Raspunderea Contraventionala Si Penala In Dreptul Muncii

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator Științific:

Lect.univ.dr. Belu Adriana Elena

Student:

Mir Stoica Adriana

-2016-

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ ȘI RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DREPTUL MUNCII

Coordonator Științific:

Lect.univ.dr. Belu Adriana Elena

Student:

Mir Stoica Adriana

-2016-

CUPRINS

Introducere

Motto: „Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii față de rezultatele acțiunii sociale a omului, se admite faptul că acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că libertatea este o condiție fundamentală a responsabilității”.

Într-o societate normală, în care se nasc și se dezvoltă relații între oameni, indiferent de natura lor (economică, juridică, religioasă, politică, etc.), există adesea posibilitatea apariției anumitor fenomene negative, anumitor abateri de la bunul mers al societății, anumitor atingeri aduse acestor relații, încălcări ale normelor sociale. Atunci când relațiile sunt grav afectate, fiind lezate viața, libertatea, drepturile și bunurile persoanei, intervine răspunderea juridică, cu formele sale cunoscute.

Cuvântul răspundere provine din latinescul respondere (în limba franceză – responsabilité) și înseamnă obligația de a răspunde pentru îndeplinirea unei acțiuni. Așa cum vom explica, există diferite forme ale răspunderii și nu există o definiție legislativă a acesteia, deși în doctrină există mai multe păreri și controverse în ceea ce privește definirea ei. Există răspundere juridică inclusiv în cazul inacțiunii. Totuși, prin răspunderea juridică lato sensu înțelegem obligația de a suporta consecințele nerespectării normelor de conduită.

Astfel, în lucrarea de față, intitulată „Răspunderea contravențională și răspunderea penală în dreptul muncii” vom încerca să ținem cont, în primul rând, de contextul apariției celor două forme de răspundere juridică. În consecință, primul capitol îl com rezerva explicării noțiunii de răspundere juridică (în general), parcurgând, totodată, principiile, formele, elementele și condițiile, alături de cauzele care înlătură răspunderea juridică.

În al doilea capitol al lucrării de față vom încerca să introducem acest concept în sfera dreptului muncii, definind caracteristicile răspunderii în dreptul muncii și făcând o detaliere a principalelor forme de răspundere juridică în dreptul muncii. Vom vorbi, astfel, despre răspunderea patrimonială, disciplinară, contravențională și penală.

În ultimul capitol accentul va cădea asupra răspunderii contravenționale și a celei penale în dreptul muncii. Vom explica, astfel, nivelul la care cele două forme se intercalează, accentuând, totodată, diferențele evidente ale acestora. Îndrăznim chiar să spunem că răspunderea penală reprezintă o continuare a răspunderii contravenționale în condițiile în care ambele au la bază comiterea unor infracțiuni și sancționarea corespunzătoare, dependentă de gravitatea faptelor.

Încheiem prin a spune că răspunderea juridică reprezintă, așadar, „o modalitate de realizare a constrângerii de stat, fiind legată de un sentiment de responsabilitate”, ce permite sancționarea agentului numai pentru rezultatul provocat de acțiunea sau omisiunea săvârșită.

Capitolul I: Noțiuni generale privind răspunderea juridică

Răspunderea juridică, indiferent de formele sale: civilă, penală, contravențională, administrativă, disciplinară, ș.a.m.d., ocupă un loc extrem de important, din punct de vedere al studierii în cadrul diferitelor științe juridice de ramură.

Noțiunea de răspundere juridică

Răspunderea juridică reprezintă una din instituțiile de bază ale dreptului, conform art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului. Noțiunea de răspundere implică diverse domenii precum juridic, politic, filosofic, moral. O multitudine de norme juridice reglementează diferite forme de răspundere juridică: civilă, penală, administrativă, disciplinară, contravențională etc.

Legea nu dă o definiție a răspunderii juridice, în general, sau a vreuneia din formele sale concrete. Între aceste forme există, având nu numai deosebiri, ci și asemănări, astfel încât s-ar putea elabora o definiție a răspunderii în general, valabilă pentru diferitele forme ale răspunderii.

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, a răspunde înseamnă „a da socoteală, a fi responsabil, a-și lua răspunderea pentru faptele sale sau ale altcuiva, a garanta pentru cineva.” Prin răspundere juridică lato sensu se înțelege obligația de a suporta consecințele nerespectării normelor de conduită. Din punct de vedere logico-juridic, norma juridică este alcătuită din ipoteză, dispoziție și sancțiune. Astfel, realizând această prezentare succintă a structurii normei juridice sperăm să reliefăm faptul că nu trebuie să se facă confuzie între răspunderea juridică și sancțiunea juridică.

Definirea răspunderii juridice se poate face numai pornindu-se de la fapta ilicită și sancțiunea juridică, considerându-se răspunderea juridică, ca fiind alcătuită din acele drepturi și obligații conexe, ce se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice, pentru a se asigura echilibrul societății, stabilitatea raporturilor sociale, prin pedepsirea celor vinovați și prin asigurarea ordinii de drept. Cu alte cuvinte, „răspunderea intervine atunci când o anumită conduită nu se conformează modelului prescris de norma socială, iar acea conduită este apreciată în mod negativ”.

Principiile răspunderii juridice

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul principiu desemnează un „element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită”. În ceea ce privește principiile răspunderii juridice, în literatura de specialitate sunt considerate „idei călăuzitoare pentru instituția răspunderii juridice”.

În concordanță cu unii autori principiile răspunderii juridice sunt:

principul legalității răspunderii juridice: „Acesta, deși formulat inițial în materie penală, în forma legalității incriminării și sancționării – nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege – este valabil pentru toate formele răspunderii juridice”. El servește drept garanție a libertății individului împotriva arbitrarului în activitatea aparatului judiciar;

principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi chemat să răspundă pentru fapta sa, decât dacă i se impută o greșeală, răspunderea fiind subiectivă, principiu de la care există excepția răspunderii independentă de culpă; totuși, trebuie precizat că există unele situații în care răspunderea juridică intervine independent de vinovăție, dar în legislația penală română nu se prevede posibilitatea tragerii la răspundere a unei persoane numai pentru rezultatul cauzal; astfel, în toate situațiile, răspunderea penală este subiectivă.

principiul răspunderii personale: acest principiu are semnificația răspunderii stricte pentru fapta personală a celor vinovați de încălcarea unei norme juridice. Astfel, putem spune că răspunderea juridică are caracter personal, în sensul că persoana ori persoanele vinovate de conduita lor ilicită vor răspunde numai pentru fapta proprie.

principiul prezumției de nevinovăție în stabilirea răspunderii juridice; acest principiu reprezintă o garanție a protecției drepturilor individului;

principiul proporționalității sancțiunii în raport cu gravitatea faptei, denumit și principiul justei sancțiuni are o largă răspândire în toate formele răspunderii juridice, când o persoană a încălcat norma, indiferent de faptul că persoana va primi o sancțiune penală, ce constă în privarea de libertate, sau va primi o amendă cu caracter administrativ ori va fi mustrată, conform normelor sancționatorii proprii dreptului muncii. Așadar, indiferent de domeniul în care se aplică, trebuie să existe o sancțiune justă, realistă, în concordanță deplină cu fapta comisă.

principiul non bis in idem, potrivit căruia unei singure încălcări a normei juridice îi corespunde o singură imputare a răspunderii, existând posibilitatea cumulului formelor de răspundere, atunci când prin una și aceeași faptă au fost încălcate două sau mai multe norme juridice;

principiul celerității reclamă oportunitatea sancționării celui vinovat, tragerea la răspundere neputând suferi amânare deoarece s-ar crea un sentiment de insecuritate și o stare de neîncredere în capacitatea organelor abilitate în a restabili ordinea de drept.

Formele răspunderii juridice

Principalele forme ale răspunderii juridice sunt:

– Răspunderea morală: există sub forma condamnării conștiinței individuale pentru fapta săvârșită. De cele mai multe ori aceasta se intersectează cu răspunderea juridică;

– Răspunderea politică, există alături de răspunderea morală și împreună cu răspunderea juridică atunci când se urmărește nerespectarea normelor juridice referitoare la desfășurarea unei activități politice. Mai mult, există situații în care în urma unor încălcări grave ale normelor legale, precum delapidare, omor, spălare de bani, pe lângă faptul că persoana respectivă suportă consecințele politice (poate pierde funcția politică deținută), aceasta suportă totodată și consecințele răspunderii penale ori civile, după caz;

– Răspunderea penală, reprezintă un raport juridic de constrângere ce se naște ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. Acesta se stabilește între stat și persoana infractorului.

– Răspunderea civilă, este reglementată de art. 998-999 din Codul Civil în vigoare și este, în principiu, legată de noțiunea de greșeală și de existența unui delict civil, ceea ce implică automat un prejudiciu. Fără să existe un prejudiciu nu poate lua naștere obligația de a despăgubi, chiar dacă se aduce atingere unui drept al unei persoane sau unui interes al acesteia: „Obligația de a despăgubi persoana prejudiciată, adică de a repara prejudiciul cauzat, constituie răspunderea civilă delictuală”;

– Răspunderea contravențională reprezintă o formă a răspunderii juridice al cărei conținut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere contravenientul, dar și obligațiile sale de a răspunde pentru fapta săvârșită;

– Răspunderea administrativ-patrimonială este prevăzută în art. 48 din Constituția României și este atât obiectivă cât și bazată pe vinovăție. Autoritățile publice sunt responsabile pentru prejudiciile cauzate în baza unor contracte administrative ori răspund solidar pentru prejudiciile produse prin acte administrative;

– Răspunderea din dreptul muncii intervine în acele situații de încălcare a normelor de muncă ce atrag după sine răspunderea juridică, precum confictele de muncă. Vom dezvolta acest subiect în capitolele ce urmează.

