca referenții gesturilor să devină mai generali și în consecință mai abstracți. În pantomimă, gesturile reprezintă întreaga situație ca o pictură, în timp ce în gesturile autonome o singură unitate a semnificației este referențială.
Paul Ekman a identificat cinci funcții ale comunicării nonverbale și anume:
repetarea – dublarea comunicării nonverbale;
substituirea – înlocuirea mesajelor verbale, o față posomorâtă ne spune că persoana în cauză nu se simte bine;
completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce conduce la o mai bună decodificare a lor;
accentuarea/moderarea – punerea în evidență a mesajelor verbale, amplificarea sau diminuarea celor spuse, când scandăm sloganuri, ridicăm brațul și arătăm pumnul;
contrazicerea – transmiterea de semnale în opoziție cu mesajele verbale. Spunem că ne bucurăm atunci când ne întâlnim cu o persoană cunoscută, dar privim în altă parte atunci când îi întindem mâna, ne văitam că nu avem din ce trăi, dar ne afișăm cu bijuterii și haine scumpe
Anexa teoretică II: Schimbarea de paradigmă în comunicare
Informație și relație
Chiar dacă analiza situației comunicaționale și a funcțiilor ei și, în general, a funcțiilor comunicării, ne arată că există un echilibru între latura de informare și latura de relaționare a comunicării, sub influența etapei istorice a modernității, noi am privilegiat aspectul de informare al comunicării. Dar comunicarea debutează mai ales ca relaționare și odată cu globalizarea pare să revină cu mai mare insistență la această latură primă a ei. Cele 4 axiome ale comunicării ale lui Paul Watzlawick (Școala de la Palo Alto) pun în evidență acest aspect preponderent de relaționare al comunicării: „Orice comunicare prezintă două aspecte: conținutul și relația, în așa fel încât cel de-al doilea îl include pe primul și, ca urmare, este o metacomunicare.”
Ceea ce numim comunicare nu se limitează prin urmare la transmiterea unei informații; ea implică întotdeauna o relație. A exista înseamnă a fi relaționat: nu există viață umană fără relaționare. Condiția calității vieților noastre este aceea a relațiilor bune, stabilite încă din copilărie. Cadrul în care trebuie plasat mesajul pe care îl comunicăm pentru a fi bine receptat este relația pe care o avem cu cel care comunicăm. Comunicarea cuprinde nu numai ceea ce spunem (conținutul), ci și relația, care impune modul nostru personal de a-l transmite și modul personal în care interlocutorul nostru îl interpretează. Informația e de fapt doar o ultimă etapă a evoluției comunicării umane, deloc indispensabilă.
Frazele pe care le formulăm conțin cuvinte sau sunt însoțite de semnale “suprasegmentale” (postură, mimică, intonație etc., pe scurt, limbaj corporal) care indică modul în care trebuie înțeles sau interpretat mesajul în contextul relației: ca o sugestie, un ordin, o glumă, o amenințare etc. Prin urmare în comunicare e nevoie să înțelegem conținutul mesajului și să interpretăm modul cum e prezentat pentru a-i înțelege intențiile și subînțelesurile. Este partea “meta” a mesajului: cadrul, modul de întrebuințare; relația care, în comunicare, influențează conținutul, se plasează la un nivel superior, este metacomunicare.
Interpretarea comunicării din perspectiva cuplului conținut-relație lămurește formula lui Gregory Bateson, continuată de altfel de școala de la Palo Alto: “A comunica înseamnă a intra în orchestră”; adică “a face jocul unui anumit cod, a te înscrie într-o relație compatibilă cu mijloacele de comunicare, canalele și rețelele disponibile” de obicei anterioare nouă. Refuzul codului este autism. Comunicarea înseamnă să-ți faci auzită propria voce în concertul general, să introduci propria interpretare în jocul general. Iar a avea dreptate înseamnă a fi în rezonanță cu armonia unei rețele, a unui „concert”. Claude Shannon a propus imaginea rețelei telegrafice pentru modelul comunicării. Modelul lui Bateson are în vedere însă și cauzalitățile sistemice, în buclă, și prioritatea relației față de conținut, ascunsă de metafora primului model. El sugerează ca în momentul trimiterii unui mesaj “trebuie să începem prin a ne întreba alături de cine și pe ce instrument să-l “interpretăm”.” Doctrinele câștigătoare – cum sunt spre ex. creștinismul, psihanaliza, fenomenologia -, școlile artistice sau curentele de gândire, sunt acelea care și-au rezolvat înainte de toate problemele mijloacelor de comunicare, de rețea: fără orchestră orice mesaj –orice „partitură” – rămâne literă moartă.
Din perspectiva acestei axiome a comunicării, funcția de contact (fatică) merită plasată pe primul loc între funcțiile jacobsoniene. Ea apare ori de câte ori subiectul vrea să verifice tipul de relație, indiferent de conținutul mesajului: când în campaniile electorale se vorbește pentru a ocupa spațiul rezervat într-o emisiune, când pălăvrăgim cu vânzătorii, felicităm sau condoleăm, stăm de vorbă la banchete cu prietenii. Funcția de contact (fatică) face doar dovada că suntem alături de celălalt, că ne manifestăm prezența. Contactul e vizibil în semene indiciale corporale, intonație, zâmbet, privire.
