Raspunderea Internationala a Statelor

INTRODUCERE

Expresia celebră: „scientia potentia est” („Cunoașterea este putere „) apare pentru prima dată în tratatul De Homine a lui Thomas Hobbes pe la jumătatea secolului al XVII-lea și se leagă de numele lui Sir Francis Bacon, însă multiple referiri la relația indestructibilă dintre a ști și a deține adevărata putere pot fi întâlnite în texte antice aparținând unor culturi diferite, greco-romană, iudeo-creștină sau indiană. Astăzi, parcă mai mult ca niciodată, exercitarea puterii în lipsa cunoașterii conduce la haos, sărăcie și la epuizarea resurselor.

Securitatea este considerată a fi un parametru de proces și nu de stare, deoarece încercările unui actor al sistemului internațional de a-și obține securitatea absolută pot produce efectul contrar, inducerea unei stări de insecuritate- amenințare, risc și/sau vulnerabilitate – altor actori, care vor întreprinde sau cel puțin vor fi tentați să întreprindă măsuri de contracarare ce vor conduce, în final, la diminuarea nivelului de securitate al inițiatorului, dar nu numai.Dacă războiul este un „domeniu al vieții și al morții”, conform celebrei sintagme aparținând gânditorului antic chinez Sun Tzu, securitatea și variatele ei fațete pot fi încadrate în același context, sunt termenii moderni sub care se ascund aceleași realități, implicând războiul, supraviețuirea, dar și pacea sau prosperitatea statului și celorlalți actori societali.

Pentru toate statele, problematica securității are două fațete, una internă și cealaltă externă. Statele pot fi distruse atât din interior, cât și de către forțe provenite din exterior. Aceste medii, intern și internațional, pot funcționa mai mult sau mai puțin separat, odată ce un stat, chiar închegat în interior, poate fi amenințat de vecini agresivi. Dreptul puterii, dreptul reciprocității și dreptul coordonării – cele trei tipuri de drept sunt forme ideale, în realitate se găsesc doar forme hibride, dar asta nu ne impiedică să folosim aceste noțiuni pentru a caracteriza un anumit sistem de drept. Dreptul puterii este tipul caracteristic sistemului de drept internațional și acest lucru se observă și în abordarea proiectului de articole. Spun acest lucru fiindcă circumstanțele ce exclud ilicitul internaționale sunt în așa fel concepute în cât mă duc cu gândul la dreptul puterii, în special starea de necesitate. În reglementarea articolelor, starea de necesitate operează atunci când pericolul grav și iminent amenință: un interes esențial al statului, interes care poate fi salvgardat numai prin comportamentul ilicit adoptat în stare de necesitate, și comportamentul ilicit în stare de necesitate nu afectează de o manieră gravă un interes vital al statului față de care există obligația internațională violată. Se observă cum anumite interese ale statelor pot justifica o faptă ilicită. De asemenea, complexitatea evenimentelor și fenomenelor internaționale, asociată cu globalizarea din ce în ce mai crescândă, face imposibilă redarea fidelă a realității sau acoperirea ei exhaustivă, motive pentru care atribuim cercetării și un caracter metodologic reducționist, ceea ce presupune o minimă selecție a informațiilor (variabilelor) relevante pentru cercetare. Este imposibilă transpunerea exactă a realității, pentru că nu cunoaștem toate elementele necesare acesteia. În fapt, aceste aspecte metodologice au intrat profund în design-ul cercetării științifice și nu necesită mai multe explicații.

Eforturile ONU de prevenire a conflictelor au avut rezultate pozitive datorită voinței de cooperare a tuturor statelor. Statele pot, prin guvernele lor, să folosească instrumentele existente pentru a-și consolida securitatea națională prin pârghiile ONU, dacă nu știu să le folosească în mod corespunzător, căci el pot să acționeze în cadrul ONU pentru rezolvarea unor situații de criză, intervenind în procesul de decizie a Organizației. S-a dovedit de nenumărate ori că mecanismele ONU de prevenire a conflictelor sunt foarte avansate și nici o organizație de securitate nu ajunge la acest nivel. Prin Departamentul pentru Problemele Umanitare al ONU se întreprind misiuni de mediere în statele implicate în scopul prevenirii și atenuării conflictelor.

Procesul de afirmare și de definire a unor noi centre de putere este puternic influențat de interesele specifice ale fiecăruia, fapt pentru care, conflictualitatea reprezintă o condiție de sine qua non, pentru evoluția acestora – statele lumii, societatea civilă internațională, organizații regionale și mondiale, societăți transnaționale. Atingerea acestor interese, obiective stabilite de fiecare actor, este esențială pentru menținerea echilibrului echilibrului de putere, dar și a statutului internațional. Aceasta este o luptă, în care sunt folosite modalități combative dintre cele mai complexe și diversificate.

Studiul nostru nu este unul normativ, dar nici unul orientat exclusiv empiric. Pornim de la câteva ipoteze de cercetare sprijinite pe fundamentele teoretice teoriei relațiilor internaționale și ale dreptului internațional:

– statele, în calitatea lor de subiecte de drept internațional public, raspund pentru actele lor prin care se încalcă normele dreptului internațional, aducându-se atingere drepturilor celorlalte state;

. securitatea, în toate domeniile sale de manifestare se poate constitui atât ca obiect cât și ca subiect de drept internațional

– prevenirea sau soluționarea crizelor/conflictelor este posibilă dacă principalii actori statali și non-statali sunt responsabilizați din perspective dreptului internațional prin reguli de condiută obligatorii .

Din punctul de vedere metodologic, cercetarea are la bază o abordare interdisciplinară a tematicii managementului crizelor internaționale, având în vedere că dezvoltarea acestei discipline de studiu, în a doua jumătatea secolului XX, s-a bazat pe cercetările în istorie și relații internaționale, științe politice, politici economice internaționale, filosofie politică, drept internațional, științe sociale, sociologia relațiilor internaționale, studii militare și strategice, pentru a numi doar cele mai relevante domenii de studiu.

Obiectivul nostru este de a demonstra că situațiile de criză se pot gestiona eficace, iar conflictele armate se pot preveni, dacă și nu mai dacă responsabilitatea actorilor din perspectiva normelor de drept internațional este reglementată eficient iar normele de aplicare sunt respectate la toate nivelurile de decizie (local, național, regional și mondial) și se alocă resursele umane, materiale, financiare și informaționale necesare și suficiente atât pentru soluționarea lor. Nerespectarea sau încălcarea normativității sociale, inclusiv juridice, declanșază reacția socială de respingere, de neacceptare sau de condamnare a subiectului uman respectiv și de obligare a sa, sub imperiul unor sancțiuni, de a se încadra în limitele stabilite. Acțiunea umană impune astfel respectarea anumitor norme, normarea acestei acțiuni, subordonarea ei unor scopuri și interese, potrivit unui sistem de principii și criterii, stiut fiind ca, viața și activitatea socială sunt supuse normativității sociale și juridice (adică unui ansamblu de norme, principii, reguli sociale inclusiv juridice), care impun indivizilor obligația de a-și înscrie conduita și acțiunile lor în limitele acestei normativități.

După cum voi demonstra, tema aleasă în această lucrare este una extrem de importantă, atât prin aplicațiile teoretice, cât și prin implicațiile sale practice. Stabilirea răspunderii are drept consecință și finalitate repararea prejudiciilor produse, obligație ce poate fi precedată de îndatorirea autorului faptului ilicit de a inceta comportamentul adoptat. Este nevoie de elaborarea unor reguli cu caracter general, care ținând seama de dezvoltare rapidă a unor tehnologii și procese în domeniile nuclear, chimic, biologic,genetic și altele de acest fel – pomenind de la natura deosebit de periculoasă a unor asemenea activități – să orienteze și să guverneze conduita statelor în utilizarea tehnologiilor respective în așa fel încât să se asigure eliminarea, diminuarea și prevenirea daunelor în interesul tuturor statelor, al omenirii în ansamblul său. Înființarea ONU, ca organizație internațională, al cărei rol are vocație globală, deschide posibilitatea afirmării și dezvoltării dreptului internațional ca instrument al menținerii și consolidării păcii și securității în lume, al prevenirii și soluționării conflictelor. Aplicarea dreptului internațional depinde de voința statelor și, în primul rând, de voința celor mai puternice state, însă, din nefericire, nici o autoritate judiciară nu controlează legalitatea deciziilor unui stat, unui grup de state sau a Consiliului de securitate al ONU.

Diferitele teorii și abordări ale studiilor de securitate au promovat imagini diferite ale securității (fie ea națională, regională/europeană, internațională sau globală), pornind de la nivele de analiză diferite. Nivelele de analiză se referă, în esență, la cadrul ontologic propus de aceste teorii sau abordări, ele reflectă reprezentările diferite ale lumii, ale relațiilor internaționale.

Nivelul sistemic este indispensabil unei cercetări în epoca globalizării. Nici un stat, nici o entitate nu poate trăi în stare de izolare pe un timp nedeterminat.Legătura dintre toate aceste nivele este făcută prin actorii non-statali transnaționali din ce în ce mai importanți în politica internă și externă a secolului XXI: ONG-urile naționale și transnaționale, corporațiile transnaționale etc. Ei influențează fie direct, fie indirect toate cele patru nivele de analiză. Ele sunt curelele de transmisie ale societății în care trăim. Tocmai existența lor garantează că nici un actor al securității nu mai poate trăi izolat, ci trebuie să comunice. Ele asigură difuzarea atât pe orizontală, cât și pe verticală a mesajului, amenințarea și soluția la amenințare. Desigur, toate aceste „nivele de analiză” sunt părți ale unei reprezentări a realității care aparține autorului, este esențialmente subiectivă și poate fi contrazisă de evidența teoretică sau empirică.

Sursele bibliografice studiate ne-au permis să accesăm o varietate de informații care în alte circumstanțe ar fi imposibil de obținut. Analiza documentelor oficiale, a modului în care actorii se percep unii pe alții, a modului în care aceștia abordează transformările actuale, la fel ca și gradul lor de adaptabilitate și flexibilitate în acest context are, de asemenea, un aport consistent în procesul de elaborare al acestei lucrări.

În introducere, sunt prezentate pe scurt evoluțiile pe scena politicii internaționale în ceea ce privește răspunderea internațională a statelor și a securității globale, fiind mai degrabă un preambul în care pot fi identificate „argumentele” care au stat la baza alegerii temei lucrării. Totodată, în această primă parte este prezentată pe scurt structura lucrării, precum și metodologia care a stat la baza elaborării lucrării.

Structurată pe trei capitole, lucrarea începe prin definirea răspunderii internaționale, trăsăturile acesteia și elementele constitutive ale răspunderii internaționale a statelor.

Capitolul al doilea l-am consacrat unei abordări teoretice a conceptelor de conduită ilicită, imputabilitate a conduitei ilicite, prejudiciului și a formelor de reparare a acestuia.

Al treilea capitol al lucrării l-am consacrat unei analize privind reperele conceptuale ale salvgardării securității globale . Securitatea este un concept relativ: nimic și nimeni nu este absolut sigur, securizat; orice și oricine este expus unor anumite riscuri.

Lucrarea se încheie cu partea de concluzii și recomandări, printr-o prezentare pe scurt a obiectivelor propuse, fiind concluzionat că lucrarea și-a atins scopurile, mecanismul prezentat fiind unul complex, ce poate fi utilizat cu succes în analizarea situațiilor de criză (finalizate sau în desfășurare), deoarece oferă elemente valoroase pentru înțelegerea acestora și deci a modului lor de soluționare.

CAPITOLUL I

RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR – CONSIDERAȚII GENERALE.

Ca orice reguli de conduită, obligatorii, normele dreptului internațional contemporan, trebuie respectate fără rezerve de către toate statele, de către organizațiile naționale și internaționale, precum și de către persoanele fizice.

În cazul încălcării acestor norme, asigurarea respectării lor se poate realiza prin exercitarea constrângerii de către state în mod individual sau colectiv, prin aplicarea masurilor coercitive admise de către dreptul internațional public.

Răspunderea în condițiile actuale, prezintă așadar o importanță deosebită, deoarece de modul în care este ea angajată depinde în mare măsură păstrarea ordinii internaționale, și în ultimă instanță pacea și securitatea popoarelor.

Prin răspundere în dreptul internațional, se înțelege obligația celor care au încălcat normele acestuia de a suporta consecințele conduitei lor ilicite, sub forma sancțiunilor stabilite de către state, prin acordul lor de voință.

Statele, în calitatea lor de subiecte de drept internațional public, raspund pentru actele lor prin care se încalcă normele dreptului internațional, aducându-se atingere drepturilor celorlalte state. Responsabilitatea internațională se naște așadar dintr-un act ilicit, adică din violarea unei reguli de conduită și atrage în mod necesar aplicarea unei sancțiuni.

În trecut, se susținea că statele nu răspund, în principiu, decât față de ele însele și că ideea unei responsabilități reciproce între state ar fi în contradicție cu ideea de suveranitate.

O asemenea concepție este de neacceptat întrucât ea apără arbitrarul și anarhia în relațiile internaționale.

Violarea normelor de drept internațional și prin aceasta a drepturilor și intereselor altor state nu poate fi justificată prin invocarea suveranității, deoarece asemenea acțiuni nu constituie manifestări ale suveranității ci folosirea abuzivă a suveranității, ca putere absolută. Suveranitate de stat nu mai poate fi concepută fără respectarea normelor dreptului internațional și a drepturilor altor state.

De altfel, asemenea teorii sunt contrare normelor convenționale și cutumiare ale dreptului internațional, care consacră răspunderea internațională a statelor.

În cadrul dreptului internațional contemporan trebuie subliniat faptul că, instituția răspunderii statelor și-a lărgit substanțial conținutul.

În prezent, răspunderea statelor cuprinde o sferă mult mai largă, incluzând în primul rând răspunderea pentru războiul de agresiune, declarat ca fiind cea mai gravă crimă internațională și pentru alte acte care constituie o amenințare sau o violare a păcii. Statele vor răspunde, de asemenea și pentru alte acte ilicite pe care le vor comite.

RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR.

Răspunderea internațională este definită în documentele juridice internaționale ca ,,instituție a dreptului internațional public în temeiul căreia statul sau alt subiect al dreptului internațional, care săvârșește fapte internaționale ilicite, este răspunzător față de statul lezat prin aceste fapte sau față de toate statele lumii, în cazul crimelor internaționale” (răspunderea internațională a statelor).

O altă definiție este aceea potrivit căreia ,,răspunderea internațională a statului – subiect principal al acestei instituții – înseamnă ca cel care a săvârșit o faptă internațională ilicită sau o acțiune legală de natură să producă prejudicii altui subiect de drept internațional public este dator să suporte consecințele stabilite de drept internațional public”.

Răspunderea în dreptul internațional public este definită și ca ,,obligație pentru cei care au încălcat normele acestuia de a suporta consecințele conduitei lor ilicite, obligație care le este impusă sub forma sancțiunilor stabilite de către state”.

În cadrul dreptului international contemporan trebuie subliniat faptul că, instituția răspunderii statelor și-a lărgit substantial conținutul.

În prezent, răspundrea statelor cuprinde o sferă mult mai largă, incluzând în primul rând răspunderea pentru războiul de agresiune, declarat ca fiind cea mai gravă crimă internațională care constituie o amenințare sau o violare a păcii. Statele vor răspunde, de asemenea și pentru alte acte ilicite pe care le vor comite.

TRĂSĂTURILE, NATURA RĂSPUNDERII INTERNAȚIONALE

Răspunderea internațională are ca primă trăsătură fundamentală un caracter sancționator, ea fiind o replică la nerespectarea regulilor de drept internațional. În al doilea rând, răspunderea internațională nu este autonomă în raport cu obligațiile internaționale, ci o completare a acestora, chiar dacă uneori, statele răspund pentru fapte care nu au caracter ilicit (răspundere obiectivă).

Natura juridică a răspunderii internaționale, reprezintă un raport juridic între două sau mai multe subiecte de drept internațional public, în special între state, respectiv între statul vinovat și statul lezat, opinie însușită și de Curtea Permanentă de Justiție Internațională. Chiar și atunci când se produce o daună unui particular, raportul de răspundere se naște între statul care și-a încălcat obligația și statul al cărui cetățean este victima. Atunci când gravitatea încălcărilor este de mare amploare și vizează întreaga comunitate internațională, raportul juridic de răspundere se naște între statul autor și toate celelalte state, ca o obligație erga omnes (de ex., în cazul acțiunilor care pun în pericol pacea și securitatea internațională).

ELEMENTE CONSTITUTIVE

Formele răspunderii internaționale sunt avute în vedere într-o anumită măsură în reglementarea cuprinsă în proiectul de articole elaborat de Comisia de Drept Internațional a Organizației Națiunilor Unite. Una dintre aceste forme o constituie răspunderea statelor pentru faptele lor internaționale ilicite.

Cât privește acest tip de răspunderea art. 28 din proiect precizează că răspunderea internațională a unui stat care îi este impusă acestuia printr-un act internațional ilicit, potrivit dispozițiilor din partea I, atrage după sine consecințele juridice prevăzute în cea de-a doua parte a proiectului.

Cel de-al doilea tip de răspundere este reglementat în proiectul de articole referitor la consecințele prejudiciabile care nu sunt interzise de dreptul internațional ( în formularea de după 2001 ,,Prevenirea prejudiciilor transfrontiere cauzate de activități periculoase”). Prevederile proiectelor de articole nu vor aduce atingere dispozițiilor Cartei ONU, ca organ politic are competență de a sancționa anumite acte de amenințare a păcii, încălcarea păcii sau acte de agresiune conform capitolului VII din Cartă, ceea ce a fost calificată în doctrină ca o formă a răspunderii internaționale a statelor respectiv răspunderea politică a statelor.

Având în vedere distincția făcută între ,,crime și delicte’’ conform art. 19 din proiect, în versiunea din 1996 s-a considerat că ar exista și o răspundere penală a statelor, distincție care a fost înlăturată din proiect, iar Statutul Curții Penale Internaționale consacră răspunderea penală a persoanelor fizice pentru cele mai grave crime internaționale.

Unii autori afirmă și existența răspunderii statelor pentru încălcarea normelor de drept internațional umanitar ori răspunderea pentru încălcarea normelor de drept internațional al mediului sau pentru poluare. În acest context ne referim la astfel de probleme de răspundere internațională a statelor.

Răspunderea politică a statelor în dreptul internațional, este angajată pentru un act ilicit de natură a atrage aplicarea de sancțiuni ( măsuri de constrângere ), împotriva statului delicvent, intervenind numai atunci când, prin fapta ilicită au fost violate acele obligații internaționale ,,erga omnes’’, de jus cognes, violări ale relațiilor internaționale, pacea, securitatea și suveranitatea statelor. Sancțiunile aplicate în conformitate cu prevederile capitolului VII din Carta Organizației Națiunilor Unite, sub forma măsurilor de constrângere de ordin economic și altele pot fi economice și chiar cu folosirea forțelor armate. De asemenea, pot fi luate poziții dezaprobatoare, adoptarea unor rezoluții în cadrul unor organizații internaționale de condamnare ori dezavuare, constatarea faptei de către o instanță internațională, ruperea relațiilor diplomatice etc.

