Rolul Organizatiilor Regionale In Mentinerea Pacii

ROLUL ORGANIZATIILOR REGIONALE IN MENTINEREA PACII

Table of Contents

ARGUMENT

Chestiunea războiului și a păcii a fost întotdeauna o problemă focală în toate perioadele istoriei și la toate nivelurile relațiilor între națiuni. Preocuparea omenirii pentru pace poate fi evaluată prin luarea în considerare a faptului că toate religiile, toate scripturile religioase și mai multe ceremonii religioase sunt dedicate cauzei păcii și toate acestea susțin o eliminare a războiului. Calea Shanti recitată de hinduși, predicile papei și poruncile tuturor scripturile sfinte ale creștinilor, musulmanilor, sikh și toate celelalte comunități au un angajament sacru pentru pace.

Cu toate acestea, comunitatea internațională a realizat pe deplin importanța supremă a păcii împotriva răului cauzat de război, numai după ce a suferit cele mai nefericite și extrem de distructive două războaie mondiale, în prima jumătate a secolului al 20-lea. Sângele care a îmbibat largi teritorii ale omenirii, în special solurile de la Hiroshima și Nagasaki, a strigat pentru pace, pace și pace pe pământ.

Carta ONU despre pacea și securitatea internațională

Conștiința umană și dorința de pace s-au reflectat ulterior celei de-a doua conflagrații mondiale în Carta Națiunilor Unite, afirmând. "Noi, membrii Națiunilor Unite suntem determinați să sălvam generațiile viitoare de flagelul războiului, care de două ori în timpul vieții noastre a adus tristețe nespusă omenirii …. și să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale … ne-am hotărât să ne unim eforturile pentru a realiza aceste obiective ".

Din 1945, Organizația Națiunilor Unite și agențiile sale specializate, mai multe asociații internaționale și instituții, mișcări de pace internaționale, mișcări ale drepturilor omului la nivel mondial și național și, de fapt, toți membrii comunității internaționale pledează în mod consecvent și cu fermitate pentru necesitatea conservării și promovării păcii împotriva războiului.

In vremurile contemporane, obiectivul internațional cel mai urgent și important a fost de a păstra pacea, a proteja și apăra împotriva organizațiilor teroriste, cum ar fi ISIS (Daesh), A1 Qaeda, talibanii și alți dușmani ai păcii.

Modul în care Comunitatea internațională a încercat să asigure pacea

Omenirea a încercat să asigure pacea împotriva războiului prin menținerea păcii internaționale sub egida Organizației Națiunilor Unite, prin dezvoltarea și utilizarea dreptului internațional; crearea unor instituții internaționale și regionale care s-au angajat să promoveze pacea, promovarea cooperării pentru dezvoltarea unor relații amicale între țările membre; popularizarea unor mijloace pașnice de soluționare a conflictelor, instituționalizarea relațiilor dintre națiuni; integrarea comunității internaționale prin întărirea conștiinței umane în favoarea păcii împotriva războiului; sporirea capacității de gestionare a crizelor.

În prezent comunitatea internațională a făcut încercări semnificative pentru a limita șansele de război, prin:

Globalizare, adică prin încurajarea circulației libere a persoanelor, bunurilor, serviciilor, informațiilor și cunoștințelor;

Stabilirea unor persoane non-oficiale ca ambasadori ai păcii și bună-voinței;

Organizarea mișcărilor de pace internaționale împotriva armelor nucleare, împotriva cursei înarmărilor, împotriva complexului militar-industrial și împotriva poluării mediului înconjurător;

Lansarea de programe speciale pentru eliminarea unor adevarate plagi ale omenirii, cum ar fi apartheidul, sărăcia, analfabetismul, sănătate precară, foamete, epidemii, inegalități, tirania și terorismul; și

Inființarea de organisme de protecție a mediului și de protecție a drepturilor omului.

O modalitate de a defini pacea a fost aceea de a spune că pacea este absența războiului. Aceasta este, cu toate acestea, o viziune foarte îngustă a păcii. Fără îndoială că absența războiului este prima condiție a păcii, dar pacea nu este doar o absență a războiului. Este, în realitate, o stare caracterizată printr-un comportament pașnic, prin cooperare și armonioasă a relațiilor internaționale, cu scopul de a asigura o dezvoltare durabilă multilaterală a tuturor oamenilor din lume.

Cu toate acestea, dat fiind că absența războiului este prima condiție a păcii, una dintre preocupările majore a tuturor savanților și oamenilor de stat a fost să formuleze și să respecte principiile și hotărârilor necesare pentru asigurarea acestui obiectiv principal. Războiul rece care a ținut lumea preocupată în perioada 1945-1990, a asigurat în mod indirect acest obiectiv într-un mod negativ, prin dezvoltarea unui echilibru al terorii în relațiile internaționale.

În timp ce a avut succes în prevenirea unui război mondial, acesta nu a reușit să prevină războaiele locale și, de fapt, a dat naștere mai multor tensiuni și crize în relațiile internaționale. Comunitatea internațională a trebuit să lucreze din greu pentru limitarea conflictelor și războaielor.

De fapt, pana în prezent au existat mai multe obstacole în asigurarea unei păci stabile, sănătoase și de durată. Din fericire, sfârșitul războiului rece a venit în ultimul deceniu al secolului 20, iar lumea a constatat că poate deveni ea însăși un mediu caracterizat prin angajament ferm în favoarea păcii, coexistența pașnică, rezolvarea pașnică a conflictelor, liberalizarea, cooperarea pentru dezvoltare și încercări de dezvoltare durabilă.

Oamenii au inceput să-și concentreze atenția asupra necesității protejării drepturilor omului, protecției mediului și asigurării unei integrări internaționale reale și semnificative. Cu toate acestea o serie de factori negativi, conflicte etnice, violență etnică, războaiele etnice, terorismul în mai multe dimensiuni sale, neocolonialismul, hegemonia unor state și altele asemenea reprezintă mari obstacole.

Nevoia de a asigura pacea prin controlul acestor flageluri continuă să fie un obiectiv principal al comunității internaționale. Crizele s-au produs în mod repetat, iar acest lucru face foarte urgent ca omenirea să se pregătească și să acționeze pentru gestionarea crizelor, prin eforturi colective și prin utilizarea mai multor organisme.