Accentul pe funcția de contact (fatică) poate fi considerată drept o comunicare neautentică, decăzută, dar trebuie spus că omul nu trăiește numai din conținuturi informative – nu numai cu pâine trăiește omul pe acest Pământ! – și nici măcar din informații și adevăruri, ci, înainte de toate, din calitatea relațiilor: relația, căldura comunitară primează. Dar conținutul este mai ușor izolabil – analizabil, corectabil -, decât relația, care ne scapă cu atât mai mult cu cât ea intervine invizibil chiar și în aceste operații ale noastre.
În loc să interpretăm relațiile din perspectivă economică, de piață, prin cost, recompensă și interdependență Steve Duck ne propune să le analizăm din perspectiva comunicării. Mai mult chiar, el susține că mai degrabă decât trăirile efective, comunicarea trăirilor construiește o relație: „…relațiile se bazează într-o mare măsură pe propriul mod de reprezentare a lumii și pe modul în care comunicăm această reprezentare celorlalți, utilizînd dialogul, conversația și discuția”, adică pe „înțelegere plus evaluare similară”. Relația interpersonală se bazează pe „procesul profund de înțelegere a modului de gândire a unei alte persoane cu privire la experiențele personale” și pe împărtășirea semnificației, pe „procese continue de comprehensiune și transformare reciprocă prin intermediul semnificațiilor și al discuției”.
Persoane cu un fond lingvistic, cultural și uman individual, adică diferit, pot ajunge, „prin interacțiune, la crearea unei înțelegeri substanțial comune asupra lumii înconjurătoare, pe care o formulează în discuțiile pe care le poartă și pe care o aplică în comportamentul lor relaționar zilnic.” Două personalități construiesc prin diferite procese de negociere o entitate comună, dar nouă, care extinde conștiința existenței celor două persoane, influențînd totodată comportamentul, gândurile și sentimentele lor. Discuția este „principalul proces prin care oamenii își construiesc și își comunică propriile imagini asupra lumii. Mai mult, prin intermediul discuției și al simbolurilor, oamenii își prezintă unul altuia dovezi, atât directe cît și indirecte, despre propria viziune asupra vieții, asupra celuilalt, asupra lumii și a tot ce cuprinde ea. De aici un ascultător își poate formula deducții cu privire la convingerile vorbitorului.” Conform lui Wood: „discuția este cea prin intermediul căreia persoanele se definesc pe sine și relațiile lor, și tot prin discuție sunt revizuite, de-a lungul întregii vieți a unei relații, definițiile acceptate de comun acord”.
Dezvoltarea relației nu este „…afectată de o anumită creștere în ceea ce privește apropierea sau sentimentele, nici de obținerea de informații, ci de (re)interpretarea organizată, de către o persoană a celuilalt și de consecințele sociale ale acestei (re)interpretări”. Pe măsură ce relațiile evoluează, partenerii evoluează spre un alt mod de cunoaștere reciprocă: cunoașterea celuilalt în termenii săi proprii. Problema relaționară rezidă în „a determina modul în care celălalt organizează valorile și semnificațiile”. Interpretarea modifică înțelegerea partenerilor cu privire la relația dintre ei. Pe lîngă discuții și comportament, care nu pot fi decât eșantioane ale sistemului de semnificații a unei persoane intervine și prezumția de similitudine.
Similitudinea semnificațiilor contează mai mult decât similitudinea credințelor și atitudinilor.
Alteritatea în contextul comunicării ca relație
Prezența Altuia, chestiunea pe care ea o ridică, derivă din aceea că relațiile pe care le întrețin între ele ființele umane sînt constitutive și determinante pentru om și implică întreaga condiție umană. Ele mediază raportul nostru cu lumea și chiar Eul nostru, identitatea noastră, nu poate apărea decât datorită relației cu Altul și prezenței Altuia. A exista înseamnă a fi relaționat: nu există viață umană fără relaționare.
Comunicarea nu poate accepta nici identitate umană totală cu Altul, nici
diferența absolută față de el. Dacă identitatea este totală, comunicarea, în cel mai fericit caz, devine, cel mult, transmitere de semnale, dacă nu este chiar inutilă și negată de redundanța sa. Invers, dacă diferența este totală, comunicarea este imposibilă, dată fiind absența unui cod comun. În primul caz comunicarea ar fi inutilă, în al doilea ar fi imposibilă. Alteritatea intervine astfel ca o condiție de posibilitate a comunicării: ca să pot comunica trebuie ca partenerul meu să fie, similar mie, un eu, dar altul decît mine!
Alteritatea aparține comunicării relaționare, pentru că ne atrage atenția că nu sîntem nici identici, nici diferiți. Relația între subiecții care comunică definește tocmai acest tip de relaționare comunicațională. Comunicarea e în primul rând relație pentru că orice comunicare umană este comunicarea cu cineva înainte de a fi comunicarea despre ceva! Totodată, comunicarea este relație pentru că limbajul verbal ne permite să comparăm harta lumii din mintea noastră cu harta lumii din mintea altcuiva numai dacă purtăm cu acesta o negociere dialogată de semnificații și sensuri.
