Razboiul Hibrid

CAPITOLUL 3

RĂZBOIUL HIBRID

3.1.Definiții conceptuale

Războaiele și conflictele ultimelor decenii s-au desfășurat după alte principii decât cele consacrate războiului clasic, combatanții nemaifiind despărțiți pe zeci și sute de kilometri de linia de contact, uneori chiar invizibili(vezi conflictual Rusia-Ucraina, războaiele din Afganistan).

De-a lungul istoriei s-a demonstrat că războaiele(indiferent de anvergura lor), sunt mari consumatoare de resurse materiale, financiare și mai ales umane. Astfel, statisticile celui de-al Doilea Război Mondial demonstrează că a fost cel mai mare război din istorie în ceea ce privește consumul de resurse materiale, financiare și umane. În total, au participat 61 țări cu 1,7 miliarde de oameni, reprezentând 3/4 din populația totală a lumii la acea dată.

Având în vedere că războiul hibrid nu poate fi bine definit în timp și spațiu, trebuie evaluate riscurile, care pot fi de natură militară(cursa înarmărilor, întrebuințarea armelor de distrugere în masă), sau nonmilitară(sărăcirea accentuată a unor state, diferende în anumite comunități etnice sau religioase, degradarea mediului ambiant, imigrația ilegală masivă, propagarea ideilor extremiste, corupția).

În funcție de domeniul de manifestare aceste riscuri pot fi: politico-militare, sociale, culturale, etnice, demografice, militare, etc.

Din punct de vedere al amplorii riscurile și amenințările pot fi cu durată scurtă, cu o durată medie și cu o durată nedefinită.

Din punct de vedere al numărului de persoane al numărului de persoane afectate, riscurile și amenințările pot fi:

de amploare redusă (număr relativ redus de persoane);

de amploare medie (număr relativ ridicat de persoane);

de amploare ridicată (număr mare de persoane).

Modul de manifestare al riscurilor depinde de zona geografică unde se produc, etnia, religia celor care produc riscurile, nivelul de educație al inițiatorilor.

Astfel riscurile manifestate pot fi:

-violente: cu întrebuințarea acțiunilor militare convenționale, cu întrebuințarea acțiunilor militare neconvenționale sau a mijloacelor și metodelor teroriste;

-nonviolente: sunt amenințări nonmilitare din domeniile politic, economic, social și cultural.

A apărut acum convergența oponenților, metodelor și mijloacelor, precum și fuziunea capabilităților, manifestate prin războaie hibride. Aceste războaie nu respectă nici un criteriu de clasificare, ele implicând combinarea de capabilități convenționale și neconvenționale, militare și nonmilitare, tactici combinate, terorism și dezordine criminală.

În prezent există opinii că războiul viitor va fi fără nume, iar inamicul fără chip, sau că va fi „hibrid”(o combinație între războiul clasic și războiul neconvențional pentru a pune în dificultate armatele statelor puternice, care nu pot fi înfrânte în confruntări clasice, purtate după legile războiului).

Conceptul de “război hibrid” nu are încă o definiție unanim acceptată și, până recent, nu figura în doctrine militare sau de securitate. “Războaiele hibride” sunt războaie nedeclarate de către state, sunt confruntări în care componenta militară nu este asumată explicit și nu este în niciun caz singulară.

In războiul hibrid, sunt „exploatate” atât slăbiciunile militare, cât mai ales cele non-militare(societale), pe care agresorul încearcă să le valorifice: tensiuni etnice sau religioase, instituții slabe și corupte, dependența economică sau energetică. Pe baza acestor slăbiciuni, un război hibrid implică diverse acțiuni, de la terorism la propagandă mediatică, trecând prin acțiuni militare neregulate si neasumate.

Adversarul modern face uz de mijloace fățișe, disimulate, convenționale sau neconvenționale, regulate sau neregulate, și exploatează toate dimensiunile războiului pentru a combate superioritatea Vest-ului în războiul convențional. Amenințările hibride exploatează "full-spectru" războiului modern, ele nu sunt limitate doar la mijloace convenționale.

Războiul hibrid este un termen care a căutat să surprindă estomparea și amestecul de categorii separate anterior de conflict. Se folosește un amestec de militar, economic, diplomatic, criminal și informațional, mijloace pentru a atinge obiectivele politice dorite.

NATO definește „războiul hibrid“ drept războiul în care acțiunile ostile sunt executate ca parte a unei strategii flexibile cu obiective pe termen lung, dar în care forța militară reprezintă doar o mică parte.

În februarie 2013, Valeri Gherasimov, șeful Statului Major al armatei ruse, afirma într-un articol publicat în jurnalul Apărării ruse VPK, că „războiul și pacea devin din ce în ce mai amestecate. Metodele de conflict s-au schimbat și acum implică uzul larg de măsuri politice, economice, informaționale, umanitare și altele non-militare. Toate acestea, spunea el, pot fi suplimentate prin ațâțarea populației locale și prin folosirea forțelor armate deghizate.

Directorul Chatham House, Robin Niblett, spune că "trebuie să începem să gândim despre securitate într-un mod mult mai sofisticat și într-o manieră mult mai cuprinzătoare", indicând chestiuni precum politica, cetățenia, companiile multinaționale, piețele energetice și ale criminalității, ca fiind noile granițe strategice. Intr-o lume a hiper-competiției, a războiului hibrid sau a conflictelor neliniare, "trebuie să găsim noi forme de descurajare", afirma Niblett.

Războiul hibrid contemporan reprezintă o noutate prin faptul că presupune obținerea succesului simultan, pe toate „câmpurile de luptă”, câmpuri ce implică prezența populațiilotr locale. Acesta se desfășoară în zone de conflict populate, cu participarea populației locale, toate aceste acțiuni sub privirile comunității internaționale.

Războiul hibrid reprezintă „o combinație de conflicte armate simetrice și asimetrice, în cadrul cărora forțele de intervenție desfășoară operații militare tradiționale împotriva unor forțe militare și ținte inamice, în timp ce acționează simultan și decisiv pentru a obține controlul populației indigene din zona de operații, prin operații de stabilitate”.

Locotenent-colonel Bill Nemeth, din Corpul pușcașilor marini ai armatei Statelor Unite ale Americii definea războiul hibrid ca o “formă contemporană a luptei de gherilă” care “întrebuințează deopotrivă tehnologia modernă cu metode de mobilizare moderne”.

Nathan Freier, cercetător la Centrul pentru Studii Strategice Internaționale definește războiul hibrid drept războiul ce implica 4 amenințări: tradiționalismul, asimetria, terorismul catastrofal și terorismul perturbator ce întrebuințează tehnologia pentru a contrabalansa superioritatea militară.

David Kilcullen în cartea “Gherila accidentală – Combaterea micilor războaie din mijlocul unui război mare” afirmă că războiul hibrid este cea mai bună explicație pentru conflictele moderne, dar subliniază că acesta include o combinație de război neregulat, război civil, insurgența și terorism.

În 2007, Frank Hoffman în lucrarea „Conflict în secolul 21. Apariția războaielor hibride”, subliniază adaptabilitatea impresionantă a unor adversari, aceștia pregătind și întrebuințând, în mod inovator, diferite capabilități și metode asimetrice. Drept urmare, conflictele viitorului nu vor putea fi clasificate drept convenționale sau neregulate, deoarece cei mai capabili oponenți vor urmări să combine o multitudine de capacități și capabilități într-un amestec tipologic complex, bazat foarte mult pe neclaritatea modalităților de abordare. Provocarea nu va veni de la un stat, ci de la state sau grupuri de state care aleg din întregul arsenal aflat la dispoziție, tehnologii și tactici care se pretează strategic propriei geografii și culturi.