Răspunderea politico-juridică a statelor presupune suportatrea de către statul autor a unor sancțiuni ce pot fi concretizate într-o formă ce variază, de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit, până la sancțiuni dure, mergând până la folosirea forței armate.

În caz de agresiune se pot aplica și alte sancțiuni cu caracter militar, care pot merge până la limitarea temporară a suveranității statului vinovat. Câteva dintre măsurile politice internaționale au fost acțiunile Organizațiației Națiunilor Unite împotriva Irakului, Afganistanului, Iugoslaviei, Angolei, Somaliei, Ruandei ș.a., toate acestea restabilind pe cât posibil situația lor internă și intrnațională. Alături de Organizația Națiunilor Unite și-au mai adus aportul în soluționarea problemelor internaționale și Uniunea Europeană (U.E.), Consiliul Europei (C.E.) și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.).

Răspunderea materială a statelor în dreptul internațional constă în obligarea statului autor de a restabili situația anterioară comiterii faptului ilicit, iar dacă aceasta nu mai este posibilă în plata unei despăgubiri sau compensații și intervine în situația în care a fost creat un prejudiciu material. Statul vinovat este obligat să repare daunele materiale provocate de el statului victimă, prin formula și modalitatea ,,reparatio” și ,,restitutio”.

Repararea materială ,,reparatio” și ,,restitutio” acționează numai în cazul reparării daunelor directe nu și a celor indirecte, secundare. Atunci când nu se poate executa repararea materială intervine repararea prin plata prejudiciilor provocate – reparatio.

În cazul unui atac armat, se stabilesc la sfârșitul acestuia așa numitele ,,despăgubiri de război” stabilite numai prin tratatele de pace. Statul mai răspunde și pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin tratate și convenții sau pentru prejudiciile cauzate de resortisanții săi. Răspunderea materială poate exista și independent de celelalte forme ale răspunderii internaționale, iar atunci când consecințele violării obligațiilor internaționale sunt grave, alături de daunele materiale suportate prin răspunderea materială, pot fi aplicate și celelalte forme ale răspunderii internaționale a statelor.

Răspunderea morală a statului. Răspundrea morală intervine când statul, prin organele sale (ori a cetățenilor săi în cazul protecției diplomatice) a suferit daune morale, constă în cererea de scuze pe care o datorează statul autor al unui delict internațional față de statul care a suferit dauna. Prezentarea scuzelor se face într-un cadru solemn prin înălțarea drapelului. Răspunderea morală se poate concretiza și prin aplicarea de sancțiuni de către stat contra persoanelor care au comis acțiunea ilicită.

FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII INTERNAȚIONALE trebuie analizat în contextul

distincției care se face răspunderea pentru fapte ilicite din punct de vedere internațional și răspunderea pentru consecințele prejudiciabile ale unor activități legale. Răspunderea statelor pentru fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internațional, fundamentul răspunderii internaționale a statelor este faptul ilicit care, potrivit proiectului de articole al Comisiei de Drept Internațional trebuie să îndeplinească două condiții: una de ordin subiectiv, respectiv o comportare manifestată prin comisiune sau omisiune imputabilă statului; alta de ordin obiectiv, respectiv o încălcare a unei obligații internaționale printr-o comportare care-i este imputabilă. În doctrina și practica judiciară se consideră că răspunderea internațională a unui stat poate fi angajată dacă fapta îi este imputabilă și dacaă este ilegală din punct de vedere al dreptului internațional public.

Pe lângă aceste condiții se afirmă uneori și existența culpei, prejudiciul și legături cazuale. În ceea ce privește culpa, aceasta este o condiție care aparține dreptului internațional clasic și a pierdut din importanță în prezent, în favoarea răspunderii obiective. Potrivit Proiectului de articole al Comisiei de Drept Internațional, prejudiciul nu este o condiție a răspunderii statelor pentru fapte ilicite, în sensul că numai existența prejudiciului nu termină direct răspunderea dacă nu există și o încălcare a dreptului internațional public.

CAPITOLUL II

RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR PENTRU CONSECINȚE PREJUDICIABILE REZULTATE DIN ACTIVITĂȚI ILICITE CONFORM DREPTULUI INTERNAȚIONAL

2.1. CONDUITA ILICITĂ

Pe planul teoriei generale a dreptului, noțiunea de faptă ilicită are o sferă largă cuprinzând orice abatere de la normele legale, chiar dacă abaterea nu se răsfrânge direct și nemijlocit asupra prejudicierii unui anume drept subiectiv, intrucât prin această încălcare se aduce atingere intereselor majore ale indivizilor, cărora legea nu le dă expresie și ocrotire.

Caracterul ilicit se stabilește în legătură nemijlocită cu o prescripție cuprinsă într-o normă juridică. Neobservarea și încălcarea prescripției cuprinsă în norma juridică lezează ordinea de drept, echilibrul vieții sociale și pun în pericol siguranța circuitului juridic.

În drept, iliceitatea este o noțiune controversată, fiind asociată uneori culpei, vinovăției, iar alteori prejudiciului, susținându-se că existența culpei face să se prezume caracterul ilicit al faptei sau că simplul fapt al cauzării pagubei ar fi ilicit.

Iliceitatea a fost confundată uneori cu prejudiciul și cu pericolul social, pornindu-se de la ideea că aceste noțiuni implică atingerea unui drept subiectiv sau cel puțin a unui interes. Un exemplu în acest sens îl oferă codul civil italian, care în art. 2043 leagă noțiunea de ilicit cu cea de daună.

În doctrina noastră, s-a statuat că fapta ilicită nu este absorbită de daună și nici nu se identifică cu ea, dauna fiind tocmai rezultatul faptei.

Este adevărat că în viață, faptele umane ne apar nu numai ca manifestări obiectivate ale conștiinței și voinței, dar, cel mai adesea, din modul în care ele se obiectivează, rezultă însăși atitudinea subiectivă a persoanei. Sunt motive pentru care unii autori, apreciind global fapta ilicită și atitudinea subiectivă față de această faptă nu disting între caracterul ilicit și cel culpabil al faptei, incluzând caracterul ilicit în cel culpabil și rețin drept element al răspunderii – fapta culpabilă săvârșită de o anumită persoană.

Au fost autori care trăind răspunderea delictuală au arătat că aceasta se sprijină pe noțiunea de culpă, care este caracteristică oricărui fapt ilicit, pozitiv sau negativ și care constă în oricare abatere de la o obligație, legală sau contractuală, orice trecere peste complexul regulilor de drept pozitive impuse de lege oricărui individ, orice element anormal în felul de a se purta al cuiva, în timp ce alții au scris: ,, …culpa nu poate să existe și nu poate da loc la o sancțiune decât atunci când cineva depășește limitele dreptului său și prin aceasta calcă în domeniul dreptului subiectiv al altuia, cauzându – i astfel o pagubă”. Despre faptul că prima condiție cerută pentru a exista responsabilitate este aceea că ,,faptul trebuie să constituie o culpă sau o greșală” vorbea și Dimitrie Alexandresco,, Asupra acestui punct nu mai încape nici o îndoială, cuvântul greșală se găsește chiar în art.998. Considerând după art.998 și 999, pentru ca un fapt să întrunească elementele unui delict sau quasi-delict trebuie neapărat ca el sa constituie o greșală din partea aceluia care la săvârșit”.

Pentru ca responsabilitatea prevăzută de art. 998, 999 să aibă ființă, scria același autor, se cere însă, ca ,,faptul comis să fie ilicit sau nedrept, după cum se exprimă art.1724 și 1725 din Codul Calimach (1294 Codul austriac), adică oprit de lege”. Faptul ilicit consistă în atingerea nedreaptă a dreptului altuia. Damnum injuria datum, quod non jure factum est, id est contra jus…”.

În timp ce doctrina noastră vorbește , în general, de o răspundere pentru faptă, doctrina franceză vorbește de o răspundere pentru greșală, faute, a cărei definiție se situează pe terenul ilicitului.

Astfel, este cunoscută definiția lui Planiol, după care greșala ar consta în încălcarea unei obligații preexistente sau a lui Savatier, pentru care greșala este încălcarea unei îndatoriri legale sau morale determinate ori a îndatoririi generale de a nu dăuna pe altul.

De asemenea, Josserand, precizează că ,, a savârșii o greșală delictuală să se vatăme un drept, fără a se putea sprijini pe un drept superior sau cel puțin echivalent” iar Carbonnier, definește greșala ca fiind încălcarea unei obligații preexistente prin care se aduce atingere unui drept.

Este evident, deci, că în dreptul civil francez, dar și în cel belgian, ilicitul este socotit a fi absorbit în vinovăție, ilicitul, alături de imputabilitate, fiind înfățișat ca element al greșelii.

Cu toate acestea, în doctrina clasică s-a spus că o iliceitate simplă nu este îndestulătoare pentru a constitui o greșală generatoare de răspundere, nedreptate, ilicitul trebuind să fie conștient. Se făcea astfel distincție între greșală și ilceitate, între caracterul și caracterul vinovat al conduitei umane.

În dreptul german, codul civil pretinde în acest context, pentru nașterea răspunderii civile: un act potrivnic dreptului (rechtswidrig) care, în același timp, să constituie o greșală (verschulden).

Asemenea distincții pot fi identificate și în dreptul altor state, precum Elveția.

Doctrina noastră a definit greșala ca fiind ,, atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de această faptă și de rezultatul ei”.

În general, s-a acceptat că nu trebuie indusă în conținutul noțiunii de greșală conștiința caracterului ilicit al faptei, deși au fost și autori care au susținut că ilicitul ar fi un simplu element al greșelii, absorbit în vinovăție.

În prezent, practica noastră judiciară, dar și doctrina susțin că distincția dintre fapta ilicită și greșala autorului său este nu numai posibilă, ci și necesară.

Distincția este posibilă, deoarece fapta ilicită este manifestarea exterioară sau obiectivarea voinței și conștiinței autorului, iar greșala sau vinovăția este atitudinea psihică, interioară față de acea faptă. De asemenea, ea este necesară deoarece sunt situații când deși fapta ilicită există, totuși răspunderea civilă nu intervine pentru motivul că lipsește vinovăția sau greșala autorului său. Așa, de pildă, este cazul faptelor ilicite săvârșite de o persoană lipsită de discernământ.

Subiectul acțiunii, agentul, acționează întodeauna în temeiul unui anumit program, alcătuit în baza scopurilor mai apropiate sau mai depărtate, program care îi conferă superioritate asupra comportamentului animalelor.

De vreme ce ,,omul este singurul animal în stare să-și gândească viitorul”, să-și definească existența, în funcție de un anumit proiect, în momentul când își anticipează viitorul acțiunilor sale, întreprinde un act de strategie, ce implică previziune și răspundere.

Acțiunea umană impune astfel respectarea anumitor norme, normarea acestei acțiuni, subordonarea ei unor scopuri și interese, potrivit unui sistem de principii și criterii, știut fiind că, viața și activitatea socială sunt supuse normativității sociale și juridice (adică unui ansamblu de norme, principii, reguli sociale inclusiv juridice), care impun indivizilor obligația de a-și înscrie conduita și acțiunile lor în limitele acestei normativități.

În acest spațiu, comportamentele indivizilor sunt permanent supuse aprecierii din partea societății, apreciere care nu este spontană, ci are în vedere un sistem de valori și deci un sistem de norme (prin care este materializat sistemul de valori), al căror scop este acela de a modela comportamentele, conduitele oamenilor, în sensul integrării lor în ordinea socială existentă.

Nerespectarea sau încălcarea normativității sociale, inclusiv juridice, declanșază reacția socială de respingere, de neacceptare sau de condamnare a subiectului uman respectiv și de obligare a sa, sub imperiul unor sancțiuni, de a se încadra în limitele stabilite.

Chiar și în asemenea situații, comportamentul uman – manifestare liberă a unei ființe raționale, conștiente – se raportează totuși la unele principii, norme, valori, repere ale existenței sociale, în limitele a ceea ce se consideră a fi: bine – rău, permis – nepermis, drept – nedrept, licit – ilicit.

Prin act de conduită, în sens larg, se înțelege actul de voință și conștiință materializată și obiectivizată a omului.

Luate în sine, sentimentele, emoțiile sau stările afective cuprinse în asemenea manifestări sau chiar reacțiile intenționale apărute în plan mental, dar neexteriorizate sau materializate nu au semnificație sau relevanță din punct de vedere al dreptului, decât în măsura în care nu s-au materializat într-o formă sau alta în fapta respectivă.

Conduita umană a fost definită ca fiind ansamblul faptelor concrete ale individului, adică al acelor directe ale omului, aflate sub controlul voinței și rațiunii sale dar și ca o ,,secvență de atitudini pragmatice, active sau pasive, ca execuții ale unor operații sau programe și ca așteptări sau abțineri în alte circumstanțe…”.

La o analiză mai atentă, se observă că noțiunea de ,, faptă” este mai largă, incluzând și conduita umană și putând avea mai multe înțelesuri. Ea trebuie concepută mai mult figurativ, pentru că ,, este doar un simbol cu o extensie maximă, în care sunt subsumate conduite, situații, împrejurări și nu cum s-ar putea crede, o faptă bine individualizată.”

În literatura juridică noțiunile de faptă ilicită și conduită ilicită se folosesc alternativ, dar cu aceeași semnificație.

Astfel cum am mai arătat prin conduită licită se înțelege un comportament fie el acțiune fie inacțiune care nesocotește o prevedere legală.

Așadar pentru a vorbi despre un comportament ilicit, acesta trebuie să încalce o normă juridică, ilicitul fiind stipulat de un text de lege, nefiind lăsat la aprecierea subiectivă a unei persoane sau a alteia.

Aprecierea comportamentului ilicit se face prin observarea, descrierea naturii acțiunii sau inacțiunii săvârșite de autorul ei în raport cu natura juridică corespunzătoare, sau prin măsurarea ei în raport cu consecințele faptei, consecințe care se circumscriu în conținutul conduitei.

Profesorul Dongoroz definea în Tratatul său din 1969 licitul juridic ca fiind tot ceea ce regulile de conduită nu opresc, precum și tot ceea ce este conform cu regulile de conduită constituie sfera permisului ( adică ceea ce este îngăduit), iar ilicitul este tot ceea ce este contrariu unei reguli de conduită constituie sfera nepermisului.

În consecință a face ceea ce regulile de conduită nu oprește, a face ceea ce regula de conduită ordonă, a face în conformitate cu regula de conduită ceea ce această regulă permite, în anumite condiții, a reacționa contra unei acțiuni neconvenabile, în felul și măsura prescrisă de regula de conduită, înseamnă a avea o conduită ilicită, a rămâne în sfera licitului.

Din contră, ceea ce regula de conduită oprește, a nu face ceea ce regula de conduită ordonă, a face contrar regulii de conduită înseamnă a avea o conduită ilicită, a păși în sfera ilicitului.

2.2 IMPUTABILITATEA CONDUITEI ILICITE UNUI SUBIECT AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

Faptele sau actele ilicite din punct de vedere internațional sunt comise de autorități (publice statale) sau personale. Se pune problema dacă faptele ilicite comise de autoritățile statale sau personale pot fi imputate statelor, angajând răspundera acestora.

Actele autorităților sunt comise de fapt de către persoanele fizice care acționează în calitatea lor oficială, acestea angajând răspunderea statului chiar dacă și-au depășit competentțele conferite de funcția pe care o exercită.

Statele răspund pentru actele organelor lor legislative, ale administrației centrale sau locale și ale organelor judecătorești, dacă prin acestea se încalcă o obligație internațională a sa și chiar pentru acte ale particularilor, în anumite condiții.

Organul legislativ poate să antreneze răspunderea statului, fie prin acțiune, atunci când se adoptă legi care contravin obligațiilor internaționale ale statului, fie prin omisiune, atunci când nu adoptă acte normative impuse de o normă de drept internațional, nu modifică sau nu abrogă o normă internațională contrară unor angajamente internaționale asumate de stat.

Organele executivului pot să angajeze răspunderea statului omisiuni sau acte de aplicare a dreptului de natură să încalce obligații internaționale ale statului (de exemplu: arestări sau expulzări abuzive ale străinilor).

Organele judecătorești, pot la rândul lor, să implice răspunderea statului pe plan internațional în cazul în care hotărârile pronunțate de o instanță de judecată contravin unei norme de drept internațional, sau procedurile de judecată, având ca parte un cetățean străin sau o durată excesivă etc..

Statul răspunde și pentru acte ale persoanelor particulare, daca a omis să ia măsurile necesare pentru tragerea la răspundere și pedepsirea celor vinovați de comiterea unor fapte de natură să afecteze valori protejate prin convenții internaționale sau drepturile unor cetățeni străini.

2.3 PREJUDICIUL

Prejudiciul este, de regulă, consecința negativă a încălcării unei reguli de drept, de unde și obligația statului răspunzător de a repara prejudiciul cauzat prin faptul ilicit (art. 31 din proiectul CDI). Cu toate acestea, proiectul de articole, în art. 1, nu reține prejudiciul ca o condiție esențială a declanșării răspunderii. Încălcarea unei norme de drept internațional și/sau prejudiciul dă naștere unui nou raport juridic între autorul încălcării normei și un alt subiect de drept internațional (art.33 din proiectul de articole al CDI), dar prejudiciul nu constituie o condiție pentru declanșarea răspunderii statului autor al încălcării. Producerea unui prejudiciu este un alt element al răspunderii internaționale a unui stat. Pentru a fi luat în considerare, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții:

să existe un raport de cauzalitate între conduita ilicită și prejudiciul rezultat (statul lezat este ținut să o dovedească);

prejudiciul trebuie să fie individualizat, adică să afecteze un subiect al dreptlui internațional – în cazul comiterii unei crime internaționale se consideră că sunt lezate interesele tuturor statelor comunității internaționale.

Tipuri de prejudicii:

Prejudiciul material și prejudiciul moral – primul se produce dacă este afectat patrimoniul statului, victima sau al cetățenilor săi iar cel de-al doile dacă sunt afectate valori nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau onoarea statului.

Prejudiciul direct și prejudiciul mediat. Atunci când prin încălcarea unei norme internaționale se produce un prejudiciu care afectează statul ca subiect de drept sau organele sale, prejudiciul este direct. Dacă sunt afectate drepturile cetățenilor unui stat ca persoane particulare, sau ale unor persoane juridice având naționalitatea statului respectiv, prejudiciul este mediat, întrucât aceste persoane neavând calitatea de subiecte de drept internațional nu pot acționa în plan internațional decât prin intermediul statului și dacă acesta le acordă protecție diplomatică. Statul protector, prin asumarea unei plângeri individuale a unui cetățean al său, valorifică pe plan internațional un drept propriu, în raport direct cu statul pus în cauză.

Statul poate interveni în interesul unor subiecte de drept intern, acordând protecția diplomatică doar în anumite condiții, care trebuie intrunite cumulativ:

Statul trebuie să dovedească faptul că acțiunile sau omisiunile celuilalt stat, care au prejudiciat interesele cetățenilor săi, reprezintă o încălcare a unei norme de drept internațional;

Persoanele particulare trebuie să facă dovada că au epuizat căile de recurs interne disponibile, împotriva statului căruia i se pretinde prejudiciul;

Statul protector trebuie să verifice dacă prjudiciul pretins de persoanele particulare nu s-a produs ca urmare a propriei sale conduite ilicite, prin raport cu dreptul intern al statului a cărui răspundere se invocă.