– Răspunderea în dreptul internațional intervine atunci când un stat săvârșește unul sau mai multe acte ilicite față de alt stat.

– Răspunderea funcționarilor publici se referă strict la activitatea numiților și prezintă cinci forme: penală, civilă, disciplinară, contravențională și materială.

– Răspunderea notarilor publici este reglementată de Legea nr. 36 din 12 mai 1995, intitulată Legea notarilor publici și a activității notariale. În art. 36-42 din aceasta sunt reglementate atât îndatoririle, cât și răspunderile notarilor publici. În ce privește răspunderea notarilor publici, aceasta poate îmbrăca atât forma răspunderii disciplinare, cât și forma răspunderii civile, profesionale sau penale.

– Răspunderea avocaților este reglementată de Legea nr. 51/1995, reglementează răspunderea disciplinară în art. 65, unde se precizează că în cadrul fiecărui barou se organizează o comisie de disciplină ca instanță de fond și de recurs.

– Răspunderea medicală este o formă de răspundere juridică mult mai puțin delimitată: „Personalul medical răspunde în fața colegiului medicilor pentru actul medical necorespunzător efectuat, pentru greșeli medicale, dacă se stabilește vinovăția acestora, dar poate răspunde și civil sau penal”.

– Răspunderea magistraților, conform Legii pentru organizarea judecătorească, respectiv Legea nr. 92/1992, modificată, aceștia răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportări care aduc atingere serviciului sau prestigiului justiției.

Elementele și condițiile răspunderii juridice

Indiferent că facem referire la răspunderea penală, civilă, administrativă, contravențională etc., pentru ca o persoană să suporte consecințele faptelor negative săvârșite (fie că forma acestora este delictul civil, infracțiunea ori contravenția), trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiții. Absența ori neîndeplinirea unei singure condiții determină automat lipsa răspunderii.

Astfel, condițiile de care depinde răspunderea juridică sunt obiective și subiective. Condițiile obiective sunt fapta ilicită și legătura cauzală între fapta ilicită și rezultatul ilicit produs. Condițiile subiective, fiind de natură psihologică, constau în atitudinea psihică a persoanei, față de fapta ilicită și consecințele acesteia. Majoritatea specialiștilor în drept, practicieni și doctrinari, consideră că ambele categorii de condiții sunt de natură pozitivă. Așadar, pe lângă acestea, trebuie să fie îndeplinită și o condiție negativă, respectiv inexistența „unor împrejurări care exclud răspunderea juridică”.

În consecință, condițiile necesare pentru declanșarea răspunderii juridice sunt:

Existența unei conduite ori a unei fapte ilicite;

Existența unui rezultat dăunător al acestei conduite, care se poate materializa afie într-un prejudiciu ce poate fi atât material, cât și moral, fie în suprimarea vieții, vătămarea sănătății și a integrității corporale;

Existența unui raport cauzal între fapta ilicită și prejudiciul produs;

fapta să fi fost săvârșită cu vinovăție;

să nu existe împrejurări sau cauze, care să excludă caracterul ilicit al faptei sau să înlăture răspunderea juridică.

Cauze care înlătură răspunderea juridică

Există situații speciale în care legea prevede că, deși sunt întrunite toate condițiile și elementele răspunderii juridice, aceasta totuși nu este viabilă. Asemenea cauze se regăsesc, mai ales, în domeniul dreptului penal și pot fi considerate:

Legitima apărare reprezintă situația în care persoana este constrânsă să acționeze pentru a înlătura un atac material direct, iminent și injust, îndeptat împotriva sa ori împotriva altuia, ori chiar împotriva unui interes public, și care pune în pericol grav acea persoană sau drepturile sale, ori interesul public.

Starea de necesitatereprezintă împrejurarea în care persoana săvârșește fapta pentru a se salva de la un pericol iminent, ce nu poate fi înlăturat altfel, fiindu-i amenințată viața, integritatea corporală ori sănătatea, fie că este vorba despre a sa ori a altuia, ori un bun important sau un interes obștesc.

Constrângerea fizică și constrângerea morală reprezintă presiunea de neînvins exercitată de o forță asupra unei persoane ce este astfel determinată să comită o faptă ilicită. Săvârșirea acestei fapte, ca urmare a constrângerii fizice, este considerată a fi independentăde voința autorului ei, exonerându-l astfel, pe acesta de răspundere. Constrângerea morală este presiunea exercitată asupra psihicului unei persoane pentru a produce efecte ilicite.

Cazul fortuit sau forța majoră reprezintă împrejurarea de fapt, neașteptată, imprevizibilă și de neînlăturat, care face ca o acțiune ori o inacțiune a unei persoane să producă efecte ilicite. Astfel, forța majoră constituie o cauză ce exonerează de răspundere.

Iresponsabilitatea constă în situația în care persoana ce săvârșește actul ilicit nu-și poate da seama de acțiunile ori inacțiunile sale, la momentul săvârșirii acestuia, ori nu poate fi stăpână pe ele, fie din cauza alienării mintale, fie din alte cauze.

Beția involuntară reprezintă intoxicarea cu alcool sau alte substanțe ce duc la tulburări neuropsihice și fizice de comportament. În cazul în care aceasta este produsă în împrejurări cu totul independente de voința făptuitorului, înlătură răspunderea penală.

Eroarea de fapt constă în reprezentarea eronată, de către o persoană, cu prilejul săvârșirii unei acțiuni ori încheierii unui act juridic.

Exercitarea unui drept sau obligații legale.

Capitolul II: Răspunderea juridică în dreptul muncii

În accepțiunea generală, prin raport juridic se înțelege o relație socială reglementată printr-o normă de drept. În ceea ce privește dreptul muncii, obiectul acestuia constă în raporturile juridice de dreptul muncii, născute din relația între angajatori și salariați.

Derularea normală și în conformitate cu prevederile legii, a raporturilor de muncă presupune respectarea de către părți a tuturor normelor și actelor normative în vigoare. Încălcarea, cu sau fără știință, a acestora poate atrage răspunderea juridică a părților culpabile, într-una din formele sale.

Astfel, în cele ce urmează vor realiza o trecere în revistă a celor mai importante aspecte cu privire la răspunderea juridică în dreptul muncii, la modul în care aceasta reprezintă o consecință a raporturilor juridice de muncă și a modului în care interacționează cu norma juridică.

2.1. Definiția și caracteristicile răspunderii în dreptul muncii

„Răspunderea a constituit o componentă a oricărei forme de organizare socială, existând din societatea primitivă. Ulterior (…) s-a transformat, devenind subiectivă, deoarece chiar societateami-a impus un alt statut normativ”.

În materia relațiilor de muncă, răspunderea juridică presupune datoria uneia din părți vinovate (angajat sau angajator) de a îndepta o faptă necorespunzătoare legii muncii, în timpul existenței unui contract individual de muncă. Aidoma oricărui domeniul de aplicare, și în dreptul muncii, pentru a exista răspundere juridică și, implicit, pentru ca o persoană să fie obligată să repare prejudiciul produs alteria, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile menționate în capitolul anterior, și anume: conduita ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura cauzală între prejudiu și fapta ilicită.

Așadar, caracteristica principală a răspunderii în dreptul muncii o reprezintă faptul că subiect al acestei forme de conduită ilicită poate fi doar persoana încadrată în muncă, acesta fiind întotdeauna determinat, circumstanțiat, avât fie calitatea de salariat, fie aceea de angajat, în baza unui contract de muncă.

2.2. Formele răspunderii juridice în dreptul muncii

În funcție de diverși factori ce trebuie considerați a fi independenți și interferenți, precum valorile sociale lezate, gradul de pericol social, vinovăția făptuitorului, tipul de normă juridică încălcată, se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice. Astfel, aceasta poate fi, după caz, de natură patrimonială, disciplinară, contravențională ori penală.

2.2.1. Răspunderea patrimonială

Răspunderea patrimonială este prevăzută în art. 253-259 din Codul Muncii în vigoare. Ea reprezintă o formă specială de răspundere ce se poate angaja doar în condițiile existenței unui contract de muncă viabil.

În altă ordine de idei, răspunderea patrimonială reprezintă o formă specială a răspunderii contractuale ce vizează fie salariații, fie angajatorii, în momentul în care se fac responsabili de producerea unor pagube materiale celeilalte părți.

Aceasta prezintă o serie de trăsături specifice:

– este o formă specială de răspundere și se poate angaja numai în condițiile în care autorul faptei este salariat al unității în cauză, cu alte cuvinte între cele două părți există un contract valabil;

– este o formă de răspundere integrală, prin aceea că vinovatul este responsabil a repara atât prejudiciul efectiv cât și pe acela nerealizat.

– este o formă de răspundere limitată în ceea ce privește executarea silită, aceasta se poate realiza, în cazul salariatului, numai asupra unei părți din salariu.

– are ca temei vinovăția întrucât răspunderea patrimonială intervine doar pentru pagubele produse în legătură cu munca, din cauza angajatorului sau a angajatului. Prin excepție, pentru lipsuri cantitative în gestiune, operează o prezumție simplă de vinovăție în sarcina gestionarului.

– este o formă de răspundere individuală ce nu poate implica în niciun fel solidaritatea. Fiecare individ este responsabil să plătească pentru fapta comisă de sine. Există, totuși, situații în care se angajează răspunderea colectivă, clar prevăzute de lege (exemplu: în cazul gestionarilor).