Faptul că sîntem indivizi separați și angrenați în comunicare spune esențialul:
anume, că hărțile mentale ale lumii sînt diferite: în acest sens celălalt este tot un eu, dar altul decât mine pentru că mintea lui funcționează după o altă hartă mentală a lumii. Aceste hărți ale lumii care se constituie în minte, grație sistemului de semne imotivat al limbii și experiențelor noastre, sînt similare, dar nu identice fără rest. Alteritatea în comunicare e un fel de incomunicabil al diferenței hărților mentale ale lumii din mintea noastră. Alteritatea apare pentru că trăim într-o lume de semnificații, nu în „mediu natural”, nu în jungla instinctelor, sau în pădurea algoritmilor programelor de calculator. Dar totodată alteritatea există pentru a ne reaminti mereu că singura universalitate umană, cea a posibilității comunicării, e totuși minată de o universalitate – dacă se poate spune așa, fără a fi prea paradoxali – mai mare: universalitatea neînțelegerii.
Aparținînd efectelor comunicării, apariția alterității este și consecința gândirii semnului ca relație imotivată între semnificant și semnificat. Alteritatea, calitatea de a fi o ființă umană în general, dar singulară, deci diferită totuși de alte ființe umane, deschide un alt registru al semnelor. Cel mai simplu indiciu că ne aflăm în prezența altui semen al nostru este corpul uman. Celălalt este, inițial, numai corp, numai un semnificant analogic sau indicial. De acest corp se agață alteritatea – așa cum percepțiile noastre se agață de prezența senzațiilor pentru a construi realitatea obiectului -, dar ca „alt eu însumi” ea nu poate avea cu semnificantul corpului decât o relație de imotivare, de arbitrarietate: din frumusețea sau urâțenia corpului nu putem deduce cu certitudine frumusețea sau urâțenia sufletului! Alteritatea seamănă, în constituirea ei, unui semn arbitrar, „digital”: corpul este semnificatul analogic al unui „eu”, care trimite, imotivat, la „altul decît mine”, dar și la altul decât corpul-semnificant. Dincolo de acest indiciu, care, de altfel, poate fi fals dacă avem de a face cu un manechin, cu o copie în ceară, sau chiar cu un cadavru, recurgem la ceva mai mult decât la asemănare, credităm ceva mai mult decât analogia: credităm un semnificat neîntemeiat pe o relație cauzală sau de asemănare. La fel ca semnele imotivate ale limbii, alteritatea ține de o mistică nouă, a diferenței, cu totul alta decât mistica unitivă sau a sintezei.
Digital și analogic
„Ființele umane folosesc două moduri de comunicare: digital și analogic. Limbajul digital posedă o sintaxă logică foarte complexă și foarte comodă, dar e lipsită de o semantică adecvată relației. în schimb, limbajul analogic posedă semantica, dar nu și sintaxa adecvată unei definiri neechivoce a relațiilor.”
Prinși în limbajul nostru verbal noi credem că numai prin el comunicăm. Totuși ceilalți observă în persoana noastră ceea ce nouă ne scapă: gesturile, limbajul corporal. În general mesajele noastre sunt polifonice, transmise pe mai multe canale sau folosind simultan mai multe coduri, fapt care le protejează împotriva zgomotului, a entropiei sau a pierderii de informație pe traseu. Mesajele analogice ale limbajului corporal, mai puțin codate decât cele din limbă, sunt de obicei redundante în raport cu mesajul verbal pe care îl susțin: creează cadrul textului. Ele pot fi și divergente ceea ce Watzlawick numește (atunci când apar ca noduri în comunicare) “paradoxuri pragmatice”: contradicții între enunț și enunțare, ceea ce spune și ceea ce arată nemijlocit mesajul, între un mesaj prezentat explicit și o componentă a acestuia care-l anulează.
Digitalul este limbajul conținutului, analogicul, al relațiilor. Digitalul este atribuit emisferei stângi: reprezentări logice, raționament analitic, divizarea problemelor în părțile componente. Analogicul este atribuit emisferei drepte: perceperea globală a relațiilor, intuiție, perceperea întregului, recunoașterea lui pornind de la parte. Din cele 6 funcții ale situației comunicaționale 3: expresivă, impresivă, fatică, țin de domeniul limbajului analogic, adică de acela al relației, iar celelalte 3: referențială, metalingvistică, poetică, țin de limbajul digital, adică de domeniul conținutului.
Anexa teoretică III: Notă asupra istoricului interesului pentru
limbajul corporal
Interesul pentru expresivitatea corporală datează din timpul oratorilor antici, greci și romani. Precursori ideii actuale de comunicarea nonverbală sunt însă: Ch. Darwin, D. Efron, E. Kretschmer, W.H. Sheldon; fondatori, între anii 1950-1980: R.L.
Birdwhistell, J.R.Davitz, P.Ekman, L.K.Frank, E.T.Hall, R. Rosenthall; iar cercetătorii actuali: D. Archer, R. Akert, M. Argyle, J.K.Burgoon, D.B.Buller, M. Constanzo,
M.L.Knapp, J. Streeck etc.. Lucrarea lui Charles Darwin Expression of Emotions in Man and Animals (1872), constituie primul reper în istoria propriu-zisă a cercetării proceselor comunicării nonverbale.