Se consideră că războiul viitorului va consta în conflicte în cadrul cărora se va vedea convergența oponenților, metodelor și mijloacelor, materializându-se astfel războaiele multimod, denumite conceptual „războaie hibride”, care adună la un loc letalitatea conflictului de tip statal, cu fervoarea fanatică și prelungită a războiului neregulat. Termenul de hibrid se referă atât la organizarea, cât și la mijloacele întrebuințate de către potențialii adversari. În războiul hibrid, adversarii(state, mișcări susținute de state, sau independente) vor exploata accesul la capabilitățile militare moderne și vor sprijini mișcările insurgente, teroriste și criminale, precum și intervenția unor state care pot combina capabilitățile militare de înaltă tehnologie, cu acțiunile teroriste și operațiile de război cibernetic împotriva țintelor de natură financiară.

Modalitățile de ducere a luptei în cazul războaielor hibride sunt variate, incluzând capabilități convenționale, formațiuni și tactici neregulate, acțiuni teroriste și dezordine criminală. Aceste acțiuni vor fi desfășurate astfel încât să se obțină efectul sinergic, la unul sau la toate nivelele războiului. Astfel, cei care duc războaie hibride „urmăresc să obțină victoria prin fuziunea dintre tacticile neregulate și cele mai letale mijloace aflate la îndemână, în scopul de a ataca adversarul și a-și îndeplini propriile obiective politice.

În ultimii 25 de ani, Occidentul a căutat închegarea alianței cu Rusia, devenit acum un aliat strategic, a dezvoltat o relație politico-militară în cadrul Comitetul NATO – Federația Rusă unde să se discute problemele de securitate europeană și a început un transfer de tehnologie înspre Moscova. În acest timp Rusia a dezvoltat o rețea de influență în Occident, bazată pe rețeaua de spionaj a fostului KGB. Această rețea include o mass-media utilizată în propagandă (Rusia Today și Sputnik), a instalat spioni și oameni de influență în zone-cheie ale vieții politice din Occident, dar și din estul și centrul continentului, țări foste membre ale Tratatului de la Varșovia, dar care au aderat la UE și NATO. După perioada de declin cuprinsă între 1990-1999, Rusia încearcă refacerea fostului URSS sau a unei Uniuni Eurasiatice.

Autorul acestei noi atitudini de impunere forțată a Rusiei este președintele acesteia, Vladimir Putin, sprijinit puternic de Comitetul Politic Executiv, unde majoritari sunt foști ofițeri ai serviciilor de secreate de informații sau ai armatei.

Spionajul este unul din elementele de bază ale războiului hibrid. FSB colectează informații din zona fostelor republici sovietice, zona fiind considerată ca făcând parte din aria sa de resposabilitate.

Spionajului i se adaugă media. Moscova a lansat un serviciu de radio, de știri, Sputnik News, care emite în întreaga lume. Se urmărește o expansiune globală a mediei de stat rusești, astfel încât Sputnik News va fi produs în 130 de orașe din 34 de țări din întreaga lume și va avea birouri la Belgrad, București, Chișinău, Kiev și Minsk, precum și birouri regionale la Cairo, Beijing și Washington. Rețeaua de radio Sputnik va emite în 30 de limbi străine din începând cu 2015 și va transmite peste 800 de ore de conținut pe zi. De asemenea, Rusia a început să cumpere ziare falimentare sau nu din Occident, precum Evening Standard și Independent(Marea Britanie), acestea fiind mai credibile pentru locuitorii țări respective. Pe fondul tensiunilor în creștere dintre Rusia și Occident, planurile pentru Sputnik News sunt doar o componentă a strategiei media în continuă schimbare a Rusiei destinată spațiului internațional și care face parte din războiul hibrid.

Amenințări hibride

"Amenințările hibride" sunt invocate mai multe ori cu referire la conflictul în desfășurat în Ucraina și campania Isil/ Daesh în Irak. Ca factorii de decizie politică să înțeleagă ce înseamnă amenințările hibride pentru securitatea națională, este necesar să se prezinte originile, sensul, și provocărilor juridice asociate cu acest concept. Astfel, amenințările hibride pot fi definite drept acele amenințări efectuate de adversari, ce posedă capabilități de a folosi simultan mijloace convenționale și neconvenționale adaptate, în vederea atingerii obiectivelor lor.

Conflictele de intensitate scăzută, amenințările cinetice și non-cinetice la adresa păcii și securității internaționale, inclusiv războiul cibernetic, scenarii de intensitate scăzută a conflictelor asimetrice, terorismul global, pirateria, crima organizată transnațională, provocările demografice, securitatea resurselor, reducerea globalizării și proliferarea armelor de distrugere în masă au fost identificate ca așa-numite "amenințări hibride". Termenul este folosit pentru a capta natura interconectată a provocărilor (conflicte etnice, terorism, migrația, instituții slabe), multitudinea de actori implicați (forțe regulate și neregulate, grupuri criminale) și diversitatea mijloacelor convenționale și neconvenționale utilizate(militar, diplomatic, tehnologic). Luând în considerare diferite niveluri de intensitate ale unei amenințări și intenționalitatea actorilor implicați, este posibil să distingem diferențe între amenințări hibride, conflict hibrid și război hibrid.

Amenințarea hibridă este un fenomen rezultat din convergența și interconectarea diferitelor elemente, care formează împreună o amenințare complexă și multidimensională. Conflictul hibrid și războiul hibrid sunt două categorii specifice prin care tacticile hibride sunt utilizate de unii pentru a atinge scopurile strategice.

Conflictul hibrid reprezintă o situație de conflict în părțile se abțin de la utilizarea evidentă a forțelor armate unul împotriva celuilalt, bazându-se în schimb pe o combinație de intimidare militară, exploatarea vulnerabilităților economice și politice, a mijloacelor diplomatice sau tehnologice pentru îndeplinirea obiectivelor lor.

Războiul hibrid este războiul în care o țară recurge la utilizarea evidentă a forțelor armate împotriva unui alt stat sau actor non-statal, în combinație cu alte mijloace (de exemplu economic, politic și diplomatic).

Cele mai multe referiri la războiul hibrid cuprind noțiunea de adversar care controlează și utilizează o combinație de instrumente pentru a atinge obiectivele stabilite. Stabilirea responsabilității și intenționalității acțiunilor este necesară pentru a se asigura că răspunsul politic este legitim și proporțional. Cu toate acestea, acest lucru nu este întotdeauna ușor, în practică, din cauza limitărilor dreptului internațional, constrângerilor tehnologice, sau difuzia de puterea către actori nestatali, care cresc oportunitățile de negare. De exemplu, din cauza limitărilor tehnologice și implicării actorilor non-statali, este aproape imposibil de atribuit, dincolo de orice îndoială, efectuarea unui cyber-atac de către o anumită țară. Cu toate acestea, guvernul SUA a suspectat în trecut oficiali chinezi de implicare în atacuri cibernetice împotriva rețelelor sale de calculatoare, și sancțiuni impuse Coreei de Nord în urma atacului asupra Sony Pictures Entertainment. Summit-ul NATO din Țara Galilor, din 2014, a confirmat aplicarea articolului 5 din Tratatul de la Washington, în cazul unui atac cibernetic, dar nu a stabilit nici un prag care ar declanșa un mecanism de apărare colectivă.