– are un caracter reparator, fiind implicată în mod deosebit pentru a repara un bun stricat.

– recuperarea prejudiciului se efectuează după o procedură specială, mai operativă, derogatorie de la dreptul comun, cu termene de prescripție și de devădere mai scute decât cele prevăzute de legislația civilă.

În urma analizei prevederilor art. 254 din Codul muncii în vigoare, constatăm că, pentru a exista răspundere patrimonială este necesar să se îndeplinească în mod cumulativ următorele condiții:

Să se îndeplinească printr-un contract calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba sau asupra căruia s-a produs paguba,

Să existe o faptă ilicită săvârșită în legătură cu munca sa,

Să existe un prejudiciu cauzat patrimoniului angajatorului,

Să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu,

Să se confirme vinovăția.

Răspunderea patrimonială poate fi cumulată cu alte forme de răspundere juridică.

2.2.2. Răspunderea disciplinară

Disciplina muncii reprezintă o condiție obiectivă, necesară și indispensabilă derulprii activității fiecărui angajator. Cerința respectării unei anumite reguli, care este menită să coordoneze conduita indivizilor, pentru atingerea scopului comun, se impune cu forța evidență valabilă pentru orice activitate umană derulată într-o colectivitate.

Conform literaturii de specialitate, răspunderea disciplinară „este o instituția specifică dreptului muncii și constă într-un ansamblu de norme legale privind sancționarea faptelor de încălcare ci vinovăție de către orice salariat, indiferent de funcția sau de postul pe care îl ocupă, a obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă, inclusiv a normelor de comportare”.

Asemenea oricărei forme de răspundere juridică, aceasta îndeplinește un rol subsidiar întrucât principiile sale stau la baza ordinii de drept, prin aceea că ea atrage conștiința răspunderii pentru o muncă bine dusă la îndeplinire.

Răspunderea disciplinară prezintă o serie de caracteristici:

Este de natură contractuală întrucât prin intermediul contractului individual de muncă se stabilesc ordinele ierarhice. În același timp putem spune că subordonarea ierarhică reprezintă temeiul juridic al autorizării organelor de conducere de a aplica sancțiuni disciplinare.

Apără ordinea interioară din unitatea în cauză. În consecință, conducerea unității nu mai poate stabili noi limite disciplinare ale persoanei vinovate, odată cu încheierea contractului individual de muncă.

Are caracter strict personal întrucât fiecare individ răspunde disciplinar strict pentru fapta de care se face vinovat. El nu poate răspunde pentru fapta altuia sau să o transmită mai departe moștenitorilor.

Este o formă de răspundere independentă de toate celelalte forme ale răspunderii juridice.

Condițiile răspunderii disciplinare

Singurul temei al răspunderii disciplinare îl reprezintă abaterea disciplinară. Totuși, cu toate că legea este, în general, bine enunțată, definindu-se clar limitele infracțiunilor sau contravențiilor, în cazul abaterii disciplinare, Codul muncii nu oferă decât o definiție generală acesteia: „Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.” Tocmai de aceea considerăm că în stabilirea efectivă a vinovăției este necesar să fie analizate acele elemente constitutive, asemănătoare ca structură cu cele ale infracțiunii, a căror întrunire conduce la existent abaterii, respective obiectul, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă.

Astfel, obiectul abaterii disciplinare (adică valoarea socială lezată) îl constituie relațiile de muncă, ordinea interioară a unității și disciplina la locul de muncă. Latura obiectivă se află în strânsă legătură cu fapta ilicită care produce, în raportul de la cauză la efect, un rezultat dăunător ordinii interioare în unitate. Caracterul ilicit al faptei reiese din neconcordanța dintre aceasta și obligațiile menționate. Astfel, sunt necesare unele precizări suplimentare cu privire la obligațiile salariaților, normele de comportament și ordinele superiorilor ierarhici.

Subiectul abaterii disciplinare este unul calificat, acesta fiind un salariat încadrat în muncă într-o unitate. Se prezumă din start că aceasta posedă discernămând, în caz contrat, contractul individual de muncă ar fi nul, iar răspunderea disciplinară nu ar mai exista.

În final, ultimul element al abaterii disciplinare este latura subiectivă sau vinovăția. Ea constă în atitudinea psihică negativă a subiectului față de fapta sa, în conștiința încălcării unor realități sociale. Conform normelor impuse de dreptul penal, abaterile pot fi săvârșite cu intenție sau din culpă. Intenția, la rândul său, este directă, atunci când subiectul prevede și dorește efectul dăunător al faptei sale și indirectă când prevede efectul dar nu îl dorește. Culpa, de asemenea, este de două feluri: ușurința, atunci când subiectul prevede efectul dar speră, fără motiv, că îl poate evita, și nesocotința, atunci când subiectul nici măcar nu prevede efectul, cu toate că avea toate motivele să îl prevadă.

În cadrul răspunderii disciplinare, gradul de vinovăție reprezintă unul din crietiile folosite pentru dozarea sancțiunii și individualizarea ei.

2.2.3. Răspunderea contravențională

Răspunderea contravențională este o formă de răspundere juridică, reglementată de normele dreptului contravențional ce se ocupă de date concrete precum contravenția, persoanele ce pot fi trase la răspundere, cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei, sancțiunile contravenționale, organele competente de a aplica sancțiunea, etc.

Regimul juridic al răspunderii contravenționale este reglementat prin normele juridice ale Codului Contravențional și alte acte normative.

Conform art. 260 din Codul muncii în vigoare, constituie contravenție și se sancționează corespunzător următoarele fapte:

nerespectarea dispozițiilor privind garantarea în plată a salariului minim brut pe țară, cu amendă de la 300 lei la 2.000 lei;

încălcarea de către angajator a prevederilor art. 34 alin. (5) cu amendă de la 300 lei la 1.000 lei;

împiedicarea sau obligarea, prin amenințări ori prin violențe, a unui salariat sau a unui grup de salariați să participe la greve ori să muncească în timpul grevei, cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei;

stipularea în contractul individual de muncă a unor clauze contrare dispozițiilor legale, cu amendă de la 2.000 lei la 5.000 lei;

primirea la muncă a până la 5 persoane fără încheierea unui contract individual de muncă, potrivit art. 15 alin. (1), cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei pentru fiecare persoană indentificată;

prestarea muncii de către o persoană fără încheierea unui contract individual de muncă, cu amendă de la 500 lei la 1.000 lei;

încălcarea de către angajator a prevederilor art. 139 și 142, cu amendă de la 5000 lei la 10.000 lei;

încălcarea obligației prevăzute de art. 140, cu amendă de la 5.000 lei la 20.000 lei;

nerespectarea dispozițiilor privind munca suplimentară, cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei;

nerespectarea prevederilor legale privind acordarea repausului săptămânal, cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei;

neacordarea indemnizației prevăzute la art. 53 alin. (1), în cazul în care angajatorul își întrerupe temporar activitatea cu menținerea raporturilor de muncă, cu amendă de la 1.500 lei la 5.000 lei;

încălcarea prevederilor legale referitoare la munca de noapte, cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei;

încălcarea de către angajator a obligației prevăzute la art. 27 și 119 cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei;

nerespectarea prevederilor legale privind înregistrarea de către angajator a demisiei, cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei;

încălcarea de cătrea agentul de muncă temporară a obligației prevăzute la art. 102 cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei, pentru fiecare persoană identificată, fără a depăși valorea cumulată de 100.000 lei;

încălcarea prevederilor art. 16 alin (3), cu amendă de la 1.500 lei la 2.000 lei.

În capitolul ce urmează vom aborda, pe larg, cele mai importante aspecte privitoare la acest tip de răspundere juridică.

2.2.4. Răspunderea penală

Conform literaturii de specialitate, răspunderea penală reprezintă ce mai aspră formă a răspunderii juridice întrucât implică obligația unei persoane de a răspunde în fața organelor legii pentru fapta săvârșită și obligația de a suporta măsurile de contrângere penală prevăzute de lege pentru săvârșirea infracțiunii, alături de obligația de a executa pedeapsa aplicată.

În dreptul muncii, aceasta este regăsită în art. 261-265 din Codul Muncii. Astfel, acesta prevede că neexecutarea unei hotărâri jurdecătorești definitive privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului constituie infracțiune, pedepsindu-se corespunzător cu închisoare de la 3 la 6 luni și amendă. Mai mult, neexecutarea unei hotărâri judecătorești constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amendă.

Acest tip de răspundere intervine, în materia dreptului muncii, de fiecare dată când sunt încălcate regulile stabilite prin normele de drept ori acelea negociate de către partenerii sociali.

De asemenea, în capitolul ce urmează vom dezvolta cele mai importante aspecte privitoare la acest tip de răspundere juridică.

2.3. Asemănări și deosebiri între formele răspunderii în dreptul muncii

Am stabilit anterior că principalele forme ale răspunderii întâlnite în dreptul muncii sunt: răspunderea patrimonială, răspunderea disciplinară, răspunderea contravențională și răspunderea penală. Ce nu am menționat este aceea că fiecare dintre aceste forme prezintă o aplicabilitate și în alte domenii de drept sau se intersectează, la un anumit moment, cu alte forme de răspundere juridică.

