Psihologia Criminalilor
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII
ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII
LUCRARE DE DISERTAȚIE
TEMA: PSIHOLOGIA CRIMINALILOR
Conducătorul științific
Profesor Universitar Doctor CIUPERCA ELLA
Masterand
AMBROSIE BOGDAN
-Bucuresti 2016-
PSIHOLOGIA CRIMINALILOR
Bogdan AMBROSIE
Lucrare de dizertație – Academia Națională de Informații Mihai Viteazul – București
Managementul Informațiilor de Securitate Națională
[anonimizat]
Cuvinte cheie – Criminal; psihopatologie; profiler; circumstanțe; simptomatologie
CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
CRIMA ȘI CRIMINALUL ………………………………………………pag.4
Introducere……………………………………………………….……..pag.4
Studii efectuate in scopul explicarii tendintei criminale…………………pag.4-8
CAPITOLUL II – SPECIFICITATEA PSIHOPATOLOGIEI
CRIMINALILOR…………………………………………………………pag.9
2.1 Trăsăturile psihologice caracteristice criminalului…………………………pag.9-11
2.2 Profiling – portretul psihologic al criminalului …………………………….pag.11-14
2.3 Caracteristici ale criminalului …………………………………………………….pag.14-18
CAPITOLUL III – ANALIZA MODELELOR
MOTIVATIONALE ALE CRIMINALILOR……………………………pag.19
Componentele personalitatii criminalilor……………………………pag.19-23
Considerații specifice personalității psihopatice
și înțelegerii motivației criminale……………………………………..pag.23-30
3.3 Modul de operare – marcă a personalității criminalilor…………pag.30-36
3.4 Aspecte victimologice privind actul criminal………………………pag.36-44
Concluzii ……………………………………………………………………………………..pag.44-47
Bibliografie…………………………………………………………………………………..pag.48-49
CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
CRIMA ȘI CRIMINALUL
Introducere
Termenul personalitate este folosit pentru a descrie temperamentul și atributele emoționale ale unui individ, care practic îi determină comportamentul. Este vitală apropierea de psihologie în încercarea de a surprinde și înțelege comportamentul unui om, mai ales atunci când se dorește estimarea viitoarelor sale acțiuni.
În cazul infractorilor importanța personalității lor constă atât în descoperirea motivului pentru care au săvârșit respectiva infracțiune, în preconizarea unor viitoare infracțiuni, cât și în individualizarea unei pedepse care să reeduce cât mai bine infractorul.
O bună înțelegere a motivelor pentru care oamenii comit infracțiuni ar putea conduce în timp la controlarea lor, și totodată la diminuarea numărului lor. Prima etapă în prevenirea criminalității este, deci, înțelegerea acestui fenomen atât la nivel general, social, cât și la nivel restrâns, particular.
Conform unor teorii psihologice, în fiecare om se găsește în stare latentă o anumită psihoză sau deviație comportamentală, care, dacă este stimulată, se poate dezvolta, conducând astfel la un comportament deviant, împins chiar până la infracțiune. Astfel, de la simpla paranoia se poate ajunge până la piromanie sau chiar la crime în serie.
Iată de ce studiul personalității umane și a condițiilor în care se dezvoltă intenția criminală în mintea noastră este o problemă stringentă, mai ales având în vedere realitatea secolului pe care îl trăim, în care numărul crimelor comise crește alarmant în toate mediile sociale.
Uciderea a reprezentat întotdeauna un tabu pe care indivizi din specia umană au avut tentația de a-l transgresa. Uneori, această tentație capătă o formă aberantă, în sensul că la unii indivizi dorința de a ucide devine o obsesie. Mulți oameni cred că apariția de criminali în serie este un fenomen recent. Greșit. Criminalii în serie au apărut odată cu violența, cu invidia, cu frustrarea, cu furia și ura.
Studiile efectuate în scopul explicării tendinței criminale
Cercetarea pozitivistă prezintă o evoluție istorică care poate fi divizată în mai multe faze.
Prima fază ,aceea a cercetării intuitiv empirice, cuprinde toate teoriile emise în legatură cu natura criminalității în scopul de a lămuri raporturile existente între latura fizică și cea morală a individului. Aceste cercetări se bazează de multe ori pe convingerea că trăsăturile fizice ar trebui să servească la recunoașterea caracterelor psihice, a modului de gândire pentru fiecare individ.
Această modalitate de abordare a fenomenului criminal debutează cu lucrările unor filozofi antici- precum Aristotel, Socrate, Seneca etc.- și se continuă în Evul Mediu cu științe oculte care pretindeau posibilitatea recunoașterii caracterelor unei persoane în funcție de liniile mâinii, picioarelor frunții sau determinate de influența astrelor asupra destinului uman.
În cercetarile sale, Cesare Lombroso a sintetizat diferite aspecte cuprinse în studiile antropologice anterioare, putându-se identifica un prim punct de plecare al acestora în lucrarea lui Della Porta, care stabilea conexiuni și raporturi între diverse parți ale corpului și caracterele comportamentale corespunzătoare acestor trăsături fizice.
După această prima lucrare, lumea științifică, împărtășind idealurile umaniste, își concentrează studiile în domenii care vizează o mai buna cunoaștere a omului sub toate aspectele sale, inclusiv cele privind anumite devianțe fizice, considerate a avea o influență deosebită asupra comportamentului uman. În afara cercetărilor antropologice, se fac progrese și în domeniul psihiatriei și biologiei umane.
În paralel cu cercetările antropologice, o dezvoltare spectaculoasă au în acea perioadă și studiile din domeniul psihiatriei. Printre reprezentanții cei mai importanți îi menționăm pe : Pinel, Cabanis, Esquirol, Georget. Aceștia au studiat legătura dintre bolile mentale și criminalitate.
În acest context apare teoria monomaniei instinctive caracteristice numai anumitor criminali cu inteligența redusa.
În studiile sale, Thomas Abercombry susține că nebunia morala este caracteristică unei persoane care desi posedă un nivel de inteligență suficient de dezvoltat, este lipsită de principii morale. Această idee este preluată și dezvoltată în studiile realizate de Prichard (1768-1842) și Maudsley.
O altă direcție în analiza posibilelor cauze ale criminalității o reprezintă abordarea acestei probleme din perspectivă biologica.
De-a lungul anilor psihologii au dezvoltat sute de teste menite să măsoare amenințările izvorâte din personalitatea umană, încercând să demonstreze ipoteza că oamenii care au tendința de a se comporta într-o formă anti-socială se pot distinge ușor de oamenii normali. Astfel, s-au dezvoltat câteva forme de chestionare: unele ample, care măsoară mai multe tipuri de dimensiuni ale psihicului și personalității umane, iar altele axate pe o singură latură ce trebuie studiată.
Cel mai cunoscut și impresionant test amplu este Minnesota Multiphasic Personality Inventory și include 550 de afirmații pe care subiecții testați trebuie să le aprobe sau să le respingă, în funcție de cum li se potrivesc lor sau nu. Scorurile se încadrează în 10 categorii diferite, fiecare reprezentând un anume tip de personalitate. Răspunsurile la unele întrebări sunt mai ușor de prevăzut pentru infractori decât pentru oameni normali, rata densității fiind cam de 4 astfel de întrebări din 50. Acest test nu identifică însă doar probleme ce țin de delicvență ci și de noncomformism sau conflicte în viața de familie.
Până în epoca modernă, această obsesie de a ucide s-a disipat mai întâi în modul de viață primitiv, iar mai târziu a fost camuflată de relațiile și organizarea socială din Antichitate și Evul Mediu. Aceste perioade istorice au reținut, totuși, cazurile unor ucigași patologici ieșiți din comun.
În antichitate avem exemplele unor împărați romani precum Tiberius, Caligula sau Nero, care au lăsat în urma lor un număr impresionant de victime. Uciderea acestora nu era întotdeauna dictată, cum s-ar putea crede, de rațiuni legate de menținerea puterii. Nero, spre exemplu, în mod evident, ucidea și din „simplă plăcere”. La rândul ei, Epoca Medievală, când astfel de comportamente aveau destule șanse să fie ocultate într-o lume a violențelor extreme cotidiene, a cunoscut unele cazuri de ucigași care, prin sadismul de care au dat dovadă și prin numărul impresionant de victime pe care l-au lăsat în urmă, au depășit limita imaginabilului. Cele mai cunoscute exemple sunt: cazul mareșalului francez Gilles de Rais, un pedofil sadic, ucigașul a peste trei sute de copii, și cazul contesei maghiare Elisabeth Bàthory care a ucis sute de tinere fete pentru a folosi corpurile și sângele acestora în ritualuri vampiriste și antropofage, în speranța conservării propriei vitalități.
Criminalitatea în serie a preocupat de multă vreme funcționarul public numit polițist și opinia publică atunci când poliția a spus pe față că e vorba de un „criminal în serie”. Dar ce e un criminal în serie? Din punctul de vedere al omului obișnuit, al cetățeanului de pe stradă, un criminal este o persoană care a ucis o altă persoană folosind mijloace foarte crude care au dus la moartea acesteia. Criminalul în serie provoacă mai multe astfel de crime folosind aceleași mijloace crude aproape de fiecare dată, uneori lăsând și câte un indiciu la locul faptei. De cele mai multe ori ajung în închisoare, după ce au fost descoperiți și judecați, dar mulți rămân afară, pe străzi, continuând să omoare în multe cazuri oameni nevinovați.
În alte cazuri, omoară pentru că au fost surprinși de alte persoane, care trebuie apoi și ele suprimate. Alteori, omoară pentru că li s-a cerut să omoare, în această categorie intrând teroriștii, grupările separatiste, grupările mafiote etc. Criminalul în serie ucide și din motive psihologice. Nu de puține ori, specialiștii au constat că o traumă din copilărie sau adolescență, care a marcat persoana respectivă pe viață, a dus la producerea unor crime după aceeași tipologie. Poliția, de cele mai multe ori, încearcă să țină sub control criminalitatea, chiar dacă nu reușește totdeauna. La noi în țară, de obicei, un criminal nu ajunge să fie numit criminal în serie. De ce oare? Oare Poliția Română e atât de eficientă în descoperirea eventualilor criminali în serie? Înclinăm să credem că da.
Chiar și în cazul Rîmaru s-a acționat destul de repede. Dar mai sunt și alte motive la mijloc. Datorită unei mentalități ce domină în mintea românului, acest „instinct criminal” este destul de bine suprimat și stăpânit. Am putea spune că în România mai frecvente sunt infracțiunile de tâlhărie, furt, spargeri de locuințe, spargeri de mașini și infracțiunile de viol decât cele de crimă, omucidere. Un alt motiv pentru care în România nu prea se întâlnesc cazuri de criminali în serie este și faptul că în țara noastră nu sunt orașe cu milioane de locuitori.
Cel mai mare oraș, din punct de vedere demografic, este Bucureștiul, capitala țării. În S.U.A., de exemplu, cele mai multe crime în serie se produc în acele mari metropole, cum ar fi Los Angeles, New York, Chicago, Milwakee, New Orleans. Dar criminali în serie apar și în orașe mici, cu oameni care se cunosc de o viață. Este exemplul orășelelor din Scoția sau Țara Galilor de la începutul anilor 1950. Criminologii și poliția au ajuns la concluzia că ucigașii în serie apar mai ales în orașele mari, dar nu exclud nici orașele de provincie. Orice om de pe stradă, om obișnuit, poate deveni ținta unui criminal în serie. Criminologia, încă de la debuturile ei ca știință, a fost preocupată de studierea unor cazuri de ucigași sadici cu victime multiple. Cesare Lombroso, primul criminolog care a studiat cu atenție astfel de cazuri, a subliniat caracterul obsesiv al tentației de a ucide la unii criminali.
El a constatat în același timp „setea” de celebritate a acestui tip de ucigaș care „departe de a se rușina de crimele comise”, își făcea din ele un „titlu de glorie”. În acest sens, exemplificăm prin mărturia unui ucigaș celebru în epocă, Spadolino, care, aflat în pragul morții, a recunoscut că a ucis nouăzeci și nouă de persoane și își exprima regretul de a nu fi putut „completa suta”. Se prefigurează astfel două dintre caracteristicile ucigașului în serie, confirmate mult mai târziu de alți specialiști, respectiv substratul obsesiv al comportamentului criminal și dorința ca ororile comise să-i aducă celebritatea. Ucigașul în serie (serial killer în engleză, tueur en série în franceză), ca tip de criminal distinct, preocupă însă de relativ puțin timp cercetarea criminologică. Prioritatea în acest domeniu o dețin, fără dubiu, cercetătorii americani, fapt explicabil, în primul rând, prin numărul mare de cazuri de acest gen, cu care a fost nevoită să se confrunte societatea americană, mai ales în ultimii cincizeci de ani.
Dar, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, fenomenul generat de uciderile în serie a încetat să mai fie perceput doar ca o realitate tipic nord-americană; acest fenomen cunoaște astăzi o extensie planetară care pune problema marii criminalități transnaționale și transcontinentale. Riposta societală implică în consecință niște acțiuni concertate și diversificate, în scopul de a întări dispozitivele de securitate publică și de a asigura protecția persoanelor. Cufundați în societățile lor de origine, ucigașii în serie nu ezită să profite de unele dezvoltări tehnologice și de evoluția mentalităților, pentru a complexifica și a agrava activitatea lor ucigașă. Ucigașul în serie este greu de definit, deoarece delimitarea acestuia față de alte tipuri de criminal este și ea dificilă. Există însă unele elemente obiective și unele elemente subiective, care trebuie să se afle reunite pentru a putea vorbi despre un ucigaș în serie, și pe baza lor se poate schița o definiție a acestuia.
În anii 50, doi cercetători, Schuessler și Cressey și-au petrecut mai mult de 25 de ani studiind diferențele dintre personalitățile delicvente și cele non-delicvente. După studii îndelungate, au afirmat că nu pot stabili o conexiune directă între criminalitate și personalitate întrucât testele făcute de ei sunt relative. Există totuși dovezi că oamenii susceptibili de infracțiuni au un respect de sine mult mai mic decât ceilalți, dar acest fapt nu a putut conduce la o concluzie certă.
Impulsivitatea a fost deseori atribuită celor susceptibili de a comite infracțiuni întrucât s-a demonstrat că cei ce au comis deja infracțiuni sunt cu mult mai impulsivi decât oamenii normali. Totuși, acest lucru ar putea fi mai degrabă legat de dorința de a socializa pe care o au unii oameni, și nicidecum de a comite infracțiuni. Este cunoscut faptul că cei mai impulsivi criminali comit crimele în moduri și circumstanțe contradictorii față de comportamentul lor previzibil.
Deci testele de personalitate s-au dovedit a fi inutile în stabilirea unui grad înalt de diferențe între tendințele personalităților criminalilor față de cele ale non-criminalilor.Indiferent de abordare – axiologică, psihopatologică, sociologică – personalitățile anormale se vor defini prin abaterea cantitativă și calitativă de la media grupului social,în sensul defecțiuni manifeste, a disfuncționalității ca atare.Este imposibil de dat o definiție exactă a personalității psihopatice.
Prin.personalitate psihopatică înțelegem, în genere, personalități discordante, caracterizate prin particularități cantitative ale instinctului, temperamentului și caracterului, a căror activitate intențională și unitară este influențată de anomalii în aprecierea propriei persoane și a semenilor. Acest fapt determină înlocuirea valorilor reale cu false valori și a scopurilor autentice vitale cu pseudoscopurii
CAPITOLUL II – SPECIFICITATEA PSIHOPATOLOGIEI
CRIMINALILOR
Trăsăturile psihologice caracteristice criminalului
În privința elementelor subiective care concură la conturarea unei definiții a ucigașului în serie trebuie arătat, în primul rând, că acest tip de criminal acționează în baza unor impulsuri specifice, diferite de acelea care îl conduc, de regulă, pe un individ la comiterea unui omor. Ucigașul în serie nu omoară într-un moment de furie oarbă pe fondul unui conflict cu victima sau împins de pasiuni puternice și nestăpânite (ură, gelozie, răzbunare) și, rareori, din lăcomie, din interes material (criminalii în serie Țigănilă Iulian și Barbu Ion) sau un alt interes (social, profesional, politic etc.), așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în cazul infracțiunilor contra vieții. De altfel, această lipsă a unui mobil aparent din categoria celor comune, clasice, a făcut ca inițial faptele comise de ucigașii în serie să fie catalogate drept crime fără mobil. Această etichetă este total greșită, deoarece tocmai mobilul, în sensul corect al noțiunii, acela de impuls intern, de regulă, inconștient și incontrolabil, reprezintă factorul care declanșează trecerea la act în cazul ucigașului în serie. Numai că acest mobil este unul specific, atipic în raport cu omorurile clasice.
