Recuperarea Si Integrarea Deficientilor de Auz

LUCRARE DE LICENȚĂ

RECUPERAREA ȘI INTEGRAREA DEFICIENȚILOR DE AUZ

Introducere………………………………………………………………………………… 3

I.CÂTEVA ASPECTE EPISTEMOLOGICE ALE DISFUNCȚIEI AUDITIVE

I.1.Terminologie și precizări conceptuale…………………………………………………. 5

I.2. Paradigme/ modele ale dizabilității……………………………………………………. 6

II. ASPECTE TEORETICE ALE DEFICIENȚEI DE AUZ

II.1.Etiologie si taxonomie……………………………………………………………………

II.2.Gradele deficitului de auz si implicațiile acestuia asupra dezvoltării persoanei cu deficiența de auz……………………………………………………………………………

III. ASPECTE ALE INTEGRĂRII SOCIALE ȘI PROFESIONALE ALE ADULTULUI DEFICIENT DE AUZ

1. Socializare

2. normalizare

3 .integrare

Familia-mediu primar de integrare socială

IV.METODOLOGIA CERCETĂRII / STUDIUL

V. PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR/ CONCLUZII

Motto: „Nu există idealuri prea înalte ci numai aripi prea scurte”

(Giovanni Papini)

INTRODUCERE

Mi-am pierdut auzul în urmă cu aproximativ 17 ani, din cauze necunoscute. M-am trezit atunci, într-o dimineață rece de februarie fără unul din simțurile de bază. Brusc, viața mea avea să se schimbe pentru totdeauna. După etapa consultațiilor medicale de rigoare și a diagnosticului sec și sumbru am avut de trecut un prag psihologic extrem de dificil. Eram cumva prinsă între două lumi și reintegrarea, adaptarea la noua ”lume” a fost dificilă, dureroasă și de oarecare durată.

Toate speranțele mele s-au năruit rapid căci aveam să aflu că surditatea neurosenzorială profundă nu avea „vindecare”. Că auzul era pierdut definitiv și eu trebuia să mă obișnuiesc cu ideea aceasta și să accept realitatea. Dar cum???

Abia când am înțeles că viața –cu sau fără auz- presupune să faci niște alegeri am reușit să trec dincolo de dureroasele complexe și să mă integrez pe plan socio-profesional.

Și totuși, eu eram doar o persoană ce surzise la 22 de ani, cum era oare viața celor născuți fără auz sau a celor care și-l pierduseră în primii 2-3 ani de viață???

Cum au reușit să treacă peste bariera limbajului, peste ”etichetările” sociale, peste frustrările datorate neînțelegerii conversațiilor orale ? Cum s-au putut obișnui cu „vocea tăcerii’? Cu liniștea absolută, dar dureroasă până în străfundul ființei din care știi că n-o să mai ieși niciodată?

Cu timpul, am început să îmi pun multe întrebări, am încercat să găsesc răspunsuri si soluții; am cunoscut și alți deficienți de auz, am citit literatură de specialitate, am început să lucrez intr-o școală specială pentru deficienți de auz așa că am dorit să aprofundez problema recuperării și integrării acestei categorii de persoane, știind din experiență cât este de greu, datorită lipsei acestui simț deosebit de important, dar mai ales, datorită celor din jur.

Ceea ce a dus la apariția acestei lucrări a fost pe de o parte propria mea experiență de viață iar pe de altă parte faptul că am observat in timpul studiilor mele că in literatura de specialitate s-au făcut in special referiri laorientarea, integrarea si recuperarea copiilor surzi și prea puțin la situația socio-profesională a deficienților ajunși in acea etapă a vieții in care ar trebuisă fieintegrați și independenți.

Mi s-a părut interesant de studiat situația acestor persoane cu deficiență auditivă: cât de integrați și adaptați sunt/ nu sunt în societatea ”normală”.

Și mai presus de toate, ce e de făcut pentru ca și cei lipsiți de auz să nu se mai simtă etichetați și marginalizați pe plan socio–profesional?

Astfel a apărut această lucrare pe care am structurat-o în 5 capitole; în primul capitol am specificat aspectele dizabilității, terminologia și unele precizări conceptuale.

În capitolul al doilea, am scris despre aspectele teoretice ale deficienței de auz.

Cel de-al treilea capitol cuprinde factorii integrării.

Al patrulea capitol cuprinde studiul de caz; precizez că am aplicat trei chestionare unor persoane deficiente de auz care au îndeplinit două condiții: sa aibă un loc de muncă la data completării chestionarelor și vârsta cuprinsă între 22-40 de ani. De asemenea le-am asigurat un interpret în limbaj mimico-gestual pentru deplina înțelegere a chestionarelor. Ultimul capitol conține concluziile acestei cercetări care s-a desfăsurat în perioada mai 2013 –martie 2014.

Capitolul I

Motto: ”La început a fost Cuvântul..”

(Ioan,1.10)

Capitolul I

CÂTEVA ASPECTE EPISTEMOLOGICE ALE DISFUNCȚIEI

AUDITIVE

I. 1.Terminologie și precizări conceptuale

Un aspect deosebit de important în conștientizarea problematicii deficienței de auz îl constituie cunoașterea terminologiei utilizate pentru a descrie anumite grupuri de persoane care se confruntă cu acest tip de deficiență (auditivă). Constatăm că terminologia se schimbă în timp, și cum cuvintele –mai ales cele cu conotații negative deseori etichetează- este preferabil să fim conștienți de termenii care sunt – în general – acceptați și de cei care pot fi considerați inacceptabili sau chiar ofensatori pentru persoanele disabile.

Așadar, există câteva „concepte–cheie” precum: deficiența de auz, hipoacuzia, surditatea, mutitatea și surdocecitatea. Dar între aceste concepte sunt anumite diferențe și ne vom opri asupra fiecăreia în parte.

Deficiența  așa cum apare în DEX este definită la modul general ca o „ rămânere in urmă” , iar biologic vorbind ca fiind ”lipsa în integritatea anatomică si funcțională a unui organ.”