Chiar dacă toate aceste condiții ar fi îndeplinite acordarea protecției diplomatice rămâne un drept discreționar al statului, neavând caracterul de obligație internă sau internațională.

2.4. FORMELE DE REPARARE A PREJUDICIULUI

Stabilirea răspunderii are drept consecință și finalitate repararea prejudiciilor produse, obligație ce poate fi precedată de îndatorirea autorului faptului ilicit de a înceta comportamentul adoptat. Această obligație ex nunc nu absolvă statul răspunzător de obligația de a repara prejudiciile produse până în momentul încetării conduitei ilicite – ex tunc

Repararea prejudiciului se poate înfăptui printr-una din următoarele trei forme: restituire în natură (restitutio in integrum), prin echivalent (despăgubiri) și satisfacția.

2.4.1. Restitutio in integrum

Conceptul de restitutio in integrum nu a fost definit în mod uniform în lieratura de specialitate. Cea mai răspândită definiție prezintă restabilirea în natură ca fiind una dintre formele specifice de reparare a prejudiciului prin care se urmărește, atunci când este posibil, restabilirea situației anterioare care ar fi existat dacă faptul ilicit nu s-ar fi produs.

Pe de altă parte, o altă definiție are în vedere restituirea în natură ca fiind stabilirea sau restabilirea situației care ar fi putut exista, dacă faptul ilicit nu s-ar fi produs. Se afirmă că prima definiție este una limitată , deoarece nu se extinde asupra compensatiilor care puteau fi datorate statului victimă, de exemplu, în cazul în care se invoca problema pierderii folosinței bunurilor confiscate în mod ilicit și ulterior returnate.

Restituirea în sens restrâns trebuie completată de compensare pentru a se putea asigura repararea integrală a prejudiciului cauzat. A doua definiție introduce în cadrul conceptului alte elemente care au drept consecință repararea integrală a daunei determinate, recunoscând restituirea în natură ca o formă primordială, fundamentală de realizare a obligației de reparare.

Cele două teorii și.au găsit aplicarea deopotrivă în practica statelor și în jurisprudența internațională , însă C.D.I. a adoptat o definiție ce prezintă restituirea in natură stricto sensu, care are avantajul de a se focaliza pe evaluarea situației de fapt și nu pe solicitarea unor daune presupuse că s-ar fi realizat dacă faptul ilicit nu ar fi avut loc. C.D.I. recunoaște în vederea realizării reparării integrale a prejudiciului completarea restituirii în natură prin compensare.

În acest sens se prevede că un stat vinovat de comiterea unui fapt internațional ilicit are obligația de a restitui în natură prejudiciul, în vederea restabilirii situației care a existat înainte ca faptul ilicit să se producă , restituirea făcându-se, dacă este posibil, din punct de vedere material și, dacă nu implică o disproporție între beneficiul determinat de restituirea în natură față de cel stabilit, prin despăgubire.

Indiferent de interpretarea care i-a fost dată, restitutio in integrum a fost recunoscută de jurisprudența internațională ca fiind prima formă de reparare a prejudiciului cauzat, disponibilă pentru statul victimă a unui fapt ilicit. Conținutul restituirii în natură este determinat de conținutul obligației primare încălcată.

Restituirea ca formă primară de reparație are o importanță deosebită dacă obligația încălcată are caracter continuu sau, și mai mult, provine dintr-o normă imperativă a dreptului internațional. Restituirea implică, în măsura în care este posibil, restabilirea situației existente inainte de producerea faptului ilicit, luându-se în calcul toate modificările intervenite. În forma sa cea mai simplă, restituirea poate consta în eliberarea persoanelor deținute ilegal sau în înapoierea proprietății confiscate ilegal. În alte cazuri, restituirea poate îmbrăca o formă mult mai complexă.

Prima dată restituirea a fost confirmată de C.P.I.J. în cazul Factory at Chorzow, când s-a afirmat că ,, statul vinovat are obligația de a reface situația creată și dacă acest lucru nu este posibil, să plătească valoarea la momentul stabilirii compensării, valoare care are rolul de a înlocui restituirea care a devenit imposibilă”.

Curtea a adăugat că imposibilitatea, pe care parțile au recunoscut-o si constatat-o de restaurare a fabricii are în vedere stabilirea unei sume ce constituie o compensare pentru prejudiciul stabilit. Observăm ca instanța internațională a acordat compensarea numai în momentul în care restabilirea nu mai era posibilă.

Deși, în ciuda dificultăților apărute restabilirea este întâlnită în practica statelor, totuși acestea de multe ori insistă pentru stabilirea compensațiilor. Într-adevăr în cazuri speciale, de exemplu, în cele ce privesc încălcarea normelor imperative, restabilirea poate fi solicitată ca o modalitate de a se asigura realizarea conținutului ,,regulilor primare” încălcate. O situație în care echilibrul favorizează invariabil restituția este atunci cînd lipsa aplicării ei ar pune în pericol independența politică și stabilitatea economică a statului lezat. Pe de altă parte, sunt întâlnite adesea situații în care statele victimă acordă prioritate altor forme de reparare aprejudiciului. Indiferent de forma aleasă de părțile în cauză, este normal ca restituirea în natură să fie exclusă în cazul în care nu poate fi realizată, adică în cazul distrugerii proprietății sau a schimbării fundamentale a caracterului acesteia sau atunci când nu se poate reveni la situația existentă anterior din anumite motive.

Imposibilitatea materială nu este limitată doar la cazurile în care bunurile au fost distruse, acoperind situații mult mai complexe. În foarte multe cazuri instanțele internaționale, ținând cont de compromisul realizat între părți sau depoziția acestora, au acordat despăgubiri excluzând restabilirea în natură.

De exemplu, în cazul Walter Fletcher Smith, arbitrul, deși a recunoscut restabilirea ca o formă corespunzătoare, a interpretat compromisul încheiat între părți și a acordat despăgubiri, motivând decizia prin invocarea interesului părților din litigiu.

Restituirea în natură poate îmbrăca o formă materială, dar și o formă juridică ori o combinație dintre acestea. Exemple de restituiri sub formă materială sunt cazurile în care se eliberează persoanele reținute, se restituie navele sechestrate sau alte forme de reabilitare a dreptului de proprietate, inclusiv cel exercitat asupra documentelor, operelor de artă sau asupra certificatelor de acționari. Astfel, în cazul Diplomatic and Consular Staff, C.I.J. a ordonat Iranului să elibereze imediat toate persoanele de naționalitate americană reținute, în cazul Giaffarieh s-a invocat problema restabilirii situației determinate de capturarea navelor comerciale italiene prin restituirea în natură sau acordarea de compensații pentru daunele produse, iar în cazul Temple of Preah Vihear, C.I.J. a decis în favoarea cererii cambogiene prin care se solicita restituirea inevitabilă a obiectelor luate din templuetc. Expresia de ,,restabilire juridică” este uneori utilizată când restituirea constă în modificarea situației legale în legătură cu sistemul legal intern al statului vinovat sau în ceea ce privește relațiile cu statul victimă.

Astfel de cazuri include revocarea, anularea sau amendarea faptelor ce constituie violări ale normelor internaționale, anularea sau reconsiderarea unei măsuri judiciare sau administrative ilegale adoptate împotriva persoanei sau proprietății străinilor sau solicitarea că acel pas trebuie făcut pentru executarea unui tratat internațional. În cazul Martini declanșat în Italia șiVenezuela, tribunalul arbitral a decis că Guvernul venezuelean avea obligația de a anula hotărârea judecătorească pronunțată de instanța din Venezuela.

În situațiile prezentate se poate identifica forma materială, dar și cea judiciară a restabilirii în natură. În alte cazuri, tribunalele și curțile internaționale au prevăzut restituirea sub alte forme. Astfel, în cazul anexărilor ilegale repararea se întâlnește mai mult sub forma incetării decât a restabilirii situației create.

Restituirea în natură nu poate fi solicitată dacă se constată o disproporție vădită între prejudiciul acoperit sub forma restituirii în natură și prejudicial acordat în baza compensării. Se invocă astfel echitatea și rezonabilul, deși din poziția statelor manifestată în cazurile soluționate, de multe ori nu a rezultat preferința pentru compensare în locul restituirii în natură. În concluzie, obligația de restituire nu este nelimitată, impunându-se doar atunci când nu este nici materialmente imposibilă și nici total disproporționată.

2.4.2. Repararea prin echivalent-despăgubiri

S-a observat că restitutio in integrum, în ciuda faptului că este calificată ca fiind prima formă de reparare a prejudiciului, a fost considerată inaplicabilă sau inadecvată, locul acesteia fiind luat de repararea prin echivalent. Prin urmare, în cazul în care motive de ordin social sau material fac imposibilă sau neaplicabilă recurgerea, statul vinovat este obligat la reparare prin plata unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul produs.

Rolul compensării este de a asigura repararea integrală a daunei produse atunci când prin restituirea în natură nu se poate realiza acest lucru. Analiza practicii statelor și jurisprudenței internaționale a demonstrat că repararea prin echivalent este utilizată foarte des, fiind preferată mai mult decât restituirea în natură. Rolul compensării a fost subliniat de C.P.J.I. în următorii termeni: ,,Dacă restituirea în natură nu este posibilă se acordă o sumă corespunzătoare valorii restituirii în natură; însă setința va ține cont de daunele suferite care nu sunt acoperite prin restituirea în natură sau prin plata acordată în locul acesteia”. Curtea adaugă în continuare că acestea sunt principiile care ar putea servi în determinarea valorii compensării rezultate în urma producerii unui fapt ilicit.

C.I.J. a declarat în cazul Gabcikovo-Nagymaros Project că ,,este bine cunoscută regula stabilită la nivelul internațional, conform căreia statul victimă este îndreptățit să solicite compensarea de la statul care a comis faptul ilicit prin care a cauzat prejudiciul”.

În vederea realizării unei corecte individualizări a prejudiciului datorat s-a făcut aplicarea noțiunilor și procedeelor de drept civil intern. Între acestea pot fi menționate legătura de cauzalitate între faptul ilicit și prejudiciul produs, modul de determinare a prejudiciului, adică a daunelor directe și a celor indirecte numai în măsura în care pot fi determinate cu certitudine.

Regula general admisă stabilește că repararea prejudiciului trebuie să includă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât și câștigul nerealizat (lucrum cessans). Damnum emergens reprezintă prejudiciul cauzat prin micșorarea valorii patrimoniului sau ,, o pagubă ce se ivește”. Lucrum cessans poate fi definit ca fiind prejudiciul suferit prin câștigul nerealizat sau ,, un câștig ce incetează”. Pe de altă parte, despăgubirile acordate includ pierderile materiale, dar și daunele nemateriale, cum ar fi prejudiciul moral cauzat prin pierderea unei persoane apropiate. Deși se recunoaște obligația de reparare a prejudiciului moral se afirmă că acesta este un subiect ce ține mai mult de satisfacție ca o a treia formă de reparare a prejudiciului. În comparație cu satisfacția, funcția compensării este de a acorda pierderea suferită ca rezultat al producerii faptului internațional ilicit. Cu alte cuvinte, funcția reparării prin echivalent este compensatorie, constând în evaluarea daunei suferite de statul lezat sau naționalii săi.

2.4.3. Satisfacția

Satisfacția este a treia formă de reparare a prejudiciului pe care statul vinovat o are la dispoziție în vederea achitării pe deplin de obligația de a face repararea integrală a prejudiciului cauzat prin faptul internațional ilicit. Nu este o modalitate la care se apelează în mod obligatoriu, în sensul că în multe cazuri prejudiciile cauzate pot fi reparate integral prin utilizarea primelor forme analizate, adică prin restituirea în natură sau prin repararea prin echivalent. Satisfacția constituie un aspect al obligației de a repara prejudiciul cauzat în sens larg. Prin urmare, satisfacția este recunoscută, în mod special, în cazurile în care prin restituirea în natură sau prin compensare nu se poate ajunge la o reparare integrală a prejudiciului, fiind vorba de existența unui prejudiciu moral.

În consecință, satisfacția constituie un remediu în situația în care se identifică existența unui prejudiciu moral, având în cele mai multe cazuri un caracter simbolic, indiferent de consecințele materiale produse în cazul săvârșirii faptului internațional ilicit. Recunoașterea satisfacției ca formă de reparare a prejudiciilor nemateriale a fost stabilită de jurisprudența internaținală în cazul Rainbow Warrior, afirmându-se că aplicarea satisfacției ca un remediu sau ca o formă de reparare a prejudiciului cauzat printr-un fapt internațional ilicit a fost consacrată în practica statelor și de jurisprudența internațională.

Satisfacția ca măsură reparatorie joacă un rol important atunci când partea prejudiciată a suferit insulte, un tratament necorespunzător sau în caz de atac împotriva șefului statului sau a guvernului, a reprezentanților diplomatici și consulari ori a cetățenilor săi. În plus, practica internațională a statuat obligația de a da satisfacție și în cazurile ce priveau ultragierea însemnelor de stat, violarea suveranității și integrității teritoriale sau atacurile împotriva navelor sau aeronavelor.

În ceea ce privește formele de manifestare exprimarea regretului sau formularea scuzelor pentru situațiile create. Acordarea de asigurări sau garanții de nerepetare a faptului internațional ilicit poate îmbrăca forma satisfacției. De asemenea, statul vinovat poate sancționa în plan intern persoana vinovată de producerea faptului internațional ilicit.

Una dintre cele mai utilizate modalități de recunoaștere a satisfacției pentru prejudicii morale sau nemateriale este cazul în care o curte sau un tribunal internațional competent declară un fapt ca fiind ilicit. Identificarea formei corespunzătoare pe care o poate îmbrăca satisfacția se face în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte și nu poate fi stabilită înainte de studiul atent al litigiului internațional. Constatarea caracterului ilicit al faptului , făcută de instanța internațională, constituie o modalitate utilizată în mod frecvent. Astfel, în cazul Corfu Chanel, C.I.J. a statuat că acțiunea desfășurată de flota britanică constituie o violare a suveranității Albaniei, prin urmare solicitarea Albaniei de a i se acorda satisfacție este îndreptățită.

Declarația formulată de curtea sau tribunalul internațional competent constituie o formă a satisfacției, care nu poate fi asociată cu satisfacția ca formă de reparare. Curțile și tribunalele internaționale care au jurisdicția de a rezolva un litigiu au autoritatea de a determina ilicitatea conduitei supusă analizei și de a declara acest lucru.

Declarația poate constitui un preambul al deciziei prin care se statuează obligația de reparare a prejudiciului și modalitatea utilizată.

C.D.I. a surprins în reglementarea realizată trei aspecte ce interesează satisfacția: primul aspect privește caracterul legal al acesteia și tipurile de prejudicii ce pot fi remediate prin satisfacție, al doilea aspect urmăreste identificarea formelor pe care le poate îmbrăca această modalitate de reparare a prejudiciilor, iar al treilea aspect identificat de C.D.I. are în vedere limitarea obligației de a acorda satisfacție.

Identificarea corectă a modalităților de reparare a prejudiciului și calcularea prejudiciului determinat se va realiza prin luarea în considerare a faptului dacă statul lezat sau entități ale acestuia au contribuit la producerea prejudiciului din neglijență sau chiar intenționat.

Prin urmare, participarea la suportare prejudiciului va fi stabilită în mod echitabil în spiritul egalității între statul autor al faptului internațional ilicit și statul victimă.

2.5. RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR PENTRU CONSECINȚE PREJUDICIABILE REZULTATE DIN ACTIVITĂȚI ILICITE CONFORM DREPTULUI INTERNAȚIONAL

Referitor la acest tip de răspundere este necesar să subliniem că în anumite domenii au fost convenite anumite reglementări convenționale, cu caracter sectorial fără a exista vreo reglementare de ansamblu.

Ca reglementări sectoriale amintim pe cele privind probleme ale energiei nucleare: Convenția suplimentară la Convenția de la paris privind răspunderea terțului (Bruxelles, 1963); – amendată în 1964; Convenția de la Viena asupra răspunderii civile pentru daune nucleare (1963); Convenția privind asistența în caz de accident nuclear sau urgență radiologică (Viena, 1986).

Este nevoie de elaborarea unor reguli cu caracter general, care ținând seama de dezvoltare rapidă a unor tehnologii și procese în domeniile nuclear, chimic, biologic,genetic și altele de acest fel – pomenind de la natura deosebit de periculoasă a unor asemenea activități – să orienteze și să guverneze conduita statelor în utilizarea tehnologiilor respective în așa fel încât să se asigure eliminarea, diminuarea și prevenirea daunelor în interesul tuturor statelor, al omenirii în ansamblul său.

Noțiunile și conceptele de bază (răspunderea obiectivă, activitățiile care implică risc și cele cu efecte dăunătoare) necesita noi precizări și delimitări în vederea definirii, cristalizării și formulării lor corecte în interesul fiecărui stat.

CAPITOLUL III

REPERE CONCEPTUALE ALE SECURITĂȚII CA NORMĂ DE DREPT

Termenul de ,,securitate” provine din latinescul securitas, securitatis și desemnează faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol. Etimologia noțiunii iși are originea în perioada Imperiului Roman. Zeița care se considera că asigură siguranța și securitatea Imperiului se numea Securitas și era înțeleasă ca ,,libertate în fața amenințării”.

În perioada modernă a istoriei, sensul noțiunii de securitate este derivat în conceptul medieval de ,, rațiune de stat” înțeles ca ,, stare de necesitate”, prin care guvernanții unui stat își rezervă o situație juridică ce le permite să invoace măsuri excepționale pentru asigurarea funcționării și integrității statului. Aceasta intră în vocabularul curent al comunității internaționale după anul 1945 și se impune la mijlocul anilor '70. La începutul mileniului III securitatea a început să fie potrivită și ca o ,, caracteristică de calitate a sistemelor și a organizațiilor de securitate inclusiv a națiunilor”.

3.1. CONCEPTUL DE SECURITATE ÎN VIZIUNEA SPECIALIȘTILOR ÎN LEGISLAȚIA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ

Conceptul de ,,securitate” a rămas unul contestat deoarece, cu toate că specialiștii au convenit că există un consens asupra sentimentului de siguranță față de amenințări la adresa unor valori fundamentale, se perpetuează o discuție controversată asupra obiectului căruia trebuie să i se acorde atenție primordială – securității individului, securității naționale sau celei internaționale.

Securitatea este considerată a fi un parametru de proces și nu de stare, deoarece încercările unui actor al sistemului internațional de a-și obține securitatea absolută pot produce efectul contrar inducerea unei stări de insecuritate – amenințare, risc și/sau vulnerabilitate – altor actori care vor inteprinde sau cel puțin vor fi tentați să întreprindă măsuri de contracarare ce vor conduce, în final, la diminuarea nivelului de securitate al inițiatorului, dar nu numai pe baza acestei idei a apărut și conceptul ,, dilemei de securitate” care presupune că prin creșterea securității unui actor scade securitatea altuia.