Sensul profund al termenului ucigaș în serie, din punct de vedere motivațional, a fost foarte bine surprins de Robert Ressler, unul dintre primii investigatori ai comportamentului acestui tip criminal, un pionier al profilingului, care constata: „Ei sunt obsedați de propriile fantasme și tentativa lor de a trece de la fantasmă la realitate, printr-un act neterminat, s-ar putea spune, se traduce prin obligația de a reproduce același act până când acesta se suprapune perfect fantasmei.” Cercetările efectuate au scos, într-adevăr, în evidență faptul că, în majoritatea cazurilor, ucigașul în serie are ca mobil obținerea unor senzații extreme, izvorâte din fantasme senzuale cu caracter pervers. Traducerea în fapt a acestor fantasme se îmbină sau se completează de cele mai multe ori cu căutarea unor senzații extreme de dominare, manipulare și stăpânire a victimei33, ceea ce corespunde unor impulsuri sadice ale subiectului.
a) Egocentrismul
Egocentrismul, ca o trăsătură a persoanei, se caracterizează prin tendința de a raporta totul la propria persoană, atât din punct de vedere afectiv cât și cognitiv. În anumite limite, egocentrismul privește conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana își face o imagine pozitivă despre sine, considerând că propria persoană este punctul de reper pentru toate sentimentele, emoțiile, totul raportându-se la sine și pentru sine. Dar, procedând astfel, omul se rupe de realitatea imediată și cade în subiectivism, nerecunoscând importanța lumii înconjurătoare. Sub aspect subiectiv, se dezvoltă exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar când acesta nu reușește, se dezvoltă invidia și mânia pentru ceilalți oameni. Se poate ajunge la sentimentele de frustrare, orgoliul, disperare, vanitate, care împing oamenii la izolare sau la conflicte cu ceilalți. Dacă egocentrismul este marcat și de egoism, se ajunge ușor la comiterea de infracțiuni, fie contra persoanei, fie contra avutului.
b) Labilitatea
Trecerea la comiterea unei crime este favorizată și stimulată de labilitate, care este o structură psihică slabă, schimbătoare, cu voință slabă, cu putere de stăpânire de sine slabă și nestatornică. Poate cuprinde mai multe planuri, precum: afectivitatea, supusă unor fluctuații, prevederea redusă și nesigură, inițiativa însoțită de renunțare, puterea de voință, șovăitoare și schimbătoare, influențabilitatea pronunțată, luarea de hotărâri pripite, etc.
Labilitatea este influențată de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de tulburări psihice deosebite, labilitatea se manifestă în limite acceptabile, dar la criminalii cu tulburări emoționale și la care nici nivelul de inteligență nu este ridicat, labilitatea este mai instabilă și trecerea la comiterea unei crime se face mai ușor.
c) Agresivitatea
Agresivitatea este o formă de manifestare a unei tendințe, a unui instinct existent în lumea animală și umană, anume tendința de combatere care constă în acte de înlăturare a unor obstacole ce intervin în momentele de împiedicare a omului de a-și satisface nevoile. În asemenea situații, agresivitatea este utilă în limite necesare. În cazul unor crime, agresivitatea se folosește în limite depășite și în scopuri antisociale, devenind un factor cauzator de pericol social.
Conform teoriilor personalității criminale, agresivitatea este de mai multe feluri: autoagresivitate (în cazul automutilărilor sau sinuciderilor), agresivitate fiziologică, agresivitate patologică (la persoanele psihopate sau psihotice), etc. Agresivitatea se dezvoltă în cazul împiedicării satisfacerii unor trebuințe sau dorințe. O asemenea obstrucționare provoacă emoții vii, tulburări și mânie care sporesc agresivitatea.
d) Indiferența afectivă
Indiferența afectivă este o stare fizico – psihică ce devine o trăsătură caracteristică a unor criminali, stare care favorizează trecerea la săvârșirea unei crime. Ea constă în absența unor emoții și sentimente de simpatie, prietenie între oameni, datorită cărora oamenii nu-și fac rău unul altuia sau unii altora. Criminologia modernă a dezvăluit că o trăsătură importantă a criminalului este lipsa acestor stări afective, lipsă care favorizează săvârșirea de infracțiuni.
Indiferența afectivă relevă ideea că infractorul este lipsit de inhibiția necesară pentru a se opri de la comiterea crimei, inhibiție pe care o aduce suferința altuia. Cercetările psihiatrice arată că la tipurile de criminali perverși există o răutate, o inafectivitate reală.
e) Indiferența morală
În criminologie s-a pus mult accentul pe faptul că criminalul nu se poate opri de la comiterea crimei de teama pedepsei prevăzute de lege. Lombrosso a explicat acest lucru prin grija predominantă pentru prezent, pentru comiterea crimei și satisfacțiile aduse de comitere și prin intensitatea mobilurilor și a dorințelor prezente.
Se consideră că criminalul neglijează judecata morală, distincția dintre bine și rău și urmările faptelor sale. Un rol important în această materie l-a avut Garofalo, care a subliniat rolul major al afectivității în comiterea unei crime, făcând distincția dintre nebunul moral și insensibilul moral. Primul este cel ce trăiește o plăcere anormală în comiterea unei crime pe când al doilea este lipsit de dureri simpatetice pentru alții și totodată de repugnanța interioară firească care reține oamenii de la crimă.
Profiling – portretul psihologic al criminalului
În timpul verii anului 1979, o femeie dintr-un oraș suburban de pe Coasta de Est a Americii de Nord a raportat poliției că a fost violată. După ce a studiat faptele din acel caz, ofițerul de investigație a ajuns la concluzia că 21 acesta era al șaptelea viol din ultimii doi ani cu același modus operandi. Nu erau piste de investigație rămase în vreunul din aceste incidente. Investigația, deși a ajuns departe, nu a fost furnizat niciun suspect. Raportul incidentului, împreună cu transcrierile interviurilor cu victimele, au fost înaintate la Trading Division – Federal Bureau of Investigation, cu o cerere din partea departamentului de poliție să fie furnizat profilul suspectului sau suspecților.
După o examinare atentă a materialelor supuse atenției de Behavioral Science Unit din Academia FBI, a fost construit un profil psihologic și furnizat agenției care l-a cerut. B.S.U. a afirmat că aceste violuri erau probabil comise de aceeași persoană și l-a descris ca fiind un bărbat alb de 25-30 de ani (cel mai probabil trecut de 20, până în 30 de ani), divorțat sau despărțit, având o slujbă marginală (muncitor necalificat), studii superioare, imagine proastă despre sine, locuind în imediata apropiere a locurilor unde au avut loc violurile și fiind implicat în infracțiuni de voyeurism. Era posibil ca poliția să fi vorbit cu violatorul în trecutul recent, datorită prezenței sale pe stradă la ore matinale. La trei zile după ce a primit profilul furnizat, agenția respectivă a alcătuit o listă cu 40 de suspecți din cartier care îndeplineau criteriul de vârstă.
Folosind informații suplimentare, pe lângă profil, și-au canalizat investigația asupra unui individ. A fost arestat într-o săptămână. Acest caz a demonstrat că profilul psihologic poate fi de ajutor. Așa s-a născut procesul de profiling care a fost definit ca o tehnică investigativă prin care sunt identificate caracteristici importante ale personalității și comportamentului unui infractor pe baza analizei crimei/crimelor pe care el sau ea le-a comis. Poate fi denumit „criminal profiling” și procesul prin care se indică trăsăturile de personalitate ale autorului unei infracțiuni, ținându-se cont de analiza câmpului infracțional, tipurile variate de personalități existente, datele statistice ale faptelor similare, precum și natura disfuncțiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei.
O definiție foarte uzitată este aceea că „profilul psihologic este o încercare elevată de a furniza anchetatorilor informații specifice despre un autor necunoscut ce a comis o infracțiune dată, proces bazat pe cercetarea atentă a locului faptei, victimologie și teoriile psihologice cunoscute.” În general, infracțiunile pretabile în folosirea profilului psihologic sunt omorul în serie, violurile în serie și tâlhăriile în serie. În special, profilul de personalitate a avut rezultate uimitoare în investigațiile omorului în serie și a violurilor în serie, violuri urmate sau nu de moartea victimei. Profilingul contribuie la investigația criminală, este o opinie, un punct de vedere obiectiv din partea unui specialist neimplicat inițial.
Când investigatorul furnizează unui profiler informații referitoare la victimă, datele pe care ofițerul trebuie să le prezinte sunt: ocupația (trecutăși prezentă), domiciliul (trecut și prezent), reputația la muncă, în cartier,descriere fizică, inclusive îmbrăcămintea ce o purta la momentul incidentului, statut civil, inclusiv copiii, membrii apropiați ai familiei, nivelde educație, statut financiar (trecut și prezent), informații despre trecutulfamiliei victimei și a părinților, inclusiv relația victimei cu părinții, trecut medical, fizic și mental, temeri, obiceiuri personale, obiceiuri sociale,folosirea drogurilor și a alcoolului, hobby-uri, prieteni și dușmani, recente schimbări în stilul de viață, recente acțiuni în justiție.
Datele despre autor ce mai pot fi determinate prin profiling sunt:
nivelul de inteligență, nivelul studiilor efectuate, stilul de viață, mediul dincare provine, nivelul adaptabilității sociale, tipul de personalitate,comportamentul, înfățișarea generală, nivelul adaptabilității emoționale,comportamente specifice destructurării psihice relevate, caracteristicile personalității dizarmonice relevate, locul de muncă (istoric – adaptabilitate
la locul de muncă), obiceiurile la locul de muncă, domiciliul în raport culocul faptei, statutul socio-economic, nivelul adaptabilității sexuale, tipul de perversiune sexuală (dacă este cazul), motivul faptei.
În procesul folosit de către o persoană în alcătuirea profilului psihologic al criminalului, informațiile sunt culese și evaluate, situația esterefăcută, ipotezele sunt formulate, apoi este alcătuit un profil, testat și sunt așteptate rezultatele.
Profiling-ul nu furnizează identitatea unui criminal dar indică tipul de persoană cel mai probabil care ar fi putut comite crima,datorită caracteristicilor unice, certe, și nu încearcă să explice acțiunile unuiinfractor violent. Profiling-ul nu va lua locul niciodată unei minuțioase și bine planificate investigații, nici nu va elimina investigatorii experimentați, bine pregătiți și inteligenți.
Desigur, în funcție de fiecare caz în parte,complexitatea raportului poate crește, datele furnizate de specialist putând fi mult mai variate. Se pot previziona, de asemenea, comportamentele ulterioare ale agresorului, se pot stabili direcțiile de atac ale anchetatorului, eventuale capcane ce se pot întinde autorului, date false ce pot ficomunicate presei pentru provocarea acestuia și, în acest fel, capturarea lui,
etc. Stabilindu-se, pe baza victimologiei și a background-ului victimei,persoanele
țintă ale agresorului, acestea pot fi atenționate, prevenirea fiind prioritară.
Sintetizând, putem spune că profilingul are în vedere faptul că:
– uciderea este un act de comportament;
– comportamentul reflectă personalitatea;
– infractorii transmit mesaje în timpul comiterii crimei;
– mesajele criminalilor sunt bazate și dezvoltate pe fantezie;
– investigatorul utilizează dovezi ale comportamentului verbal, fizic și sexual pentru a descifra mesajele criminalului;
– ochiul antrenat al investigatorului va descoperi toate aceste dovezi lăsate la fața locului.
În general, procesul de profiling cuprinde șapte pași:
1. evaluarea actului criminal în sine (în particular);
2. evaluare multilaterală a caracteristicilor scenei crimei;
3. analiza multilaterală a victimei;
4. evaluarea raporturilor preliminare ale poliției;
5. evaluarea raportului de expertiză al autopsiei;
6. dezvoltarea unui profil care să cuprindă caracteristicile critice ale unui criminal;
7. propuneri de investigație în alcătuirea unui profil.
Victima reprezintă cel mai important aspect în schițarea unui profil psihologic. În cazuri care implică supraviețuirea victimei, în principal victima unui viol, conversația exactă a acesteia cu infractorul este cea mai importantă și poate juca un rol foarte important în alcătuirea unui profil exact. Acest profil nu furnizează întotdeauna aceleași informații de la un caz la altul. Se bazează pe ce a fost lăsat sau nu în urmă, la locul crimei. Informațiile profilului pot include: rasa infractorului, sexul, vârsta, starea civilă, ocupația generală, reacția la interogarea poliției, gradul maturității sexuale, dacă individul poate fi capabil să atace din nou, dacă există posibilitatea ca el/ea să fi comis fapte similare în trecut, existența cazierului judiciar.
Când investigatorul furnizează unui profiler informații referitoare la victimă, datele pe care ofițerul trebuie să i le prezinte sunt: ocupația (trecută și prezentă), domiciliul (trecut și prezent), reputația la muncă, în cartier, descrierea fizică, inclusiv îmbrăcămintea pe care o purta la momentul incidentului, statutul civil, inclusiv copiii, membrii apropiați ai familiei, nivelul de educație, statutul financiar (trecut și prezent), informații despre trecutul familiei victimei și a părinților, inclusiv relația victimei cu părinții, trecutul medical, fizic și mental, temeri, obiceiuri personale, obiceiuri sociale, folosirea drogurilor și a alcoolului, hobby-uri, prieteni și dușmani.
Datele despre autor ce mai pot fi determinate prin profiling sunt: nivelul de inteligență, nivelul studiilor efectuate, stilul de viață, mediul din care provine, nivelul adaptabilității sociale, tipul de personalitate, comportamentul, înfățișarea generală, nivelul adaptabilității emoționale, comportamente specifice destructurării psihice relevate, caracteristicile personalității dizarmonice relevate, locul de muncă (istoric – adaptabilitate la locul de muncă), obiceiurile la locul de muncă, domiciliul în raport cu locul faptei, statutul socio-economic, nivelul adaptabilității sexuale, tipul de perversiune sexuală (dacă este cazul), motivul faptei. În procesul folosit de către o persoană în alcătuirea profilului psihologic al criminalului, informațiile sunt culese și evaluate, situația este refăcută, ipotezele sunt formulate, apoi este alcătuit un profil, testat și sunt așteptate rezultatele.
Profilingul nu furnizează identitatea unui criminal, dar indică tipul de persoană cel mai probabil care ar fi putut comite crima, datorită caracteristicilor unice, certe, și nu încearcă să explice acțiunile unui infractor violent. Profilingul nu va lua locul niciodată unei minuțioase și bine planificate investigații, nici nu va elimina investigatorii experimentați, bine pregătiți și inteligenți. Desigur, în funcție de fiecare caz în parte, complexitatea raportului poate crește, datele furnizate de specialist putând fi mult mai variate. Se pot previziona, de asemenea, comportamentele ulterioare ale agresorului, se pot stabili direcțiile de atac ale anchetatorului, eventuale capcane ce se pot întinde autorului, date false ce pot fi comunicate presei pentru provocarea acestuia și, în acest fel, capturarea lui etc. Stabilindu-se, pe baza victimologiei și a background-ului victimei, persoanele-țintă ale agresorului, acestea pot fi atenționate, prevenirea fiind prioritară. ente schimbări în stilul de viață, recente acțiuni în justiție.
Caracteristici ale criminalului
Crima în serie reprezintă uciderea de victime disparate în timp, de la zile la săptămâni sau luni, între ele. Aceste pauze de timp între omoruri sunt numite și perioade de „calmare”.
În terminologia psihiatrică, un criminal în serie poate fi clasificat ca psihotic sau psihopatic, depinzând de informațiile examinate ca și de faptele crimei. Din experiența lui Vernon J. Gerbert, totuși criminalul este rareori psihotic. Criminalii sunt de regula psihopați sexuali , care au o criminalitate profundă și sunt în mod cert în legătură cu realitatea.
In cazul unui ucigaș psihotic, acesta poate sugera că el ucide pentru că psihoza lui îl împinge să ucidă, iar în cazul unui ucigaș psihopat, în special un criminal în serie, Vernon J. Gerbert sugerează că el ucide pentru că ii place să ucidă.
Criminalii în serie au fost descriși ca inteligenți, fermecători, șmecheri, încântători și în general arătoși. Ei sunt indivizi mobili, capabili sa călătorească kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă și ușor de controlat. Victimele lor pot fi femei, copii, vagabonzi, homosexuali și prostituate.
Criminalii în serie sunt extrem de manipulativi și sunt deseori capabili să vorbească victimelor lor, mai ales pe terenul lor, descris ca „zona de confort”, un loc unde ei își pot controla victima. De multe ori ei folosesc un truc pentru a rămâne singuri cu victimele lor, își perfecționează continuu acest truc și au o iscusință stranie în recunoașterea potențialelor victime.
Un criminal în serie, în ciuda aparentelor exterioare, este un individ nesigur, el nu are nici o putere până nu are victima sub controlul său, el se simte în siguranță în acea superioritate temporală. Trebuie să observăm câteva caracteristici, având în vedere că ucigașul în serie are câteva trăsături aparte, din care vor fi descrise doar principalele șase:
Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracțional sunt în mod constant pluridisciplinare și nu bidisciplinare, așa cum s-ar putea crede din enunțurile unor lucrări cu această tematică, care utilizează termenul de psihosociologie a comportamentului deviant. În realitate există mai degrabă o tendință de cercetare de „tip sinergic” a crimei, atunci când se pune în discuție geneza ei sau, altfel spus, când se determină „criminogeneza”.
O analiză strict psihologică a actului criminal, fundamentată exclusiv pe cerințele determinării conținutului juridic al infracțiunii, constă în analiza modului în care, în pregătirea, săvârșirea și atitudinea post-infracțională, se manifestă psihicul autorului, elementele sale: inteligența, afectivitatea și voința. Conceptul de personalitate este esențial pentru o justiție ce se fundamentează pe adevăr, știință și dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea, justiția își racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.
Factorii psihologici nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în spațiul psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu în acest spațiu.
Criminalul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. El apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește. Pe această bază se încearcă să fie puse (mobiluri, motivații, scopuri), care declanșează trecerea la actul infracțional ca atare .
O amplă teorie asupra personalității criminale a creat Jean Pinatel, care consideră că în comportamentul criminal „trecerea la act” constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate, la delincvenții care comit acte grave, de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Nucleul personalității criminale este o structură dinamică, este reunirea și asocierea componentelor amintite, dintre care niciuna în sine nu este anormală.
Nucleul personalității criminale nu este un dar, ci o rezultantă. Autorul subliniază foarte hotărât, că ceea ce numește el „personalitate criminală” nu este un tip antropologic, vreo variantă a speciei umane. Departe de a avea vreo legătură cu criminalul înnăscut al pozitiviștilor italieni din secolul al XIX-lea, „personalitatea criminală pinateliană este un model de care analiza criminologică se servește în cercetările sale. Este un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional. Este un sistem de referință, o construcție abstractă care se substituie unei realități subiective”. Ideile avansate duc, în mod firesc, la concluzia că, în circumstanțe excepționale, orice om poate deveni delincvent. Diferența dintre nedelincvenți și delincvenți trebuie căutată în „pragul delincvențial”, în sensul că unii dintre nedelincvenți au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacție delincvențială, alții trec la act dintr-o incitație exterioară foarte ușoară.
