Protectia Si Promovarea Drepturilor Copilului

CUPRINS

Conceptul de minor în legea penală

Minorii beneficiază de o ocrotire deosebită, atât în domeniul dreptului procesual penal cât și în domeniul dreptului penal, prin instituirea unor norme speciale; astfel, când persoana vătămată este un minor, Codul de procedură penală prevede dispoziții speciale privind pornirea și exercitarea acțiunii civile din oficiu, susținerea acțiunii civile de către procuror, luarea în mod obligatoriu a măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei, etc; în dreptul penal se acordă o deosebită atenție reglementării minorității în sensul că se menționează în mod expres că minorii sub 14 ani nu au format discernământul faptelor și consecințelor lor și, ca atare, nu răspund penal, iar minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspund penal doar în măsura în care se dovedește (printr-o expertiză medico-legală psihiatrică) că aveau format, în momentul comiterii infracțiunii, discernământul faptelor și consecințelor lor.

Minoritatea este starea în care se găsește făptuirorul minor, care în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii penale.

Pentru cazul când făptuitorul este un minor între 14 și 18 ani s-a instituit o procedură specială de urmărire și judecată, care se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală și experiența necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege.

Având în vedere particularitățile dezvoltării biopsihice a persoanei, în dreptul penal, s-a impus cu necesitate stabilirea unei limite de vârstă sub care să fie exclusă răspunderea penală a minorului. Până la o anumită vârstă minorul este deci prezumat ca fiind lipsit de capacitate penalădeoarece nu are reprezentarea semnificației sociale a acțiunilor sau inacțiunilor lui.

Cât privește tratamentul copilului în societatea contemporană, în literatura socio-juridică se confruntă două tendințe majore: una „paternalistă", considerând că societatea și familia ca grup social sunt datoare să asigure copilului un mediu protectiv, cu elemente clare de distincție între ceea ce este bine și ceea ce nu este bine pentru el, și o a doua tendință, de „autodeterminare" a copilului, pledând în favoarea posibilității juridicește recunoscută copilului de a exercita, în anumite limite, un control asupra ambientului său social imediat, inclusiv prin decizii luate în nume propriu.

Dincolo de controverse, se admite unanim că înțelegerea copilului și a copilăriei, sau cel puțin disponibilitatea de a înțelege, nu poate fi detașată de contextul concret al unei societăți date, de practicile și tradiția creșterii copilului, de normele și valorile atașate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ și instituțional al protecției drepturilor copilului.

Țara noastră a ratificat Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului prin Legea nr. 18/19902 și astfel, în baza art. 20 din Constituție, legile interne urmau a fi interpretate în concordanță cu prevederile Convenției. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu dispoziții pliate pe cele ale Convenției, stabilește cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului, precum și obligația autorităților publice, a organismelor private autorizate, precum și a persoanelor fizice și a persoanelor juridice responsabile de protecția copilului de a respecta, promova și garanta drepturile copilului (art. 1 din Legea nr. 272/2004).

Actele normative aflate în vigoare în materie de protecție a copilului, inclusiv cadrul organizatoric existent, până 1a adoptarea Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, nu permiteau punerea în practică a noii strategii centrată pe copil și familie și pe crearea serviciilor locale destinatemenținerii stabilității familiei și prevenirii separării copilului de părinți. Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului reprezintă baza unui sistem modern, european de protecție a drepturilor tuturor copiilor, pe deplin armonizat cu tratatele internaționale ia care România este parte, în mod deosebit cu Convenția europeană privind drepturile omului și, respectiv, Convenția ONU cu privire 1a drepturile copilului. Este un sistem care își propune înainte de toate să aibă grijă de toți copiii României, trecând de la o focalizare pe copilul aflat în dificultate la abordarea copilului în contextul tuturor drepturilor sale, ceea ce înseamnă în primul rând în contextul familiei sale.

Legea nr.272/2004 stabilește cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului, precum și obligația autorităților publice, a organismelor private autorizate, precum și a persoanelor fizice și a persoanelor juridice responsabile de protecția copilului de a respecta, promova și garanta, drepturile copilului.

În cuprinsul art. 6 lit. a)-l) din Legea nr. 272/2004 sunt enumerate acele reguli fundamentale care asigură respectarea și garantarea drepturilor copilului în fiecare din ipostazele sale – fie că aceste drepturi sunt obiectul unor reglementări, acte juridice emise ori încheiate, fie că drepturile copilului sunt evocate în contextul drepturilor și îndatoririlor ce revin părinților sau altor reprezentanți legali ai săi, fie că referitor la copil sunt de efectuat demersuri ori sunt de luat decizii de către autoritățile publice, organismele private autorizate ori de către instanțele judecătorești – și în fiecare dintre domeniile de manifestare a drepturilor copilului – al drepturilor și libertăților civile, al dreptului la mediu familial și îngrijire alternativă, al dreptului la sănătate și bunăstare, al dreptului la educație, activități recreative și culturale.

Principiul egalității șanselor și nediscriminării [art. 6 lit. b)]. Egalitatea de șanse se poate afirma doar într-un ambient socio-juridic non-discriminatoriu, orice discriminare fiind resimțită ca un dezechilibru al șanselor. Potrivit art. 7, drepturile prevăzute de Legea nr. 272/2004 „sunt garantate tuturor copiilor fără nicio discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de lormare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție". Este o listă impresionantă de criterii gravitând în jurul conceptului „discriminare", pe care-1 vom înțelege că fiind orice deosebire, excludere, restricție sau preferință care să aibă ca scop sau ca efect limitarea sau anularea recunoașterii, folosinței sau exercițiului, în condiții de egalitate, a drepturilor și libertăților fundamentale.

Principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omuluipresupune că autoritățile statului trebuie să trateze ființa umană, în spiritul respectului față de viață, integritate corporală, sănătate, libertate, demnitate și proprietatea acesteia. Toate activitățile desfășurate de instituțiile statului, organizațiile neguvernamentale și alte structuri ale societății civile pentru prevenirea și combaterea traficului de persoane și acordarea asistenței necesare victimelor acestuia, trebuie să se subsumeze respectării prevederilor convențiilor și tratatelor internaționale privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, la care România este parte; de asemenea, o atenție deosebită trebuie să fie acordată protecției și asistenței copiilor, datorită vulnerabilității speciale a acestei categorii de persoane.

Principiul legalității constituie un principiu fundamental ai statului și dreptului și constă în obligativitatea tuturor organelor sale, a tuturor persoanelor fizice și juridice de a respecta și de a aduce la îndeplinire întocmai prevederile legale. În același timp, legalitatea presupune apărarea de către stat, prin organele sale abilitate, a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice.

Principiul dominant este acela al respectării și promovării cu întâietate a interesului superior al copilului. Legiutorul consacra drepturile copilului și impune respectarea lor ca stare de împlinire a dezideratului interesului superior.

Principiul complementarității, transparenței și dialogului social presupune, pe de o parte, transparența procesului decizional, iar pe de altă parte, consultarea membrilor societății civile în cadrul acestui proces.

Principiul cooperării – unii autori au opinat faptul că procesul cooperării reprezintă o modalitate prin care mai multe instituții își organizează activitatea în vederea realizării unui obiectiv comun, aceasta impunându-se ca o necesitate obiectivă în activitatea autorităților din întreaga lume, prin intermediul său realizându-se de fapt o împletire a eforturilor, a capacităților instituțiilor chemate să prevină și să combată fenomenul infracțional.

În aplicarea principiului enunțat anterior, instituțiile implicate la nivel național în prevenirea și combaterea traficului de persoane și acordarea asistenței victimelor acestuia cooperează, în condițiile păstrării propriilor loridentități funcționale în conformitate cu prevederile cadrului legal, astfel încât să se asigure simultan un statut parteneri al și relații echilibrate pe toate coordonatele activității, o concepție coerentă, integrată asupra problematicii și măsurilor angajate ori planificate, o coordonare adecvată a eforturilor depuse și demersurilor întreprinse.

Principiul parteneriatului public-privat presupune cooptarea societății civile în activitățile concrete de implementare a măsurilor de prevenire a traficului de persoane și consultarea membrilor societătii civile în cadrul procesului decizional.

Principiul responsabilității presupune obligația, instituțiilor responsabile cu îndeplinirea activităților subsumate realizării obiectivelor prevăzute de Strategia națională, precum și a instituțiilor partenere, de a îndeplini în cea mai bună manieră posibilă sarcinile stabilite.

Principiul confidențialității presupune ca activitățile proprii să fie date publicității numai în condițiile prevăzute de lege, astfel încât să nu pericliteze bunul mers și finalitatea acestora și nici drepturile și libertățile persoanelor implicate. Acest principiu impune asigurarea secretului activităților specifice ce se execută sau urmează să fie executate de autoritățile statului, pentru ca persoanele care au încălcat legea, să nu cunoască metodele și mijloacele concrete folosite de aceste instituții, ori măsurile întreprinse cu privire la ele, pentru a nu avea posibilitatea să se sustragă cercetării sau judecății ori să îngreuneze aceste activități de aflare a adevărului în cauză.

Prin dispozițiile art. 99 al. 1 din Codul penal s-a stabilit că “minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”, iar în alineatul al doilea al aceluiași articol s-a stabilit că “minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ”.

Studiul delincventei juvenile pornește de la ipoteza că, prin comportarea sa, individul încearcă să dea un răspuns semnificativ stimulilor externi (relevați de situația particulară), urmând să înlăture ambiguitatea, să evite neînțelegerile, să restabilească echilibrul, în raporturile cu lumea înconjurătoare. Fer. Augustin afirma că: „Nimeni nu datorează ceea ce n-a primit", ceea ce înseamă că fiecare minor trebuie să-și definească, să-și justifice prin modul în care a fost educat, tendințele acționale în mediul social, în funcție de experiență și de influența mediului.

Abordarea conceptului de „delincvență juvenilă" se realizează prin identificarea modalității interpretativ-explicative și a modalității de investigație asupra actelor, acțiunilor și activității concrete. Multiplele cauze care determină activitatea umană prezintă un model specific. „Orice proces psihic are o latură cognitivă care nu epuizează, obiectul pe care îl reflectă fenomele psihice afectând de regulă trebuințele, interesele individului, iar în virtutea acestui fapt îi provoacă o anumită atitudine emoțional-volițională (năzuințe, sentimente)". Orice act psihic concret, ca unitate a conștiinței, include ambele componente: intelectuală (cognitivă) și afectivă.

Analiza conceptului de delincvență juvenilă se concentrează asupra termenilor de responsabilitate individuală, capacitate delictuală, relațiile dintre infractorul minor și mediul social. În explicarea delincvenței juvenile sunt determinante prevederile juridico-sociale, manifestarea liberă a individului, comparația între responsabilitatea socială (în cadrul unui sistem educațional global) și actul individual, adoptarea măsurilor educaționale compatibile cu necesitatea socială (determinată de evoluția economico-socială și spirituală a societății). Variațiile comportamentale sunt independente, fiecare individ urmărind realizarea conceptului de libertate în cadrul unor atitudini de concordanță (conștientă sau inconștientă) cu mediul ambiental.

De la libertatea naturală se ajunge astfel la libertatea socială care este dependentă de legile sociale, liberul arbitru fiind desființat de legile sociale. „Tot ce poate spera omenirea este ca, în viața ei, să poată stabili un echilibru între răul, care este inevitabil și binele care l-ar putea compensa". Conceptul de delincvență juvenilă vizează relația practică dintre actul delictual săvârșit de minor și relația socială vătămată, care necesită constrângerea prin aplicare normei sociale. Legea instituie principiul ca niciun individ să nu producă prin acțiunea-inacțiunea proprie un prejudiciu unei alte persoane sau socialului, existând pentru reglementarea acestor situații principii ferme.

Structurile acționale păstrează două forme de cunoaștere: una legată de condițiile de acțiune și, cealaltă, independentă de condițiile care o determină. În acest mod se explică greșelile privind perceperea a ceea ce înseamnă adevăr (relativ la actele și faptele sociale). Pe aceste considerente se întemeiază legile sociale care se raportează la voințe compatibile cu acte și acțiuni permise, necesare și obligatorii din punct de vedere moral. Societatea coordonează actele și manifestările individului și ale grupurilor, limitând a priori ceea ce este ilicit, nedrept, imoral, conflictual, nedemn. Un fapt contrar regulii morale sau de drept reprezintă un act ilicit, gradat de lege după efectul produs, în culpă (simpla greșeală) sau în delict (dolus – încălcarea premeditată a regulii).

În general, ființei umane îi este caracteristic faptul că, prin experiența derivată din necesitatea de a cunoaște mediul, urmează să se adapteze la exigențele sociale și să își schimbe atitudinea, conduita adoptând forma cea mai adecvată realității, devenind conștientă de propria sa existență. Coordonările intervenite între sistemul social și conduita individuală impun reglarea comportamentală care determină continuitatea pozitivă în ceea ce privește reglările interne cât și cele cu mediul. Actul ilicit va suprima aplicarea legii, incluzând criterii individuale de raportare a trebuințelor și necesităților Ia mediul social. Procesul motivațional se va sedimenta în gândirea și actele săvârșite, devenind „Weltanschauund-ur individului, viziunea acestuia asupra lumii.

Individualitatea actelor este determinată de ordonarea atitudinilor psihice care sunt orientate spre un scop și de modul de reprezentare al acestuia în timpul acțiunii. Necesitatea ca indivizii să conviețuiască într-o structură socială stabilă justifică controlul comportamentelor de către stat ca procedeu de identificare și evaluare a actului criminogen. Comportamentul determină o mentalitate concretă, în sensul că la acțiunea stimulilor externi, individul reacționează în același mod, adăugând ultimul răspuns experienței sale și pregătind perspectiva unei comportări unitare, previzibile. În asemenea condiții, deși se realizează un automatism educațional, totuși nu există garanția justificării raționale a tuturor actelor individuale, astfel încât nu se pot invoca indicii privind pozitivitatea sau negativitatea comportamentului. În activitatea psihică, predeterminările nu sunt percepute din cauza lipsei de precizie în acțiune, a intensității actului și a modului îndoielnic de realizare într-o unitate de timp și spațiu. Forma de relaționare evenimențială va fi apreciată ca rațională sau irațională, după cum obligativitatea de a face sau a nu face ceva reprezintă o obligație rezultată din lege sau dacă prin actul criminogen s-a depășit limita normală de acțiune.

Anormalitatea în realizarea actului criminogen este compusă din fenomene psihice complexe care prezintă devieri patologice: idioția, imbecilitatea, debilitatea mintală.

În Larousse, definiția pentru tulburările de caracter este următoarea: „Tulburările caracteriale exprimă dezvoltarea ucarmonioasă a personalității; antrenând o neadaptare familială, școlară, socială". Ele s-ar datora deformării unuia sau mai multor demente constitutive ale caracterului.

Personalitatea agresională rezultă din actele individului evaluate separat de actele altor indivizi (concepute în funcție de utilitatea lor obiectiv-socială, excluzând actele săvârșite de persoanele iresponsabile). Actele produse de întârziații mintal (imental retardation) și înapoiații mintal (arrieration mental) sunt examinate doar dacă nu prezintă devieri patologice de natură să excludă discernământul, dizarmonia în comportamentul acestora necesitând evaluarea procesului instructiv-educativ. Relațiile interindividuale sunt condiționate social, gândirea persoanei formându-se pe măsura dezvoltării cunoștințelor acumulate și a regulilor de educație acceptate.

Capacitatea de coordonare a actelor individuale, experiența și condițiile oferite de mediul social vor impune adoptarea principilor de viață și de comportament, în sensul că perioadei de acumulări de cunoștințe îi urmează perioada de diferențiere comportamentală, individul integrându-se sistemului social necesar în stabilizarea experienței umane (legile și principiile morale). Prin lege, unele înclinații individuale sunt interzise, dar, legea nu determină cauzele procesului gândirii și acțiunii, fapt care necesită „reformarea socială" a individului prin pedeapsă (pentru adecvarea comportamentului la existență). Fiecare comportament este judecat în contextul tolerat de socius, prin raportarea la principiile morale (care cuprind condițiile subiective favorabile comportamentului pozitiv) această stare conservând baza obiectivă a existenței umane și interdependența acțiunilor individuale. Dezacordul acțiunilor individuale cu legea impune verificarea procesului acționai și de gândire, latura senzorială pentru a înțelege mecanismul principal, secundar sau derivat al agresiunii.

Legea implică supunerea față de norma socială, astfel încât, comportamentul individual să rămână cât mai mult posibil structurat pe principii de moralitate. Pentru conștientizarea principiilor morale este necesară prestarea activității educaționale și adoptarea unui sistem sancționator adecvat reformări sociale. În cadrul conviețuirii, rolul educației în formarea individului este decisiv, existând o interac-tivitate între factorii exteriori (de mediu) și reglările interioare (proprii fiecărui psihic) determinate de structurile interne ale organismului care impun o evoluție particulară și diferențiată. Se ajunge astfel ca norma (morală, juridică) să aibă un caracter reglator pentru individ, determinând ca, prin contactul cu mediul social să creeze și să se asigure aplicarea principiilor de autoreglare comportamentală. Aceste principii stabilizează sfera civicului, comportamentul depinzând de un complex de manifestări eterogene sub raportul cauzelor care determină acțiunea-inacțiunea individuală și al reacțiilor instinctuale care variază de la individ la individ fără a avea legătură cu necesitățile individuale sau sociale din cauza activității psihice (operații de generalizare-abstractizare, instructiv-deductive) și a insuficientei stimulări educative exercitate de familie, școală, societate. Modul specific de comportament reprezintă un răspuns la raporturile sociale, deoarece, Eul psihologic depinde de situația politică și socială, de posibilitățile gândirii, de cauzele care au dat naștere fenomenului criminogen în cadrul manifestărilor socio-spirituale concrete, de determinările obiective și condiționările dintre individ și societate. Procesul de gândire și acțiune al individului este determinat de dependența cauzală, de condițiile în care se realizează întregul comportament individual.

Pe de altă parte, atunci când vorbim despre minor ca victimă, din punct de vedere normativ putem vorbi de drepturile copilului odată cu proclamarea la 10 decembrie 1948, de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite a Declarației Universale a Drepturilor Omului.Astfel, în art. 25 al acestei declarații se stipulează că : "Mama și copilul au dreptul la ajutor de ocrotire deosebite. Toti copii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeași protecție socială".20 noiembrie este o zi istorica pentru cele 2 miliarde de copii din lume, deoarece la aceasta data, in anul 1989, Organizatia Natiunilor Unite a adoptat cele 54 de articole ale Conventiei privind Drepturile Copilului.

Statul are rolul de a fi garantul acestor drepturi si de a asigura respectarea lor. Acest lucru contrazice perceptia majoritara potrivit careia statul poate înlocui parintii, din moment ce poate asigura copilului adapost si mîncare. pentru a inlatura acest principiu a fost promovata ideea serviciilor alternative de tip familial, acestea fiind un real sprijin pentru prevenirea separarii copilului de parintii sai, spre deosebire de vechile leagane de copii.

În ceea ce privește procedura specială în cauzele cu infractori minori, spre deosebire de procedura specială în cazul infracțiunilor flagrante, avem de-a face mai mult cu o procedură obișnuită, în cadrul căreia se aplică unele dispoziții speciale, deoarece, dacă pentru infracțiunile flagrante accentul cade pe dispozițiile speciale care se completează cu cele obișnuite, în cauzele cu infractori minori articolul 480 din Codul de procedură penală prevede că este aplicabilă procedura obișnuită la care se adaugă completările și derogările procedurii speciale, precum și completările și derogările din secțiunea a IV a Capitolului I din Titlul IV al părții generale a Codului de procedură penală, adică dispozițiile speciale pentru reținerea și arestarea preventivă a minorilor.

Dispozițiile speciale aplicabile în cauzele cu infractori minori nu se limitează la reglementări deosebite numai în ceea ce privește urmărirea penală și judecata, ci cuprind și norme deosebite referitoare la punerea în executare a hotărârilor judecătorești.