CONCEPTUL DE PACE SI EVOLUTIA LUI

PÁCE s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu existăconflicte armate saur ăzboi între state, popoare, populații. 2. Acord al părților beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat. 3. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie1, împăciuire, înțelegere. ◊ Loc. vb. A face pace cu cineva = a se împăca cu cineva. ◊ Expr. A strica pacea cu cineva = a ajunge la conflict, a se certa cu cineva. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 4.Liniște sufletească, stare de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă; lipsă de zgomot și de mișcare; calm, liniște, tăcere. ◊ Loc. adv. În(bună) pace = înliniște, fără să fie tulburat, stingherit, supărat. ◊ Expr. A da (cuiva) bună pace sau a lăsa (pe cineva) în pace = a nu deranja, a nu supăra, a nu tulbura pe cineva. Dă-i pace = nu te deranja, nu-ți bate capul; lasă-l înplata Domnului. (Reg.) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) în pace = (ca formulă de urare la despărțire) mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) cu bine, cu sănătate. A nu (mai) avea pace = a fi (în permanență) neliniștit, îngrijorat.Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, liniștește-te! ♦ (Înconcepțiile religioase) Liniște veșnică a omului după moarte, odihnă de veci. ♦ (Adverbial; pop. și fam.) Nimic, nici vorbă, nici gând; s-a terminat, s-a sfârșit, gata. – Lat. pax, pacis. 

SECURITÁTE s. f. 1. Faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol. ♦ Protecție, apărare. ◊ Securitate colectivă = stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni. Securitate socială = totalitatea reglementărilor juridice pentru asigurarea stării de siguranță socială la nivel de persoană, grup social sau populație totală, precum și pentru protejarea persoanelor defavorizate sau marginalizate. 2. (Ieșit din uz) Organ de stat represiv care avea ca sarcină apărarea prin orice mijloace a sistemului comunist din România. – Din fr. sécurité, lat. securitas, -atis.

RĂZBÓI, războaie, s. n. Conflict armat (de durată) între două sau mai multe state, națiuni, grupuri umane, pentru realizarea unor interese economice și politice; răzbel. Război civil = luptă armată dusă în scopul cuceririi puterii, supremației politice într-un stat.Război mondial = luptă armată la care participă, direct sau indirect, numeroase state ale lumii. Război rece = stare de încordare, de tensiune în relațiile dintre unele state (în special dintre SUA și URSS după 1950). Război psihologic = stare de tensiune, de hărțuială nervoasă, psihică, inițiată și întreținută cu scopul de a zdruncina moralul forțelor adverse și de a demoraliza populația. Război total = luptă armată în care statul aggressor folosește toate mijloacele de distrugere, nu numai împotrivaforțelor armate, ci și împotriva întregii populații. Stare de război = beligeranță. ♦ Fig. Ceartă; neînțelegere, vrajbă, gâlceavă. — Din sl. razboj „ucidere, jaf”. 

Sursa definitiilor: DEX 2009

Războiul este văzut ca un act de violență voită, în vederea eliminării unui adversar sau pentru îndeplinirea unor obiective, bine stabilite. Realitatea socială este însă mult mai complexă. La întrebarea dacă acum poate fi pace acolo unde altădată era război, Kenneth N. Waltz, unul dintre cei mai cunoscuți teoreticeni ai relațiilor internaționale, afirma că, răspunsul este, de cele mai multe ori, unul pesimist. Herfried Münkler referindu-se la acest aspect afirma: „La o primă vedere pare că războiul și pacea sunt două stări politice clar diferite între ele: atunci când domnește pacea, nu poate fi vorba de război și viceversa. Războiul și pacea, două concepte separate de declarații de război și tratate de pace sunt prin urmare două stări politice care se exclud reciproc: doar una dintre ele poate exista la un moment dat – doar războiul sau doar pacea, nu există o a treia stare. Să ne gândim însă la Războiul Rece: acest concept arată că realitatea politică este mult mai complexă decât construcția binară război-pace“.

Sunt doar două opinii care arată că, în fapt,studiile asupra păcii si războiului au oferit viziuni și perspective diferite asupra acestor fenomene care au însoțit istoria umanității. Sunt autori care consideră că nici nu există aceași definiție a păcii și războiului. Lothar Brock, de exemplu, atrage atenția asupra unor neclarități ale conceptului de pace și propune o societate mondială non-violentă ca țel care nu poate fi împlinit, dar după care pot fi orientate toate activitățile. Aceste neclarități, în opinia sa, izvorăsc din răspunsurile diferite care se dau la următoarele întrebări: pace înseamna tăcerea armelor? Dar pentru câtă vreme? Va putea domni pacea doar dupa ce ultimul război se va fi sfârșit?  Este tot restul timpului doar o mare perioada interbelică, doar un simplu armistitiu? Este oare, în vremuri de pace, viața indivizilor și a popoarelor ferită de intervenții militare violente, dar si de alte forme de violență? va domni pacea oare numai atunci când va domni și dreptatea?  Europa occidentală pare să fi uitat de războaie. Dar poate oare pacea să se instaureze aici pe durată, când în alte părți conflictele izbucnesc și se desfășoară cu atâta violență? Este oare pacea divizibilă sau nu poate apărea decât ca o pace a întregii lumi?

Preocuparea științifică privind războiul și  pacea este, probabil, la fel de veche ca însăși știința. Cu toate acestea, de abia în anii 50 ai secolului XX cercetarea în domeniul păcii și al conflictelor au apărut ca discipline științifice autonome-irenologia și respectiv polemologia- cu scopul de a analiza diversele aspecte ale conflictelor și ale războiului precum și condițiile necesare realizării unui climat de  pace. Încercările de a crea o știință specială care să cerceteze domeniul păcii s-au făcut remarcate în multe rânduri de-a lungul secolului XIX. Totuși, de abia după Primul Război Mondial, când lumea a devenit conștientă de crimele și distrugerile în masa, pe lângă Societatea Națiunilor și Curtea Internațională de Justiție, au apărut institute pentru cercetarea relațiilor internaționale în SUA și Marea Britanie. Acestea aveau ca scop studierea conflictelor și războaielor, a revoluțiilor și războaielor civile, precum si a condițiilor de instaurare a unei păci mondiale de durată. În anii ’20, însă, puțini au mai fost aceia care doreau să încorporeze războiul și pacea în cadrul relațiilor internaționale. Noua disciplină a devenit rapid un factor de legitimare care servea politicilor externe naționale și intereselor militare și de putere a diferitelor state.