Spre deosebire de aceștia, delincventul format – în opoziție cu nedelincventul – nu așteaptă ivirea unei ocazii propice, unei incitații exterioare, ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează. „În ultimă analiză, ceea ce permite cert distingerea nedelincventului de delincvent, dar chiar și a delincvenților între ei, este aptitudinea mai mult sau mai puțin pronunțată de trecere la act”. Subliniind apoi că personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar și de mediu, în criminologie este esențial să se studieze personalitatea în situație.
Există situații specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul criminal care rezultă dintr-o situație specifică constituie răspunsul (reacția) unei personalități la această situație. Dar există situații nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie să fie căutată. În asemenea cazuri, personalitatea este aceea care domină situația, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecință directă a activității personalității respective. Din această scurtă analiză rezultă că factorii de mediu influențează atât formarea personalităților, cât și a situațiilor.
Aceasta înseamnă că mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci în egală măsură, și prin faptul că ușurează structurarea personalităților criminale. Demonstrațiile logice constituie cele mai bune argumente moderne cu ajutorul cărora se poate combate nativismul în criminogeneză. Criminalul nu este reținut în săvârșirea actului său de oprobriul social, deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot așa cum este în stare să depășească obstacolele care apar în calea acțiunii lui criminale, întrucât el este dinamic și eminamente agresiv. În același timp, el reușește să depășească și aversiunea față de acte odioase, căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutrește sentimente de simpatie față de nimeni și, în consecință, poate comite orice crimă.
1. Crimele se repetă („în serie”), petrecându-se cu frecvență mai mare sau mai mică, adeseori crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele continuă până când asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul său, este ucis.
Definiția de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie. Este evident că nu există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal în „serie” și nici vreo frecvență stabilită a acestei activități macabre căreia i se aplică termenul de mai sus.
Această predispoziție este deseori recunoscută chiar de ucigaș. Mulți dintre ei, după ce au fost arestați, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost lăsați în libertate. Pentru cei mai mulți criminali în serie, actul crimei, dublat adeseori de abuz sexual și mutilare, constituie un motiv în sine. În plus, la fel ca în cazul stimulării prin alcool sau droguri, „doza” e din ce în ce mai mare. Așa cum un drogat nu se va vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la stimulent, tot așa și asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă până ce, fie va muri, fie va fi omorât, sau până când va fi prins și înlăturat din societatea pe care o afectează.
2. La fel ca în cazul omuciderilor „normale”, crimele tind să se petreacă în relație de unu la unu.
Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e omorâtă de o altă persoană. Convențional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii:
i) „crima pasională”, comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare;
ii) crima înfăptuită „cu sânge rece”, care se distinge printr-o premeditare atentă, motivată adeseori de speranța unui câștig personal.
O dată atins obiectivul propus (eliminarea soțului necredincios, de exemplu, sau a deținătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a mai presupune că asasinul va ucide din nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor, se poate vedea că, în anul 1989, în Anglia și Țara Galilor, o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane care se cunoșteau cu victima. Există și circumstanțe accidentale, în care un criminal în serie a ucis mai mult de o persoană într-un incident, adesea fiind vorba de membri ai aceleiași familii, ca și de o infracțiune complementară, cum ar fi hoția. Însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca și pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu și cu o singură victimă. În mare măsură, motivele unui asemenea scenariu sunt evidente. În mod clar, e mai „sigur” să lucrezi singur, în sensul că numai ucigașul știe despre crimă, și trebuie să ucizi o singură victimă, pentru că acest fapt reduce posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură sau ca victima să scape. Mai mult,caracterul individualist al criminalului în serie face imposibilă situația în care el să fie capabil sau dornic de a-și împărtăși nevoile și plăcerile altcuiva. Această concluzie reiese, în conformitate cu statisticile, din faptul că el duce o viață paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de familie și bun vecin.
Cu toate acestea surprinde frecvența cuplurilor, partenerilor și grupurilor criminale deși în acest caz indivizii din care se compune perechea depind unul de altul. Și totuși, cerințele de securitate, pe care ucigașul singuratic le simte ca fiind esențiale, sunt satisfăcute.
a). Cuplurile ucigașe
Sensul obișnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna implicați într-o relație sexuală, în care bărbatul e, în general partea dominantă. Se observă un fenomen interesant, și anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinații degenerate, “personalitatea lor combinată” se dovedește mortală doar atunci când sunt împreună. Pentru acest fenomen,francezii au născocit expresia „folie a deux” („iluzie împărtășită de două persoane legate emoțional”), iar psihologia – termenul Gestalt, conform căruia „întregul organizat e mai puternic decât suma părților lui”.
Printre cele mai cunoscute cupluri ucigașe se numără englezii Ian Bradly și Myra Hindley și australienii David și Catherine Birnei.
b). Partenerii
Noțiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relații sexuale. De obicei, după arestare „partenerii” se acuză reciproc. Exemple sunt William Burke și William Hare, scoțienii care ciopârțeau cadavrele.
c). Grupurile ucigașe
În orice discuție pe tema grupurilor ucigașe, se menționează numele lui Charlie Manson, deși „familia” lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu toate că nu există un model general, așa cum s-ar putea descoperi printre cuplurile și partenerii criminali, grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt , adeseori, grupurilor ucigașe li se poate aplica foarte bine același principiu de „folie a deux”. Indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o crimă, dar, adunați sub aripa unui grup cu o cauză comună și un lider, pot fi cuprinși de un val de „nebunie” colectivă.
3. Nu există – sau e foarte redusă – o conexiune între ucigași și victimă, persoanele implicate având foarte rar relații directe de rudenie.
Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată recentă: există victime care au fost alese tocmai pentru că aparțin familie asasinului, așa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care urmăresc un câștig financiar. Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când nici criminologia, nici medicina și nici arta investigației nu erau atât de dezvoltate, încât detectele de la început ceea ce acum ar fi considerate omucideri evidente. Dat fiind stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător că Mary Ann Cotton a putut să-și ucidă câțiva soți, și toți copiii vitregi, și să obțină ca în dosare cauza morții să fie trecută “febra gastrică”. Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică și comunicațiile între poliții, ca și înțelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare victimă/motiv au devenit tot mai dificil de mascat.
4. Cu toate că ar putea exista un „tipar”, sau un anume „tratament administrat victimei”, crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv rațional sau clar definit.
Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numește „explicație psihologică” a unei crime în serie – motive care-și au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a distinge binele de rău, într-o incapacitate de a lua o decizie, într-o exacerbare a poftelor și așa mai departe. În ciuda acestui fapt, individul este considerat responsabil de comportamentul său; într-adevăr, una dintre cele mai șocante observații a fost aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit, pur și simplu, de faptele sale, ca un psihopat a cărui violență să fie pusă pe seama devierii lui mintale. În mod frecvent, criminalul are o personalitate foarte bine organizată și rațională și, adeseori, își planifică crimele cu mult timp înainte.
5. Creșterea vertiginoasă a mobilității în spațiu, de la inventarea automobilului încoace, dă posibilitatea criminalului ca, la dorința lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori înainte chiar de a i se fi descoperit crima.
Așa cum absența mobilului face ca un polițist să întocmească cu greu o listă de suspecți, tot astfel și natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informații între forțele de poliție să fie dificil. Acest lucru e valabil mai ales în Statele Unite unde, pe lângă marea întindere a teritoriului, există o atitudine păgubitoare a multor poliții statale care-și păzesc, geloase, propriile teritorii. Până când nu apare un tipar special al crimei, e puțin probabil ca asasinatele să fie comparate între ele, chiar dacă e vorba de state învecinate. Până atunci însă, criminalul are suficient timp la dispoziție ca să mai poată comite și alte crime și să se afle deja într-un alt stat îndepărtat.
6. În mod obișnuit există un grad înalt de violență inutilă sau „exces de crimă”, în cadrul cărora victima e supusă unor brutalități exagerate.Pentru o mare parte a criminalilor în serie, actul în sine constituie întreaga motivație a omorului; ea nu e mijloc de a obține un alt sfârșit, ca în cazul jafului, unde esența unui succes al operației este dată de fugă.
CAPITOLUL III – ANALIZA MODELELOR
MOTIVATIONALE ALE CRIMINALILOR
Componentele personalității criminalului
„Sistemul personalității” este lipsit de transparență, astfel încât el nu poate fi cunoscut decât prin investigații complexe. Elementele sale constitutive, atât cele simple, cât și cele complexe, se află într-un sistem de legături multiplu determinate, astfel încât fenomenul personalității este dificil de cunoscut și reclamă utilizarea unor mijloace științifice deosebit de sensibile pentru a efectua o analiză eficientă. Analiza este posibilă datorită proprietății personalității de a se proiecta în lumea exterioară prin impulsuri, atitudini, conflicte, ceea ce fundamentează și face posibil întregul sistem al științelor comportamentale, inclusiv al psihologiei juridice. În analiza personalității, în literatura de specialitate și în practica de investigare pluridisciplinară, se disting două planuri de analiză: planul componentelor personalității și planul tipurilor de personalitate. Personalitatea din perspectiva acestor două planuri are două componente: componentele biopsihologice și componentele sociale.
Componentele biopsihologice Componentele biologice ale personalității cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent dacă unele caracteristici se regăsesc și la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu (caracteristici înnăscute). La noi în țară, ereditatea criminală a fost totuși considerată o cauză a devianței lui Ion Rîmaru, al cărui tată, Florea Rîmaru, pare să fi fost, de asemenea, un asasin în serie, responsabil de uciderea a patru femei în anul 1944. Cele patru crime au fost comise în aceleași condiții și cu același „modus operandi” ca și în cazul fiului. Dar comportamentul bestial al tânărului Rîmaru poate fi explicat și prin prelungirea unor „valori” și atitudini pe care tatăl i le-a transmis prin conviețuire, mai mult sau mai puțin conștient. În prezent, se consideră că un întreg complex de factori duce la apariția unor asemenea monștri: fizici, psihologici, sexuali, sociali.
De pildă: temperament violent, plus traume suferite în copilărie, plus eșecuri sexuale sau apetență sexuală ieșită din comun, plus ratare profesională, plus alte încălcări ale legii, descoperite sau nu, plus un context care să-l îndemne pe autor să comită prima crimă. Este aproape unanim recunoscut faptul că, odată ce au prins „gustul sângelui”, criminalii în serie cu greu se mai pot opri din proprie voință. Lipsa lor de autocontrol este considerată de specialiști drept o dovadă a infantilismului intelectual sau afectiv. În determinarea comportamentului, și mai cu seamă a celui deviant, calitățile sau deficiențele majore ale organismului, caracteristicile temperamentale, precum și constelația aptitudinală a individului constituie forțe adesea determinante.
Calitățile și deficiențele majore ale organismului, cele vizibile, își pun amprenta în mod hotărât asupra personalității. Oamenii cu un organism bine structurat, dublat și de o înfățișare atrăgătoare, au o siguranță de sine, comportamentul lor fiind, în mare parte, determinat în mod avantajos de constituția lor fericită. În opoziție cu aceștia, o capacitate redusă de rezistență la greutăți fizice sau deficiențe senzoriale ori locomotorii influențează negativ formarea personalității. Sentimentul de inferioritate generat de structura mică sau de disfuncții organice, potențate și prin disprețul tacit sau exprimat de cei din jur, adesea incită la comportamente compensatorii – „vitejia” lui Napoleon pare să fie ilustrativă – care nu o dată pot duce la comportamente deviante. Sentimentul inferiorității este una din caracteristicile cele mai generale ale infractorilor. Temperamentul constă în acele caracteristici formale care se referă la modul cum se desfășoară viața psihică a individului. Termenul românesc cel mai apropiat este „fire”.
Astfel, vorbim de fire lentă, fire iute, apoi de oameni la care stările afective sunt durabile sau mai puțin durabile, de ușurința sau dificultatea de a se comuta de la o stare psihică la alta. Înzestrarea aptitudinală a personalității se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștințe ori îndemânări de ordin general sau special. Inteligența, de pildă, este considerată ca fiind o aptitudine generală, câtă vreme îndemânarea constituie o aptitudine specială. Impactul factorilor sociali asupra aptitudinilor înnăscute este ușor de demonstrat. Oricât de talentat, de înzestrat nativ pentru muzică ar fi cineva, nu poate atinge niveluri superioare fără studii de specialitate.
Pe de altă parte, niciun desenator, chiar de geniu, nu va deveni un bun falsificator de bancnote sau diplome, dacă aptitudinile lui nu vor fi susținute de atitudini antisociale puternice (relația aptitudini-atitudini). Îndeosebi pe acest plan se evidențiază nu numai complexitatea personalității, ci și contradictorialitatea ei. O caracteristică superioară pozitivă – mare talent la desen – devine socialmente negativă prin manifestarea ei pe un tărâm prohibit de societate. Tot astfel, inteligența, dacă nu este asociată cu onestitatea (atitudinea socială pozitivă) poate să evolueze în direcția formării unei personalități de criminal.
Componentele sociale Componentele sociale se referă la efectele acțiunii unor agenți de natură socio-culturală (mediu social, fenomenul învățării ca substrat și mecanism al educației spontane și instituționalizate), traduse în structuri achiziționate (caracter, atitudini) care, pe măsura consolidării lor, devin forțe motrice, chiar motive care modelează comportamentul. Componentele biologice se dezvoltă și acționează în condițiile existenței și ale acțiunii concomitente ale componentelor sociale. Deci, dezvoltarea personalității se realizează în timp, prin interacțiunea celor două blocuri mari de componente.
Dacă pe just motiv putem vorbi de o devenire permanentă a personalității, tot așa și crimiogeneza trebuie să fie privită ca un proces de durată, în care factorii biologici individuali sunt întreținuți cu cei sociali, ceea ce împrumută fenomenului infracțional nu numai multicauzalitatea, dar și polimorfia specifică. Prin caracter se înțelege ansamblul trăsăturilor esențiale și calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil și permanent.
Activitatea individului însă, se mulează pe „modele” socioculturale de comportare și, pe măsură ce se interiorizează, sunt trăite sub formă de atitudini față de alți oameni, față de muncă și activitate în general, precum și în atitudinea față de sine însuși. Dacă prin atitudine vom înțelege maniera de a se comporta într-o situație, atunci devine clar că atitudinea față de alții și față de sine constituie acele fundamente ale caracterului care determină, în mare măsură, fie formarea unei personalități echilibrate (om sociabil, activ, exigent față de sine), fie formarea unei personalități deviante (bănuitor, distant și nepăsător față de alții, cu o mare doză de egoism).
Instabilitatea emotiv-acțională Din cauza experienței negative, a educației deficitare primite în familie, a deprinderilor și practicilor antisociale însușite, criminalul în serie este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acțional, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitatea, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esențială a personalității dizarmonic structurată, o latură unde traumatizarea personalității se evidențiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivității criminalilor în serie care se caracterizează prin lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacități de autoevaluare și de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate față de sine și față de alții.
Inadaptarea socială Orice criminal în serie este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a realizat în condiții neprielnice și în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute criminalilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (părinți decedați, divorțați, infractori, alcoolici), unde nu există condiții, priceperea sau preocuparea necesare educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinților nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenția cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influența necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile, pot fi actualizate, conducând la devianță și apoi la crimă. Acțiunea infracțională reprezintă, etiologic, un simptom de inadaptare, iar comportamentul este o reacție atipică.
Sensibilitatea deosebită Anumiți excitanți din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acțiune cu mult mai mare ca asupra omului obișnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacțiilor acestora. Pe criminalul în serie îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiții, elaborat pe linie socială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecințe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice și psihice.
Duplicitatea comportamentului Conștient de caracterul socialmente distructiv al actului infracțional, criminalul în serie lucrează în taină, observă, plănuiește și execută totul ferit de ochii oamenilor, în general, și ai autorităților, în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalității, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracțională, ci tot timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale „specialității” infracționale. Acest „joc” artificial îi denaturează actele și faptele cotidiene, făcându-l ușor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a „vieții duble”, îi formează criminalului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieții. Exemplificăm în acest sens pe celebrul Ted Bundy din SUA și Bota Grigore din România.
Imaturitatea intelectuală Aceasta constă în incapacitatea criminalului în serie de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale antisociale. Există ipoteza că acesta este strict limitat la prezent, acordând o mică importanță viitorului. Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligență (IQ), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la comiterea crimei efectuându-se în condițiile unei prudențe minime față de pragurile de toleranță a conduitelor în fapt.
Imaturitatea afectivă Constă în decalajul persistent între procesele cognitive și afective, în favoarea celor din urmă. Din cauza dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacții disproporționate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realității. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obținerea unor plăceri imediate, minore și uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă față de problemele reale și importante, este lipsit de o poziție critică și autocritică autentică, este nerealist, instabil emoțional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune criminalul în serie la manifestări și comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave. Frustrarea Este o stare emoțională resimțită de criminalul în serie atunci când este privat de unele drepturi, recompense, satisfacții etc., care consideră că i se cuvin sau când în calea obținerii acestor drepturi se interpun obstacole.
Frustrarea este resimțită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat activitatea instanței corticale de comandă a acțiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală. Infractorii reacționează diferențiat la situațiile frustrante, de la abținere (toleranță la frustrare) și amânare a satisfacției până la un comportament agresiv. Cei puternic frustrați au tendința să-și piardă pe moment autocontrolul, acționând haotic, inconstant, atipic, agresiv și violent, cu urmări antisociale grave. Complexul de inferioritate Este o stare pe care criminalul în serie o resimte ca un sentiment de insuficiență, de incapacitate personală.