Receptând mesajul universalității afirmat prin Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, legiuitorul român afirmă recunoașterea și garantarea drepturilor nu doar copiilor cetățeni români aflați pe teritoriul țării sau în afara granițelor, dar și copiilor fără cetățenie aflați în România, copiilor care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile reglementărilor privitoare la statutul și regimul refugiaților în România, precum și copiilor cetățeni străini aflați pe teritoriul țării noastre, în cazul acestora din urmă numai în situații de urgență ca atare constatate de către autoritățile publice române (art. 3).

O aplicație importantă a principiului non-discriminării întâlnim în art. 63 C. fam., care enunță regula de importanță crucială în materie de ocrotire a copilului, anume aceea a deplinei egalități juridice dintre copilul din afara căsătoriei cu filiația legal stabilită și copilul din căsătorie. Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii lor minori au același conținut, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați – completează art. 97 C. fam.

În contextul promovării și protejării drepturilor copilului, spiritul egalității șanselor și al nediscriminării este lesne de recunoscut în numeroase din textele legii. Bunăoară, potrivit art. 47 alin. (1), copilul are dreptul de a primi o educație care să-i permită dezvoltarea aptitudinilor și a personalității în condiții nediscriminatorii, ceea ce în cazul copilului aparținând unei minorități naționale, etnice, religioase sau lingvistice include, conform art. 27 alin. (1), dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limbă proprie în comun cu alți membri ai comunității din care face parte, drept al cărui exercițiu este asigurat și urmărit de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării [art. 27 alin. (2)].

II. Cadrul legislativ privind protecția minorului

II.1. Constituția

Constituția României în cuprinsul art.49, conturează un drept fundamental cetățenesc, respectiv dreptul copiilor și tinerilor Ia protecție și asistență.

In al doilea rând, textul constituțional interzice acțiunile care ar contraveni acestui drept. Astfel, se interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală.

În acest sens, se valorifică practic prevederile art.l, alin.(3) din Pactul internațional privitor la drepturile economice, sociale și culturale, potrivit cărora copiii și tinerii trebuie protejați împotriva exploatării economice și sociale.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 860/2008 au fost aprobate Strategia Națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008-2013, precum și Planul operațional pentru implementarea Strategiei Naționale.

Strategia se desfășoară pe perioada 2008-2013, datorită necesității cuprinderii întregii problematici a drepturilor copilului în toate sectoarele care vizează copilul în societatea românească, fapt care nu s-a mai realizat până în prezent la o asemenea dimensiune. Strategia are în vedere cei aproximativ 4,4 milioane de copii ai României și se referă 1a implementarea drepturilor acestora, așa cum sunt ele definite în Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și în alte documente internaționale ratificate de Rornânia, în toate domeniile de interes pentru copii: social, familial, educațional, de sănătate etc. Totodată, sunt vizați și copiii cetățeni români aflați în străinătate, precum și copiii fară cetățenie aflați pe teritoriul României, copiii refugiați și copiii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, în situații de urgență.

II.2. Codul penal actual

Minoritatea făptuitorului- cauză care înlătură caracterul penal al faptei- privește atât pe minorul care nu a împlinit 14 ani cât și pe minorul între 14 și 16 ani care a săvârșit fapta fără discernământ.

Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă absolut că nu are responsabilitate penală. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani este prezumat relativ că nu are discernământul faptelor sale. Această prezumție fiind relativă se poate răsturna prin dovada că la săvârșirea faptei concrete a avut discernământ.

Minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt îndeplinite condițiile:

să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală;

făptuitorul la data săvârșirii faptei, să nu îndeplinească condițiile legale pentru a răspunde penal (art.50 C.p.)

Această condiție privește în concluzie situația ca la data săvârșirii faptei, minorul să nu aibă împlinită vârsta de 14 ani (art.99 al. 1 C.p.). Condiția este îndeplinită și atunci când minorul avea vârsta între 14 și 16 ani și nu se constatase săvârșirea faptei cu discernământ.

Înlăturarea caracterului penal al faptelor care se prelungesc în timp (infracțiuni continui, continuate) după împlinirea vârstei de 14 ani va fi posibilă numai dacă nu se dovedește existența discernământului în săvârșirea acțiunilor ori inacțiunilor ce au fost comise după împlinirea vârstei de 14 ani.

În cazul infracțiunilor progresive este înlăturat caracterul penal dacă în momentul comiterii acțiunii făptuitorul era minor sub 14 ani, chiar dacă rezultatul se produce după împlinirea aceste vârste.

Fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal, nu este infracțiune, fiind săvârșită fără vinovăție.

Făptuitorul nu îndeplinea condițiile de dezvoltare biopsihică care să-i permită înțelegerea caracterului acțiunilor sau inacțiunilor lui și să le dirijeze în mod conștient.

Minoritatea este o cauză personală și nu se răsfrânge asupra participanților la săvârșirea faptei

Când minorul care nu răspunde peual a săvârșit fapta fiind determinat ori sprijinit cu intenție de alți participanți se realizează condițiile participațici improprii (art. 31 al. 2 C.p.).

Starea de minoritate înlătură caracterul penal al faptei și pe cale de consecință și răspunderea penală. Răspunderea civilă nu este înlăturată pentru persoanele care l-au avut sub îngrijire ori supraveghere pe minor, dacă se reține culpa acestora.

Fată de minorul care nu răspunde penal și care săvârșește fapte prevăzute de legea penală se ia una dintre măsurile de protecție specială a copilului prevăzute în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului2.

Potrivit dispozițiilor din Legea nr. 272/2004 față de minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și carc nu răspunde penal se poate lua una dintre cele două măsuri spcciale de proiecție: supravegherea specializată șirespectiv plasamentul.

Alegerea uneia dintre aceste măsuri de protecție specială o realizează când există acordul părinților sau al reprezentantului legal Comisia pentru Protecția Copilului, iar în lipsa acestui acord, instanța de judecată, în funcție de anumite criterii prevăzute de Legea nr. 272/2004 și de Hotărârea Guvernului României nr. 1439 din 2 septembrie 2004 prin care s-a reglementat „Serviciile specializate destinate protecției copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal.

II.3. Noul Cod penal

Elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricarui stat.La o primă analiză a noului cod putem observa o simplificare a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor între diferite incriminări și evitarea suprapunerilor cu textele părții generale.Astfel,în cazul în care o circumstanța este prevăzută în partea generală ca și circumstanță agravantă generală, ea nu mai trebuie reluată în conținutul incriminărilor din partea specială urmând a se aplica textul general.

Criminalitatea juvenilă constituie un fenomen de o gravitate deosebită pentru societate, nu atât prin consecințele imediat materiale ale faptelor antisociale săvârșite, cât prin faptul că cei care le-au comis sunt încă persoane aflate în plin proces de formare a personalității; în această perioadă ei își aleg drumul în viață, se integrează»în cadrul colectivului social.

Săvârșirea acțiunilor antisociale de către minori atrage atenția că în procesul socializării, și ceea ce este mai grav, încă de la începuturile lui, au intervenit factori care au împins minorii spre o conduită infracțională și îi formează ca indivizi străini de societate, în aceasta constă gravitatea deosebită a criminalității juvenile, de aceea trebuie cunoscut în profunzime.

Problema minorității este dezbătută în noul proiect al Codului penal,în titlul V, fiind împărțită în trei mari capitole.În ceea ce privește vârsta răspunderii penale, noul Cod penal nu aducemodificări față de actualul Cod penal, acesta rămânând la fel, Luând în considerare aceste aspecte, legiuitorul Noului Cod Penal a considerat că, în problema privitoare la vârstă, este mai potrivit pentru reglementarea instituțiilor de drept penal să se adopte diviziunea și terminologia mai simplă din dreptul privat, care împarte persoanele în minore și majore . Astfel , în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, art. 9 considera că: “Minorul care a împlinit vârsta de patrusprezece ani are capacitate de exercițiu restrânsă.”, iar art. 8 prevede: “Capacitatea deplină de exercițiu începe de la data când persoana devine majoră.”

Noul Cod Penal nu mai prevede precum cel anterior o altă limită de vârstă privitoare la răspunderea penală, respectiv 13 ani, ci o păstrează pe cea actuală. Pentru a stabili o limită inferioară trebuie să luăm în considerare realitățile sociale și umane din interiorul fiecărui stat și din fiecare organizare politică și socială, de aceea nu există și nu se propune o vârstă minimă, care să fie unanim acceptată în doctrina dreptului penal și uniform adoptată de legiuiri penale din diferite țări . Astfel acesta precizează că:

1. „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, nu răspunde penal”

(art. 113, alin. 1);

2. „Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani, răspunde penal numaidacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ” (art. 113, alin. 2);

3. „Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, răspunde penal potrivitlegii” (art. 113, alin. 3).

În ceea ce privește consecințele răspunderii penale, noul Cod penaleste mult mai explicit în ceea ce privește aplicarea măsurilor educative,cât și a pedepselor.Astfel, în art. 114, alin. 1 și 2, noul Cod penal prevede următoarele:

1. „Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârstacuprinsă între 14 și 18 ani, se ia o măsură educativă neprivativă delibertate”;

2. „Față de minorul prevăzut în alin. (1), se poate lua o măsurăeducativă privativă de libertate, în următoarele cazuri:

a. Dacă a mai săvârșit o infracțiune pentru care i s-a aplicat omăsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a începutînainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

b. Atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiuneasăvârșită, este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea peviață.”

Practic, în noul Cod penal se detaliază concret vârsta și situațiile încare se aplică măsurile educative neprivative de libertate, dar și situațiileclare când se aplică măsurile educative privative de libertate, lucruri ce înactualul Cod penal nu sunt precizate.

Ceea ce frapează în Noul Cod Penal, prin prisma noutății, este prevderea măsurilor educative, care în noul Cod penal au o nouă formă și denumire.

Astfel, în noul Cod penal, măsurile educative neprivative și privativede libertate sunt prevăzute de art. 115, alin. 1 și 2, îmbrăcând următoareleforme:

(1) Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative delibertate.

I. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:

a) stagiul de formare civică;

b) supravegherea;

c) consemnarea la sfârșit de săptămână;

d) asistarea zilnică.

II. Măsurile educative privative de libertate sunt:

a) internarea într-un centru educativ;

b) internarea într-un centru de detenție.

(2) Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față deminor, se face în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.

Art. 116, în alin. 1 și 2, aduce ca noutate referatul de situație, care accentuează că: „În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilorprevăzute în art. 74, instanța va solicita serviciului de probațiuneîntocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivatereferitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pecare minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fiimpuse acestuia de către instanță.”

„Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare amăsurii educative sau a obligațiilor impuse se întocmește în toatecazurile în care instanța dispune asupra măsurilor educative ori asupramodificării sau încetării executării obligațiilor impuse, precum și la

terminarea executării măsurii educative.”

Referatul de situație este o inovație benefică, pentru că în acest fel se pot prezenta amănunțit sarcinile pe care minorul va trebui să le îndeplinească, precum și serviciileși programele pe care le-ar putea urma în vederea reabilitării sale psihosociale. Tot în acest cadru se va face o

evaluare completă și personalizată pentru fiecare minor în parte, reușindsă se atingă toate punctele prevăzute de la art. 74, făcându-se astfel unistoric al comiterii faptei, dar și al cauzelor care au stat la baza acesteia,permițând astfel profesioniștilor să atingă exact părțile problematice alesituației minorului.

Prima măsură educativă neprivativă de liberate este prevăzută de art.117 (noul Cod penal), alin. 1 și 2 și face referire la stagiul de formarecivică, acesta prevăzând următoarele:

„(1) Măsura educativă a stagiului de formare civică constă înobligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel multpatru luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale lacare se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l

responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.

(2) Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului,pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciuluide probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al

minorului”.

Dacă până acum, caracterul măsurii educative a mustrării era doar dea „dojeni” minorul pentru fapta sa și de a-i atrage atenția asupraconsecințelor faptelor sale, stagiul de formare civică merge mai departe înoferirea de servicii, respectiv, un program cu o durată de cel mult patruluni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care seexpune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cuprivire la comportamentul său viitor. Practic, minorul este determinat săparticipe la un grup de consiliere „civică”, unde are posibilitatea de areflecta asupra faptelor sale și asupra daunelor pe care le-a cauzat, alături

de alți tineri care ar putea empatiza mult mai bine cu situația sa.

Stagiul de formare civică oferă, prin cadrul organizat al grupului, unimpact mai mare asupra minorului, care poate ar conștientiza mult maibine ceea ce a făcut. De asemenea, el este supravegheat, încă de laînceput, de un serviciu specializat, față de mustrare, în cadrul căreiasupravegherea rămâne la latitudinea părinților, tutorelui sau persoanei

care l-a adoptat. Practic, „controlul” unui serviciu specilaizat începe odatăcu prima măsură educativă și nu cu a doua, așa cu e prevăzut în actualulCod penal.

Totodată, un alt punct pozitiv pe care îl aduce această măsură, estedelimitarea mai exactă în timp, respectiv cel puțin 4 luni, astfel putânduserealiza un plan de acțiune, mult mai bine organizat în timp, dându-neposibilitatea să ne propunem realizarea etapizată a unor obiectivespecifice, lucru care ușurează pe de-o parte munca profesionistului, iar pede alta munca minorului, care nu se simte presat de îndeplinirea sarcinilorimpuse. În acest mod, putem să alegem cele mai bune metode și programede reabilitare pentru minor, pe care acesta, alături de profesioniști, să leparcurgă cu ușurință și calitativ.

A doua măsură educativă neprivativă de libertate, pe care o propunenoul Cod penal, este reglementată de art. 118 și face referire lasupravegherea minorului și anume: „Măsura educativă a supravegheriiconstă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului săuzilnic, pe o durată cuprinsă între două și șase luni, sub coordonareaServiciului de Probațiune, pentru a asigura participarea la cursurișcolare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unoractivități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar puteaafecta procesul de îndreptare a acestuia.”

Cea de-a doua măsură educativă, supravegherea, oferă o continuitate aprimei măsuri, exercitându-și controlul asupra minorului, însă nu într-omanieră „polițienească”, ci mai degrabă, ca o îndrumare și o orientarea atânărului care caută răspunsuri legate de viață și nu numai.În ultimă instanță, această infractorul minor înglobează o multitudine de conduite, condiții și situații de viață, desemnând în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care nu au împlinit încă vârsta majoratului. Termenul de criminalitate sau delicvență se aiplică la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori sau adolescenți care transgresează legea: cei abandonați de părinți sau educatori și care se integrează unor anturaje nefaste delicvente; cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar, ca urmare a aplicării unor sancțiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri; cei care au nevoie de protecție și de îngrijire pentru diferite motive (decesul părinților, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament).

Următoarea măsură educativă, cea de-a treia, este reglementată de art.119, alin. 1 și 2, care se referă la consemnarea la sfârșit de săptămână:

„(1) Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână, constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă șiduminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul încare, în această perioadă, are obligația de a participa la anumiteprograme ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.

(2) Supravegherea se face sub coordonarea Serviciului deProbațiune.”

Această măsură este una mai severă decât cele anterioare, oferă uncontrol mai mare al programului tânărului, creându-se astfel o anumitărutină pentru minor. Tânărul adolescent este angrenat în activitățiprosociale, care îl vor ajuta să își structureze într-o manieră pozitivă

personalitatea.

Cea de-a patra măsură educativă neprivativă de libertate din noul Codpenal, este asistarea zilnică, reglementată de art. 120, alin. 1 și 2, careprevăd următoarele:

„(1) Măsura educativă a asistării zilnice, constă în obligațiaminorului de a respecta un program stabilit de Serviciul de Probațiune,care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum șiinterdicțiile impuse minorului.

(2) Măsura educativă a asistării zilnice, se ia pe o durată cuprinsăîntre 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea Serviciuluide Probațiune.”

La fel ca și măsurile prezentate anterior, asistarea zilnică, oferă uncontrol mult mai eficient asupra activităților tânărului, orientându-l șidezvoltându-i latura pozitivă a personalității, precum și insuflarea unei atitudini prosociale.De asemenea, minorului i se impun o serie de obligații pe careacesta trebuie să le respecte, prevăzându-se și situațiile când acesteobligații sunt revocate sau prelungite.

Obligațiile pe care minorul trebuie să le respecte pe perioadamăsurilor educative neprivative de libertate, sunt reglementate prin art.121, alin. 1 – 4, care cuprind următoarele:

„(1) Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate,instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre următoareleobligații:

a) urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;

b) Să nu depășească, fără acordul Serviciului de Probațiune, limitateritorială stabilită de instanță;

c) Să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

d) Să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri defamilie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu altepersoane stabilite de instanță;

e) Să se prezinte la Serviciul de Probațiune la datele fixate de acesta;

f) Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijiremedicală.

(2) Când stabilește obligația prevăzută la alin. (1) lit. d), instanțaindividualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama deîmprejurările cauzei.

(3) Supravegherea executării obligațiilor impuse de instanță, se facesub coordonarea Serviciului de Probațiune.

(4) Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate,Serviciul de Probațiune are obligația să sesizeze instanța dacă:

a) au intervenit motive care justifică, fie modificarea obligațiilorimpuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă condițiile de executare amăsurii educative sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îirevin.”

Într-un mod vizibil, obligațiile ce se impun minorului sunt mult mai multe decât cele prevăzute de actualul Cod penal, suntmult mai clare, într-un mod bine determinat, aplicându-se pentru toate măsurileeducative neprivative de libertate, față de actualul Cod penal, unde

obligațiile sunt detaliate în cazul măsurii libertății supravegheate.

Astfel putem sesiza o tendință de severitate din partea legiuitorului din cauza faptului că unele din măsurile impuse minorului sunt de fapt măsurile de siguranțăaplicate infractorului adult, fie el învinuit sau inculpat.

Situațiile în care obligațiile încetează sau sunt prelungite suntreglementate de art. 122, alin. 1 și 2, respectiv de art. 123, alin. 1 – 4.Astfel, art. 122 prevede modificarea și încetarea obligațiilor înurmătoarele condiții:

„(1) Dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit motive carejustifică, fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuareacondițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificareaobligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoaneisupravegheate șanse mai mari de îndreptare.

(2) Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pecare le-a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai estenecesară.”

Art. 123 vorbește de prelungirea sau înlocuirea măsurilor educativeneprivative de libertate, după cum urmează:

„(1) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile deexecutare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța dispune:

a. prelungirea măsurii educative, fără a putea depăși maximulprevăzut de lege pentru aceasta;

b. înlocuirea măsurii luate, cu o altă măsură educativă neprivativă delibertate mai severă;

c. înlocuirea măsurii luate, cu internarea într-un centru educativ, încazul în care, inițial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertatecea mai severă, pe durata sa maximă.

(2) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) și b), dacă nici de aceastădată nu sunt respectate condițiile de executare a măsurii educative sau aobligațiilor impuse, instanța înlocuiește măsura educativa neprivativa delibertate cu măsura internării într-un centru educativ.

(3) Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educativeneprivative de libertate, săvârșește o nouă infracțiune sau este judecatpentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța dispune:

a. prelungirea măsurii educative luate inițial fără a putea depășimaximul prevăzut de lege pentru aceasta;

b. înlocuirea măsurii luată inițial cu o altă măsură educativăneprivativă de libertate mai severă;

c. înlocuirea măsurii luată inițial cu o măsură educativă privativă delibertate.

(4) În cazurile prevăzute în alin.(1) lit. a) și b) și în alin.(3) lit. a) șib), instanța poate impune noi obligații în sarcina minorului ori sporeștecondițiile de executare a celor existente.”

Față de actualul Cod penal, noul Cod penal propune aplicareaobligațiilor pentru toate măsurile educative , nu doare pentru unele dintreele, dând instrucțiuni mult mai clare în ceea ce privesc situațiile cândacestea se impun , se modifică, se prelungesc sau încetează, oferind odetaliere precisă , propunând și o încadrare relativ precisă în timp.

Din dorința de a experimenta și din setea de cunoaștere șiautocunoaștere, tânărul adolescent riscă, de cele mai multe ori, să alunecepe o pantă greșită a vieții, intrând în cercuri dubioase de prieteni , undedeprinde consumul de alcool și alte droguri, dar și tentația de a adopta uncomportament infracțional, fie din teribilism, fie pentru că dorește să fie

acceptat de grupul de egali.De asemenea, mulți dintre acești tineri provin din familiidezorganizate sau din familii unde părinții lipsesc în cea mai mare parte atimpului, datorită programului de muncă încărcat.