Asemănările dintre prezentele forme de răspundere sunt evidente. În primul rând ele sunt date de natura actului în sine, respectiv de faptul că reprezintă forme de răspundere juridică, astfel, pentru a putea interveni, este necesar să se respecte principiile enunțate în primul capitol, și anume: principiul răspunderii pentru fapte săvârșite cu vinovăție, cu dublul său rol: sancționar și educativ. Prin aceasta, societatea instituționalizată condamnă comportamentele deviante ale indivizilor ce săvârșesc cu vinovăție fapte ilicite. La acest nivel intervin deosebirile dintre cele patru forme ale răspunderii. Chiar criteriile de stabilite a vinovăției diferă. Astfel, răspunderea patrimonială intervine pentru a repara o daună produsă. Ea obligă vinovatul (angajat sau angajator) să plătească sau să repare prejudiciul cauzat. În cazul răspunderii disciplinare, aceasta intervine pentru a pedepsi un comportament necorespunzător normelor de ordine interioară stabilite. Ea nu se prelungește după încetarea contractului individual de muncă, așa cum se întâmplă în cazul celorlalte forme ale răspunderii. Totodată, răspunderea disciplinară are în vedere preponderent comportamentul angajatului, în timp ce restul formelor deși au și măsuri aplicabile salariaților, vizează, în mod deosebit, activitatea angajatorilor.

În cazul răspunderii contravenționale, aceasta se manifestă prin aplicarea de amenzi pentru încălcarea regulilor generale de conduită. Persoana ce cade sub incidența răspunderii contravenționale se face vinovată de această încălcare a regulilor, cu știință. În final, răspunderea penală intervine în continuarea ultimei menționate, pentru a pedepsi persoana ce se face vinovată de încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale angajatului.

Al doilea principiu este acela al răspunderii personale. Potrivit acestuia, efectele sancțiunii se răsfrâng doar asupra autorului faptei ilicite, a celui ce a nesocotit o normă juridică. Cu alte cuvinte, răspunderea este legată exclusiv de autorul faptei ilicite. În acest caz răspunderea patrimonială cunoaște o serie de difereințieri prin aceea că poate fi aplicată și unui grup de persoane, în măsura în care acestea au contribuit la prejudicierea unui angajator.

În final, un principiu ce poate aduce deosebiri în modul de aplicare al formelor de răspundere analizate este acela al celerității. Acesta exprimă cerința ca tragerea la răspundere să se realizeze oportul, la timpul potrivit, în așa fel încât sancțiunea să își producă efectele dorite atât față de făptuitor cât și față de societate. De înfăptuirea acestui principiu depinde, într-o oarecare măsură, realizarea scopului răspunderii juridice. Astfel, dacă în cazul răspunderilor patrimoniale și disciplinare pot exista cauze de exonerare de răspundere, datorate, în mare parte, scopului producerii faptei ilicite sau prejudicierii, în cazul răspunderii contravenționale și penale, șansele posibilității înlăturării culpei sunt aproape nule. Acest lucru se datorează, în pricipal faptului că există un cadrul legal restrâns ce reglementează clar, însă totodată sumar, cauzele intrării sub fiecare tip de răspundere în parte.

Sub aspectul obiectului există o asemănare între formele de răspundere juridică menționate, prin natura generică, toate având ca scop apărarea unei ordini sociale prestabilite, într-o anumită zonă de activitate, însă există și o deosebire calitativă, atât cu privire la felul, specificitatea și importanța relativă a relațiilor ocrotite, dar și în ce privește întinderea ariei de aplicare a răspunderii.

În rândul diferențelor este, de asemenea, de precizat faptul că în timp ce primele două forme sunt specifice dreptului muncii, motiv pentru care se pot subordona regulamentelor de ordine interioară ale unităților economice, ultimele două (respectiv răspunderea contravențională și penală) se regăsesc în toate disciplinele dreptului, așadar este firesc să se regăsească doar sub incidența Codului Muncii. Cu alte cuvinte, în ce privește posibilitatea cumulului dintre răspunderea disciplinară, respectiv răspunderea patrimonială și răspunderea penală, respectiv cea contravențională, trebuie subliniat faptul că între acestea există o deosebire esențială determinată de izvorul lor diferit: răspunderea penală își are izvorul în lege, în timp ce răspunderea disciplinară își găsește izvorul în contractul încheiat între părți, fiind, ca atare, de natură contractuală.

2.4. Fapte care atrag răspunderea juridică în dreptul muncii

Așa cum am precizat anterior, pot fi trase la răspundere juridică orice persoane fizice ori juridice care nu respectă legislația muncii. Acestea se pot afla fie în situații de vinovați sau de prejudiciați. „Fapte de aceeași natură în materialitatea lor pot constitui, în funcție de o sumă de elemente, fia abateri disciplinare, fie infracțiuni”.

În principal, pentru a fi atrasă răspunderea juridică în dreptul muncii este necesară prezența unei fapte ilicite. Prin faptă ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea contrară legii care are drept rezultat încălcarea drepturilor subiective ori a intereselor legitile ale unei persoane. Aceasta odată săvârșită reprezintă latura obiectivă a răspunderii juridice în dreptul muncii (și ne referim, în mod deosebit la răspunderea disciplinară și la aceea patrimonială). Trebuie precizat, de asemenea, că nu orice faptă atrage după sine răspunderea jurică, ci doar acea faptă calificată de Codul muncii ca fiind abatere de la normă.

Totodată, pentru ca o faptă să constituie abatere de la normă, ea trebuie să fi fost săvârșită cu vinovăție și să nu fi intervenit vreo cauză de nerăspundere juridică, precum legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit (forța majoră), eroarea de fapt, executarea unui ordin legal de serviciu).

Fapta ce constituie abatere de la norma juridică în disciplina muncii poate fi:

comisivă, constând într-o acțiune prin intermediul căreia se încalcă o normă prohibitivă;

omisivă, constând în neîmplinirea unei obligații de a realiza ceva;

mixtă, atunci când salariatul lucrează neglijent cauzând prejudicii angajatorului.

Mai mult, fapta ilicită trebuie să se găsească în raport de cauzalitate cu rezultatul dăunător, acesta din urmă fiind prezumat dacă sunt îndeplinite restul elementelor constitutive ale abaterii.

Capitolul III: Răspunderea contravențională și penală în dreptul muncii

3.1. Răspunderea contravențională în dreptul muncii

Răspunderea contravențională în dreptul muncii este reglementată în Titlul XI al Codului muncii, denumit generic „Răspunderea Juridică”, la capitolul IV: „Răspunderea contravențională”, art. 260.

Reglementările cu privire la răspunderea contravențională prevăzute în Codul muncii se întregesc, ca drept comun, cu Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare.

3.1.1. Noțiunea și trăsăturile răspunderii contravenționale

Conform literaturii de specialitate, răspunderea contravențională reprezintă o formă a răspunderii juridice, de sine stătătoare, care constă în aplicarea de sancțiuni contravenționale tuturor persoanelor responsabile de încălcarea dispozițiilor legale care prevăd și sancționează contravențiile. Așadar, răspunderea contravențională intervine în cazul săvârșirii unei fapte ilicite (numită contravenție), prevăzută și sancționată ca atare de un anumit act normativ.

Potrivit art.1 din Ordonanța de Guvern nr. 2/2001: „Legea contravențională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, hotărârea Consiliului Local a comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului Heneral al Municipiului București”.

În Legea nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, aceasta este definită ca fiind fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea și este prevăzută și sancționată ca atare prin acte normative. Din definiția oferită de lege, putem deduce o serie de trăsături caracteristice, respectiv:

contravenția reprezintă o faptă săvârșită cu vinovăție;

Asemenea oricărei alte fapte ilicite, aceasta are relevanță juridică doar dacă este săvârșită cu vinovăție. Întrucât legislația contravențională nu oferă o definiție clară vinovăției, ea nu poate avea alte forme și modalități în afara celor stabilite de legea penală. În conformitate cu art. 19 din Codul penal, există vinovăție atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă.

Aceasta este săvârșită cu intenție în următoarele situații:

când făptuitorul prevede urmările faptelor sale și urmărește producerea lor prin comiterea acelei fapte (intenție directă);

când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și cu toate că nu urmărește să se producă, acceptă posibilitatea producerii sale (intenție indirectă).

Mai mult, contravenția este săvârșită din culpă, atunci când făptuitorul:

poate prevedea rezultatul faptelor sale însă nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce (culpa in comitendo);

nu prevede rezultatul faptelor sale cu toate că trebuie și ar putea să îl prevadă (culpa in omitendo).

Oricare ar fi situația, contravenientul și-ar putea da seama, dacă nu cumva chiar își dă seama de gravitatea faptei sale și este în măsură a observa că aceasta poate avea urmări sociale periculoase, dar cu toate acestea el decide să o comită.

contravenția reprezintă o faptă care prevede un grad de pericol social mai redus decât infracțiunea;

Înainte de a dezvolta această idee considerăm necesar a oferi un sens pericolului social. Conform literaturii de specialitate, acesta reprezintă „acea trăsătură esențială care indică măsura în care fapta contravențională aduce atingere uneia dintre valorile sau relațiile sociale ocrotite printr-un act normativ și pentru care legea prevede necesitatea aplicării unei forme de constrângere, respectiv cea a sancțiunii contravenționale”.

Diferența dintre aceasta și infracțiune este dată, așa cum am mai precizat și anterior, de gradul de pericol social mai redus al celei dintâi, grad ce se stabilește de legiuitor în momentul în care reglementează unele fapte ca fiind infracțiuni, iar altele ca fiind contravenții. Acesta va avea în vedere, deci, acel pericol social abstract ori generic al faptei, în funcție de obiectul ocrotirii, persoana făptuitorului, împrejurările săvârșirii faptei, urmările produse, ș.a.