Complexul de inferioritate apare în urma unor deficiențe, infirmități reale sau imaginare fiind potențate și de către disprețul, dezaprobarea tacită sau experimentată a celorlalți. La majoritatea criminalilor în serie există un nucleu al personalității ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Egocentrismul reprezintă tendința individului de a raporta totul la el însuși, el și numai el se află în centrul tuturor lucrurilor și situațiilor. Atunci când nu își realizează scopurile propuse devine invidios și susceptibil, dominator și chiar despotic.
Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese. Este un individ care nu este capabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna și în toate situațiile dreptate. Își minimalizează defectele și insuccesele, își maximizează calitățile și succesele, iar atunci când greșește, în loc să-și reconsidere poziția, atacă cu virulență. Labilitatea este trăsătura personalității care semnifică fluctuația emotivității, capriciozitatea și, ca atare, o accentuată deschidere spre influențe, acțiunile individului fiind imprevizibile. Instabilitatea emoțională presupune o insuficientă maturizare afectivă, criminalul fiind robul influențelor și sugestiilor, neputând să-și inhibe pornirile și dorințele în fața pericolului public și a sancțiunii penale.
Agresivitatea apare atunci când criminalul este împiedicat să-și satisfacă dorințele și se manifestă printr-un comportament violent și distructiv. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt autoagresivitatea și heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței spre alții, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi uciderea în serie. J. Pinatel mai evidențiază două forme distincte ale agresivității: ocazională și profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalității infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conștient. Indiferența afectivă este strâns legată de egocentrism și mai poartă numele de insensibilitate morală.
Ea se caracterizează prin incapacitatea criminalului în serie de a înțelege durerile și nevoile celorlalți, prin satisfacția resimțită față de durerile altora. Indiferența afectivă redă stările de inhibare și dezorganizare emoțională. Această latură a personalității criminalului în serie se formează de la vârste timpurii, fiind una din principalele carențe ale procesului socializării, un rol important deținându-l în acest plan funcționarea defectuoasă a structurii familiale, precum și stilul educațional adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, criminalul nu este conștient de propria-i stare de inhibare emoțională, ceea ce explică atât calmul, cât și sângele rece cu care sunt comise o serie de infracțiuni de o violență extremă. Legătura strânsă dintre indiferența afectivă și egocentrism constă în faptul că ucigașului în serie îi este străin sentimentul vinovăției, al culpabilității.
Considerații specifice personalității psihopatice și înțelegerii motivației criminale
Fascinația de care se „bucură” din ce în ce mai mult personalitatea psihopatică a „serial killerului” necesită o investigație științifică de către psihologi și criminaliști, pentru a găsi explicații etiologice de natură psihanalitică în motivația criminală la criminalul în serie. Opinând pentru definirea crimei în serie – așa cum am arătat – ca „reprezentând uciderea de victime diferite în timp, de la zile, săptămâni sau luni între ele, comise cu relativ același mod de operare și de către același autor, în funcție de determinările pulsionale imprevizibile ale dicteului sau genetic activate conjunctural”, se poate aprecia că procesul repetitiv este posibil a fi explicat la criminalii în serie prin defectarea instinctualității de tip sexual, în sensul formării unui mecanism repetitiv (bioinstinctual), hormonal constituțional, care presează ciclic, determinând tensional orientarea catharsică în direcția suprimării vieții și care, episodic, psihopatul, deși o conștientizează critic, nu o poate controla, deturna sau stăpâni, motiv pentru care faptele sale sunt săvârșite cu intenție directă, prevederea rezultatelor, socialmente periculoase, făcându-l deplin responsabil.
În sprijinul acestor realități constatate și cu prilejul propriilor noastre investigații, exemplificăm criminalul în serie Williams Heirenes, student al Universității din Chicago, care cu rujul uneia dintre victime, a scris pe o oglindă un mesaj disperat: „Pentru numele lui Dumnezeu, arestați-mă până nu mă apucă din nou. Nu mă pot abține!” Înțelegerea motivației criminale și mai ales orientarea predictivă (din păcate nu și cu certitudine previzibilă) este totuși extrem de utilă în identificarea și capturarea urgentă a serial killerilor, înainte ca aceștia să o comită din nou. De aici, importanța de excepție a identificării amprentei psihocomportamentale în baza căreia se desprinde știința și arta în materie căci, o mare parte a efortului trebuie canalizat spre înțelegerea motivației criminalului pentru că „cei care nu ucid pentru bani se deosebesc fundamental de ceilalți asasini. Ucigașii și violatorii nu caută profitul, ei caută dimpotrivă, un fel de plăcere, perversă fără doar și poate, dar pe care am putea să o înțelegem…”. Un serial killer este permanent motivat, se află sub presiune tensională orientată sexual de frustrație repetitivă, el rămâne mereu în deficit catharsic insuficient pentru că, de fiecare dată, crima cea mai recent finalizată nu reușește să-i satisfacă în întregime fantasmele (acest „deficit hedonic” retensionează relația individului în sfera sexual motivațională, în sensul că, din acel moment, acesta proiectează o nouă faptă, jocul fantasmelor fiind orientat către obținerea, de această dată – în proiecția sa – a catharsisului deplin).
Un serial killer resimte o frustrație analogă, rămâne mereu cu pofta insuficient satisfăcută, pentru că actul cel mai recent, crima, nu-i iese la nivelul fantasmelor sale. După crimă, trece în revistă ceea ce ar fi putut face mai mulțumitor pentru el și n-a făcut. David Berkowitz afirma: „La naiba, am omorât-o prea repede. Nici nu am avut timp să profit. Trebuia să o torturez mai mult, altfel ar fi trebuit să o fac, trebuia să o sodomizez etc.”. Captivat de asemenea gânduri, ucigașul își anticipează deja viitoarea victimă, care, de această dată, va fi perfectă, creându-se iluzoria proiecție a făptuitorului serial killer de a-și apropia realitatea criminală de propriile-i fantasme.
Semnificația conceptului de normalitate Sunt criminalii în serie oameni normali? Pentru a putea înțelege și defini „patologicul”, anormalul, trebuie să facem referință la sfera normalității, întrucât boala mintală nu poate fi înțeleasă și explicată decât în raport de comparație cu sănătatea mintală. Pentru psihopatologie problema normalității este deosebit de importantă întrucât ea reprezintă criteriul de evaluare al tulburărilor clinice, considerate ca „abatere de la normalitate”.
Conceptul de normalitate, desemnând starea de echilibru, implică adaptarea atât pe plan intern, intrapsihic, cât și în planul lumii externe a individului, având prin aceasta o semnificație antropologică lărgită. „Inteligența este și rămâne normală în viața practică, în măsura în care își manifestă și își păstrează caracterul empiric. Ea trebuie să fie și să rămână conformă cu experiența. Spiritul omenesc este prin urmare sănătos atunci când simte, judecă și hotărăște potrivit cu experiența, și bolnav atunci când se îndepărtează sau chiar se înstrăinează de ea”.
Această definiție este cea care corespunde concepției despre normalitate și boală psihică în sfera psihopatologiei. Limitele de variație ale „normalului” permit ca să distingem câteva aspecte nepatologice, care nu pot fi considerate nici chiar ca anomalii. Acestea sunt conceptele de „diferit” și „divers”. Intervine în acest caz, un nou cadru lărgit al „acceptabilului” în care sunt incluse următoarele aspecte: normalul ca indicator standard al unor valori culturale; diferitul, ca o altă formă posibilă a normalității; diversul, ca o variantă de tip formal a normalității. În esența lor, cele trei concepte de mai sus exprimă de fapt ipostaze diferite ale unor variații acceptabile în sfera normalității. Un alt aspect care intră în discuție la criminalii în serie este reprezentat de raportul dintre normalitate și adaptare. Se consideră că adaptarea este simplul proces de acceptare care este oferit criminalului de mediul exterior sau de societate.
Adaptarea este o investire de energie orientată pentru ca individul să se integreze și să poată rezista în fața presiunii exercitate asupra lui de psiho-traumatismele sociale, dublată de capacitatea acestuia de a rezista la tensiunile impuse de legăturile sociale. În felul acesta, procesul de socializare reprezintă achiziția aptitudinii de a putea efectua eforturile de adaptare socială continuă, pentru a-și însuși și menține rolurile sociale dobândite. Cu toate acestea s-a constatat faptul că pentru un individ normal este imposibil să se poată adapta la toate grupele sociale. Din acest motiv utilizăm drept criteriu al normalității „adaptabilitatea”, afirmând că „individul normal nu este niciodată complet adaptat, în schimb psihopatul este o persoană inadaptabilă”. Atât normalitatea, cât și anormalitatea depind de variațiile mediului exterior în ceea ce privește capacitățile de adaptare ale individului, fapt care va declanșa suferința. Un alt aspect de care este legată atât normalitatea, cât și anormalitatea este dimensiunea istorică, psiho-biografică, a individului, a factorilor de viață care pot interveni fie în sens „protector”, fie având semnificație de „risc morbigenetic”. Datele de antropologie culturală au pus în evidență faptul că manifestări psiho-comportamentale, care sunt considerate ca patologice în cadrul unei arii socio-culturale, pot fi acceptate ca normale în alta. În felul acesta „boala devine ea însăși o normă de viață, dar o normă de tip inferior în sensul că nu permite niciun fel de abatere în afara cadrului ei strict limitat”.
În sensul acesta, bolnavul și-a pierdut capacitatea unei adaptări flexibile la condițiile oferite de mediu, în raport cu indivizii normali care dispun în mod liber de această aptitudine. Boala este o nouă formă de viață caracterizată prin manifestări fiziologice și psihologice noi, diferite. A fi sănătos nu echivalează cu a fi normal într-o situație dată, ci de a fi normativ în această situație, ca și în alte situații diferite ca posibilități oferite individului. În felul acesta „boala se înfățișează ca o conduită a omului care a suferit o dezorganizare a funcțiilor sale vitale”. În concluzie „sănătatea și boala nu sunt decât două moduri esențialmente diferite. Ele nu trebuie considerate ca principii distincte, entități care-și dispută între ele organismul viu. În realitate, între aceste două moduri de a fi nu există decât diferențe de grad: exagerarea, disproporția, dizarmonia fenomenelor normale constituie starea de boală”.
Procesul de dezorganizare în psihopatologia criminalului Am stabilit că normalitatea este condiția naturală a stării de echilibru psihic, dar concomitent ea reprezintă și criteriul de evaluare a abaterii de la normă. În cazurile oferite de psihiatria clinică, dincolo de aspectul „tablourilor clinico-nosologice”, din punct de vedere psihopatologic, în procesul de dezorganizare al normalității psihice se disting mai multe forme specifice. Dezorganizarea în psihopatologia criminalului trebuie considerată, din punct de vedere dinamic, ca un proces extrem de complex. Ea trebuie înțeleasă ca reprezentând noi modele funcționale adaptate condițiilor patogenetice care au produs dezorganizarea.
Aceste „modele patologice” provin din structurile normale ale persoanei și ele depind de tipul de personalitate, de capacitățile de „a se opune” acțiunii factorilor morbi-genetici, de nivelul de dezvoltare-maturizare al personalității, de dispozițiile ereditare ale acesteia etc. Formele de organizare, precum și cele de dezorganizare ale personalității au o dinamică constitutivă extrem de precisă, urmând regulile referitoare la organizarea sistemului personalității. Acesta stabilește că funcțiile psihice, considerate ca instanțe structurale ale personalității, sau niveluri de organizare, se dezvoltă progresiv de „jos în sus”, de la simplu, stabil și bine organizat, către complex, instabil și mai puțin bine organizate.
Aceasta este dinamica procesului de organizare. Invers, în raport cu dinamica procesului de organizare, procesul de dezorganizare al sistemului personalității se va produce de „sus în jos” de la complex către simplu, reluând, în sens invers dinamica dezvoltării. Este vorba de fapt de un proces de disoluție funcțională, reprezentând însăși formele patologice. Boala fiind rezultatul unui proces de disoluție funcțională trebuie privită sub două aspecte diferite: aspectul negativ, reprezentat de nivelul de atingere a sistemului personalității; aspectul pozitiv, sau cel al simptomelor, reprezentat de nivelul de eliberare al inhibiției pe care procesul morbid îl exercită asupra stării de normalitate funcțională, sau de integritate anatomo-fiziologică al sistemului personalității umane.
O sumara enumarare a catorva dintre celebri criminali care au existat ar fi:
1. Gilles de Rais s-a nascut in 1404 si este considerat a fi precursorul ucigasului in serie modern. De Rais a fost capitan in armata condusa de Ioana D'Arc. Ulterior, a fost acuzat, si in cele din urma condamnat la moarte, pentru torturarea, violarea si uciderea a zeci, daca nu chiar sute de copii in 6 si 18 ani. Victimele sale preferate erau baietii blonzi, cu ochi albastri.Potrivit martorilor oculari, Gilles de Rais ii atragea pe copii in locuinta sa, dupa care ii viola, ii tortura, ii mutila si ii omora. De regula, ejacula pe cadavre. Nu se stie numarul precis al victimelor pentru ca multe dintre ele au fost arse. Oricum, se estimeaza ca ar fi fost intre 80 si 200. Unii spun chiar 600.
2. Pedro Alonso Lopez este de departe unul dintre cei mai periculosi criminali in serie din toate timpurile. A ucis in jur de 300 de persoane. Cunoscut ca Monstrul din Andes, Lopez si-a inceput "cariera"omorand in jur de o suta de femei indigene din Peru, pana in 1978. Prins de autoritatile tribale, a fost condamnat la moarte. Un misionar american i-a convins insa pe indigeni sa il lase sa il duca pe Lopez la politie. Norocul criminalului a fost ca, pentru politisti, uciderea a zeci de femei indigene nu prezenta importanta, asa incat l-au eliberat.Lopez a plecat in Ecuador unde a ucis 3-4 fete pe saptamana. A fost din nou prins in 1980, cand a marturisit ca a omorat in total peste 300 de oameni. Politistii nu l-au crezut pana cand o inundatie a scos la iveala una dintre gropile comune unde Lopez isi ingropase o parte din victime.
3. Joachim Kroll s-a nascut in 1933 si a fost un ucigas in serie si canibal de origine germana, cunoscut si ca Ruhrkannibale sau Duisburger Menschenfresser. A fost condamnat pentru 8 crime, insa a recunoscut 13. Obisnuia sa-si taie victimele in bucati si sa le conserve in frigider, pentru a economisi banii care i-ar fi dat pe carne, dupa cum a marturisit criminalul. In aprilie 1982, dupa un proces care a durat 151 de zile, Joachim Kroll a fost condamnat la inchisoare pe viata… mai precis la inchisoare pe noua vieti. In 1991, criminalul a murit in urma unui atac de cord.
4. Albert Fish s-a nascut in 1870. Cunoscut si ca Gray Man, Varcolacul din Wysteria si Vampirul din Brooklyn, el a molestat peste 100 de copii – dupa spusele sale – si a fost principal suspect in peste 5 cazuri de crima. Fish a recunoscut trei dintre crimele descoperite de politie si a marturisit ca ar fi injunghiat alte doua persoane. Lui Fish ii placea sa bea sangele victimelor, sa le taie si sa manance diferite parti din corpul acestora.A fost judecat si executat.
5. Henry Lee Lucas a marturist ca a ucis aproape 3.000 de oameni. Politia a infiintat o unitate speciala care sa se ocupe strict de descoperirea adevarului referitor la crimele lui Lucas. Pana la urma s-a constatat ca era vorba de in jur de 100 de victime, pe care le masacrase cu ajtorul unui complice: Ottis Toole.Multe alte cazuri de morti neelucidate au fost initial inchise crezandu-se ca victimele au fost ucise de Lucas. Ulterior, s-a dovedit ca nu era asa si ca marturisirile lui erau doar o modalitate de a se juca si de a pune politia pe drumuri. Lucas a fost initial condamnat la moarte, ulterior pedeapsa i-a fost comutata la inchisoare pe viata. In 2001, Henry Lee Lucas a murit in inchisoare din cauze naturale.
6. Bruno Ludke s-a nascut in Germania si a inceput sa ucida in 1927 cand avea doar 18 ani. A luat viata a 85 de femei. De abia in timpul celui de-al doilea razboi mondial, Ludke a fost prins de politie pentru ca a agresat sexual o fata si, pentru asta, a fost sterilizat. Dar asta nu l-a impiedicat sa continue sa atace femei, pe care le viola si apoi le strangula sau le injunghia.A fost prins din nou in 1943. Inainte de proces, Ludke a fost declarat nebun si internat intr-un spital psihiatric. Acolo, medicii i-au facut tot felul de experimente teribile. In 1944, a fost ucis prin injectie letala, testata pe el pentru prima data.
7. Andrei Chikatilo este faimosul Macelar din Rostov care a ucis 53 de femei si copii intre 1978 si 1991. Victimele lui erau in general persoane fara adapost care vietuiau pe langa calea ferata si statiile de autobuz. Crimele sale au fost neobisnuit de violente. El isi injunghia victimele in nenumarate randuri pana era satisfacut complet. Criminalul nu putea ajunge la orgasm decat in acest mod. In 1990, a fost prins de politie si a recunoscut 56 de crime, insa trei nu au putut fi dovedite.A fost condamnat la moarte. In februarie 1994, Andrei Chikatilo a fost executat printr-o singura impuscatura in ceafa, dupa ce presedintele rus Boris Eltin i-a refuzat ultimul apel la clementa.