Securitatea, înțeleasă ca stare, nu trebuie confundată cu politica de securitate a statului sau organizației și nici cu potențialul sau acțiunile desfășurate pentru asigurarea sa. Ea apare, din această perspectivă, ca rezultantă a acțiunii politice desfășurate în scopul eliberării dinamice a forțelor generatoare de stabilitate și progres. Privită din prisma politicii care o potențează, securitatea poate fi tratată drept un proces continuu și dinamic, ăn care se combină într-un act integrator strategii, resurse de eforturi ale unor vaste arii din sfera socialului, prin care nu numai că se prezervă, dar se și promovează interese de anvergură ale înființării unor macrogrupuri sociale.

Securitatea apare, în cele mai multe situații ca o precondiție a funcționalității organizației sociale în raport cu acțiunea unor factori perturbatori interni sau externi, generatori de insecuritate. Pacea și securitatea internațională sunt rezultanta îmbinării păcii și securității fiecăruia dintre statele membre ale comunității internaționale și nu pot fi obținute fără cooperarea lor integrală și mutuală. Pe lângă zonele de pace și securitate, există și areale unde domină războiul și insecuritatea. Securitatea se bazează înainte de toate, pe stabilitatea politică și pe cea militară pentru că un sistem viabil de securitate va putea fi edificat numai dacă vor fi considerate aceste două componente. Pentru a fi realizată securitatea, se consideră că pot fi abordate doua cursuri de actiune: confruntarea sau cooperarea.

Conceptul de securitate a fost studiat prin diverse prisme pornind de la perspectiva psihologică, a individului sau grupului, a ideii de securitate în sensul de siguranță ( sentimentul de insecuritate creat de terorism a provocat panică și chiar adevărate psihoze în rândul occidentalilor). În această idee securitatea reprezintă condiția esențială de a te simții protejat împotriva pericolului sau a pierderilor. În sens general, la nivel personal, securitatea este un concept asemănător celui de ,,siguranță”. Nuanța separatoare dintre ele constă în accentul pus pe protecția împotriva pericolelor endogene. Sensul general al termenului ,, securitate” este similar celui de ,, siguranță” dar din punct de vedere tehnic, ,, securitatea” nu se referă doar la un lucru sigur în prezent, ci și unul securizat pentru o perioadă în viitor.

Autorii de relații internaționale, pe de altă parte, consideră securitatea un deziderat ce se poate realiza doar prin cooperarea statelor. Conceptul de securitate internațională, etern subiect de interes pentru specialiștii din domeniul relațiilor internaționale, este analizat comparativ în funcție de seturile de semnificații care i se atribuie în diverse școli de gândire – realism, neorealism, instuționalim liberal, liberalism economic clasic, marxism, behaviorism sau constructivism.

Pentru toate statele, problematica securității are două fațete, una interna și cealaltă externă. Statele pot fi distruse atât din interor, cât și din forțe provenite din exterior. Aceste medii, intern și internațional, pot funcționa mai mult sau mai puțin separat, odată ce un stat, chiar închegat în interior, poate fi amenințat de vecini agresivi. Exemple concrete în acest sens au fost dualitățile: Marea Britanie vis-a- vis Germania Nazistă sau Japonia vis-a- vis Statele Unite ale Americii, pe timpul conflagrației mondiale. Există și situația în care un stat instabil se dezintegrează din cauze interne(Imperiul Roman, Iugoslavia, Somalia, Uniunea Republicilor Sovietice). Mediile intern și internațional de securitate pot și conlucra atunci când factori interni furnizează oprtunitățile pentru intervenția actorilor externi. Drept urmare, orice încercare de a costrui o sociologie istorică, a securității trebuie să ia în considerare calitatea dinamică a ambelor: conformația internă a statelor și natura mediului extern alcătuită din relațiile dintre state.

Din punct de vedere sociologic, conceptul a căpătat conotații noi, mai complexe, referindu-se la securitate drept asigurarea protecției socium-ului în tote domeniile și formele sale.

3.1.1. Securitatea – conceptualizare și interdependențe

Începând cu Tratatul de la Westphalia din 1648, statele au devenit actori primordiali ai sistemului internațional. Ele au fost considerate a fi un standard universal de legitimitate politică, fără a exista o autoritate mai înaltă care să reglementeze relațiile dintre ele. În consecință, securitatea a fost privită ca o obligație prioritară a guvernelor statelor. Acestea au înțeles ca nu există altă alternativă decât aceea de a-și căuta propria protecție în ceea ce a fost denmită o lume a autoajutorării. Astfel că, statul fiind considerat principală modalitate de administrare teritorială, teoreticienii vremii sau raportat la aceasta punând accent pe securitatea națională și reglementarea relațiilor dintre state.

Literatura de specialtate abordează securitatea din două perspective filosofice importante-realistă și idealistă. În dezbaterea istorică privind cea mai bună cale de ați asigura securitatea națională, autori cunoscuți precum Hobbes, Machiavelli si Rousseau au încercat să prezinte o imagine preponderent pesimistă a implicațiilor suveranității statale. Sistemul internațional a fost tratat ca o arenă brutală în care statele căutau să-și realizeze propria securitate in detrimentul securității vecinilor. Relațiile interstatale au fost percepute ca o luptă aprigă pentru putere in care actorii statali încercau în mod constant să fie in avantaj militar, și nu numai, unii în raport cu ceilalți. Conform opiniei acestora, era imposibil să se ajungă la o pace permanentă. Statele ar fi putut doar să prevină ca unul dintre ele sa dobândească hegemonia/supremația asupra lor, prin încercări constante de realizare și menținere a echilibrului de putere. Acest punct de vedere a fost apoi împărtășit și de autori contemporani, precum E. M. Carr și Hans Morgenthan, care au creat și dezvoltat arhicunoscuta școală de gândire realistă apărută în perioada imediat următoare încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Deci, realiștii considerau că puterea este variabila cheie a securității.

Conceptul de securitate a fost insuficient dezvoltat in a doua jumătate a secolului XXI din cauza idealiștilor care respingeau modelul realist, ca fiind exagerat de îngăduitor cu proliferarea armelor nucleare. În loc să se orienteze spre conceptul de securitate, ideliștii s-au axtat către conceptul de pace. Politica de pace, dezarmare și cooperare internațională, din perioada interbelică, având, pentru ei, prioritate în fața securității.

Ideliștii considerau că securitatea este o consecință a păcii intr-o lume în care individul și drepturile sale primează și organizarea internațională suplinețe neajunsurile sistemelor de state și tendința anarhică a acestora, pe când interdependența economică generează securitate și piața liberă este o garanție a securității considerând, de asemenea, și că globalizarea este similară cu integrarea, progresul, democrația și liberalismul.

Până în anii '80, conceptul de securitate avea un rol subsidiar, în analize fiind dezvoltat cu precădere în domeniul militar, în cadrul studiilor strategice, dar după 1989, a devenit unul din cele mai utilizate concepte la nivelul elitelor internaționale, alături de cele de globalizare, mondializare sau occidentalizare.

În prezent, uzitarea acestui concept tinde să aibă un coeficient cu valori din ce în ce mai mari, puțini fiind cei cei neagă faptul că securitatea este una dintre problemele principale cu care se confruntă umanitatea. Securitatea ocupă un loc central intre preocupările actuale ale gândirii filosofice, întrucât omenirea, care pare incapabilă să coexiste armonios, domină multe din condițiile ce determină această stare pe diferite niveluri ale organizării sociale: individual, grupal, național, regional sau global.

Securitatea devine reală, efectivă atunci când dobândește dimensiunile certitudinii, iar in cazul securității colective nimic nu poate fi mai important decât certitudinea frontierelor, unității și integrității teritoriale a statelor, păstrării limbii, culturii și spiritualității.

Din perspectivă filosofică, pentru înțelegrea esenței conceptului de securitate este necesară a dobândi o înțelegere corectă a problemei securității, indiferent de nivelul de referință. Un concept simplist de securitate constituie o barieră în calea progresului. Prin expresia ,,concept simplist” se face referire la o înțelegere a securității, care percepe în mod inadecvat contradicțiile latente proprii conceptului însuși și/sau sub una dintre semnificațiile sale minimaliste, limitându-se la înțelegerea contextuală doar a unui singur mesaj sau a unei părți a acestuia, neținând cont de faptul că expresia logică a securității implică aproape întotdeauna niveluri înalte de interdependență a actorilor care încearcă să se mențină în securitate.

Teoria sociologică a lui William Isaac Thomas, referitoare la analiza de situație, poate fi utilizată și în studiile de securitate. Cunoscutul său citat: ,,dacă un individ definește o situație ca fiind reală, aceasta devine reală prin consecințele sale”, are o largă aplicabilitate în analizele conceptelor de pericol, amenințare, risc și/sau vulnerabilitate, întrucât definirea conceptelor enumerate implică și o latură umană subiectivă. Astfel, ca să putem aprofunda conceptul de securitate trebuie sa ne referim la altele, printre care cele de: risc, amenințare, vulnerabilitate, exploatare, contramăsuri, apărare în adâncime sau asigurare.

În acest context, riscul reprezintă un posibil eveniment care poate produce o pierdere de natură diferită, amenințarea reprezintă o metodă de a iniția un eveniment periculos riscant, vulnerabilitatea este o slăbiciune, o ,,breșă în securitate”, care poate fi exploatată și transpusă în amenințare, riscul exploatat reprezintă o vulnerabilitate care a fost transformată în amenințare, contramăsurile sunt modalități de stopare a amenințărilor derivate dintr-un eveniment riscant, apărarea în adâncime se referă la faptul că niciodată nu trebuie să te bazezi pe o singură măsură de securitate, asigurarea este nivelul de garanție că sisteml de securitate se va activa așa cum era de așteptat.

În domeniul securității naționale, riscul exprimă posibilitatea ca starea de normalitate să se deterioreze, făcând loc unor factori activi sau potențiali, ce pot afecta în sens negativ starea de securitate, mediul de securitate.

Considerăm că securitatea națională subsumează strategii (politice, economice, militare etc.) în planul producerii și utilizării resurselor, gestionării valorilor și intereselor naționale având, în același timp și rol integrator al asigurării stabilității, omogenității, unității și identității naționale.

În opinia noastră, nu poți determina starea de securitate globală fără a stabili care sunt amenințările, pericolele, riscurile și vulnerabilitățile care o pot influența. Chiar și așa este greu să le prevezi pe toate, deoarece permanent apar unele noi, care pot dezechilibra sau schimba tot scenariul acțiunilor de urmat, inclusiv în domeniul juridic și reformei socio-economice. De aceea, noile dezvoltări ale mediului de securitate fac necesare măsuri de redefinire, reconfigurare și reconstruire pe noi piloni a dreptului la securitate individuală, națională și colectivă și reglementare a noilor forme de cooperare. Deși dreptul la securitate pare a fi un drept intrinsec, conținut în toate tratatele și acordurile internaționale, totuși, lumea evoluează și realitatea arată că reglementările de ieri nu mai sunt valabile azi, putând deveni chiar nepotrivite pentru mâine.

Revenind la ceea ce presupune, în esența lui, conceptul de securitate, se poate afirma că el desemnează premisele și circumstanțele care determină sentimentul sau starea de fapt generatoare de încredere, liniște, protecție, apărare în fața unui pericol sau lipsa unui pericol, precum și măsurile care conduc la prevenirea oricărui pericol. De aici, derivă numeroase sintagme prin utilizarea acestei noțiuni: securitate politică, securitate economică, securitate energetică, securitate militară, securitate publică, securitate alimentară, securitate socială, securitate ecologică, securitate sanitară, securitate comunicațională, securitate umană, securitate personală, securitate internațională, securitate continentală, securitate regională, securitate subregională, securitate națională, securitate colectivă, securitate comună etc. Toate acestea sunt concepte derivate ale celui de securitate, care le cuprinde și le îmbină într-un tot unitar.

De principiu, securitatea umanității este afectată de cinci tipuri de factori: politici, militari, economici, sociali și de mediu și este exprimată în tot atâtea dimensiuni. În sens larg, securitatea politică se referă la stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernare și a ideologiilor care le legitimează. Securitatea militară se referă la interacțiunea dublă a capacităților instrumentelor statale de ofensivă și defensivă și percepția statelor asupra intențiilor față de altele. Conceptul de securitate militară desemnează o stare caracterizată prin lipsa pericolelor și amenințărilor la adresa existenței, dar și procesul de gestionare a acțiunilor care concură la realizarea unei asemenea situații. Ea trebuie realizată pentru ca o persoană, un grup de persoane, o societate să poată acționa neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii, în condițiile respectării normelor interne și internaționale.

În opinia noastră, securitatea economică se referă la accesul necesar la resurse vitale, finanțe și piețe pentru a suține un nivel acceptabil de bunăstare și putere a statului. Securitatea socială se preocupă de capacitatea de susținere, în limitele unor condiții de evoluție acceptabile, a elementelor tradiționale de identitate: limbă, cultură, obiceiuri culturale și religioase. Securitatea mediului se referă la menținerea biosferei locale și planetare, ca suport esențial de care depind toate acțiunile oamenilor, încheierea unui acord internațional privind combaterea schimbărilor climatice necesită o implicare totală a tuturor statelor. Aceste cinci dimensiuni ale securității nu operează izolat una față de cealaltă, ci intercondiționat.

Securitatea, conceptual, necesită în mod evident, un obiect de referință, întrucât fără un răspuns la întrebarea: ,,securitatea cui?”, ideea în sine nu are sens de aceea se spune că acest concept este ,,construit social” cu semnificații specifice în contexte sociale și istorice precise.

Fiecare dimensiune a securității constituie obiect al dialogului în format multilateral. Astfel, dacă dimensiunea clasică a securității este apanajul organizațiilor de securitate colectivă și al primelor forme de multilateralism, în ultimele decenii, extinderea conceptului de securitate este reflectată prin lărgirea temelor abordate în diverse formate de cooperare regională și internațională. Chiar NATO, inițial o Alianță strict militară, s-a orientat către combaterea noilor tipuri de amenințări nonmilitare la adresa securității. Deși agenda de discuții a reuniunilor în format aliat rămâne dominată de aspecte clasice de securitate, activitatea comitetelor în domeniul economic, social și al mediului înconjurător este din ce în ce mai intensă.

Securitatea rămâne, însă un concept destul de greu de definit. Sunt, pe de o parte, elementele subiective, legate de percepția celui care realizează analiza: mediul din care provine, cel de formare intelectuală/profesională și cel în care acționează, propria scală a valorilor și intereselor, simpatiile și antipatiile personale. Există pe de altă parte, elementele obiective cum ar fi cele legate de poziția actorului în slujba căruia se află cel ce face analiza, atitudinea altor actori față de o problemă dată, structura birocratică de la nivel național sau organizarea instituțională a relațiilor internaționale.

3.1.2. Definiția securității între persoana ca atare și interesul individului

Există mai multe definiții ale noțiunii de securitate, totul aici depinzând de aspectul de studiu al acesteia și latura pe care dorim să i-o analizăm și detaliem. În această ordine de idei, este necesară elaborarea anumitor criterii prin intermediul cărora ar putea fi formulată definiția securității. În viziunea noastră, în acest sens, e logic a evidenția criteriile,, interesul individului sau al comunității” și ,,persoana ca atare” în ansamblu.

În prima variantă, securitatea constituie situația de protejare a intereselor vitale ale persoanei, statului, societății vis-a-vis de pericolele, amenințările interne sau externe. Obiectul de ocrotire nu este omul (individul), cetățeanul sau poporul, nu statul ci interesele acestora, ce nu întotdeauna pot fi evaluate obiectiv de practica socială și de știință. Mai mult, această definiție exclude momentul contestării amenințării. De aceea , în cel mai general caz, securitatea este o situație în care cineva nu este urmărit de vreun pericol sau amenințat de altcineva. Cu alte cuvinte, noțiunea de securitate desemnează o situație în care lipsește pericolul. Acesta în viziunea noastră, este o posibilitate de a se acționa negativ asupra organismului social, cauzându-se prejudicii sau daune. Cea de-a doua variantă se reflectă strict la securitatea unor persoane individuale fără a fi proiectate într-un cadru de grup, social sau colectiv.

Deci, meditând asupra noțiunii de securitate, este necesar a se menționa caracteristica sistemică, ce ia în considerație facultatea unor obiecte de a amenința, de a crea pericole, iar capacitatea altora – de a apăra/de a se apăra, de a evita astfel de pericole. Walter Lippmann considera că ,,O națiune are asigurată securitatea în măsura în care nu este în pericol de a trebui să-și sacrifice valorile fundamentale, dacă dorește să evite războiul și poate, atunci când este provocată, să și le mențină prin obținerea victoriei într-un asemenea război” iar Arnold Wolfers: ,,Securitatea intr-un sens obiectiv, măsoară absența amenințărilor la adresa unor valori dobândite și în sens subiectiv, absența temerilor că aceste valori vor fi supuse unor atacuri”.

O idee interesantă privind regimurile de securitate, care redirecționează atenția specialiștilor de la stat la abordarea securității cu ajutorul analizei sistemice, aparține lui Robert Jervis, care opina că ,,atâta timp cât un factor domestic poate exercita efecte sistemice, el devine un element legitim al analizei sistemice”.

Pe de altă parte, teoreticianul în relații internaționale Barrz Buzan susținea că ,,În cazul securității, discuția privește preocuparea de a fi liberi de amenințări. Când această discuție se poartă în contextul unui sistem internațional, securitatea vizează capacitatea statelor și societăților de a-si menține identitatea, independența și integritatea funcțională”.

Unii specialiști români consideră ca ,,securitatea înseamnă capacitatea unei națiuni de a împiedica un război sau, dacă acest lucru nu reușește, de a câștiga un război, pentru a nu-și pierde integritatea și independența națională”. Apoi John Mroz definește securitatea ca fiind ,,absența amenințărilor cu distrugerea”.

Din păcate, în Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX), o altă definiție a termenului relevă, deși precizează că este ieșit din uz, ,,Totalitatea organelor de stat care aveau ca sarcină apărarea sistemului social-economic și politic al statului comunist” și deși există și o definiție a ,,securității colective”, drept ,,stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni”, conform DEX-ului, o altă definiție, pentru a defini pozitiv conceptul de securitate națională sau organismele sale, nu există.

Considerăm că, deoarece conceptul de securitate este contestat, se impune o analiză riguroasă, pentru a se identifica cu precizie limitele aplicabilității și contradicțiile care există în interiorul acestuia. De asemenea, este util a fi clasificată securitatea în scopuri practice. Astfel, se evidențiază o multitudine de tipuri de securitate, cum ar fi cea economică, socială, politică, de stat, militară, culturală, spirituală, umană, de producere, energetică, tehnică, alimentară, informațională, ecologică, demografică, nucleară, fizică, a limbii, a mediului, a sufletului etc.

3.1.3. Niveluri de securitate percepute și analizate în literatura de specialitate și în legislația internă și internațională

În cazul securității, discuția se poartă în jurul absenței amenințării. Când discuția se situează în contextul sistemului internațional, securitatea se referă la capacitatea statelor și la integritatea lor funcțională. În căutarea securității, statul și societatea sunt uneori în opoziție. Linia de fond se referă la supraviețuire, dar include în mod rațional și o gamă consistentă de preocupări legate de condițiile de viață. În conceptul clasic, securitatea se referea, în primul rând, la soarta umanității și apoi la securitatea personală, a ființelor umane individuale.