Astfel, dacă pericolul social este considerat a fi un criteriu calitativ, gradul de pericol social apare ca o apreciere cantitativă. El reprezintă punctul de plecare în aprecierea, elaborarea și adoptarea actului normativ prin care se stabilesc contravențiile respective, prevăzându-se doar faptele considerate a prezenta o asemenea însușire, dar într-un grad mai redus decât infracțiunea. Odată stabilită contravenția, existența pericolului social nu trebuie dovedită.

contravenția reprezintă o faptă prevăzută de actele normative emise de organele competente.

În cazul în care o anumită faptă este prevăzută și sancționată ca atare în mod expres, într-un act normativ emis de un organ al statului competent, atunci aceasta va atrage după sine și tragerea la răspundere contravențională a persoanei responsabile de producerea faptei în cauză. Cu alte cuvinte, existența unei contravenții și, implicit, a răspunderii contravenționale sunt excluse în cazul în care fapta nu este calificată astfel și nu este stabilită sancțiunea în ipoteza săvârșirii ei. În consecință, cele două adagii caracteristice dreptului penal, respectiv: nullum crimen sine lege și nulla poena sine legesunt pe deplin aplicabile în cazul răspunderii contravenționale.

Așadar, „contravenția este o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, care prezintă pericol pentru societate și contituie temeiul răspunderii contravenționale. Spre deosebire de alte fapte, în cazul contravenției acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai restrânse”.

3.1.2. Elementele constitutive ale răspunderii contravenționale

În domeniul dreptului există o diferențiere clară între cele două tipuri de conținut existente în lege., astfel: deosebim un conținut juridic, ce cuprinde „condiția privitoare la existența faptei prevăzută de lege sau care îi determină gravitatea” de un conținut contitutiv care cuprinde „totalitatea condițiilor necesare pentru existența contravenției și pe care le realizează făptuitorul”.

Spre deosebire de trăsăturile esențiale ce privesc fapta contravențională în general (in abstracto), elementele constitutive se referă la o faptă contravențională concretă.

Contravenția se caracterizează prin patru elemente constitutive și anume: obiectul, subiectul, latura obiectivă (fapta) și latura subiectivă (vinovăția).

Obiectul contravenției îl constituie valorile, relațiile sociale, bunurile ori interesele legitime, apărate prin normele de drept cărora li se aduce atingere (în cazul de față normele de dreptul muncii, reglementate prin articolele corespunzătoare din Codul muncii) sau sunt puse în pericol de fapta săvârșită.

Subiectul contravenției este reprezentat de persoana fizică sau juridică ce comite fapta contravențională. În cazul dreptului muncii am stabilit că aceasta este reprezentată, de regulă, de angajator, care nu respectă normele impuse de legea în vigoare.

Latura obiectivă o reprezintă acțiunea sau inacțiunea producătoare a urmărilor sociale periculoase sau ce amenință anumite valori.

Latura subiectivă face referire la atitudinea psihică a contravenientului față de fapta săvârșită și urmările sale.

3.1.3. Rolul și modalitățile de aplicare ale răspunderii contravenționale

Rolul răspunderii contravenționale este acela de a garanta derularea unei activități de muncă normale, prin sancționarea cu amendă corespunzătoare legii a subiectului responsabil de încălcarea normelor juridice.

Răspunderea contravențională în domeniul raporturilor de muncă reglementată de Codul muncii reprezintă o varietate a răspunderii contravenționale ce are o serie de caracteristici proprii, ce determină, totodată, modul său de aplicare.

Astfel, Art. 260 din Codul muncii reglementează un număr de șapte contravenții, din care cinci erau prevăzute și anterior în diferite acte normative, în timp ce restul de două prezintă un caracter de noutate. Majoritatea contravențiilor prezente anterior în Codul muncii au fost abrogate, rămânând în vigoare numai aceea prevăzută de art. 88 din Legea nr. 168/1999, care este identică dispoziției cuprinse în art. 276 lit. c) din Codul muncii.

În altă ordine de idei, contravențiile reglementate de art. 260 din Codul muncii pot fi săvârșite în primul rând de către angajatori – persoane fizice sau juridice. Această trăsătură corespunde, totodată, dispozițiilor alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 ce prevede răspunderea contravențională a persoanei juridice.

În final, o altă caracteristică determinantă a contravențiilor reglementate de legea în discuție este aceea că subiectele în cauză se fac responsabile a plăti amenda integrală pentru fiecare din cele șapte contravenții, fără a putea beneficia de dispozițiile art. 28 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 referitoare la plata pe loc sau în termen de cel mult 48 ore de la data întocmirii procesului-verbal a jumătate din amenda prevăzută.

Unele reguli privind executarea sancțiunilor contravenționale includ prescripția executării sancțiunii și executarea amenzii contravenționale. Prima presupune că sancțiunea a fost aplicată, însă, datorită trecerii unui anumit termen ea nu mai poate fi executată. Conform art. 14 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, executarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în cazul în care procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii.

Pe de altă parte, ce de-a doua regulă se poate face pe două căi: „de către contravenient din proprie inițiativă sau silit de către organele de executare”. Executarea din priprie inițiativă, sau de bună voie, se referă la situația în care contravenientul achită suma cu care a fost amendat în urma primirii înștiințării de plată, odată cu procesul-verbal, în timp ce executarea silită se realizează în condițiile prevăzute de dispozițiile legale privind executarea creanțelor fiscale. Conform art. 131, alin. 1 din Codul de procedură fiscală, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept și se aplică, în conformitate cu alin.2 al aceluiași articol, creanțelor bugetare provenind din amenzi contravenționale.

3.1.4. Faptele care atrag răspunderea contravențională

Faptele pentru care sunt prevăzute contravenții, corespunzător art. 260 din Codul muncii sunt următoarele:

nerespectarea dispozițiilor privind garantarea în plată a salariului minim brut pe țară. Aceasta presupune că angajatorul este obligat prin lege să garanteze salariatului (angajatului) plata unui salariu lunai cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară;

încălcarea de cătrea angajator a prevederilor art. 34, alin. 5 referitoare la neeliberarea unui document la solicitarea angajatului (salariatului), care să ateste activitatea derulată de acesta, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate;

împiedicarea sau obligarea unui salariat ori grup de salariați, prin amenințări sau violențe, să stârnească, să participe la sau să muncească în timpul grevei;

primirea la muncă a unei persoane pentru care nu a fost încheiat un contract individual de muncă, ori stipularea unui astfel de contract a unor clauze contrare dispozițiilor legale, precum nerespectarea prevederilor art. 16 și art. 57 din Codul muncii. Acestea au în vedere cerința respectării, de către angajator, a încheierii contractului individual de muncă în forma scrisă, în limba română și a oricăreia dintre condițiile legale necesare pentru încheierea viabilă a contractului;

încadrarea în muncă a minorilor ori folosirea acestora în vederea prestării unor activități cu încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul de muncă al minorilor, fiind vorba despre încadrarea în muncă a acestora cu încălcarea dispozițiilor art. 13 din Codul muncii referitoare la vârsta minimă și regimul de muncă aplicabil acestora;

încălcarea de către angajator a prevederilor art. 134 referitoare la zilele legale de sărbătoare în care nu se lucrează și a art. 137 privind nerespectarea drepturilor salariaților la compensarea cu timp liber corespunzător sau cu un spor adăugat salariului de bază, în cazul salariaților unităților sanitare, de alimentație publică, precum și a celor din locurile de muncă în care nu poate fi întreruptă activitatea datorită caracterilio procesuluo de producție ori specificului activității;

încălcarea de către angajator a obligației prevăzute de art. 135 referitoare la stabilirea unui program de lucru adecvat pentru unitățile sanitare și pentru acelea de alimentație publică, în scopul asigurării asistenței sanitare și, respectiv, al aprovizionării populației cu produse alimentare de strictă necesitate.

Faptele pedepsite prin contraveții reglementate de Legea nr.82/1991 a contabilității sunt următoarele:

deținerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar și alte drepturi și obligații, precum și efectuarea de operațiuni economice fără să fie înregistrate în contabilitate;

nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul Finanțelor Publice cu privire la utilizarea și reținerea registrelor de contabilitate, întocmirea și utilizarea documentelor justificative și contabile pentru toate operațiunile efectuate, înregistrarea în contabilitate a acestora în perioada la care se referă, păstrarea și arhivarea acestora, precum și reconstituirea documentelor pierdute, sustrase ori distruse, efectuarea inventarierii, întocmirea și auditarea situațiilor financiare anuale, întocmirea și depunerea situațiilor financiare periodice stabilite conform legii;

prezentarea de situații financiare care conțin date eronate ori necorelate, inclusiv cu privire la identitatea persoanei raportoare.

Faptele pedepsite prin contravenții reglementate de Legea nr. 98/1994 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor la normele legale de igienă și sănătate publică sunt:

neprezentarea salariaților din unitățile de orice fel și persoanelor fizice la examinările medicale periodice stabilite prin instrucțiunile Ministerului Sănătății și programate de organele sanitare potrivit specificului fiecărui loc de muncă; această dispoziție poate fi corelată cu alte prevederi legale, în special cele ale art. 27 alin 1 din Codul muncii, care dispun că „o persoană poate fi angajată numai în baza unui certificat medical care constată faptul că acela în cauză este apt pentru prestarea acelei munci”;

angajarea oricărei persoane, în orice loc de muncă, fără ca în prealabil să fie supusă controlului medical din care să rezulte că persoana examinată este aptă pentru a fi angajată la respectivul loc de muncă.

De asemenea, există o serie de fapte ce sunt pedepsite contravențional corespunzător prin reglementările Legilor: Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, Legea nr. 108/1999 pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii, Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între bărbați și femei, Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, Legea nr. 67/2006 privind protecția drepturilor salariaților în cazul transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora, Legea nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă, Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, ș.a.