8. Richard Trenton Chase s-a nascut in 1950. Supranumit "Vampirul din Sacramento", el a omorat sase oameni din California, in decurs de o luna. Criminalul obisnuia sa bea sangele victimelor sau chiar sa manance cadavrele. Conform declaratiilor sale, "Vampirul din Sacramento" a comis cele sase crime pentru a-i preveni pe nazisti sa-i transforme sangele in praf, printr-o otrava pe care nazistii ar fi pus-o in detergentul de vasePe 29 decembrie 1977, Chase a facut prima victima – Ambrose Griffin, un inginer de 51 de ani, tata a doi copii. Urmatoarea victima a lui Chase a fost Teresa Wallin. Femeia era insarcinata in trei luni. Dupa ce a omorat-o, Chase a facut sex cu cadavrul ei, a mutilat-o si a facut baie in sangele victimei.Pe 8 mai, Chase a fost gasit vinovat de crima de gradul intai, si a fost condamnat la moarte, prin gazare. Pe 26 decembrie, Chase a fost gasit mort in celula sa. In urma autopsiei, s-a stabilit ca asasinul s-a sinucis printr-o supradoza de antidepresive pe care le pastrase de cateva saptamani.
9. Jeffrey Dahmer a ucis intre 1978 si 1991 cel putin 17 persoane – barbati si baieti. Criminalul se face vinovat de sodomie, necrofilie, dezmembrare a victimelor si canibalism. Dahmer a comis prima crima cand avea 18 ani, ucigand un autostopist. Criminalul l-a invitat pe Hicks acasa la el, dupa care l-a omorat, motivand ca nu voia ca victima sa-l paraseasca.In 1988, a fost arestat pentru ca a incercat sa faca sex cu un baiat de 13 ani, din Milwaukee. Dupa zece luni, Dahmer a fost eliberat pe motiv de buna purtare. Odata iesit din inchisoare, asasinul si-a continuat seria de crime, care a incetat in 1991, cand a fost arestat din nou. Politistii au gasit 15 cadavre in casa lui, dezmembrate si depozitate in diferite locuri. Scalpurile victimelor erau depozitate in closet, iar capetele in frigider. Criminalul a fost condamnat la 937 de ani de inchisoare, insa a murit ucis de alt detinut.
10. Dennis Rader s-a nascut in 1945 in SUA si a ucis pe putin zece persoane in Kansas, intre anii 1974 si 1991. Era cunoscut sub numele de BTK Killer – BTK vine de la bind, torture, kill (a strangula, a tortura, a omori). Imediat dupa ce isi ucidea victimele, criminalul trimitea numeroase scrisori catre politie si ziarele locale, in care descria cu mandrie faptele sale. A fost arestat in 2005 si condamnat la inchisoare pe viata. Criminalul este inca in viata.
11. John Haigh, nascut in 1909, cunoscut ca "Acid Bath Murderer", a fost un criminal in serie care a actionat in Anglia anilor 40. A fost condamnat pentru uciderea a 6 persoane. Criminalul dizolva trupurile victimelor in acid sufluric, crezand ca poate fi condamnat doar daca se gasesc cadavrele. Dupa ce dizolva cadavrele in acid, falsifica actele de proprietate ale victimelor, pentru a obtine substantiale sume de bani. Haigh a fost gasit vinovat si in consecinta executat pe 10 august 1949.
12. Javed Iqbal a fost un cunoscut criminal in serie, din Pakistan. Conform spuselor sale, asasinul ar fi ucis 100 de baieti, intr-o perioada de 18 luni. A fost arestat in 1998, pentru molestarea a doi copii. A iesit pe cautiune si a inceput sa ucida. Iqbal a fost condamnat la moarte, prin strangulare, cu toate ca judecatorul a spus ca i-ar fi placut ca asasinul sa fie strangulat de 100 de ori, taiat in 100 de bucati si pus in acid. Criminalul a fost gasit spanzurat cu cearsafuri, in celula sa.
13. Ted Bundy este unul dintre cei mai cunoscuti ucigasi in serie din SUA. Bundy a violat si omorat un numar impresionant de femei intre anii 1974 si 1978. Criminalul a marturisit ca a omorat 30 de femei, insa numarul real al victimelor este inca necunoscut. Asasinul obisnuia sa depoziteze corpurile pe muntele Taylor, unde mergea dese ori pentru a petrece timp alaturi de ele. Bundy statea ore in sir printre cadavre, le machia si apoi facea sex cu ele, chiar si in cazul in care erau intr-un stadiu avansat de putrefactie.
14. Moses Sithole este cel mai cunoscut criminal in serie din Africa de Sud. El a violat 40 de femei si a ucis 38 in perioada 1994-1995. A fost condamnat in 1997 la 2.410 ani de inchisoare. Ironic, el poate fi eliberat pe buna purtare peste 930 de ani. In 2000, autoritatile au constatat ca Moses Sithole era infectat cu HIV, iar acum SIDA ii macina zilele.
15. Gary Ridgeway, cunoscut ca Ucigasul din Green River, a ucis 50 de femei in doi ani jumate, in Seattle si Tacoma, Washington. Victimele lui erau fie prostituate, fie vagaboande. Ridgeway le viola si apoi le strangula. Desi crimele au avut loc in anii 80, ucigasul a fost prima data arestat de politie dupa mai bine de 20 de ani, gratie probelor ADN. Gary Ridgeway este americanul care a marturisit cele mai multe crime si in 2003 a primit 48 de condamnari pe viata. Si acum este intr-o celula de la Penitenciarul din Washington.
16. John Wayne Gacy fusese un politian iubit si apreciat de comunitatea din Chicago, pana in1978, cand a marturisit politistilor ca a agresat si a ucis 33 de barbati. 28 dintre victime erau ingropate chiar in fata casei lui. Majoritatea erau adolescenti fugiti de acasa sau care lucrasera la compania de constructii a lui Gacy. Procesul sau a inceput in februarie 1980. Gacy a incercat sa scape de acuzatii si s-a declarat incompetent pe motive de boala mintala, insa instanta nu l-a crezut. Gacy a fost declarat vinovat si condamnat la moarte.A fost executat de abia 14 ani mai tarziu, prin injectie letala. Ultimele lui cuvinte au fost: "you can kiss my ass" (pupati-ma in…).
17. Dean Corll, impreuna cu doi complici, David Brooks si Elmer Henley, a violat si omorat cel putin 27 de baieti, pe care i-a ingropat intr-o zona rurala de langa Houston, Texas. Toate victimele lui aveau intre 9 si 21 de ani. Dean Corll a parut suspect politiei in cazul acestor crime doar in momentul in care unul dintre complicii sai, Elmer Henley, l-a impuscat mortal.In 1976, Henley and Brooks au fost judecati si condamnati. Henly a primit 6 condamnari a cate 99 de ani de inchisoare pentru sase din aceste crime. Brooks a fost condamnat doar pentru o crima la detentie pe viata. Amandoi sunt inca dupa gratii.
18. Wayne Williams a omorat 29 de copii, in zona orasului Atlanta, din Georgia, intre anii 1979 si 1981. A fost condamnat in 1982 doar pentru doua crime, insa autoritatile din Atlanta sustin ca el este vinovat si de alte 22 de crime. Multi oameni care il cunosteau spun ca Williams nu putea sa omoare atatia copii. Totusi, el a primit doua condamnari pe viata. Si astazi, Williams sustine ca este nevinovat.Mai exista si alti criminali in serie care au oripilat omenirea de-a lungul timpului, insa i-am prezentat doar pe cei mai sadici. Criminalii in serie sunt un fenomen deja, mai ales in SUA, si poate ca cele mai elocvente cuvinte in acest sens sunt cele ale lui Ted Bundy: "noi, criminalii in serie, suntem fiii vostri, sotii vostri, suntem peste tot. Si maine alti copii ai vostri vor fi ucisi".
Din pacate, obsesia morbida a oamenilor pentru atrocitatile comise de ei, ii va face sa dainuiasca in memoria colectiva. Astfel ei isi ating scopul. Nu vor fi niciodata uitati.
Incidența conduitei deviante heterodistructive asupra manifestărilor agresive
Pentru definirea corectă a crimei și criminalului trebuie să cercetăm, să studiem și alte categorii de fapte, de comportamente, ce ies din sfera noțiunii de crimă, chiar în înțelesul larg pe care i l-am atribuit. Este vorba, în esență, de acele comportamente apreciate ca deviante, care se depărtează deci de normele socio-morale, fără însă a intra în conflict cu legea penală.
Realitatea ne obligă să constatăm că cercetarea, în special cea criminologică, este interesată și de asemenea comportamente, dar cu această ocazie ne referim doar la acele comportamente deviante care prezintă riscuri foarte mari de a se transforma în comportamente infracționale sau altfel spus, este studiată devianța care generează delincvență. Conduitele umane deviante heterodistructive au în vedere atitudinile agresive caracterizate prin utilizarea forței fizice în raporturile interpersonale. Spre deosebire de terorizare sau terorism, care constituie formele eronate ale violențelor fizice, atitudinea agresivă se caracterizează, atât la nivelul conceperii, cât și al execuției, prin rapiditate. Agresivitatea, ca atitudine comportamentală, cuprinde următoarele categorii ale comportamentului agresiv:
a) comportamentul agresiv nediferențiat, ocazional, fără răsunet, antisocial obligatoriu sau imediat; în asemenea cazuri condiționarea fenomenului este ocazională, neactivând un fond morbid preexistent;
b) comportamentul agresiv-delictual propriu-zis, polimorf și permanent, în cadrul căruia se poate diferenția un comportament specific criminal. În asemenea situații condiționarea are un caracter permanent și este susținută de predominanța de acțiune a factorilor de mediu și de ordin social negativ
c) comportamentul agresiv, ca expresie integrantă nemijlocită a unei stări patologice, fie preexistente (homicidul patologic din diferite afecțiuni psihice sau suicidul), fie dobândite în urma unor modificări de personalitate produse în psihopatizări, diverse narcomanii etc. Agresivitatea a fost explicată prin caracterul înnăscut al acesteia, ajungându-se la concluzia conform căreia comportamentul tuturor speciilor ar fi comandat de patru impulsuri: foame, frică, sexualitate și agresivitate.
Modul de operare – marcă a personalității criminalilor
O altă problemă de mare interes în cercetarea infractorilor este cea privind evaluarea sub aspect psihologic – nu numai criminalistic – a modului de operare, care pe bună dreptate poate fi considerat a fi o marcă a personalității și comportamentului acestora. Modul de operare – ca mijloc practic de propulsare a cercetărilor – este contestat astăzi de către unii autori care observă, cu îndreptățire, că mulți infractori își schimbă frecvent modul de săvârșire a infracțiunilor. Acest adevăr parțial nu poate conduce la aprecierea că modul de operare și-a epuizat resursele și mai prezintă doar o valoare relativă, de orientare generală, ci trebuie reconsiderat, deoarece se dovedește, încă, o cheie cu valențe nebănuite, în practică. Că este așa, ne-o confirmă nenumăratele situații când pe baza lui au fost rezolvate serii de fapte infracționale, unele deosebit de grave, iar altele, petrecute la distanțe mari în timp și spațiu. Este greu de presupus că s-ar putea evolua spre rezolvarea acestora din urmă în absența unui valoros instrument de lucru cum este modul de operare, care trebuie abordat, de fiecare dată, și din punct de vedere psihologic.
Se știe că, în practică, există o serie de criterii și caracteristici de ordin criminalistic care mediază corelarea între diverse fapte. Adevărul este că atunci când acest proces de asociere posibilă între unele spețe se realizează pe baza unor urme, performanța trebuie considerată a fi lesnicios de obținut. S-ar putea deduce că, în absența acestora, corelarea ar fi greu de realizat într-o serie de fapte, care aparent nu exprimă același stil de lucru, ci reproduc, doar parțial anumite caracteristici. Problema nu rezidă, așadar, numai în repetarea riguroasă a particularităților modului de operare în ansamblul lui ci, mai ales, în sesizarea unor elemente caracteristice, care nu sunt întotdeauna vizibile, la o primă vedere.
Consecințele negative întâlnite în practică, la acest capitol, se referă la situațiile când o asemenea examinare se realizează formal sau cu caracter limitat și nu se valorifică toate secvențele (elementele) relevante, inclusiv cele privind detaliile sau toate verigile modului de operare, cum ar fi: căile de acces și retragere, obiectivele vizate și bunurile urmărite, modalitatea aleasă pentru pătrunderea în locuință ori atac, comportarea concretă la locul faptei, corelată cu natura și poziția urmelor găsite, ori, dimpotrivă, evitarea lăsării acestora, prezența unor acte semnificative de modificare a tabloului câmpului infracțional, revenirea periodică în zonele unde a mai comis infracțiuni ori unde are diverse legături ș.a. Numai studierea aprofundată a tuturor acestor aspecte, atât în detaliu, cât și în conexiunea lor, poate asigura o valorificare superioară a caracteristicilor modului de operare. Toate aceste aspecte ne îndreptățesc să afirmăm că ele exprimă, prin excelență, secvențe relevante ale unui comportament uman, ce trebuie observat, studiat și decodat și din punct de vedere psihologic, pentru a realiza o interpretare corectă și aprofundată a motivației și caracteristicilor întâlnite în procesul înfăptuirii obiectivelor urmărite de infractori.
Un asemenea examen este pretențios, deoarece de multe ori obligă la observarea și aprecierea unor manifestări sau reacții greu sesizabile, altele ușor modificate ori mascate, iar uneori, chiar atipice. În examinarea acestora trebuie să luăm în considerare concluziile psihologiei, care subliniază că tendința la repetare a unor praxeme comportamentale este specifică învățării în general și că, în cadrul acestui proces, omul se manifestă uneori necontrolat, executând, cu consecvență, anumite acte reflexe, repetitive, care pot duce la demascarea lui. Numai dacă realizăm o asemenea examinare complexă a modului de operare, ca expresie reflectată a mecanismelor psihologice intime, vom putea verifica dacă, și în ce măsură, acesta continuă să asigure succesul într-o serie de situații complicate. Că este așa și nu altfel, exemplificăm prin cazul crimelor în serie, săvârșite în Capitală, de către Rîmaru Ion, încă din perioada cât acesta nu a fost identificat și prins.
Cu acest prilej, specialiștii au studiat mai multe cazuri de omoruri și violuri, rămase în evidență cu autori neidentificați și, în cele din urmă, aceștia au selecționat un omor, o tentativă de omor, precum și un viol, săvârșit în circumstanțe bizare, cu mai mult de un an în urmă, cazuri pentru care au demonstrat, cu argumente psihologice și caracteristici ale modului de operare, că au un grad mare de probabilitate să fi fost comise de către autorul seriei de omoruri. Au fost luate în considerare argumente comportamentale particulare ale făptuitorului cum ar fi atacarea prin surprindere a victimelor, împrejurările speciale în care au fost realizate actele sexuale (pe ploaie și vânt puternic). Toate acestea au evidențiat acțiunea unui obsedat sexual, de mare calibru, aspect esențial care definea și infracțiunile aflate în curs de cercetare. Pe parcursul interogării sale, criminalul a recunoscut și săvârșirea acestor fapte, susținerile lui coroborându-se cu constatările medico-legale și criminalistice, precum și cu anumite corpuri delicte identificate, astfel că examinarea atentă a modului de operare a condus și la rezolvarea altor cazuri cu un grad ridicat de dificultate.
Modelul psihanalitic al omuciderii
Modelul psihanalitic al omuciderii este următorul:
a) Fixație traumatizantă și fantasme distructive: Copil, se oprește după unul sau mai multe stadii de dezvoltare. Dă frâu liber fantasmelor distructive infantile, dar care, la el, devin conștiente. O fixație la stadiul oral, de exemplu, se va traduce prin mutilarea sânilor victimei.
b) Eul protejează sinele: Concomitent, eul își hrănește și își apără sinele, cum face mama față de nou-născutul ei. Îi satisface imediat sinelui fiecare dorință exprimată de acesta, nesocotind consecințele. Pentru această atitudine, pot fi avansate două explicații. Dacă este un copil respins de personajul matern, eul devine protectorul sinelui. Dacă, dimpotrivă, mama răspunde sistematic dorințelor sugarului, eul încorporează referința maternă și îi urmează exemplul în ceea ce privește cererile sinelui. În stadiul anal, copilul își imaginează că părinții săi se distrug între ei prin intermediul organelor genitale și ale excrementelor.
În stadiul falic, toate fantasmele masturbatorii ale copilului au ca nucleu primele fantasme sadice focalizate asupra coitului părinților. Fuziunea dintre pulsiunile distructive și pulsiunile sexuale incită supraeul să-și construiască mecanisme de apărare împotriva fantasmelor masturbatorii și împotriva masturbației însăși. Sentimentul de culpabilitate pe care îl încearcă față de pulsiunile sale sexuale și față de dorințele sale incestuoase este o reacție la pulsiunile distructive, de care acestea sunt inseparabile. Ori, la criminalul în serie, eul nu simte nicio nevoie de a-și refula pulsiunile, supraeul este ultratolerant și nu se formează niciun simptom nevrotic. Așadar, nimic nu îl împiedică pe criminal să-și pună în fapt fantasmele.
c) Lipsa identificării paterne, fuziune cu mama, complexul lui Oedip: În stadiul de latență, copilul nu se identifică, la sfârșitul complexului lui Oedip, cu referința paternă, tatăl este absent ori fizic, ori afectiv. Copilul nu dobândește, așadar, nicio socializare și nu își interzice masturbația. În mod fundamental, supraeul nu se poate dezvolta. Acest lucru explică de ce nu resimte deloc teamă atunci când pulsiunile sexuale și agresive ale sinelui se transformă în fantasme și investesc eul, fără o cenzură din partea supraeului. Tot de aceea, el își tratează victimele ca pe simple obiecte, asigurând satisfacția narcisistică a exigențelor sinelui.
d) Intensificarea fantasmelor distructive: La pubertate, fantasmele sexuale și distructive rămân în continuare active și conștiente, ba chiar devin mai elaborate și mai complexe.
e) Exteriorizare criminală prin răzbunare: Când subiectul atinge vârsta adultă, el are, de acum înainte, capacitatea fizică de a trece la acțiune. Prima omucidere organizată a criminalului în serie rezultă, în general, din fantasmele vindicative declanșate de către un factor de stres. Atunci când își comite crima, ucigașul își exteriorizează o fantasmă, dar, cum realitatea nu este niciodată identică cu fantasma, aceasta îl determină să recidiveze, încercând să ajungă la perfecțiune și îl conduce la crimele în serie. După fiecare omucidere, instanțele eului și sinelui se simt ușurate deoarece s-au eliberat de tensiunile lăuntrice.