În contextul rezolvării conflictelor, definiția securității depinde de perspectiva din care este privită. La cel mai puțin complex nivel, aceasta este definită drept ,, calitatea sau starea de a fi la adăpost de orice pericol” sau ,,sentimentul de încredere și liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol”.

Majoritatea specialiștilor s-au pus de acord asupra faptului că, pentru o analiză pertinentă a securității este necesară separarea dintre pericol, amenințare, pe de o parte și vulnerabilitate, risc, pe de alta. Dacă pericolul și amenințarea sunt elemente prin care se afectează, de către cineva sau ceva, securitatea unui stat, de exemplu, vulnerabilitatea și riscul se asociază statului respectiv și factorilor decidenți ai acestuia.

Plecând de la obiectul securității, cele mai relevante niveluri par a fi:

nivelul individual, unde scopul este bunăstarea și supraviețuirea;

nivelul societal, unde trebuie conservate identitatea culturală și civilizația;

nivelul național (statal), unde sunt apărate teritoriul și suveranitatea;

nivelul regional, unde sunt apărate valorile comune ale unor state învecinate; de exemplu securitatea europeană apără valorile comunității europene;

nivelul global, unde sunt apărate principalele valori ale umanității, drepturile generale ale omului (securitatea colectivă și securitatea prin cooperare reprezintă concepte mai noi în acest sens).

La nivelul individului, se poate vorbi de securitatea individuală. La acest nivel, așa cum am mai amintit, securitatea este înțeleasă frecvent, stricto sensu, ca siguranță. Această siguranță se referă la lipsa pericolelor, fizice sau psihologice. Amenințările la adresa securității unui individ pot produce daune în detrimentul persoanei din arealul celor menționate anterior. Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul la ,,securitatea persoanei”. Această declarație întărește ideea de ,,a fi la adăpost de pericole fizice sau psihice”. În acest caz, arată ce măsuri sunt luate pentru a proteja individul de asemenea pericole. Cele mai întâlnite forme de protecție sunt prevederile legale care protejază persoana de amenințările la adresa securității acesteia. Este vorba aici despre legi împotriva crimelor, a molestărilor corporale, jafului și constrângerilor, oprimărilor sau hărțuirii. Statul este cel ce își asumă responsabilitatea de a emite, implementa și aplica aceste reglementări legale. În plus, la acest nivel, securitatea se mai poate referi la capacitatea cuiva de satisfacere a nevoilor primare de trai, precum: hrană, adăpost/locuință și a nevoilor socio-economice, precum obținerea unui loc de muncă. Dreptul la securitate socială este stipulat astfel: ,,Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indinspensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale”.

În Constituția României se prevede, la art.20 aln.(1), că ,,Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”. De aici, și din alineatul următor, rezultă faptul că securitatea individuală a cetățenilor români este asigurată prin reglementările legilor internaționale, care prevalează celor naționale în această materie.

Tot Constituția garantează cetățeanului prin articolul 53 că ,,exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice…” în acest sens, orice cetățean trebuie să înțeleagă faptul că libertatea individuală nu este și nu poate fi absolută și trebuie să se supună principiului ,,sub lege libertas” – libertate în limitele legii.

Strategia de SecuritateNațională a Românie, pe de altă parte, ,,răspunde nevoii și obligației de protecție legitimă împotriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului, valorile și interesele naționale vitale, bazele existenței statului român”.

Conceptul de securitate individuală este , astfel, în mod direct, relaționat modului de percepere a nivelului de trai. În acest context, odată cu înlăturarea sau diminuarea amenințărilor directe la adresa siguranței individului, securitatea se asigură printr-un nivel de trai ridicat sau decent, căpătând conotații noi.

Pentru o perioadă de timp îndelungată,securitatea unei națiuni a fost confundată cu puterea militară a acesteia, forța armată reprezentând mijlocul cel mai utilizat de rezolvare a conflictelor sau de determinare a unor subiecți să accepte punctul de vedere al celui mai puternic. Deși legătura decisivă dintre demografie, finanțe, economie și capacitatea națiunilor de a-și impune voința în relațiile cu alte state a fost recunoscută încă de la începuturile istoriei, abia în epoca războaielor napoleoniene s-a făcut o distincție clară între puterea unui stat și puterea sa armată ca parte a celei dintâi.

În opinia noastră, categoria securității naționale reprezintă noțiunea de bază ce desemnează esența, nucleul diverselor tipuri de siguranță. Ea poate fi interpretată drept capacitate a comunității teritoriale de stat de a satisface, în pofida existenței pericolelor obiective, acele cerințe care sunt necesare pentru auto prezervarea acesteia. Drept obiective principale pot fi luate interesele persoanei, ale societății, ale statului, dar și cele ale cetățenilor. În același timp, securitatea națională sau securitatea țării e e legată nemijlocit de aspectele economice, politice, tehnico-științifice, demografice ale dezvoltării societății, de starea de dezvoltare a culturii medicale, a instruirii și educației etc. În mod frecvent, rolul de garant al securității individuale și de grup îl deține statul-națiune.

La acest nivel, probabil cel mai frecvent analizat, securitatea este definită drept deplinătatea condițiilor: politice, economice, militare, sociale și culturale – necesare de a garanta suveranitatea, independența și promovarea intereselor naționale. Orice amenințare la nivelul celor cinci dimensiuni este percepută ca amenințare la adresa securității națiunii. Din punct de vedere militar și economic, securitatea poate fi clar definită, dar în cazul definirii securității politice, socio-economice și culturale, părerile sunt divergente. Pot apărea cazuri când măsurile luate pentru protejarea culturii să fie interpretate ca discriminatorii, etnocentriste sau rasiale. Exemplul ales nu este intâmplător, securitatea culturală fiind, în mod special, dificil de definit și protejat în societățile democratice, caracterizate de un grad sporit de eterogenitate.

Securității socio economice îi pot fi atribuite definiții și interpretări controversate. Dacă statul ia măsuri care tind să dezavantajeze un anumit grup, pot apărea tensiuni cu un grad ridicat de complexitate. Este de notat aspectul contradictoriu al acestei abordări, din moment ce, în acest caz, statul își asigură securitatea proprie punând în pericol securitatea unui anumit grup social. Lucrurile devin și mai sensibile atunci cand se pune în discuție domeniul politic al securității, care poate fi definit în sensuri foarte largi. Se poate întâmpla ca o națiune să reacționeze în fața amenințărilor de natură politică similar cazurilor în care acestea sunt de natură culturală, economico-socială sau economică.

În ultimii ani, conceptul de securitate a fost extins de la domeniul militar la alte domenii, dar nu s-a putut obține o definiție general acceptată din cauza naturii subiective a securității. De aceea, Charles Schultz apreciază: ,,Conceptul de securitate națională nu duce în sine la o formulare clară și precisă. El se referă la o vagă varietate de riscuri, despre a căror probabilitate avem prea puține cunoștințe, și la unele contingențe a căror natură de-abia putem să o percepem”.

În același timp, Strategia Națională pentru Securitate Internă a SUA (The National Strategy for Homeland Security) pune accent pe combaterea amenințării teroriste și iși propune unificarea eforturilor de securitate, pentru atingerea a patru scopuri: prevenirea atacurilor teroriste; protejarea cetățenilor, infrastructurii critice și resurselor vitale; răspunsul la criză și întărirea bazei pentru asigurarea unui succes pe termen lung. Această strategie este considerată, chiar de analiști americani, drept cea mai agresivă de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, conținând dreptul de intervenție ,,preventivă”, în orice parte a globului, în situația în care statul american consideră că îi este amenințată securitatea. Astfel, SUA și-a pus în lucru strategia prin intervenția în Irak în 2003 și, apoi, cine știe ce state vor urma, cert este că pe această listă sunt: Libanul, Siria, Iranul și Coreea de Nord. Cu referire la securitate, în Strategia Națională de Securitate a Regatului Unit al Marii Britanii se prevede chiar de la început că: ,,asigurarea securității națiuniii și cetățenilor săi este cea mai importantă îndatorire a guvernului”, aceasta raliidu-se la poziția SUA în materie de strategie de securitate și de încercare de legitimare, în dezbaterile teoretice, a intervențiilor preventive. Și Franța, care tinde spre o poziție de lider regional consideră acțiunile preventive justificative.

Urmărind cu interes noua conjunctură globală, Federația Rusă a prevăzut de asemenea importanța strategică a folosirii preventive a forței în conținutul noii sale doctrine de securitate, aprobate președintele Vladimir Putin în octombrie 2003.

Este tot mai evident faptul că problematica securității naționale trebuie să cuprindă noi aspecte, în principal cele legate de securitatea socială a oamenilor. Indivizii și națiunile trăiesc drame din ce în ce mai asemănătoare în esență, drept pentru care problematica existenței lor începe să devină aceeași. Aspectele particulare sunt doar consecințe din diversificarea interacțiunilor dintre individ și stat. Din pricina raportării eronate a individului la nivelurile dezvoltării economice, sociale și politice, apar dificultăți ori probleme în asumarea responsabilității, luarea unor decizii și acțiunea în plan social.

Societatea noastră cunoaște mutații profunde în plan politic, militar, economic și în plan psiho comportamental. Noile condiții, noile reguli adoptate pentru atingerea standardelor internaționale impun modificări atitudinal comportamentale și chiar formarea unor noi conduite. Emergența amenințărilor asimetrice, mondializarea economiei, revoluția tehnologiei informatice și edificarea unei Europe tot mai interdependente transformă comportamentele și raporturile sociale, deplasând accentul pe alte ținte ale apărării și modificând relația țării cu armata proprie. În acest context complex și evolutiv, în care apar tot mai inopinat, crize multiforme, este foarte important să se sublinieze rolul securității și apărării unui stat.

În același timp, Strategia de Securitate Națională a României stipulează că: ,,securitatea națională reprezintă condiția fundamentală a existenței națiunii și a statului român și un obiectiv fundamental al guvernării ; ea are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectivele naționale. Securitatea națională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituțională și se înfăptuiește în contextul construcției europene, cooperării euroatlantice și al evoluțiilor globale”.

O categorisire utilă a caracteristicilor unei ,,regiuni” este înaintată de Van Langenhove, implicând unitate, identitate și limitare pe baza granițelor. El introduce două concepte relaționate de ,,regionalizare” (ceea ce diferențiază o regiune de alta) și ,,regionalitate” ( condițiile istorice, geografice, economice, culturale și sociale care comprimă asemenea distincții). Procesul de regionalizare este acela care, în final, definește regiunea și cu alte cuvinte, regiunile devin „vizibile” de către modelele de interacțiune, cum ar fi practici de discurs care au loc în cadrul variabilelor geografice, istorice, culturale, politice și economice.

O sursă autoritară pentru sensul regionalismului în cadrul contextului ONU identifică două criterii pentru „regionalitate”. Primul, care ar putea fi termenul de „concept geografic”, identifica proximitatea geografică a statelor membre. Cel de-al doilea, conceptul de „comunitate”, evită criteriul geografic și dă voie oricărei grupări virtuale – incluzând o alianță militară sau pur și simplu, relații comune culturale, lingvistice sau istorice.

Carta ONU nu definește „regiunea”, cei care au analizat-o realizând, după mult efort inutil, imposibilitatea oricărei ordonanțe restrictive asupra problemei. O definiție înaintată în timpul Conferinței de la San Francisco de către Egipt și nevotată, totuși, oferă o noțiune pe cât de bună pe atât de necesară. „Ar trebui luat în considerare că si acordurile regionale, organizațiile de o natură permanentă care regrupează într-o zonă geografică dată câteva țări care, din cauza apropierii lor, comunitatea intereselor sau a afinităților culturale, lingvistice, istorice sau spirituale le face să fie responsabil unite pentru reglementarea pașnică a oricărei dispute care se poate ridica, ca și pentru a salva interesele proprii și dezvoltarea relațiilor lor economice și culturale”.

Cea mai simplă abordare a securității regionale poate fi cea economică, prin implicarea motivului de protejare a intereselor regionale. Pot exista cazuri de asociere regională, datorate unei resurse importante care ar putea conduce la apariția nevoii de securitate, responsabilitatea pentru aceasta revenind regiunii. Asemenea asocieri pot apărea și în cazul protejării unui anumit nivel de trai. Astfel, membrii unui grup regional se pot proteja în fața unor valori imigraționiste masive ce apar ca urmare a sărăcirii resurselor în alte regiuni. Se poate observa, din exemplele oferite, că de obicei, amenințările la adresa securității la acest nivel relaționează direct cu aspectele ce țin de nivelul de trai.

Politica de securitate națională a României este exprimată prin Carta Albă a securității și apărării naționale care subliniază nevoia acționării pe plan regional și global pentru promovarea intereselor de securitate ale României, ceea ce relevă o înțelegere clară a implicațiilor majore ale securității regionale și globale asupra securității naționale, a cerinței oferirii de modele realiste ale noilor amenințări la adresa securității proprii, formulării, în cadrul alianțelor regionale, a căror membră este, de tipuri posibile de răspuns la noile tipuri de amenințări emergente.

Statele Unite Europene realizează Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA). Obiectivele Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est mențin stabilitatea în Balcani și în spațiul caucaziano-caspic al Mării Negre. Statele membre ale Alianței Nord-Atlantice participă la efortul de apărare colectivă și la construcția dimensiunii militare a securității euroatlantice, precum și la îndeplinirea angajamentelor de parteneriat și cooperarea cu celelalte state ale lumii, la consolidarea încrederii și cooperării pe plan regional și continental.

În Strategia Europeană de Securitate se pune accent pe provocările globale de securitate și amenințările principale care, odată cu mărirea interdependențelor între state, capătă noi valențe. De asemenea, securitatea este văzută ca o precondiție a dezvoltării, insecuritatea fiind asociată cu sărăcia și conflictul.

Integrarea regională și globalizarea sunt două tendințe interconectate și de o complexitate deosebită ale mediului de securitate, care exercită un impact semnificativ asupra intereselor naționale ale statelor suverane. Fiecare actor statal reacționează la globalizarea regională și integrare în funcție de o serie de factori interni: nivelul de dezvoltare economică, cantitatea și calitatea resurselor materiale, financiare și informaționale deținute, buna sau slaba guvernare etc., dar și în funcție de o serie de factori externi precum participarea într-o organizație economică sau politico-militară, relațiile cu organizațiile regionale sau internaționale depinzând, în același timp, și de dinamica mediului de securitate regional sau global.

În cazul securității internaționale, avem de-a face cu un concept relativ nou, care presupune luarea în considerare a unor organizații precum ONU, cu vocație globală. Similar celorlalte niveluri de securitate, și la acest nivel există neclarități sistematice și funcționale, în sensul în care securitatea globală poate fi influențată negativ de către aspecte ce apar ca definind securitatea națională.

Conceptul de securitate internațională se referă la efortul continuu și constant al statelor de menținere a unui climat de pace și stabilitate în cadrul unui sistem social-politic globalizat. Sistemul internațional de securitate, în opinia noastră, reprezintă un mod de organizare a relațiilor internaționale, caracterizat prin aceea că toate statele lumii sunt la adăpost de orice agresiune, act de forță, de amenințare cu folosirea forței, de orice atentat la adresa independenței și suveranității naționale sau a integrității lor teritoriale. Conceptul are însă o accepție mult mai extinsă, care exprimă interdependența tot mai accentuată a factorilor militari, politici, economici, sociali, tehnologici și geografici.

În conformitate cu Raportul prezentat în cadrul Programului ONU pentru Dezvoltare, există șapte dimensiuni ale securității internaționale (securității colective), considerate implicit, și ale securității naționale: securitatea economică, securitatea hranei, securitatea mediului, securitatea personală, securitatea comunității, securitatea politică și securitatea individuală, la care s-ar mai putea adăuga securitatea demografică și securitatea militară.

Specialiștii consideră că securitatea internațională, având componentele sale: mondială, regională, zonală, subregională, reprezină o relație de echilibru, de asigurare a păcii în cadrul comunității internaționale, relație orientată spre prevenirea conflictelor armate și dezvoltarea cooperării, ceea ce crează condiții favorabile dezvoltării unei societăți globale lipsite de amenințări.

3.2. DE LA SECURITATEA UMANĂ LA CEA NAȚIONALĂ ȘI CEA COLECTIVĂ

La începutul noului mileniu, conceptul de „securitate” a căpătat noi valențe, moduri de abordare și mijloace de realizare, fiind folosit, din ce în ce mai des, alături de cel de „dezvoltare”. De obicei, aceste concepte constituie un pachet întreg, nici unul neputând exista fără ca celălalt să ființeze deoarece nu poți avea dezvoltare într-un mediu de insecuritate cum nu poate exista securitate într-un mediu nedezvoltat (economic, social, politic, juridic etc.). A cui dezvoltare și securitate? Răspunsul este simplu. Oamenii sunt elementul principal necesar a fi protejat, atât de mediul înconjurător – natură, cât și de ceilalți semeni – natura lor distructivă și auto-distructivă. În acest sens, omul și-a construit sisteme mai mult sau mai puțin evoluate pentru a asigura echilibrul între interesele unora și riscurile, amenințările sau vulnerabilitățile existente, cu predilecție, în acest context globalizant. Aceste sisteme defensive au fost construite la diferite nivele: individual, național și colectiv și toate încearcă să atingă același scop: asigurarea securității proprii, a statelor sau a organizațiilor cărora le aparțin.

Securitatea este un drept fundamental al ființei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele și condițiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sunt controlate într-o manieră care permite apărarea sănătății și bunăstării indivizilor și a comunității umane.

Securitatea va reprezenta întotdeauna un concept în curs de dezvoltare și tehnologizare de către om pentru binele și propriul său interes. Astăzi, toate discuțiile despre securitate necesită încorporarea dimensiunii umane. Inexistența fricii sau amenințării au devenit cuvinte cheie ale abordării securității umane. Aceasta este o formă de securitate sau „securitatea centrată pe individ” sau „securitatea cu față umană”, care plasează ființa umană, înaintea statelor, drept punct central al considerărilor de securitate. Securitatea umană pune în evidență relația complexă și adesea ignoratele legături dintre dezarmare, drepturile omului și dezvoltare. Totuși, există, în acest cadru, instrumente juridice de neproliferare ale armelor de nimicire în masă (AMN), produse în vederea asigurării securității, dar care aduc insecuritate.

3.2.1. Evoluții ale conceptului de securitate

De la conceptul de pace pozitivă, enunțat de Johan Galtung, și cel de pace stabilă, al lui Kenneth Boulding, și de la definiția lui Walter Lippmann, care afirma că „o națiune este în siguranță în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esențiale, dacă dorește să evite războiul și poate, atunci este provocată să și le mențină,obținând victoria într-un război”, definiția securității a suferit multe modificări de-a lungul timpului. Ian Bellany scrie că „securitatea, în sine, este o relativă absență a războiului” combinată cu un nou introdus factor psihologic, reprezentat de „o relativ solidă convingere că niciun război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere”, iar Laurence Martin subliniază dimensiunea economică: „securitatea este asigurarea bunăstării viitoare”. În a doua jumătate a sec. XX bunăstarea era considerată ca fiind rezultatul direct și neproblematic al creșterii economice, însă teoriile sociale și economice ulterioare au infirmat această ipoteză, considerând că la fel de importanți sunt și factorii culturali și psihologici. Securitatea rămâne, totuși, o problemă esențială a existenței societății umane, iar definirea sa este subiectul cel mai important în documentele oficiale ale unor organizații internaționale.