Acumulările de tensiuni în relațiile internaționale, crizele care n-au putut fi rezolvate în cadrul instituțiilor de securitate, fondate pe noul concept de pace și război au condus la apariția celei de-a doua conflagrații mondiale care a afectat sistemul de state, pe de o parte,  crimele puse la punct de politica stalinistă și fascistă, dar mai ales perspectiva unui război atomic ce ar putut să ucidă popoare întregi, pe de altă parte, au făcut ca cercetarea din domeniul păcii să se impună la sfârșitul anilor ‘50 ca o reacție la ideologia impusă de Războiul Rece. Ea a apărut mai întâi la universitățile și institutele particulare din Canada, SUA și Norvegia. În paralel cu această dezvoltare, polemologia (studiul războaielor și conflictelor), de care se interesau doar câteva persoane din Franța și Olanda, s-a concentrat pe cercetarea sistematică a războaielor și conflictelor. Scopul cercetărilor, din domeniul păcii, nu a constat numai în monitorizarea, delimitarea și restrângerea fenomenului războiului, ci eliminarea acestuia ca tip de relație socială și interstatală. Se urmărea astfel ca cercetarea în domeniul păcii să reia ideile considerate anterior utopice cu privire la instaurarea păcii mondiale. Acest curent care se concentra mai degrabă pe monitorizarea războaielor și pe ținerea sub control a conflictelor a funcționat mai întâi în paralel cu cercetarea în domeniul păcii, în cadrul studiului războaielor și mai ales pe teritoriul SUA . Cele douădomenii de cercetare s-au unit însă în anii 60 într-o disciplină ce îmbină cercetarea din domeniul păcii cu cea din domeniul conflictelor.

Pe timpul relaxării tensiunilor internaționale au apărut preocupări pentru întemeierea unei noi discipline pentru studierea problemelor consacrate păcii- irenologia. În 1964 apare, la Groningen, International Peace Research Association . Tot în acest an apare la Oslo și  Journal of Peace Research , care a avut o  contribuție deosebită  la răspândirea și promovarea studiilor consacrate păcii și războiului în egală măsură. Prin apariția unor organizații regionale latino-americane și asiatice la sfârșitul anilor ‘70 consacrate studiilor de irenologie, cercetarea în domeniul păcii a depășit granițele Americii de Nord, ale Europei Occidentale și ale Japoniei, cunoscând astfel o răspândire mondială.

Școala realistă

În teoria relațiilor internaționale școala realistă acordă spații largi cercetării războiului și modalităților prin care statele își pot asigura propria securitate. În general pacea și războiul este legată de lupta pentru putere care se dă între actorii mediului internațional. Unul dintre fondatorii realismului, Hans Morgenthau, combatând reprezentanții unui alt current la fel de presigios din teoria relațiilor internaționale, afirma că în fapt este o naivitate speranța impunerii unei politici de dezarmare prin instituții internaționale. Ajunge la această concluzie prin analiza comparativă pe care o face politicii interne si externe ale statului contemporan.  În interiorul granițelor unui stat, lupta pentru putere este mediată de o pluritate de loialități, aranjamente constituționale și “reguli ale jocului” dependente de o cultură.  Acestea maschează, dar și direcționează lupta pentru putere către concepții concurente despre bunăstare. Puterea coercitivă a statului combinată cu o rețea de norme sociale și legături din interiorul comunității evidențiază politica, ca pe o arenă de progress potențial. În arena internațională toți acești factori care condiționează lupta pentru putere acționează foarte slab sau în unele condiții nici nu se pot manifesta. Aici “voința de putere are mâna liberă” și în consecință “ continuitatea în politica externă nu este supusă opțiunii, ci este o necesitate; pentru că derivă din factori pe care nici un guvern nu îi poate controla, dar îi poate neglija riscând să eșueze (…) Războiul sau pacea sunt decise de acești factori permanenți, indiferent de forma de guvernământ…și de politicile interne. Națiunile sunt doritoare de pace în anumite condiții și sunt războinice în altele”.

Deși sceptic în ceea ce privește posibilitatea eliminării războiului din viața internațională, atât timp cât el este un instrument în lupta pentru putere, Morgenthau a crezut că pot fi identificați acești factori cu ajutorul instrumentelor și metodelor specifice teoriei relațiilor internaționale. Dealtfel în lucrarea care i-a adus nu numai consacrarea ci și o binemeritată faimă internațională—Politics Among Nations—a încercat să găsească principiile cu ajutorul cărora să se poată construi o teorie empirică de politică internațională. Pe baza acesteia s-ar putea identifica condițiile în care un stat poate trece de la o politică de pace la una de confruntare.

Viziunea realistă asupra fenomenului război o găsim și în opera sociologului francez Raymond Aron. Pentru el politica externă este constituită din comportamentul politico-strategic, iar relațiile internaționale se desfășoară în umbra războiului. Nu ințelegea prin acest lucru că războiul este o posibilitate permanentă, ci doar că legitimarea violenței pentru asigurarea scopurilor statului este comună tuturor statelor și că nu ar putea fi monopolizată așa cum fusese în interiorul statelor. În opinia sa relațiile internaționale sunt “relații între unități politice care pretind dreptul de a-și face singure dreptate și de a fi singurul arbitru în privința deciziei de a lupta sau a nu lupta”. Înțelegerea cauzelor războiului a fost  pentru Raymond Aron esențială în descifrarea comportamentului statelor în mediul internațional. A combătut pe acei teoreticieni care explicau cauzele conflictelor dintre state  prin determinism geografic și economic, cum a fost cazul geopoliticienilor și al marxiștilor.