Chiar dacă nici un cadru juridic internațional nu reglementează în mod specific războiul hibrid, orice utilizare a forței în relațiile internaționale este reglementată de Carta Națiunilor Unite, care stabilește în mod clar că, în absența unui atac armat împotriva unei țări sau a aliaților săi, un stat membru poate utiliza forța numai dacă este autorizat printr-o rezoluție a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Reguli și principii privind conflictele armate sunt stabilite în dreptul internațional dreptul umanitar și cel al drepturilor omului. În ceea ce privește conflictul și amenințările hibride, un mozaic de instrumente juridice acoperă domenii politice specifice, inclusiv de combatere a terorismului, spălării banilor și finanțării terorismului, precum și drepturile omului. În același timp, punerea în aplicare a legislației internaționale în vigoare și funcționarea instituțiilor de guvernare la nivel mondial devin tot mai complicate, ca limite de concepte, cum ar fi suveranitatea, legitimitatea și legalitatea.

O analiză a provocărilor generate de amenințările hibride a condus la apariția unei abordări cuprinzătoare a tuturor actorilor și instrumentelor disponibile implicate: forțe militare, diplomație, ajutorul umanitar, procesele politice, dezvoltarea economică și tehnologie.

Exemple de amenințări hibride:

Terorismul: organizații teroriste, cum ar fi Boko Haram, Al-Qaeda din Peninsula Arabă (AQAP) și ISIS / Da'esh, care operează pe teritoriile din multor țări, și angajează o varietate de instrumente economice, militare și tehnologice pentru atingerea obiectivele lor politice.

Cybersecurity: operațiunile efectuate de hackeri afiliați statelor(Rusia și China), precum și utilizarea de arme cibernetice sunt facilitate de dificultăți în atribuire și absența unor legi ale statelor pentru spațiul cibernetic.

Crima organizată: grupuri criminale înarmate și carteluri de droguri din Mexic, recurg la violență în lupta pentru teritoriu și profituri economice. Acțiunile lor au însă un impact negativ asupra economiei mexicane.

Dispute maritime: China își continuă obiectivelor sale în Marea Chinei de Sud, prin combinarea presiunii economice și militare cu proiecte ample de recuperare teritorială din arhipelagul Spratly.

Spațiu: constrângeri privind utilizarea spațiului orbital (și accesul la sateliți) care rezultă „molozului” spațial – creat, printre altele, și prin testarea rachetelor anti-satelit.

Deficitul de resurse: întrebuințarea resurselor de către diferite țări este tot mai mult întrebuințată în scopuri politice. În 2010, China a blocat exporturile de materii prime în Japonia, ca răspuns la arestarea unei bărci de pescuit chineze. În 2011, refuzul Indiei de a adopta un acord de împărțire a apei cu Bangladesh, pune presiuni suplimentare asupra relațiilor bilaterale.

Operațiuni sub acoperire: utilizarea strategică de către Rusia a forțelor sale speciale (de exemplu, "oamenii verzi") și informațiilor în conflictul cu Ucraina.

3.2. Războiul din Ucraina

Constituită ca țară după Primul Război Mondial, după dispariția Imperiului Rus și a Imperiului Austro-Ungar, Ucraina, țară situată la linia de contact între cele două blocuri geopolitice, Rusia și Occidentul, are frontieră cu România și Republica Moldova – la sud-vest, Polonia, Slovacia și Ungaria – în vest, Belarus – în nord, Rusia – în nord-est, Marea Neagră și Marea Azov – la sud. Suprafața Ucrainei(fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol) este de 576.683 km2, iar numărul locuitorilor de 46.044.000.

Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce înseamnă "teritoriu de graniță" sau "în teren", "în țara". Și-a primit acest nume în secolul al XIII-lea, în perioada invaziei tătare, deoarece constituia zona de frontieră a Rusiei medievale. A fost cunoscută și sub numele de "Rusia Mică", prin contrast cu "Rusia Mare", când principatul stat medieval s-a separat de restul Rusiei, în urma invaziei tătare. În limba ucraineană kraina înseamnă "țară".

În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei Kievene ocupa mare parte din Ucraina de astăzi, precum și vestul Rusiei și Belarusului.

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruși, ei formând statul numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și mai puternic din Europa. În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identității naționale atât a ucrainenilor, cât și a altor popoare slave răsăritene.

În timpul celui de-al doilea război mondial, antirusismul ucrainean s-a manifestat prin colaborarea cu armata germană ”eliberatoare”(numărul celor care au colaborat cu inamicul URSS-ului fiind estimat la 220.000 de ucraineni), iar rezistența lor împotriva regimului sovietic a continuat să se manifeste până în 1954, deși în regiunile din vestul Ucrainei el se manifestă și azi.

Parte integrantă a fostei URSS până în 1991 cu un important arsenal militar(chiar nuclear), Ucraina a încercat, după prăbușirea fostului bloc sovietic, asemenea celorlalte foste republici sovietice, să-și recapete identitatea. Nu a reușit să-și găsească singură drumul și a devenit rapid un „pion” în permanenta dispută dintre Rusia și Occident .

Conform recensământului efectuat în anul 2001, populația Ucrainei era alcătuită din: ucrainieni-77,8%, ruși-17,3%, români-0,85%, belaruși-0,6%, tătari crimeeni-0,5%, bulgari-0,4%, maghiari-0,3%, polonezi-0,3%, evrei-0,2%, armeni-0,2%, greci-0,2%.

Cele mai populate regiuni sunt cele industrializate din estul și sud-estul țării, aproximativ 67,2% din populație trăind în mediul urban.

În anul 2013 regimul de la Kiev manifesta o deschidere provest, deși puterea era deținută de o majoritate prorusă, avându-l în prim plan pe președintele de atunci al Ucrainei, Victor Ianukovici. Drept răspuns la dorința Ucrainei de a adera la Uniunea Europeană, fapt ce ar fi scos Ucraina din sfera de influență rusă, Rusia a anunțat o mișcare strategică în timpul tratativelor pentru acordul de asociere dintre UE și Ucraina. Deși războiul este limitat la lovituri economice, țintele sale sunt geostrategice. Dintre acestea, cea mai dureroasă a fost blocarea exportului ucrainian de produse metalurgice în Rusia.

Rivalitatea dintre Occident și Rusia în legătură cu viitorul Ucraine a început, de fapt, în anul 2008, când Moscova amenința cu folosirea unor posibile acțiuni preventive drept răspuns la extinderea propusă de NATO în regiunea Mării Negre și a Caucazului. Neînțelegerile au fost accentuate și de desfășurarea facilităților scutului antirachetă american și a celor de supraveghere radar în țări ca Polonia, Republica Cehă, România și Turcia. Acestora li s-a adăugat invitația lansată de NATO la Summit-ul din  2-4 aprilie 2008(București), de aderare a Ucrainei și Georgiei la NATO; la acea dată, Vladimir Putin a amenințat pentru prima dată(retoric), integritatea teritorială a Ucrainei. Oferta Occidentului de integrare a Ucrainei în structurile europene și euro-atlantice a fost considerată de Moscova, precum și de populația rusă și rusofonă din Ucraina drept o amenințare și nu o extindere a democrației,.

