Riscul de Solvabilitate

Universitatea din Oradea

Facultatea de Stiinte Economice

Riscul de solvabilitate

Profesor coordonator:Bente Corneliu Cristian

Studenti :Neag Antonio

Tor Sergiu Sebastian

Mot Sebastian Aurelian

1.Conceptul de risc de solvabilitate

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situatie apare atunci cand banca isi asuma riscuri prea mari in corelatie cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem ca in acest caz nu exista o adecvare a capitalului bancii.

Riscul solvabilității este consecința manifestării unuia sau mai multor riscuri bancare și pe care banca nu le-a prevenit. Riscul de insolvabilitate arată cât din valoarea fondurilor proprii ale băncii poate decădea înainte ca poziția creditorilor ei să fie pusă în pericol.

Capitalul bancar are un rol esențial și în protecția globală a băncii de riscurile nediversificabile și cele pure. El joacă rolul de amortizator global de șoc și de aceea mărimea și structura sa sunt elemente esențiale în stabilirea propriului risc al băncii.

Riscul de solvabilitate este cel de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru absorbția pierderilor eventuale.În schimb, riscul de credit arată riscul degradării solvabilității contrapartidelor, nu a instituției împrumutătoare.

Acest risc rezultă, pe de o parte, din suma totală a fondurilor proprii disponibile și pe de altă parte din riscurile ce se produc (de credit, de piață, de rată, de schimb etc.).

Reglementarea prudențială fixează praguri minime pentru fondurile proprii în funcție de riscurile la care instituțiile bancare sunt expuse. Analizele specifice ale riscurilor sunt indispensabile pentru definirea adecvării «obiective» a fondurilor proprii la riscurile realmente posibile.

Sumele de fonduri proprii definite în funcție de măsurarea riscurilor sunt numite fonduri proprii «economice».

2.Reglementari privind solvabilitatea bancii

Reglementarea prudențială a solvabilității băncii se referă la adecvarea (suficiența) fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilității în fața ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referință obligatorie pentru toți indicatorii de performanță, datorită condiției imperative de remunerare satisfăcătoare a acționarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor, pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanțelor, nu sunt bine stăpânite.

Activand in acest fel,banca scade ponderea capitalului in totalul pasivului, creste efectul de levier si in acelasi timp creste si riscul de solvabilitate.

Pentru a contracara tendinta bancilor de maximizare a profitului prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile monetare si de credit impun limite in domeniu sub forma unor norme prudentiale. Aceste norme reglementeaza aspecte legate de adecvarea capitalului bancii (capital adequacy) si fac trimitere la fondurile sale proprii. Din acest motiv este bine sa clarificam, in cazul legislatiei romanesti ce inseamna fonduri proprii.

Reglementarile prudentiale bancare impun urmatoarele norme ce vizeaza riscul de solvabilitate:

Capitalul social minim – pentru a putea obtine acordul de functionare in vederea desfasurarii unei activitati de banca, o societate trebuie sa aibeun capital social minim de 5 milioane euro. Acesta trebuie sa fie subscris integral si varsat in proportie de cel putin 50 % in momentul constituirii.

Adecvarea fondurilor proprii – aceste regulementarile vizeaza constituirea de fonduri proprii in functie de riscurile asumate de banca. Initial s-a avut in vedre riscul de credit, insa reglementarile s-au modificat in functie si de alte riscuri. Cea mai celebra norma de adecvare a fondurilor proprii este cea creata de Comitetul de la Basel

Investitii in valori mobiliare – tinand cont de specificul bancii de intermediar financiar, se incearca prin aceasta reglementare sa se limitezeplasamentele in actiuni si implicarea bancii in activitati care nu ii sunt specifice. Pe de alta parte, o impletire a capitalului bancar cu cel din alte sectoare genereaza un risc sistemic, tradus prin interese economico-financiare comune care slabesc controlul prin banci asupra agentilor economici. In schimb, participatiile la capitalurile unor societati bancare sau financiare sunt agreate intr-o masura mult mai mare.

3.Evaluarea riscului de solvabilitate

Dificultățile de evaluare a fondurilor proprii economice «adecvate» la riscuri sunt metodologice și practice. Această evaluare necesită evaluarea cu probabilitatea pierderilor «posibile» și a nivelului de protecție, astfel încât fondurile proprii să facă față acestor pierderi.

Fondurile proprii economice sunt fondurile proprii necesare pentru a face față riscurilor măsurate cât mai obiectiv posibil și nu forfetar.