Liberalismul

Cea de-a doua mare școală din teoria relațiilor internaționale – liberalismul- a abordat problema războiului în opozitie cu starea de pace. Se considera că războiul ca fenomen politic poate fi eliminat dacă sunt realizate condițiile pentru instaurarea unei păci durabile. Originea modernă a studiilor asupra păcii (irenologia) se plasează la sfârșitul secolului al XVIII-lea în filozofia lui Immanuel Kant. În 1795, acesta publica  lucrarea Zum ewigen Frieden care va sta la baza tutror disputelor și controverselor privind căile și modalitățile de instaurare a unei păci durabile în societatea omenească. Potrivit concepției lui Kant societățile democratice nu luptă între ele. Analistul Ionel Nicu Sava identifica principalele teze ale gândirii kantiene care, aplicate la mediul international, ar crea premizele obținerii a ceea ce filozoful german numea pacea perpetuă : nici un stat independent, mare sau mic, nu trebuie să se afle sub dominația altui stat; armatele permanente trebuie să fie abolite cu timpul; nici un stat nu trebuie să intervină prin forță în constituția sau guvernul altor state; constituția civilă a tuturor statelor trebuie să fie republicană; legea națiunilor trebuie să se bazeze pe o federație a statelor libere.

Instrumentele prin care s-ar realiza un asemenea ideal în comunitatea internațională erau identificate cu „libertatea în interiorul statului și arbitrajul (dreptul) în relația dintre state”.  Cu alte cuvinte Kant credea că evoluția societății în conformitate cu supremația legii ar crea premisele pentru o stare de moralitate și echitate în relațiile dintre oameni.Nici un guvern aflat sub controlul poporului nu va intra în război dacă nu va fi obligat să o facă. Experiența politică din sistemul relațiilor internaționale zdruncină această concepție.

Școala sociologică

În contextul dezvoltării științelor socio-umaniste, respectiv al reluării unor concepte precum conflict asimetric, conflict de interese, conflict latent vs. conflict manifest, explicațiile de ordin sociologic au căpătat tot mai mare importanță. Această  extindere a paradigmelor și-a găsit expresie mai ales în conceptul de violență structurală dezvoltat de sociologul Johan Galtung. Conceptul a fost adoptat cu rapiditate de analiști și specialiști adepți ai curentelor liberale, ba chiar și socialiste din Occident care au început să atragă atenția asupra nevoiii de reformă a  sistemului relațiilor internaționale contemporane.

Pacea în viziunea lui  Galtung este definită ca opus al violenței. Însă de remarcat faptul că aceasta nu constă pur și simplu în utilizarea controlată a violenței de către oameni, ci este „tot ce impiedică autorealizarea umană și poate fi evitat”. Teoria lui Johan Galtung propune pentru ințelegerea conflictelor contemporane patru tipuri de violentă în politica mondială. Violența  clasică  este ceea ce în literatura de specialitate este definită prin război, tortură sau pedepse inumane și degradante. Un alt tip de violență care poate să apară în mediul internațional în opinia lui Galtung este cea generatăde  sărăcie, de lipsa condițiilor materiale de viață care pot provoca la fel de mari suferințe oamenilor. Cel de-al treilea, represiunea, generată de  pierderea libertății indivizilor de a-și alege și a-și exprima propriile convingeri. În fine, Galtung tratează alienarea ca formă de violență structurală generată de pierderea identității individului și a reducerii conditiilor omului modern de a trăi intr-o comunitate coezivă și de a stabili relații cu alți semeni. Așadar  pentru a putea cunoaște tipurile de conflicte care au fost prezente în istoria secolului al XX-lea este necesar să cunoaștem structura violenței din societatea modernă. Galtung crede că pentru a apărea în sistemul relațiilor internaționale un conflict este necesar ca două  sau mai multe state să aibă interese  incompatibile. Face deosebire între conflict, atitudinea conflictuală și comportarea conflictuală.

Caracterul difuz al conceptului de violență structurală a extins enorm domeniul de cercetare a păcii, ceea ce a însemnat că acest domeniu a fost suprasolicitat, cunoscând o creștere aproape nelimitată și luând proporțiile unei științe universale. În anii 70, această expansiune a fost resimțită ca fiind eliberatoare, mai ales pentru că vechile metode de abordare, aplicate unor probleme moderne precum dezvoltarea internațională a societății umane, a sistemului ei de state și a mediului ei ambiant, nu mai erau deloc potrivite.

In mod tradițional în centrul studiilor clasice despre violență este așezat, în mod indiscutabil actorul predominant, pentru secolul XX, statul, pe care reputatul sociolog Max Weber îl și definea prin raportare la violență. Michel Wievorka plecând de la constatarea pe care o face Raymond Aaron cu privire la rolul statului după cel de-al doilea război mondial constata că rolul actual al statului în relațiile internaționale a scăzut foarte mult și prin urmare nu mai are o pondere la fel de mare în apariția violenței în relațiile internaționale deoarece este tot mai mult deposedat de monopolul violenței legitime așa cum o vedea Max Weber. Acesta nu se mai află, ca in deceniile șapte și opt, ca sursă legitimă în centrul luptei pentru eliberare națională, socială sau ca proiecte revoluționare. Pe de alta parte a scăzut și numărul statelor care promovau violența prin existența unor regimuri politice totalitare sau de dictatură. Astăzi violența este, în opinia lui Pierre Hassner, mai mult legată de absența unui stat puternic și democratic în interiorul societății.

DREPTUL INTERNATIONAL ȘI MENTINEREA PACII

În cazul în care există o lege internațională, aceasta se datorează faptului că este necesar să se stabilească norme de soluționare a litigiilor care depășesc limitele statelor, iar dreptul internațional pentru menținerea păcii a fost destinat inițial în mod specific pentru tratamentul conflictelor armate. Vorbind despre o lege internațională de menținere a păcii vorbim despre o lege care merge dincolo de tratatele bilaterale și multilaterale de non-agresiune și prietenie între state. În plus, evoluția dreptului internațional ajunge până la intervenția organizațiilor internaționale în cadrul statelor, deoarece comportamentul lor este de natură să pună în pericol pacea internațională. Dreptul internațional de menținere a păcii are caracterul unui drept fără încetare în devenire, a cărui evoluție se accelerează odata cu globalizarea. Sunt stipulate diferite moduri de intervenție ale organizațiilor internaționale, dat fiind că dreptul internațional se bazează tocmai pe defunctul Pact al Societății Națiunilor și apoi Carta ONU. Astăzi, aceste organizațiile internaționale, indiferent dacă sunt sau nu sunt direct legate de àl'ONU tind să devină adevărați actori autonomi pe scena internațională, care acționeaza în consecință.