Precum am putut observa, răspunderea contravențională în dreptul muncii nu este reglementată, așa cum s-ar fi crezut, numai de Codul muncii, ci și de alte acte normative în vigoare, care contribuie prin dispoziții speciale la sancționarea persoanelor fizice ori juridice în cazul încălcării prevederilor legale din domeniu.

3.1.5. Cauzele care înlătură răspunderea contravențională

După cum am stabilit în debutul capitolului curent, o faptă capătă caracter contravențional prin voința legiuitorului. Tot aceasta este și în măsură să stabilească dacă poate fi înlăturat un atare caracter și să prevadă că o faptă sau o categorie de fapte, reglementate drept contravenții, nu constituie, totuși, fapte ilicite și, deci, temei al răspunderii contravenționale.

Totuși, legea precizează că există anumite stări, situații, cazuri, în care caracterul contravențional obișnuit al unei fapte poate fi, în mod excepțional, înlăturat. Despre aceste cauze care înlătură caracterul contravențional vom discuta în cele ce urmează.

Potrivil art. 10 din Legea 32/1968 și art. 44-45 din Codul penal, nu constituie contravenție următoarele:

fapta săvârșită în legitimă apărare;

starea de necesitate;

constrângerea fizică sau morală;

cazul fortuit;

eroarea de fapt.

La cele menționate anterior se pot adăuga iresponsabilitatea și infirmitatea, minoritatea, precum și beția involuntară.

3.2. Răspunderea penală în dreptul muncii

Răspunderea penală în dreptul muncii este reglementată în capitolul V al Codului muncii, din Titlul al XI-lea: Răspunderea juridică, prin art. 261-265. Alte acte normative care reglementează anumite infracțiuni susceptibile de a fi comise de părțile raporturilor de muncă sunt: Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă și Ordonanța Guvernului nr. 29/1997 privind Codul Aerian.

Toate aceste dispoziții din actele mai sus menționate constituie dreptul penal al muncii, reflectând gândirea legiuitorului, în concordanță cu legislația europeană în materie.

3.2.1. Noțiuni introductive despre răspunderea penală

Răspunderea penală reprezintă o formă a răspunderii juridice prin care o persoană responsabilă de săvârșirea unei infracțiuni este obligată să suporte o sancțiune penală. Unii autori oferă o alternativă enunțării noastre, definind răspunderea penală ca „un ansamblu de drepturi și obligații corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se realizează în pricipal prin constrângerea exercitată de stat față de infractor, în condițiile și formele prevăzute de lege, în scopul stabilirii oridinei de drept și a resocializării infractorului”.

În accepțiunea cea mai generală, infracțiunea reprezintă o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancțiune specifică, reprezentată de pedeapsă.

Răspunderea penală, ca modalitate de realizare a dreptului penal, este guvernată de anumite principii, ce au la bază principiile răspunderii juridice în general, analizate în primul capitol, dar cărora se aplică particularitățile specifice ramurii de drept vizată. Aceste principii sunt:

– Infracțiunea reprezintă singurul temei al răspunderii penale; la originea oricărui raport juridic stă un act sau un fapt juridic. Faptul ce stă la baza nașterii raportului juridic penal și, implicit, a răspunderii penale este infracțiunea. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate fi tras la răspundere penală decât în măsura în care a săvârșit o infracțiune. De asemenea, nu orice faptă antisocială atrage după sine neapărat răspunderea penală, ci doar infracțiunea.

– Legalitatea răspunderii penale; aceasta este asigurată pe mai multe căi, după cum urmează: prin reglementarea precisă prin lege a infracțiunii ca temei al răspunderii penale, prin stabilirea de către lege a sistemului de sancțiuni penale, a limitelor generale și speciale a diferitelor sancțiuni penale și a criteriilor după care aceste sancțiuni se individualizează. Mai mult, acest principiu este menit să dea forță și fermitate legii penale în raport cu infracțiunile, ca maniferstări antisociale deosebit de grave în sfera faptelor ilicite și să înlăture posibilitatea unor abuzuri în activitatea de aplicare a legii penale.

– Fără vinovăție nu există răspundere penală; după cum am demonstrat și în paginile rezervate răspunderii contravenționale, dovedirea vinovăției reprezintă principalul mod de incriminare a faptei antisociale și de atragere a formei de răspundere corespunzătoare. Lipsa formei de vinovăție, anume cerută de lege, echivalează cu lipsa unui element constitutiv al infracțiunii, motiv pentru care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar exercitarea acesteia este împiedicată.

– Personalitatea răspunderii penale; acesta reprezintă un principiu în baza căruia nu poate fi tras la răspundere penală decât acela care a săvârșit în mod direct infracțiunea, ca autor al acesteia, sau acela care a participat indirect la săvârșirea ei, în calitate de instigator sau complice. Spre deosebire de alte forme de răspundere juridică, în răspunderea penală nu poate fi chestionată decât fapta proprie, întrucât, în materie penală, scopul răspunderii nu este reprezentat de stabilirea situației anterioare săvârșirii faptei – cum este, de exemplu, în cazul răspunderii patrimoniale –, ci este de a constrânge și reeduca.

– Principiul unicității răspunderii penale (non bis in idem); corespunzător acestuia este faptul că o persoană responsabilă de săvârșirea unei infracțiuni poate fi trasă la răspundere penală decât o singură dată pentru infracțiunea respectivă. Altfel spus, pentru o singură infracțiune există o singură răspundere penală. Totuși, acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru o infracțiune să i se poată aplica vinovatului mai multe sancțiuni, dar acest lucru este posibil numai în măsura în care acestea se cumulează din rațiuni diferite și au funcții diferite.

– Principiul individualizării răspunderii penale; acesta are în vedere evaluarea justă a gradului de pericol social abstract sau concret al infracțiunilor, după cum am menționat și în subcapitolul rezervat răspunderii contravenționale, stabilindu-se, totodată, represiunea necesară care se reflectă în sistemul de sancțiuni ce se instituie, în natura și durata, ori cunatumul acestora. Individualizarea răspunderii penale face referire atât la faptă cât și la făptuitor și se realizează pe mai multe etape: individualizarea legală este realizată de legiuitor prin fixarea unor pedepse diferite; individualizarea judiciară, realizată de instanțele de judecată dar la care contribuie și restul organelor judiciare în cadrul procesului penal și nu în ultimul rând, individualizarea administrativă care se realizează în cursul executării pedepselor și presupune diferențieri în privința regimului de executare a pedepselor și a celorlalte sancțiuni de drept penal.

– Principiul inevitabilității răspunderii penale; acesta presupune că din moment ce o persoană a săvârșit o infracțiune, este imposibil ca ea să mai poată evita răspunderea penală. Aceasta apare în special în planul prevenției generale.

– Promptitudinea răspunderii penale presupune că cu cât răspunderea este mai prompt angajată, cu atât finalitatea ei va fi mai bine realizată. Totodată, aici se presupune că descoperirea infracțiunilor și a infractorilor în momentul săvârșirii poate fi mult benefică acțiunilor ulterioare de judecare a faptelor. Această promptitudine se presupune să aibă un ecou pozitiv și în conștiința opiniei publice, în condițiile în care sancționarea infractorilor oferă o stare de singuranță și de bine victimelor reale sau potențiale.

3.2.2. Particularitățile răspunderii penale în dreptul muncii

Răspunderea penală în dreptul muncii prezintă o serie de însușiri specifice menite să îi confere particularitatea în raport cu răspunderea penală clasică. Astfel, există o serie de aspecte specifice care privesc fapta ilicită, subiectele, conținutul și obiectul raportului de răspundere penală.

Răspunderea penală în dreptul muncii presupune săvârșirea unei fapte ilicite a cărei caracteristică principală este că trebuie să constituie un act ilicit penal, respectiv o infracțiune. Tocmai din acest motiv este esențial ca fapta concret săvârșită să fie interzită de Codul muncii sau de alte legi speciale și să îndeplinească toate condițiile cerute de norma de incriminare corespunzătoare tipului de infracțiune vizat.

Condiția necesară și suficientă pentru fundamentarea răspunderii juridice penale este constatarea că fapta îndeplinește condițiile obiective și subiective prevăzute de norma incriminatoare pentru existența infracțiunii.

Subiectele răspunderii penale în domeniul muncii sunt statul – ca subiect activ și infractorul – ca subiect pasiv. Primul exercită constrângerea juridică prin aplicarea și asigurarea realizării sancțiunii juridice, iar cel din urmă este nevoit să suporte consecințele faptei penale, respectiv aplicarea și executarea sancțiunii. Particularitatea statului este aceea că acțiunea sa de constrângere nu este posibilă fără intervenția organelor judiciare, respectiv a celor de urmpărire penală, precum și a celor de justiție. Există totuși o excepție, în cazul infracțiunilor pentru care se prevede expres că punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, situație în care dacă aceasta nu introduce plângerea întermen, ori o retrage, conflictul de drept penal se stinge.

În temeiul art. 53 din Codul penal, introdus prin Legea nr. 278/2006 menționăm că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea acelei infracțiuni, în orice mod. În acest sens, pedeapsa principală prevăzută de lege este amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei, căreia se alătură pedepsele complementare: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activitățile acesteia pe o durată de la 3 luni la 3 ani și chiar închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani.

3.2.3. Analiza conținutului constitutiv al faptei ce atrage răspunderea penală

După cum am precizat anterior, conținutul constitutiv al faptei ce atrage răspunderea penală este alcătuit din drepturile și obligațiile părților.