Deficiența de auz (in cazul nostru) reprezintă o diminuare chiar sau pierderea totală sau parțială a auzului din diferite cauze.

Hipoacuzia – este deficiența de auz care presupune scăderea acuității auditive între 0-90 dB,. Acest tip de deficiență a fectează in prezent aproximativ 1% din populație, influiențând viața de zi cu zi a persoanelor, atât în planul școlarizării, al exercitării profesiei cât și a relaționarii cu ceilalți oameni.

O altă definiție a hipoacuziei este oferită de IDEA care o prezintă ca fiind o ”deficiență a auzului, permanentă sau fluctuantă, care afectează negativ performanțele educaționale ale copilului ”

(http://learningdisabilities.about.com/library/regulations/idea2004regs.pdf pag.218)

Majoritatea hipoacuziilor pot fi compensate cu succes folosind un aparat auditiv.

Surditatea este -conform DEX- o ”infirmitate congenitală sau dobândită care constă în imposibilitatea (totală sau partială de a percepe sunetele”.

I.2. Dizabilitatea- modele ale dizabilității

Ce este dizabilitatea?

”Dizabilitatea este un termen generic pentru afectări, limitări ale activității și restricții în participare. El denotă aspectele negative ale interacțiunii dintre individ (care are o problemă de sănătate)” (CIF-Probleme de taxonomie si terminologie, pag.217).

Sociologul egiptean Saad Nagi definește dizabilitatea ca fiind: „inabilitate sau limitare în desfășurarea activităților și a rolurilor definite social, așteptate de la indivizi în cadrul unui anumit mediu fizic și social.” (In cartea Mariei Neagoe- Metode ale disabilitatii, pag.71”)

Modelul social și modelul medical.

Modelul medical

Modelul este considerat medical din două motive:

-primul e acela că decizia de a considera o persoana ca având sau nu dizabilitățieste sau nu cu dizabilitati se bazează în special pe opinii si clasificări medicale.

-al doilea motiv e acela ca modelul presupune că prin tratament multe pot fi corectate și oamenii pot deveni ”normali”.

Doamna prof.dr. Maria Neagoe, arată într-una din cărțile sale că istoric vorbind, prima considerație pentru intervențiile ce privesc disabilitatea a fost despre modul în care ar putea fi vindecată deficiența. Acest lucru înseamnă că interventiile medicale isi asumau un rol primordial, fie prin tratarea infecției, dacă aceasta era cauza deficienței fie prin interventii chirurgicale dacă defectul poate fi astfel inlăturat sau modificat. (.M.Neagoe- Modele ale disabilitatii, p.188).

În esență, modelul medical emite următoarele ipoteze:

1. Disabilitatea este definită ca o stare de boală sau chiar este percepută ca o deviație de la normă. Din acest motiv se consideră că rolul medicilor este de a vindeca, a corecta sau măcar a ameliora problema respectivă, astfel ca persoana disabilă să devină „normală”.

2. Modelul medical accentuează ideea că persoanele disabile ar fi inferioare din punct de vedere biologic și psihologic celor fără disabilități. Suntem văzuți ca „anormali” deoarece suntem diferiți. Este și cazul celor ca mine, cu deficiențe auditive.

3. Modelul medical reflecta starea de disabilitate ca pe o tragedie personală, ca pe o nefericire.

4. Acest model consideră că există o stare obiectivă de „normalitate” deci medicii trebuie sa găsească o vindecare. (M. Neagoe – Modele ale disabilitatii, p.410).

Modelul medical încearcă să prezinte dezavantajele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități în viața de zi cu zi ca fiind consecința directă a unei deficiențe , în cazul nostru cea auditivă. Cu alte cuvinte, acest model localizează ”problema” dizabilității în interiorul persoanei cu dizabilități. „Problema” – așadar- este deficiența persoanei.

În consecință, putem afirma că persoanele disabile erau pur și simplu identificate în mod exclusiv cu deficiența și erau considerate incapabile să își desfăsoare activitățile cotidiene, lucru ce a dus la marginalizarea acestora.

Din moment ce modelul medical situează cauza dezavantajului în interiorul persoanei cu dizabilități, acesta mai este denumit și „model individual”.

Modelul medical este bazat pe o perspectivă „negativă” asupra dizabilității, fiindcă explică dizabilitatea ca fiind o deviație , o anormalitate de la ceea ce se consideră „normal”. De aceea subliniază că este ceva „în neregulă/greșit” la persoanele cu dizabilități, de vreme ce nu sunt capabile să facă ceea ce fac persoanele „normale”.

Modelul medical dispune desigur de niște alternative terapeutice care în unele cazuri (și aici mă refer la gravitatea deficienței auditive) pot aduce ameliorări deficienților de auz iar cei disabili nu contestă și nu resping acest fapt din care poate rezulta îmbunătățirea nivelului de trai și care poate crește șansele de integrare socio-profesională dar din perspectiva noastră, a disabililor, în mod clar nu oferă o perspectivă realistă.

Noi considerăm că modelul medical încurajează prejudecata, stigmatul și chiar excluderea persoanelor cu dizabilități. În plus,ca o consecință a acestei abordări negative, modelul caută solutia dizabilității prin „ajutorare” sau oferind „caritate” pentru persoanele care nu pot fi ca „oamenii normali”.

Modelul social

Modelul social este antiteza celui medical, încercând să raspundă la întrebarea: „ce cauzează dizabilitatea?” fără a se axa pe factorii medicali ci pe factorii culturali și de mediu.

Trebuie spus că la sfârsitul anilor `60 persoanele disabile nu prea erau văzute in locurile obișnuite de angajare și astfel se evidențiase o separare între persoanele disabile și cele fără disabilități. Persoanele disabile erau considerate a fi incapabile să fie independente, acest lucru ducând la marginalizarea acestora, generând nevoia de activităti de binefacere compensatorie pe tot parcursul vietii. Acest lucru -explica Finkelstein- a creat mentalitatea „un leagăn spre mormânt (M.Neagoe-p.193 ). În aceasta mentalitate persoanele disabile sunt permanent văzute ca persoane vulnerabile. Este și cazul deficienților de auz.