Exemplu pentru modelul psihanalitic de fixație psihică, fantasmă violentă, simptom homicid relevant este Edward Gein din SUA: Tatăl lui Edward, George Gein, trăia la o fermă din Wisconsin. În 1879, când George avea trei ani, tatăl, mama și sora mai mare au fost luați de ape, în timpul unei revărsări a fluviului Mississippi. George, care se afla în hambar păzind puii de găină, a rămas orfan. Bunicii din partea mamei l-au primit, de nevoie, la ferma lor. La 20 de ani, i-a părăsit, prestând diverse munci necalificate. Era un ratat, care, din ce în ce mai des, bea prin taverne, la sfârșitul zilei de lucru. Mama lui Edward, Augusta, era aproape antiteza lui George. Provenind dintr-o familie numeroasă, ea primise o educație brutală, fiind bătută de tatăl său. Robustă, autoritară, fanatică, ea nu vedea decât păcat și depravare la bărbați. La 19 ani, l-a întâlnit pe George, care părea muncitor, demn și rezervat (nu bea în fața ei). El vedea în ea ceea ce i-a lipsit dintotdeauna, o personalitate puternică, o familie numeroasă și unită. S-au căsătorit, la 4 decembrie 1899. Pentru a trăi zile mai bune și pentru a da ascultare poruncii biblice „creșteți și vă înmulțiți”, ea își dorea o fiică. Dar sexul este abominabil exclus în afara căsătoriei, iar în cadrul ei nu se face decât în scopul procreării. Și-a călcat pe inimă și la 17 ianuarie 1902 l-a născut pe Henry. A luat-o de la capăt și la 8 august 1906, s-a întâmplat „catastrofa”, din nou un băiat, Edward. În 1909, familia a cumpărat o măcelărie în La Crosse, pentru ca George să se dezbare de năravuri. Ea a preluat frâiele stabilind odihnă duminicală, casă impecabilă și predici moralizatoare. Într-o zi, suit pe-o scară, Edward a simțit că pică și a fost prins, în cădere, de mama sa. Dar tocmai mama sa declanșase incidentul, strigându-i să fie atent. El a izbucnit în plâns, străbătut de sentimente contradictorii: teamă, ușurare, vinovăție. De atunci înainte, numai mama, omnipotentă și omniprezentă, îl putea salva.
– Fixație traumatizantă și fantasme distructive: În spatele clădirii principale a măcelăriei se găsea o baracă de lemn, în care el nu avea voie să intre. Vedea porcii târâți înăuntru, guițând și zbătându-se și auzea strigăte înfiorătoare. Într-o zi, nesupravegheat, el s-a dus până la baraca de lemn, a cărei ușă era întredeschisă, unde l-a văzut pe tatăl său ținând de un porc mort, atârnat cu lanțuri de tavan, iar mama sa îi scotea măruntaiele animalului. Ea trăgea cu mâna intestinele năclăite, care se scurgeau într-un hârdău. Deodată, Edward a făcut un zgomot, iar mama sa l-a văzut. Imaginea mamei sale, mânjite de sânge, cu un cuțit în mână, stând lângă acea carcasă golită de măruntaie îi va rămâne gravată în memorie până la sfârșitul zilelor sale.
– Respingerea din partea mamei, eul protejează sinele: La șapte ani, familia s-a mutat într-o fermă foarte izolată, la Plainfield, întrucât La Crosse era un oraș al pierzaniei, în care domnea ispita. Din acel moment, pentru Augusta, cu cât cei trei bărbați ai familiei vor avea mai puțin contact cu exteriorul, cu atât vor comite mai puține păcate. Lui Edward, orice tentativă de a-și face prieteni îi era retezată nemilos de mama sa. De fiecare dată, potențialul prieten nu era decât un golan ai cărui părinți aveau o reputație proastă. Sărăcia se agrava. Atunci, Augusta, citindu-le din Biblie ore în șir, i-a pus pe fiii ei să jure că nu se vor lăsa niciodată corupți de femei.
– Lipsa identificării paterne, fuziune cu mama, complexul lui Oedip nedepășit, supraeu expansiv: George a devenit pe jumătate nebun și își bătea frecvent nevasta și copiii. Cu cât George se cufunda mai tare în alcool, violență și lene, cu atât Augusta devenea mai tiranică. Monologuri usturătoare și rugăciuni pentru moartea soțului ei erau la ordinea zilei în casă.
– Intensificarea fantasmelor distructive, exteriorizare criminală prin răzbunare: În 1940, George a murit și ferma a căzut în paragină. Edward, în vârstă de 34 de ani, a fost supus la corvezile cele mai ingrate, chiar dacă era apreciat de vecinii săi pentru serviabilitate. Numai că Henry a devenit principalul sprijin al mamei sale, care îi acorda toată atenția sa. Gelos, frustrat, Edward l-a ucis, în timpul unui incendiu în mlaștină, în 1944. Deși Henry a murit de asfixie și a fost găsit într-un loc devastat de foc, el nu prezenta arsuri. Veșmintele sale erau pline de cenușă, dar întregi. În schimb, când l-au întors, pe față avea niște vânătăi bizare.
– Factor de stres, reactivarea fantasmelor distructive: Augusta a suferit curând o congestie cerebrală și a ieșit invalidă din spital. Edward exulta, acum mama sa îi aparținea și depindea întru totul de el. I-a satisfăcut toate dorințele și o îngrijea ca pe un copil. Ea a devenit obiectul lui și îi putea dărui, în fine, toată dragostea. Dar ea va muri la un al doilea atac cerebral, pe 29 decembrie 1945. Găsirea unei înlocuitoare a singurei ființe pe care el a iubit-o vreodată a devenit atunci o obsesie. La 16 noiembrie 1957, pe la ora 08.30 dimineața, Berenice Worden, 56 de ani, făcea ordine în farmacia sa din Plainfield. Cei mai mulți dintre localnici erau plecați la deschiderea sezonului de vânătoare de cerbi. Nu și Gein care, de câtva timp, îi dădea târcoale acestei femei autoritare și corpolente. Un foc de armă răsună în prăvălie, dar nimeni nu l-a auzit.
Poliția a mers până la ferma lui Edward, dar aici toate ușile erau încuiate. Exista, totuși, alături de clădirea principală, o baracă din lemn, a cărei intrare opunea mai puțină rezistență. Gein o numea „bucătăria sa de vară”. Înăuntru, în beznă, corpul victimei era dezbrăcat, decapitat, cu burta despicată de la stern până la pubis și cu măruntaiele scoase, atârnat de tavan, cu picioarele desfăcute în sus, fixate de un băț trecut printre gleznă și tendonul lui Ahile, în vreme ce glezna cealaltă era legată cu o frânghie, iar brațele îi erau ținute în aer de niște sfori legate de încheieturile mâinilor.
Polițiștii au descoperit în casă straturi peste straturi de gunoaie în fiecare cameră, o cutie de cafea umplută cu 2.000 de bucăți de chewing-gum mestecată, o serie de proteze dentare, trei aparate de radio și o mască de gaz veche, fără utilitate, reviste polițiste și benzi desenate horror, puse în teancuri, prin cutii sau aruncate pe jos, un spălător de vase umplut cu nisip; mai multe cranii împrăștiate prin bucătărie, unele intacte, altele retezate pe jumătate, pentru a servi drept boluri, tăblia unuia din taburetele de la bucătărie făcută din fâșii de carne de om, capul lui Berenice într-un sac de plastic, inima într-o cratiță pe mașina de gătit (ficatul nu i-a fost niciodată găsit), un tratat de medicină în salon, nerăsfoit, cu excepția paginilor privitoare la capul și sexul femeilor, nouă măști mortuare, făcute din fața și pielea capului victimelor sale, jupuite de pe craniu și umplute cu cârpe sau cu ziare, unele date cu ruj pe buze.
Alte patru erau atârnate pe perete, în jurul patului lui Gein, iar două cranii împodobeau picioarele patului. Într-o cutie veche de pantofi s-au găsit nouă vulve stafidite, iar, într-o alta, patru nasuri uscate, femururi, tibii, mânerul unui cuțit lucrat dintr-un os de om, cordonul de la o jaluzea, făcut din buze cusute în șir, una de alta; abajururi, coșuri de hârtie, o tobă, o brățară, teaca unui cuțit, toate din piele de om; cutii conținând diverse bucăți de corp, fiecare luată de la câte un cadavru neidentificat, extirpate cu precizia unui chirurg etc. Gein a recunoscut că a purtat adeseori un corset făcut dintr-un bust de femeie, pe care și-l prindea cu niște șnururi și că a încălțat jambiere din pielea tăiată de pe picioarele cadavrelor de femeie. Se plimba așa în intimitatea bârlogului său, dar i se întâmpla uneori să iasă și în curte, pentru a dansa astfel împopoțonat sub clar de lună, iar, ca să țină ritmul pașilor, bătea tactul în oala sa de cafea, transformată în tamburină cu ajutorul unei bucăți din piele de om. Dorința de a-și schimba sexul îl chinuia pe Edward ca un fier înroșit și a mers până acolo încât s-a informat despre posibilitatea de a îndura o astfel de automutilare.
Dar realizarea operației îi depășea mijloacele. S-a gândit, atunci, s-o probeze măcar, înainte să renunțe. În cele din urmă, a ucis și a dezgropat bucăți de cadavre de femei din diferite cimitire din zonă, după moartea mamei sale, pentru a-și însuși trofeele materne, și, pentru că acestea nu erau niciodată întocmai ca ale mamei sale, a continuat.
Factori psihosociali predispoziționali: S-a născut la 20 iunie 1968, la Toulouse. Mama sa, Michelle Salvy (17 ani), nu și-a cunoscut părinții biologici. Copil crescut de asistența publică, ea va deveni coafeză, apoi asistentă medicală. Tatăl său, Roland Alègre, își efectua pe atunci serviciul militar, ca după aceea să devină polițist în 1974. Patrice nu era un copil dorit, spre deosebire de fratele său, Nicolas. Bunicul său din partea tatălui era alcoolic și își snopea nevasta. Bunica sa din partea tatălui spunea că Roland ar fi început s-o lovească pe Michelle încă de la nașterea lui Patrice.
Patrice era un copil dificil, care plângea mult, mama sa trebuia să-l liniștească adeseori. Încă de la grădiniță, se arăta foarte neastâmpărat. Călugărițele (se afla la un așezământ particular) l-au legat, într-o zi, de un scaun. El a repetat clasele I, a II-a și a IV-a. Rezultatele sale la învățătură deveneau foarte proaste și era bătut de un membru al personalului școlii. La rândul lui, tatăl îl molesta, îl supraveghea și îl certa pe Patrice ori de câte ori avea vreun insucces. Despre tatăl său, el va spune că „nu are nimic bun în el”, că nu știe decât „să bată și să răcnească”.
Băiatul a făcut front comun cu mama, care îi lua apărarea. El știa să se arate drăguț, ca să-și atingă scopurile. Astfel, i-a propus să aibă grijă de treburile casei în loc să se mai ducă la școală și mama a acceptat.
Evenimente traumatizante: Din 1974, Roland era mai mereu plecat în deplasare și se arăta zgârcit și violent, când stătea acasă. Într-o noapte, l-a ținut în șah pe un amant de-al soției, amenințându-l cu arma sa de serviciu. Michelle a început să bea și să lipsească deseori nopțile. Ea îl lăsa uneori pe Patrice în mașină, făcându-l martor, în timp ce el se afla pe bancheta din spate, la câte o felație asupra unor bărbați. Își amintea și despre bătăile care urmau, adeseori, după relațiile sexuale dintre părinții săi.
Michele a încercat să se sinucidă, apoi a fost internată. În 1982, când Roland s-a întors acasă beat, a fost la un pas s-o omoare deoarece nu voia ca ea să-i trimită dulciuri lui Patrice, aflat într-o tabără de vară. Michelle, desfigurată, nu a ieșit din casă cincisprezece zile. O nepoată a povestit despre atitudinea lui agresivă față de Patrice, despre totala lui lipsă de răbdare și despre faptul că Michelle își numea soțul „Gestapo”.
Disociere, stimulenți, escaladă criminală: Patrice a rămas repetent în clasele a IX-a și a X-a. Fura biciclete cu motor și a fost dat afară de la colegiu, din pricina violențelor. Generos, simpatic și seducător din fire, putea deveni foarte brutal când se afla sub influența drogurilor, ca hașișul, ecstasy sau cocaina. Tatăl său era polițist, așadar, pe el legea nu-l atingea. Precoce din punct de vedere sexual, se masturba încă din clasa a IV-a, era flecar și chipeș, alerga mereu după fete. Câtă vreme ele spuneau da, totul era în regulă, când nu, se înfuria iar refuzul lor părea întotdeauna declanșatorul trecerii la fapte. A fugit de acasă cu o fată de 16 ani, dar le-a spus psihologilor că s-ar fi luat după niște hipioți, pe când făcea autostopul și a povestit la poliție că a fost violat de aceștia. De fapt, fusese victima unui viol anal la 13 ani, comis într-o mașină de către doi junkies (narcomani înrăiți.) Atunci, după ce fugise de la o școală de corecție intenționând să vină acasă la ai lui, îi întâlnise, fumase cu ei și apoi acceptase un shot (doză de droguri injectabilă), care îl vlăguise complet. Cei doi bărbați au profitat de situație pentru a abuza de el, după care a adormit și s-a trezit în plin câmp, pe un drum de țară. Începând din acel moment, intolerant la autoritate și frustrare, nu ezita să-și înfrunte fizic tatăl. Roland, care obișnuia să-l acopere, uzând de funcția sa, se hotărăște să facă apel la un tribunal pentru copii (Patrice avea doar 17 ani).
Toate soluțiile educaționale prevăzute după aceea au dat greș și, cu excepția a două contracte de angajare în servicii de reintegrare socială, procurate de tatăl său, n-a lucrat niciodată. O dată, l-a alergat cu un pistol pe un bărbat care făcuse o remarcă nelalocul ei despre fratele său, Nicolas, aflat în comă, după un accident de mașină. Persoana respectivă a rămas în viață doar pentru că pistolul se blocase. Părinții lui au divorțat în 1987. La vremea aceea, Patrice era unul dintre membrii lumii interlope, trăind din experiențele oferite de viața de noapte și de droguri.
Fantasmele de omnipotență: Expertizele psihologice pun în evidență o confuzie între violență și sexualitate, cu o fixație la un stadiu infantil, favorizată mai ales de faptul că își auzea sistematic mama făcând dragoste, gemând, strigând, că ea a fost adeseori brutalizată după o relație sexuală, că ea îl obliga, mai mult sau mai puțin, să participe la aventurile sale amoroase etc. Intenția homicidă asupra tatălui său și mai ales idealizarea mamei ne permit să considerăm existența unei fantasme incestuoase.
Crimele ar putea constitui, deopotrivă, realizarea incestului (își dorea mama în relațiile cu femeile pe care le întâlnea) și anularea acestei relații incestuoase dezgustătoare (își înăbușea năvalnicul flash-back traumatic, până la următoarea întâlnire, de unde seria criminală. Neputincios și terorizat odinioară de gemetele mamei, a devenit adultul atotputernic și terorizant, care își suprima victimele sugrumându-le. Să adăugăm, la această analiză și faptul că a apărut și un sistem de frustrare/compensație criminală, în replică la abuzul sexual pe care l-a suferit la 13 ani.
Similaritatea ambianței de toxicomani, de dinainte de fapte, cu o persoană pe care o cunoștea mai mult sau mai puțin, a determinat trecerea la acțiune neprevăzută și incontrolabilă. De asemenea, apar și actele de penetrare sexuală, mai des anale decât vaginale, atunci când persoana era moartă sau adormită.
Aspecte victimologice privind actul criminal
Victimologia reprezintă știința comportamentului și personalității victimei raportată la conceperea, realizarea și consecințele directe ale actului agresional asupra victimei. Victimologia relevă cauzalitatea și efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în care se produc actele agresionale cu un conținut clar, existând o legătură clară de cauzalitate între actul agresional și efectul victimal. Concordanța dintre agresivitate și victimizare reprezintă un corelativ pentru calificarea efectului oricărei agresiuni ca efect victimal. Modul în care victima percepe, înțelege, acceptă sau respinge violența actului agresiv are valoare pentru stabilirea lanțului cauzelor și efectelor fenomenului victimal. Orice act agresional produce multiple efecte victimogene, astfel că prin victimologie se asigură studiul victimei unui delict, al personalității sale, al caracteristicilor sale biologice, psihologice, morale și socio-culturale, al relațiilor sale cu delincventul și al relațiilor pe care le-a jucat geneza delictului. Victimologia are ca obiect elaborarea – printr-un studiu aprofundat al victimei – unui ansamblu de reguli generale ce contribuie la dezvoltarea, evoluția și progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, a personalității și caracterului periculos al delincventului.
Victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte, de principii și reguli constituite pentru a se apăra drepturile victimei, din care să decurgă măsurile de natură social-morală și judiciară menite a duce la restabilirea situației anterioară producerii agresivității, întrucât orice agresiune este negativă în sensul că destabilizează o relație socială. Indiferent de motivația agresională, raportul de vătămare face posibilă suprimarea voinței de acțiune sau de gândire a victimei. Manifestarea atitudinii agresionale, chiar dacă unul din participanții raportului de agresivitate și-a asumat conștient sau nu riscul de a fi vătămat, reprezintă delimitarea sferei conceptului de victimă, indiferent de calitatea intervenției victimei precum și de motivația acestei intervenții.