Termenul „kinesics”, derivat de la cuvântul din limba greacă ce desemnează mișcarea, este o invenție lingvistică datorată antropologului american Ray Birdwhistell, care l-a utilizat pentru prima oară în „Introduction to Kinesics” (1952) și apoi în
„Kinesics and Context” (1970), cu înțelesul de „studiul mișcărilor corpului în relație cu aspectele nonverbale ale comunicării interpersonale”. În 1952, anticipat, desigur, de Darwin (The Expression of Emotion in Man and Animals, 1872) și de lingvistul Edward Sapir, Ray Birdwhistell analizează pentru prima dată limbajul corpului în termeni de kines (mișcări rudimentare, unități de bază): kineme – ansambluri de kines, ca fonemele; kinemorfeme – comparabile morfemelor lingvistice; complexe de kinemorfeme – cuvintele limbajului corporal; și construcțiile de complexe kinemorfice – similare propozițiilor. Termenul s-a încetățenit în vocabularul științei comunicării. În „International Encyclopedia of Communications” (1989), Adam Kendon definește termenul „kinesics” ca „studiul funcției de comunicare a mișcărilor corpului în interacțiunile face-to-face”.
Teoria lui Ray Birdwhistell se fondează pe asumpția potrivit căreia comunicarea prin mișcările corpului este sistemică și învățată social. Fondatorul kinezicii înțelege prin comunicare „procesele dinamice structurate referitoare la conexiunea sistemelor vii, un sistem multicanal emergent din activitățile multisenzoriale influențabile ale sistemelor vii”. Deoarece mișcările corpului pot fi studiate la diferite niveluri – fiziologic, psihologic, culturologic, Ray Birdwhistell împarte kinezica în:
pre-kinezică: studiul bazelor fiziologice ale mișcărilor corpului,
micro-kinezică: studiul sistematic al kinemelor reunite în clase morfologice
kinezica socială: studiul constructiilor morfologice în relație cu interacțiunile sociale.
Domeniile de studiu propuse de el sunt: 1. prekinesica – determinările fiziologice ale mișcărilor; 2. microkinesica – mișcările expresive ca și kineme; 3. kinesica socială – semnificația și aspectul cultural.
Încă din anii `60 Paul Ekman s-a interesat și el de modalitatea în care oamenii citesc mesajele non-verbale de pe fața semenilor lor, iar E.T.Hall a analizat distanțele interpersonale în comunicare ca semne ale naturii relațiilor dintre indivizi. Mai târziu, Michael Argyle profesor la Universitatea Oxford a studiat gesturile – cât de mult ne apropiem de alte persoane și în ce condiții, dacă le atingem sau nu (Bodily Communication, 1990). În The Psychology of Interpersonal Behaviour, din 1973, susține că dacă schimbul de informații are loc prin limbajul verbal, relațiile interpersonale se formează și se mențin în temeiul comunicării nonverbale. Pentru
Argyle și Ekman limbajul corporal este în mod hotărât un limbaj. Desmond Morris (Manwatching, 1977 și Peoplewatching, 2002), analizează asemănările dintre animale și oameni în ceea ce privește universalitatea expresiilor și gesturilor și face astfel din limbajul corporal un limbaj a cărui parțială universalitate este fundamentată biologic.
Interesul publicului pentru limbajul corporal (expresivitatea kinesică) datează din anii '70 și se leagă de numele lui Julius Fast. În 1970, jurnalistul și scriitorul american Julius Fast publică o lucrare de sinteză a cercetărilor din domeniu, Body Language care, devenită best-seller, favorizează cunoașterea de către publicul american a problematicii comunicării nonverbale. Julius Fast aprecia că teoria lui Birdwhistell privind mișcările corpului are meritul principal de a fi relevat că nici un semnal corporal nu are semnificație separat de alte semnale și de context. Dar chiar dacă această comunicare prin mișcările corpului are un caracter sistemic, adică este posibilă descrierea ei independent de comportamentul particular al fiecărei persoane, totuși este greu de admis în totalitate ideea de bază a kinezicii, potrivit căreia comunicarea nonverbală are aceeași structură ca și comunicarea verbală. Iar cel care, popularizând aceste cercetări, a făcut din ele un best-seller mai recent este Allan Pease (Body Language, 1997).
În scurt timp, în școlile elementare, colegiile și universitățile din SUA încep să se predea cursuri de comunicare nonverbală. Albert Mehrabian (Silent Messages, 1971) pare să-și fi pus amprenta asupra acestei perioade. El a cercetat atunci eficiența comunicării cotidiene, iar constatarea că limbajului verbal îi aparțin numai 7%, în vreme ce restul de 93% este distribuit după cum urmează: 38% depinde de modulațiile vocii, tonul și accentul, iar 55% depinde de expresiile feței și mișcările corpului e citată și azi la nesfârșit, fiind cea mai cunoscută formulă statistică din domeniul comunicării. Din păcate, în valul de excese ce însoțește orice modă, nu este indicată și specificația cercetărilor lui, care se interesează de felul cum sunt exprimate emoțiile și atitudinile, respectiv plăcerea și neplăcerea în situațiile în care există, mai ales la nivelul expresiilor faciale, incongruențe între cuvinte și mimică, astfel că aceste proporții sunt evident eronate dacă se consideră, cum fac mai toate citatele, că privesc comunicarea umană în general.
Cercetarea comunicării nonverbale a trecut de la studierea situațiilor noninteractive la studierea interacțiunilor, de la studierea unei persoane la analiza persoanelor care interacționează, de la studierea unui comportament izolat la urmărirea concomitentă a mai multor comportamente, de la măsurarea frecvenței și duratei comportamentelor nonverbale la analiza proceselor psihice subiacente acestor comportamente, de la urmărirea proceselor de control ai factorilor de context pentru a nu influența comunicarea nonverbală la studierea efectelor produse de acțiunea acestor factori, de la studierea doar a interacțiunii face-to-face la studierea rolului mesajelor nonverbale în comunicarea mediată de noile tehnologii.