Astfel, președintele rus Vladimir Putin arăta că Ucraina este un „stat foarte complicat”, care”… a dobândit suprafețe enorme din teritoriile sale din est și sud în detrimentul Rusiei”,iar în „… sudul Ucrainei, există pe de-a-ntregul numai ruși”. Mai mult, bazându-se pe cifre, Putin preciza că „o treime (din populația Ucrainei) sunt etnici ruși”, „din 45 de milioane de locuitori, conform recensământului oficial, 17 milioane sunt ruși”, iar „90% (dintre locuitorii din Crimeea) sunt ruși”. De asemenea, Putin menționa că, „Crimeea a fost primită de Ucraina pur și simplu printr-o decizie a Biroului Politic al Comitetului Central alPartidului Comunist al Uniunii Sovietice”, neexistând „niciun fel de proceduri de stat privind transferarea acest teritoriu”. Având în vedere dificila problemă alcătuirii statale a Ucrainei, Putin sugera că, „dacă vom adăuga în Ucraina problemele NATO, statul poate ajunge la limita existenței sale”, întrebându-se apoi retoric: „Cine poate afirma că noi (Federația Rusă) nu avem niciun interes acolo (în Ucraina)?”.

Evenimentele din Ucraina s-au desfășurat în trei faze distincte: Euromaidanul, aprofundarea protestelor în partea de sud-est și escaladarea conflictului.

a)Euromaidanul. Criza a debutat la 21 noiembrie 2013 cu protestele Euromaidan din Kiev. Nereușita parlamentului ucrainean, de atunci, de a vota o lege care să o elibereze din închisoare pe fostul prim-ministru ucrainean Iulia Timoșenko, a condus la suspendarea negocierilor privind semnarea Acordului de asociere cu UE – negociat din anul 2007. Viktor Ianukovici, fostul președinte ucrainean, a anunțat ca a reluat dialogul cu Rusia. În consecință, liderul partidului principal de opoziție din Ucraina – Batkivșciva(Patria), a îndemnat populația țării la proteste, folosind rețelele de socializare Twitter și Facebook. Aceste proteste au fost denumite „Euromaidan”, ele transformându-se în ample mișcări de stradă.

În timpul noapții de 30 noiembrie 2013, colaboratori ai forțelor speciale ucrainiene, înarmați cu mijloace aflate în dotarea detașamentului pentru destinații speciale Berkut, au fost aduși la Kiev, din regiunile pro-ruse Donețk, Crimeea și Cernikov, pentru a curăța străzile de protestatari. În confruntări au fost rănite aproximativ 80 de persoane, acest fapt având ca efect transformarea din proteste pro-eurepene în proteste anti-guvern.

În decembrie 2013, demonstrațiile împotriva guvernului lui Viktor Ianukovici au luat amploare, ele concentrându-se mai ales în Piața Independenței din Kiev – Maidan. Deși s-au confruntat cu forțe de ordine bine instruite și antrenate, protestatarii au cucerit Casa Sindicatelor și primăria din oraș.

În ianuarie 2014 parlamentul ucrainean a adoptat o serie de legi care să îngrădească dreptul la demonstrație al populației și să mărească pedepsele cu închisoarea pentru cei care ocupă ilegal clădiri guvernamentale. Măsurile aspre aplicate protestatarilor au declanșat noi proteste, guvernul folosind împotriva acestora tot unitățile speciale. La sfârșitul lunii ianuarie guvernul încearcă să găsească o soluție de rezolvare a crizei, anulând unele măsuri adoptate împotriva demonstranților, iar Rada(parlamentul ucrainean) a decis amnistierea demonstranților arestați, cerând în schimb demonstranților să pună capăt blocadelor pe străzi și eliberarea clădirilor asediate.

Începând din februarie 2014 forțele de securitate desfășoară acțiuni brutale împotriva demonstranților. Violențele au escaladat în Kiev, poliția deschizând focul asupra demonstranților pe 20 februarie. În acele confruntări au fost ucise 80 de persoane.

Începând cu 21 februarie sunt demarate negocierile între guvern și opoziție, cu medierea Uniunii Europene și a Rusiei. Se hotărăște organizarea de alegeri anticipate, precum și revenirea la Constituția din anul 2004, ce prevedea prerogative reduse pentru președintele ales. O mare parte a demonstranților nu au fost de acord cu propunerile președintelui, ei cerând demisia imediată a acestuia.

Deși inițial s-a ajuns la un compromis negociat cu președintele Ianukovici, protestele au continuat în piața Maidan.

Prima etapă a crizei s-a încheiat la 22 februarie 2014, odată cu demiterea președintelui Viktor Ianukovici(acuzat de abuz de putere) de către Rada ucraineană(328 voturi „pentru” dintr-un total de 450 voturi posibile). Acesta s-a refugiat împreună cu familia și o serie de apropiați în Federația Rusă. De asemenea, Rada a stabilit drept zi de desfășurare a alegerilor prezidențiale anticipate, data de 25 mai 2014. Tot în 22 februarie a fost eliberată și fostul premier ucrainean Iulia Timoșenko, după doi ani și jumătate petrecuți în închisoare.

b)Aprofundarea protestelor în sud-est. A doua etapă începe la 23 februarie 2014, odată cu începerea protestelor din Sevastopol, proteste prin care demonstranții își manifestau loialitatea fată de Rusia.

Pe 23 februarie 2014, după plecarea lui Ianukovici, președinte interimar al Ucrainei a fost desemnat Alexander Turcinov, el fiind adeptul unei politici pro-occidentale. Tot la cea data Rada ucraineană a decis să anularea legii din 2012 privind principiul politicii limbii de stat, lege care a permis, utilizarea în fiecare regiune a altor limbi oficiale decât limba ucraineană, în cazul în care acea limbă era vorbită de cel puțin 10% din populație.

Noul Guvern interimar a fost prezentat de premierul Arseni Iațeniuk pe 26 februarie, fiind votat de Radă pe 27 februarie 2014.

Pe numele președintelui Viktor Ianukovici a fost emis un mandat de arestare sub acuzația de genocid. În 27-28 februarie, au început să fie ocupate sediile instituțiilor importante de către bărbați înarmați pro-ruși. Persoane neidentificate în uniforme de luptă, înarmate, au apărut în apropierea principalelor aeroporturi din Crimeea. În timp ce mii de tătari crimeeni au început să demonstreze contra scindării Ucrainei, protestatarii pro-ruși cereau alipirea Crimeei la Rusia.

La data de 1 martie, parlamentul rus(Duma) a aprobat cererea lui Vladimir Putin de a desfășura acțiuni militare în Ucraina, pentru protejarea intereselor Rusiei. Mitinguri pro-ruse au loc în mai multe orașe ucrainene, inclusiv în al doilea oraș ca mărime al țării, Harkov. Barack Obama ia cerut public lui Putin să-și retragă forțele armate în baze.

Începând cu 1 martie, persoane în uniforme fără însemne, înarmate, au preluat controlul asupra unor puncte de importanță strategică din Crimeea.

La 4 martie, Vladimir Putin susținea în fața presei internaționale că bărbații înarmați care asediau forțele ucrainene din Crimeea nu sunt trupe rusești, ci forțe de auto-apărare autohtone.

În 6 martie, parlamentul Crimeei a votat alipirea la Federația Rusă, fiind stabilită ca dată de desfășurare a referendum-ului referitor la viitorul statut al Crimeei, data de 16 martie. În ciuda protestelor occidentale masive, Rusia a anunțat la 7 martie că va sprijini Crimeea, dacă regiunea votează separarea de Ucraina. În consecință, pe 8 martie Franța și SUA au amenințat Rusia cu sancțiuni.

La 12 martie, în timpul unei întâlniri pe care a avut-o cu prim-ministrul interimar Arseni Iațeniuk la Casa Albă, președintele Barack Obama s-a angajat să sprijine Ucraina.