De aceea, trebuie ca societatea alături de legiuitor să găsească variantelegislative optime care să le ofere minorilor un „Cod penal” al lor, unde săfie bine definite pedepsele, dar mai ales serviciile de care pot beneficia,precum și profesioniștii care să le ofere. Trebuie pus accentul pe calitateaserviciilor și pe varietatea lor, astfel ca minorul infractor să aibă o șansămult mai mare de educarea și reeducare.

Noul proiect al Codului penal, pe alocuri a îmbunătățit legislația referitoare la minorii care răspund penal, prin introducerea de servicii și programe pecare tânărul adolescent le poate urma în vederea readaptării, educării și îndreptării sale.

Inițiativa înființării Tribunalului pentru Minori, reprezintă un pas înainte în dorința de aliniere a României în sistemul juridic european modern.Existând un astfel de tribunal, unde toți profesioniștii sunt specializațipe domeniul delicvenței juvenile, individualizarea pedepsei, precum șirealizarea unui plan de acțiune prin care să se ofere servicii și programe învederea educării și reeducării minorului, este mult mai eficientă șiadaptată nevoilor fiecărui tânăr în parte.

II.4. Codul Penal actual și Noul Cod Penal- scurtă analiză comparativă privind infracțiunile cu subiect pasiv minorul

II.4.1. Analiză comparativă a infracțiunilor contra vieții în Vechiul Cod Penal și Noul Cod Penal

Din multitudinea de modificări pe care le aduce Noul Cod Penal mă voi axa pe o categorie de infracțiuni foarte importante și anume infracțiunile contra persoanei cuprinse în Partea specială a Noului Cod penal, Titlul I, Capitolul I, intitulat “Infracțiuni contra vieții”, spre deosebire de actualul cod care reglementează aceste infracțiuni in Titlul II, Titlul I fiind rezervat infracțiunilor contra statului.

În cazul infracțiunilor contra vieții persoanei, s-a realizat o simplificare a reglementării omorului, prin renunțarea la două variante agravate distincte (omorul calificat și omorul deosebit de grav) și reținerea ca elemente circumstanțiale de calificare doar a acelor împrejurări care conferă faptei o periculozitate ce excede în mod vădit posibilităților de individualizare pe baza limitelor de pedeapsă ale variantei-tip sau de bază.

Ca o primă observație, o schimbare evidentă în Noul Cod Penal s-a realizat în privința numerotării pe articole a infracțiunilor. Astfel, în actualul Cod Penal, omorul simplu este prevăzut la art.174, în timp ce, în Noul Cod Penal acesta este reglementat la art.188.

Infracțiunile contra vieții persoanei, reglementate în Titlul I, Partea specială a Noului Cod Penal sunt următoarele: omorul (art.188), omorul calificat (art.189), uciderea la cererea victimei (art.190), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 191) si uciderea din culpă (art.192).

Se remarcă introducerea unei noi infracțiuni: ,,uciderea la cererea victimei”, dar și simplificarea reglementării omorului simplu prin renunțarea la una dintre formele agravate (omorul deosebit de grav) și pruncuciderea.

În ceea ce privește omorul simplu Noul Cod Penal nu a adus modificări. Pe de altă parte, în timp ce în actualul Cod Penal, omorul are două modalități mai grave de săvârșire și anume omorul calificat (art.175) și omoruldeosebit de grav (art.176), în Noul Cod Penal legiuitorul a ales să prevadă o singură modalitate mai gravă de săvârsire a omorului și anume omorul calificat.

În Noul Cod Penal este incriminată separat infracțiunea de omor comisă în următoarele împrejurări prevăzute de actualul Cod Penal :

omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate este reglementat ca infracțiune autonomă în Titlul I, Cap. III, sub denumirea de ,,Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie” la art.199 alin.1 N.C.P. (Violența în familie);

omorul săvârșit asupra unui magistrat, polițist, jandarm, ori asupra unui militar în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora este reglementat ca infracțiune autonomă în Titlul IV, intitulat “Infracțiuni contra înfăptuirii justiției” la art. 279 Noul Cod Penal (Ultrajul judiciar);

Legea penală română apără dreptul la viață ca valoare socială și nu dreptul la calitatea vieții, de aceea eutanasia nu-și găsește o justificare legală, indiferent de condițiile în care își duce viața o anumită persoană. Deși ajutorul dat unei persoane pentru a se sinucide este o faptă penală, totuși, după cum scria și doamna profesoară Ruxandra Răducanu într-un articol din Revista de Științe Juridice nr.2 din 2007, „în această situație ar trebui avute în vedere ca circumstanțe atenuante acordul victimei, dar și motivele umanitare care au stat la baza acțiunii făptuitorului.”

Referitor la infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii se observă că, spre deosebire de actuala reglementare, în Noul Cod Penal dacă fapta este urmată de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

Infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii reprezintă un atentat la viața unei persoane. Această faptă este tot un omor și nu poate fi caracterizată ca o formă de participație la sinucidere cum ar sugera calificarea dată prin normele penale, întrucat sinuciderea nu reprezintă o infracțiune. În această situație omorul nu se săvârșește în mod direct asupra victimei, ci activitatea făptuitorului constă în a ajuta sau a convinge victima să se sinucidă, ceea ce echivalează cu o intervenție a sa în sfera valorilor sociale protejate de lege respectiv viața persoanei, aspect care nu poate să fie indiferent legii penale, nu poate scăpa de sub incidența acesteia.

O justificare a incrimnării acestei fapte este aceea că, din punct de vedere al vinovăției cu care este comisă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii este săvârșită cu intenție directă sau indirectă de aceea ar fi inechitabil ca o astfel de faptă să scape constrângerii penale, în vreme ce sunt pedepsite fapte care au ca rezultat moartea persoanei, săvârșite din culpă.

Un alt aspect cu caracter inovator constă în faptul că este prevăzut un tratament sancționator diferențiat după cum faptele au fost comise cu privire la o persoană cu discernământ nealterat, cu privire la o persoană cu discernământ diminuat sau la o persoană lipsită de discernământ, în acest ultim caz neputând fi vorba de o hotărâre luată de cel în cauză, fapta fiind sancționată la fel ca și infracțiunea de omor.

În cazul infracțiunii de ucidere din culpă textul de lege a fost simplificat, renunțându-se la o parte dintre formele agravate care pot fi suplinite fără probleme prin aplicarea regulilor de sancționare a concursului de infracțiuni. În acest sens art.192 din Noul Cod Penal prevede: 1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. 
(3) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alineatele precedente se majorează cu jumătate.

Astfel, în cazul comiterii unei ucideri din culpă de către un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, se va reține uciderea din culpă in concurs cu infracțiunea la regimul circulației pe drumurile publice.

Cu privire la pedepsele aplicate în cazul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă, se poate observa că în Noul Cod Penal acestea sunt mai drastice. Astfel, dacă în cazul agravantei prevăzute de art.178 alin.5 din actualul Cod Penal (când s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane), la maximul pedepselor se poate aplica un spor de până la 3 ani, Noul Cod Penal prevede în art.192 alin.3 majorarea cu jumătate a ambelor limite speciale ale pedepsei.

De remarcat mai este faptul că agravanta prevazută de actuala reglemantare în art.178 alin.4 nu se mai regăsește în Noul Cod Penal ca și agravantă ci este inclusă în alin.2 al art.192.

Se poate observa așadar, faptul că Noul Cod penal aduce numeroase modificări și de o importanță deosebită. Astfel, de la modificările ce se evidențiază în cadrul infracțiunii de omor pâna la incriminarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, neprevăzută în actulul cod, precum și celelalte modificări pe care le-am tratat în acest referat, toate reliefează intenția legiuitorului de a adapta legislația la cerințele societății actuale.

II.4.2. Agresiunile asupra fătului în vechiul Cod penal și noul Cod penal

Dreptul la viață reprezintă un drept fundamental al omului, care, prin importanța sa depășește sfera interesului personal, având relevanță pentru întreaga societate. De aceea, acest drept fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele și convențiile internaționale, dar și prin normele dreptului intern. Interesant de stabilit este momentul din care începe protecția dreptului la viață, aspect care atrage în diferitele legislații incriminarea sau nu a faptei de avort. De asemenea, prezintă importanță determinarea conținutului acestui drept, în sensul de a stabili dacă el include îi dreptul de a muri al unei persoane.

Agresiunea va reprezenta așadar acea acțiune care determină întreruperea echilibrului normal al sarcinii cu implicații directe asupra fătului și ale cărei rezultate pot fi împiedicarea vieții extrauterine sau vătămarea corporală ulterioară a copilului.

Actuala reglementare penală are în vedere infracțiuni ce implică femeia gravidă și produsul de concepție în art. 177 (Pruncuciderea), 185 (Provocarea ilegală a avortului) precum și ca element circumstanțial pentru existența infracțiunii de omor deosebit de grav (art. 176 alin 1 lit e C.pen.), vătămarea corporală gravă (art. 182 alin 2), infracțiuni în care starea de graviditate are rolul unei condiții pentru ca femeia aflată într-o astfel de situație să poată fi subiect activ sau pasiv, protejat de legea penală.

Date fiind progresele din ultimii ani și ralierea dreptului național la standardele Uniunii Europene, precum și existența unui bloc constituțional, care permite plasarea în aceeași sferă a tratatelor cu drepturile fundamentale prevăzute de Constituție, legiuitorul a simțit nevoia unei mai bune protecții a vieții, astfel încât în Noul Cod Penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 se poate întâlni un nou capitol, denumit „Agresiuni contra fătului”.

România, prin intrarea în vigoare a noului Cod Penal, s-ar alătura statelor europene care prevăd astfel de incriminări specifice cu privire la făt, ca Italia, Spania, Turcia. Dovadă a acestui fapt este însăși sursa din care au provenit modificările legislative și anume art. 157 și 158 din Codul penal spaniol.

În Noul Cod Penal sunt prevăzute două infracțiuni: la articolul 201 este incriminată întreruperea cursului sarcinii, iar în articolul 202, vătămarea fătului.

II.4.3. Infracțiunile referitoare la viața sexuală reglementate în Noul Cod Penal

Codul penal actual pedepsește violul asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani cu închisoarea de la 10 la 25 de ani, dar proiectul noului Cod penal prevede pentru aceasta fapta pedeapsa închisorii de la 5 la 12 ani. 

Jurisprudența ultimilor ani este constantă în a sancționa cu pedepse echivalente maximului special (de 20 de ani) faptele de viol comise asupra minorilor, astfel încât o scădere drastică  a limitelor de sancționare nu se justifică.

Potrivit noului Cod penal, indiferent daca violul ar fi comis în grup de doua, trei sau mai multe persoane împreuna, actiunea penala se va pune în miscare numai la plângerea prealabila a persoanei vatamate. Astfel, daca victima nu depune plângere împotriva violatorilor, ei nu pot fi urmariti penal. Iar daca victima a depus plângere, o poate retrage oricând înainte de condamnarea definitiva a infractorilor, astfel ca aceștia nu vor mai fi condamnați.

În ceea ce privește infracțiunea de agresiune sexuală, aceasta va fi incidentă în cazul altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 216, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (acte de masturbare etc.), savarsite sub imperiul constrangerii sau al starilor asimilate acesteia. 

In cazul in care astfel de acte sunt comise in aceeasi imprejurare cu infractiunea de viol asa cum este ea reglementata de art. 216, nu se va retine un concurs de infractiuni, ci o singura incadrare, aceea de viol.

Criteriul de distinctie intre viol si agresiunea sexuala sub aspectul elementului material se regaseste si in cazul urmatoarelor doua infractiuni – actul sexual cu un minor si respectiv coruperea sexuala de minori. Astfel, daca actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi in prezenta actului sexual cu un minor, iar daca este vorba de alte acte de natura sexuala fapta se va incadra ca si corupere de minori.

În privinta varstei minorului, s-a considerat, la fel ca in alte legislatii europene (a se vedea § 174, respectiv § 176 C. pen. german), ca trebuie diferentiata varsta subiectului pasiv dupa cum este vorba de protectia integritatii sexuale a minorului in raporturile cu un major sau cu alt minor. Astfel, in privinta actului sexual comis de un major cu un minor s-a pastrat limita actuala de varsta (15 ani), fiind diferentiata si sanctiunea in raport de varsta minorului, dupa cum acesta a implinit sau nu 13 ani.

In privinta actelor sexuale intre minori, acestea raman in afara domeniului de incidenta al legii penale, solutie in acord cu prevederile Conventiei de la Lanzarote din 2007. 

Raspunzand obligatiei asumate prin semnarea acestei conventii a fost reglementata si infractiunea de racolare a minorilor in scopuri sexuale (art. 220).

Coruperea sexuala de minori a fost completata cu noi ipoteze – alin.(4), prin preluarea, cu unele reformulari, a unei parti a textelor existente în Legea nr. 196/2003.

Ar trebui incriminată infracțiunea de „Incest”, constând în „raportul sexual între rude în linie directă sau între frați și surori” deoarece nu există  argumente pertinente pentru dezincriminarea acesteia.

Libertatea sexuală  trebuie să  cunoască  limitări dacă  aceasta pune în pericol sănătatea speciei sau bazele morale ale familiei și societății, în general.

Pe de altă  parte, jurisprudența dovedește comiterea unor asemenea fapte în mod frecvent (lucru acceptat implicit de legiuitor atunci când a incriminat violul asupra unui minor, rudă  directă), iar consimțământul, fie între majori, fie între minori, nu este de natură să justifice comiterea faptei.

II.5. Legi speciale

Actele normative aflate în vigoare în materie de protecție a copilului, inclusiv cadrul organizatoric existent, până 1a adoptarea Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, nu permiteau punerea în practică a noii strategii centrată pe copil și familie și pe crearea serviciilor locale destinatemenținerii stabilității familiei și prevenirii separării copilului de părinți. Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului reprezintă baza unui sistem modern, european de protecție a drepturilor tuturor copiilor, pe deplin armonizat cu tratatele internaționale ia care România este parte, în mod deosebit cu Convenția europeană privind drepturile omului și, respectiv, Convenția ONU cu privire 1a drepturile copilului. Este un sistem care își propune înainte de toate să aibă grijă de toți copiii României, trecând de la o focalizare pe copilul aflat în dificultate la abordarea copilului în contextul tuturor drepturilor sale, ceea ce înseamnă în primul rând în contextul familiei sale.

Legea nr.272/2004 stabilește cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului, precum și obligația autorităților publice, a organismelor private autorizate, precum și a persoanelor fizice și a persoanelor juridice responsabile de protecția copilului de a respecta, promova și garanta, drepturile copilului.

Actul normativ cuprinde reglementări în sensul;

Extinderii ariei de reglementare la toți copiii, indiferent unde se află, lângă părinți sau separați de aceștia, în școală sau deja pe piața muncii, în țară sau în străinătate, cu probleme de comportament, cărora, fară nicio discriminare, li se garantează exercitarea drepturilor prevăzute de Convenția ONU cu privire ia drepturile copilului;

Armonizării cu prevederile Convenției ONU cu privire la drepturile copilului și a altor documente juridice ratificate de România; Reglementării exprese a rolului părinților în creșterea și dezvoltarea copiilor, al colectivității locale, precum și al statului; Utilizării judicioase a resurselor de care trebuie să beneficieze cât mai mulți copii;

Printre elementele de noutate ale legii se numără prevenirea separării copilului de familie, precum și interzicerea oricărei forme de pedeapsă corporală aplicată copiilor. Pentru aceasta, este nevoie de programe educaționale ample care să schimbe mentalitățile reflectate de proverbe precum „bătaia-i ruptă din rai" sau „ unde dă mama, crește " și să promoveze metode alternative.

De asemenea, potrivit dispozițiilor Legii nr.272/2004, copiii au dreptul să fie protejați împotriva: pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante, oricăror forme de violență, abuz, rele tratamente sau neglijență, exploatării economice, consumului de droguri, răpirii sau oricăret forme de traficare, oricăror alte forme de exploatare Apărarea copilului împotriva abuzului și exploatării este gândită pe mai multe planuri, și expusă în principal – nu și exclusiv – în cuprinsul Capitolului VI al legii, intitulat "Protecția copilului împotriva exploatării". Astfel, sunt indicate și descrise în detaliu acele acțiuni care, fiind considerate abuzive sau forme de exploatare, sunt interzise atât în mediul familial, cât și în cel școlar sau extrașcolar.

Protecția victimelor infracțiunilor, în special protecția victimelor infracțiunilor comise cu violență, constituie o preocupare a organismelor europene și a statelor Europei, fundamentată pe rațiuni de echitate și solidaritate socială.

Ținând seama de nevoile actuale de protecție ale victimelor infracțiunilor din România, a fost adoptată Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor.

Legea instituie patru categorii de măsuri care se adresează în mod direct nevoilor victimei (printre care și victimele infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane), și anume informarea victimelor infracțiunilor cu privire la drepturile lor, consilierea psihologică, asistența juridică gratuită și compensarea financiară de către stat a victimelor unor infracțiuni, fiecare dintre aceste măsuri fiind dezvoltate în dispozițiile unor capitole distincte.

În anul 2001, România a votat „Declarația politică în 12 puncte" privind strategia de combatere a traficului de ființe umane și a integrat aceste prevederi, precum și acquis-ul comunitar în domeniul traficului de ființe umane, în legislația națională. Una dintre măsurile importante adoptate de către România pentru prevenirea și combaterea traficului de persoane și pentru asistența victimelor acestuia, o reprezintă Strategia națională împotriva traficului de persoane 2006-2010, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1654/2006, document de referință care permite planificarea eforturilor instituționale în vederea prevenirii și combaterii acestui fenomen.

Strategia națională împotriva traficului de persoane 2006-2010 și Planul național de acțiune pentru implementarea acesteia îndeplinesc un rol deosebit în contextul integrării și al afacerilor europene, ambele reprezentând un instrument esențial pentru alinierea la standardele europene.

Prin Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane s-au incriminat formele pe care le poate îmbrăca traficul de persoane, s-a creat cadrul juridic pentru utilizarea tehnicilor moderne de investigație, necesare descoperirii acestor fapte, s-au introdus norme pentru protecția și asistența victimelor traficului, a familiilor acestora, precum și a martorilor.

Legea nr.678/2001 reprezintă o adaptare și completare a legislației interne în raport cu prevederile Protocolului ONU privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate.

Prin Planul național de acțiune pentru combaterea traficului de ființe umane, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1216/2001, au fost stabilite obiective, activități, termene, indicatori de performanță, precum și responsabilități în acest domeniu.

Ariile de activitate avute în vedere sunt următoarele: cercetarea și evaluarea fenomenului, conștientizarea populației, ameliorarea situației sociale și economice a persoanelor cu risc de a fi traficate, asistarea, returaarea și integrarea socială a victimelor, precum și cooperarea și coordonarea internațională.

În strânsă legătură cu protecția și promovarea drepturilor copilului, Legea nr. 273/2004 stabilește regimul juridic al adopției, ținând seama și de exigențele Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, ratificată de România prin Legea nr. 84/19945. Nota dominantă în această materie este protejarea și promovarea interesului său superior, așa cum este el evaluat, constatat și, în cele din urmă „decretat" de către cel sau cei care sunt chemați să ocrotească copilul, fie părinți, fie autorități. Desigur, copilul este și el implicat, paternal, în luarea oricărei decizii care îl privește, într-o manieră adaptată vârstei și gradului său de maturitate, accentele de autodeterminare fiind cu totul excepționale.

II.6. Conventia ONU cu privire la drepturile copilului

Convenția privind drepturile copilului a fost adoptată de Adunarea Generală O.N.U. ia data de 20 noiembrie 1989 și a intrat în vigoare la data de 2 septembrie 1990, România ratificând această convenție la data de 27 septembrie 1990.