În situația dată, un subiect activ este statul care are dreptul de a trage la răspundere penală infractorul pentru infracțiunea comisă și de a-l constrânge să execute sancțiunea aplicată. Totodată, acesta are obligația de a sancționa infractorul doar în situația în care vinovăția sa a fost dovedită și doar în limitele prevăzute de lege. În aceeași direcție, infractorul, ca subiect pasiv al răspunderii penale are obligația de a răspunde pentru infracțiunea săvârșită, dar în același timp are și dreptul de a răspiunde și a fi sancționat strict în limitele legii.

Obiectul raportului de răspundere penală constă, în general, în sacțiunea pe care statul o aplică persoanei ce a săvârșit fapta ilicită. Acesta se deosebește de acela al celorlalte forme de răspundere juridică prin specificul conduitei ce se impune subiectului pasiv, respectiv aceea de a suferi pedeapsa (sancțiunea) prevăzută de lege.

Faptele prevăzute de Codul muncii pentru care se aplică răspunderea penală sunt detaliate în conținutul art. 261și art. 262. Infracțiunea detaliată în primul articol menționat are ca obiect juridic special relațiile sociale ce asigură autoritatea hotărârilor judecătorești. Subiectul activ este unul calificat, respectiv angajatorul. Acestuia îi revine obligația de a plăti salariile angajaților săi în baza unei hotărâri judecătorești definitive. Subiectul pasiv este reprezentat, pe de-o parte, de angajatul ce nu și-a putut valorifica o hotărâre judecătorească definitivă privind plata salariilor, pe de altă parte de stat, întrucât prin nerespectarea unei hotărâri judecătorești sunt lezate valorile sociale legate de înfăptuirea justiției. Elementul material al infracțiunii este prezent sub forma infracțiuni, respectiv: neexecutarea hotărârii judecătorești definitive privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresată angajatorului de către partea interesată.

În al doilea articol mențional, obiectul juridic special este reprezentat de acele relații sociale privind dreptul la muncă sub aspectul reintegrării în muncă a salariatului, măsură dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Subiecții rămân aceiași ca în cazul anterior, respectiv: activ – angajatorul, subiect calificat și pasiv – angajatul, care nu și-a putut valorifica un drept stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie. Elementul material al infracțiunii constă în inacțiune, respectiv în neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive privind reintegrarea în muncă a salariatului.

3.2.4. Modalitățile de aplicare ale răspunderii penale

„Aplicarea pedepselor și a celorlalte sancțiuni penale constituie o etapă importantă în lupta împotriva fenomenului infracțional”. Pe de altă parte, executarea reprezintă punerea efectivă a condamnatului să înfăptuiască conținutul sancțiunilor.

În disciplina dreptului penal există o serie de principii ale aplicării și executării sancțiunilor. Acestea sunt:

– principiul legalității, ceea ce presupune că un condamnat nu poate executa o pedeapsă decât în urma unei hotărâri judecătorești definitive;

– principiul individualizării presupune că executarea oricărei sancțiuni penale trebuie adaptată în parte pentru fiecare condamnat;

– principiul respectului pentru demnitatea umană presupune că executarea sancțiunilor penale trebuie să aibă în vedere o anumită grijă față de condamnat.

În consecință, respectându-se aceste principii, putem spune că modalitățile de aplicare și executare a pedepselor pruncupale sunt, în funcție de caz:

– aplicarea și executarea pedepsei cu detenție pe viață: se aplică numai de către instanță în limitele speciale prevăzute în Codul penal pentru fiecare infracțiune în parte. Pedeapsa se execută în următoarele modalități: în regim de detenție, într-o închisoare militară, la locul de muncă, prin suspendarea condiționată a executării pedepsei, prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

– aplicarea și executarea pedepsei cu amendă: se stabilește aplicarea acesteia de către instanța de judecată, ținându-se cont de pericolul social al faptei, de împrejurările în care a fost săvârșită și de posibilitățile materiale ale vinovatului. Executarea se realizează prin plata de către condamnat în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

3.2.5. Cauzele care înlătură răspunderea penală în dreptul muncii

Cauzele care înlătură răspunderea penală au fost definite ca „instituții de drept penal destinate să asigure constrângerii juridice penale o incidență și funcționare care să corespundă scopurilor legii penale și scopurilor pedepsei”. Trebuie menționat că acestea se deosebesc de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, cu toate că ambele presupun săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Mai mult, cauzele care înlătură răspunderea penală nu se confundă nici cu dezincriminarea întrucât ele înlătură răspunderea penală în raport cu trecutul deci, pentru fapte săvârșite, în vreme ce dezincriminarea produce efecte atât pentru trecut cât și pentru viitor.

În cele ce urmează vom vorbi, succint, despre următoarele modalități de înlăturare a răspunderii penale: aministia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia, respectiv împăcarea părților.

Aministia

Conform Dicționarului de drept penal aministia reprezintă un act de clemență, acordat prin lege organică, în temeiul unor considerente social politice și de politică penală, prin care se înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei și alte consecințe ale condamnării, pentru infracțiuni comise până la data apriției legii de amnistie.

Pentru a intra sub incidența actului de amnistie, activitățile infracționale trebuie să se situeze din punct de vedere temporal, înainte de adoptarea actului în sine. Astfel, faptele ce sunt săvârșite în ziua adoptării actului sau ulterior acestuia nu cad sub incidența amnistiei.

În situația în care amnistia intervine înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare, atunci aceasta va avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, în conformitate cu prevederile art. 119 alin.1 din Codul penal. În altă situație, amnistia face imposibilă aplicarea unei pedepse, indiferent de natura și felul acesteia. Efectele amistiei în raport cu alte categorii de sancțiuni penale sunt limitate.

Prescripția răspunderii penale

Conform aceleiași surse, prescripția reprezintă „cauză de înlăturare a răspunderii penale sau a executării pedepsei, ca urmare a trecerii unei durate de timp prevăzute de lege”. Prin extensie, prescripția răspunderii penale reprezintă acea prescripție „ale cărei efecte constau în stingerea obligației infractorului de a suporta consecințele penale ale faptei săvârșite, și totodată în stingerea dreptului corelativ al statului de a aplica făptuitorului sancțiunile de drept penal prevăzute de lege pentru fapta sa”.

Observăm în practica juridică suficiente cazuri în care tragerea la răspundere a infractorilor nu s-a putut realiza prompt sau în timp util, motiv pentru care trecerea timpului are consecințe reale ce nu pot fi trecute cu vederea în planul răspunderii penale, în primul rând deoarece se stinge ecoul faptei în plan social.

Stabilirea termenelor, a duratei lor, reprezintă o nouă sensibilitate ce rămâne la latitudinea instanței de judecată. Totuși, acestea sunt în relație proporțională cu gravitatea infracțiunii săvârșite, exprimată de natura și limitele speciale ale prdepsei stabilite în legea penală.

În final, putem spune că prescripția răspunderii penale are ca efect înlăturarea răspunderii pentru orice infracțiune săvârșită, cu excepția acelora contra păcii și omenirii (care sunt imprescriptibile). Efectele prescripției se produc din momentul în care s-a împlinit durata termenului de prescripție, făptuitorul putând invoca prescripția răspunderii în orice fază a procesului penal.

Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia

Plângerea prealabilă reprezintă o instituție cu dublă natură juridică fiind reglementată atât de normele dreptului penal cât și de acelea ale dreptului procesual penal. Pentru ca aceasta să reprezinte o condiție a răspunderii penale trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerințe:

să fie prevăzută în mod expres în conținutul textului de lege care incriminează fapta ca infracțiune;

să fie făcută de persoana vătămată;

să îndeplinească toate cerințele privitoare la forma, locul și termenul de introducere.

În conformitate cu art. 131 alin 1 din Codul penal, în cazul infracțiunilor pentru care tragerea la răspundere penală se face la plângerea prealabilă, lipsa acesteia înlătură răspunderea penală. Aceasta lipsește când persoana vătămată nu a formulat-o. Neintroducerea plângerii echivalează cu o manifestare de voință unilaterală a persoanei vătămate și are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită.

În cazul retragerii plângerii prealabile, aceasta trebuie să fie totală și necondiționată. Procesual, lipsa plângerii determină neînceperea procesului penal, în timp ce retragerea ei atrage după sine încetarea acestuia.

Împăcarea părților

În literatura juridică, împăcarea părților este definită ca o înțelegere intervenită între persoana vătămată și infractor de a pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii. În cazul în care aceasta se realizează cu respectarea tuturor condițiilor impuse de lege, răspunderea penală a persoanei vinovate de infracțiune va fi înlăturată. Spre deosebire de restul cauzelor care înlătură răspunderea penală, împăcarea părților are efecte mai largi, în condițiile în care prin aceasta se înlătură atât consecințele penale cât și acelea civile, născute din săvârșirea infracțiunii.

Concluzii

Răspunderea juridică reprezintă una din instituțiile de bază ale dreptului. Noțiunea de răspundere implică diverse domenii precum juridic, politic, filosofic, moral. O multitudine de norme juridice reglementează diferite forme de răspundere juridică: civilă, penală, administrativă, disciplinară, contravențională etc.

Pentru a putea interveni, răspunderea juridică, indiferent de domeniul de aplicabilitate, trebuie să respecte o serie de principii, după cum am menționat în primul capitol al lucrării de față. Acestea sunt: principul legalității răspunderii juridice, principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi chemat să răspundă pentru fapta sa, decât dacă i se impută o greșeală, răspunderea fiind subiectivă, principiul răspunderii personale, principiul prezumției de nevinovăție, principiul proporționalității sancțiunii în raport cu gravitatea faptei, denumit și principiul justei sancțiuni, principiul non bis in idem, principiul celerității.