Modelul social prezintă dizabilitatea ca fiind un așa-numit „construct social’. Acest concept insistă pe ideea că societatea „construieste” sau creeaza dizabilitatea, deoarece ia ca punct de plecare un standard de „normal fizic” față de un standard de „dizabilități”. Pe scurt, societatea este cea care creează dizabilitatea prin atitudini negative ,stigmatizare, prejudecati si cel mai important luând întotdeauna standardul unei persoane „normale” ca punct de plecare; dizabilitatea devine deci o chestiune care depinde in primul rând de integrarea completa a persoanei in societate.

Astfel, conform acestui model, nu deficiența medicală în sine este cea care cauzează „dizabilitatea”; ci felul în care este concepută societatea noastra si modul in care „construim”.

Modelul social recunoaște dreptul persoanei cu dizabilități de a fi inclusă in societate alături de oamenii fara dizabilitati, de aceea respinge cu tărie o solutie bazată pe caritate. In schimb, soluționarea favorabilă și demnă este căutată în lege ,care să facă posibilă acordarea de drepturi egale persoanelor cu dizabilități și prin care sa se interzica discriminarea. Desi poate fi afectata intr-o anume masura calitatea vietii,acest fapt nu ar trebui sa le „taie” accesul la toate drepturile si indatoririle generale de cetateni.

Prin antiteza cu modelul medical,modelul social sustine ca disabilitatea nu are de-a face cu corpul ci este consecinta oprimarii societatii.

Deficiențele trebuie privite ca fiind pur personale și nu ca deficite sociale ce ar provoca anumite disfuncții, fiindcă o persoană poate sa nu fie capabilă să audă dar aceasta nu implică inabilitatea de a comunica. Este important să existe o „cultură” a șanselor egale. Dar ca acest lucru sa devină realitate este necesară o schimbare de mentalitate a celor fără disabilități.

Totuși, putem afirma că în ultimul timp, privitor la persoanele cu dizabilități, centrul preocupărilor a devenit îmbunătățirea calității vieții acestora, căci nu doar faptul că trăiești contează, important e cum trăiești!

Capitolul II.

Motto: ”A auzi nu e totuna cu a înțelege…și invers”

(A.Russo)

Capitolul II.

ASPECTE TEORETICE ALE DEFICIENȚEI DE AUZ

II.1.Etiologie si taxonomie

Etiologia deficiențelor de auz este complexă iar cauzele pierderii auzului sunt multiple. În literatura de specialitate, există mai multe clasificări ale surdității. La baza acestora stau diferite criterii: criteriul etiologic, criteriul temporal,criteriul pierderii auditive, criteriul tipului de surditate.

După criteriul etiologic, surditățile se pot clasifica în două mari categorii, după cum menționează și domnul C. Pufan (1982).

I.-Surdități ereditare (genetice)

II.-Surdități dobândite

I. Pe baza studiilor anatomo-patologice au fost descrise trei tipuri de surdităti ereditare. Acestea sunt:

-tipul Siebenmann (este lezată capsula osoasa în care se află componentele urechii)

-tipul Sheibe (presupune atrofia nicovalei sau lezarea elementelor senzoriale ale canalului cohlear, saculei din labirintul membranos, a organului Corti și a vascularizării striate.)

-tipul Mondini (presupune existența unor leziuni ale ultimelor spirale ale melcului cu ectazia canalului semicircular, dilatare la vestibul, dilatarea canalului cohlear cu disparitția a două rampe, atrofia organului Corti, a nervului cohlear și a ganglionilor.)

Pe plan clinic, în ceea ce privește surditățile ereditare, trebuie precizat faptul ca există aproximativ 150 de afecțiuni genetice asociate cu surditatea. Surditatea este uneori doar una din manifestările unui sindrom, cum este de exemplu în cazul sindromului Waardenburg.(L.Dragan,A.Vacarescu- Elemente de surdodidactica,2002) , a sindromului lui Pendred (unde anomaliile hormogenezei sunt asociate cu o surditate profunda); de asemenea amintim sindromul lui Usher ( caracterizat prin surditate de perceptie si retinita pigmentara) , sindromul lui Cochayne (aici se intantalesc surditatea de perceptie, retinita pigmentară și nanismul) și sindromul lui Hallgrem ( unde se imbina surditatea de percepție cu retinita pigmentară , ataxia vestibulo-cerebeloasă și deficiența mintală). (Pufan,1982)

II.Surditătile dobândite se împart și ele în trei categorii (M. Popa-2002):

-surdități prenatale

-surdități neonatale

-surdități postnatale

Surditățile prenatale – pot fi cauzate de unele afecțiuni ale mamei în perioada gravidității (maladii infecțioase, microbiene, virale) sau de tulburări metabolice, hormonale sau endocrine.

De asemenea, diabetul, hemoragiile repetate sau încercările de provocare a avortului pot cauza surditate.

Surditățile neonatale – sunt cauzate de nașteri premature, anoxia neonatală, traumatisme obstretice ce pot provoca hemoragii în urechea internă sau leziuni la nivel cerebro-meningeal, incompatibilitatea factorului Rh (când poate aparea o leziune cohleară, mai ales in asociere cu un icter grav.)

Surditățile postnatale pot avea origine infecțioasă (meningita, tifos, encefalita); pot exista si surdități post -vaccinale dar și de origine traumatică.

Dar aceste surdități pot fi provocate și de cauze toxice (intoxicații cu medicamente, antibiotice în special, cum ar fi: streptomicina, kanamicina, gentamicina).

La acestea, se adaugă și surdități provocate de cauze necunoscute ( aprox .30% din cazuri) .

Totuși este important de identificat gradul, natura și localizarea surdității, precum si perioada în care a apărut.

Știm că anatomia urechii cuprinde:

-urechea externă

-urechea medie

-urechea internă

Fig. 1 Structura urechii

(Sursa imag.: http://www.gapo.ro/poze/detaliu/8716/307092-3PRSFTFA16UJ16ND74ZV5JZYK.htm)

Așadar, după criteriul cauzalității anatomo-fiziologice,surditățile se împart în:

a) -surditate de transmisie sau de conducere

b) -surditate de percepție sau neurosenzorială

c) -surditate mixtă

d) –surditate centrală

a) Surditatea de transmisie – apare atunci când este afectată urechea externă sau urechea medie. În surditatea de transmisie este modificată doar tăria sunetului.