La 13 martie, Rada ucraineană a votat crearea unei Gărzi Naționale cu efective de 60000 de militari, destinate să apărare țara. Drept răspuns, pe 15 martie Rusia, folosind dreptul de veto, a respins un proiect de rezoluție a ONU care critica referendumul din Crimeea. Tot la acea dată a avut loc plebiscitul cu privire la viitorul Crimeei, iar rezultatele oficiale de la referendum au arătat că 97% din alegători sprijineau secesiunea Crimeei și alăturarea ei la Federația Rusă. În 17 martie Uniunea Europeană și SUA au impus interdicții de călătorie și înghețarea activelor pentru mai mulți oficiali din Rusia și Ucraina.

La 18 martie, președintele rus Vladimir Putin apăra acțiunile Moscovei în Crimeea în Dumă, apoi a semnat un proiect de lege privind absorbirea peninsulei în Federația Rusă. Astfel, la 20 martie, Duma a ratificat tratatul privind alipirea Crimeii la Federația Rusă.

Faza a III-a:escaladarea

Evenimentele din sudul și estul Ucrainei demonstrează o escaladare și o răspândire a conflictului între civili, aceștia fiind forțați să fie parte activă la evenimente.

Pe 24 martie, ca răspuns la anexarea Crimeei, Federația Rusă a fost exclusă din grupul G8, fiind anulat și summit-ul programat să se desfășoare la Soci în iunie 2014.În partea ucraineană, începând cu aceeași dată, începe retragerea trupelor ucrainiene din Creimeea, la ordinul președintelui interimar Alexander Turcinov. Tot după anexare, la 24 martie, Organizația Națiunilor Unite a condamnat alipirea Crimeei la Rusia, iar  NATO a întrerupt orice colaborare cu Rusia.

În 31 martie, și partea rusă prin președintele Putin a ordonat o retragere parțială a trupelor ruse dislocate la granița cu Ucraina.

Operațiunile militare din estul Ucrainei au început în aprilie 2014, pe teritoriile Donbas.

Se consideră a fi data începerii conflictului – 7 aprilie 2014, când președintele interimar Oleksandr Turcinov a autorizat forțele regulate ucrainiene să ia măsuri antiteroriste împotriva adversarilor puterii care vor purta arme. Oameni înarmați au ocupat clădirile administrative din estul țării, iar la 15 aprilie Turcinov a anunțat începerea Operației Antiteroriste. Simultan, conducerea Rusiei și Forțele pro-ruse din Ucraina declară că acțiunile desfășurate de partea ucraineană sunt operațiuni represive, iar conflictul – război civil.

La începutul lui aprilie 2014, activiști pro-ruși au ocupat în forță sediile administrative regionale din Donețk, Lugansk și Harkov, solicitând organizarea unui referendum pentru separarea de Ucraina. Autoritățile ucrainene au recâștigat încă de a doua zi controlul asupra  clădirilor guvernamentale din Harkov.

La 12 aprilie, militanți pro-ruși în uniforme militare au ocupat sediile poliției și serviciului secret din Sloviansk, Kramatorsk și Donețk. Confruntările cu forțele armate ucrainiene în aceste localități s-au soldat cu morți și răniți(15aprilie).

În urma negocierilor de la Geneva din 25 aprilie, la care au participat Ucraina, Rusia, UE și SUA, s-a convenit modul de de-escaladare a conflictului din estul Ucrainei, mod ce presupunea dezarmarea grupărilor ilegale și abandonarea clădirilor administrative ocupate de separatiști. Acordul nu a fost aplicat efect în practică, Serghei Lavrov (ministrul rus de externe) acuzând aproape imediat (21 aprilie) Kievul de ruperea angajamentului.

La 25 aprilie, opt observatori militari internaționali ai Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) au fost reținuți de separatiștii pro-ruși lângă Sloviansk, fiind acuzați că desfășoară acțiuni de spionaj.

Conflictul se accentuează, iar în 1 mai, separatiștii pro-ruși, după confruntări violente cu forțele de poliție ucrainiene, au intrat și ocupat procuratura din Donețk. Președintele interimar Turcinov  declară „stare de urgență”, ordonă reintroducerea serviciului militar obligatoriu, afirmând că forțele militare ucrainene sunt în stare de “alertă de luptă deplină“.

Ziua de 2 mai 2014 a reprezentat cea mai sângeroasă zi de la plecarea ex-președintelui Viktor Ianukovici. La Sloviansk, în luptele cu separatiștii, 9 persoane au fost ucise, fiind doborâte două elicoptere de război ucrainene. Și la Odessa au murit peste 40 de persoane.

La 7 mai, președintele Putin a cerut amânarea referendum-ului din estul Ucrainei  “pentru a încuraja dialogul” și a precizat că alegerile prezidențiale din Ucraina programate pentru 25 mai 2014 reprezintă o” mișcare în direcția bună”.

Pe 11 mai, separatiștii pro-ruși din Donețk și Lugansk și-au declarat independența față de Ucraina, referendum-ul nefiind recunoscut nici de Kiev, nici de Occident și au format Republica Populară Donețk și Republica Populară Lugansk, state nerecunoscute oficial.

Pe 25 mai 2014, în urma desfășurării alegerilor prezidențiale anticipate, în Ucraina a fost ales, din primul tur(cu peste 54% din sufragii), Petro Poroșenko,  care a promis Campania electorală să aducă pace într-o Ucraină unită și liberă.

Între 26-27 mai, armata ucraineană a lansat o ”operație antiteroristă”, urmărind eliminarea separatiștilor care ocupau aeroportul din Donețk; acțiunea a avut ca rezultat moartea a cel puțin 40 de separatiști. La 29 mai, rebelii pro-ruși au doborât un elicopter militar  ucrainean în apropiere de Sloviansk, omorând 14 persoane (printre care și un general al armatei ucrainiene). Acțiunile militare s-au intensificat în cursul lunii iunie.

La o conferință de presă desfășurată la Varșovia (Polonia), cu ocazia aniversării a 25 de ani de la prăbușirea comunismului în Polonia, președintele SUA, Barack Obama, a condamnat în 4 iunie ”agresiunea rusă” din Ucraina.

La 5 iunie, liderii statelor industrializate din G7, reuniți în Bruxelles (Belgia), la cel de-al 40-lea summit al organizației, au îndemnat Rusia să înceapă discuțiile cu noua conducere de la Kiev, pentru a pune capăt crizei din estul Ucrainei.

Pe 6 iunie, președintele rus Vladimir Putin și noul președinte al Ucrainei, Petro Poroșenko, s-au întâlnit în Franța cu ocazia celebrării a 70 de ani de la debarcarea din Normandia, ocazie în care ambii au făcut apel pentru încheierea rapidă a vărsării de sânge în estul Ucrainei.

La 7 iunie 2014 are loc investirea oficială în funcția de președinte al Ucrainei a lui Petro Poroșenko, zi în care separatiștii pro-ruși au atacat aeroportul internațional de la Lugansk, aflat sub controlul forțelor ucrainene. Militarii ucraineni au părăsit aeroportul din Lugansk sub focul artileriei rebelilor extrem de precis, condus de profesioniști foarte bine antrenați. Această ofensivă neașteptată a rebelilor a dus la recucerirea unei părți însemnate din teritoriul de est al Ucrainei și la crearea unui pericol iminent pentru Ucraina.