Tot în primul capitol am stabilit și care sunt pricipalele forme ale răspunderii juridice, respectiv: răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea contravențională, răspunderea administrativ-patrimonială, răspunderea din dreptul muncii, răspunderea din dreptul internațional, răspunderea funcționarilor publici, r, răspunderea avocaților, răspunderea medicală, răspunderea magistraților, urmând ca în capitolele următoare să abordăm, contextualizat, răspunderea juridică în dreptul muncii, punând un accent deosebit pe cele mai importante patru tipuri de răspundere: patrimonială, disciplinară, contravențională și penală.

În materia relațiilor de muncă, răspunderea juridică presupune datoria uneia din părți vinovate (angajat sau angajator) de a îndepta o faptă necorespunzătoare legii muncii, în timpul existenței unui contract individual de muncă. Aidoma oricărui domeniul de aplicare, și în dreptul muncii, pentru a exista răspundere juridică și, implicit, pentru ca o persoană să fie obligată să repare prejudiciul produs alteria, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile menționate în capitolul anterior, și anume: conduita ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura cauzală între prejudiu și fapta ilicită.

Întrucât lucrarea este intitulară „Răspunderea contravențională și răspunderea penală în dreptul muncii” am încercat ca în abordarea noastră să acordăm o importanță specială acestor două forme, descriindu-le, într-o primă fază, general, alături de celelalte două forme de răspundere juridical din dreptul muncii, urmând ca ulterior să le reluăm spre analiză în interiorul capitolului III.

Astfel, în ceea ce privește răspunderea contravențională, am convenit asupra faptului că ea este o formă de răspundere juridică, reglementată de normele dreptului contravențional ce se ocupă de date concrete precum contravenția, persoanele ce pot fi trase la răspundere, cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei, sancțiunile contravenționale, organele competente de a aplica sancțiunea, etc. Regimul juridic al răspunderii contravenționale este reglementat prin normele juridice ale Codului Contravențional și alte acte normative.

Contravenția se caracterizează prin patru elemente constitutive și anume: obiectul, subiectul, latura obiectivă (fapta) și latura subiectivă (vinovăția). Rolul răspunderii contravenționale este acela de a garanta derularea unei activități de muncă normale, prin sancționarea cu amendă corespunzătoare legii a subiectului responsabil de încălcarea normelor juridice.

Răspunderea contravențională în domeniul raporturilor de muncă reglementată de Codul muncii reprezintă o varietate a răspunderii contravenționale ce are o serie de caracteristici proprii, ce determină, totodată, modul său de aplicare.

Faptele pentru care sunt prevăzute contravenții, corespunzător art. 276 din Codul muncii sunt următoarele: nerespectarea dispozițiilor privind garantarea în plată a salariului minim brut pe țară, încălcarea de cătrea angajator a prevederilor art. 34, alin. 5 referitoare la neeliberarea unui document la solicitarea angajatului (salariatului), care să ateste activitatea derulată de acesta, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate; împiedicarea sau obligarea unui salariat ori grup de salariați, prin amenințări sau violențe, să stârnească, să participe la sau să muncească în timpul grevei; primirea la muncă a unei persoane pentru care nu a fost încheiat un contract individual de muncă, ori stipularea unui astfel de contract a unor clauze contrare dispozițiilor legale, precum nerespectarea prevederilor art. 16 și art. 57 din Codul muncii, încadrarea în muncă a minorilor ori folosirea acestora în vederea prestării unor activități cu încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul de muncă al minorilor, încălcarea de către angajator a prevederilor art. 134 referitoare la zilele legale de sărbătoare în care nu se lucrează și a art. 137 privind nerespectarea drepturilor salariaților la compensarea cu timp liber corespunzător sau cu un spor adăugat salariului de bază, în cazul salariaților unităților sanitare, de alimentație publică, precum și a celor din locurile de muncă în care nu poate fi întreruptă activitatea datorită caracterilio procesuluo de producție ori specificului activității; încălcarea de către angajator a obligației prevăzute de art. 135 referitoare la stabilirea unui program de lucru adecvat.

Cauzele care înlătură această formă de răspundere sunt: fapta săvârșită în legitimă apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, eroarea de fapt.

În ceea ce privește răspunderea penală în dreptul muncii, aceasta reprezintă „un ansamblu de drepturi și obligații corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se realizează în pricipal prin constrângerea exercitată de stat față de infractor, în condițiile și formele prevăzute de lege, în scopul stabilirii oridinei de drept și a resocializării infractorului”.

Răspunderea penală, ca modalitate de realizare a dreptului penal, este guvernată de anumite principii, ce au la bază principiile răspunderii juridice în general, analizate în primul capitol, dar cărora se aplică particularitățile specifice ramurii de drept vizată. Aceste principii sunt: infracțiunea reprezintă singurul temei al răspunderii penale, legalitatea răspunderii penale, fără vinovăție nu există răspundere penală, personalitatea răspunderii penale, principiul unicității răspunderii penale, al individualizării răspunderii penale, inevitabilității răspunderii penale, alături de promptitudinea răspunderii penale. Răspunderea penală în dreptul muncii presupune săvârșirea unei fapte ilicite a cărei caracteristică principală este că trebuie să constituie un act ilicit penal, respectiv o infracțiune. Tocmai din acest motiv este esențial ca fapta concret săvârșită să fie interzită de Codul muncii sau de alte legi speciale și să îndeplinească toate condițiile cerute de norma de incriminare corespunzătoare tipului de infracțiune vizat.

Condiția necesară și suficientă pentru fundamentarea răspunderii juridice penale este constatarea că fapta îndeplinește condițiile obiective și subiective prevăzute de norma incriminatoare pentru existența infracțiunii.

În final am descris cauzele de înlăturare a răspunderii penale, respectiv aministia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia, respectiv împăcarea părților.

Așadar, considerăm că tema aleasă este de o importanță evidentă în sfera dreptului, aducând atingere mai multor domenii de drept. Mai mult, sperăm ca prin actualul demers științific să fi acumulat minimul de cunoștințe care să poată reprezenta un suport teoretic propice activării ulterioare în domeniul juridic.

Bibliografie

AVORNIC, G., (coord)., Teoria generală a dreptului, Ed. Cartier, Chișinău, 2004,

BELU, A., CORSIUC, O., M., GODEANU, N., TITĂ, C., DRUMEA, M., Relații individuale de muncă, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008,

BÎRSAN, C., DOBRINOIU, V., ȚICLEA, A., TOMA, M., Societățile comerciale. Organizarea. Funcționarea. Răspunderea, Casa de presă și editură „Șansa”, București, 1993,

BOROI, A., GORUNESCU, M., POPESCU, M., Dicționar de drept penal, Editura All Beck, București, 2004,

CETERCHI, I., LUBURICI, M., Teoria generală a statului și dreptului, Universitatea București, 1989,

CETERCHI, I., CRAIOVAN, I., Introducere în Teoria Generală a Dreptului, Editura All, București, 1998,

Colegiul Medicilor din România – Legislație medicală, Ed. Info-Medica, 1998, vol. I

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers enciclopedic gold, București, 2012,

DOBRINOIU, V., PASCU, I., MOLNAR, I., NISTOREANU, G., BOROI, A., LAZĂR, V., Drept penal – parte generală, Editura Europa Nova, București, 1999,

ELIESCU, M., Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, 1972,

FILIPAȘ, A., BULAI, C., MITRACHE, C., Instituții de drept penal, ediția a III-a, Editura Trei, București, 2003,

FILIPESCU, I., Teoria generală a obligațiilor, Ed. Actami, București, 1998,

FLITAN, C., Răspunderea disciplinară a angajaților, Editura Științifică, București, 1959,

GHERGHINESCU, R., STANCU, I., Contravențiile la normele sanitoar-veterinare, Editura Ceres, București, 1982,

GHIMBU, S., ȚICLEA, A., Dreptul muncii, Ediția a III-a, Casa de Editură și Presă „Sansa” SRL, București, 1997,

GROZA, L., PĂRĂUȘANU, Gh., Reglementarea sancționării contravențiilor, Editura Științifică, București, 1973,

HOTCA, M., A., Drept contravențional, Partea generală, Editura Editas, București, 2003,

MIHAI, GH., MOTICA, R., Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului, Editura All, București, 1997,

MIRCEA, I., Temeiul răspunderii penale în România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987,

MITRACHE, C., Drept penal, partea generală, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1994,

MITRACHE, C., MITRACHE, C., Drept penal român, partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2006,

POPA, C., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2004,

POPESCU, S., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2000,

ȘTEFĂNESCU, I., T., Tratat de dreptul muncii, Editura Lumina Lex, București, 2003,

TITĂ, C., Munca și raporturile juridice de muncă, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005,

ȚICLEA, A., RUJOIU, C., NIȚĂ, STAN, I., TĂRĂCILĂ, D., CORBU, M., Răspunderea contravențională: Teorie, practică judiciară, îndrumar de constatare și sancționare a contravențiilor, legislație, Editura Atlas Lex, București, 1995,

ȚICLEA, A., POPESCU, A., ȚICHINDELEAN, M., TUFAN, C., ȚINCA, O., Dreptul muncii, Editura Rosetti, București, 2004,

ȚICLEA, A., (coord.), Codul muncii, adnotat și comentat, Editura Lumina Lex, București, 2004,

ȚICLEA, A, Tratat de dreptul muncii, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2007,

VONICA, R., P., Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex, București, 2000.