După unii autori, pierderea de auz cauzată de afecțiunile urechii medii nu este mai mare de 20-50 dB (Stanică; Popa-pag.59)

Cauzele acestui tip de surditate localizate la nivelul urechii externe sunt: ceara în exces, otitele externe, inflamarea canalului auditiv, stenoza canalului auditiv, deformarea sau lipsa pavilionului urechii.

Când acest tip de surditate se datorează urechii medii este vorba de afectarea celor 3 oscioare,care pot fi atrofiate din naștere sau dislocate din cauza unor infecții.

O alta cauză o constituie otitele urechii medii: otite secretante (timpanul este retractat) sau otite medii cronice supurante (timpanul si oscioarele sunt distruse de infectie). Otoscleroza determina de asemenea acest tip de surditate.

Sindromul Down trebuie menționat si el printre cauzele surdității de transmisie, deoarece persoanele afectate au conductul auditiv mai îngust și sunt predispuse la reacții alergice ale mucoasei tractului respirator superior și urechii medii.( I.Tucker& C.Powell, p.10).

În general, surditățile de transmisie se rezolvă chirurgical sau medicamentos, în funcție de gravitatea cazului.

b) Surditatea de percepție sau neurosenzorială – este provocată de afecțiuni ale urechii interne .

Dacă în surditatea de transmisie este afectata tăria sunetului , în surditatea neuro-senzorială este alterată și calitatea sunetului. Deci, oricât de puternic ar fi sunetul, persoana cu acest tip de surditate va auzi doar o variantă distorsionată a acestuia iar multe sunete nu le va auzi deloc. De obicei, sunetele mai grav afectate sunt cele de frecvență înalta. Un alt aspect,mai puțin cunoscut este acela că unii indivizi cu surditate neurosenzorială nu suportă sunetele extrem de puternice. Când aceste sunete sunt amplificate de o proteză -pentru a fi auzite- de la un anumit nivel de tărie în sus devin supărătoare sau chiar dureroase. Acest fenomen poartă numele de recrutare.(W.Mc Cracken & H.Sutherland- pag.11).

Surditatea neurosenzorială nu se rezolvă chirurgical și este definitivă.

Fig. 3 – urechea internă

(sursa imaginii : http://oriceonline.blogspot.ro/2013/01/urechea-interna.html )

După cum se poate observa și în fig.3, urechea internă cuprinde atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât și aparatul vestibular, un organ de echilibru format din trei canale semicirculare și vestibul. Cochilia este o cavitate plină cu endolimfă, un lichid care primește undele sonore transmise din aer prin urechea externă și medie. Cochilia are o formă spiralată și conține membrana bazilară, a cărei rezonanță este diferită pe lungimea sa, depinzând de frecvența undelor sonore. La suprafața membranei bazilare se află un strat celular cunoscut sub numele de organul lui Corti, care este format din celule senzoriale (cili). Vibrațiile care trec prin canalul cochiliar pun în mișcare membrana bazală și cea tectorială, care vor acționa asupra cililor (celule senzoriale). Din aceste celule vor porni semnalele către creier, unde acestea din urmă vor fi transformate în senzații auditive.

Cauzele acestui tip de surditate sunt multiple, căci orice leziune a unei părți componente a urechii interne va întrerupe semnalul sonor și va rezulta o deficiență de auz definitivă.

Surditățile congenitale prenatale au cauze ereditare cromozomiale sau există incompatibilitatea Rh. De asemenea, bolile din timpul sarcinii, precum rubeola, pot duce la apariția surdității.

Surditățile perinatale pot fi cauzate de prematuritate, anoxie, icter neonatal.

Surditățile dobândite se datorează unor boli ale copilului, boli de natură virală (oreion,pojar, de natura bacteriana (meningita), de natura toxică ( febra tifoida) sau de unele traumatisme ce au ca rezultat lezarea cohleei. De asemenea, unele antibiotice pot provoca acest tip de surditate.

c) Surditățile mixte – includ anumite trăsături ale surdității de transmisie și ale surdității neurosenzoriale. Acest tip de surditate poate fi provocat de otospongioză sau otoscleroză.

d) Surditatea centrală – ia naștere prin lezarea nervului auditiv datorită unor traume sau a unor boli precum encefalita, hemoragii cerebrale sau traumatisme craniene care pot provoca leziuni ale nervului auditiv. De asemenea, surditatea centrală poate fi provocată de leziunea bulbului rahidian .

II.2. Gradele deficitului de auz

Vorbim de auz și lipsa acestuia…dar ce este sunetul?

Conform DEX sunetul este definit ca fiind o ”vibrație a particulelor unui mediu elastic care poate fi înregistrată de ureche”. Deci, putem spune că sunetul este de fapt o undă vibratorie.

Din punct de vedere teoretic, se știe că frecvența undelor acustice este cuprinsă între 0 (zero) Hz si infinit; însă omul nu poate auzi decât acele semnale sonore ce au o frecvență cuprinsă între 16 si 20.000 Hz.

Deficitul auditiv se stabilește cu ajutorul audiometrelor, aparate speciale care prin măsurători specifice indică pragurile sensibilității auditive. Intensitatea sunetului se măsoară în decibeli (dB) iar înălțimea sunetului se exprimă în herți (Hz).

S-a calculat că vorbirii în șoaptă ii corespunde un nivel acustic de aproximativ 20 de dB iar o conversație normală ar avea 65 de dB. Sunetele puternice au peste 100 de dB, de exemplu celor rezultate dintr-o operație de nituire li se atribuie 100 dB iar turboreactorul produce 120 dB.

În tabelul de mai jos, redăm gradele deficitului de auz, conform clasificării Biroului Internațional de Audio-fonologie ( M. Popa, Deficiența de auz-pag.49).