Securitatea tuturor oamenilor de pe glob este tot mai interconectată odată cu globalizarea fluxurilor de bunuri, servicii și finanțe. Liberalizarea politică și democratizarea deschid noi oportunități creând în același timp linii de talie precum instabilitățile politice și/sau economice și conflictele dintre state. Mai mult de 800.000 de oameni îsi pierd anual viețile în mod violent. În lume, există mai mult de 2,8 miliarde de victime ale sărăciei, sclaviei, sănătății precare, analfabetismului sau a altor boli. Conflictele și sărăcia se inter-relaționează astfel încât aceste insecurități necesită o abordare integrată.

Securitatea umană completează securitate națională, urmărește dezvoltarea umană și îmbunătățește drepturile omului. Aceasta completează securitatea națională prin latura sa centrală, pe om adresându-se riscurilor la adresa securității neluate în considerație în cadrul național, urmărind riscurile adresate individului lărgește dezvoltarea focalizându-se pe „creștere și echitate”, iar respectarea drepturilor omului reprezintă un principiu fundamental al acestui tip de securitate. Conceptul de securitate umană a fost dezvoltat ambivalent, din perspectiva Națiunilor Unite și a programului de dezvoltare din cadrul ONU – perspectivă căreia i s-a alăturat ulterior Japonia -, respectiv a politicii externe canadiene. Cele două perspective pornesc de la aceeași premisă – securitatea individului -, însă diferă în ceea ce privește identificarea ariei de aplicabilitate, a obiectivelor de acțiune și a instrumentelor de gestionare.

În același timp, considerăm că nu trebuie omis faptul că acest concept al securității îmbracă două forme: cea a securității umane a individului fiind considerată dimensiune a securității naționale și cea a securității umane globale – dimensiune a securității internaționale.

Mahhub ul Haq, consultant la Fondul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, aprecia că politica de dezvoltare trebuie să se centreze asupra individului și nu , în mod limitativ, asupra chestiunilor macroeconomice. Pentru implementarea conceptului, sunt necesare cinci măsuri radicale: dezvoltare echitabilă și sustenabilă; un divident al păcii; un nou parteneriat între Nord și Sud bazat pe ,, justiție și nu pe caritate”, cu acces egal la oportunitățiile pieței globale și restructurare economică; reforma instituțiilor internaționale pentru formularea unui nou cadru de guvernare globală; un rol sporit pentru societatea civilă globală.

Conform Raportului pentru dezvoltare al Națiunilor Unite (UNDP), caracteristicile principale ale conceptului de securitate umană sunt: caracterul universal (cu referire atât la populația din țările bogate, cât și din cele sărace); interdependența componentelor (caracterul transnațional al riscurilor și amenințărilor derivate din insecuritatea populației dintr-un stat ce se propagă transfrontalier); gestionarea preventivă, preferată celei reactive; centrarea pe persoanele fizice. Raportul diferențiază conceptul în cauză de cel de dezvoltare umană, definit ca extinderea ariei de opțiuni a individului. Securitatea umană este definită, concomitent, ca eliberarea de teamă (freedom from fear) și de sărăcie (freedom from want) și dezvoltare umană în aceste condiții. În aceeași logică, componentele securității umane sunt numeroase, cu aplicabilitate la nivelul securității economice, alimentare, a mediului, la nivel individual sau la nivelul comunității.

Cea de-a doua perspectivă asupra securității umane, cea a Canadei, a fost intens promovată de către fostul ministru de externe canadian, Lloyd Axworthy. Aceasta a fost definită ca securitate împotriva ,, privațiunii economice, atingerea unui standard acceptabil de viață, garantarea drepturilor fundamentale ale omului”.

Împreună cu Norvegia și alte state, Canada a creat o rețea pentru promovarea securității umane. Declarația de la Lysoen, din Norvegia, la 20 mai 1999, a subliniat că valorile fundamentale ale securității umane sunt libertatea de teamă (freedom from fear), libertatea de nevoi (freedom from want), șanse egale (equal opportunities). Referitor la instrumentele de gestionare, Canada și rețeaua de securitate umană preferă soft power – persuasiune, promovarea de norme, instituții, strategii dedezvoltare, încurajarea cooperării între state , organizații internaționale, organizații neguvernamentale sub forma unei coaliții, dar nu exclude coerciția, folosirea forței și a sancțiunilor. Declarația de la Lysoen a identificat mai multe domenii care ar trebui gestionate prin aplicarea conceptului de securitate umană: minele antipersonal, armele mici, implicarea copiilor în conflicte armate, statutul Curții Penale Internaționale, exploatarea copiilor, siguranța personalului amanitar, prevenirea conflictelor, crima organizată internațională, resurse pentru dezvoltare.

La nivelul Națiunilor Unite, Carta Internațională a Drepturilor Omului cuprinde: Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), Convenția Internațională asupra Drepturilor Civile și Politice și Convenția Internațională asupra Drepturilor Economice, Sociale și Politice (1996). Recent, a fost elaborată și Carta Socială Europeană, care urmărește asigurarea anumitor standarde de viață ale popoarelor din Europa. De asemenea, aproape toate regiunile lumii au elaborat propriile instrumente pentru protecția drepturilor omului: Convenția Americană a Drepturilor Omului (1969), Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor (1986), Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950) și recent Declarația Asiatică a Drepturilor Omului și Carta Arabă a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește Uniunea Europeană, aceasta pornește de la premisa că securitatea umană (human security) se referă la lipsa constrângerilor asupra individului, cauzate de lipsa unei securități elementare, ca urmare a nerespectării principiilor generale ale drepturilor omului. Grupul de studiu definește principiile aplicabile, în acest cadru, al acțiunii UE și propune crearea unei Forțe de Răspuns în baza conceptului de securitate umană, de asemenea, fundamentarea unui nou cadru juridic care să răspundă implementării adecvate a conceptului. În Raportul de la Barcelona, care a rezultat în urma analizei, sunt descrise șase principii care fundamentează orice acțiune a UE în domeniul securității și apărării, prioritatea fiind acordată respectării drepturilor omului, atât în timp de pace, cât și în timp de conflict, astfel:

exercitarea de către UE a unei autorități politice clare asupra procedurilor de comandă și control a misiunilor desfășurate. O structură integrată de comandă și control la nivel european ridică totuși problema controlului democratic și se propune, în consecință, implicarea sporită a parlamentelor naționale și a parlamentului European. Mai mult, misiunile de securitate umană trebuie conduse de un civil;

abordarea multilaterismului, într-o concepție mai largă decât cea a acțiunii concertate a unui grup de state. Astfel, multilateralismul are în vedere: angajamentul de a lucra cu instituții internaționale, în cadrul stabilit de ONU, dar și de organizații regionale; un cadru juridic comun (considerând UE ca putere normativă); coordonarea acțiunii (între serviciile de informații, politica externă, politica comercială, politica de dezvoltare, politica securității);

abordarea pe verticală „de jos în sus”, în sensul că orice inițiativă în logica human security, trebuie să ia în considerare nevoile elementare identificate chiar de către oamenii cărora li se adresează, prin consultarea de experți și grupuri ale societății civile;

centrarea regională sau eficientizarea unei acțiuni prin focus regional, care include și dimensiunea sub-statală. Acțiunea fragmentată, prin atribuirea unor porțiuni teritoriale, în scopul gestionării securității, diferitelor forțe naționale implicate are ca efect discontinuitatea în acțiune și prin urmare o eficiență diminuată;

folosirea de instrumente legale, atât ca principiu de desfășurare a unei operațiuni, cât și ca obiectiv (law-enforcement). Principalele implicații ale aplicării acestui principiu sunt: investirea sporită în dezvoltarea capacităților civile; la nivel militar, reorientare de la folosirea tradițională a forței militare pentru combatere în luptă, către folosirea forței militare în scopul law-enforcement și asistarea activă a poliției și autorităților civile; cadrul legal al acțiunii armate depășește nivelul statului și se aplică la individ, cu toate cosecințele derivate pentru normele de conduită a trupelor și sancțiuni; implicarea sporită a populației locale; administrarea justiției;

prioritatea acordată obiectivului protecției populației civile. În același timp, se afirmă că dreptul la autoapărare nu poate fi subminat.

Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.

De asemenea, recent, s-a reiterat și ideea creării unei Forțe de Răspuns pentru Securitatea Umană (Response Force for Human Security) în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA) a Uniunii Europene.

Dincolo de importanța dată de relevanța etică, aplicabilitatea practică și teoretică a conceptului de „securitate umană” a fost pusă sub semnul întrebării din mai multe motive. Se disting contraargumentele aduse de către reprezentanți ai Școlii de la Copenhaga. Barry Buzan observa următoarele deficiențe: absența valorii analitice; perspectiva reducționistă asupra securității internaționale; idealizarea securității ca scopul ultim dezirabil; slaba diferențiere a agendei conceptului de securitate umană față de agenda drepturilor omului; confuzie între multiplele aspecte ale agendei securității internaționale, precum cel privitor la libertățile sociale și civile; excluderea colectivității ca obiect al securității, precum și a altor aspecte, non-umane, ale securității, precum și a altor aspecte, non-umane, ale securității (argumentul se bazează pe ideea că individul ca atare dobândește sens în cadrul societții din care face parte). Cu toate acestea, se pote argumenta că securitatea umană are ca obiect de referință nu doar individul, ci și comunitatea căreia acesta îi aparține. Pot fi acceptate însă argumentele care țin de absența suportului analitic, de confuzia între securitatea umană și drepturile omului și libertățile sociale și civile, ceea ce riscă să angreneze o perspectivă asupra securității ca scop ultim.

Evoluția conceptului de securitate națională a urmărit cele trei paliere descrise, pornind de la apărarea de către stat a intereselor sale suverane, utilizând mijloace de sorginte militară (în perioada de până la terminarea Războiului Rece), până la includerea dimensiunilor nemilitare ale securității.

Este greu de imaginat că în viața internațională se pot întâlni situații în care actorii internaționali să nu fie supuși unor pericole. Prin urmare, încrederea, liniștea și certitudinea își vor avea originea nu numai în absența pericolelor,ci poate, chiar în ținerea lor sub control. În context, ar fi de reținut faptul că pentru marile puteri, situațiile în care este împiedicată promovarea și protejarea intereselor proprii în diferite zone ale lumii sunt percepute ca stări de insecuritate, chiar amenințări și pe cale de consecință, pentru a înlătura astfel de situații, ele se consideră îndreptățite să întrebuințeze mijloacele la îndemână, inclusiv pe cele de natură militară.

„La începutul secolului XXI, situația geopolitică și geostrategică a suferit schimbări profunde și dramatice cu unele consecințe esențiale asupra securității colective și securității naționale a statelor și capacității lor de protejare a intereselor naționale, întrucât lumea a devenit mai complexă și mai interdependentă, iar fenomenul globalizării este ireversibil. În acest context, pentru succesul inițiativelor de asigurare a securității se impune cu stringență o cooperare multidimensională a organizațiilor internaționale și regionale de securitate, folosindu-se dialogul într-un cadru organizat și o afirmare plenară a acțiunilor organizațiilor internaționale interguvernamentale”.

Înființarea ONU, ca organizație internațională, al cărei rol are vocație globală, deschide posibilitatea afirmării și dezvoltării dreptului internațional ca instrument al menținerii și consolidării păcii și securității în lume, al prevenirii și soluționării conflictelor.

Pactul Societății Națiunilor a făcut un pas important în direcția limitării războiului prin rezolvarea pe cale pașnică a diferențelor dintre statele lumii, scop în care au apărut mai multe tratate, convenții și pacte, în care se menționează acceptul statelor de a nu recurge la război decât în anumite situații determinate „procedural”. Carta Organizației Națiunilor Unite, redactată la sfârșitul celui de-al Doile Război Mondial, a reprezentat actul de naștere al unui sistem de securitate colectivă, semnată la 26 iunie 1945, la San Francisco, exprimând aspirațiile de pace ale umanității.

Securitatea națională a statelor se poate, astfel, asigura prin integrarea acestora în sisteme de securitate colectivă, prin armonizarea securității interne cu cea externă și aranjamentele regionale și internaționale de securitate. Ca tendință, proiecția stabilității și securității pe plan regional și zonal va depinde, din ce în ce mai mult, de dinamica utilizării cadrului de securitate prin cooperare, ca treaptă superioară a securității colective, concretizate în aranjamentele regionale de securitate. Astăzi, s-a consolidat formula structurilor și organizațiilor de securitate ONU, NATO,OSCE și UE, care au adoptat împreună un asemenea tip de securitate.

ONU a decis să treacă la reforma principiilor sale de bază și a structurii sale organizaționale ca urmare a schimbării radicale a sistemului relațiilor internaționale, la fel și NATO, care a trecut la un nou concept de securitate. Nici OSCE nu rămâne neschimbată și a optat pentru dezvoltarea unor mecanisme de asigurare a securității naționale, subregionale, regionale și globale, fundamentate pe prevenirea conflictelor, creșterea rolului instrumentelor diplomatice și a capabilităților de management al crizelor.

Din cauza diversivității concepțiilor de securitate colectivă și securitate națională și amplificării eforturilor statelor de a se integra în organizațiile de securitate colectivă și în procesul de dialog și cooperare, conceptul de securitate națională prin securitate colectivă este complex și de mare diversitate. Dar, ca numitor comun, acest concept are la bază, ca subiect, omul, cu bogăția sa morală și spirituală, care transcede toate granițele și care determină securitatea națională prin securitatea colectivă.

3.2.2. Noi concepte și tendințe în mediul greostrategic și geopolitic de securitate actual

În anii Războiulul Rece, ONU nu a putut să desfășoare acțiuni preventive eficace, dar după 1990, organizația a impus un nou concept, cel al „diplomației preventive” și, treptat, s-au propus, dezbătut și întreprins acțiuni preventive. În mod progresiv, declarațiile preventive de intenție au căpătat un impact real, manifestându-se o voință de cooperare internațională în direcția prevenirii conflictelor și o renaștere a ONU în diferitele sale servicii și organisme.

Odată cu încheierea Războilui Rece și a dispariției structurii de putere bipolare a lumii, un număr tot mai mare de țări sau formațiuni structurale pe diferite criterii (etnice, religioase, istorice, etc.) au avut acces din ce în mai mare la arme perfecționate, de la dispozitive de lansare a rachetelor, până la arme chimice sau bacteriologice.

Se poate spune că a avut loc o „liberalizare” a pieței mondiale a armamentului ce a condus la escaladarea comerțului ilegal cu arme. „Liberalizarea” pieței în sfera apărării și securității a condus și la descentralizarea conducerii și controlului forțelor armate în multe țări, precum și la alimentarea artificială a unor conflicte armate în multe regiuni ale lumii.

Eforturile ONU de prevenire a conflictelor au avut rezultate pozitive datorită voinței de cooperare a tuturor statelor. Statele pot, prin guvernele lor, să folosească instrumentele existente pentru a-și consolida securitatea națională prin pârghiile ONU, dacă nu știu să le folosească în mod corespunzător, căci ele pot să acționeze în cadrul ONU pentru rezolvarea unor situații de criză, intervenind în procesul de decizie a Organizației. S-a dovedit de nenumărate ori că mecanismele ONU de prevenire a conflictelor sunt foarte avansate și nici o organizație de securitate nu ajunge la acest nivel. Prin Departamentul pentru Problemele Umanitare al ONU se întreprind misiuni de mediere în statele implicate în scopul prevenirii și atenuării conflictelor.

Rezoluțiile ONU în problemele Irakului și a fostei Iugoslavii au vizat asigurarea drepturilor omului care au fost înscrise în documentele internaționale. Din nefericire, rezoluțiile ONU nu au oprit escaladarea conflictelor menționate, dar evoluția evenimentelor demonstrează că, în lipsa acestora, conflictele și suferințele oamenilor, provocate de ele, ar fi fost mai grave. În condițiile în care numărul conflictelor interne a crescut, acțiunile teroriste continuă, amenințările la adresa securității naționale influnțează statele vecine și pot să destabilizeze o zonă sau o regiune și chiar pacea mondială, se impune cu necesitate cooperarea internațională în domeniul securității.

Experința acumulată de ONU în domeniul interzicerii agresiunii armate și al măsurilor de limitare a recurgerii la forță, al drepturilor omului și al menținerii păcii, stă la baza asigurării securității naționale prin securitate colectivă. Astfel, în conformitate cu Carta ONU, Consiliul de Securitate poate utiliza mecanismul de realizare a funcției de menținere a păcii și securității naționale prin intermediul căreia se asigură și securitatea națională a statelor membre ONU. Pentru aceasta este nevoie, în primul rând, de consensul statelor din Consiliul de Securitate realizat pe baza respectării dreptului internațional și, în primul rând, a dreptului internațional umanitar.

„În actuala arhitectură globală de securitate și conjunctura internațională, sunt necesare soluții în menținerea integrității tuturor statelor naționale asigurând totodată coeziunea și integrarea lor. Se impune o politică globală de securitate prin acțiuni eficace și eficiente de intervenție oportună pentru a preveni și a opri desfășurarea conflictelor, prin expirarea /eradicarea cauzelor aceste conflicte, ca de exemplu: sărăcia extremă, mizeria economică, corupția, injustiția socială, crima organizată, agresiunea politică. Prin aceste acțiuni întreprinse de ONU crește încrederea statelor în aceasta și, pe această bază, se poate crea o politică și o etică nouă în relațiile internaționale, bazată în primul rând pe justiție, cu tot mai mulți adepți. În acest proces de „umanizare” a lumii, un rol de primă importanță ar trebui să îl joace dreptul internațional, doarece fără justiție și legalitatea nu poate să dăinuiască nicio comunitate.

În cadrul ONU, se prefigurează anumite reforme care vor transformă operațiunile acesteia într-o funcție principală a Organizației, executată coerent, din punct de vedere organizatoric, și eficient. Se are în vedere, totodată, asigurarea securității naționale a statelor prin securitate colectivă, instuționalizând anumite proceduri complexe cu caracter preventiv și de asistență a statelor, în care au loc conflicte, în vederea trecerii de la starea conflictuală la pace ceea ce presupune: prevenirea crizelor, operații de menținere a păcii și operații de consolidare a păcii.

Principalii factorii de influențare a edificării unui sistem eficace și eficient de securitate sunt următorii: evoluția UE și disensiunile care apar între membrii acesteia; competiția și disensiunile dintre NATO și UE; tendința ca interesele naționale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune; posibilitatea ca securitatea să fie evaluată de pe poziții ideologice și nu financiare și lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele Uniunii Europene. Gradul de interoperabilitate pe care s-au edificat relațiile între NATO și UE definește conținutul capacității europene colective de gestionare a crizelor și de rezolvare a stărilor conflictuale.

În acest cadru, OSCE ocupă un loc important printre organizațile internaționale și instituțiile de securitate europeană prin aria largă de participare și implicare, prin abordarea holistică a securității, prin instrumentele folosite în prevenirea conflictelor, prin dialogul deschis și luarea deciziilor în consens.