Conceptul de victimologie definește, deci, acțiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a intereselor individuale, noile reguli și principii comportamentale adoptate de victimă, actele de voință, simțămintele, constrângerea morală, fundamentele morale ale victimei, dificultățile de adaptare, sinteza cauzalității agresionale, conexiunea în acțiunile agresivo-victimologice, precum și conflictul acestora.
Analiza victimologică se referă la situațiile când agresorul are capacitatea de comportare neafectată de boli, în sensul că este conștient și responsabil de actul agresiv produs, dovedește o corectă autopercepție, o capacitate bună de relaționare socială, de rezolvare a conflictelor, de a trăi vinovăția. Obiectul victimologiei se referă la relațiile dintre victimă și criminal, profilul victimei, relația victimei cu societatea, acțiunea de a deveni victimă și victimitatea, comportarea victimelor, prevenirea victimală, criminalul în calitate de victimă, indemnizarea (despăgubirea) victimei.
Este incontestabil că obiectul victimologiei, ca parte a domeniului criminalității care cuprinde concepțiile de orice fel produse de criminalitate și suportat de societate, populație și victimele infracțiunii, poate fi completat și cu interferențele sau fenomenele de încrucișare și permutare a raportului dintre agresor și victimă precum și cu intervenția socială pentru restabilirea ordinii sociale. Obiectivul victimologiei apare astfel ca fiind reprezentat de actul obiectiv care constituie fenomenul de apărare și ripostă la agresiune, consecințele psihice, fizice, obiective suportate de victimă, acțiunea de recuperare socială a victimei precum și activitatea de prevenție a victimizării. Agresiunea prezintă o anumită evoluție care modifică în mod semnificativ comportamentul și opțiunile victimei, contribuind fundamental la modificări în psihicul victimei.
Agresiunea este reprezentarea unui comportament particular care în realizarea unui interes individual determină agresorul să justifice folosirea agresiunii (fizice sau psihice), ca fenomen al voinței proprii, al culturii sau întâmplării. Astfel se explică și de ce agresiunea este studiată de două științe diferite, dar și din unghiuri diferite. Aceste științe sunt: – agresologia, care se ocupă cu studiul fenomenului agresional și personalitatea agresorului; – victimologia, care se ocupă cu studiul comportamentului și personalității victimei.
Conceptele care țin de agresologie și victimologie nu pot fi percepute separat, întrucât cauzele agresionale și efectele victimale sunt inseparabile (cauza agresională aparținând și comportamentului victimal), ordinea și înlăturarea acestor fenomene fiind dependente de variabilitatea actelor individuale exercitate de participanți precum și de activitatea trăirii acestora.
Fiecare act agresiv sau atitudine agresională produce evenimentul victimal (cu efectele sale traumatizante, interiorizate sau exteriorizate), scopul agresivității fiind de a neglija regula comportamentală a victimei, de a o înfrânge. Agresivitatea determină forma exterioară de manifestare a gândirii și acțiunii individului care va avea libertatea limitată de a adopta orice atitudine față de victimă (având astfel un caracter temporar) și în consecință de a-și proteja interesul individual. Latura biopsihică a raportului victimal, în ambele ipostaze, are un caracter social, fenomenul agresional fiind interpretat ca un întreg, ca o structură, prin raportarea la determinismul biopsihic și social-istoric determinat. Dacă agresologia are drept obiectiv fundamental identificarea, transformarea și educarea agresorului, victimologia va evalua intercondiționarea și interdependența (esența de ordin social) relațiilor agresor-victimă-societate în cadrul raporturilor interumane generale.
Personalitatea victimei, structura și dinamica acesteia evidențiază inteligibilitatea raportului cu agresorul precum și intenționalitatea unor victime (care nu va putea fi ignorată totuși, în mod necesar). Percepția efectelor victimizării este legată de acțiunea agresională, de credință, judecată și experiența psihologică a victimei, de atracția sau antagonismul victimei față de actul agresional impus. Actul agresional are o semnificație deosebită atât din cauza impactului victimei, cât și datorită modelării conștiinței victimei, scindarea dintre scopul agresional (uneori motivat de provocare) și scopul etic al oricărei acțiuni umane (uneori motivat de trebuințe, interese antisociale) fiind determinate de caracterul (individualitatea) agresorului cât și de personalitatea victimei.
Totodată, în planul general al victimizării, legătura între actul agresional și rezultatul acestuia poate fi înlăturată din stabilirea legăturii de cauzalitate, când motivul explicativ al agresiunii nu se găsește în efectul dăunător deci nu se integrează în circumstanțele agresiunii (ca sinteză a dimensiunilor fizice, morale, socio-culturale), ca atare nu se poate considera că este determinat de agresiune. Fenomenul victimal multidimensional nefiind doar fizic, domină planul juridic, moral, religios, economic, socio-cultural al victimei, în toate sensurile, actul agresional total interesând ansamblul sistemului social, deoarece este pluridimensional, astfel încât agresologia, prin studiul în perspectiva totalității sectorului social, va releva sensul fiecărei agresiuni, gradul de determinare al raportului cu efectul victimal. Natura agresiunii derivând din raportul bivalent agresor-mediu social (acțiunile umane și trăsăturile conștiinței individuale) va subordona existența victimei la nivelul emoțiilor, atitudinilor, trăirilor și chiar criteriilor raționale Agresorul va putea justifica actul agresional particular doar prin referirea la condițiile concrete din care agresiunea ar putea fi derivată și poate justifica aceste condiții numai prin derivarea din alți factori, evitând explicarea principiului agresional, a criteriilor care au declanșat actul volițional individual, regulile declanșării acestuia.
Faptul că victima participă activ – în măsură mai mare sau mai mică – la desfășurarea dramei, care juridic se cheamă infracțiune, nu este o noutate pentru niciun practician criminalist demn de acest nume. Totuși, marele public este încă sub influența unei viziuni primitive (de origine religioasă), unde infractorul este cel vinovat, este cel rău, care poartă toată vina, iar victima (jertfa) trebuie neapărat compătimită, ajutată. Mai ales în cazurile când victima scapă cu viață dintr-un atac violent, opinia publică o ocrotește fără rezerve, este plină de compasiune pentru ea și îi dă un credit fără măsură, uitând că este un martor privilegiat și, în același timp, adânc interesat în procesul care se desfășoară. Situația psihologică a victimei este foarte complexă. Pe de o parte, este faptul obiectiv de a fi suferit consecințele unei acțiuni infracționale. Dar, pe lângă acest fapt obiectiv, victima, din simplu cetățean (adesea anonim), devine „cineva”, de care se ocupă autoritățile, presa etc.
Are loc deci un fenomen psihologic numit schimbare de rol, care duce la schimbarea comportamentului inițial: el începe să trăiască noul rol, „pozează în victimă”, accentuează noxele suferite, recoltează simpatii, ajutoare, dar, poate, mai presus de orice, el va căuta – la adăpostul atâtor ocrotiri – să se răzbune pe agentul victimizant, pe care îl poate „înfunda”, cu atât mai mult cu cât, din oficiu, victima se bucură de credit. Jocul psihologic, dramatizarea – nu întotdeauna perfect conștientă – pe care o realizează în mod obișnuit victima, ne face să înțelegem că și față de ea suntem obligați să procedăm cu același spirit critic, cu care cântărim orice altă depoziție (a învinuiților, a martorilor). În ceea ce privește depozițiile victimelor, este necesar de subliniat că acestea trebuie privite cu grijă, chiar cu circumspecție, întrucât ele joacă uneori un rol special, de parte interesată în procesul judiciar, situație care poate duce la ascunderea sau deformarea adevărului.
In acest sens, există posibilitatea identificării cu rapiditate a infractorului prin stabilirea elementelor fragmentare, generale sau de amănunt care au legătură cu actul infracțional. Împrejurarea că victima păstrează în memorie imaginea sau elemente de identificare specială a unei persoane, atitudini și expresii tipice unei persoane sau unei categorii de persoane va determina cu rapiditate stabilirea elementelor semnificative ce îl caracterizează pe infractor. De altfel, alături de modul de operare al autorului (modus operandi), se adaugă expresii, gesturi, imagini, urme specifice individualizării unei persoane sau a unui anumit comportament, aspecte ce reprezintă indicii de integrare a actului antisocial săvârșit în sfera celorlalte fapte infracționale. Victima poate recunoaște, în funcție de înzestrarea psiho-intelectivă, pe autorul infracțiunii sau poate caracteriza, de la început, comportamentul acestuia.
Prin trecerea timpului, unele dintre elementele specifice de identificare se pot diminua în sensul adăugării la ceea ce reprezintă o trăsătură reală a unor alte atribute privind persoana infractorului care, însă, pot să fie rezultatul imaginației sau reflecției critice a victimei. Este adevărat că victima poate să întârzie activitatea de identificare a infractorului, în cazurile când urmărește supraevaluarea calităților individuale, scoaterea în evidență a acelor trăsături specifice idealizării unei realități concrete sau prin încercarea de a evita stabilirea adevăratului vinovat în raportul de conflict care s-a produs. Pentru situațiile când victima are o participare concretă, activă, contradictorie în derularea actului agresional, în prima declarație va consemna doar acele elemente de natură să sublinieze participarea celuilalt factor, omițând să se pronunțe cu privire la rolul său în producerea efectului victimal.
Relevant în acest sens este cazul privind pe criminalul în serie Olariu Mihai (condamnat de instanță, dar o posibilă eroare judiciară), care în perioada 04 – 30 noiembrie 1999 a întreținut relații sexuale cu trei minori, în urma cărora doi dintre aceștia au decedat. Astfel, una dintre victime, minor în vârstă de 11 ani, a primit o sumă de bani de la mama sa pentru a-și cumpăra un cadou de ziua sa, indicația fiind de a se întoarce repede acasă, ceea ce el nu a făcut, oferindu-i posibilitatea autorului de a-l agresa sexual.
Pentru faptul că a întârziat și pentru a evita pedepsirea de către mama sa, dar și pentru a se disculpa, în declarațiile date minorul a exagerat rolul criminalului și a minimizat participarea sa la producerea infracțiunii. Ulterior, în fața instanței a revenit asupra declarațiilor și a relatat cum s-au desfășurat în mod real faptele. De asemenea, victimele criminalului în serie Rîmaru Ion se întorceau de la serviciu la ore târzii în noapte, pe străduțe lăturalnice, cu toate avertizările autorităților, sau cele ale lui Stroe Adrian, femei de moravuri ușoare, care acceptau avansurile sexuale ale unui taximetrist necunoscut.
Mai este și o altă prejudecată, de inspirație mistică, religioasă, după care muribundul spune „purul adevăr”. Această prejudecată a fost analizată de italianul Enrico Altavilla (1955), arătând că și în pragul morții poți afirma, chiar cu bună știință, neadevăruri, urmărind o răzbunare post-mortem. Asemenea tendințe nu apar numai la victimele rănite mortal, ci, câteodată, și la unii care lasă testamente în care intrarea în posesia unei succesiuni este în funcție de îndeplinirea unor condiții, adesea revoltătoare. Dincolo însă de aceste considerente subiective, cert este că muribundul, prin definiție, nu e în posesia tuturor facultăților sale anterioare. Chiar dacă aparent – judecat după coerența și logica discursului său – el ne dă impresia de luciditate, totuși fenomenul de dezagregare odată ce a început, a prezuma responsabilitate integrală, sub aspect psihologic, este o eroare.
Studiul fenomenului infracțional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act infracțional aduce după sine și apariția de victime, cu excepția cazurilor de autovictimizare. Prin victimă se înțelege orice persoană umană care suferă, direct sau indirect, consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale. Victima este numai persoana care, fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfă, în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale.
Așa cum rezultă din studiul actelor infracționale, între autor (infractor) și victimă – elementele cuplului penal – este de fapt o relație de ordin social, o interacțiune, care constituie esența acțiunii delictuale.
Clasificarea victimelor
Tipologia cea mai apropiată de realitate este cea care clasifică victimele după gradul de responsabilitate ce li se poate atribui, în interacțiunea lor cu infractorul:
– În prima categorie intră victima care nu a avut nicio legătură prealabilă cu infractorul, singura relație dintre ei fiind doar faptul că tocmai împotriva ei s-a comis infracțiunea. Evident că, în situația dată, victima nu are nicio parte de vină în actul infracțional. Cel mult i s-ar putea reproșa că nu și-a luat minime măsuri de prevenție.
– A doua categorie de victime poartă numele de victime provocatoare, care, în faza preinfracțională, cu sau fără voie, au greșit față de infractor. O ofensă adusă infractorului de către victimă, o promisiune făcută de victimă, care mai târziu nu s-a ținut de cuvânt, un gest întâmplător, care însă stârnește gelozia ori interesul infractorului etc., toate acestea sunt, evident, acte provocatoare, adesea nedorite, dar foarte reale, care, în cele din urmă, motivează actul infracțional. Desigur, distanța în timp dintre actul considerat – subiectiv, de către infractor – drept provocator și reacția delictuală poate să fie chiar foarte mare, căci cercetările psihologice au pus în evidență, de multă vreme, existența unor reacții amânate („delayed reaction”), care pot juca un rol hotărâtor în perpetuarea unei acțiuni criminale. În condițiile existenței unor astfel de acțiuni provocatoare, indiferent de distanțarea lor în timp și indiferent de gravitatea lor reală, victima poartă și ea o anumită răspundere în actul criminal.
– Cea de-a treia categorie este formată din victime care precipită acțiunea infracțională (victime precipitante). Aici intră victimele care, în prealabil, nu au avut nimic cu infractorul, dar care, prin comportamentul lor neprecaut, fără să vrea în mod explicit, ispitesc ori îi intrigă pe criminali. Femeia care, prin vestimentație și comportament provocator, incită prea mult pe cei din jur, oferă situații stimulative, care, pentru o categorie de indivizi insuficient socializați (maturizați), receptivi la stimulări, înclinați spre devianță, constituie stări precipitante de declanșare a unor acțiuni, stări față de care nu au frâne formate prin educație și nu rezistă la tentații. Când, în acest fel, pragul de rezistență – și așa foarte scăzut – este depășit, putem considera că victima precipitantă (prin comportamentul ei neglijent) este parțial răspunzătoare de declanșarea actului infracțional.
– În categoria a patra intră victime slabe sub aspect biologic. Aici se includ copiii, femeile singure etc. Victimele din această categorie, personal, nu au niciun fel de răspundere în declanșarea actului infracțional, în schimb, cei în grija cărora se află, părinții, în cazul copiilor, poartă o parte de vină.
– Încă o categorie de victime sunt victimele cu un statut social scăzut. Astfel, negrii, imigranții, membrii unor comunități minoritare, cad ușor victime ale unor acțiuni criminale, deoarece infractorii cunosc faptul că pot conta pe clemența celor din jur și a autorităților.
În concluzie, victimizarea nu este o consecință a unor înclinații native, ci este, în cele mai multe cazuri, rezultatul unor relații ori practici sociale. Interesul pentru studiul victimei este cu atât mai mare cu cât orice membru al societății poate deveni victima unei infracțiuni. Și dacă acest enunț corespunde realității, atunci înțelesul real al funcției de prevenție, rezervat organelor de poliție și organelor judiciare în genere, este stăvilirea victimizării cetățenilor în urma unor activități infracționale.
Clasificarea factorilor de risc victimal este determinată de mediile socio-structurale de proveniență a victimelor, de tipologia valorilor afective lezate (fizice, morale, politice, religioase), de condițiile socio-economice în care trăiesc victimele (analfabetismul, condițiile de viață, regimul politic), de regulile de conduită acceptate de acestea. Există astfel o responsabilitate concretă a victimelor care decid asupra importanței relative a actului agresional. Cauzalitatea victimală reprezintă o structură comportamentală complexă, determinată de interdependența unor factori obiectivi (economici, politici, ideologici, religioși) și a unor factori subiectivi (interese individuale, sentimente – de inferioritate, de superioritate, atitudinile și relațiile interindividuale).
Geneza și explicarea acestor factori caracterizează victimele din punct de vedere psihologic și își au sursa în determinări corporale, psihice, intelectuale, în imposibilitatea victimelor de a se adapta psihic acțiunii stimulilor externi. Raportul dintre victimă și factorii conjuncturali – relaționali – este exprimat în funcție de personalitatea victimei; factorii se vor adapta sau nu determinărilor impuse, explicând gândirea și conduita victimei, condiția socio-psihică acceptată de aceasta. Cauzalitatea victimală este întotdeauna concretă și formează împreună cu mediul ambiental o totalitate, oferind modele explicative ale agresiunii, ale efectelor victimale și ale integrării victimei în mediul social și istoric existent. Victimizarea devine un fenomen psihologic, juridic, politic, economic, religios.
În stabilirea cauzalității victimale, alături de factorii de risc conjuctural și relațional există factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat, în mod obiectiv, de modul de înțelegere a exigenței sociale, modul de determinare în raporturile interindividuale, de calitățile individuale de natură psihică, morală și intelectuală. Un comportament victimal autentic trădează influențele coexistenței sociale și atitudinea psihică și morală a victimei.
Existența socială determină o anumită modalitate de comportament precum și un anumit grad de înțelegere a existenței. Înzestrarea biologică, gradul de sănătate psiho-fizică a individului precum și apariția unor necesități de natură materială creează capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei la mediul social existent. O anumită atitudine nerealistă față de stimulii externi, determinată de incapacitatea aprecierii exigenței sociale, a raportării necesităților individuale la cerințele sociale, a insubordonării față de regula socială, amplifică gradul de victimizare. Factorii de risc natural își au sorgintea în existența socială precum și în viața psiho-morală a victimei, fiind calificați și gradați, în funcție de modalitatea recuperării victimei sau de restrângere a efectului victimal.
Condițiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate sub mai multe aspecte: psihologic, fiziologic, social, psihiatric și demografic. Cunoașterea condițiilor favorizante ale apariției victimizării nu se poate reduce doar la analiza cauzelor obiective sau subiective care impun victimizarea, ci va trebui să fie stabilite intențiile individuale, conștiente ale victimei de manifestare a acestora. Orice acțiune agresională creează conflicte, raporturi interindividuale a căror rațiune de a fi ar fi lipsită de temei dacă nu s-ar identifica acele condiții favorizante pentru apariția, limitele și efectele sale.
Condițiile favorizante ale victimizării nu pot fi definite independent de cauzele agresivității (factorii de risc relațional și conjunctural), care constituie cerințele obiective și subiective ale acțiunii agresionale (contradicțiile dintre victimă și agresor). În acest sens, condițiile favorizante apar ca un produs al unui sistem complex de împrejurări care ajută violența și conflictul în dezvoltarea sa naturală, spre un anumit tip de fenomen victimal în care se integrează.
Acțiunile – inacțiunile (omisiunile) având ca obiect violența produc, de regulă, efecte victimale deosebite, a căror rezolvare implică participarea agențiilor de aplicare a legii. Indiferent de natura actului agresional precum și de efectele victimale ale acestuia, instituțiile abilitate participă și desfășoară activitatea primară de identificare a participanților în actul infracțional. Deoarece în cazul violențelor și crimelor, efectele actului agresional sunt multiple și generează o intervenție promptă pentru întreruperea producerii acestora sau pentru reducerea efectelor antisociale, cunoașterea acestora, pentru organele de urmărire penală, este justificată în mod obiectiv.
Astfel, producerea unor efecte având ca obiect viața sau sănătatea persoanei declanșează și elementele de identificare precoce a unor acte agresionale similare. Stabilirea raportului de cauzalitate dintre acțiune și efectul victimal al acestuia reduce posibilitatea producerii unor evenimente viitoare, dacă se adoptă măsurile de contracarare și excludere a acestor cauze. Implicarea organelor de urmărire penală în depistarea cauzelor și condițiilor care favorizează producerea victimizării va reduce implicit întinderea prejudiciului și uneori chiar determină evitarea acestuia. După identificarea cauzalității și condițiilor producerii victimizării se adoptă măsurile legale pentru identificarea și pedepsirea infractorului și recuperarea victimală a persoanei care a fost prejudiciată. O cauză cunoscută poate fi pe jumătate rezolvată înainte ca aceasta să-și producă efectele, astfel că este în interesul legii ca să se evidențieze din cazurile particulare evoluția evenimentelor și fenomenelor infracționale.
In activitatea de identificare a victimelor, organele de urmărire penală asigură măsurile concrete pentru apărarea imediată a victimelor care au avut de suferit după producerea actului agresional. Stabilirea cauzelor și condițiilor concrete în care s-a produs acțiunea actului infracțional relevă și elementele care au favorizat sau facilitat producerea victimizării. Necesitatea cunoașterii acestor elemente este impusă de adoptarea acelor măsuri concrete în scopul reducerii numărului persoanelor care este posibil să fie victimizate, în viitor.
Elaborarea unui plan concret, din care să rezulte „victimele viitoare”, are ca elemente de comparație cunoașterea condițiilor de viață ale unei anumite categorii de persoane din teritoriu, care nu au capacitatea psihică sau fizică de a se apăra sau nu au posibilitatea materială de a adopta măsuri de prevenire a producerii acțiunii agresionale. Existența unei categorii speciale de victime care, datorită vârstei, bolilor psiho-fizice, înclinațiilor spre mediul social viciat, tendințelor de integrare într-o categorie care adoptă un comportament anormal prezintă garanția caracterizării unora dintre aceste persoane ca „victime potențiale”. Organele de urmărire penală adoptă acele măsuri concrete, specifice, de natură să avertizeze victimele potențiale, în legătură cu perspectiva suportării unor consecințe vătămătoare iar în faza judecării, instanța judiciară adoptă măsurile reparatorii pentru apărarea victimelor. Efectul victimal, rezultat al unei concepții agresionale, poate reprezenta o anumită particularitate comportamentală a unei victime.
Condiția lipsei de combativitate față de agresor, modalitatea de conștientizare sau de nepercepere a stării victimale are influență în ceea ce privește adoptarea măsurilor preventive sau recuperatorii față de victimă. Gradul de participare manifestat de victimă în raporturile cu agresorul este justificat de modalitatea în care victima își raportează propriile interese, atât înainte, cât și după producerea actului agresional. Conștientizarea efectului victimal sau indiferența producerii acestuia poate explica, în mare măsură, atitudinea socială a victimei, ca modalitate de raportare față de exigențele sociale. Pentru situațiile în care diferențierile între activitatea agresională și atitudinea victimală sunt foarte greu de făcut, o semnificație deosebită o reprezintă modul în care se poate individualiza inhibiția victimei în realizarea unor elemente care ajută, stagnează sau împiedică producerea unor efecte antisociale grave.
Interrelația dintre victimă și agresor
Infracțiunea și agresivitatea reprezintă fenomene sociale care, prin formele de realizare adoptate, creează dezordine socială. Agresiunea, chiar și în cazul când reprezintă actul primar, constituie un domeniu al analizei psihologice, deoarece descrie relația socială afectată precum și condițiile în care a fost exercitată acțiunea. După cum este bine cunoscut, individul agresor stabilește, în prealabil, formele principale de încălcare a normelor legale sau, în cazul când infracțiunea este rezultatul culpei, posibilitatea reducerii efectelor fenomenului criminogen. Implicațiile psihologice, rezultat al trăirilor individuale, se regăsesc atât în comportamentul agresorului, cât și al victimei, în sensul că trăirile acestor doi factori sunt diametral opuse.
Importante pentru social sunt, de fiecare dată, determinarea și stabilirea cauzelor și condițiilor favorizante privind factorul agresional, precum și posibilitatea identificării acestuia, a adoptării măsurilor strategice având ca obiect sancțiunea și restabilirea segmentului social lezat. Dar, pentru a susține una sau cealaltă dintre opiniile implicate în adoptarea celor mai bune măsuri de depistare, sancționare și prevenire a actului criminogen, este necesar să se identifice implicațiile psihologice ale fenomenului agresional, atât în ceea ce privește viața agresorului, cât și a victimei. Agresiunea reprezintă un element al factorului psihologic individual sau al factorului socio-uman. Implicațiile sociale ale factorului criminogen rezultă din categoria relațiilor afectate, precum și din categoria efectelor produse (la nivel individual și social), activitatea de prevenire a fenomenelor infracționale reprezentând strategia ante- și postdelictum a statului.
Concluzii privind crima și criminalul
Pentru a ajunge la o anumită finalitate (idealul agresional), criminalul stimulează o anumită trăire în sensul ordonării senzațiilor și judecăților, minimalizând consecințele sociale. În acest sens, tendința realizării unui mod original de comitere a faptelor determină în subconștient unirea tuturor trăsăturilor particulare de la cele incipiente până la cele mai perfecte. Chiar dacă în infracționalitatea aceluiași criminal în serie există determinări diferite, se constată că unele acțiuni își au geneza în acte agresionale vechi prin afirmarea sau negarea comportamentală a acestora. Ingeniozitatea criminală reprezintă o formă de acceptare a unor reguli comportamentale pentru a se ajunge la o perfecțiune individuală, care se poate grupa după stilul de concepere (modus operandi), garantând o anumită finalitate.
De regulă, criminalul în serie pornește de la un anumit plan, în sensul stabilirii fenomenelor mai importante, preluării și ordonării datelor într-un anumit ansamblu, determinat de deducții, intuiții etc. În acest mod, consideră că temperamentul său inconsecvent poate fi condiționat doar de privațiunile voluntare, înțelegând să renunțe la alte tendințe care reflectă „capacitatea negativă” a sa. Conștiința de sine se regăsește în dezaprobarea regulilor, în refuzul de a accepta că societatea are posibilitatea depistării actelor criminale, astfel încât prin examinarea procedeelor și metodelor de operare să recunoască doar faptele evidente, lăsând impresia că este lipsit de experiență în sensul producerii crimei ca rezultat al unei întâmplări. Lanțul criminal se compune din trei momente: deliberarea (cumpănirea motivelor de acțiune care justifică o anumită alegere), hotărârea în executarea acțiunii și ultimul moment – executarea agresiunii. Nu va exista momentul hotărârii în cazul când nu a existat posibilitatea alegerii, de a face sau a nu face actul, dacă nu există confruntarea motivelor și deliberarea acestora în sensul adoptării uneia dintre ele.
O cauză nu poate fi posterioară producerii evenimentului, cauza legând voințele care determină complicitatea la săvârșirea unei crime. Dacă există o anumită temporizare în conceperea crimelor, execuția acestora poate să fie promptă, întrucât criminalul în serie separă concepția executare a evenimentului, prezentând repere diferite pentru fiecare registru volițional. Între aceste faze există o deosebire justificată de scopul criminal, precum și de maniera de producere a acțiunii.
Intensitatea modalității de acțiune reprezintă o caracteristică specifică tratamentului agresional, dezvăluie intențiile criminale, rigoarea logică sau reversul logicului uman, inconștientul, stările halucinatorii, maladive – care poartă însă amprenta individuală a personalității agresive. Crima constituie o modalitate de informare privind psihologia deviantă, fiind explicată de biografia individuală, și determinată de cauze generale, la realizarea acesteia contribuind atât spiritul agresional (caracterul, temperamentul, educația, pasiunile, viciile), cât și starea fizică specifică, rezultat al unei confruntări cu alți factori agresionali Derivată din viața individului, agresiunea – indiferent de mobil – apare în concepția criminalul în serie ca o consecință firească a afirmării capacității sale în relația cu mediul ambiant, în sensul reproducerii stării de revoltă față de un individ sau față de societate. Faptele traumatizante, în perioada anterioară, vor marca devenirea criminală în sensul acceptării, de către criminalul în serie, în mod conștient sau inconștient a unor concepții despre lume care se reflectă în gândire, limbaj și actele personale.
Personalitatea univocă sau dedublată a criminalului în serie permite cunoașterea finalității tuturor actelor agresionale și a cauzelor care le produc. Evenimentele familiale, sociale grăbesc sau întârzie comportamentul criminalului în serie în cadrul raportului cu societatea. Acesta consideră că nu reprezintă doar propria sa structură comportamentală, ci împrejurarea că, prin actele produse, se exprimă un anumit tip de personalitate, derivată din social și influențată de social. Sinteza acestui „iter criminis” determină stabilirea legăturii nemijlocite dintre activitatea criminală și viața socială, a cauzei care explică motivul săvârșirii crimei, psihicul și influența pe care o avea criminalul în serie asupra mediului social.
Cauzele urmează a fi căutate și în originalitatea realizării actului criminal, determinat de structura mentală, ereditate și întâmplare, detașat de propria experiență agresională. Tentația de a înfrânge impactul cu conștiința, confruntarea cu unele norme, determină aprecieri psihologice care vor atesta calitatea de persoană responsabilă sau iresponsabilă a criminalului, precum și existența unor acte agresionale originale, unice, care pot forma o anumită stare individuală agresională. Determinarea ciclică a activității agresionale relevă faptul că raporturile criminalului în serie cu mediul social sunt atât raporturi de dependență, cât și de interdependență. Capacitatea individuală de detașare de interdicțiile sociale poate crea o tendință de suprasolicitare a calităților individuale, care nu pot fi înțelese doar prin investigarea unor etape ale acțiunii, ci și prin aprecierea activității criminogene în totalitate. Este evident că un criminal în serie se supune regulilor și restricțiilor sociale pentru a se integra mediului deși va continua să exercite acte și acțiuni în care se prezintă forme agresionale semnificative, ca: revolta, ura, tentația. Conștiința agresională va reprezenta o relație între eul criminal perceptiv și mediul ambiant, stabilindu-se un anumit tip comportamental care va depinde de modul de rezolvare a conflictului individual. Condiția morală a criminalului în serie este înțeleasă doar prin integrarea acestuia în mediul ambiant, statutul experienței sale reflectând unele elemente criminogene care motivează actul. Agresivitatea apare ca un fenomen fizic și psihic, în sfera căruia sensibilitatea și comportamentul se regăsesc în forme adecvate de exprimare supuse realității exterioare prin definirea unei contradicții între intenționalitatea și realizarea faptei.
Crima poate fi acceptată ca produs exclusiv al unor factori iraționali, însă poate exista și ca act gratuit, dar și ca act însușit de rațiunea proprie, întrucât criminalul în serie se detașează de anumite trăiri, de o anumită pasiune individuală, relevând prin modul de acțiune confruntarea unor idei cu mediul ambiant. Implicațiile psihologice ale actului de agresivitate pentru autorul acestora constituie elemente ajutătoare în activitatea de identificare și de prevenire a infracționalității.
Modul în care criminalul în serie concepe actul criminal și înțelege efectele antisociale produse determină, în cele din urmă, și modalitatea de reformare socială a acestuia. Pentru cazurile când, în comportamentul criminalului care a produs un singur act agresional nu se regăsesc elemente de natură să determine depistarea imediată a acestuia, se impune concluzia că infractorul va mai săvârși acte antisociale. Pentru situațiile când criminalul nu se îngrijește să șteargă urmele sau să acționeze cu precauție, se poate concluziona că acesta nu urmărește, în principal decât realizarea scopului individual, dar nu și intenția producerii, în viitor, a unor acțiuni infracționale. Este adevărat, atitudinea comportamentală a criminalului în serie este oscilantă și dependentă de unele cauze obiective și de condiții subiective care sunt variabile și care nu se pot generaliza.
Agresivitatea poate fi privită ca o calitate înnăscută a individului, care se află nediferențiată în perioada de formare a personalității, urmând ca pe parcursul dezvoltării ontogenetice să capete o anumită coloratură, cu tendințe la diferențiere în autoagresiune și heteroagresiune, fără să se poată vorbi de o diferențiere absolută, ci numai de predominanța uneia din aceste trăsături de bază. Factorii psihosociali care favorizează manifestarea agresivității nu pot avea o influență reală, decât în măsura în care întâlnesc o constituție criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalități și pot exersa asupra individului o influență peiorativă, degenerativă sau patologică și să provoace în acest fel un „super-eu” imoral, un dezechilibru psihic acompaniat de instigări criminogene, sau dacă operează asupra unor indivizi în mod particular receptivi, ca urmare a constituțiilor biopsihice.
Studiul cauzalității agresivității la modul operațional concret va trebui să aibă în vedere toți acești factori, pentru că de multe ori cauzalitatea agresivității este complexă, insidioasă, cameleonică chiar. Modelul biologic, modelul psihologic și modelul socio-cultural constituie etiologia comportamentului agresiv, cu specificația că agresivitatea apare ca o referințăla o nevoie vitală, dar care trebuie supusă controlului. Frustrarea declanșează de asemenea comportamentul agresiv, însă cei mai importanți sunt factorii sociali care favorizează manifestările agresive, și anume: trăsăturile de personalitate, alcoolul și drogurile, provocarea, stările emoționale paroxiste, sexul, climatul de violență socială, mass-media, factorii fizici și factorii demografici. Conform teoriei psihanalitice, criminalul în serie are un eu slab (conștiința), dominat de sine (instincte) și un supraeu aproape inexistent (inconștientul, interdicțiile). Această teorie face parte din categoria teoriilor psiho-morale de factură psihanalitică ce își propun, în primul rând, explicarea mentalității criminalului, respectiv mecanismele de formare ale acestei mentalități și trăsăturile care o diferențiază de cea a noncriminalului.
După analizarea minuțioasă a factorilor psihosociali care favorizează manifestarea agresivității conchidem că „predispoziția spre crimă este expresia unui ansamblu de condiții organice și psihice, ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistența individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal”.
Bibliografie
Butoi T., Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura Phobos, București, 2003,
Butoi T., Criminali in serie – Psihologia Crimei, Editura Phobos, București, 2005,
Brian Lane & Wilfred Gregg, Enciclopedia Ucigașilor in Serie, Editura Rao, București, 1996,
Nietzel M, Crime and its Modification: a social learning perspective, New York, Pergamon, 1979
Potter H., Crime, shame and reintegration, Australian and New Zealand Journal of Sociology, 1992
Young J., What is to be done about law and order, London – Plutto Press, 1993
7. Alison Laurence,„Forensic Psichologist Handbook”,WillanPublishing, 2011;2.
8.Bartol C.,„Criminal behavior”,Englewood Cliffs, Prentice Hali, 1980;3.
9.Beliș V. și colab.,„Tratat de medicină legală”,vol Iși II, Ed.Medicală, București, 1995;
10.Bogdan T., Sântea I., „Psihologie judiciară, Ed. Themis Cart,București, 2010;
11.Bogdan V., Sântea Ioan, Drăgan Cornianu Rodica,„Comportamentul uman în procesul judiciar”, Ed. M.I. Bela, 1983;
12. Brian Lane&Wilfred Gregg, “ Enciclopedia ucigașilor în serie”, Ed.RAO, 1996;
13. Butoi T., Țîru G., LepădușiV.,„Interferența între psihologie șicriminalistică”,Ed. Litlle star, București, 2007;
14.Campbell J.H., Don deNevi,„Profilers, leading investigators take youinside the criminal mind”,Prometheus Books, 2004;11.
15.Canter D., Youngs D.,„Investigative psychology, offender profilingand the analysis of criminal action”,Wiley, 2009;12.
16.Cioclei V.,„Manual de criminologie”, Ed.Ch B u c u r e s t i ,2007;
17.Douglas J., Burgess A., „Crime classication manual”, Ed. PocketBooks, 1992;
18 .http://criminal.findlaw.com/crimes/a-z/murder_first_degree.tml
19. http://en.wikipedia.org/wiki/Murder_(Canadian_law)
20.www.descopera.ro
21.www.fbi.gov5.
22. http://www.editura.mai.gov.ro/documente/biblioteca
23. http://ultrapsihologie.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Psihologia Criminalilor (ID: 102908)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.