In cadrul acestui document sunt enumerate o serie de drepturi și libertăți ale copiilor printre care amintim:

♦ dreptul la viață;

♦ dreptul la nume;

♦ dreptul la libertatea de exprimare;

♦ dreptul la libertatea de gândire, de conștință și de religie;

♦ dreptul de a beneficia de protecție și asistență umanitară;

♦ dreptul de a beneficia de securitate socială;

♦ dreptul la educație;

♦ dreptul la odihnă și la vacanță, etc.

Mecanismul de supraveghere al drepturilor Convenției se numeșteComitetul Drepturilor Copilului.Structural, acest comitet este alcătuit din 10 membrii aleși de către statele părți la Convenție.Acești membrii sunt experți de o înaltă moralitate care posedă o competență recunoscută în acest domeniu.Alegerea membrilor se face ținându-se seama de repartiția geografică și de principalele sisteme de drept.

Statele părți la Convenție propun o listă, fiecare stat putând desemna un singur candidat dintre cetățenii săi.Alegerea membrilor Comitetului are loc prin vot secret.

Mandatul membrilor Comitetului este în principiu de patru ani, cu posibilitatea de a fi realeși.La data alegerii membrilor Comitetului, președintele reuniunii trage la sorți numele a 5 membrii al căror mandat se va sfârși după doi ani.

In situația în care un membru al Comitetului decedează sau este în imposibilitatea de a-și mai exercita atribuțiile sale, statul al cărui candidat este, numește un alt expert care va continua mandatul predecesorului său, dar sub rezerva aprobării de către Adunarea Generală.

Comitetul Drepturilor Copilului alege un Birou pentru o perioadă de doi ani.

Comitetul se reunește anual pentru a dezbate o serie de probleme precum:

– examinarea îndeplinirii obligațiilor statelor părți la Convenție;

– examinarea rapoartelor periodice pe care statele părți au obligația să le înainteze acestui organism.

Comitetul elaborează la fiecare doi ani un raport asupra activitătii sale, care îl va prezenta Adunării Generale ONU.

Carta Organizației Națiunilor Unite reprezintă un alt document cu vocație universală, ea fiind adoptată în cadrulConferinței Națiunilor Unite, care a avut loc la San Franciscoîn perioada 25-26 iunie 1945. Carta O.N U. a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.

Cu toate că ea nu precizează care sunt drepturile omului, cuprinzând numai referiri generale și de principiu, totuși prin intermediul mecanismelor sale a contribuit la dezvoltarea și punerea în practică a drepturilor omului.

Un alt document internațional cu vocație universală care face referire la drepturile copilului îl reprezintă Pactul privind drepturile civile și politice care a fost adoptat de Adunarea Generală ONU. la 16 XII 1966, la New York intrând în vigoare la 23 martie 1976, România ratificând acest document în 31 octombrie 1974.

In conținutul său se face referire la o serie de drepturi ce trebuie asigurate copiilor și tinerilor, cum ar fi de exemplu

– tinerii arestați preventiv vor fi separați de adulți și se va hotărî în legătură cu cazul lor cât mai repede cu putință;

– tinerii delicvenți vor fi separați de adulți și supuși unui regim potrivit vârstei și a statutului lor legal:

– orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere, are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiția deminor ;

– orice copil trebuie să fie înregistrat după naștere și să aibă un nume;

– orice copil are dreptul de a dobândi o cetățenie;

– în cazul desfacerii căsătoriei se vor lua măsuri pentru a se asigura copiilor ocrotirea necesară.

Un alt document internațional cu vocație universală care înglobează în conținutul său drepturi ale copilului este Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată șiproclamată de Adunarea Generală O.N.U. prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948.

Printre drepturile copilului enumerate în cadrul acestui document putem enumera:

– mama și copilul au dreptul la ajutor și la ocrotire specială;

– toți copii, indiferent dacă s-au născut în cadrul sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeași ocrotire specială;

– orice persoană are dreptul la învățătură, etc.

Declarația Univerală a Drepturilor Omului reprezintăun document politic fiind rezultatul acțiunii forțelor progresiste din întreaga lume care au militat pentru recunoașterea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului.

Multe documentele cu caracter tehnic sunt elaborate în jurul unei teme, iar protecția șimonitorizarea drepturilor copilului din instituții, inclusiv a copilului cu dizabilități, este desabordată în cadrul Consiliului Europei. Printre documentele adoptate recent și care se referăexclusiv la drepturile copilului sunt:

Monitorizarea drepturilor copiilor și tinerilor cu dizabilități din instituțiile publice:

− Rec. 1601 (2003) referitoare la ameliorarea ieșirii copiilor abandonați dininstituții;

− Rec. (2005)5 cu privire la drepturile copiilor din instituții;

În aceste documente se fac referiri și la drepturile copiilor cu dizabilități din instituțiilede plasament. Este subliniată necesitatea de acompaniere a diagnosticului de handicap acopilului și a deciziei de plasament a acestuia în instituții de garanții indispensabile pentrurespectarea drepturilor copiilor, asigurând reevaluarea periodică a plasamentului și instituireaunor proceduri de apel.

De asemenea, pentru apărarea drepturilor copiilor părăsiți din instituții, se recomandă ase pune la dispoziție un apărător al drepturilor copilului eficace și independent de putereaexecutivă. Acest apărător ar putea fi un mediator, magistrat specializat sau o organizație nonguvernamentală(Rec. 1601 (2003).

În Planul de acțiune al Consiliului Europei pentru promovarea drepturilor și participareapersoanelor cu handicap la viața socială, ameliorarea calității vieții a persoanelor cu handicap,se subliniază nevoia de a se înlocui viziunea medicală care percepe persoana cu handicap doarca pacient care consumă fără să ofere nimic în schimb societății, cu o abordare socială apersoanei cu handicap bazată pe drepturile omului.

III. Minorul – victimă a infracțiunii

III.1. Psihologia minorului parte vătămată

Pentru a putea fi dusă cu succes lupta împotriva celor mai grave manifestări antisociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului penal este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracțiune. Pentru aceasta norma juridică penală conține, potrivit structurii sale, o dispoziție de incriminare, prin care stabilește conținutul specific al fiecărei infracțiuni în parte. Norma de incriminare definește deci conceptul juridic al fiecărei infracțiuni, în mod general și abstract.

Faptele de pericol social declarate prin lege infracțiuni prezintă însă nu numai o configurație infracțională variată, ci și un grad de pericol social abstract, care este diferențiat de la o infracțiune la alta. Aceasta impune legiuitorului să aprecieze gradul de pericol social abstract al faptei incriminate și să stabilească pentru fiecare infracțiune în parte pedeapsa corespunzătoare acestuia.

Termenul victimologie a fost introdus pentru prima dată în limbajul științific criminologic în 1949, de către psihiatrul american F. Wertham, care sublinia, în cartea sa The Show ofViolence, necesitatea unei științe a victimologiei: victima unei crime este un om uitat; insistăm asupra psihologiei agresorului, dar nu înțelegem psihologia victimei – avem nevoie de o știință a victimologiei.

Pentru prima dată, avocatul Beniamin Mendelshon în lucrarea intitulată ”The Victimology”face referire la studiul sistematic al victimei. În aceeași lucrare, apărută în anul 1940 vorbește despre constituirea unei noi discipline, disciplină numită victimologie.

Lingvistic, cuvântul "victimă" poate avea mai multe sensuri:

individul ce suferă chinuri fizice, morale din partea unei persoane, a unei societăți, etc;

individulce suferă urmările unei întâmplări nenorocite: boală, accident, catastrofă;

referindu-ne la antichitate victima este un animal, un om care urma să fie sacrificat unei zeițe.

Plecând de la trăsătura definitorie, fără a ne gândi la disciplina abordată, ”victimologia” va avea propria ei definiție, definiție care va explica noțiunea supusă analizei defață. Prin victimă înțelegem că este vorba despre orice persoană ce va suferi într-un mod direct sau indirect consecințe fizice, morale sau materiale ale unei acțiuni criminale.

Din punct de vedere al psihologiei judiciare, victima este persoana care suferă consecințele unei fapte penale, atât din punct de vedere fizic, moral, cât și material. Altfel spus, ea este persoana care "fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfa unei acțiuni sau inacțiuni criminale,,.

În Declarația principiilor de bază privind justiția în cazul victimelor, crimelor și abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU în sesiunea a XlV-a, din 17-18 septembrie 1985, „victima" este definită ca acea persoană care, individual sau în colectiv, a suferit o vătămare constând într-o atingere adusă integrității sale fizice sau psihice, o suferință morală, o pierdere materială sau o încălcare gravă a drepturilor ei fundamentale, din cauza unor activități sau omisiuni care contravin legilor penale în vigoare ori reprezintă încălcări ale normelor naționale în materia drepturilor omului.

Persoana vătămată poate avea calitatea de parte vătămată sau calitatea de parte civilă, în funcție de natura prejudiciului suferit, precum și de manifestarea sa de voință.Totodată, persoana vătămată poate reuni cele două calități, atât de parte vătămată, cât și de parte civilă ori poate depune mărturie în calitate de martor.

Potrivit art. 24 alin. 1 din Codul de procedură penală, partea vătămată ca subiect pasiv al infracțiunii este persoana care a suferit, prin fapta penală, o vătămare fizică, morală sau materială și participă în procesul penal. De asemenea, art. 76 din Codul de procedură penală precizează că organul de urmărire penală are obligația să cheme persoana vătămată prin infracțiune și s-o întrebe dacă se constituie parte vătămată ori parte civilă.

În situația în care persoana vătămată își manifestă dorința ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală, atunci acesta dobândește calitatea de parte vătămată. Dacă nu participă la proces în aceste două calități, atunci persoana va fi audită ca martor, cu unele excepții. Prejudiciul moral sau material produs prin infracțiune poate fi recuperat de persoana vătămată, prin exercitarea acțiunii civile în procesul penal.

Întrebarea legitimă care poate fi pusă este: are victima infracțiunii o viață normală după traumatismul produs prin fapta ilicită? În unele cazuri, fericite, dar puține, victimele își revin total, alteori acestea își revin parțial, însă sunt și multe situații în care victimele suportă consecințe grave și iremediabile.

Cele mai întâlnite tulburări pot fi desemnate prin expresia "stres posttraumatic" și sunt tulburări de comportament, crize nervoase, agitație nejustificată, tulburări anxioase (alternanță între agitație și letargie) dereglări alimentare etc. Victimele infracțiunii suferă anumite consecințe, care pot fi de ordin material, fizico-biologic, social și moral (psihologic). Sigur, sunt infracțiuni care pot produce toate tipurile de efecte menționate mai sus, dar sunt și infracțiuni care nu pot determina decât una sau unele dintre aceste consecințe nedorite. De pildă, infracțiunea de vătămare corporală gravă poate produce urmări morale (de pildă, imposibilitatea participării la viața socială), fizico-biologice (spre exemplu, o infirmitate fizică permanentă), materiale (de exemplu, pierderea unor venituri periodice), sociale (de pildă, tulburări de comportament), psihologice (de exemplu, tulburări de gândire).

III.2. Protecția minorului victimă în cursul procesului penal

Cauzele penale privind infracțiunile săvârșite de minori ori asupra minorilor sunt judecate în cadrul secțiilor sau al completelor specializate care se organizează la nivelul curților de apel, tribunalelor și judecatoriilor ori în cadrul tribunalelor specializate pentru minori și familie. În conformitate cu prevederile Legii nr. 304/2004 (art. 41 și 52 ), judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul secțiilor și completelor specializate sunt anume desemnați de către colegiile de conducere ale respectivelor instanțe. În ceea ce privește judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul tribunalelor specializate pentru minori și familie, prin interpretarea extensivă a prevederilor Legii nr. 304/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, desemnarea acestora se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, în urma promovării concursului organizat conform art. 43-47.

Cu toate acestea în Codul de procedurăpenală și Codul penal actual nu există o reglementare specifică pentru modul în care trebuie tratați din punct de vedere procedural victimele minore a unor diferite acte antisociale, neexistând de altfel nicio modalitate diferită de ascultare a părților minore. Dar există totuși o altă formă de protecție prin incriminarea a mai multor fapte ca infracțiunicare au ca subiect pasiv minorul.

Trebuie să se aibă permanent în considerare pe parcursul procesului faptul că prin natura lor, copiii sunt mai puțin dezvoltați intelectual și emoțional. Tocmai ca urmare a acestui fapt victimizarea acestora conduce la incapabilitatea lor de a-și relata experiențele și sentimentele și, în general depind de adulții care constituie cercul lor de familie și prieteni.

În ceea ce privește minorii aflați în postura de victime, în Codul penal român actual există infracțiuni care, comise asupra minorilor,sunt sancționate mult mai aspru decât dacă s-ar comite asupra majorilor precumdeterminarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179 alin.2 C. pen), lipsirea delibertate în mod ilegal (art.189 alin.2 C. pen.),corupția sexuală (art.202 alin.1 și 3 C. Pen.), proxenetismul (art.329 alin.3) etc., iar pe de altă parte, sunt infracțiuni care sancționează strict fapte ce se comit asupra minorilor, ce nu pot avea ca subiect pasiv

decât un minor: actul sexual cu un minor (art.198 C. pen) și relele tratamente aplicate minorului (art.306 C. pen.).

Trebuie de asemenea să luăm în considerare faptul că, de nenumărate ori se întâmplă ca minorii să fie victimele propriilor familii, rezultând un alt tip de infracțiunicele comise asupra membrilor familiei: lovirea sau alte violențe (art.180 alin. 1' si 2' C. pen.), vătămarea

corporală (art.181 alin. 1' si 2' C. pen.), violul (art.197 alin.2 lit b1 C. pen.), abandonul de

familie (art.305 C. pen.).

Codul de procedură penală protejează minorul- victimă a infracțiunii prin următoarele: caexcepție de la principiul disponibilității care guvernează latura civilă a procesului penal, s-au instituit în cuprinsul art. 17 C. proc. pen., situațiile în care acțiunea civilă va fi exercitatădin oficiu, respectiv în cazurile când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu (minorul cu vârsta sub 14 ani) sau cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorul cu vârsta între 14-18 ani). Astfel în ceea ce privește aceste cazuri, se acordă eficiență principiului rolului activ, organul de urmărire penală sau instanța de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviințează actele, să prezinte situația cu privire la întinderea pagubei materiale și adaunelor morale, precum și date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.

Omisiunea instanței de a cere detalii cu privire la întinderea pagubei materiale și a daunelor morale, precum și date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite, necesare exercitării din oficiu a acțiunii civile, constituie motiv de casare.Trebuie să menționăm de asemenea că stabilirea prejudiciului, fie că este vorba despre daune materiale sau morale, se va face de către instanță din oficiu, chiar și atunci când persoana vătămată nu înțelege să se constituieparte civilă și nu contribuie în nici un mod la stabilirea existenței și întinderii prejudiciului.

Constituția României în cuprinsul art. 49, conturează un drept fundamental cetățenesc, respectiv dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență.

În al doilea rând, textul constituțional interzice acțiunile care ar contraveni acestui drept. Astfel, se interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală.

Art. l, alin.(3) din Pactul internațional privitor la drepturile economice, sociale și culturale, face referire la dreptul copiilor și tinerilor de a fi protejați împotriva exploatării economice și sociale.

În practica judiciară s-a stabilit că declarația de renunțare la despăgubiri formulată de mamă, în numele minorilor al căror tată și-a pierdut viața în accidentul de circulație provocat de inculpat, este ineficientă și instanța nu poate să ia act de ea, întrucât prejudiciază interesele minorilor.

Tot pe aceste premise s-a hotărât ca în ceea ce privește dreptul la despăgubiri al copiilor minori ai victimei decedate în urma infracțiunii, instanța nu poate soluționa latura civilă a cauzei luând act de tranzacția intervenită între inculpat și reprezentantul minorilor, fără încuviințarea autorității tutelare.

Art. 18 alin. 2 din C. proc. pen. consideră că atunci când cel vătămat este o persoană lipsităde capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, procurorul este obligat să

susțină interesele civile ale acesteia, chiar dacănu este constituită parte civilă. În mod evident, în celelalte cazuri, poziția procesuală a procurorului este condiționată de aceea pe care o are partea civilă, procurorul neavând obligația să susțină interesele civile ale acesteia.

O dispoziție specială, aplicabilă în cauzele cu părți vătămate minore, o constituie și art. 163 alin.6 C. proc. pen. Măsurile asigurătorii la care se referă, în ansamblul său art.163 C. proc.pen., sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ale inculpatului cu scopul garantării executării obligațiilor patrimoniale ce decurg din rezolvarea acțiunii penale și acțiunii civile din cadrul procesului penal. Legea nu instituie obligativitatea procurorului sau instanței de judecată de a dispune aceste măsuri, decât în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, în vedereareparării pagubei pe care aceasta a suferit-o.

În art. 476 C. proc. pen. se vorbește despre modul de examinare a acțiunii civile de către instanța de judecată, examinându-se acțiunea civilă numai dacă persoana vătămată este

prezentă și se constituie parte civilă, iar pretențiile acesteia pot fi soluționate fără

amânarea judecății. În schimb, dacă persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate

de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, instanța examinează acțiunea civilăchiar în lipsa acesteia și chiar dacă nu s-a constituit parte civilă, iar soluționarea acțiunii

civile nu duce la amânarea cauzei.

În latura penală a cauzei art. 222 alin. 6 C. proc. pen. specifică faptul că pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea

persoanelor prevăzute de legea civilă, respectiva părintelui, tutorelui sau curatorului.

În ceea ce privește infracțiunileunde acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,în cazul minorului –parte vătămată se face de către reprezentantulsău legal (când minorul este lipsit de capacitate de exercițiu), iar, când este vorba de un minorcu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea se face chiar de către acesta, cu încuviințareareprezentantului său legal.

Plângerea prealabilă trebuie depusăîntermen de 2 luni din ziua în care persoana

îndreptățită a reclama a știut cine estefăptuitorul. În doctrină a fost reliefat faptul că întrucât introducerea plângeriiprealabile îi revine acestuia, termenul de 2 lunicurge de la data când el a știut cine estefăptuitorul.

Potrivit art.76 C.proc. pen., este obligatorie ascultarea persoaneivătămate asupra împrejurărilor în care s-acomis fapta, sub sancțiunea prevăzută de art.197 C proc. pen.În prezent, în Codul de procedurăpenală nu există o reglementare specificăpentru tratarea procedurală a victimelorminore. Persoana care a trecut prin trauma unei infracțiuni are tendința naturală, subiectivă, de aexagera, din cauza urii pe care o simte față de cel care i-a

produs vătămarea și supraaprecierii indispensabilității propriei persoaneîn procesul penal. Acest lucru tinde săse manifestă pregnant la persoanelevătămate minore, care fie, agraveazășiamplifică faptele pentru a primi ocrotire, fieascund, de teamă sau de rușine.

Etapele ascultării rămân aceleași ca în cazul majorului:identificarea persoanei ce urmează a fi audiată;ascultarea propriu-zisă, respectiv relatarealiberă urmată de întrebări și răspunsuri.

Faptulcă,în normele legislației actuale, un copil trebuie săapară în repetate rânduri în fața mai multor persoane pecare nu le cunoaște și care lucreazăîn instituții sobre și necunoscute, nu-l face decât să-l streseze suplimentarși să-i adâncească suferințele psihice. Ideal ar fi ca minorul să fie audiat de cât mai puține ori din cauza faptului că întoate aceste etape procesuale minorul intrăîn contact cu persoane față de care se poate simțiintimidat, jenat sau rușinat, de asemenea numărul mare al audierilor se constituie a fi o experiență foartetraumatizantă.

În practica judiciară s-a concluzionat căînmod obișnuit, părțile vătămate minore, dupăaudierile în faza de urmărire penală, nu mai doresc săse mai prezinte pentru depunerea declarațiilorîn faza de judecată. Mai mult decât atât, elerecurg de cele mai multe ori la schimbareadomiciliului, pentru a nu fi ușor de citat de cătreinstanță, ajungându-se la

tergiversarea îndelungată a proceselor.

Ca urmare a tuturor acestor situații prezentateconsiderăm căîn viitoarea reglementare aCodului de procedură penală trebuie să-șigăsească locul dispoziții speciale menite să-l

ocrotească pe minorul victimă – parte înprocesul penal.