OSCE va fi obligată în viitor să-și asume noi responsabilități în acțiunile de prevenire și combatere a terorismului și în cele de securitate și management al frontierei. În acest sens, se impun măsuri urgente și eforturi conjugate, o cooperare mai fermă și eficace a structurilor de securitate colectivă. În același timp, s-a ajuns la concluzia că UE trebuie să aibă și o componentă militară credibilă, ancorată în „multilateralismul efectiv” al atribuțiilor Uniunii Europene în domeniul securității pentru ca aceasta să poată deveni un actor de securitate legitim, efectiv și credibil.

În opinia noastră, prin dezvoltarea Politicii Europene de Securitate și Apărare se consolidează contribuția Uniunii Europene la construirea păcii și securității internaționale, cu respectarea principiilor Cartei Națiunilor Unite. UE este de acord cu responsabilitatea primordială a Consiliului de Securitate al ONU în construirea păcii și securității internaționale, precum și cu necesitatea cooperarii UE cu ONU și OSCE.

În noua strategie de securitate a UE, adoptată în anul 2003, se specifică foarte clar că „Uniunea Europeană este un actor global” și trebuie să-și asume resposabilității și în domeniul securității globale. În acest document de maximă importanță se arată că; Europa a devenit „o țintă și o bază” a amenințărilor teroriste; conflicte regionale din imediata sa vecinătate și din zone mai îndepărtate creează oportunității pentru crima organizată, instabilitatea statală poate conduce chiar la colapsul statelor și crima organizată reprezintă o amenințare la adresa securității.

În ultimele decenii, se consideră prea vagi și sunt puse sub semnul întrebării conceptele de „conflict intern sau extern, definițiile popoarelor, națiunilor și moralităților, iar unele principii tradiționale (suveranitatea națională, inviolabilitatea frontierelor și principiul nonintervenției) sunt puse la grea încercare de emergența drepturilor omului și ale minorităților și de acceptarea tot mai frecventă a intervenției umanitare și a principiului auto determinării popoarelor”. Așa s-a întâmplat în țările fostei Iugoslavii, unde toate principiile conduitei internaționale au fost sacrificate și încălcate brutal. Acolo, comunitatea internațională nu a susținut consecvent nici principiul auto determinării, nici cel al inviolabilității frontierelor și nici principiul nerecurgerii la folosirea forței și nici nu a încercat să pună în acord unul din aceste principii cu celelalte. Dacă ar fi existat o modalitate de a armoniza aceste principii s-ar fi putut diminua șansele improvizațiilor atât de nefericite și de caracteristicile implicării comunității internaționale în rezolvarea crizei Iugoslave.

Într-un interviu acordat publicației franceze Le Figaro, ministrul apărării din Serbia, Dragan Sutonovac, declara că Occidentul se așteaptă ca riposta Belgradului să fie una armată și foarte violentă după autoproclamarea independenței Kosovo, dar, pentru prima dată, s-a schimbat politica adoptând calea diplomatică prin lansarea recursului diplomatic la ONU pentru reglementarea conflictului. Aceasta a mai considerat că „dacă Serbia ar fi procedat așa și în trecut, ar fi fost evitate războiul și destrămarea Iugoslaviei”. Tot diplomatul sârb declara anterior că „problema Kosovo trebuie rezolvată în manieră juridică”.

Războiul din Irak, declanșat de coaliția condusă de SUA, în 2003, este astăzi o criză, la nivelul Organizației Mondiale, manifestată prin pozițiile diferite adoptate de principalii actori (SUA și Marea Britanie de o parte și Germania, Franța, Rusia și China, de cealaltă parte), nu numai în Consiliul de Securitate al ONU, ci și în NATO și UE.

Criza a scos în evidență existența unor opinii diferite fundamental, cu privire la viziunea principalelor state membre ale ONU asupra: direcției în care ar trebui să evolueze sistemul internațional de securitate: rolul ONU, NATO și UE în asigurarea securității internaționale; ordinea de priorități a problemelor pe care trebuie să le rezolve comunitatea internațională; rolul comunității internaționale în reconstrucția Irakului; viitorul UE și orientării sale față de SUA și NATO.

Aplicarea dreptului internațional depinde de voința statelor și în primul rând, de voința celor mai puternice state, însă, din nefericire, nici o autoritate judiciară nu controlează legalitatea deciziilor unui stat, unui grup de state sau a Consiliului de securitate al ONU.

3.3. SECURITATEA COLECTIVĂ ȘI SECURITATEA PRIN COOPERARE, REZULTATE ALE GLOBALIZĂRII

În anii '90, cooperarea și dialogul instuționalizat s-au manifestat mai ales la nivelul NATO, care a deținut un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea Războiului Rece. NATO a deschis și dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu foste state adverse, inclusiv cu România; a manifestat interes și receptivitate pentru primirea de noi membri; și-a demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni în sprijinul păci (de exemplu, în Balcani). ONU, prin intermediul Consiliului de Securitate, a deținut un rol important în dialogul internațional pe tema securității și stabilității mondiale. Această importanță a fost confirmată și de conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace Organizației Națiunilor Unite și secretarul său general. OSCE a reprezentat cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate (incluzând toate statele europene, Canada și SUA) și a jucat un rol semnificativ în promovarea păcii și stabilității, în întărirea securității prin cooperare și în promovarea democrației și drepturilor omului în întreaga Europă. OSCE s-a manifestat vizibil mai ales în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor și reabilitării post-conflict.

3.3.1. Bazele securității prin cooperare

Este de remarcat faptul că, de-a lungul anilor, Uniunea Europeană a construit baza securității prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfințind gradual transferul unor atribuite ale suveranității naționale către autoritățile centrale de la Bruxelles. Astfel, în 1957, prin Tratatul de la Roma, se introduceau principii generale lagate de obiectivele comune, în Actul Unic European din 1986 avem prima menționare a așa-numitei „Cooperări Politice Europene”, iar ulterior, în anul 1991, în tratatul de la Maastricht, se prevăd măsuri pentru trasnformarea Uniunii Europene Occidentale în „brațul armat al Uniunii Europene”.

Comisia Brandt a cerut specialiștilor să elaboreze un nou concept de securitate, care să depășească sintagma de apărare națională și să se orienteze către logica unei interdependențe mai largi. Din confruntarea adepțiilor logisticii anarhiei cu cei din domeniul idealismului a rezultat un produs de sinteză, și anume, idea de securitate comună, care a pus accentul pe interdependența relațiilor de securitate.

La nivel global, se poate spune că în mediul internațional de securitate a evoluat după 1990 în sensul creșterii complexității și interdependențelor din relațiile internațiionale fiind caracterizat de o deschidere tot mai mare pe multiple planuri. Ca urmare a dezvoltării fluxurilor comerciale și de investiții internaționale, a evoluțiilor din tehnologie și a răspândirii democrației, un număr sporit de state, națiuni și popoare a beneficiat după 1990 de binefacerile libertății și prosperității. Aceste evoluții pozitive au avut și o mai mare implicare a unor grupări și formațiuni non-statale în afacerile internaționale. Totodată, multe probleme anterioare au rămas nerezolvate, iar altele s-au acutizat. Astfel, conflictele regionale au continuat să rămână o sursă de instabilitate semnificativă și să influențeze negativ activitățile economice.

Zone de conflict cum ar fi cele din Kașmir, Caucaz, Transnistria, Peninsula Coreeană sau Orientul Mijlociu au influențat interesele Uniunii Europene. Aceste circumstanțe internaționale reclamă noi reguli în domeniul securității internaționale. Aceste dificultăți sunt determinate de mai mulți factori: mediul internațional a devenit mult mai dinamic și mai complex decât în perioada Războiului Rece; lipsa unui consens privind modul de abordare a securității internaționale a permis manifestarea diverselor grupuri de interese la toate nivelurie, astfel încât nu au putut fi elaborate politici consistente, datorită proliferării accesului la informații în timp real (așa-numitul „efect CNN”), liderii politicii trebuie să ia de multe ori decizii de moment care nu permit evaluării mai profunde; multiplicarea instituțiilor specializate la nivelul național și internațional care abordează din unghiuri specifice și determină analize și decizii fragmentate; lipsa unui „model de securitate” rezonabil și acceptabil pentru majoritatea țărilor lumii a favorizat reacții ad-hoc și abordări punctiforme.

Drept urmare, stabilitatea internațională nu poate fi astăzi concepută decât în baza cooperării pe multiple planuri la nivelul comunității internaționale, și, mai ales, prin intermediul dialogului în cadrul instituționalizat, prin creșterea implicării organizațiilor internaționale în definirea stării de securitate a lumii.

3.3.2. Globalizarea – catalizatorul complex al mediului actual de securitate

În prezent, mediul global de securitate prezintă o serie de caracteristici prin care:

a) Emergența sau configurația fenomenelor transnaționale. Unele repere, precum noțiunea de stat-națiune sau frontierele statelor par să se disipeze pierzându-și din semnificația și importanța de altadată, cel mai concludent exemplu în reprezintă apariția actorilor nonstatali (rețele transnaționale de comunicații, concerne internaționale, rețele teroriste sau organizații criminale transnaționale).

b) Globalizarea este un fenomen ce afectează toate domenile vieții sociale, începând cu cel economic, unde se traduce printr-o interdependență și o integrare a piețelor și a condus la o evoluței specifică a raportului de forțe pe scara mondială.

c) Avansul tehnologic și consecințele lui. Progresul și inovațiile din domeniul transporturilor și telecomunicațiilor au micșorat distanțele între diferitele regiuni ale planetei. Progresul tehnologic a determinat accelerări și în revoluția afacerilor comerciale, ca și în evoluția afacerilor militare (RMA).

d) Suprasensensibilizarea opiniei publice. Mijloacele de comunicare în masă la îndemâna tuturor nu au numai efectul benefic de informare dar și pe acela de amplificator al evenimentelor și uneori de dezinformare a opiniei publice. De rapiditatea propagării informațiilor și imaginilor se folosesc inclusiv grupările teroriste în dorința de a manipula factorii de decizie sau pentru a insufla frica, teroarea în rândul indivizilor.

e)Dominația amenințărilor asimetrice. În era actuală, amenințarea unui război clasic este tot mai îndepărtată, aceasta fiind înlocuită de forme noi ale terorismului, crimei organizate transnaționale, violențelor urbane sau ciberatacurilor.

f) Existența în toate regiunile lumii a unor conflicte armate active sau tensiuni interetnice. Pornind de la tensiunile din proxima vecinătate a UE, cele generate de autoproclamarea independenței Kosovo, conflictele armate din spațiul fostei URSS (Osetia de Sud, Transnistria, Cecenia; Nagorno-Karabah), conflictul armat dintre statul Israel și Palestina și până în zone mai îndepărtate, conflictul armat „înghețat” dintr India și Pakistan, conflictul armat intrastatal din Columbia, etc.

g) Eistența unei societăți civile mondiale. Aceasta se bazează pe dezvoltarea unui sistem de valori comune, prezentate ca universale.

Există autori care susțin că una din cele mai importante tendințe apărute în anii '90 este reprezentată de un amplu proces de globalizare, generator de transformări profunde și rapide la scară planetară, dar și în context local. Ei acceptă ca acest proces aduce cu sine noi riscuri și pericole incluzând între acestea pe cele asociate unor fenomene precum criza financiară mondială actuală ce a dus la prăbușirea sistemului monetar global și la recesiunea economiei globale, „încălzirea” planetei, iminența unor accidente nucleare, chimice, biologice ș.a. Aceste amenințări la adresa securității sunt considerate ca fiind în mod evident în afara posibilităților de control al statelor-națiuni. Ei apreciază că numai dezvoltarea unei comunități globale poate asigura gestionarea lor în mod corespunzător.

În ultimul timp, fenomenul globalizării i se oferă spații largi în lucrările de specialitate și nu numai. Cu toate acestea, încă nu s-a reușit o armonizare a discursului asupra tuturor subiectelor ce îl incumbă; unele râmânând destul de controversate. Printre acestea: stabilirea momentului apariței fenomenului (unii autori îl plasează în secolul XV, alții la jumătatea secolului XX, iar cei mai mulți după încetarea Războiului Rece); folosirea unei terminologii comune cu care să se opereze, pornind chiar de la denumire (francezii preferă termenul „mondalizare”, alți „globalizare regională”); sintetizarea unei definții unanim acceptate pentru conceptul de globalizare etc.

După lungul șir al discuțiilor contracdictorii pe unele teme care mai necesită o înțelegere congruentă, globalizarea există și se manifestă independent de voința noastră. Ea este rezultatul unui fenomen multidimensional, care a început să se manifeste în noile condiții de creștere continuă a integrării ecomiilor lumi, datorată, în special fluxurilor comerciale și financiare, cu consecințe imediate; permeabilizarea frontierelor, ca urmare a mișcărilor de capital, cunoștințe tehnologice și populație în căutare de muncă. În competiția pentru stăpânirea de piețe pentru desfacere și pentru posedarea și exploatarea materiilor prime și a forței de lucru ieftine, se poartă o nouă luptă în care accesul la informații și deținerea exclusivității lor este sursă de putere.

Noul câmp deschis pentru strategiile industriale și comerciale constituie debutul unui nou front, pentru cele politice și militare. Este teatrul confruntărilor dintre instanțele economico-financiare și cele statale. Istoria recentă ne oferă suficiente exemple în care entității economice, prin politici și strategi necorelate cu autoritățile politice și administrative, au fost în stare să pună în pericol securitatea și stabilitatea națională sau chiar regională.

3.3.3 Pericole, amenițări și riscuri emergente ale fenomenului globalizării

Analiza profundă a problemei globale ce ține de securitate ne pune în situația de a clasifica pericolele. Se pot evidenția câteva clasificări ale pericolului. Una din ele ne vorbește despre patru tipuri de pericole: a) pericolul provocat de greșeli (erori) ce țin de scop preconizat; b) pericole externe, adică venite din partea altor sisteme; c) pericole interne, adică cele ce țin de elementele interioare ale unui sistem; d) pericole naturale.

După 1990, noile amenințări au cuprins un spectru larg de tensiuni și riscuri, precum și o gamă variată de manifestare a acestora, cum sunt: tensiunile etnice; traficul de droguri, substanțe radioactive și ființe umane; criminalitatea organizată transfrontalieră, instabilitatea politică a unor zone; reîmpărțirea unor zone de influență; proliferarea entităților statale arabe, așa-numitele „state eșuate” sau „prăbușite” (failed states), caracterizate prin administrații ineficiente și corupte, incapabile de a o feri propriilor cetățeni beneficiile asociate geestionării în comun a treburilor publice.

O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, netradiționale, ce pot consta în acțiuni armate și non-armate deliberate, având ca obiect afectarea secu-rității naționale prin provocarea de consecințe directe ori indirecte asupra vieții economico-sociale a unei țări. Între riscurile de acest tip se pot enumera: terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice; acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional; acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice; acțiuni destinate afectării imaginii unei țări în plan internațional, agresiunea economică financiară; provocarea deliberată de catastrofe ecologice.

La originea multor conflicte s-au aflat guvernarea inficientă, corupția, abuzul de putere, instituțiile slabe și lipsa de răspundere care au erodat credibili-tatea statelor și au condus la insecuritate regională. Din acest punct de vedere, în prezent, mai multe țări și regiuni riscă să fie angrenate într-o spirală a conflictului, insecurității și sărăciei.

Conflictualitatea actuală se va accentua ca urmare a impactului unui ansamblu de fenomene diverse ca natură – globalizarea, creșterea rapidă a populației lumii, migrația umană mondială, urbanizarea, schimbările climatice, criza economică, energetică, alimentară, a apei și materiilor prime rare, integrarea regională – asupra relațiilor internaționale.

De asemenea, integrarea regională accentuează competiția interstatală pentru resurse, pentru menținerea sau acapararea a noi piețe de desfacere a produselor și serviciilor lor. În această competiție, tot mai mult se amestecă direct sau indirect multinaționalele care, prin puterea lor financiară, pot influența deciziile guvernelor naționale și pe a instituțiilor regionale ori supranaționale. Accesul la resurse va continua să reprezinte un motiv principal de îngrijorare pentru toate statele lumii iar în viitor cauza principală a conflictelor o va reprezenta competiția pentru obținerea accesului la resursele limitate. Statele care nu dispun de mari rezerve de apă, energie, zăcăminte de minereuri sau de resurse agricole vor trebui să facă față unor mari provocări pentru a-și putea menține nivelul de dezvoltare economică și de prosperitate. Unele dintre țările adverse vor încerca să creeze instabilitate în interiorul țărilor care dețin controlul asupra zăcămintelor-resurselor sau care utilizează aceste resurse.

Un risc de tip nou, a cărui recrudescență a fost reiterată la începutul anului 2005, se referă la modificările dramatice de climă pe care oameni de ștință le prevăd pentru următoarele decenii. Acestea pot determina mișcări sociale sau pot intensifica migrațiile, în unele scenarii ele putând conduce chiar la conflicte de tip militar.

Crizele economice se manifestă într- un context politic, social sau cultural și produc un puternic impact asupra acestora, determinând reacții diferite în societățile afectate. Astfel, criza financiară din Asia din anii 1997 – 1998 a evidențiat răspunsuri diferite ale statelor din zonă în fațainsecurității economice, sursa vulnerabilității fiind la rândul să diferită. De asemenea, a rezultat faptul că, deși statele adoptă politici din ce în ce mai consistente concordante cu securitatea economică însens extins, nu există un mod unitar de înțelegere a acesteia și nici nu există imperative politice desecuritate economică stabilite.

Criza are efecte complexe asupra tuturor domeniilor de activitate, asupra tuturor structurilor și funcțiunilor, inclusiv sau mai ales asupra celor desinate securității și apărării. Ba, am putea spune chiar că structurile de acest tip sunt cele mai afectate de actuala criză. Desigur, principalele efecte ale crizei par a fi creșterea șomajului, scăderea drastică a veniturilor populației, insecuritatea economică și socială și, pe această bază, recrudescența unor fenomene insecuritare grave, cum ar fi pierderea locurilor de muncă, infracționalitatea, crima organizată, traficul ilegal, migrația ilegală, economia subterană, nesiguranța individuală și socială, accentuarea sărăciei țărilor sărace și populației sărace, anomia socială, creșterea conflictualității etc.

Evident, acestea sunt efecte reale, care s-au produs și se produc, într-o formă sau alta, în toate țările afectate de criză, cu toate măsurile de protecție luate de guverne. Dar tocmai din acest motiv, asupra domeniului și structurilor securității și apărării se exercită două mari presiuni: una care vine din imposibilitatea guvernelor de a asigura bugetul necesar acestor domenii, din scăderea drastică a cheltuielilor militare, prioritățile, în timp de criză, fiind, de regulă, altele; cea de a doua este generată de creșterea gradului de insecuritate a populației, instituțiilor și statului și de posibilitatea apariției unor conflicte majore, violente, în care trebuie să intervină și structurile de forță, deja slăbite în urma neacordării resurselor financiare de care acestea au neapărată nevoie pentru a-și menține și dezvolta capacitatea de acțiune și de reacție.