Misiunea dreptului internațional este acela de a asigura și menține relații pașnice între subiecții comunității internaționale, cu punerea în aplicare a propriilor sale mijloace și tehnici. Pentru a face acest lucru, ar trebui să pună în aplicare mecanisme menite să reglementeze strict utilizarea forței și de a crea un cadru juridic în care subiectele de drept internațional pot lucra pentru a rezolva diferențele lor și să încerce să găsească soluții adecvate.

Legea războiului, mama a dreptului internațional, a permis statelor să aibă autoritate unică de a recurge sau nu la război. Dar, această capacitate de a utiliza războiul a fost diminuată treptat prin Convenția de la Haga a doua din 18 octombrie anul 1907 numită convenția Drago-Porter, apoi limitată de Pactul Societății Națiunilor (SDN) din 28 iunie 1919, apoi interzisă de Pactul Kellogg-Briand din 26 august 1928.

Acțiunea organizațiilor internaționale pentru menținerea păcii s-a schimbat profund la sfârșitul anilor optzeci, în special, după căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, fapt care a dezvăluit în mod simbolic colapsul "cortinei de fier" și al blocului socialist. Cu toate acestea, acest eveniment a atins, într-adevăr radical, datele politice.

În legislație, cu toate acestea, edificiul normativ și instituțional construit pentru menținerea păcii a rămas la fel cum a fost construit imediat după război, fără să fi fost vreodată, până în prezent, aplicat cu adevărat. Astăzi, ca și ieri, cadrul legal al menținerii păcii este bazat pe obligația statelor de a soluționa în mod pașnic disputele lor, prin în oricare dintre modurile stabilite articolul 33 din Carta Organizației Națiunilor Unite, fie pe cale diplomatică, de arbitraj sau judiciară. Realizarea factorilor esențiali pentru punerea în aplicare efectivă de către Consiliului de Securitate prin prerogativele alocate prin Cartă a dat o noua față securității colective. Un eveniment concret, în special, a ajutat cu siguranță, la accelerarea acestui fenomen; este caracterizat prin agresiunea comisă în primele zile din august 1990 de către Republica Irak care a invadat teritoriul Emiratului Kuweit pentru a-l anexa definitiv. Această invazie armată a provocat reacția aproape unanimă a statelor, care acționând prin "organul principal al menținerii păcii" și l-a investit cu o reprezentare puternică pentru a pedepsi agresorul. Noual coeziune a comunității internaționale realizată cu câteva luni înainte de refuzul Irakului de a se conforma somației Consiliului de Securitate a dereminat constrângerea prin forță a trupelor lui Saddam Hussein să se retragă din teritoriile ocupate. Aceasta unitate de opinie și acțiune a avut un succes răsunător și a permis ONU să recurgă la arme pentru restabilirea ordinii publice internaționale, creând moment de speranță: să fie în măsură să se bazeze pe sistemul de securitate colectivă regenerat pentru a preveni și , dacă este cazul, să combată în mod eficient amenințările la adresa păcii internaționale sau rupturi reale. Aceasta ar avea ca rezultat o îmbogățire în timp de concepte destinate pentru a desemna diferitele forme și, mai presus de toate, diferitele grade de implicare și ambiție în operațiunile ONU pentru triumful păcii internaționale.

De la înălțimea acțiunii Consiliului de Securitate, șefii de stat și de guvern au solicitat Secretarului General în ianuarie 1992, elaborarea unui document prospectiv. "Agenda pentru Pace", lansat în luna iunie a aceluiasi an, a prezentat o serie de concepte, de la diplomație preventivă la "consolidarea păcii".

ONU este într-adevăr singurul actor capabil să proiecteze o serie de intervenții și să le pună în aplicare, în cazul în care statele membre îi mijloacele până la sfârșit. Activitatea sa se extinde asupra a trei domenii majore:

– Cu privire la menținerea păcii în sine, cu desfășurarea unui drept la pace;

– Controlul armelor, în cazul în care, tratatele sunt încheiate în afara autorității sale, ea a însărcinat activitatea mai multor comisii cu monitorizarea conformității diferitelor tratate, chiar dacă astăzi polarizarea a reînceput, iar jocurile sunt făcute în majoritate de SUA si Rusia;

– Justiția internațională, cu activitatea mai multor instanțe internaționale, în serviciul păcii și altele în slujba luptei împotriva crimelor internaționale.

Astăzi, referitor la provocările și problemele cu care se confruntă lumea, folosirea forței armate între state este interzisă de art.2 alin.4 din Carta Organizației Națiunilor Unite (ONU), cu excepția cazurilor de legitima apărare și de punere în aplicare adoptate de Consiliul de Securitate în temeiul capitolului VII al Cartei.

Într-adevăr, unul dintre obiectivele principale ale Organizației Națiunilor Unite este menținerea păcii și securității internaționale. De la crearea sa în 1945 pentru a înlocui Liga Națiunilor – care a apărut după primul război mondial (1914-1918) – ONU s-a străduit a pune în aplicare rezoluțiile sale, depunând eforturi să-și îndeplinească obiectivul de a nu face uz de forțele militare ONU. De cele mai multe s-a straduit să prevină disputele pentru a nu escalada într-un conflict armat, pentru a convinge adversarii să se așeze la masa negocierilor, sau pentru a facilita revenirea la pace după un conflict.

De-a lungul anilor, O.N.U. a ajutat să se încheie numeroase conflicte, de multe ori prin intervenția Consiliului de Securitate, principalul organism care se ocupă de problemele legate de pacea și securitatea internațională.

Pacea definită ca absența războiului a fost mult timp una dintre provocările majore cu care se confruntă dreptul internațional. Deși războiul este consubstanțial cu umanitatea, cu toate acestea, apare pacea, ca intrând în sfera de aplicare a “întotdeauna posibil”, în timp ce securitatea este definită, în principal, ca “Faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol”.

În context, apărarea este o acțiune declanșată pentru a contracara o amenințare, în timp ce securitatea este sentimentul de siguranță a unui stat in lipsa oricarei amenințări. Preponderentă este, prin urmare, componenta de securitate (statul care are ca scop o securitate permanentă, cu excepția perioadelor de risc), decât componenta de apărare (acțiune care are loc la un moment dat, ca răspuns la un risc identificat) potrivit lui Bernard Warusfel.