III.3. Minorul – subiect pasiv al infracțiunilor prevăzute de Codul penal

Pruncuciderea

Termenul de pruncucidere are o semnificație proprie mai restrânsă decât termenul de „infanticid". Infanticidul se referă, în general, la uciderea unui copil și este considerat în legislațiile penale moderne ca o formă calificată de omor. Pruncuciderea se referă, nu la suprimarea vieții oricărui copil, ci numai la uciderea de către mamă a copilului său nou-născut. Este de remarcat că acolo unde termenul de „pruncucidere" nu își găsește un corespondent direct, se folosește pentru determinarea acestei fapte, adeseori, tot termenul de infanticid.

Fapta denumită prin termenul „pruncucidere" este incriminată în legislațiile penale ca o variantă atenuată a omuciderii și constituie, fie o infracțiune de sine stătătoare cu denumire proprie și cu conținut normativ specific propriu, fie o formă sau circumstanță atenuantă a infanticidului.

Infracțiunea constă în uciderea copilului nou-născut, infracțiune ce a fost săvârșită imediat după ce copilul a luat naștere, de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere.

Obiectul juridic constă în relațiile sociale ce definesc dreptul la viață, drept ce îi revine copilului nou-născut.Pentru existența obiectului material al pruncuciderii este necesar să fie întrunite două condiții, și anume:

a) fapta să fie săvârșită asupra unui copil viu, indiferent dacă era sau nu viabil în momentul săvârșirii infracțiunii

b) fapta să fie săvârșită asupra unui copil nou-născut. Noțiunea de „nou-născut" nu are o definiție legală. De aceea înțelesul ei trebuie stabilit după criteriile medicale morfo-fiziologice caracteristice acestei stări.

Latura obiectivă a infracțiunii de pruncucidere, după cum prevede art. 177 C. pen., constă în uciderea copilului nou-născut, săvîrșită imediat după naștere. De aici rezultă următoarele trăsături specifice: fapta poate să constea într-o activitate de ucidere, care se poate realiza atât printr-o acțiune sau acte comisive (pruncuciderea activă sau prin comisiune), constând în manopere exercitate asupra victimei, prin orice mijloace apte a suprima viața acesteia (de ex. traumatisme, diferite moduri de asfixie, sufocare, strangulare, sugrumare, înecare etc.), cît și printr-o inacțiune sau atitudine omisivă (pruncuciderea pasivă, comisivă prin omisiune) constînd în inacțiunea sau omisiunea îndeplinirii unor acte de importanță vitală pentru copil (de ex. nehrănirea copilului, lăsarea în frig, abandonarea într-o loc sau mod care-1 expune la moarte etc.).

Subiect activ al infracțiunii de pruncucidere conform art. 177 C. pen este „mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere”, prin această precizare a legii rezultă că subiectul activ al pruncuciderii este un subiect calificat, care trebuie să întrunească două trăsături specifice. Prima exprimă cerința ca subiectul activ al infracțiunii să aibă calitatea de mamă a copilului ucis, indiferent dacă aceasta este o femeie căsătorită sau necăsătorită. Prin aceasta, pruncuciderea se definește ca : infracțiune proprie, cu autor unic; coautoratul la această infracțiune este posibil.A doua exprimă cerința esențială, ca mama, în momentul săvârșirii faptei, să fie „aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere". Prin „stare de tulburare pricinuită de naștere" se înțeleg stările psiho-fiziologice anormale, de natură psiho-patologică, consecutive nașterii, care pot fi provocate (în perioada postpartum sau puerperală) de diverși agenți nocivi, de variate naturi sau origini (de ex. infecții, autointoxicații, psihotraumatisme, anemii, carențe endocrine episodice,- teren neurodis-trofic etc.) și care acționează apoi, prin efectele lor, asupra stării de imputabilitate (asupra capacității de a înțelege și voi) a femeii lehuze, pe care o diminuează, făcînd să scadă controlul conștiinței asupra conduitei personale, pînă la limita iresponsabilității.

Problema sancționării celui care instigă sau ajută pe mamă la uciderea copilului ei nou-născut, cât și a sancționării mamei, în cazul când ea este cea care instigă sau ajută o altă persoană la uciderea acestui copil, a ridicat și ridică încă dificultăți în practica judiciară și literatura de specialitate, prilejuind exprimarea unor puncte de vedere contradictorii. Astfel, unele instanțe au considerat că cel care ajută pe mamă la uciderea copilului nou-născut trebuie sancționat pentru complicitate la infracțiunea de pruncucidere, pe când, altele au considerat dimpotrivă, că trebuie sancționat pentru complicitate la infracțiunea de omor calificat [art. 179 lit. b) C. pen.].

Potrivit opinieiconform căreia pruncuciderea este o infracțiune autonomă, proprie, distinctă de omor, se va considera astfel: fapta participanților se va încadra în mod distinct față de fapta autorului deoarece ar fi în dezacord cu principiul unității de infracțiune, că nu se poate admite coexistența în cuprinsul aceleiași unități a mai multor conținuturi de infracțiuni și că, în consecință, toți participanții trebuie să răspundă potrivit art. 177 C. pen.

Cealaltă opinie, majoritară de altfel, afirmă că pruncuciderea este o formă atenuată a omorului susține ideea potrivit căreia mama trebuie să răspundă pentru fapta comisă. Ceilalți participanți vor răspunde pentru fapta lor, aceasta fiind încadrată la omor calificat, opinie care este împărtășită și de practica judiciară.

Putem afirma că subiectul pasiv este copilul nou-născut, deoarece asupra lui are loc fapta incriminată. Copilul va dobândi calitatea de nou-născut pentru un interval de timp relativ scurt (atâta timp cât sunt păstrate pe corp urmele recente ale nașterii), fără însă ca acest interval de timp să fie dinainte stabilit. Calitatea dobândită de copilul nou-născut este stabilită pe baza expertizei medico-legale. O trăsătură esențială implicită este ca subiectul pasiv să se afle în raport de filiație față de mamă – subiectul activ al infracțiunii.

Elementul material ce se realizează, ca și în cazul omorului, printr-o activitate de ucidere, activitate care poate consta într-o acțiune sau într-o inacțiune. Fapta privește un copil nou-născut și trebuie să fie săvârșită imediat după naștere. Făcând referire la uciderea noului născut imediat după ce acesta a luat naștere, se va considera că acesta este ucis în momentul în care a avut loc expulzarea, sau imediat ulterior momentului nașterii dacă corpul copilului păstrează urmele recente ale nașterii.

Aceasta necesită, în fiecare caz, efectuarea unei expertize medico-legale. Dacă uciderea copilului nu se săvârșește imediat după naștere, fapta constituie un omor calificat. Urmarea imediată constă în moartea copilului nou-născut, rezultat care se poate produce imediat sau după trecerea unui interval de timp.

Raportul de cauzalitate dintre activitatea de ucidere și moartea copilului trebuie să existe în toate cazurile. Acesta va exista și atunci când au contribuit și alte cazuri la producerea rezultatului.

Latura subiectivă presupune intenția, care poate fi directă sau indirectă. Ca o trăsătură specifică a laturii subiective a pruncuciderii trebuie semnalat că este necesar ca intenția de a ucide să se fi format sub impulsul stării de tulburare psihopatologică consecutivă nașterii și în intervalul de timp cît aceasta persistă sau se menține în condițiile și limitele unei imputabilități atenuate afectată de această stare. De aceea, intenția de a ucide se manifestă ca intenție spontană, repentină sau impetuoasă, fiind incompatibilă cu premeditarea.Dacă mama își ucide copilul din culpă, omorul având loc imediat după naștere, fapta va constitui infracțiunea de ucidere din culpă. Intenția mamei de a-și ucide copilul trebuie sa fie determinată de starea de tulburare pricinuită de naștere.

Actul sexual cu un minor

Întreținerea de acte sexuale de orice natură cu persoane de sex diferit sau de același sex, care, de regulă, nu au discernământul necesar și, în consecință, de multe ori nu își pot da consimțământul valabil la actul sexual, a determinat pe legiuitor să incrimineze „actul sexual cu un minor".

Potrivit alin. ( I), din art. 198 C. pen. infracțiunea constă în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, care nu a împlinit încă vârsta de 15 ani, iar potrivit alin. (2), constă în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex între 15 și 18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influența sa asupra acesteia.

Infracțiunea are cinci forme agravate, prevăzute în alin. (3)-(6).

Obiectul juridicspecial îl constituie relațiile sociale referitoare la apărarea libertății și inviolabilității sexuale a persoanei în perioada minorității. Ca și în cazul violului, obiectul juridic special poate fi constituit și din alte relații sociale – afectate prin faptele de această natură – cum sunt cele referitoare la dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică, la libertatea psihică.

Legiuitorul are în vedere că, la această vârstă, persoana de sex feminin nu are suficientă experiență și nici destulă rezistență pentru a se apăra împotriva celui care ar încerca să-i exploateze naivitatea. Pe de altă parte, începerea de timpuriu a vieții sexuale poate avea consecințe grave atât pentru dezvoltarea fizică și morală a femeii, cât și pentru copiii care s-ar naște din aceste raporturi. Deși actul sexual are loc cu consimțământul victimei, acest consimțământ nu este considerat de lege ca fiind valabil în cazul minorului mai mic de 15 ani datorită vârstei fragede, iar în cazul minorului între 15 și 18 ani datorită folosirii de către făptuitor a calității sale speciale care îi creează un ascendent asupra victimei. Nevalabilitatea consimțământului la act sexual echivalează cu lipsa acestui consimțământ, ceea ce face ca fapta să încalce, ca și în cazul violului, libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei.

Obiectul material. Infracțiunea are și un obiect material, care constă în corpul persoanei mai mici de 15 ani, în cazul alin. (1), iar în cazul alin. (2) al textului, în corpul persoanei cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani.

Subiect activ poate fi orice persoană, bărbat ori femeie, de sex diferit ori de același sex cu victima infracțiunii. Pentru fapta din alin. (2), subiectului activ i se cere calitatea de tutore, curator, supravegnetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator al minorului ori o persoană care se se bucură de încrederea victimei sau asupra căreia are autoritate ori influență pentru existența infracțiunii în această formă este necesar ca făptuitorul să îndeplinească efectiv activități legate de aceste calități în raport cu minorul: să fie tutorele, curatorul, supraveghetorul, îngrijitorul, medicul curant, profesorul sau educatorul victimei ori să-i inspire încredere victimei, să aibă autoritate ori influență asupra acesteia.

Participația penală este posibilă, ca și în cazul violului, sub toate formele, dată fiind diversitatea formelor de realizare a actelor sexuale incriminate. Dacă facem referire la cazul în care unul dintre făptuitori a săvârșit și acte de complicitate în raport cu infracțiunea săvârșită de un alt făptuitor, va exista de asemenea un concurs între infracțiunea pe care a săvârșit-o distinct și complicitatea la infracțiunea săvârșită de cel căruia i-a dat ajutor.

Subiect pasiv nu poate fi decât orice persoană de orice sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani sau o persoană (de orice sex) între 15-18 ani și care se află în anumite relații speciale cu subiectul activ al infracțiunii (subiect pasiv calificat). Dacă, din cauza vârstei fragede, victima nu avea posibilitatea de a-și exprima voința, fapta constituie viol.

Unii autori sunt de părere că textul incriminator trebuie interpretat restrictiv, deoarece în el s-a operat cu o prezumție legală, și anume, că toate adolescentele sub vârsta de 15 ani sunt insuficient formate fizic și psihic pentru a participa ori continua participarea la viața sexuală, precum și că toate adolescentele între 15 și 18 ani, din cauza structurii psihice încă neconsolidate, pot fi determinate neloial la acceptarea actelor sexuale de către persoane care dețin și exploatează ascendentul moral asupra acestora; interpretarea extensivă a textului este, în această opinie, de natură a dilua dispozițiile incriminatorii și de a eluda, prin actul magistratului, voința legiuitorului de a prohibi penal raporturile sexuale cu adolescentele între vârstele fixate în text. Este de presupus că legiuitorul a fundamentat această prezumție legală pe zestrea sa profesională și de viață, unită cu acea a unor specialiști – medici, psihiatri, sociologi ș.a..

Pentru existența infracțiunii nu este necesar ca făptuitorul să cunoască cu precizie și exactitate vârsta victimei, fiind de ajuns ca el să fi acceptat această posibilitate. Dar, eroarea privind vârsta victimei înlătură răspunderea penală.

Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective constă într-un act sexual ce a fost realizat de făptuitor cu o persoană de sex opus ori de același sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani, în condițiile alin. (1), iar în condițiile alin. (2), cu o persoană de sex diferit ori de același sex având vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani. Sfera actelor sexuale are aceeași accepțiune ca și în cazul infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen., prin care se înțelege orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționândasupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex. Actul sexual nu se realizează împotriva voinței victimei infracțiunii, ca în cazul violului, ci cu consimțământul acesteia. Urmărind să ocrotească libertatea sexuală a minorilor, chiar împotriva voinței lor, legiuitorul a considerat că acest consimțământ nu este valabil.

Actul sexual trebuie să aibă loc, în ipoteza din alin. (1), cu o persoană de sex diferit ori de același sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani. Dacă în momentul realizării actului sexual persoana împlinise vârsta de 15 ani, fapta nu constituie infracțiune. Textul legii nu conține nicio precizare în ceea ce privește limita minimă a vârstei victimei, în consecință, starea de neputință a victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința trebuie stabilită în fiecare caz concret, deoarece este posibil ca la aceeași vârstă o persoană să se găsească într-o asemenea stare, după cum este tot atât de posibil ca o altă persoană să aibă aptitudinile de a se apăra și de a-și exprima voința.

În ipoteza din alin. (2), actul sexual trebuie să aibă loc cu o persoană de sex diferit sau de același sex cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani. Dacă persoana de sex diferit sau de același sex împlinise vârsta de 18 ani, fapta nu constituie infracțiune, însă, dacă se săvârșește în condițiile art. 201 C. pen., poate constitui infracțiunea de perversiune sexuală. Pentru existența infracțiunii, este necesar ca făptuitorul, care are calitatea de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor, educator ori este o persoană în care victima are încredere sau față de care are autoritate ori influență, să se folosească de calitatea sa pentru obținerea consimțământului la realizarea actului sexual ori să abuzeze de încrederea, autoritatea sau influența exercitată asupra victimei. Prin urmare, nu este suficient ca actul sexual să aibă loc cu consimțământul persoanei de sex diferit ori de același sex, ci se mai cere ca făptuitorul să fi obținut acest consimțământ folosindu-se de calitatea ori abuzând de încrederea, autoritatea ori influența pe care o avea și care îi crea un ascendent asupra victimei.

Urmarea imediată. Infracțiunea pe care o analizăm are ca urmare imediată încăl-carea libertății și inviolabilității sexuale a persoanei (minorei) și, de multe ori, apariția și a altor urmări, ca de exemplu, anumite vătămări ale integrității corporale sau a sănătății.

Dacă făptuitorul nu s-a folosit de calitatea sa ori nu a abuzat de autoritatea, încrederea de care se bucură ori de influența sa, fapta nu constituie infracțiune. Urmarea imediată constă într-o încălcare a libertății vieții sexuale. Raportul de cauzalitate dintre faptă și urmare trebuie să existe.

Latura subietivă presupune intenția directă. Fapta se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Pentru a exista intenție se cere, așa cum s-a precizat anterior, ca făptuitorul să fi cunoscut vârsta victimei ori să fi acceptat eventualitatea că victima ar putea avea acea vârstă. Dacă victima, având o corpolență fizică mai robustă, un corp dezvoltat și prezentându-se celor din jur ca având o vârstă mai mare, a creat convingerea făptuitorului că are o vârstă mai mare, eroarea cu privire la această împrejurare îi înlătură răspunderea penală. În ipoteza din alin. (2), făptuitorul trebuie să cunoască, în momentul săvârșirii faptei, atât împrejurarea că victima are vârsta cuprinsă între 1 5 și 18 ani, cât și împrejurarea că a obținut consimțământul la act sexual datorită calității, încrederii, autorității ori influenței sale speciale în raport cuaceasta.

Necunoașterea oricăreia dintre aceste împrejurări înlătură, de asemenea, răspunderea penală a făptuitorului. Tentativa și consumarea: tentativa se pedepsește, potrivit art. 204 C. pen., iar consumarea infracțiunii are loc în momentul când are loc actul sexual.

Dacă persoana care înfăptuiește actul sexual la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiași rezoluții, infracțiunea este continuată și se epuizează în momentul în care are loc ultimul act sexual.

Sancțiunea constă în închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Seducția unui minor

Infracțiunea constă în fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie, determină o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani de a avea cu el raport sexual.

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a unei persoane de sex feminin mai mică de 18 ani, împotriva faptelor de inducere în eroare a victimei, prin promisiuni de căsătorie, spre a consimți la raport sexual. Legiuitorul a urmărit să ocrotească libertatea femeii de a avea raporturi sexuale fără a i se obține consimțământul, prin inducere în eroare.Prin manoperele autorului, victima este convinsă să accepte relații sexuale, crezând că-i va deveni soție.

Chiar dacă raportul sexual are loc cu consimțământul persoanei de sex feminin, se va considera că acesta nu este valabil, deoarece a fost obținut datorită promisiunii făptuitorului că va lua în căsătorie victima.Fiind astfel obținut, se va considera că asemenea violului sau consimțământului obținut abuziv acesta nu este valabil. Dar, spre deosebire de aceste două infracțiuni, în căzul seducției, libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex feminin nu sunt încălcate prin exercitarea unor acte de constrângere și nici profitându-se de vârstafragedă a victimei ori prin folosirea de către făptuitor a calității sale speciale, ci prin inducerea în eroare a victimei cu ajutorul unor promisiuni mincinoase de căsătorie.

Obiectul material constă în corpul persoanei de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 18 ani, deoarece asupra acestuia se exercită nemijlocit acțiunea incriminată, adică raportul sexual.

Pentru existența infracțiunii este necesar ca promisiunea de căsătorie să nu fi fost ținută, vădindu-se nesinceritatea ei din chiar momentul în care a fost făcută. Prin urmare, nu se comite infracțiunea de seducție dacă promisiunea de căsătorie nu se poate realiza din motive ulterioare și independente de voința celui care a făcut-o cum ar fi refuzul minorei, opunerea părinților acesteia, aflarea, posterior promisiunii de căsătorie că victima suferă de o maladie care justifică retragerea promisiunii făcute etc.

Subiectul activ. Seducția este o infracțiune cu subiect unic. Subiect activ poate fi orice persoană de sex masculin. Legea nu cere nicio condiție cu privire la starea civilă a bărbatului. Ca urmare subiectul activ poate fi atât o persoană necăsătorită, cât și una căsătorită. O cerință implicită este ca bărbatul să aibă aptitudinea fiziologică de a avea raport sexual.Minorul, căruia deși îi este interzis să se căsătorească, poate fi subiect activ al infracțiunii de seducție. Deși minorul poate fi, în principiu, subiect al infracțiunii de seducție, este necesar să se stabilească în fiecare caz dacă promisiunile făcute de acesta au avut sau nu un rol determinat în ceea ce privește obținerea consimțământului persoanei de sex feminin, deoarece se poate întâmpla ca aceste promisiuni să nu fi fost luate în serios tocmai din cauza vârstei celui care le-a făcut, caz în care, ele neavând un rol determinant, fapta nu va constitui infracțiunea de seducție.

În opinia unor autori, această condiție adăugată pentru a circumstanția subiectul activ al infracțiunii, este nefondată pe text ori pe vreun principiu de drept și este de natură a dezavantaja minorele, cărora li se pretinde deci nu numai să intuiască caracterul nesincer sau fraudulos al promisiunilor de căsătorie, dar să și intre în posesia datelor de stare civilă ale celui care face promisiunea, ori tăinuirea vârstei de către minor nu reprezintă în fond altceva decât o latură a manifestărilor sale amăgitoare, menite a determina minora să accepte raportul sexual, suficient fiind ca aparențele să fie de natură a o face pe minoră să creadă că cel care îi promite îi poate deveni soț. Opinia sus-invocată privitoare la condițiile de vârstă a bărbatului este însă și inconsecventă, deoarece în continuare cei care o promovează afirmă că „nu interesează pentru existența infracțiunii dacă bărbatul este sau nu căsătorit…” dar, neîmplinirea vârstei legale de căsătorie constituie ca și statutul de bărbat căsătorit, un identic impediment legal pentru autorul faptei de a-și onora promisiunea de căsătorie adresată minorei.