Deși conducerea de la Moscova nu a spus niciodată că nu-i sprijină pe rebeli, ci doar că Rusia nu este implicată direct în războiul din Ucraina, sateliții și sistemele I2SR ale Occidentului au descoperit coloane de blindate și tehnică rusească trecând frontiera dintre Rusia și Ucraina.

Armata ucraineană și-a continuat acțiunile ofensive împotriva separatiștilor ruși și proruși și, în primele zile ale lunii august, a anunțat că are ca obiectiv separarea zonei Lugansk-Donețk, de frontiera cu Rusia.

În primele patru luni de ofensivă a armatei ucrainene împotriva separatiștilor și de reacție armată a separatiștilor, au fost ucise, potrivit datelor ONU, 1100 de persoane, la care se adaugă și cele 298 de victime ale zborului malayezian MH17.

Numărul persoanelor care și-au pierdut viața în acest război absurd este, la ora actuală, de peste 3000, după datele ONU, în care sunt incluși și cei 298 de pasageri din avionul companiei Malaysia Airlines – Boeing 777, zborul MH 17.

Luptele au continuat, Donețk-ul părând a fi cvasiasediat, în timp ce, după cum afirma guvernul rus, 400 de soldați ucraineni au fost forțați de rebeli să treacă frontiera și să se predea Rusiei. A urmat problema foarte complicată a unui convoi rusesc de peste 900 de camioane cu ajutor umanitar pentru zona de Est, suspectat de conducerea de la Kiev și de Occident ca fiind o modalitate camuflată de sprijinire a rebelilor.

După săptămâni de dezbateri, convoiul aflat deja la 40 km de frontieră, a pătruns în Ucraina, fără permisiunea Kievului și fără a fi însoțit de reprezentanții Crucii Roșii, la Donețk și Lugansk. Nu se știe ce transportau acele camioane, dar ele porniseră dintr-o bază militară din jurul Moscovei.

La doar câteva zile de la comunicatele Kievului care anunțau că armata ucraineană este pe punctul de a încercui și nimici gruparea rebelilor din Est (tocmai când camioanele rusești cu ajutoare pătrundeau în mod neautorizat în Ucraina), s-a schimbat brusc situația de pe teren și conducerea Ucrainei a fost nevoită să anunțe cu disperare că Rusia a trecut la acțiuni directe în sprijinul separatiștilor, sute de blindate trecând frontiera și acționând ofensiv pe teritoriul ucrainean, o parte din forțele ucrainene care acționau în zonă fiind încercuite.

Rebelii nu au acționat la întâmplare, ci după un plan strategic foarte bine pus la punct, având atât pregătirea militară necesară, cât și mijloacele adecvate(blindate, artilerie performantă, mijloace antiblindate și antiaeriene, de muniții, de comunicații, sprijin logistic pe măsură) pentru a pune pe fugă o armată a unei țări.

La summit-ul extraordinar de la Bruxelles din 30 august, s-a relevat că Rusia este implicată în mod direct în conflict, unități regulate ale acesteia acționând, cu tehnică militară modernă, pe teritoriul Ucrainei, în spijinul rebelilor. Sub amenințarea unor noi sancțiuni Rusia primește răgaz de o săptămână. Barak Obama în timpul vizitei în Estonia, a asigurat-o că îi va garanta apărarea, urmând ca NATO, chiar înaintea summit-ului din Țara Galilor, să desfășoare forțe în țări din Estul Europei.

Se încearcă izolarea Rusiei și forțarea ei să nu intervină în conflict, să nu-i sprijine pe rebel. NATO a dislocat forțe în Est și a început exerciții în zonă cu participarea unor militari

din țările NATO și din cele care fac parte din Parteneriat, chir și în partea vestică a Ucrainei, potrivit unui plan alcătuit cu mult timp înainte.

Pe 3 septembrie 2014, Vladimir Putin a anunțat că are un plan de rezolvare a crizei din Ucraina, apropiat de cel al omologului său ucrainean, Petro Poroșenko. Deși Putin susținea că, pentru rezolvarea crizei, Kievul trebuie să discute cu rebelii, președintele Poroșenko a subliniat că nu are ce discuta cu teroriștii rebeli din estul Ucrainei. Aceștia trebuie să înceteze ostilitățile și să depună necondiționat armele.

2.1 Războiul din Crimeea

Penisula Crimeea este situată pe coasta de nord a Mării Negre, având o suprafață totală de 26000 km2. Peninsula este unită cu zona continentală prin trei istmuri și este înconjurată de două mări: Marea Neagră(la vest și sud) și Marea Azov(la est).

Aflată într-o zonă geostrategică sensibilă, peninsula a prezentat un interes deosebit încă din antichitate. Astfel, în secolul V î.Hr. exploratorii greci au întemeiat colonii, de la ei rămânând vechile denumiri ale insulei: Hersones sau Taurida (Tauris – după numele locuitorilor săi, taurii).

După greci au venit romanii, iar din secoul III d. Hr. popoarele migratoare. După marea invazie tătară, începând cu 1237, peninsula devine o posesiune a Hoardei de Aur. Numele „Crimeea” își are originea în denumirea orașului „Qırım”, oraș care a fost capitala provinciei Crimeea sub dominația Hoardei de Aur. În anul 1475, Hanatul Crimeii devine vasal imperiului Otoman.

În perioada  1853-1856 are loc Războiul Crimeii, între Imperiul Rus și alianța formată din  Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman. Sevastopolul este asediat timp de aproape un an. Rusia este înfrântă, iar prin Congresul de Pace de la Paris din 1856, aceasta este obligată, printre altele, la un regim restrictiv în Marea Neagră și la dezafectarea „fortăreței” Sevastopol.

Operațiuni militare s-au desfășurat în Crimeea și în timpul războiului civil rus dintre anii 1917-1920.

În cel de-Al Doilea Război Mondial, în Crimeea s-au desfășurat bătălii dure între armata sovietică, pe de-o parte, și trupele germano-române, pe de alta. În 1942, Sevastopolul a fost cucerit de trupele române și germane, sub comanda mareșalului german Manstein, iar în mai 1944, peninsula a fost evacuată printr-o operațiune foarte dificilă, coordonată de unități ale marinei regale române. După reocuparea Crimeii de către trupele sovietice, din ordinul expres al lui Stalin, 200 000 de tătari au fost deportați în Urali, Siberia și Asia Centrală.

Din 1946, Crimeea devine parte integrantă a Republicii Socialiste Federative Sovietică Rusă. În 1954, președintele de atunci al URSS, ucraineanul Hrușciov, a făcut „cadou” Crimeea Ucrainei. Acest act administrativ a creat o gravă problemă internațională atât în anii `90, după destrămarea Uniunii Sovietice, cât și astăzi, când conflictul a escaladat iară.

La ultimul recensământ efectuat în anul 2001, populația Crimeii era alcătuită din 2.033.700 locuitori, din care 58,32% ruși, 24,32% ucraineni, 12,1% tătari crimeeni, 1,44% bieloruși. 77% din populația declara limba rusă ca limbă maternă, 11,4% limba tătară crimeeană și 10,1% limba ucraineană.

Conflictul a început pe 21 noiembrie 2013, când președintele pro-rus al Ucrainei, Viktor Ianukovici, a refuzat să semneze Acordul de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană. Refuzul însemna implicit o rămânere a Ucrainei în sfera de influență rusă, el generând un val ascendent de proteste care au degenerat în luptele sângeroase la Kiev și în vestul țării.