Pe de o parte, la sfârșitul războiului rece s-a schimbat complet situați securității internaționale, conflictele fiind acum, în general, fie interne, fie regionale, astfel încât O.N.U. a trebuit să reproiecteze și să facă mai eficiente diferitele instrumente aflate la dispoziția sa. ONU a urmărit consolidarea capacității de menținere a păcii, de a face față unor situații noi, prin utilizarea mai eficientă a organizațiilor regionale și dezvoltarea capacității sale de a consolida pacea după un conflict, mai ales că, de la începutul secolului XXI, am asistat la apariția unor noi amenințări precum terorismul internațional. Pe de altă parte, dezacordurile între marile puteri, natura schimbătoare a conflictelor și a crizelor internaționale, inclusiv proliferarea conflictelor interne, însoțite de o dezintegrare a aparatului de stat, au a schimbat profund rolul ONU în menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Acest fapt care a determinat din partea ONU inovații semnificative care s-au axat pe punerea în aplicare a măsurilor de intervenție în temeiul capitolului VII al Cartei. În cazurile în care s-a făcut uz de vigoare, ONU ar putea acționa numai prin intermediul forțelor suportate de către statele membre, rolul său fiind autorizarea și legitimizarea utilizării forței.

De asemenea, ONU a fost înființată în primul rând pentru a salva “generațiile următoare de flagelul războiului”, pentru a se asigura că ororile celor două războaie mondiale experimentate lume nu se vor repeta niciodată. Șaptezeci de ani mai târziu, mai mult decât de războaiele de agresiune dintre state, cele mai mari amenințări la adresa securității noastre de astăzi, și care vor continua, probabil, în deceniile următoare, sunt războaiele civile și violența din interiorul statelor, riscul de utilizare a armelor de descurajare, terorism și/sau a crima organizată transnațională.

ONU, in temeiul Cartei fondatoare, aspira la construirea unei păci durabile și a securității internaționale, într-o lume în care oamenii se pot deplasa în condiții de siguranță. Dar, dincolo de faptul că există numeroase texte și/sau tratate internaționale, de exememplu Carta ONU printre altele, trebuie să recunoaștem că, în ciuda existenței lor, acestea par să fie încălcate de către marile puteri, cum ar fi Statele Unite si Federația Rusă, ignorând regulile de jus cogens așa cum a fost cazul în Irak, unde SUA și-a depășit drepturile prin ignorarea rezoluția Consiliului de securitate al ONU în războiul împotriva acestei țări. In mod similar a procedat Federația Rusă în cazul intervenției in Siria. Nerespectarea normelor jus cogens ar trebui sancționată, dar mai ales regulile de siguranță trebuie să fie menținute și consolidate, prin includerea în mijloace eficiente de conformitate.

Având în vedere evenimentele care au avut loc sau care au încă loc în lume, cum ar fi al doilea război din Golf, în Orientul Mijlociu, Afganistan și Haiti, ONu trebuie să fie pregatită să ofere răspunsuri și soluții rapide, fiind conștientă că orice provocare este de o importanță capitală. Chiar dacă nu exista nici o dificultate în a recunoaște că starea de conflict este inerentă umanității și istoria umană continuă să dezvăluie că inumanitatea poate fi câteodată măsura omenirii, soluțiile stau în creșterea economică locală sau global, menținerea păcii sau crearea de zone pacificate. Prin urmare, este important să se analizeze, să se studieze aprofundat si metodic diferitele moduri de soluționare pașnică a diferendelor internaționale, construcția legală a conceptului de pace în lume, pentru a înțelege mai bine dificultățile care trebuie depășite, având în vedere situația geopolitică internațională curentă.

Organizația Națiunilor Unite a adoptat o serie de principii fundamentale pentru relațiile internaționale și ar trebui să guverneze relațiile dintre state, norme de bază ale dreptului internațional public. Aceste principii fac obiectul Rezoluției 2625 a Adunării Generale a ONU, care a fost confirmată și explicată printr-o serie de alte rezoluții ulterioare. Obiectivul principal al proclamării acestor principii este menținerea păcii în lume. A fost priritar pentru Națiunile Unite a promova implementarea dreptului internațional public în relațiile internaționale și a promova statul de drept între națiuni.

PRINCIPII DE BAZĂ DE DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

 Menținerea păcii și securității internaționale la Națiunile Unite, a fost preocuparea centrală atunci când Adunarea Generală a proclamat principiile care guvernează relațiile dintre state, ONU fiind înființată la sfârșitul celui de al doilea război mondial, care a fost devastator și, înainte de acesta, a existat o primă conflagrație la fel de ucigătoare. Problema ONU, inca de la inceput, a fost cum să se mențină pacea în lume, astfel încât aceste conflicte să nu se repete. La această problemă, Adunarea Generală a ONU a raspuns: "Menținerea păcii și securității internaționale și dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni se numără printre scopurile fundamentale ale Națiunilor Unite" și adaugă "este important să se mențină și să se consolideze pacea internațională bazată pe egalitate, justiție și respectarea drepturilor fundamentale ale omului și să se dezvolte relații de prietenie între țări, indiferent de diferențele dintre sistemele lor politice și nivelul lor de dezvoltare economică și socială."

  Pentru a atinge acest obiectiv de menținere a păcii, principii fundamentale au fost proclamată de Adunarea Generală pentru ca dreptul să guverneze relațiile internaționale și nu forță și violența, care nu ar trebui să fie utilizate ca mijloc de soluționare a conflictelor.

Principiile enumerate în Rezoluția 2625 sunt în număr de șapte:

Principiul conform căruia statele se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat, sau în orice alt mod în contradicție cu Organizația Națiunilor Unite;

Principiul conform căruia statele vor rezolva diferendele lor prin mijloace pașnice și justiție, în așa fel încât pacea și securitatea internațională să nu fie în pericol;

Principiul neintervenției în chestiuni care țin de competența națională a oricărui stat, în conformitate cu Carta;

Obligația statelor de a coopera cu alte state, în conformitate cu Carta;

Principiul egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare;

Principiul egalității suverane a statelor;

Principiul conform căruia statele trebuie să îndeplinească cu bună credință obligațiile asumate de acestea, în conformitate cu Carta.