Bărbatul căsătorit poate fi subiect al infracțiunii de seducție, considerându-se chiar că înșelăciunea comisă de un astfel de bărbat este mai evidentă, mai cinică decât cea săvârșită de un bărbat necăsătorit. Așa cum s-a stabilit în literatura de specialitate, nu va subzista această infracțiune dacă victima știa că bărbatul este căsătorit, deci promisiunile nu puteau fi luate în serios.

Coautoratul nu este posibil, deoarece seducția este un delict care se comite în persoană proprie. Delictul se poate săvârși în celelalte forme de participație, instigare sau complicitate unde pot participa și persoane de sex feminin.

Latura obiectivă.Elementul material este constituit dintr-o acțiune concretizată într-un raport sexual consimțit prin fraudă, adică prin promisiuni mincinoase, de căsătorie. Pentru a determina victima să consimtă la raportul sexual, autorul trebuie să-i facă doar promisiuni de căsătorie, iar nu altfel de promisiuni, oricare ar fi acestea (de exemplu, nu va există delict de seducție dacă autorul promite victimei că va întreține cu ea relații de concubinaj ori îi va asigura întreținerea).

Promisiunile trebuie să aibă un caracter serios și să fi fost determinante în obținerea consimțământului victimei. Determinarea presupune o acțiune de convingere, stăruință, perseverență din partea autorului, spre a obține consimțământul victimei. Delictul presupune, de asemenea, ca promisiunea să nu fi fost respectată de inculpat din cauza sa.

În practica judiciară s-a hotărât că există această infracțiune dacă inculpatul, după ce a determinat-o pe minoră la raporturi sexuale, promițându-i căsătoria, a început să o evite, declarându-i că nu se mai căsătorește cu ea. Nu există însă infracțiune de seducție, dacă nerealizarea promisiunii de căsătorie s-a datorat refuzului victimei care, inițial, fusese de acord, ori când promisiunile nu au fost făcute cu rea-credință, căsătoria nesurvenind din cauza unor împrejurări neimputabile făptuitorului.

În situația când victima a fost determinată la raport sexual prin alte mijloace (de pildă oferirea unei sume de bani) sau prin promisiuni, dar nu de căsătorie (de exemplu că o va ajuta în rezolvarea unei probleme), fapta nu constituie delictul de seducție. De asemenea, nu au un rol determinant la raportul sexual, promisiunile adresate în glumă ori de circumstanță sau unele aluzii nesemnificative, vagi.

Pot fi însă luate în considerare pentru existența delictului împrejurări ca: prezentarea minorei de către autor drept viitoarea soție, cererea de luare în căsătorie a persoanei vătămate adresată părinților acesteia etc.

Cu privire la elementul material al delictului precizăm că acesta constă exclusiv în raportul sexual cu minora și nu promisiunea de căsătorie, această promisiune formală fiind mijlocul prin care făptuitorul poate realiza raportul sexual cu victima.

Urmarea imediată. Această urmare constă în încălcarea libertății sexuale a minorei, prin raportul sexual consimțit datorită promisiunii mincinoase de căsătorie făcute de inculpat.

Referindu-se la vârsta victimei, legiuitorul stabilește numai limita superioară a acesteia, nu și limita inferioară. În cazul în care victima este mai mică de 15 ani, se reține numai infracțiunea constând în actul sexual cu un minor, nu și infracțiunea de seducție, chiar dacă făptuitorul a făcut promisiuni de căsătorie victimei, deoarece art. 198 C. pen. incriminează actul sexual, de orice natură, în care se include și raportul sexual normal cu o persoană de sex feminin maimică de 15 ani, indiferent de mijloacele folosite de făptuitor, ceea ce înseamnă că aceste mijloace pot fi promisiunile de căsătorie. Nu interesează dacă victima infracțiunii de seducție a mai avut sau nu raporturi sexuale, dacă este văduvă sau divorțată, după cum nu interesează nici moralitatea acesteia.

Latura subiectivă: rezultă vinovăția făptuitorului sub forma intenției. Pentru existența infracțiunii este necesar ca în momentul săvârșirii faptei autorul să fie de rea-credință, să cunoască împrejurarea că realizează raportul sexual cu o persoană de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 18 ani prin promisiuni de căsătorie. Reaua-credință rezultă clin împrejurarea că, deși este conștient că nu se va căsători cu victima, îi face promisiunile de căsătorie, pentru a o determina astfel să accepte raportul sexual cu el. Reaua-credință a făptuitorului trebuie stabilită în raport cu momentul săvârșirii faptei, și nu în raport cu comportarea făptuitorului după acest moment. Astfel, nu se va putea reține infracțiunea de seducție dacă, după un anumit interval de timp de la realizarea raportului sexual prin promisiuni de căsătorie, făptuitorul justifică temeinic nerealizarea hotărârii sale inițiale de a se căsători cu victima. Intenția, în cazul seducției, presupune și cunoașterea de către făptuitor a împrejurării că victima nu a împlinit vârsta de 18 ani. Necunoașterea acestei împrejurări îi înlătură răspunderea penală. De asemenea, lipsește vinovăția făptuitorului și atunci când acesta nu a făcut promisiunile de căsătorie pentru a determinavictima la raport sexual sau dacă promisiunile de căsătorie făcute au fost lipsite în mod vădit de seriozitate.

Tentativa și consumarea. Tentativa nu se pedepsește.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se realizează raportul sexual la care victima a fost determinată prin promisiunile de căsătorie făcute de făptuitor. În acest moment se produce și starea de încălcare a libertății și inviolabilității ei sexuale, care constituie urmarea periculoasă a faptei. Atunci când se săvârșește în formă continuată, infracțiunea de seducție se epuizează în momentul în care se realizează ultimul raport sexual.

Sancțiunea constă în închisoarea de la 1 la 5 ani.

Coruperea sexuală a minorilor în NCP

1. Conținutul legal

Infracțiunea este prevăzută în art. 221 C. pen. Într-o variantă tip, o variantă agravată și două variante atenuate.

Varianta tip este prevăzută în alin. (1) și constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.

Fapta se pedepsește mai grav, potrivit alin. (2), atunci când;

a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;

b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

În alin. (3) și (4) sunt prevăzute două variante atenuate. Astfel, potrivit alin. (3), constituie de asemenea această infracțiune actul sexual de orice natură săvârșit de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani.

Potrivit alin. (4), se pedepsește de asemenea atenuat determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic.

2. Condiții preexistente

A. Obiectul infracțiunii

a) Obiectul juridic special îl reprezintă relațiile sociale cu privire la viața sexuală, pentru care minorul trebuie pregătit în condiții de decență și moralitate. Prin incriminarea acestei fapte, se asigură un ciimat de dezvoltare normală a minorului, la adăpost de săvârșirea ori participarea sau asistarea la săvârșirea oricăror acte sexuale.

Incriminând fapta, legiuitorul a urmărit și a dorit ca minorul să nu fie incitat la practici sexuale de timpuriu, înainte de vreme.

Comiterea actelor de natură sexuală asupra minorului ori în prezența sa îl pot influența în rău, stânjenind formarea sentimentelor de pudoare și decență.

b) Obiectul material. Când fapta se săvârșește în prezența minorului, infracțiunea este lipsită de obiect material, însă, în ipoteza când ea s-a săvârșit asupra minorului, obiectul material este corpul acestuia.

B. Subiecții infracțiunii

a) Subiect activ poate fi orice persoană (bărbat sau femeie).

Fapta se poate comite în toate formele de participație (coautorat, instigare sau complicitate).

b) Subiectul pasiv este calificat, fiind un minor în vârstă de până la 13 ani, indiferent de sex.

Legiuitorul a ales să protejeze în cazul actelor sexuale consimțite săvârșite prin penetrare atât minorii sub 13 ani, cât și minorii între 13 și 15 ani. Mai mult, în cazul unor relații speciale între făptuitor și victimă (în sensul că minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului), minorul este ocrotit până la împlinirea vârstei de 18 ani. În schimb, în cazul infracțiunii de corupere sexuală a minorilor, este protejat numai minorul în vârstă de până la 13 ani, existând variante de comitere cel puțin la fel de grave ca realizarea unor acte sexuale prin penetrare, așa că nu se justifică lăsarea în afara protecției a minorilor cu vârste atât de fragede (între 13 și 15 ani) pentru a fi supuși tentației unor acte sexuale depravatoare și imorale la o vârstă la care nu ar putea înțelege în profunzime semnificația unor asemenea acte sexuale.

3. Conținutul constitutiv

A. Latura obiectivă

a) Elementul material constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.

Ca urmare a acțiunii făptuitorului, minorul să se decidă să efectueze actul sau să-l suporte, indiferent dacă ulterior trece la îndeplinirea acestuia. Dacă ulterior minorul efectuează sau suportă actul, infracțiunea se săvârșește în prima variantă alternativă (comiterea unui act de natură sexuală). Este deci suficient, pentru existența infracțiunii în această variantă de comitere, determinarea minorului la săvârșirea actului sexual. Ar putea fi considerat un act pregătitor sau tentativă a comiterii de acte sexuale cu minorul, incriminat ca variantă distinctă de comitere a infracțiunii.

Nu interesează dacă actele se comit în public (în care caz va fi concurs de infracțiuni cu ultrajul contra bunelor moravuri) sau în particular .

Pentru întregirea laturii obiective este necesar ca fapta să se comită asupra unui minor. Actul este comis asupra unui minor când autorul se folosește de corpul minorului pentru realizarea de acte de natură sexuală, ca de exemplu dezvelirea minorului în așa fel încât se văd organele sexuale ori palparea sau mângâierea acestora.

Actele de natură sexuală săvârșite asupra unui minor se încadrează în dispozițiile art. 219 C. pen. cât timp rămân în acest stadiu. Dacă însă făptuitorul merge mai departe, încercând raporturi sexuale (prin constrângere sau consimțite, după caz), nu există două infracțiuni distincte, cea mai gravă absorbind în conținutul ei actele de natură sexuală care au fost comise în realizarea altui rezultat, respectiv violul sau actul sexual cu un minor. Astfel, în practica judiciară s-a decis că ademenirea a două fetițe de 7 ani, dezbrăcarea acestora și încercarea de a avea raporturi sexuale constituie două tentative de viol care absorb în conținutul lor și elementele constitutive ale infracțiunilor de corupție sexuală .

Elementul material al primei variante atenuate se regăsește în alin. (3): actul sexual de orice natură săvârșit de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Prezența minorului presupune că el se află la locul săvârșirii actului sexual de orice natură sau se află în apropierea acelui loc, de unde poate să perceapă, să vadă acel act. Infracțiunea subzistă chiar dacă minorul a fost prezent, adică a asistat numai la realizarea unei părți din actul sexual de orice natură. Se poate realiza această variantă normativă, spre exemplu, prin efectuarea de gesturi prin care se sugerează sau se imită actul sexual – bineînțeles în prezența minorului; efectuarea actului sexual în prezența minorului, inclusiv în mediul intraconjugal, palparea organului feminin sau masculin al altei persoane, dar în prezența minorului cu sau fără voia persoanei palpate.

Această variantă atenuată subzistă atât în cazul în care actul sexual la care asistă minorul este consimțit, cât și în cazul în care acesta asistă la un abuz sexual. Prin reglementarea infracțiunii de corupere sexuală a minorilor și prin excluderea, din această variantă atenuată de comitere, a minorului ca subiect activ al infracțiunii (infracțiunea există, în actuala reglementare numai dacă este comisă de un major, iar nu și de un minor), aceste fapte au rămas în afara incriminării. Făptuitorul va fi pedepsit, după caz, pentru viol sau agresiune sexuală, dar nu și pentru coruperea sexuală a minorilor, fapt care, având în vedere pluralitatea de victime, considerăm că nu este de acceptat. Propunem așadar o extindere a sferei subiectului activ nemijlocit, în cazul acestei variante atenuate, și asupra minorului care răspunde penal.

A doua variantă atenuată constă în determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora secomit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic. Se poate săvârși infracțiunea în această variantă de comitere prin exhibarea organelor sexuale ori dansul dezbrăcat în fața minorului, ori prin luarea acestuia la spectacole de striptease masculin sau feminin, ori alte reprezentații cu conotații sexuale explicite, ori prin punerea la dispoziția acestuia de reviste, filme sau materiale audio cu caracter pornografic (inclusiv determinarea sau înlesnirea ascultării de către acesta a apelurilor la liniile erotice sau „fierbinți").

b) Urmarea imediată constă în punerea în pericol a dezvoltării sexuale normale a minorului sub 13 ani, fiind vorba de o lezare adusă valorilor social-morale ce protejează și asigură ocrotirea minorului.

c) Raportul de cauzalitate. Între acțiunea și urmarea produsă trebuie să existe o legătură rezultând din însăși materialitatea faptei și, ca atare, nu se cere a se demonstra vătămarea propriu-zisă.

Pentru existența infracțiunii nu este necesar să se realizeze mai multe acte de natură sexuală, fiind suficient și unul singur.

B. Latura subiectivă

Infracțiunea de corupere sexuală a minorilor nu se poate comite decât cu intenție. Este necesar ca autorul să știe că minorul asistă la actele obscene, nefiind suficient să admită această împrejurare ca o posibilitate (de pildă cel care are relații sexuale în casă lasă fereastra deschisă prin care minorul ar putea vedea săvârșirea lor ).

Eroarea făptuitorului în ceea ce privește vârsta victimei constituie cauză de neimputa- bilitate pentru această infracțiune. De asemenea, nu se comite această faptă atunci când făptuitorul a crezut în mod greșit că săvârșește infracțiunea asupra unui minor sub 13 ani sau în prezența acestuia (fapt putativ).

În varianta agravată prevăzută în alin. (2) lit. c), fapta trebuie să fie comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

4. Forme. Sancțiuni

A. Forme. Actele pregătitoare și tentativa sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a efectuat actul de natură sexuală în prezența minorului sau asupra acestuia, ori al determinării minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act sau să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și al punerii ia dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic, fiind o infracțiune instantanee.

B. Sancțiuni. În cazul variantei simple [art. 221 alin. (1)] pedeapsa pentru persoana fizică este închisoare de la unu la 5 ani. Potrivit alin. (2), variantele agravate se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Prima variantă atenuată [art. 221 alin. (3) C. pen.] se sancționează cu închisoare de ia 6 luni la 2 ani sau cu amendă. A doua variantă atenuată [alin. (4)] se sancționează cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

5. Cauze de nepedepsire

Potrivit prevederilor art. 221 alin. ultim, faptele prevăzute în alin. (1) nu se sancționează dacă diferența de vârstă nu depășește 3 ani. Această cauză de nepedepsire fiind identică cu cea prevăzută la art. 220 (actul sexual cu un minor), trimitem la explicațiile date la acea infracțiune.

Din cauza specificului activității și vârstei subiectului pasiv (minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani) sfera subiecților activi care pot beneficia de această cauză de nepedepsire este restrânsă la minorii între 14 și 16 ani, dacă săvârșesc fapta cu discernământ (sub 14 ani nu îndeplinesc condițiile legale pentru a răspunde penal, iar peste 16 ani au 3 ani mai mult decât vârsta subiectului pasiv, deci nu mai beneficiază de cauza de nepedepsire). Variantele atenuate sunt excluse de la aplicarea acestei cauze de nepedepsire, faptele fiind comise de majori, iar în acest caz diferența de vârstă depășește 5 ani. În condițiile modificării variantelor atenuate în sensul aplicării acestora și în cazul în care fapta se săvârșește și de un minor, este necesară modificarea prevederilor cauzei de nepedepsire, pentru a se extinde și asupra acestor variante atenuate.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Pornografia infantilă în NCP

1. Conținutul legal

Infracțiunea este prevăzută în art. 374 C. pen. într-o variantă tip, o variantă agravată și o variantă atenuată.

Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), producerea, deținerea în vederea expunerii sau distribuirii, achiziționarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum și punerea la dispoziție, în orice mod, de materiale pornografice cu minori.

Constituie varianta agravată, potrivit alin. (2), dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost săvârșite printr-un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice.

Constituie variantă atenuată, potrivit aiin. (3), accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicații electronice.Rațiunea incriminării acestei fapte rezidă în aceea că materialele pornografice sunt de natură să pervertească simțul moral și instinctul sexual, creând tentația spre viciu și desfrâu sexual, spre imoralitate în domeniul vieții sexuale, totodată sunt de natură să lezeze în mod grav sentimentele de pudoare și decență ale cetățenilor

Prin „materiale pornografice cu minori" înțelegem obiecte, gravuri, fotografii, desene, scrieri, imprimate, filme, înregistrări video, precum și orice alte forme de expri¬mare care prezintă un comportament sexual explicit cu minori.

În definiția dată „materialelor pornografice cu minori" se fac referiri la un compor-tament sexual explicit. Acest comportament poate însemna și o poziție sexuală, tot atât de bine cum poate prezenta un act sexual sau orice atitudine care poate fi considerată un comportament sexual; acesta trebuie să fie de asemenea explicit, iar nu implicit, și anume să reiasă în mod direct din imaginile prezentate, să nu fie simple sugerări sau sugestii. Comportamentul sexual al minorului trebuie să fie evident cuprins pe respectivul material pornograficgrav sentimentele de pudoare și decență a cetățenilor.

2. Condiții preexistente

A. Obiectul infracțiunii

a) Obiectul juridic special. În cazul acestei infracțiuni, obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror normală desfășurare este condiționată de apărarea moralei publice, a decenței, a bunelor moravuri.

Materialele pornografice cu minori aduc atingere sentimentului de pudoare a cetățenilor și pot da naștere la impulsuri nesănătoase, reprobabile în viața socială.

Prin infracțiunea de pornografie infantilă se aduce atingere nu numai unor valori sociale individuale, ci și colectivității în ansamblul său care, conștientizând existența unei piețe ce oferă sau cere un astfel de produs, încearcă să înlăture pericolul repetării în viitor a abuzurilor sau a actelor de exploatare împotriva minorilor, acte care servesc la elaborarea de noi materiale pornografice.

Prin Decizia-cadru 2004/68/JAI, Consiliul Uniunii Europene a calificat pornografia infantilă ca reprezentând o formă extrem de gravă a exploatării sexuale a copiilor care, datorită faptului că în ultima perioadă a luat o deosebită amploare, răspândindu-se tot mai mult prin intermediul utilizării noilor tehnologii și a Internetului, trebuie contracarată, printr-o abordare globală, care să cuprindă elementele esențiale ale dreptului penal, comune tuturor statelor membre, în special în materie de sancțiuni efective, proporționale și disuasive și care să fie însoțită de o cooperare judiciară cât mai extinsă . Pornografia – și cu deosebire pornografia infantilă – în ansamblul său și în formele sale moderne este pedepsită ca o infracțiune contra moralității publice sau contra bunelor moravuri, referitoare ia onoare și pudoare sexuală.

Spre deosebire de alte infracțiuni sexuale, în care autorul aduce atingere libertății sexuale a unui minor (spre exemplu la viol) și unde valoarea juridic protejată este integritatea sexuală a minorului, respectiv integritatea personalității sale sexuale, în cazul pornografiei infantile se aduce atingere altor valori concurente sau complementare, cum ar fi „dreptul la imagine" sau chiar „demnitatea" minorului.

În cazurile de elaborare a materialelor pornografice este evident că aceste valori sociale de natură individuală, al căror titular este minorul sunt cele lezate, în măsura în care minorul este folosit direct în scena pornografică. Mai mult difuzarea unor astfel de imagini ale minorului aduce atingere dreptului ia onoare, la intimitate și la propria imagine a acestuia, difuzarea implicând și un risc de leziune în masă a acestor drepturi.