Prin definiție, fondurile proprii permit acoperirea pierderilor posibile cu probabilitate fixată în avans. Ele sunt estimate plecând de la măsurări obiective, nu forfetare, ale riscurilor.

Probabilitatea ca pierderile să depășească fondurile proprii economice este pragul de toleranță. Pragul de toleranță nu este altceva decât probabilitatea de „default" a instituției, fiind o măsură a riscului său de solvabilitate. Alegerea pragului de toleranță este critică.

Fondurile economice proprii trebuie, teoretic, să acopere riscurile de pierderi până la orizontul expunerilor: cel al angajamentelor existente pentru riscul de credit și ține cont de profilurile temporale ale expunerilor, cel necesar pentru lichidarea pozițiilor pentru riscul de piață.

Suma consumărilor fondurilor proprii pe operațiune supraestimează riscul global, căci ele omit efectul acestei diversificări. Întreaga supraestimare conduce la un excedent de fonduri proprii. Ori fondurile proprii constituie rata care condiționează dezvoltarea activităților. Eliminarea supraestimărilor justifică un efort al preciziei pentru a ține seama de efectele diversificării riscurilor.

  Gestiunea riscului solvabilității ține de mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece indiferent de eficacitatea acțiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, apariția pierderilor este posibilă mereu, de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii.

Băncile care acceptă un nivel mare de riscuri sunt obligate să-și consolideze fondurile proprii chiar peste nivelul prevăzut de autoritățile bancare.

Gestiunea riscului de solvabilitate se va efectua prin titlurizare. Fenomenul de titlurizare aduce importante transformări, dar și avantaje în domeniul bancar.

Posibilitatea băncilor de a-și revinde creanțele asigură o mare lichiditate activului bancar și diminuează expunerea lor la riscuri. Ieșirea acestor creanțe permite realizarea de economii ale fondurilor proprii, putând fi orientate spre alte destinații. În această ipostază, titlurizarea constituie un instrument de gestiune a bilanțului, permițând modularea în același timp a nivelului fondurilor proprii și a rentabilității lor.

Titlurizarea creanțelor constă în cedarea către investitori a unui ansamblu de creanțe. Este vorba de un transfer de proprietate prin preluarea creanțelor cedate de bănci de către Fondul Comun al Creanțelor (FCC) în schimbul disponibilităților constituite prin contribuția investitorilor. Creanțele titlurizate angajează fluxuri susceptibile de a remunera investitorii potențiali.

Motivațiile pentru titlurizare (franceză securitisation) pot fi diferite de la un cedant la altul. Ele se referă, în general, la ameliorarea solvabilității, ladiversificarea surselor de finanțare, la o concentrare a activității asupra prestărilorde servicii și, în anumite condiții, la o creștere a rentabilității fondurilor proprii.

Pentru a determina în ce condiții economia fondurilor proprii afectează rentabilitatea, trebuie efectuat un bilanț al costurilor și a avantajelor operațiunii. Pornind de la acest bilanț costuri-avantaje, trebuie urmărit în ce condiții titlurizarea permite administrarea fondurilor proprii pentru ameliorarea rentabilității.

Compararea costurilor și avantajelor constă, în definitiv, în compararea costului de refinanțare al bilanțului, ce cuprinde pe cel al fondurilor proprii și costul global de refinanțare prin titlurizare.

4.Garanția și acoperirea riscurilor

Există câteva tehnici de bază pentru reducerea riscului remunerației către investitori:

Subdimensionarea constă în promisiunea făcută investitorilor care recumpără părțile pentru numai o parte a fluxurilor angajate din creanțele originale. Dacă aceste creanțe devin riscante, fluxurile angajate prin pool-ul original de creanțe se diminuează.

Emisiunea părților ordinare și subordonate constă în împărțirea părților emise în contrapartida creanțelor originale în tranșe diferite, de exemplu, o tranșă ordinară și o tranșă subordonată. Tranșa subordonată este alimentată după tranșa ordinară și suportă riscul rezidual.

Metoda poate să angajeze mai multe categorii de părți emise în contrapartida aceluiași pool de creanțe originale. Unele concentrează și altele oferă o rentabilitate aproape sigură. Acestea din urmă sunt mai ușor de negociat și de vândut investitorilor.

Această tehnică necesită retragerea fluxurilor de către creanțele originale pentru reorientarea lor cu prioritate către diferite categorii de părți.

Să presupunem că problema este de a proteja părțile contra riscului de „default" al creanțelor originale.