Postfață
De la suflet la corp în comunicare: Corpul de limbaj și corpul ca limbaj
De un secol încoace un intrus a devenit stăpânul civilizației occidentale. Corpul, cel împotriva căruia – și adesea pe spesele căruia – cultura platoniciano-creștină s-a constituit, nu numai că a primit drept de cetate dar a și devenit, din exclus, una din puterile dominante. Știind cât de creștină este în valorile ei fundamentale această civilizație occidentală puțini ar fi pariat pe finalul victorios al unui astfel de protagonist. Altădată ascuns sub veșminte, pentru a fi sustras percepției concupiscente, slăbit prin tot felul de ascetisme, pentru ca sufletul să-l poată domina, supus regulilor și penitențelor, pentru a înscrie în el o realitate superioară, transcendentă, îl vedem acum prezent zi și noapte pe altarul modern al civilizației noastre, pe ecranul televizorului!
Corpul, și nu sufletul, pare să fie azi marele finalist al istoriei lumii noastre. El a ajuns să fie omniprezent în practicile și în discursurile civilizației noastre iar expunerea sa, mai mult sau mai puțin nudă, nu mai cunoaște limitele nici unei cenzuri și nici unui simbolism de semn contrar. El este prezent pentru sine, nu în numele a altceva, iar atenția susținută și prevenitoare care i se poartă are rațiunea exclusivă a unui cult al corpului. Relaxarea, masajul, tehnicile bioenergetice, sunt toate, la fel ca fitnessul, aerobicul și body building-ul, terapii și tehnici care pornesc de la corp și lucrează asupra corpului. Peste tot pare să fie vorba despre un cult al corpului care nu îl supune la eforturi productive, similare unei discipline a muncii sau a sportului de performanță, și care constă într-o combinație între dans și yoga menite a-i oferi numai plăcere și destindere.
Grație spectacolului generalizat și efortului însumat al mediilor, corpul a fost ridicat pe un piedestal și a fost transformat într-un monument al prezentului. Noul zeu – sau idol? – își cultivă, împotriva vechilor norme religioase, morale și, uneori, chiar juridice, propria spontaneitate în numele naturalului și autenticului: dezgolirea erotizantă sau pur și simplu „naturistă” nu mai cunoaște limitele legale, de altă dată, ale decenței. El și-a subsumat arta în manifestări cum sunt happening și performance și, mai aproape de noi, e efectiv modelat chirurgical, ca în cazul lui Orlan, sau devine o interacțiune între corp și instrumente electronice ca la Stelarc. Discursul și conținutul artei este nemijlocit corpul, nu sufletul: frumosul este numai unul corporal și dacă mai celebrează ceva, atunci este vorba numai despre ultimul sacru al lumii noastre – vitalitatea vieții însăși! Ceea ce nu mai trebuie să ne mire de vreme ce chiar și „nemurirea”, atâta la câtă ne-am învrednicit să ajungem odată cu clonarea, este redistribuită corpului, în detrimentul sufletului!
Odată cu începutul secolului XX o nouă modalitate de a gândi corpul își face apariția și în plan teoretic. După cum se știe psihanaliza a răsturnat prima raportul tradițional dintre suflet și corp folosind punctul de sprijin al teoriei sexualității. Apoi etnologia și antropologia, au vorbit despre tehnicile corporale și calitatea de produs cultural a corpului uman, idei pe care sociologia le-a dezvoltat în sensul înscrierii societății în corp. Iar fenomenologia franceză a pus în discuție, e adevărat, uneori cu o ușoară tentă metafizic-tradițională, relația cu propriul corp și cu al celuilalt. Pe linia gândirii occidentale moderne care face arheologia subiectului, a identității noastre subiective (Nietzsche, Foucault), a fost dezvoltată ideea încorporării, a încarnării subiectului, potrivit căreia regulile și constrângerile, pedepsele și tehnicile puterii supun subiectul controlului și dependenței față de un altul și îi construiesc propria identitate prin cunoaștere de sine și conștiință. În fine, corpul a devenit un câmp de bătălie teoretic pentru feminism, care a însumat toate aceste interese teoretice pentru corp și le-a aprofundat în cheia identității corporal-sexuale și de gen și cu modalitățile deconstructivismului.
Apariția ideii de alteritate implică reconsiderarea relației corp-conștiință: noi percepem cuplul corp-conștiință, pe celălalt, în primul rând ca și corp: altul e dat mereu în percepție ca și corp, nu ca și conștiință. În acest fel, corpul are șansa de a intra în domeniul comunicării ca mijloc al exprimării sufletului sau conștiinței. Ideea alterității a fost, în egală măsură cu cea a imanenței, cea prin care corpul își face intrarea în gândirea occidentală modernă. Atâta vreme cât sufletul este în dialog cu alteritatea totală a divinității (ganz Andere), corpul este un simplu receptacul al sufletului. Odată cu imanența modernă însă, corpul devine modul în care un suflet apare altui suflet.