La 23 februarie 2014, în Ucraina a fost abrogată legea care reglementa politica de stat în domeniul lingvistic, limba rusă redevenind limba oficială în 13 regiuni administrative ale Ucrainei, regiuni în care populația vorbitoare de limba rusă reprezenta mai mult de 10% din populație. Tot la acea dată Rusia și-a mobilizat forțele armate pentru o intervenție la frontierele Ucrainei și chiar în Crimeea.

La 25 februarie, în Simferopol militanți proruși au cerut organizarea unui referendum, ei respingând guvernul provestic de la Kiev. Două zile mai târziu sediul Parlamentului și Guvernului din Crimeea este ocupat de persoane înarmate (probabil proruse), aceștia arborând pe clădire steagul rus. Parlamentul din Crimeea a demis Guvernul local și a stabilit ca dată de desfășurare a referendum-ului data de 25 mai.

În zilele următoare persoane înarmate, fără însemne militare -probabil proruse, au ocupat aeroporturile din Crimeea și au dezarmat militarii ucraineni și grănicerii din Balaklava.

Pe 26 februarie 2014 au început protestele rușilor din Crimeea(teritoriu anexat în 1783 de Ecaterina cea Mare) și imediat au apărut așa-numiții „omuleți verzi”, forțe speciale ruse fără a purta însemne de apartenență. Era începutul, în teren, a ceea ce s-a numit apoi „războiul hibrid”.

Începând cu 28 februarie toate aeroporturile din peninsulă au revenit sub controlul autorităților ucrainene, iar Parlamentul Ucrainei a cerut garantarea suveranității statului de către Statele Unite și Marea Britanie.

La 1 martie, premierul crimeean Serghei Aksionov a solicitat Rusiei „asistență în asigurarea păcii și stabilității pe teritoriul” Crimeii, el cautând să supună toate autoritățile din peninsulă ordinelor sale. Cei care nu se conformau erau obligați să demisioneze. La aceeași dată Aksionov a stabilit ca ziua de desfășurare a unui referendum privind autonomia peninsulei să fie 30 martie.

Deși președintele Statelor Unite, Barack Obama, a avertizat direct Rusia asupra consecințelor unei intervenții militare ruse în Crimeea și în estul Ucrainei, președintele rus Vladimir Putin, la 1 martie, a solicitat și a obținut, cu unanimitate de voturi, permisiune parlamentului rus pentru a utiliza trupe pe teritoriul Ucrainei:

„Având în vedere că situația extraordinară în derulare în Ucraina amenință viața cetățenilor Federației Ruse și faptul că trupele noastre armate sunt desfășurate în conformitate cu un acord internațional pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea), în baza art. 102 alin. (1) lit. g din Constituția Federației Ruse solicit Consiliului Federației Ruse permisiunea de a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei pentru normalizarea situație socio-politice din această țară.”

—Vladimir Putin

Datorită faptului că Ucraina nu este membru NATO, Statele Unite și Uniunea Europeană nu pot interveni militar pentru a o apăra, așa cum ceruse Parlamentul. Folosindu-și dreptul de veto în Consiliul de Securitate, Rusia anula orice acțiune internațională prin intermediul ONU. Însă, în baza semnării Memorandumului de la Budapesta, Rusia, Marea Britanie și SUA constituiau garantul integrității teritoriale a Ucrainei.

Pe 2 martie Rusia a fost somată de NATO să înceteze operațiunile militare desfășurate în peninsulă, menționând că este acestea amenință pacea Europei. La aceeași dată, baza militară de infanterie de la Privolnoie a fost înconjurată de bărbați înarmați neidentificați, aceștia întrebuințând camioane militare cu numere de înmatriculare rusești. Toate navele militare aparținând pazei de coastă ale Ucrainei au părăsit Crimeea și s-au mutat la Odessa și Mariupol.

Membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea au votat pe 6 martie organizarea unui referendum privind statutul regiunii, precum și ieșirea oficială din componența Ucrainei și alipirea la Federația Rusă. Drept răspuns, Guvernul Ucrainei, tătarii crimeeni, precum și alte state au susținut că orice referendum organizat de autoritățile din Crimeea este neconstituțional și nelegitim.

Parlamentul din Crimeea a adoptat declarația de independență la 11 martie, iar pe 23 martie, în Regiunea Luhansk situată în estul Ucrainei, are loc un referendum popular privind aderarea la Rusia.

Președintele rus Vladimir Putin a declarat (4 martie 2014) că Rusia nu intenționează să anexeze Crimeea, comparând intervenția rusească în Crimeea cu operațiunea Occidentului în Kosovo, cu diferența că aici nu s-a tras nici măcar un foc de armă. Datorită faptului că transferul Crimeei către Ucraina din 1954 a fost o decizie neconstituțională, precum și datorită faptului că aceasta are o semnificație istorică pentru Rusia, Putin consideră că Rusia are jus ad bellum pentru a interveni în Ucraina.

"Nu-i credeți pe cei care vă sperie cu Rusia și spun că vor urma și alte regiuni după Crimeea. Nu avem nevoie de o divizare a Ucrainei".

– Vladimir Putin

Duma (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație de susținere a locuitorilor peninsulei, promițând să "asigure securitatea" cetățenilor "independent de originea lor etnică, de limbă și religie".

Reacția internațională la Criza din Crimeea, conform declarațiilor guvernamentale oficiale:

     State ce și-au exprimat îngrijorarea sau speranță pentru soluționarea pașnică a conflictului

     Sprijină integritatea teritorială a Ucrainei

     Condamnă acțiunile Rusiei

     Condamnă acțiunie Rusiei ca o intervenție militară sau invazie

     Sprijină acțiunile Rusiei și/sau condamnă guvernul interimar ucrainean

     "Recunosc interesele Rusiei"

     Ucraina

     Rusia

Președintele american Barack Obama: „Statele Unite se raliază poziției comunității internaționale, în sensul că orice intervenție militară în Ucraina nu va rămâne fără consecințe.”

Angela Merkel: „Rusia a furat Crimeea Ucrainei”.

Qin Gang, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe a declarat că „China condamnă recentele violențe ale extremiștilor și îndeamnă părțile implicate la soluționarea pașnică a disputelor interne. […] China respectă independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. China cere tuturor părților să găsească o soluție prin dialog și consultări în baza legii și a normelor relațiilor internaționale”

Președintele interimar al Ucrainei, Oleksandr Turcinov a declarat la începutul protestelor că există un "risc serios" de separatism în aceste părți ale țării.

Președintele Traian Băsescu a declarat că „prezența trupelor Rusiei în Ucraina, fără acordul acesteia, poate fi considerată agresiune. România nu este afectată direct”.

Pe 18 martie 2014, Vladimir Putin a înștiințat Duma de Stat și a Consiliul Federației despre propunerea Consiliului de Stat al Crimeei și a Adunării legislative a Sevastopolului și a inițiat procedura de alipire a Crimeei la Federația Rusă. Pentru aceasta, președintele rus a remis parlamentului legea privind acceptarea Crimeei și Sevatopolului în Federația Rusă, acest acord intrând în vigoare la data ratificării de către Adunarea Federală, 21 martie, dar a fost aplicat în practică temporar de la data semnării.

Tot atunci, Vladimir Putin a remis acordul spre ratificare la Duma de Stat, acord ratificat pe 20 martie de Duma de Stat(cu un singur vot contra) și pe 21 martie de către Consiliul Federației.  A fost adoptată o lege constituțională federală referitoare la formarea a două noi regiuni federale ale Rusiei, iar pe 21 martie președintele Putin a semnat legea de ratificare a acordului de alipire a Crimeei, precum și legea constituțională federală cu privire la procedura de integrare a Crimeei și Sevastopolului în Federația Rusă. De asemenea s-a stabilit și perioada de tranziție în integrarea noilor regiuni federale.