Conștientizarea naturii arbitrare a construcției amenințărilor și deschiderea posibilității de interogare critică a acestora constituie marea contribuție a teoriei securizării la studiile de securitate , domeniu de analiză care, în concepția lui Weaver, urmărește să explice: […] cine securitizează, care este obiectul de referință, de ce, cu ce rezultate și nu în ultimă instanță, în ce condiții”Este de așteptat ca multe dintre țările membre NATO și, mai ales, dintre partenerii Alianței sa-și reducă și în continuare semnificativ cheltuielile de apărare, deja modeste, și să se bazeze din ce în ce mai substanțial pe NATO. Mai mult, criza face pur și simplu imposibilă menținerea unor forțe de securitate și de apărare independente – acestea vor deveni un adevărat lux pe care puține țări și-l vor mai putea permite – și crește dependența de NATO și de sistemele de apărare și securitate colectivă. În pofida articolului 3 din Tratatul de la Washington din 1949, care arată că părțile își vor menține și spori capacitatea individuală și colectivă de rezistență la un atac armat, accentul se mută pe componenta colectivă, cea individuală diminuându-se semnificativ.

Fenomenul de migrație se poate clasifica în următoarele mari categorii: migrația în interiorul granițelor țării, migrația dincolo de granițele țării (dar în interiorul granițelor regionale), și migrația dincolo de granițele regiunii. Fiecare dintre aceste trei tipuri de migrație produce diferite efecte și probleme de rezolvat, legate de competițiile suplimentare datorate diminuării resurselor disponibile, sporirea cerințelor referitoare la sistem, infrastructură, tensiuni rasiale și religioase precum și sporirea tensiunilor culturale, politice și economice. Pe lângă drama acestor oameni se adaugă registrul legal al problematicii refugiaților și al unui intreg dosar de gestionat pentru Europa. Dezbaterea la Bruxelles capătă amploare, poate nu suficientă pe măsura problemei, dar cu certitudine se cere o soluție a cărei amânare va produce tensiuni consistente între statele membre ale Uniunii Europene. De curând, presedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Junker atrăgea atenția că țările Uniunii Europene ar trebui să își asume fiecare cote obligatorii de refugiați și să sporească semnificativ ajutorul pentru dezvoltare destinat statelor de unde provin acești imigranți.

Efectele migrării forței de muncă, problemele legate de emiterea de legi referitoare la integrarea imigranților, precum și fenomenul de migrare neregulată vor fi complicate și mai mult de activitățile ilegale (traficul de carne vie și contrabanda cu imigranți ilegali). Națiunile dezvoltate vor încerca din răsputeri să rețină forța de muncă bine instruită dar vor permite elementelor neinstruite să migreze. Din nefericire mulți dintre imigranți nu vor avea abilitățile necesare pentru face parte din clasa de mijloc a națiunii în care au emigrat. Astfel mulți dintre imigranți vor deveni o minoritate în interiorul noii țări de adopție și vor trebui că concureze cu populația nativă pentru un număr din ce în ce mai redus de locuri de muncă necalificată.

Ciocnirile culturale, pe lângă unele efecte pozitive, declanșează și resentimente și nemulțumiri. În țările foarte sărace/nedezvoltate în care există un număr mare de persoane tinere șomere, influențele culturii vestice conduc la apariția resentimentelor și a nemulțumirilor, ambele reprezentând un izvor pentru apariția crimelor, a actelor teroriste și a utilizării de droguri. Infuzia de cultură externă conduce la slăbirea coeziunii culturale, producând o multitudine de atitudini și acțiuni negative. Aceste atitudini conduc la apariția, perfecționarea și împrăștierea unui puternic sentiment anti-occident, sentiment care creează presiuni politice majore sau care conduce la intensificarea actelor teroriste realizate împotriva intereselor democrației.

Confruntarea hibridă depășește elementele fizice ale conflictului, războiul mediatic și imagologic, unde manipularea mass-media și discreditarea adversarului pot constitui priorități, și unde integrarea operațiilor informaționale cu programele strategice de comunicare sunt la fel de importante ca sistemele de armament de pe câmpul de luptă. Granița dintre războiul regulat și „noile războaie” este tot mai difuză, grupurile non-statale au acces la acele arme care erau odată în mod exclusiv apanajul statelor. Amplificarea mijloacelor, tehnicilor, metodelor și strategiilor neconvenționale pot conduce către o adevărată dilemă a securității, în sensul manifestării tendințelor de creștere a puterii, in special militare, a statelor.

Mediul de securitate internațional este în prezent, încărcat de riscuri și amenițări grave terorism și teroare a armelor de distrugere în masă, dispute interetnice și rivalități religioase, crimă organizată transfrontalieră, stări de tensiune și conflicte întreținute de forțe destabilizatoare în multe zone ale lumii, tulburări interne, ca și unele evenimente neprevăzute, ca inundații, cutremure, tsunami, secete, etc., fiecare în parte și toate la un loc constituind riscuri de instabilitate și insecuritate pentru comunitatea internațională.

CONCLUZII

Statul răspunde pentru actele organelor sale – regulă clar stabilită în dreptul internațional și anume că este o regulă cutuminară ce nu crează, de cele mai multe ori, probleme de aplicare. Stabilitatea și claritatea acestei reguli nu se poate reține însă despre întreaga instituție a răspunderii. Fiindcă reglementarea unei asemenea insituții este greu de atins în sistemul de drept internațional, care este un amestec curios al celor trei tipuri fundamentale de drept. M-am gândit să fac o corelație cu felurile de drept delimitate de Georg Schwarzenberger, fiindcă instituția răspunderii îndeplinește o funcție sistematică esențială.

Dreptul puterii, dreptul reciprocității și dreptul coordonării – cele trei tipuri de drept sunt forme ideale, în realitatea se găsesc doar forme hibride, dar asta nu ne impietează să folosim aceste noțiuni pentru a caracteriza un anumit sistem de drept. Oricum un anumit sistem de drept combină aceste feluri de drept în proporții diferite. Dreptul puterii este tipul caracteristic sistemului de drept internațional și acest lucru se observă și în abordarea proiectului de articole. Spun acest lucru fiindcă circumstanțele ce exclud ilicitul internaționale sunt în așa fel concepute în cât mă duc cu gândul la dreptul puterii, în special starea de necesitate. În reglementarea articolelor, starea de necesitate operează atunci când pericolul grav și iminent amenință: un interes esențial al statului, interes care poate fi salvgardat numai prin comportamentul ilicit adoptat în stare de necesitate, și comportamentul ilicit în stare de necesitate nu afectează de o manieră gravă un interes vital al statului față de care există obligația internațională violată. Se observă cum anumite interese ale statelor pot justifica o faptă ilicită.

Remarca lui Georg Schwarzenberger mi se pare edificatoare în acest sens: „Având în vedere că un asemenea drept [drept al puterii] e cel mai bine servit atunci când caracteristicile și funcția sa reală sunt deghizate, pe cât posibil, de o fațadă de aspecte tehnice și doctrine cvasii-etnice, el tinde în mod necesar să îndeplinească simultan funcția unei ideologii prin care interesele legitime pe care le protejează sunt dechizate și camuflate sub aparența identității cu interesele tuturor”.

Comisia de drept internațional este o comunitate epistemică, expresie împrumuntată de la Ernst Haas, datorită nivelului foarte înalt pe care îl controlează are o „influență neobișnuită asupra politicienilor și birocraților și ca o consecință ideile [ei] devin o parte a politicii. Aplecarea acestei comisii asupra instituției răspunderii denotă interesul crescut despre această temă a juriștilor internaționali, ci nu neapărat un interes statal. Să nu uităm că proiectul de articole asupra răspunderii nu este un izvor de drept internațional, dar are o autoritate remarcabilă în determinarea normelor de drept internațional.

Acest proces de codificare a dreptului internațional întreprins de CDI privit fiind din punct de vedere sociologic ne duce cu gândul la ideea de „birocratizare”. Birocratizarea care în înțelesul profetic al lui Max Weber nu înseamnă nu numai dominație a unui anumit grup social, ci și o dominație de gândire inerentă acestui grup social.

Groso modo, răspunderea statului necesită o abordare delicată, această abordare a fost concretizată în proiectul de articole. Abstractizarea, forma unui tratat, rafinamentul și concizie exprimării ne duce cu gândul la o anumită menajare politică, astfel încât statele să nu pară rănite în propriile interese statale.

Răspunderea în dreptul internațional are un caracter strict reparatoriu, discuția răspunderii penale a statului prin aplicarea unor amenzi penale (punitive damages) cu rol expresiv, este controversată.

De reținut că prevederile privind răspunderea statului înmănuncheate în proiectul de articole sunt invocate de tribunalele internaționale, însă arbitrii sau judecătorii internaționali nu trebuie să uite că ele nu sunt izvor de drept, astfel trebuie privite cu un ochi critic, ca un simplu îndrumar, adăstarea în concretențea faptelor nu trebuie ignorată în aceste situații.

Practica statelor va confirma în timp efectivitatea regulilor elaborate de CDI, fiindcă cutuma rămâne un examen principal pentru aceste articole.

Termenul de „securitate” provine din latinescul securitat, securitatis și desemnează faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol.

Securitatea este considerată a fi un parametru de proces și nu de stare, deoarece încercările unui actor al sistemului internațional de a-și obține securitatea absolută pot produce efectul contrar, inducerea unei stări de insecuritate- amenințare, risc și/sau vulnerabilitate – altor actori, care vor întreprinde sau cel puțin vor fi tentați să întreprindă măsuri de contracarare ce vor conduce, în final, la diminuarea nivelului de securitate al inițiatorului, dar nu numai.

Pentru toate statele, problematica securității are două fațete, una internă și cealaltă externă. Statele pot fi distruse atât din interior, cât și de către forțe provenite din exterior. Aceste medii, intern și internațional, pot funcționa mai mult sau mai puțin separat, odată ce un stat, chiar închegat în interior, poate fi amenințat de vecini agresivi.

Revenind la ceea ce presupune, în esența lui, conceptul de securitate, se poate afirma că el desemnează premisele și circumstanțele care determină sentimentul sau starea generatoare de încredere, liniște, protecție, apărare în fața unui pericol sau lipsa unui pericol, precum și măsurile care conduc la prevenirea oricărui pericol. De aici, derivă numeroase sintagme prin utilizarea acestei noțiuni: securitate politică, securitate economică, securitate energetică, securitate militară, securitate publică, securitate alimentară, securitate socială, securitate ecologică, securitate sanitară, securitate comunicațională, securitate umană, securitate personală, securitate internațională, securitate continentală, securitate regională, securitate subregională, securitate națională, securitate colectivă, securitate colectivă, etc.

Securitatea națională a statelor se poate, astfel, asigura prin integrarea acestora în sisteme de securitate colectivă, prin armonizarea securității interne cu cea externă și aranjamente regională și internațională de securitate.

Experiența acumulată de ONU în domeniul interzicerii agresiunii armate și al măsurilor de limitare a recurgerii la forță, al drepturilor omului și al menținerii păci, stă la baza asigurării securității naționale prin securitate colectivă. Uniunea Europeană a construit baza unei securități prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfițind gradual transferul unor atribute ale suveranității naționale către autoritățile centrale de la Bruxelles. Analiza profundă a problemei globale ce ține de securitate ne pune în situația de a clasifica pericolele. Se pot evidenția câteva clasificări ale pericolului. Una din ele ne vorbește despre patru tipuri de pericole: a) pericolul provocat de greșeli (erori) ce țin de scop preconizat; b) pericole externe, adică venite din partea altor sisteme; c) pericole interne, adică cele ce țin de elementele interioare ale unui sistem; d) pericole naturale. La originea multor conflicte s-au aflat guvernarea inficientă, corupția, abuzul de putere, instituțiile slabe și lipsa de răspundere care au erodat credibilitatea statelor și au condus la insecuritatea regională. Din acest punct de vedere, în prezent, mai multe țări și regiuni riscă să fie angrenate într-o spirală a conflictului, insecurității și sărăciei.

BIBLIOGRAFIE

I. LITERATURA ROMÂNĂ

1. Alexandresco D: „Explicația teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiile cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine”, vol. V, Tipografia Națională, Iași 1898.

2. Anghel Ion M., Anghel Viorel I. „Răspunderea în dreptul internațional”, Editura Lumina Lex, București 1988.

3. Anghel I. M., Deak Fr., Popa M.F. „Răspunderea Civilă (Răspunderea Materială a Statelor)”, Editura Ștințifică, 1970.

4. Barac L: „Răspunderea și sancțiunea juridică”, Editura Lumina Lex, București, 1997

5. Beșteliu Raluca Miga „Drept internațional.Introducere în dreptul internațional public”. Editura All, București 1998.

6. Bobeș Gh.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1994.

7. Bolintineanu A. „Unele aspecte ale răspunderii internaționale pentru consecințe prejudiciabile decurgând din activități care nu sunt interzise în dreptul internaționale”, în Studii de drept românesc, nr. 3/1992.

8. Cantacuzino M.: „Elementele dreptului civil” Editura All, București, 1998.

9. Coman Florian: „Drept internațional public”, vol II, Editura Sylvi, București 1999.

10. Constantin Valentin: „Drept internațional public”, EUV, Timișoara 2004.

11. Cloșca Ionel, Suceveanu Ion: „Tratat de drept umanitar”, Asociația română de Drept Umanitar.

12. Crețu Vasile: „Drept internațional penal”, Editura Societății Tempus România București 1996.

13. Crețu Vasile: „Drept internațional penal”, Editura Societății Fundașiei „României De Mâine” București 1999.

14. Costin Mircea, Mircea Mureșan, Victor Ursa: „Dicționar de drept civil”, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1980.

15. Deleanu I.: „Dreptul subiectiv și abuzul de drept” Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988.

16. Diaconu Ion, „Curs de drept internațional public”, Casa de editură și Presă „Șansă” S.R.L., București, 1993

17. Diaconu Dumitru: Curtea penală internațională. Istorie și realitate”, Editura All Beck, București, 1999.

18. Dongoroz Vintilă: „Drept Penal” București, 2000.

19. Geamănu Grigore: „Dreptul internațional contemporan”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1975.

20. Ghelmegeanu M.: „Codificarea răspunderii internaționale a statelor în lumina Comisiei de drept internațional”, în Studii și cercetări juridice nr. 4/1963.

21. Ghimpa N.D.: „Responsabilitatea civilă delictuală și contractantă. Studiu de doctrină și jurisprudență” Bucrești, 1946

22. Hamagiu C, I.Roseti-Bălănescu, Al.Băicoianu: „Tratat de drept civil român”, vol. II, Editura All, București, 1998.

23. Lorincz L., M. Străoanu: „Răspunderea juridică-parte a răspunderii sociale” în „Studii și cercetări juridice” nr. 1/1970

24. Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Oscar Prinț, București 1998

25. Mazilu D. „Teoria generală a dreptului”, Editura All Beck, București, 1999.

26. Neculescu S.: „Teoria generală a obligațiilor” Editura Lumina Lex, București 2001.

27. Pop L.: „Dreptul civil român. Teoria generală a obligațiilor” Editura Lumina Lex, București 1998.

28. Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, București 1996.

29. Popescu T.R., P. Anca: „Teoria generală a obligațiilor”, Editura Ștințifică, București,1968.

30. Popescu D., A. Năstase, F. Coman: „Drept internațional public”, Editura Sansa, 1994.

31. Rosetti-Bălănescu I., Al. Băicoanu: „Dreptul civil român. Teoria generală a obligațiilor”, București, 1943.

32. Scauna Stelian: „Răspunderea Internațională pentru violarea dreptului umanitar”, Editura „ALL-Beck”, București, 2002.

33. Sida A.: „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura Augusta, Timișoara 1997.

34. Ștef Felicia: „Dicționar de expresii juridice latine”, Editura Oscar Print, 1995.

35. Mirela Atanasiu: Conceptul de „securitate” în legislația internă și internațională, revista Impact Stategic nr. 3/2008, Editura Universității Naționale de apărare „Carol I”.

36. Constantin Gheorghe Balaban: „Modificări în arhitectura globală de securitate”, Revista Impact Strategic nr. 1/2005, Centru de Studii Strategice de Apărare și Securitate, București.

37. Vasile Popa: „Implicațiile globalizării asupra securității naționale”, Editura Universității Naționale de apărare „Carol I”, București 2005.

38. Petre Duțu: „Mediul de securitate în contextul globalizării și integrării regionale”, Editura Universității Naționale de apărare „Carol I”, București 2007.

39. Marian Sandu, Eugen Siteanu: „Securitatea Națională prin securitatea colectivă”, Editura CTEA, București 2007.

II LITERATURĂ INTERNAȚIONALĂ

1. A. Weill et Fr. Terre: ,, Droit civil, Les Obligations” Dalloz, Paris, 1975;

B. Starck ,,Droit civil Obligations”, Libraries Techniques, Paris,1972;

Dinah Shelton, Righting Wrongs: Reparations in the Articles on State Responsablity, American Journal International Law, vol.96, 2002;

Factory at Chorzow, Merits, 1928,P.C.I.J., Series A, No.17;

Fubck/Bretano, ,,Precis de droit des gens”, Paris, 1900;

J. Carbonnier: ,,Droit civil, Les biens et les obligations, P.U.F.., Paris,1964

I. Brownlie, Principles of Public International Law, Oxford, Claredon Press,1998;

L. Josserand: ,,Cours de droit civil postif-francais ,, vol.II, Paris, Sirex,1993,nr.426;

M. Planiol: ,, Etudes sur la responsabilite civile”;

Martin Dixon, Robert McCorquodale, Cases and Materials on International Law, Fourth Edition, Universitz Press, Oxford,2003,I.C.J. reports,1962;

P.Reuter, ,,Principes de Droit International. Recueil des Cours”,1961;

Philip Allot, State Responsability and the Unmaking of International Law, 29 Harv. Int L.J, 1988;

Pierre-Marie Dupuz, Droit international public,5e Edition, Dalloz, Paris,2000;

R. Demogue: ,, Traite des obligations en general”, Paris vol. III,1923;

R. Von Ihering: ,,La faute en droit prive”, Trad Mantenabre;

R. Savatier: ,, Traite de la responsabilite civile”, ed. 2-a, vol.I;

United Nations, Reports of International Arbitral Awards (UNRIAA), vol.II, 1929;

United Nations, Reports of International Arbitral Awards, vol. II, 1949;

Yearbook of the International Law Commission, vol II (1), 1988;

Yearbook of the International Law Commission, vol II Part Two,2001;

Thomas, William Isaac și Thomas, Dorothy S., The Child in America, 1932;

Walter Lippmann, Studiul ,, Discord and Collaboration. Easszs on International Politics”, 1962

Charles Schultz, Conținutul economic al securității naționale, Foreign Affairs,1973.

III INTERNET

www.sas.upenn.edu/~dludden/global1.html

http://www.romanianlume.net/?p=10

http://www.wikio,fr/news/Dragan+Sutanovac

http://www.mfa.gov.yu/Bilteni/Engleski/b141108_e.html

http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=27924

http://www.europarl.europa.eu/pdfs/news/expert/infopress

http://www.whitehouse.gov/homeland/book/

http://www.kritik.ro/PDF/24.cetire/12-24.pdf

http://securitate.audieripublice.ro/UserFiles/File/securitatenationala

http://dictionare.edu.ro/search.php?cuv=securitate

http://www.mae.ro/inndex.php?unde=doc&id=27924

http://www.cpcs.ro/articol-securitate.php

http://www.icj-cij.org/pcij/