Conform ultimelor noutăți publicate de site-ul francez ”Informații asupra surditătii (http://www.apedaf.be/Infos-sur-la-surdite,158) care citează Biroul Internațional de Audio-fonologie deficiența auditivă profundă prezintă 3 grade:

Peste 120 de dB putem vorbi de surditate totală sau cofoză, după cum precizează conform același site francez informativ.

Așa cum se știe, limbajul este instrumentul de bază care asigură dezvoltarea spirituală a omului. Surditatea   nu are efect defavorabil asupra dezvoltării psiho-fizice a persoanei, prin ea însăși, ci prin însușirea insuficientă a limbajului ca mijloc de comunicare și instrument operațional pe plan conceptual. 

CAPITOLUL III

Motto: ” Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie

respectată și protejată”

(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene)

CAPITOLUL III

ASPECTE ALE INTEGRĂRII SOCIALE ȘI PROFESIONALE A

ADULTULUI DEFICIENT DE AUZ

III.1.Factori ai integrării

Din proprie experiență, consider că se poate vorbi de o adevărată integrare a unui deficient de auz, abia când ajunge la varsta adultă, când reușeste să absolve o anumită formă de învățământ si să treacă peste acel prag moral deosebit de sensibil al acceptării propriei deficiențe, precum și să dobândească stima de sine.

Integrarea deficientului de auz în societate este un proces anevoios și de durată. Pentru ca acest proces să se realizeze este nevoie sa existe o strânsă colaborare între trei factori importanți: familia, școala și societatea.

Familia reprezintă de fapt, mediul primar de integrare. Dacă membrii familiei il înconjoară pe deficientul de auz- indiferent de momentul apariției surdității – cu dragoste si afecțiune, dacă știe să îi acorde suportul moral de care acesta are atât de multă nevoie,dacă îl sprijină și îl încurajează în alegerile de viață pe care le face , deja, un prim pas – poate cel mai important pe calea adaptării și integrării – a fost realizat.

Nu este ușor pentru familia unui deficient de auz să accepte surditatea cu toate efectele ei,caracterul permanent al acestei disabilități. Unii părinți neagă problema,speră intr-o minune, intr-o vindecare, intr-o solutie care să redea auzul copilului lor in timp ce alții par să o accepte cu o prea mare ușurință. Deficiența există pentru totdeauna și soluția cea mai bună este acceptarea ei,acceptare copilului așa cum este și ințelegerea faptului că unele lucruri au rezolvare, altele nu.

Din momentul acceptării realității că au un copil surd / hipoacuzic, lucrurile devin ceva mai ușoare și pentru părinți și pentru copilul în cauză căci nimic nu poate inlocui rolul familiei în creșterea stimei de sine. Și insist asupra acestui aspect, pe care l-am observat în lucrul cu deficienții de auz, deoarece lipsa comunicării cu familia si absenta dovezilor de afecțiune duc la o foarte scazută încredere și stimă de sine. Lipsa cunoașterii limbajului gestual în familiile de auzitori cu copii surzi are efecte negative deoarece copiii se simt frustrați nereușind să comunice suficient cu părinții. În schimb, existența unui canal de comunicare (indiferent că e vorba de limbaj gestual, de limbaj oral sau de comunicare totală) are doar efecte pozitive în dezvoltarea psihică a deficientului de auz. Sprijinul fmilial îi va da ”aripi”, curaj sa incerce să își depășească unele limite și o mai mare încrede în sine. Va ști că este ocrotit și sprijinit în alegerea sa socio-profesională.

Un alt factor deloc de neglijat al integrării socio-profesionale il constituie școala. Rolul acesteia, nu este numai de a educa deficientul de auz, ci și de a lucra la demutizarea lui, la dezvoltarea gândirii acestuia ,

Extrem de importantă în evoluția deficientului de auz, în integrarea lui socio- profesională este orientarea școlară.

Ultimul factor –dar nu cel din urmă- al integrării socio-profesionale în cazul deficienților de auz îl constituie societatea.

III.2.Condiții / procese ale integrării

Aspectele integrării sunt multiple. Pentru ca aceasta să se realizeze cu succes , trebuie atinse câteva condiții: procesele de compensare, recuperarea,reabilitare si normalizare să se relizeze cu adevărat iar discriminarea să nu mai fie prezentă la tot pasul.

Fiindcă înțelegem că integrarea este un proces deloc ușor și de durată și trebuie asociat întotdeauna cu procesul recuperării și compensării ,dar și cu reabilitarea și normalizarea să încercăm să precizăm la ce se referă aceste denumiri.

Referitor la ccompensare, analiza mecanismelor acestui proces trebuie să plece de la clarificarea celor trei noțiuni care în practică sunt insuficient diferențiate și uneori se confundă:

recuperarea biologică- medicală

compensarea

recuperarea socială

În cadrul recuperarării medicală se folosește un sistem de intervenții medico-chirurgicale, de terapie complexă și nu insistăm asupra acestui aspect deoarece nu face obiectul lucrării de față.

Compensarea propriu-zisă presupune o substituire a funcției lezate (pierdute) prin crearea unui nou mod de acțiune pe baza legii unității și interactiunii unui sistem în vederea echilibrării funcționale a organismului și adaptării la cerințele mediului natural și social și acolo unde este posibil, protezare sau chiar implant cohlear.

În surditatea timpurie, care atrage după sine inevitabil în multe cazuri și mutitatea, un rol compensator deosebit îi revine analizatorului vizual, prin recepția optică și prin coordonarea oculo-motorie care contribuie la unele aspecte extrem de importante pentru cei din lumea tăcerii: labiolectura (comunicarea prin citirea pronunției pe buzele interlocutorului) și sistemul dactil (comunicare prin dactileme/ limbaj gestual).

Labiolectura este o abilitate care se însușește în timp. Pentru a deprinde această abilitate –lucru deloc ușor- este nevoie de răbdare și perseverență. Trebuie precizat că nu orice deficient de auz poate face labiolectură.