La aceeași dată a fost creat districtul federal Crimeea, avându-l ca reprezentant al președintelui Federației Ruse pe Oleg Belabențev.

Pe 2 aprilie Putin a semnat decretul de includere a Crimeei în districtul militar de sud, iar pe 11 aprilie au fost adoptate constituțiile Republicii Crimeea și a orașului cu însemnătate federală Sevastopol; tot în aceeași zi noile regiuni federale au fost incluse în Constituția Federației Ruse.

Începând cu 25 aprilie 2014 între Crimeea și Ucraina a fost instituită „legal” unilateral frontiera de stat a Rusiei.

Pentru Vladimir Putin, o frontiera este sigură doar atunci când e securizată de ambele părți de soldați ruși. Liderul de la Kremlin mobilizează voluntari și aduce ordine în milițiile radicale , prin infiltrarea trupelor sale de elită.

In secolul al 21-lea, primul soldat al Rusiei crede că granița dintre război și pace e una fluidă. Astfel, procesele în sine se schimbă și ele, iar războiul hibrid se aplică pe ruinele Ucrainei sub pretenția de a lucra la un plan de pace. Forța militară rămâne o componentă crucială, dar ea e completată cu mijloace politice, economice, informatice și de propagandă.

3.2. Războiul hibrid din Ucraina a existat și în alte părți

Războiul Războiul din Liban din 2006(12 iulie 2006 – 14 august 2006)

Războiul din Liban din 2006(Războiul dintre Israel și Hezbollah), cunoscut ca Războiul din iulie în Liban și ca Al doilea război libanez în Israel, a fost un conflict militar desfășurat în partea de nord a Israelului și în Liban, între armata israeliană și milițiile Hezbollah.

Începutul conflictului a fost marcat de atacul cu rachete Katyusa/BM-21 Grad („Operațiunea Promisiuni Sincere”)din 12 iulie 2006 al milițiilor Hezbollah, asupra unor autovehicule de patrulare israeliene, dincolo de gardul ce reprezenta granița dintre cele două state. Atacuri s-au desfășurat apoi asupra pozițiilor militare israeliene de lângă coastă și de lângă satul de frontieră Zar'it, apoi asupra orașului israelian Shlomiși și asupra altor sate. În urma atacurilor 8 soldați israelieni au fost uciși și alți doi au fost luați ostatici.  Un tanc israelian a fost distrus în teritoriul libanez, într-o încercare de salvare eșuată. Drept răspuns, aviația și artileria israeliană execută foc asupra unor obiective libaneze, avariind structura civilă a acestuia, aici incluzând și Aeroportul Internațional Rafic Hariri. Atacurile aeriene israeliene s-au soldat cu moartea a 44 de civili libanezi.

În presa vremii Hassan Nasrallah, secretar general Hezbollah, a declarat că răpirile au făcut parte dintr-un plan aprobat de Hezbollah și Iran de a provoca un război cu Israelul.

Pentru atacurile executate, organizația Hezbollah a lansat între 3970 și 4228 de rachete (rachete de artilerie Katiușa de 122 mm)într-un ritm de mai mult de 100 rachete pe zi, fiind lovite orașele: Haifa, Hadera, Nazaret, Tiberias, Nahariia, Safed, Shaghur, Afula, Kiriat Șmona, Beit She'an, Karmiel, Acra și Ma'alot-Tarshiha, precum și Cisiordania.

Simultan cu atacurile, Hezbollah începe și o luptă de guerilă cu Armata Israeliană, din poziții fortificate, mai ales în zonele urbane, executând atacuri cu unități mici, foarte mobile și bine înarmate. Întrebuințarea rachetelor antitanc ghidate de proveniență rusească, precum și a altor rachete antitanc ghidate a avut ca efect avarierea a 52 tancuri Merkava(45 cu diferite tipuri de rachete antitanc ghidate).

Atacurile israeliene au vizat baze militare de antrenament Hezbollah, centre de comandă, poziții de lansare a rachetelor, depozitele de rachete cu rază lungă de acțiune, precum și bazele militare libaneze, pagubele fiind importante atât pentru armata Hezbollah cât și pentru cea libaneză. Au fost distruse la sol mare parte a rachetelor cu rază lungă de acțiune aparținând Hezbollah. De asemenea, operațiile desfășurate de forțele speciale israeliene au dus ca capturarea de echipament și tehnică militară aparținând Hezbollah.

Guvernul israelian urmărea pedepsirea Libanului pentru adăpostirea pe teritoriul lui a luptătorilor Hezbollah, a bazelor de antrenament, a depozitelor de armament și muniții ale acestora, precum și întoarcerea poporului libanez împotriva milițiilor. La începutul războiului efectele atacurilor israeline au fost dezamagitoare, nefiind lovite țintele planificate. Apoi, Forțele Aeriene Israeliene își concentrează loviturile asupra școlilor, centrelor comunitare și moscheilor, care ar fi putut ascunde posibile obiective militare majore Hezbollah.

În timpul operațiilor aeriene, Forțele Aeriene Israeliene au efectuat peste 12.000 de misiuni de luptă, Armata Israeliană a lansat peste 100.000 de proiectile, iar Marina Israeliană 2.500 de proiectile. Astfel, mare parte din infrastructura civilă libaneză a fost distrusă: 640 km de șosea, 73 de poduri, aeroporturi și porturi, buncăre de comandă, fabrici de tratare a apei, centrale electrice, stații de benzină, spații comerciale, până la 350 de școli, două spitale și 15.000 de locuințe. Peste 130.000 de case au fost avariate.

Urmare a conflictului, cel puțin 1300 au fost uciși(cei mai mulți fiind cetățeni libanezi), infrastructura civilă libaneză a fost grav avariată și au fost dislocați aproximativ un milion de libanezi și aproximativ 500.000 de israelieni(50% din populația din nordul Israelului). După încetarea focului, unele părți din sudul Libanului nu au mai putut fi locuite din cauza bombelor cu dispersie israeliene neexplodate.

Deși Israelul a întrebuințat în conflict toate capacitățile militare de care dispunea(inclusiv comandouri ale forțelor pentru operații speciale), a fost atras într-un nou tip de război în care milițiile Hezbollah, considerate utilizatoare de armament rusesc învechit, au implementat o nouă strategie de război, arme avansate și tactici care au schimbat regulile jocului.

Tactica de baza a luptătorilor Hezbollah a fost surprinderea:

Lansarea de rachete cu rază lungă de acțiune asupra orașului Haifa, despre care israelienii nu aveau cunostințe ca ar există în arsenalul Hezbollah; rachetele de proveniența iraniană – Fajr-5(bazate pe WS-1 MLRS din China) – deși nedirijată s-a dovedit foarte precisă lovind ținte strategice;

lovirea diviziilor de blindate israeliene cu armament iranian: rachete antitanc Metis-M (construit în Iran sub licență), Milan, RPG 29, Toophan (dezvoltata de Iran din BGM-71A si C), Saeghe 1 și 2 (versiuni M47 Dragon construite de iranieni), M-113 (9M133 Konkurs construit în Iran sub licență), I-Raad (rachete iraniene derivate din 9K11 Malyutka) și Kornet (cea mai avansată racheta anti-tanc din arsenalul Hezbollah).