Este vorba totodată despre o ruptură a limitelor personale, emoționale și sexuale ale minorului, care de cele mai multe ori provoacă răni profunde și lasă în timp cicatrice la nivel fizic, emoțional, spiritual și psihologic.

b) Obiectul material. Infracțiunea de pornografie infantilă are ca obiect material înseși obiectele care servesc la săvârșirea faptei, întrucât asupra acestor materiale se efectuează activitatea ilicită.

Cu privire la caracterizarea ca materiale pornografice cu minori este de observat că legea cuprinde o indicare a elementelor și criteriilor după care se poate determina acest caracter.

Astfel, potrivit art. 374 alin. (4) C. pen., prin materiale pornografice cu minori se înțelege orice material care prezintă un minor având un comportament sexual explicit sau care, deși nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comporta¬ment. Prin „materiale pornografice cu minorii" înțelegem așadar obiecte, gravuri, fotografii, desene, scrieri, imprimate, filme, înregistrări video, precum și orice alte forme de exprimare care prezintă un comportament sexuai explicit cu minori.

În definirea „materialelor pornografice cu minori" se fac referiri la un comportament sexual explicit. Acest comportament poate însemna și o poziție sexuală, tot atât de bine cum poate prezenta un act sexual sau orice atitudine care poate fi considerată un comportament sexual; acesta trebuie să fie de asemenea explicit, iar nu implicit, și anume să reiasă în mod direct din imaginile prezentate, să nu fie simple sugerări sau sugestii. Comportamentul sexual al minorului trebuie să fie evident cuprins pe respectivul material pornografic. Trebuie subliniat însă că un tablou, un film, o scriere ori o fotografie etc., vor avea caracterul de pornografie dacă detaliile lascive sunt folosite anume pentru a pune în lumină acest caracter obscen și pentru a deschide drum pornografiei și pornirilor către imoralitatea sexuală.

Materialele pornografice cu minori pot avea în întregime acest caracter prin conținutul lor și prin modul cum sunt prezentate dar pot cuprinde numai părți în care accentul este pus pe detaliul unui comportament sexual explicit.

În literatura juridică se face distincție pe bună dreptate între caracterul obscen al unui material și o operă de artă. În general opera de artă este străină de obscen, acesta neputând fi folosit în creația artistică sau literară, decât ca procedeu de îngroșare a unei idei, scene, personagiu etc., în care caz elementele obscene își pierd funcțional acest caracter fiindcă artistul le pune în slujba unui ideal moral, le dă o funcție educativă .

B. Subiecții infracțiunii

a) Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de pornografie infantilă poate fi orice persoană fizică, nicio calitate (circumstanță) nefiind cerută de textul incriminator pentru subiectul activ. Prin urmare poate fi subiect activ al infracțiunii de pornografie infantilă chiar și un minor care nu răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor, dar care răspunde pentru răspândirea materialelor pornografice obținute cu ocazia realizării actului sexual.

Fapta de pornografie infantilă este susceptibilă de săvârșire în participație sub forma coautoratului, instigării sau complicității.

b) Subiect pasiv al acestei infracțiuni este statul ca garant al moralității publice. În secundar se poate aduce atingere minorului care apare în materialele pornografice.

3. Conținutul constitutiv

A. Latura obiectivă

a) Elementul material. În cazul variantei tip a infracțiunii, elementul material se prezintă sub forma mai multor modalități alternative de săvârșire a faptei: a produce, a deține în vederea expunerii sau distribuirii, a achiziționa, a stoca, a expune, a promova, a distribui, precum și a pune la dispoziție, în orice mod, de materiale pornografice cu minori.

Acțiunea de producere înseamnă a confecționa, a crea materiale pornografice cu minori, respectiv fotografii, scrieri, filme etc. Producerea se referă atât la conceperea, proiectarea și elaborarea sau realizarea acestor materiale cât și la multiplicarea lor sau la alte acte materiale care privesc realizarea materialelor destinate răspândirii (de pildă tipizarea, imprimarea, bro- șarea unor scrieri, desene etc.). Producerea se poate face și prin fabricarea, extragerea, combinarea acelor materiale.

Elementul material în cazul infracțiunii analizate poate consta și în deținerea de materiale pornografice cu minori în vederea expunerii sau distribuirii, adică cu destinația de a fi difuzate sau transmise. Deținerea se realizează prin simplul fapt al păstrării cu orice titlu chiar dacă materialul respectiv ar aparține altuia însă i-a fost încredințat deținătorului spre vânzare sau răspândire. Pentru existența infracțiunii în această variantă de comitere este necesar ca aceste materiale să fi fost deținute în vederea răspândirii lor. Dacă deținerea materialelor nu s-a făcut în vederea răspândirii lor, ci pentru sine, acțiunile respective nu vor constitui elementul material al infracțiunii.

Achiziționarea semnifică a obține, a procura materiale pornografice cu minori.

Stocarea înseamnă a pune spre păstrare, a depozita materiale pornografice cu minori.

Expunerea de materiale pornografice cu minori constă în a prezenta, a face cunoscut, a așeza la vedere, a arăta un obiect. Acțiunea de expunere poate avea loc oriunde în piețe, pe străzi etc. Expunerea poate fi făcută unui grup de persoane sau unor persoane individual.

Prin urmare intenția este caracterizată în acest sens prin scopul expunerii ori distribuirii fără de care faptele în această variantă de comitere nu au caracter penal. Existența elementului subiectiv al acestei infracțiuni presupune cunoașterea de către făptuitor a caracterului pornografic cu minori al materialelor produse, expuse, distribuite etc.

Această cerință permite făptuitorului să prevadă rezultatul acțiunii sale, rezultat a cărui ivire o urmărește (intenție directă) sau deși nu o urmărește o acceptă (intenție indirectă).

În cazul acestei infracțiuni sunt posibile actele preparatorii care nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă și se sancționează fiind incriminată prin art. 374 alin. (5) C. pen.

Consumarea. În principiu infracțiunea de pornografie infantilă se consumă în momentul realizării acțiunii incriminate, când făptuitorul a produs, expus, distribuit, ori pus la dispoziție materiale pornografice cu minori, etc.

În varianta deținerii în vederea expunerii sau distribuirii, infracțiunea este continuă. Momentul consumării are loc când începe deținerea în vederea răspândirii (dacă scopul deținerii nu a existat din primul moment al deținerii, ci el a intervenit pe parcurs, infracțiunea se consumă în momentul când făptuitorul a luat hotărârea de a deține în continuare în acest scop) și se epuizează în momentul când deținerea a încetat.

Sancțiuni. Varianta tip a infracțiunii se pedepsește cu închisoarea de la un an la 5 ani. Pedeapsa pentru varianta agravată este închisoarea de la 2 la 7 ani. Varianta atenuată se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală pentru infracțiunea de pornografie infantilă se pune în mișcare din oficiu.

III.4. Ocrotirea minorului prin legile speciale

Actualul sistem de protecție a copilului din România a realizat progrese uriașe,incontestabile raportat la starea în care se găsea la începutul anilor '90, deși a fost nevoit să facă față unor realități extrem de dificil de gestionat pe care le moștenise de la vechiul regim: numărul ridicat de copii instituționalizați, lipsa programelor de prevenție, lipsa de consecvență în repartizarea veniturilor, centralism excesiv, lipsa unei politici coerente, cu caracter de perspectivă în domeniu.

O serie de elemente pozitive ne îndreptățesc să susținem progresul obținut în acest domeniu, dintre care esențiale sunt: elaborarea unei legislații specifice adecvate, aliniate la standardele europene, descentralizarea serviciilor, închiderea instituțiilor mari de tip rezidențial și oferirea de alternative pentru plasarea copilului, diversificarea serviciilor oferite copilului și familiei, activitatea susținută a organizațiilor neguvernamentale și parteneriatul de succes cu cele guvernamentale, clarificarea statutului profesional al asistentului social și permiterea accesului în rețeaua profesională doar a celor care au pregătire de specialitate.

III.4.1. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Principiile care guvernează protecția copilului în România sunt cuprinse în Legea

nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, unul dintre reperele

legislative fundamentale în domeniu. Articolul 6 al acestei legi impune :

1. respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

2. egalitatea șanselor și nediscriminarea;

3. respectarea demnității copilului;

4. asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;

5. ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate ;

6. asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului; în situația luării unei măsuri de protecție, trebuie să se țină cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică;

7. asigurarea protecției copilului împotriva abuzului și exploatării;

8. responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;

9. primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;

10. descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și multidisciplinară, parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate furnizoare de servicii;

11. celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

12. interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din acest domeniu.

Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului reprezintă baza unui sistem modern, european de protecție a drepturilor tuturor copiilor, pe deplin armonizat cu tratatele internaționale la care România este parte, în mod deosebit cu Convenția europeană privind drepturile omului și, respectiv, Convenția ONU cu privire 1a drepturile copilului. Este un sistem care își propune înainte de toate să aibă grijă de toți copiii României, trecând de la o focalizare pe copilul aflat în dificultate la abordarea copilului în contextul tuturor drepturilor sale, ceea ce înseamnă în primul rând în contextul familiei sale.

Legea nr.272/2004 stabilește cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului, precum și obligația autorităților publice, a organismelor private autorizate, precum și a persoanelor fizice și a persoanelor juridice responsabile de protecția copilului de a respecta, promova și garanta, drepturile copilului.

Actul normativ cuprinde reglementări în sensul;

Extinderii ariei de reglementare la toți copiii, indiferent unde se află, lângă părinți sau separați de aceștia, în școală sau deja pe piața muncii, în țară sau în străinătate, cu probleme de comportament, cărora, fară nicio discriminare, li se garantează exercitarea drepturilor prevăzute de Convenția ONU cu privire ia drepturile copilului;

Armonizării cu prevederile Convenției ONU cu privire la drepturile copilului și a altor documente juridice ratificate de România; Reglementării exprese a rolului părinților în creșterea și dezvoltarea copiilor, al colectivității locale, precum și al statului; Utilizării judicioase a resurselor de care trebuie să beneficieze cât mai mulți copii;

Printre elementele de noutate ale legii se numără prevenirea separării copilului de familie, precum și interzicerea oricărei forme de pedeapsă corporală aplicată copiilor.

Pentru aceasta, este nevoie de programe educaționale ample care să schimbe mentalitățile reflectate de proverbe precum „bătaia-i ruptă din rai" sau „ unde dă mama, crește " și să promoveze metode alternative.

De asemenea, potrivit dispozițiilor Legii nr.272/2004, copiii au dreptul să fie protejați împotriva: pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante, oricăror forme de violență, abuz, rele tratamente sau neglijență, exploatării economice, consumului de droguri, răpirii sau orică ret forme de traficare, oricăror alte forme de exploatare. Apărarea copilului împotriva abuzului și exploatării este gândită pe mai multe planuri, și expusă în principal – nu și exclusiv – în cuprinsul Capitolului VI al legii, intitulat "Protecția copilului împotriva exploatării". Astfel, sunt indicate și descrise în detaliu acele acțiuni care, fiind considerate abuzive sau forme de exploatare, sunt interzise atât în mediul familial, cât și în cel școlar sau extrașcolar.

Pentru accentuarea rolului pe care părinții ar trebui, să-l exercite, în egală măsură, în supravegherea copiilor și pentru responsabilizarea acestora în fața unui fenomen negativ care are, încă, din păcate, amploare – este vorba de numărul mare de cazuri în care minorii părăsesc domiciliul, abandonează școala și, cu acordul expres sau tacit ai părinților, ori chiar la îndemnul unuia dintre aceștia, pornesc în căutarea unor surse de venituri proprii, s-a reglementat faptul că deplasarea copiilor în țară și în străinătate se realizează cu înștiințarea și cu acordul ambilor părinți.

In scopul asigurării protecției copiilor aflați neînsoțiți pe teritoriul altor state și pentru eficientizarea eforturilor de readucere în țară a copiilor cetățeni români aflați ilegal în afara granițelor României, legea instituie în mod expres obligația în sarcina misiunilor diplomatice și consulare ale României de a sesiza cazurile despre care iau cunoștință cu privire la minorii aflați neînsoțiți în străinătate.

Pentru cazurile în care pe teritoriul tării noastre s-ar găsi minori cetăteni străini care din diferite motive, sunt neînsoțiți de părinți și pentru care misiunile diplomatice și consulare străine au sesizat autoritățile române, art.20 din Legea nr.272/2004 prevede în mod expres că se va dispune prin hotărâre judecătorească plasamentul minorului într-un serviciu de tipul celor prevăzute de lege – serviciile de zi, serviciile de tip familial și serviciile de tip rezidențial.

De asemenea, în cuprinsul legii, se definește măsura plasamentului ca o măsură cu caracter temporar, indicând în același timp și unde poate fi dispusă această măsură, respectiv la o persoană/familie, asistent maternal, serviciu de tip rezidențial care este licențiat în condițiile legii.

Plasamentul în regim de urgență este o măsură dispusă pentru situații care necesită intervenție rapidă; de asemenea, este o măsură cu caracter temporar și – până la confirmarea sa de către instanța judecătorească – provizoriu, iar circumstanțele care justifică plasamentul în regim de urgență sunt datorate, cel mai frecvent, culpei părinților. Art.64 din lege precizează categoriile de benefi ciari ai măsurii plasamentului în regim de urgență – copii găsiți, abuzați sau neglijați, precum și cei abandonați în unități sanitare.

In situația plasamentului în regim de urgență dispus de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanța judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus măsura. Instanța judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului și se va pronunța, după caz, cu privire ia menținerea plasamentului în regim de urgență sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa.

In cuprinsul actului normativ surit incriminate, de asemenea, și faptele care constituie infracțiuni, respectiv.

Potrivit art.I32, alin.(l) din lege, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani, îndemnul ori înlesnirea practicării cerșetoriei de către un minor sau tragerea de foloase de pe urma practicării cerșetoriei de către un minor. Dacă fapta este săvârșită de un părinte sau de reprezentantul legal al minorului, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani.

Art. 132, alin.(2) din lege incriminează recrutarea ori constrângerea unui minor ia cerșetorie, fapta pedepsindu-se cu închisoare de la 1 la 5 ani. Dacă fapta este săvârșită de un părinte sau de reprezentantul legal al minorului, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

Potrivit art. 133 din lege, fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de acesta pentru a apela în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor financiar sau material, se pedepsește cu închisoare de 1a 1 la 5 ani și interzicerea unor drepturi.

În același scop al combaterii traficului de ființe umane, dat fiind că printre victime se regăsesc din ce în ce mai mulți minori, prin Hotărârea Guvernului nr. 1295/2004 a fost aprobat Planul național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii, plan conform căruia Autorității Naționale pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului, dar și altor instituții ale statului, le revin atribuții importante.

Obiectivele principale enumerate în cuprinsul Planului național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii sunt următoarele:

evaluarea, analiza și cercetarea fenomenului infracțional al traficării copiilor sub diferite aspecte;

prevenirea fenomenului prin campanii de informare a populației asupra riscurilor traficului, precum și prin dezvoltarea sistemului de servicii destinate sprijinirii familiilor aflate în dificultate, în special în zonele cu risc crescut în ceea ce privește fenomenul traficului de copii;

protejarea, asistarea și reinserția socială a victimei minore recuperată din trafic, prin crearea unui sistem de servicii, securizarea controlului copiilor la trecerea frontierei și asigurarea cooperării internaționale;

îmbunătățirea cadrului legal și dezvoltarea capacităților instituționale.

În afară de membrii permanenți ai acestui Subgrup, la ședințele acestuia participă cu regularitate și reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale și ai organismelor internaționale implicate în domeniu: UNICEF, Organizația Internațională a Muncii și Organizația Internațională pentru Migrație.

Subgrupul activează atât în cadrul reuniunilor formale în plen, în reuniuni punctuale, pe teme specifice (întâlnirea a 2-3 membri, cu sau tară participarea de invitați), precum și prin colaborarea operativă curentă între parteneri, sub coordonarea metodologică a Autorității Naționale pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului.

Prin Hotărârea Guvernului nr.1443/2004se reglementează în principal procedura de întoarcere în țară a copiilor români aflați neînsoțițipeteritoriul altui stat, modalitățile de colaborare între instituțiile implicate în procesul de repatriere a copiilor, identificarea părinților sau a reprezentantului legal al copiilor ce urmează a fi repatriați, stabilirea serviciilor responsabile cu preluarea, în regim de urgență, a acestor copii, precum și stabilirea unei proceduri de monitorizare a reintegrării acestor copii.

În doctrină s-a arătat faptul că, din păcate, prevederile actului normativ au mai puțin în vedere reglementarea unor măsuri de protecție, de promovare a drepturilor minorilor și implicit de intervenție promptă și de urgență, atât pe teritoriul statului străin, prin intermediul misiunilor diplomatice și consulare (în colaborare cu autoritățile competente ale țării respective), cât și pe teritoriul stalului român, pornind în primul rând de la stabilirea statutului copilului, de la diagnosticarea acestuia, și anume, generic spus, dacă este un copil aflat în dificultate și mai departe dacă el este un copil abandonat, abuzat într-un fel sau altul, victimă sau infractor.

În fapt, repatrierea copiilor români neînsoțiți presupune parcurgerea următoarelor etape:

Identificarea/verificarea identității minorului neînsoțit și a familiei acestuia;

Eliberarea unui document de identitate (în situația în care minorul nu deține deja un astfel de document) și a unuia de călătorie;

Obținerea acordului de repatriere din partea familiei, a reprezentantului legal al copilului, sau, în situația în care acest lucru nu este posibil, din partea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din județul în care copilul a domiciliat înainte de plecare;

Efectuarea unei anchete sociale la domiciliul copilului și întocmirea unui plan individual de reinserție socială a copilului;

Preluarea minorului de la frontieră și însoțirea lui până la domiciliu său într-un centru specializat pentru primirea copiilor neînsoțiți sau victime ale traficului.

Pentru a se asigura soluționarea cu celeritate a aspectelor implicate în procesul de repatriere, se prevede că, în situația în care copilul în cauză nu dispune de pașaport sau de alt document de identitate, Direcția Generală de Pașapoarte asigură identificarea acestuia și comunică misiunii diplomatice sau oficiului consular, prin intermediul Direcției Generale de Afaceri Consulare, avizul pentru eliberarea documentelor de călătorie în vederea repatrierii imediate sau cei târziu în 3 zile lucrătoare de la primirea solicitării.

Totodată, se prevede că, odată cu comunicarea datelor de identitate ale copilului, familiei sale și a acordului privind repatrierea către Direcția Generală de Afaceri Consulare, Direcția Generală de Pașapoarte le va transmite și Autorității Naționale pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului (ANPFDC), în vederea demarării procedurilor interne de evaluare a situației socio-familiale a acestuia.

În această ordine de idei, se prevede că ANPFDC va solicita serviciului public specializat pentru protecția copilului competent pentru zona în care copilul și familia sa au domiciliul, efectuarea în regim de urgență, a anchetei sociale și a unui plan individual referitor la pregătirea reintegrării sociale a copilului. Termenul pentru întocmirea anchetei sociale nu trebuie să depășească 20 de zile de la momentul solicitării ei, responsabilitatea întocmirii în termen revenind Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, în a cărei rază administrativ-teritorială se identifică familia copilului.

În baza colaborării interinstituționale, și pentru a garanta promovarea drepturilor copilului, s-a prevăzut ca misiunile diplomatice și oficiile consulare române, să comunice ANPFDC și Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, toate informațiile legate de momentul și locul repatrierii (mijlocul de transport, punctul de frontieră prin care urmează să intre în țară, data și ora sosirii la punctul de trecere a frontierei române), datele de identificare ale copilului și ale persoanei care-l însoțește.

Pentru asigurarea primirii, reprezentării și acompanierii copilului repatriat, în cazul în care familia acestuia nu este prezentă la punctul de trecere a frontierei, s-a prevăzut că serviciul public specializat pentru protecția copilului, competent conform legii, va desemna o persoană care să-1 conducă pe copil la domiciliul ori la centrul specializat pentru primirea copiilor neînsoțiți sau victime ale traficului din județul de domiciliu al copilului ori, dacă acesta nu este cunoscut, din județul în care se află punctul de trecere a frontierei.