Consecința unor asemenea idei este faptul că relația dintre eu și altul n-a mai putut fi gândită numai ca o relație între două personalități, ci, de asemenea și întotdeauna, ca o relație între două corpuri. Astfel că, dacă gestul cuiva de a mă mângâia face din corpul meu persoană sau suflet, cum se întâmplă în iubire, privirea altuia îmi poate reduce corpul la un obiect, pentru că nu contez pentru el ca persoană, cum se întâmplă în violența fizică ori în procedurile medicale. Existența noastră corporală este cea care oferă atât posibilitatea iubirii, a pasiunii, cât și pe cea a violenței, a aservirii altuia. Dar pentru o filosofie tradițională, oficială și academizantă (din păcate, cu toate tentativele și excepțiile, chiar și pentru fenomenologie) corpul rămâne prizonierul unor categorii metafizice.
Psihanaliza este însă diferită. Atunci când Freud susține că încarnarea noastră este în același timp perversă și polimorfă – „copilul este un pervers polimorf” – el susține, de fapt, că zonele erogene sunt diferite de localizarea lor anatomo-fiziologică, respectiv, că nu sunt localizate genital, identificându-se totuși, dintr-o altă perspectivă, cu un traiect fantasmatic, dar și riguros determinat. Corpul erogen este autonom față de cel natural, anatomo-fiziologic și are, datorită motricității, un raport privilegiat cu pantomima. La Freud, psiho-somatismul metem-somatozelor occidentale devine un somato-psihism. De fapt, ceva chiar mai complicat decât atât: un somato-psihism și un psiho-somatism în același timp, pentru că problema lui Freud este aceea a apropierii și excluderii reciproce a corpului și limbajului (sufletului/conștiinței). El vrea să spună că noi gândim și ne exprimăm gândurile cu corpul – care are o „anatomie” diferită de cea naturală, și anume una simbolică, de limbaj – într-un mod de care nu suntem conștienți. Corpul libidinal, cel care încarnează existența noastră individuală, nu este corpul anatomo-fiziologic, după cum nu este nici corpul instinctual, ci, cum se vădește a fi în cazul paraliziilor isterice, un corp de limbaj.
Freud analizează, la Salpêtrièr, paraliziile atipice ale istericilor. El constată că istericii fac paralizii prin proiecție sau prin reprezentare, paralizii care ignoră anatomia medicală a sistemului nervos. E ca și cum leziunea nu ar afecta traiectoriile nervilor, ci cuvintele care denumesc diferite părți ale corpului: paralizia se produce fără leziuni nervoase, dar în conformitate cu termenii limbajului cotidian care denumesc diferite părți ale corpului. Adică în paraliziile isterice corpul este omogen cu limbajul, respectiv este simbolic, nu anatomic. „Gândirea” corpului funcționează după raționamente de tipul celui al pacientei Elisabethei von R. : “Asta nu poate merge așa”, care nu o spune direct, prin limbajul verbal, chiar o refulează ca idee, dar, în schimb, corpul ei nu mai poate merge. Ea paralizează în conformitate cu cuvintele care denumesc respectivele părți ale corpului și activitățile lor, nu după traiectele neuronilor, afectați în cazul paraliziilor organice. Ne aflăm aici în fața corpului care vorbește, care, prin mișcările sale, depășește refularea conștientă și ține discursul inconștientului. În modernitatea târzie, odată cu psihanaliza lui Freud corpul începe să vorbească!
Inconștientul, care este locul de întâlnire al corpului și limbajului, se exprimă, după Freud, nu numai prin motilitate corporală ci și prin diverse alte psiho-somatisme: dificultatea sau incapacitatea de a înghiți, dificultatea de a respira, reacții alergice etc. Numai că această întâlnire între corp și limbaj ia forme diferite: în isterie expresiile verbale iau în stăpânire corpul pulsional erogen; în tulburările psihosomatice istoria pulsiunilor este introdusă în corpul fiziologic, iar în psihoze corpul și limbajul rămân disjuncte. Dar această întâlnire dintre corp și limbaj se exprimă totodată și prin vise și prin diferite modificări la nivelul limbajului verbal: acte ratate, formule metaforice ori metonimice și multe alte simptome verbale. Dat fiind faptul că, în esența ei, cura psihanalitică este o cură vorbită, ea privilegiază discursul verbal și ceea ce poate relata pacientul, lăsând oarecum în umbră gesturile, limbajul corporal. La Freud există o opoziție între exprimarea corporală a conflictelor și traumelor psihice și exprimarea lor verbală, în cursul curei psihanalitice vorbite, talking cure, rezolvat în favoarea limbajului verbal. O atare soluție, în care se resimte încă tradiția metafizicii occidentale, nu numai că face mai puțin evidentă ideea freudiană a corpului de limbaj, dar și ocultează cealaltă idee, a corpului ca limbaj, legată de exprimarea inconștientului prin motricitate, pantomimă și tulburări psihosomatice. Abia odată cu tematizarea comunicării această a doua dimensiune a descoperirii freudiene a corpului de limbaj va deveni evidentă.