Părțile create în contrapartida creanțelor originale sunt de două tipuri: seniorii sunt fără risc și juniorii(părțile subordonate) suportă toate riscurile.

Soluția cea mai simplă pentru anularea riscului părților seniori constă in atribuirea tuturor „defectelor" părților juniori.

Dacă riscul de „default " se adeverește mai slab decât a fost prevăzut, creanțeleoriginale degajează un excedent de rentabilitate față de minimul necesar pentru garantarea rentabilității investitorilor seniori. Acest excedent crește rentabilitatea părților subordonate.

Invers, dacă rentabilitatea efectivă este inferioară rentabilității garantate seniorilor, reduce rentabilitatea părților subordonate.

Asigurarea. În mecanismul asigurării, fluxurile sunt garantate investitorilor printr-un contract de asigurare, care are ca scop acoperirea tuturor decalajelor între fluxurile garantate în avans și fluxurile obținute pe baza părților originale. Evident, cu cât șansele observării decalajelor ridicate sunt mai mari, cu atât mai costisitoare este asigurarea.

Titlurizarea oferă o serie de avantaje financiare care se rezumă la scăderea costului de refinanțare a creanțelor titlurizate. Toți factorii care concură la scăderea costului de refinanțare sporesc avantajul financiar al titlurizării.

 Acceptiunea care i se confera cel  mai frecvent conceptului de insolvabilitate este aceea de incapacitate de restituire la scadenta a creditului primit de un agent economic. Doar ca si bancile pot ajunge intr-o situatie oarecum similara, anume de a inregistra pierderi atat de mari incat sa pericliteze interesele creditorilor, chiar daca solicitarilor acestora de a li se converti depozitele in numerar n-au devenit inca contagioase. Regland raportul dintre nivelul dobanzii la credite si cel la depozite bancile actioneaza de asa maniera incat, in conditii normale, reduc la maximum riscul lor de insolvabilitate. Mai mult, prin contractele de acordare a creditelor si a celor de depozit bancile au posibilitatea sa cunoasca si sa supravegheze comportamentul clientilor care au luat imprumut si de ai determina sa actioneze cat mai corect si mai conform cu angajamentele asumate pentru a nu se transforma in surse de risc de insolvabilita 626f55g te.

Pe de alta parte, daca randamentul economic al capitalului firmelor este superior nivelului dobanzii la creditele contractate ele inregistreaza un binefacator efect de levier. Acesta antreneaza o crestere a randamentului financiar al fondurilor proprii si, o data cu ea, accentuarea tendintei de indatorare peste limita admisibila. Fiind un proces pe muchie de cutit bancile incearca sa controleze rata indatorarii clientilor diferentiind primele de risc pentru a marii costul capitalului pe masura ce nivelul creditului creste. Doar ca nu intotdeauna imprumutatorii se supun fortei de rationalizare a pretului, preferand sa contracteze noi si noi credite incat ajung sa-si indeplineasca cu dificultate obligatiile de rambursare a lor la scadenta. Inrautatindu-si astfel situatia financiara acesti agenti economici expun si bancile riscului de insolvabilitate.

Posibilitatea aparitiei acestei categorii de risc este amplificata de scaderea costului imprumutului obligatar si de expansiunea creantelor negociabile care, alaturi de alti factori, au intensificat concurenta pe partea ofertei de fonduri fortand bancile sa accepte creditarea unor proiecte mai riscante pe care in mod normal le-ar fi refuzat. Scaderea calitatii creantelor bancare a fost determinata nu doar de competitia tot mai acerba de pe piata financiara ci si de expunerea bancilor la variatia ratei dobanzii pe termen scurt si de dereglementarea care se propaga cu repeziciune si in acest domeniu de activitate. Acum strategiile de plasament ale bancilor includ si participarea lor la crearea unor firme care folosesc sau produc tehnologie inalta precum si achizitionarea obligatiunilor cu randament inalt (junk bonds).

Tandemul format din scaderea ratei dobanzii la credite si a gradului de capitalizare, privit prin prisma raportului fata de intregul pasiv, poate crea bancilor pierderi mult peste capitalul de care dispun. In aceste doua mari categorii de surse ale riscului de insolvabilitate se gasesc si principalele cai de reducere a lui: micsorarea riscului de portofoliu de credite si majorarea capitalului propriu. Unele banci cauta sa-si mareasca veniturile modificand structura activelor prin cresterea ponderii creditelor caracterizate printr-un plus de rentabilitate. Dar procedand astfel se modifica si nivelul riscului asumat. Rezultate mai bune se obtin daca in formarea portofoliului de credite se folosesc alte criterii, cum ar fi reactia agentilor economici debitori la schimbarile previzibile si la cele neprevizibile din economie, sau dispersarea imprumuturilor pe mai multe categorii de credite si a datei scadentelor activelor si a pasivelor. In acest fel se poate adopta ca varianta de optimizare fie cresterea ponderii plasamentelor pe termen scurt fie cresterea ponderii pasivelor cu scadenta indelungata.