III.4.2. Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane

Primele acte normative care au reglementat în mod explicit traficul de persoane au fost adoptate în anul 2001. Până la apariția incriminărilor specifice în domeniul traficului de persoane, activitățile infracționale legate de exploatarea și traficarea persoanelor erau în mod lacunar incriminate în Codul Penal, sfera acestor acțiuni ilicite fiind mult restrânsă, sancționându-se doar lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C.Pen.), sclavia (art. 190 C.Pen.), supunerea la muncă forțată și obligatorie (art. 191 C.Pen.) și proxenetismul (art.329 C.Pen.). Pedepsele pentru astfel de infracțiuni erau mai grave dacă partea vătămată era copil sau dacă fapta era comisă în asociere cu una sau mai multe persoane.

Prin Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane au fost reglementat formele luate de traficul de persoane, creându-se acel cadru juridic pentru utilizarea tehnicilor moderne de investigație.

Legea nr.678/2001 reprezintă o adaptare și completare a legislației interne în raport cu prevederile Protocolului ONU privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate.

Traficul de minori este incriminat în art. 13 din lege și constă în recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, fapta pedepsindu-se cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Obiectul juridic special al infracțiunii de trafic de minori îl constituie relațiile sociale a căror desfășurare este condiționată de respectul pentru libertatea și drepturile minorului, pentru demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea acestuia, împotriva faptelor de exploatare a acestuia și a transformării sale în sursă de câștig injust.

Este importantă și prevederea care stabilește că răspunderea penală a celui ce săvârșește traficul nu este înlăturată prin consimțământul persoanei traficate. Din perspectiva acestei dispoziții legale, rezultă voința legiuitorului de a sancționa infracțiunile de trafic de ființe umane independent de consimțământul victimei, fiind lipsită de orice relevanță exprimarea acesteia în contextul activității infracționale a traficanților.

În cadrul art. 18 este incriminată infracțiunea de pornografie infantilă, reprezentând fapta de a expune, a vinde sau de a răspândi, a închiria, a distribui, a confecționa ori de a produce în alt mod, a transmite, a oferi sau a pune la dispoziție ori de a deține în vederea răspândirii de obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziții ori acte sexuale cu caracter pornografic, ce prezintă sau implică minori care nu au împlinit vârsta de 18 ani, infracțiunea fiind pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și importul ori predarea de obiecte dintre cele prevăzute la alin. (1) al art. 18, unui agent de transport sau de distribuire, în vederea comercializării ori distribuirii lor.

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale ce privesc libertatea și inviolabilitatea sexuală a minorului, ceea ce presupune asigurarea unui climat normal dezvoltării fizice și psihice a acestuia.

În doctrinăs-a precizat faptul că sunt supuse confiscării în condițiile art.19, alin.(l) din Legea nr.678/2001, sumele de bani obținute de victime în urma activităților la care au fost obligate, sume pe care le-au remis traficanților. Aceștia vor fi obligați să plătească statului, ca efect al confiscării, echivalentul în lei ai totalului sumelor de bani remise de victime. În situația în care bunurile și valorile nu se găsesc, condamnatul trebuie să fie obligat la plata echivalentului lor în bani, însă această dispoziție nu are în vedere cazul în care bunurile nu mai sunt deținute de inculpat, ci situația în care identificarea și preluarea lor nu mai sunt posibile în mod efectiv, fie pentru că deținătorul nu este cunoscut, fie pentru că bunurile au fost distruse ori consumate, fie pentru că, Între timp, bunul a fost dobândit legal de un terț de bună-credință și, ca atare, preluarea nu mai este posibilă datorită unui impediment de ordin juridic.

Art.20 din Legea nr.678/2001 prevede și o cauză de impunitate, respectiv persoana supusă traficului de persoane, care a săvârșit, ca urmare a exploatării sale, infracțiunea de prostituție sau pe cea de cerșetorie, nu se pedepsește pentru această infracțiune dacă mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracțiunea de trafic de persoane încunoștințează autoritățile competente despre aceasta sau dacă, după ce a început urmărirea penală ori după ce făptuitorii au fost descoperiți, înlesnește arestarea acestora.

III.4.3. Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor

Protecția victimelor infracțiunilor, în special protecția victimelor infracțiunilor comise cu violență, constituie o preocupare a organismelor europene și a statelor Europei, fundamentată pe rațiuni de echitate și solidaritate socială.

Ținând seama de nevoile actuale de protecție ale victimelor infracțiunilor din România, a fost adoptată Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor.

Legea instituie patru categorii de măsuri care se adresează în mod direct nevoilor victimei (printre care și victimele infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane), și anume informarea victimelor infracțiunilor cu privire la drepturile lor, consilierea psihologică, asistența juridică gratuită și compensarea financiară de către stat a victimelor unor infracțiuni, fiecare dintre aceste măsuri fiind dezvoltate în dispozițiile unor capitole distincte.

Prima categorie de măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor privește informarea acestora, pornind de ia ideea că o informare corectă și completă a victimei constituie prima condiție pentru realizarea drepturilor și pentru ameliorarea situației sale. Informarea se asigură victimelor oricăror infracțiuni și se realizează, potrivit legii, în două modalități: în mod direct, de către procurorul, ofițerul sau agentul de poliție la care victima se prezintă și prin intermediul unei linii telefonice disponibile permanent pentru informarea victimelor infracțiunilor.

Informațiile care sunt furnizate victimelor infracțiunilor privesc: serviciile și organizațiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistență a victimei, în funcție de necesitățile acesteia; organul de urmărire penală la care poate face plângere; dreptul la asistență juridică și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite; drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părții vătămate și ale părții civile; condițiile și procedura pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr.682/2002 privind protecția martorilor, precum și pentru acordarea compensării financiare de către stat.

Toate aceste informații au rolul de a oferi victimei o imagine completă asupra drepturilor sale și asupra mijloacelor concrete de realizare a acestor drepturi , atât în cadrul procedurilor judiciare, cât și în afara acestora.

Consilierea psihologică se asigură victimelor acelor infracțiuni care, fiind săvârșite cu violență sau aducând atingere libertății sexuale a persoanei, produc nu numai o traumă fizică, ci și o traumă psihologică. Mecanismul instituțional prin care se acordă consilierea psihologică a victimelor este reprezentat de serviciile de probațiune și protecția victimelor, care funcționează pe lângă tribunale.

Mecanismul cel mai important de protecție a victimelor prevăzut în lege privește compensarea financiară de către stat a victimelor unor infracțiuni. Sistemul de compensare financiară de către stat a victimelor infracțiunilor săvârșite cu violență are ca fundament principiul echității și al solidarității sociale și realitatea că, în prezent, ori de câte ori făptuitorul rămâne necunoscut, este insolvabil sau dispărut, „costurile" infracțiunii sunt suportate exclusiv de victimă.

În concepția actului normativ, compensarea financiară se acordă la cerere, persoanelor asupra cărora a fost săvârșită o tentativă la infracțiunile de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, prevăzute la ari, 174-176 C.Pen,, o infracțiune de vătămare corporală gravă, prevăzută la art. 182 C.Pen., o infracțiune intenționată care a avui ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, o infracțiune de viol, act sexual cu un minor și perversiune sexuală, prevăzute la ari. 197, 198 și art. 201, alin. (2)-(5) C.Pen., o infracțiune privind traficul de persoane, o infracțiune de terorism, precum și orice altă infracțiune intenționată comisă cu violență.

De asemenea, sunt stabilite mai multe condiții pe care victima trebuie să Ie îndeplinească pentru, a primi compensații financiare. Cea mai importantă condiție este ca victima să contribuie la constatarea infracțiunii de către organele judiciare. Sunt exonerate de a sesiza organele judiciare în vederea constatării infracțiunilor, victimele minore și cele puse sub interdicție. Legea reglementează și posibilitatea acordării unui avans din compensarea financiară pentru victimele infracțiunilor aflate într-o stare financiară precară.

III.4.4. Hotărârea Guvernului nr.299/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane

Regulamentul de aplicare a Legii nr.678/2001, adoptat la data de 13 martie 2003, suplimentează prevederile Legii nr.678/2001 și ale Planului național de acțiune pentru combaterea traficului de ființe umane.

Regulamentul este structurat pe 6 capitole, primul capitol, „Dispoziții generale ", fiind, dedicat identificării cadrului legal al activității de prevenire și combatere a traficului de persoane, precum și al organismelor guvernamentale și neguvernamentale care participă la această activitate.

Capitolul II reglementează activitatea de prevenire a traficului de persoane, indicându-se strict atribuțiile fiecărei,instituții în parte, în scopul respon-sabilizării și efieientizării activității. Prin conținutul său, acest capitol este destinat să clarifice roiul și atribuțiile pe care instituțiile le-au primit prin actele normative anterioare. De asemenea, în acest capitol sunt incluse și dispoziții referitoare ia Grupul interministerial de lucru pentru coordonarea și evaluarea activității de prevenire și combatere a traficului de ființe umane prin care se reglementează organizarea, funcționarea și atribuțiile acestui organism, a cărui înființare a fost determinată de necesitatea asigurării eficientei, coerenței și complementarității eforturilor de prevenire și combatere a traficului de persoane. Grupul interministerial este format din reprezentanți ai tuturor instituțiilor cu atribuții în domeniu, iar la lucrările acestuia pot participa reprezentanți ai oricăror alte organisme interesate, guvernamentale și neguvernamentale, ca o expresie a principiului colaborării între instituțiile statului și societatea civilă. Atribuțiile acestui Grup au fost astfel concepute încât să-i asigure un rol centralizator al eforturilor de prevenire și combatere a fenomenului, atât în raporturile dintre organismele guvernamentale și neguvernamentale din țară, cât și în raporturile cu organizațiile internaționale cu preocupări în domeniu. Trebuie subliniată, de asemenea, funcția de evaluare imprimată activității Grupului interministerial, având în vedere faptul că evaluarea reprezintă o componentă de bază în procesul de îmbunătățire și eficientizare a oricărei activități.

Capitolul III reglementează un aspect extrem de important în ceea ce privește sprijinirea imediată a victimelor traficului: metodologia de repatriere a cetățenilor români, victime ale traficului de persoane. Un roi esențial în această problemă revine Ministerului Afacerilor Externe, misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României în străinătate care, cu sprijinul autorităților naționale competente au obligația de a lua primele măsuri de ajutorare a victimelor și de a asigura reîntoarcerea acestora în țară într-un timp cât mai scurt, pentru a putea beneficia de asistență, consiliere și protecție adecvate.

Capitolul IV, intitulat „Asistența și protecția victimelor traficului de persoane", reglementează modul în care sunt sprijinite victimele în iară. Astfel, acest capitol cuprinde dispoziții privind procedura preluării victimelor la reîntoarcerea în țară, punându-se un accent deosebit pe asigurarea condițiilor necesare pentru exercitarea deplină a drepturilor pe care ie au aceste persoane. Capitolul cuprinde, de asemenea, dispoziții privind activitatea în centrele de asistență și protecție a victimelor, condițiile de cazare, drepturile și obligațiile victimelor, tratamentul specific pentru femei și minori, obligațiile personalului centrelor.

Dispozițiile finale fac referire la răspunderea companiilor de transport care se implică în traficul de persoane, precum și la posibilitatea acordării de subvenții de la stat pentru asociațiile și fundațiile care desfășoară programe pentru victimele traficului de persoane.

III.4.5. Hotărârea Guvernului nr. 1295/2004 privind aprobarea Planului național, de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii

În același scop al combaterii traficului de ființe umane, dat fiind că printre victime se regăsesc din ce în ce mai mulți minori, prin Hotărârea Guvernului nr. 1295/2004 a fost aprobat Planai național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii, plan conform căruia Autorității Naționale pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului, dar și altor instituții ale statului, le revin atribuții importante.

Obiectivele principale enumerate în cuprinsul Planului național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii sunt următoarele:

– evaluarea, analiza și cercetarea fenomenului infracțional al traficării copiilor sub diferite aspecte (dimensiune, caracteristici sociale ale victimelor, crearea unei baze de date la nivel național și actualizarea acesteia);

– prevenirea fenomenului prin campanii de informare a populației asupra riscurilor traficului, dar și prin dezvoltarea sistemului de servicii destinate sprijinirii familiilor aflate în dificultate, în special în zonele cu risc crescut în ceea ce privește fenomenul traficului de copii;

– protejarea, asistarea și reinserția socială a victimei minore recuperată din trafic, prin crearea unui sistem de servicii, securizarea controlului copiilor la trecerea frontierei și asigurarea cooperării internaționale,

– îmbunătățirea cadrului legal și dezvoltarea capacităților instituționale.

În afară de membrii permanenți ai acestui Subgrup, ia ședințele acestuia participă cu regularitate și reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale și ai organismelor internaționale implicate în domeniu: UNICEF, Organizația Internațională a Muncii și Organizația Internațională pentru Mi grație.

Subgrupul activează atât în cadrul reuniunilor formale în plen, în reuniuni punctuale, pe teme specifice (întâlnirea a 2-3 membri, cu sau tară participarea de invitați), precum și prin colaborarea operativă curentă între parteneri, sub coordonarea metodologică a Autorității Naționale pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului.

III.4.6. Hotărârea Guvernului nr. 1443/2004 privind metodologia de repatriere a copiilor români neînsoțiți aflați pe teritoriul altui stat și asigurarea măsurilor de protecție specială în favoarea acestora

Estimările statelor de destinație referitoare la numărul de copii neacompaniați, sau aflați într-o situație de dificultate pe teritoriul acestora, prezența minorilor neînsoțiți, de cetățenie română, în statele membre ale UE., au generat ca prim demers, înființarea unor centre specializate de protecție a minorilor aflați în astfel de situații.

Prin Hotărârea Guvernului nr.1443/2004 se reglementează în principal procedura de întoarcere în țară a copiilor români aflați neînsoțiț pe teritoriul altui stat, modalitățile de colaborare între instituțiile implicate în procesul de repatriere a copiilor, identificarea părinților sau a reprezentantului legai al copiilor ce urmează a fi repatriați, stabilirea serviciilor responsabile cu preluarea, în regim de urgență, a acestor copii, precum și stabilirea unei proceduri de monitorizare a reintegrării acestor copii.

Acest act normativ stabilește condițiile și termenii colaborării interin-stituționale în vederea facilitării protecției de urgență, pe teritoriul statelor gazdă, a copiilor români neînsoțiți, ca posibile victime ale neglijării, abuzului, exploatării sau traficării, a repatrierii acestora în condiții de securitate și a asigurării măsurilor de protecție, de reabilitare și de reintegrare socială necesare.

Din păcate, prevederile actului normativ au mai puțin în vedere reglementarea unor măsuri de protecție, de promovare a drepturilor minorilor și implicit de intervenție promptă și de urgență, atât pe teritoriul statului străin, prin intermediul misiunilor diplomatice și consulare (în colaborare cu autoritățile competente ale țării respective), cât și pe teritoriul stalului român, pornind în primul rând de la stabilirea statutului copilului, de la diagnosticarea acestuia, și anume, generic spus, dacă este un copil aflat în dificultate și mai departe dacă el este un copil abandonat, abuzat într-un fel sau altul, victimă sau infractor.

Având în vedere importanța deosebită pe care o are identificarea acestor categorii de copii, precum și a familiilor de origine, actul normativ prevede că demersurile pentru identificarea minorilor care se află în situația de „copii neînsoțiți" și a părinților acestora, precum și asistarea lor în sensul obținerii unei măsuri de protecție adecvate până la momentul repatrierii, sunt în sarcina misiunilor diplomatice, respectiv a oficiilor consulare ale României în străinătate. Aceste demersuri se realizează în baza colaborării dintre misiunile diplomatice, Direcția Generală Afaceri Consulare a Ministerului Afacerilor Externe și Direcției Generale de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor"

În fapt, repatrierea copiilor români neînsoțiți presupune parcurgerea următoarelor etape:

– Identificarea/verificarea identității minorului neînsoțit și a familiei acestuia;

– Eliberarea unui document de identitate (în situația în care minorul nu deține deja un astfel de document) și a unuia de călătorie;

– Obținerea acordului de repatriere din partea familiei, a reprezentantului legal al copilului, sau, în situația în care acest lucru nu este posibil, din partea Direcției Generale de Asistență Socială și Proiecția Copilului din județul în care copilul a domiciliat înainte de plecare;

– Efectuarea unei anchete sociale la domiciliul copilului și întocmirea unui plan individual de reinserție socială a copilului;

– Preluarea minorului de 1a frontieră și însoțirea lui până la domiciliu sau într-un centru specializat pentru primirea copiilor neînsoțiți sau victime ale traficului.

În vederea asigurării soluționării cu celeritate a aspectelor implicate în procesul de repatriere, se prevede că, în situația în care copilul în cauză nu dispune de pașaport sau de alt document de identitate, Direcția Generală de Pașapoarte asigură identificarea acestuia și comunică misiunii diplomatice sau oficiului consular, prin intermediul Direcției Generale de Afaceri Consulare, avizul pentru eliberarea documentelor de călătorie în vederea repatrierii imediate sau cei târziu în 3 zile lucrătoare de la primirea solicitării.

De asemenea, se prevede că, odată cu comunicarea datelor de identitate ale copilului, familiei sale și a acordului privind repatrierea către Direcția Generală de Afaceri Consulare, Direcția Generală de Pașapoarte le va transmite și Autorității Naționale pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului (ANPFDC), în vederea demarării procedurilor interne de evaluare a situației socio-familiale a acestuia.

ANPFDC va solicita serviciului public specializat pentru protecția copilului competent pentru zona în care copilul și familia sa au domiciliul, efectuarea în regim de urgență, a anchetei sociale și a unui plan individual referitor la pregătirea reintegrării sociale a copilului. Termenul pentru întocmirea anchetei sociale nu trebuie să depășească 20 de zile de la momentul solicitării ei, responsabilitatea întocmirii în termen revenind Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, în a cărei rază administrativ-teritorială se identifică familia copilului.

Pentru ca, la întoarcerea în țară, copilul să fie ocrotit în mod corespunzător se prevede că, odată cu identificarea familiei ori a altui reprezentant legal al copilului, lucrătorii Direcției Generale de Pașapoarte vor solicita acordul acestora pentru repatrierea sa. în cazul în care aceste persoane nu-și dau acordai, ori nu sunt identificate, se va solicita acordul serviciului public specializat pentru protecția copilului, înștiințând și ANPFDC asupra acestui fapt.

In baza colaborării interinstituționaîe, și pentru a garanta promovarea drepturilor copilului, s-a prevăzut ca misiunile diplomatice și oficiile consulare române, să comunice ANPFDC și Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, toate informațiile legate de momentul și locul repatrierii (mijlocul de transport, punctul de frontieră prin care urmează să intre în țară, data și ora sosirii la punctul de trecere a frontierei române), datele de identificare ale copilului și ale persoanei care-l însoțește.

Pentru asigurarea primirii, reprezentării și acompanierii copilului repatriat, în cazul în care familia acestuia nu este prezentă la punctul de trecere a frontierei, s-a prevăzut că serviciul public specializat pentru protecția copilului, competent conform legii, va desemna o persoană care să-1 conducă pe copil Ia domiciliul ori 1a centrul specializat pentru primirea copiilor neînsoțiți sau victime ale traficului din județul de domiciliu al copilului ori, dacă acesta nu este cunoscut, din județul în care se află punctul de trecere a frontierei.

Cu privire la costurile pe care le implică procesul de repatriere, se prevede că suportarea cheltuielilor de transport până la punctul de trecere a frontierei se face în conformitate cu prevederile acordurilor de readmisie sau ale altor înțelegeri încheiate de România cu alte state, iar în lipsa acestor acorduri sau înțelegeri cheltuielile sunt suportate din bugetul Ministerului Afacerilor Externe, conform legii.

Pentru a se realiza o protecție eficientă a minorilor repatriați, se prevede că Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului monitorizează cazurile privind evoluția copiilor repatriați pentru o perioadă de cel puțin 6 luni de !a repatriere și informează în acest sens ANPFDC.