Povestea experimentului prin care în secolul al XIII-lea Friedrich al II-lea încerca să descopere limba primordială, vorbită în paradis, pentru care și-a propus să crească copii cărora nimeni nu le-a adresat niciodată niciun cuvânt, și care pare să fi dus la moartea subiecților este cât se poate de concludentă pentru felul în care Occidentul situa corpul în afara comunicării. Pentru că din punctul de vedere al experimentatorilor, experimentul a fost un eșec. Totuși, nu este de imaginat ca respectivii copii să nu fi interacționat cu oamenii care îi îngrijeau, să nu se fi comportat într-un anumit fel, să nu fi făcut gesturi, să nu fi scos strigăte, să nu fi apărut pe fețele lor expresia bucuriei sau tristeții, a mirării sau dezgustului. Dar observatorii le-au ignorat atît în posibila lor calitate, desigur îndoielnică, de limbă a paradisului, cât și în aceea totuși evidentă, de formă de comunicare.
La mai bine de cinci secole după experimentul lui Friedrich al II-lea povestea unui miracol, cu sens contrar acelui experiment, ar fi fost o ocazie încă mai favorabilă să facă acceptată prezența și importanța corpului în comunicarea umană. Este vorba despre americanca Helen Keller, care oarbă și surdă – și, prin urmare, și mută – de la 19 luni, învață totuși să comunice și să compună poezii în limba engleză. Dar comunicarea nu a fost raportată în mod clar la corp nici măcar atunci când, în 1872, capacitatea oamenilor de a comunica non-verbal a fost fundamentată științific de către Charles Darwin prin constatarea similitudinilor de mimică pentru expresiile fundamentale emoționale – bucurie, tristețe, furie etc.- între oameni și anumite primate superioare și identitatea acestor expresii la indivizi din rase umane diferite. Or, universalitatea expresivității emoționale și caracterul înnăscut al acestui mod de comunicare, datorită căreia copii orbi din naștere, care nu au posibilitatea de a observa și imita expresiile altora, au aceeași mimică emoțională, dar mai puțin rafinată expresiv ca a celorlalți oameni, ar fi trebuit să atragă atenția asupra caracterului primordial al comunicării non-verbale asupra celei verbale și să facă din corp un subiect al comunicării.
Interesant este faptul că odată cu această miraculoasă întâmplare cu Helen Keller intră în scenă un organ de simț mai puțin obișnuit. Ochiul și urechea, simțuri esențialmente sociale, sunt și simțuri ale sufletului, iar textul este un produs conjugat al ochiului și urechii. Or, odată cu ideea corpului ca limbaj, alături de ochi și ureche se impune în comunicare un nou simț, care, la propriu și la figurat, este mult mai aproape de corp: pielea.
Însă, după cum spuneam, cu tot radicalismul ideilor freudiene, atașamentul teoretic și practic al psihanalizei pentru limbajul verbal păstrează tema corpului de limbaj într-o cheie metafizică ce separă corpul de comunicare pentru a-i conferi o realitate sui generis, distinctă de realitatea socială. Aceasta deoarece, deși Freud descoperă capacitatea semnificantă a corpului, el acordă principala importanță curei vorbite și deci limbajului verbal, lăsând până la urmă expresivitatea corpului (motricitatea, mimica și pantomima) la periferia comunicării, sau chiar în afara ei.
Ieșirea din metafizica substanțialistă a corpului devine posibilă numai odată cu impunerea tematizării filosofice a comunicării, adică odată cu semiologia structuralismului francez, care, și ea, este centrată însă pe limbajul verbal. De aceea deplasarea efectivă de la relația corp și comunicare la relația comunicare și corp, ideea corpului ca limbaj, a corpului-comunicare, s-a putut impune și s-a putut dezvolta numai într-un mediul dedicat terapiei relațiilor interpersonale și aspectelor pragmatice ale comunicării. Iar acest mediu, deși centrat pe Colegiul Invizibil de la Palo Alto, este mai larg decât acest nucleu intelectual important în impunerea ideii corpului de limbaj, a corpului – comunicare. În principal, Colegiul Invizibil de la Palo Alto a putut duce mai departe formula freudiană a corpului de limbaj și a contribuit masiv la impunerea corpului ca limbaj, a corpului comunicare, grație faptului că a renunțat la utilizarea freudiană, sau junghiană, a mitologiei ca sistem referențial în cură, în favoarea urmăririi limbajului cotidian și a reacțiilor corporale. Cea mai clară consecință a acestei idei este elaborarea, odată cu Watzlavick, distincției între analogic și digital – în terminologia semiotică clasică, între motivarea și imotivarea semnelor – în comunicare și atribuirea comunicării analogice corpului. Din acest moment corelația cu un ușor iz metafizic: comunicare și corp, devine identitatea corp – comunicare, care situează corpul în țesătura semnificațiilor sociale chiar dacă îi dă prioritate în constituirea comunicării.
Odată cu corporeismul actual, cu inversarea relației asimetrice suflet-corp, și impunerea corpului, noua idee a corpului – comunicare, a corpului ca limbaj, și deschiderea teoretică spre comunicarea corporală sau „non-verbală”, spre „limbajul corporal”, se generalizează. Comunicarea corporală sau, mai general, non-verbală se referă la expresii faciale, mișcarea ochilor, aparența fizică, mișcări și gesturi corporale, mesaje tactile, caracteristici vocale, comportamente în raport cu timpul și spațiul, și implică diferențe de gen, de vârstă și de cultură, care intervin în toate aceste domenii, la fel ca în comunicarea verbală. Limbajul corporal, numit uneori prin opoziție imprecisă și „non-verbal”, este legat de obicei de o situație comunicațională directă (relații de tip față în față). El reprezintă în comunicare, relația, analogicul, motivatul – de la relație cauzală până la cea analogică -, față de limbajul verbal care reprezintă conținutul, digitalul, semnele imotivate, arbitrare.