Însușirea citirii labială nu este posibilă fără o bună stăpânire a limbii deci existența unui vocabular cât mai vast, fără un bogat limbaj interior, fără o anume inteligență si fără imaginație și chiar abilitatea de deducție, căci nu întotdeauna sunt înțelese totalitatea cuvintelor dintr-o frază și atunci deficientul de auz trebuie să fie capabil să deducă mesajul din context.

Labiolectura nu e un lucru facil și deseori procesul de citire labial e îngreunat de auzitorii care nu acordă importanță unor lucruri aparent mărunte dar care pentru un surd devin adevărate obstacole; ochelarii de soare ,de exemplu, îngreunează citirea labială, fiindcă surdul nu urmărește exclusiv mișcarea buzelor ci fața în ansamblu, mimica acesteia, privirea fiind deosebit de importante in receptarea mesajului oral. De asemenea, cand lumina soarelui se reflectă din spatele interlocutorului , persoana surdă va avea vizibilitate redusă si nu va putea citi de pe buze. La fel stau lucrurile si în absența luminii. Nimeni nu poate face labiolectura pe întuneric.

Se recomandă totodată, ca în conversația cu un deficient de auz debitul verbal să nu fie foarte rapid. Atunci când auzitorii țin seama de aceste lucruri, labiolectura și în speță comunicarea cu un surd devine mai ușoară și foarte apropiată de normalitate.

Un important rol compensator îl are și sensibilitatea vibro-tactilă. Persoana deficientă poate ”auzi” cu mâinile, in sensul ca muzica se simte foarte bine dacă înveți sa ”asculti” vibrațiile. Unii dansatori surzi, reușesc să discrimineze chiar si genuri muzicale prin simtul tactil. De asemenea, se percep foarte bine zgomotele puternice care pot deveni un potențial pericol, în lipsa auzului.

În sens lărgit, acțiunea complexă de recuperare urmărește restabilirea fizică, psihică și socială a tuturor tipurilor de handicap prin mijloace medicale ( chirurgicale, terapie medicamentoasă etc.), reeducativ – funcționale, ergoterapie (terapie prin muncă), psihoterapie, dezvoltarea activității de învățare, dezvoltarea personalității, formarea profesională și integrarea socială.

În sens restrâns, recuperarea se referă în cazul deficienților de auz la utilizarea totală sau parțială a resturilor de auz în paralel cu învățarea comunicării verbale în perioada optimă a dezvoltării. Recuperarea deficientilor de auz poate fi biologia si socială (A.Rozorea-p.49)

Recuperarea biologică și medicală se desfășoară în instituțiile medicale, educative si este efectuată de o multitudine de specialiști: medici, profesori, psihologi, educatori specializați chiar si asistenți sociali. Fără o strânsă colaborare între aceste categorii de specialiști, compensarea si recuperarea ar avea puține șanse de realizare.

Recuperarea socială are ca scop final integrarea în viața socială a deficienților de auz, prin practicarea unei profesiuni/meserii și echilibrarea morală a personalității. Aceasta presupune realizarea recuperării biologice, precum și compensarea funcțională și morală a persoanei cu handicap.

Pentru ca integrarea persoanelor cu handicap sa fie cu adevărat reală și nu doar o utopie, trebuie sa se aibă în vedere îndeplinirea unor condiții:

să se respecte drepturile omului (la modul general) , drepturile și demnitatea persoanelor cu dizabilități ( în mod special) așa cum prevede legislația

să se depună eforturi pentru prevenirea și combaterea discriminării

Amintim că articolul 50 din Constituția României prevede: „Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a

șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a

persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin

părinților și tutorilor”.

De asemenea, Legea nr. 448/2006 art.2(1) definește persoana cu handicap astfel:

”Persoanele cu handicap, în înțelesul prezentei legi, sunt acele persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale. ”

În pofida acestei specificări din Constituție, majoritatea persoanelor cu dizabilități din România nu au un loc de muncă.

Totuși, un fapt pozitiv îl constituie faptul că în ultimii ani, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) a elaborat Strategia Națională 2006-2013 privind protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap din România. Scopul acestei strategii este asigurarea exercitării totale a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor cu handicap în vederea creșterii calității vieții acestora.

Strategia propune ca modalități de creștere a gradului de ocupare a forței de muncă în rândul persoanelor cu handicap, urmatoarele căi de acțiune:

asigurarea pregătirii școlare a persoanei cu handicap, indiferent de locul în care

aceasta se află, inclusiv prin profesori itineranți;

accentuarea importanței evaluării abilităților și, mai ales, a abilităților socio-profesionale

realizarea, diversificarea și susținerea financiară a programelor privind

reabilitarea profesională a persoanelor cu handicap;

asigurarea pregătirii pentru ocupații necesare în domeniul handicapului și pentru

introducerea de noi ocupații în Clasificarea Ocupațiilor din Romania.

La nivel european amintim existența unor alte acte normative și prevederi importante :Articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta) prevede urmatoarele:"Demnitatea umana este inviolabila. Aceasta trebuie respectată și protejată". Articolul 26 prevede ca "Uniunea recunoaste și respectă dreptul persoanelor cu dizabilități de a beneficia de măsuri care sa le asigure autonomia, integrarea socială si profesională, precum și participarea la viața comunității". În plus, articolul 21 interzice orice discriminare pe motiv de dizabilități.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) solicita Uniunii sa combata orice discriminare pe motiv de dizabilitati in definirea si punerea in aplicare a politicilor si actiunilor sale (articolul 10) si ii confera puterea de a adopta legislatie in vederea combaterii unei astfel de discriminari (articolul 19).

Conventia Natiunilor Unite,  stipulează că: ”persoanele cu dizabilitati sunt acele persoane cu incapacitati fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale pe termen lung, care, in interactiune cu diferite obstacole, pot impiedica participarea lor deplina si efectiva la viata sociala in conditii de egalitate cu ceilalti.”

Pentru ca integrarea socială să se realizeze este absolut necesar să nu mai existe discriminare care poate fi definită ca o formă de marginalizare de orice fel si în orice situație. Fenomenul acesta, al discriminării celor cu dizabilitati este din păcate cat se poate de prezent în societatea noastră.