Oricare ar fi alternativa aleasa este evidenta necesitatea stringenta a supravegherii activitatii bancilor pentru a preveni aparitia cazurilor de insolvabilitate si, ulterior, pentru solutionarea lor. De altfel si bancile urmaresc activitatea debitorilor pentru a identifica entitatile amenintate cu insolvabilitatea inainte ca ea sa devina efectiva. Daca supravegherea este riguroasa si profesionala exista posibilitatea ca riscurile individuale de insolvabilitate sa dispara, ramanand dificil sau imposibil de asigurat protectia impotriva riscului global al prabusirii pietelor unor bunuri sau titluri finantate prin credite, ori disfunctionalitatile din sistemul interbancar de decontare care conduce la neindeplinirea efectiva a obligatiilor de plata. Fapt ce dezvaluie si el dimensiunea si caracterul riscului de insolvabilitate.

Totusi riscul de insolvabilitate nu este inevitabil daca avem in vedere ca, in ultima instanta, el se produce numai cand valoarea fondurilor proprii a ajuns sa fie mai mica decat marimea pierderilor inregistrate de banca. In astfel de cazuri pozitia creditorilor ei este in pericol deoarece se depaseste limita pana la care se extinde raspunderea actionarilor si daca marimea imprumuturilor individuale intrece pragul pana la care ele sunt garantate. Prin urmare raportul dintre riscul si capitalul propriu al unei banci este inversproportional incat probabilitatea aparitiei starilor de insolvabilitate se reduce mult cand nivelul capitalului ei creste rapid. Capitalul propriu fiind un instrument tehnic de reducere, intr-o prima instanta, a riscului de insolvabilitate si, prin aceasta, de prevenire a riscului de sistem Banca Nationala impune bancilor comerciale niveluri tot mai inalte ale capitalului minim detinut de ele. Marimea acestui capital se afla intr-o relatie indirecta cu riscul de sistem deoarece cand o banca nu poate furniza celorlalte institutii similare fondurile necesare stingerii obligatiilor reciproce sistemului bancar de decontare se deregleaza antrenand cu el amplificarea perturbatiilor financiare. Dar acest potential de destabilizare al sistemului bancar se manifesta doar cand valoarea tranzactiilor in decontare depaseste capitalurile proprii ale intermediarilor de plati.

 Cunoscandu-se faptul ca relatia dintre capitalul propriu si riscul de insolvabilitate este uneori mediata de cantitatea si natura creditelor acordate printre normele de prudentialitate bancara s-a introdus si o alta prescriptie privind capitalul minim, anume proportia de solvabilitate. Acest indicator, cunoscut si sub denumirea de “ratio Cooke”, este rezultatul acordului de la Basel din anul 1988, prin care s-a impus bancilor comerciale care au activitate internationala o procedura unitara de determinare a capitalului si un prag minim al acestuia. Ratia Cooke, calculata ca un raport intre capitalul propriu si activele totale ajustate in functie de gradul lor de risc, nu trebuie sa fie mai mica de 8%. Prin aceasta norma se urmareste oprirea declinului proportiei fondurilor proprii necesare garantarii soliditatii sistemului bancar. Dornice sa-si mareasca profitabilitatea sau, in cel mai rau caz sa conserve nivelul ei, bancile si-au indreptat atentia catre noile domenii dezvaluite de inovatia financiara, dar n-au stiut sa evalueze corect riscurile corespunzatoare lor, considerabile si straine de procedurile lor de traditionale. Astfel a aparut necesitatea ca supravegherea activitatii bancare sa se faca pe baza unor criterii obiective si ca institutiile care o efectueaza sa poata determina bancile sa adopte strategii de evaluare a riscului si randamentului, in dauna cresterii activelor cu orice pret. Valentele preventive ale ratiei Cooke nu trebuie absolutizate deoarece solvabilitatea bancilor nu este ipso facto asigurata de respectarea limitelor ei. Riscurile ponderate, la care se raporteaza capitalurile proprii, chiar daca sunt insumate corect, nu reflecta nivelul riscului global daca portofoliul de credite contine active cu pasive corelate. De aceea cresterea ponderii capitalului, chiar daca conduce la diminuarea rentabilitatii ca urmare a efectului de levier, determina scaderea probabilitatii riscului de insolvabilitate si, deci, de aparitie a falimentului.