 Adunarea Generală a declarat pe de o parte, că aceste principii sunt interdependente între ele și, în al doilea rând, că aceste principii sunt "principiile fundamentale ale dreptului internațional" și, prin urmare, solicită tuturor statelor să se bazeze pe aceste principii în comportamentul lor internațional și să dezvolte relațiile lor reciproce, pe baza respectării stricte a principiilor ONU.

CARTA NATIUNILOR UNITE ȘI ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE ÎN A MENȚINE PACEA ȘI SECURITATEA INTERNAȚIONALĂ

Consiliul de Securitate este organul principal de gestionare a crizelor al Organizației Națiunilor Unite, împuternicit să impună obligații tuturor celor 193 de state membre ale ONU pentru a menține pacea. Cei cinci membri permanenți și zece membri aleși ai consiliului se întâlnesc în mod regulat pentru a evalua amenințările la adresa securității internaționale, abordarea problemelor care includ războaie civile, dezastre naturale, controlul armelor și terorismul. Structural, organismul rămâne în mare parte neschimbat de la fondarea sa în 1946, ceea ce provoacă dezbateri între mai mulți membri cu privire la eficacitatea și legitimitatea sa ca arbitru pe probleme de securitate internațională. Războiul civil din Siria ridică probleme speciale în Consiliul de Securitate, pe fondul preocupărilor cu privire la instabilitatea regională, proliferarea acesteia, și o criză umanitară de mari proporții. În mod similar, fricțiunile Rusiei cu Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană ca urmare a acțiunilor sale în Ucraina de la începutul anului 2014 au introdus noi tensiuni în consiliu.

Consiliul de Securitate cuprinde cinci membri permanenți (P5) -China, Franța, Federația Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii, oricare dintre acestea avnd drept de veto și zece membri nepermanenti ai consiliului, aleși pe câte doi ani neconsecuti, și care nu au putere de veto.

Statutul privilegiat al P5 își are rădăcinile în fondarea ONU în perioada de după al doilea război mondial. Statele Unite și Rusia (pe atunci Uniunea Sovietică) învingătoare categorică a războiului, împreună cu Regatul Unit al Marii Britanii, au modelat ordinea politică postbelică. În planurile lor pentru ceea ce ar deveni Organizația Națiunilor Unite, presedintele SUA, Franklin Delano Roosevelt, a insistat asupra includerii Chinei în conducere, prefigurand o securitate internațională prezidată de "patru polițiști la nivel mondial". Prim-ministrul britanic Winston Churchill a văzut în Franța un tampon european împotriva agresiunii potențiale germane sau sovietice și, astfel “sponsorizat” oferta Franței care-și dorea restaurat statutul de mare putere.

Membrii P5 au ales să-și exercite capacitatea lor de veto împotriva rezoluțiilor Consiliului în grade diferite. URSS/Rusia a fost cel mai frecvent utilizator al puterii sale de veto în Consiliul de Securitate; și-a exercitat dreptul de a bloca mai mult de o sută de rezoluții de la înființarea consiliului. Statele Unite ale Americii este al doilea cel mai frecvent utilizator al veto-ului. Regatul Unit, Franța, și China folosesc dreptul de veto lor cu moderație. Utilizarea de către China a veto-ului a crescut considerabil în ultimii ani.

Președinția consiliului se rotește pe o bază lunară, asigurând o anumită influență, stabilirea agendei pentru zece membrii săi nepermanenți, care sunt aleși printr-un vot de două treimi a Adunării Generale. Principalul criteriu de eligibilitate este contribuția "la menținerea păcii și securității internaționale", adesea definit prin contribuții financiare sau de trupe la operațiuni de menținere a păcii sau de conducere în chestiuni de securitate regională care ar putea să apară în fața consiliului.

Organele subsidiare care sprijină misiunea Consiliului includ comitete ad-hoc privind sancțiunile, lupta împotriva terorismului și neproliferarea armelor nucleare, biologice și chimice, precum și tribunalele penale internaționale pentru Rwanda și fosta Iugoslavie. În cadrul Secretariatului ONU, Departamentul de operațiuni de menținere a păcii și Departamentul de susținere în teren gestionează operațiunile de teren. Comisia de consolidare a păcii, înființată în 2005 ca un depozit al memoriei instituționale și cele mai bune practici în construcția păcii servește un rol consultativ.

Consiliul de Securitate are drept scop de a ajunge la soluționarea pașnică a diferendelor internaționale în temeiul capitolului VI din Carta ONU, care autorizează Consiliul să invite părțile să caute o soluție prin negociere, arbitraj, sau prin alte mijloace pașnice. În lipsa acestuia, capitolul VII împuternicește Consiliul de Securitate să ia măsuri mai ferme, cum ar fi impunerea de sancțiuni sau să autorizeze utilizarea forței prin misiuni de menținere a păcii, care sunt fața cea mai vizibilă a activității de gestionare a conflictelor al ONU “pentru a menține sau de a restabili pacea și securitatea internațională”. La mijlocul anului 2015, Consiliul a supraveghea șaisprezece operații și aproape 105.000 de oameni – personal în uniformă.

Constrânse de rivalitatea SUA-URSS, Consiliul de Securitate a acționat rar în deceniile patru și jumătate între fondarea sa și încheierea Războiului Rece, în 1989. În acest timp a autorizat șaptesprezece operațiuni de menținere a păcii. Începând cu 2014, tensiunile sporite dintre Statele Unite și Rusia s-au manifestat din nou în consiliu, ceea ce duce la temeri că aceasta ar putea fi mai puțin capabil să acționeze atunci când se confruntă cu crize. De exemplu, în iulie 2015, Rusia a respins o rezoluție care ar fi creat un tribunal internațional pentru urmărirea penale a separatistilor pro-Rusia din estul Ucrainei, care se crede că au doborât zborul Malaezia Airlines MH17 folosind o rachetă rusă.