Deși pentru termenul de integrare socială nu există încă o definitie completă și unanim acceptată de toți specialiștii, se poate totuși considera, că prin integrare socială ne referim la ansamblul măsurilor luate în scopul înlăturării sau diminuării consecințelor deficienței de auz (în cazul nostru) urmărindu-se stabilirea sau restabilirea unor contacte sociale normale, stimularea spiritului de autoservire și independență precum și atragerea persoanei cu dizabilități auditive în toate activitățile politice, culturale și sportive, pe care le desfășoară auzitorii. Scopul tuturor acestor demersuri de compensare și reabilitare este așadar încadrarea deplină a persoanei dizabile în viața socială.

Procesul de recuperare, adaptare și integrare a persoanelor cu handicap auditiv în lumea celor cu auzul normal are un caracter de permanență. Dar pentru a se obține cele mai bune rezultate în rândul deficienților de auz, pentru ca integrarea sa fie cu adevărat atinsă trebuie încurajate inițiativele care să contribuie la schimbarea mentalității cetățenilor români ce, până acum, au menținut, în general, o atitudine de excludere și discriminare.

Procesul de integrare, vizează schimbarea unei mentalități, este unul de durată și categoric trebuie abordat prin activități constante și consecvente.

III.2. Normalizarea

Termenul de normalizare se referă in principal la asigurarea unor condiții de viață corespunzătoare pentru persoanele cu nevoi speciale și bineînțeles acceptarea acestora în cadrul societății / comunității din care fac parte, fiindu-le in același timp asigurate aceleași drepturi,responsabilități și posibilități de acces la serviciile comunitare ( adica cele medicale, publice, educaționale, profesionale de loisir, etc.) ca și celorlalți membri ai societății, cu scopul de a dezvolta și valorifica in mod optim potențialul acestor persoane.

Cu alte cuvinte, normalizarea se referă la sprijinul oferit acestei categorii de persoane, cu nevoi speciale de către întreg sistemul social ,sprijin care să permită cu adevărat acestora un mod de viață similar sau cat mai apropiat cu putință de cel al celorlalți membri ”normali” ai societății.

Drept consecință, au rezultat unele programe și acțiuni bazate pe incluziune și integrare socială.

În practică, normalizarea se aplică pe cinci niveluri funcționale:

normalizarea fizică- aceasta se referă la :

-posibilitatea pe care o are o persoană disabilă de a avea acces la mijloacele fizice necesare satisfacerii nevoilor fundamentale,adica necesitea de a avea o locuință proprie, bunuri personale, îmbrăcăminte și hrana precum si un minim de posibilități financiare pentru unele cheltuieli absolut necesare

-posibilitatea de a avea contacte sociale de a interactiona și de a se asocia cu alte persoane

normalizarea funcțională-presupune :

-asigurarea accesului la serviciile publice ale societății din care face parte per-

soana cu dizabilitate

-asigurarea accesului la informatii/si la mediile de informare in masă ,prin

asigurarea/existenta unor interpreti in limbaj gestual.din fericire,acest lucru

începe sa se intample; observam ca televiziunile încep sa tină seama de

nevoia de informare a deficienților de auz

-asigurarea accesului în institutii publice și de cultura si necesitatea existenței

interpretilor autorizati la evenimentele culturale importante

normalizarea socială – se referă la necesitatea și totodată dreptul deficienților de auz,(în cazul nostru) de a avea contacte sociale spontane și permanentizate si de a face parte dintr-un context social normal (relații cu membrii familiei, vecini, colegi de serviciu,prieteni,oameni de pe strada sau functionari publici ori prestatori de servicii publice)

normalizarea societală- face referire la gradul de implicare al persoanelor cu deficiențe in diverse organizații/ asociatii; in diverse sectoare ale vietii publice, masura in care au responsabilități în cadrul acestora și mai ales posibilitatea să beneficieze de încrederea celor din jur.

Reabilitarea- poate fi definită ca ”un proces destinat să de posibilitatea persoanelor cu deficiențe să ajungă (și să se mențină) la niveluri funcționale fizice și psihice si/sau sociale corespunzătoare furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul cărora își pot schimba viața in direcția obținerii unui grad mai mare de independență” (Vrasmaș,Daunt,Mușu-pag.11)

Reabilitarea în comunitate a deficienților de auz trebuie să se producă ținând seama și de principiile incluse in rezolutia ONU nr.48/96 din 1993 .(Elemente de surdodidactică-pag.14)

Aceste principii sunt:

1.Principiul drepturilor egale

2.Principiul egalizării șanselor în domeniul educației

3.Principiul asigurării serviciilor de sprijin

4.Principiul intervenției timpurii

5.Principiul cooperării și parteneriatului

În anul 1994 Organizația Internațională a Muncii (OIM),UNESCO și Organizația Mondială a Sănătății (OMS) au elaborat un Document de poziție comună cu privire la reabilitarea bazată pe comunitate (RBC).

Această strategie are ca scop reabilitarea, îmbunătățirea calității vietii,egalizarea șanselor si incluziunea sociala a persoanelor cu dizabilități.

Când vorbim de compensare, trebuie să ținem seama și de faptul că în cadrul tuturor deficiențelor există defecte primare și defecte derivate și trebuie actionat in consecință.

În cazul deficienței de auz, defectul primar este la nivelul aparatului auditiv, rezultând hipoacuzia sau cofoza dar există și defectele derivate, precum muțenia, care reprezintă un defect secundar,( cu efecte importante, ce devin bariere in integrarea acestora) dar din păcate în unele cazuri remarcam si existenta unor defecte terțiare ; aceste defecte tertiare se manifestă în planul cognitiei și în cel afectiv motivațional-(D.Carantină; D.Totolan-pag.33)

Rol important în compensare:

-văzul

-abilitatea de a face labiolectură

-sensibilitatea vibro-tactilă

Dacă persoana cu auz normal face legătura între obiect și explicație (privește obiectul in discuție și ascultă explicațiile, logic și normal ,dealtfel ), în cazul deficientului de auz lucrurile sunt un pic diferite; remarcăm existența unui fel de triunghi -trebuie sa se producă o conexiune între sine-obiect-persoana care vorbește.