In desfasurarea activitatii bancare si in aprecierea rezultatelor ei trebuie sa porneasca de la doua premise: a) succesul in acest domeniu este conditionat de mentinerea increderii in procedurile urmate, si b) responsabilitatea deosebita a bancilor le obliga sa adopte o atitudine precauta in toate operatiunile desfasurate. De aceea administrarea riscului bancar este o componenta intrinseca a atributiilor conducerii bancilor performante. Doar ca uneori costurile administrarii acestor riscuri sunt mai mari decat sumele care s-ar putea prinde fara gestiunea lor. Asa ca este necesar sa se cunoasca pierderea probabila,  numita si costul riscului, inainte de elaborarea strategiei de gestiune a acesteia. Ea se poate calcula inmultind marimea pierderii asteptate cu probabilitatea inregistrarii unui astfel de rezultat.

Daca se apreciaza ca prin reducerea sau eliminarea riscului banca trebuie sa devina o componenta speciala a activitatii curente atunci se poate face apel, nu numai la tehnicile analizate, ci si la titrizare, la operatiuni swaps ori la produse derivate. Titrizarea cuprinde, spre exemplu, transformarea creditelor bancare in obligatiuni mai usor negociabile. Operatiunile swaps permit bancilor sa faca un schimb de creante cu alte banci, sau cu diverse entitati contra active reale ori titluri de participare la capitalul firmelor. Deci conversia creantelor bancare poate fi privita ca o vanzare de creante urmata de cumpararea de active folosind venitul obtinut anterior. Operand pe doua sau mai multe piete se obtine un cost al finantarii mai scazut decat in cazul in care s-ar fi intervenit direct pe o anumita piata.

Produsele derivate sunt instrumente financiare de acoperire create anume pentru a contribui la micsorarea sau eliminarea riscurilor. Ele ajuta la atingerea acestui obiectiv fiindca fac posibila gestiunea individuala a riscului. Dar efectele lor sunt contradictorii. Uneori asigura diseminarea riscului in mod multumitor, alteori il concentreaza in mod periculos. Priceperea, informarea si corectitudinea celor care realizeaza complicatele aranjamente financiare care dau continut tranzactiilor cu produse derivate si instabilitatea pietelor pot conduce la rezultate diametral opuse celor preconizate in momentul in care ele s-au proiectat.

5.Concluzii

În ultima vreme auzim din ce în ce mai des comentarii legate de gradul de solvabilitate al băncilor din sistem. Recent, chiar reprezentanții Băncii Naționale a României ne-au relatat că solvabilitatea băncilor de pe piața autohtonă este foarte bună, de 12 – 12,5%.

Raportul de solvabilitate europeană (RSE) este cel mai cunoscut indicator prin care este cuantificată prudența bancară și are ca scop principal garantarea capacității instituțiilor de credit de a face față unei situații în care debitorii dau faliment și de a atenua inegalitățile concurențiale dintre diferite sisteme naționale.

RSE se calculează ca raport procentual între fondurile proprii ale băncii, pe de o parte, și activele bilanțiere și extrabilanțiere ponderate cu un coeficient de risc, pe de altă parte.

Fondurile proprii luate în calculul sovabilității se împart în două categorii: fonduri proprii de bază (capital, rezerve și rezerve) și fonduri proprii complementare (rezerve din reevaluări, subvenții).

Între cele două categorii de fonduri proprii trebuie să fie îndeplinită o relație, mai exact nivelul fondurilor proprii complementare trebuie să fie mai mic decât nivelul fondurilor proprii de bază.

Cea mai interesantă parte din procedeul de calculare a solvabilității unei bănci o reprezintă ponderarea activelor instituției cu un anumit coeficient de risc. Acest coeficient variază între 100% pentru creditele acordate clienților și 0% în cazul creanțelor asupra statului și asupra guvernelor din țările dezvoltate.

Raportul de solvabilitate europeană a fost definit de Comisia Europeană în anul 1989, iar, ulterior, în anii 1991-1995, au fost emise instrucțiuni privind aplicarea și respectarea lui.

6.Bibliografie

I.Gestiune si audit bancar,Vasile Dedu,Ed.Economică București,2003

II.bursaonline.ro