Consiliul de Securitate a autorizat cincizeci și unu de operațiuni în anii care au urmat războiului rece, mulți răspunzând unor state falimentare, războaie civile sau urgențe umanitare complexe, precum și implementarea încetării focului in unele zone de conflict, în absența acordului părților. În conformitate cu mai multe mandate, s-au combinat operațiile militare-inclusiv norme mai puțin restrictive de angajament, cu sarcini civile care să permită protecția refugiaților, inclusiv a serviciilor de poliție, asistență electorală și administrare legală. Națiunile în curs de dezvoltare furnizează partea cea mai mare parte a personalului.

Organizațiile regionale au jucat un rol tot mai important în rezoluțiile de menținere a păcii și conflictelor, în unele cazuri acționează în calitate de subcontractanți în numele Consiliului. De exemplu, Consiliul a autorizat folosirea forței în Libia, în 2011, după ce Liga Arabă a cerut o zonă de interdicție aeriană, mandat executat de NATO. Experții sunt impresionați de voința crescută și capacitatea Uniunii Africane (UA), care a incheiat un parteneriat cu ONU în realizarea unor misiuni hibride în Somalia și regiunea Darfur din Sudan. Cu toate acestea, la sfârșitul anului 2014, ONU a preluat responsabilitățile de menținere a păcii în Republica Centrafricană de la Misiunea Internațională de sprijin ce fusese condusă de UA (MISCA).

Dispozițiile sancționatoare prevăzute la articolul 41 din Carta ONU, în stare latentă în cea mai mare a Războiului Rece, au devenit unul dintre instrumentele cele mai frecvent utilizate ale Consiliului de Securitate. S-au aplicat sancțiuni doar de două ori înainte de căderea zidului Berlinului: în 1966, un embargo comercial a fost adoptată împotriva guvernului minorității albe din Rhodesia de Sud (azi Zimbabwe), iar în 1977, un embargo asupra armelor a fost adoptat împotriva Africii de Sud care promova apartheidul. La începutul anilor 1990, Consiliul a început să utilizeze regulat sancțiunile, începând cu Irakul, fosta Iugoslavie, și Haiti. Din 2014, sancțiuni ale Consiliului de Securitate sunt în vigoare vizând 13 regimuri, 618 persoane fizice și 421 entități și alte grupuri.

Aceste embargouri complete au confruntat cu critici. După invazia din Kuweit și ulterior Războiul din Golf împotriva lui Saddam Hussein, Națiunile Unite au combinat un program de dezarmare cu sancțiuni severe. ONU a stabilit ulterior programul de Petrol pentru produse alimentare, care a fost marcat de exploatare și de corupție. O anchetă independentă a constatat că aproximativ două mii de firme – multe dintre ele bazate în țările din P5 au plătit comisioan ilegale guvernului irakian în valoare totală de aproape 2 miliarde $. Investigația a constatat că o mare parte a produselor alimentare furnizate în cadrul programului a fost de proastă calitate și că termenele de livrare au fost întârziate.

Consiliul de Securitate a jucat un rol important în stabilirea unui prag pentru sancțiuni cu privire la programul nuclear al Iranului și armonizarea politicii internaționale privind finanțarea terorismului.

Consiliul a dispune, de asemenea, de puterea de a trimite cazurile de genocid, crime de război și crime împotriva umanității Procurorului de pa lânga Curtea Penală Internațională. A făcut acest lucru pentru prima dată în 2005, având ca rezultat remarcabil, pentru presedintele sudanez Omar al-Bashir, acuzat de genocid in Darfur.

În conformitate cu Carta Națiunilor Unite, utilizarea forței este legală doar în cazurile de auto-apărare sau în cazul în care a fost autorizată de către Consiliu. Chestiunea utilizării legitime a forței rămâne controversată.

Războiul aerian de șaptezeci și opt de zile dus de NATO în Kosovo este cazul cel mai des invocat în atacarea legitimitatătii intervențiilor umanitare în afara autorizației Consiliului de Securitate. Campania de bombardare a fost realizată pentru a proteja albanezii kosovari de purificarea etnică a sârbilor, după ce Rusia a indicat că va bloca autorizația în consiliu. O comisie independentă de cercetători consideră că ulterior intervenția "ilegală, dar legitimă."

Conceptului de responsabilitate de a proteja (R2P), a aparut la începutul anilor 2000, pentru a justifica utilizarea forței în afara autorizației Consiliului prin estomparea principiului neamestecului în treburile suverane. Doctrina, cum a fost adoptată de către Adunarea Generală a ONU în 2005 prevede că statele au responsabilitatea de a proteja populația de crime împotriva umanității; comunitatea internațională are responsabilitatea de a utiliza mijloace pașnice pentru protejarea populațiilor amenințate; și atunci când un stat "eșuează în mod vădit" să respecte responsabilitățile sale, ar trebui să fie luate în mod colectiv coercitive măsuri Capitolul VII.

Această dezbatere a fost reînviată în perioada premergătoare intervenției în Libia, condusă de NATO în 2011 și continuă cu războiul civil sirian în curs de desfășurare.

"Legitimitatea este foarte mult în ochii privitorului" a declarat veteranul analist al ONU, Jeffrey Laurenti.

În timp ce avocații R2P critică Consiliul de Securitate și a membrilor săi pentru o lipsă de voință politică, alții pun sub semnul întrebării capacitatea ONU de gestionare a conflictelor, invocând adesea anii 1990 și crizele de menținere a păcii din Somalia, fosta Iugoslavie și Rwanda.

În umbra experienței sale 1993 în Somalia, în care optsprezece rangeri ai armatei au fost uciși într-o încercare de a captura un dictator militar, Statele Unite au fost printre puterile care au împiedicat un răspuns robust al ONU în Rwanda, deși în 1994 o valoare estimata de opt sute de mii de oameni au fost uciși într-un genocid comis împotriva etnicilor tutsi.

ONU a suferit, de asemenea înfrângeri umilitoare în Balcani, unde forțele de pace au fost folosite ca scuturi umane în asediul orașului Sarajevo și nu a reușit să protejeze civilii din Srebrenica de la masacru. Experții declară că aceste misiuni au fost compromise de ambele probleme logistice și politice, inclusiv mandatele contradictorii, resursele inadecvate și interesele parohiale ale marilor puteri.

Dar un număr de experți afirma ca de ansamblu performanța ONU este relativ puternică: studii empirice recente ale ONU au constatat că, în general, misiunea de menținere a păcii este eficientă în prevenirea reluării violenței, în scenarii post-conflict.