Bibliografie
Anderson, Peter A., Limbajul trupului, Buc., Teora, 2006 (The Complete Idiot's Guide to Body Language, 2004, New York, Penguin)
Burley-Allen, Madelyn, Arta de a asculta ce spun cei din jurul tău și succesul în viață, Teora, Buc., 2005
Birkenbihl, Vera, F. Semnalele corpului. Cum să înțelegem limbajul corporal, Gemma
Pres, Buc., 1999
Borg, James, Limbajul trupului, All Educational, Buc., 2010
Bremmer, Jan și Roodenburg, Herman (editori), O istorie culturală a gesturilor,
Polimark, Buc., 2000 (ed. I 1991)
Cabana, Guy, Atenție, gesturile vă trădează!, Humanitas, Buc., 2008
Chelcea, Septimiu (coordonator), Comunicarea nonverbală în spațiul public, Buc., Tritonic, 2004
Codoban, Aurel Imperiul comunicării, Corp, imagine și relaționare, Idea Design&Print, Cluj, 2011
Cohen, David, Limbajul trupului în relațiile de cuplu, Polimark, Buc., 1997 (ed. I: 1992)
Collett, Peter, Cartea gesturilor Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor,
Editura Trei, Buc., 2005
Collett, Peter, Cartea gesturilor europene, Editura Trei, Buc., 2006
Rodney, Davies, Ce ne dezvăluie fața, Editura Polimark, București, 1997.
Dumas, Felicia, Gest și expresie în liturghia ortodoxă, Institutul European, Iași, 2000
Ekman, Paul, Minciunile adulților. Indicii ale înșelătoriei în căsnicie, afaceri și politică, Editura Trei, Buc., 2009
Ekman, Paul, Emoții date pe față. Cum să citim sentimentele pe chipul uman, Editura Trei, Buc., 2009
Ekman, Paul, De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinții sinceritatea, Editura Trei, Buc., 2009
Goffman, Erving, Viața cotidiană ca spectacol, Buc., comunicare.ro, 2003
Leleu, Dr. Gérard, Tratat de mângâieri, Editura Trei, Buc., 2005
Hartley, Marty, Limbajul trupului la serviciu, Polirom, Iași, 2005
Ionescu, Nae, Grafologie Scrisul și omul, Buc., Humanitas, 1994
Lloyd-Elliott, Martin, Cartea gesturilor erotice, Editura Trei, Buc., 2006
Mehrabian, Albert, Silent messages: Implicit communication of emotions and attitudes. Wadsworth, Belmont, CA, 1981
Messinger, Martin, Interpretarea gesturilor. Cum să descifrezi limbajul trupului, Litera, Buc., 2010
Messinger, Joseph, Gesturile care vă vor schimba viața. Câștigați încredere și stimă de sine, Litera, Buc., 2012
Mlodinow, Leonard, Subliminal Cum ne determină inconștientul comportamentul,
Humanitas, Buc., 2013
Navaro, Joe, dr. Marwin Karlins, Secretele comunicării nonverbale. Ghidul unui fost agent FBI pentru „citirea” rapidă a oamenilor, Meteor Press, Buc., 2008
Navaro, Joe, Sciarra Poynter, Toni, Mai clar decât cuvintele, Meteor Press, Buc., 2008
Pease, Allan și Garner, Alan, Limbajul vorbirii, Polimark, Buc., 1994
Pease, Allan, Întrebările sînt de fapt răspunsuri, Curtea Veche, Buc., 2001
Pease, Allan, Limbajul trupului, Ed. Polimark, Buc., 1993
Pease, Allan and Barbara, The Definitive Book of Body Language, New York, Bantam Books, 2006
Picard, Dominique, Du code au désir Le corps dans la relation sociale, Dunod, Paris
1983
Quintilian, Arta oratorică, vol 1,2,3, B.P.T., Buc,. 1974
QUILLIAM Susan, Tainele limbajului trupului, Polimark, Buc., 2001 (1996, 1997)
Reiman, Tonya, Limbajul trupului, Curtea veche, Buc., 2010
Rückle, Horst, Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnică, Buc., 1999 Sayler, Sharon, Limbajul corpului tău. Fii un model, influențează, inspiră încredere și creează parteneriate durabile, Curtea Veche, Buc., 2012
Turchet, Philippe, Sinergologia De la Limbajul trupului la arta de a citi gîndurile celuilalt, Polirom, Iași, 2005
Turchet, Philippe, Limbajul trupului și puterea de seducție, Polirom, Iași, 2006
Gesturi, Vorbe și Minciuni se referă în succesiune la Comunicare corporală, Comunicare verbală și la utilizarea celor două, pentru a descoperi Minciunile. Subtitlul, Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată, pune în evidență scurtimea, dar și exhaustivitatea analitică a unei semiotici care face din gest metonimia comunicării corporale pe care o extinde printr-un adaos de hermeneutică și o aplică desoperirii înșelăciunii în comunicare. E doar un mic tratat, pentru că mai amplă nu poate fi decât
„învățătura prin învecinare” adică exersarea efectivă sub îndrumarea unui expert.
Aurel Codoban
ISBN 978-606-711-205-4
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Semiotica Gestuala (ID: 103760)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.