Deci, ce este integrarea?

Noțiunea de integrare, în ceea ce privește surditatea, ridică numeroase întrebări. Până la urmă, vrem să integrăm perosoana cu deficiență de auz sau vrem ca persoana deficientă de auz să se integreze? Deși subtilă, diferența există. În primul caz, societatea este cea care face un efort de adaptare, punând la dispozita deficienților un sistem educativ special si specializat, și ”rezervând” deficienților de auz anumite joburi ; în cel de-al doilea caz ne referim la deficienții de auz care incearcă să se adapteze realității de fiecare zi, însușindu-si comunicarea orală și făcând eforturi sa se integreze in comunitatea de auzitori.

Ca integrarea să fie reală și permanentă, efortul trebuie sa fie vizibil de ambele părți: auzitorii să fie mai atenți, mai deschiși și mai sensibili față de surzi, iar deficienții de auz sa fie mai puțin bănuitori și mai flexibili,căci este ceva mai greu sa obții un compromis din partea lor.

Referindu-se la procesul anevoios al integrării, C.Pufan(1982) ,iși încheie lucrarea sa ”Probleme de surdo-psihologie” amintind caracteristicile unui model de integrare schițat de Maria Moldovan. Astfel,din punctul de vedere al acesteia, integrarea reprezintă ”o acțiune reciprocă între cei care se integrează și mediul integrator” are caracter reversibil si totodată insistă asupra ideii că integrarea socio profesională afectează deficientul de auz pe mai multe planuri.

Bibliografie:

*** LEGEA Nr. 448 din 6 decembrie 2006 ***Republicată privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (data accesării: 29 septembrie2014) http://www.prestatiisociale.ro/legi/Legea_448_2006.pdf

http://www.dreptonline.ro/monitorul_oficial/monitor_oficial.php?id_monitor=185 (data accesarii: 29 septembrie 2014)

http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_persoane_handicap.php (data accesarii: 29 septembrie 2014)

http://impreuna.0fees.net/2007/55sep2007.html (data accesarii: septembrie, 2014)

http://whqlibdoc.who.int/publications/2001/9241545429_rum.pdf (data accesarii: august 2014)

http://www.reninco.ro/images/Declaratia%20de%20la%20Salamanca.pdf (august 2014)

http://www.corpul-uman.com/2012/11/anatomia-corpului-uman-urechea.html (data accesarii: august 2014)

http://www.cochlear.com/wps/wcm/connect/fr/home/discover (data accesarii: 3 oct.2014)

http://www.cisic.fr (data accesarii: 3 oct.2014)

http://prodeaftoolkitromania.blogspot.ro/2012/11/2deficienta-de-auz.html(data accesarii,sept.2014)

http://www.rasfoiesc.com/sanatate/medicina/TAXONOMIA-SI-CARACTERIZAREA-DE49.php (data accesarii: sept.2014)

https://www.scribd.com/doc/44251749/elemente-de-surdodidactica (sept.2014)

http://www.apedaf.be/Infos-sur-la-surdite,158 (data accesarii : 27 octombrie 2014)

http://www.lesiris.free.fr/EetR/Sociologie/Bourcheix-M1-Anthropologie.pdf (data accesarii: oct.2014)

http://daneremia.eu/curs/09notiuni_de_bioacustica/asp.htm (data accesarii :5 noiembrie 2014)

http://www.sourds.net/2014/10/22/une-appli-pour-inclure-les-sourds-aux-conversations/ (data accesarii>oct.2014)

http://www.handicap-international.fr/ (data accesarii:oct.2014)

http://learningdisabilities.about.com/library/regulations/idea2004regs.pdf(data accesarii: 1 noiembrie 2014)

http://www.incluziunesociala.ro/upls/58_49743_suport_curs_Asistenta_sociala.pdf (data accesarii:1 noiembrie 2014)

http://www.prostemcell.ro/images/stories/download/carta_drepturilor_fundamentale_a_uniunii_europene.pdf (data accesarii: 1 noiembrie 2014)

http://www.prostemcell.ro/images/stories/download/conventia%20privind%20drepturile%20persoanelor%20cu%20dizabilitati.pdf (data accesării: 1 noiembrie 2014)

https://www.academia.edu/2174704/INTEGRAREA_SOCIAL%C4%82_A_PERSOANELOR_CU_DIZABILIT%C4%82%C8%9AI (data accesării: 1noiembrie 2014)

http://oriceonline.blogspot.ro/2013/01/urechea-interna.html (data accesarii: noiembrie 2014)

http://www.creeaza.com/familie/medicina/COMPENSAREA-LA-DEFICIENTII-DE-174.php (data accesarii:noiembrie,2014

***

Academia Română-Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan-Al.Rosetti- DEX ,Ed.a2-a rev.-București: Univers Enciclopedic Gold (2009)

Buică, C – Bazele defectologiei , Editura Aramis, (2004)

Drăgan,L.;.Văcărescu,A-Elemente de surdodidactică-Timisoara,Orizonturi universitare, (2002)

McCracken, W& Sutherland,H -Eficient, nu deficient, Tipografia Semne 94, București (1996)

Moldovan, M –”Integrarea socioprofesională a femeilor cu deficiențe de auz din industria textilă în comparație cu femeile normale”- rezumatul tezei de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Istorie- Filozofie (1978)

Popa, M. – Deficiența de auz (repere psihoplogice si metodologice), Editura ”Dimitrie Cantemir”, Tg. Mureș (2002)

Pufan, C.- Probleme de surdo-psihologie, EDP, Bucuresti,vol. 1 si 2 (1992)

Rozorea, A –Deficiențele senzoriale din perspectiva psihopedagogiei speciale –psihopedagogia deficientului de auz-partea a II-a; Ex ponto, Univ.Ovidius din Constanța (2003)

Verza, E. – Psihopedagogie specială, EDP-R.A., București (1997)

Vrăjmaș,T ; Daunt,P & Mușu,I. – Integrarea în comunitate a copiilor cu cerințe educative speciale (1996)