Apecte Privind Biologia Moliilor Strugurilor

=== l ===

CAPITOLUL 1 : INTRODUCERE

PODGORIA ȘTEFĂNEȘTI-ARGEȘ

Pe meleagurile Argeșului, cultura viței-de-vie, vinificația și comerțul de vinuri datează de pe vremea tracilor. Această realitate este probată arheologic prin descoperirile de la Stoienești, în apropiere de Cîmpulung-Muscel, unde, alături de mănuși de amfore elenistice, s-au găsit numeroase toarte și fragmente de amfore de proveniență locală. Este sigur că aceste amfore ștampilate, de fabricație dacică, erau folosite pentru păstrarea și valorificarea rezervelor de vinuri indigene.

Cel mai vechi document autohton, păstrat pînă în zilele noastre, care menționează viile din această podgorie, datează din 20 mai 1388, cînd [NUME_REDACTAT] Mare întărea mînăstirea Cozia cu mai multe vii: unele pe Argeș, dăruite de boierul Stanciu, altă vie mare, de patru locuri, tot acolo, în hotarul Călineștilor, iar alta la Rîmnic.

Denumirea de Ștefănești apre în documente la 1452, cînd [NUME_REDACTAT] stăpînea a șasea parte din sat și în cadrul imunității este menționat vinăriciul.

În anul 1508, Mihai cel Rău emitea acte din „…Ștefănești în podgorie”. Peste cîțiva ani, [NUME_REDACTAT] cumpăra pe 14000 de aspri părțile lui Lăudat și Stanciu și le dăruia mînăstirii Argeș …”Ștefănești jumătate și vinăriciul domnesc și boieresc”.

Pe teritoriul actual al județului Argeș, viticultura era practicată pe o zonă mult mai largă decît dealurile propriu-zise ale Piteștiului.

Documentele arată că în secolul al XV-lea cultura viței de vie urca spre zona muntoasă pînă la [NUME_REDACTAT], la est de Curtea de Argeș, și la Corbii de Piatră.

În aria largă a vechii viticulturi argeșene, cultura viței de vie nu era practicată cu aceiași intensitate și nu avea aceiași însemnătate economică. Astfel, localități care aveau viticultura ca îndeletnicire specifică, erau concentrate în zona „[NUME_REDACTAT]” care cuprindea 19 sate așezate la poalele dealului ce se întinde de la Pitești pînă dincolo de Leordeni.

[NUME_REDACTAT] scria că în secolul al XVII-lea , cele mai de samă vii din [NUME_REDACTAT] erau la [NUME_REDACTAT] și la Pitești „…mult mai vestite atunci decît podgoriile de la Drăgășani, de care nu se pomenește în documentele pe care le cunoaștem”.

Ștefănești a devenit centrul de greutate al podgoriei de la Pitești în secolul al XVIII-lea, mentționat ca un tîrg special pentru vînzarea vinului. Este vorba de [NUME_REDACTAT], denumire păstrată și astăzi pentru o parte a satului, în care se ținea tîrgul toamna și primăvara.

Pînă la dezastrul filoxeric se cultivau numai soiurile vechi Românești. În podgoria Ștefănești predominau soiurile albe, pentru vin. Documentele rețin că în cele mai multe localități era cultivat „Gordinul”, din ai cărui struguri foarte dulci se obținea un vin foarte bun, de culoare deschisă. Urma „Braghina”, soi cu coacere relativ timpurie, pentru vinuri foarte bune. Apoi „Razachia”, cu bob cărnos, pentru vinuri albe, bune, foarte căutate; „Tămîioasa”, boabe rotunde, de culoare gălbuie, care se coc timpuriu și dau vin foarte bun; „Berbecul”, cu bob mic, pentru vinuri ușoare; „Corbul”, soi pentru vinuri roșii tari; „Bășicata”, care producea un vin cam slăbuț și acru, însă strugurii se păstrau bine pentru mîncare; „Coarna”, bun pentru masă, dar foarte bun și pentru vin alb, ușor.

Viticultura acestei zone, ca dealtfel a întregii țări, a cunoscut grava criză ce a urmat atacului filoxerei. Nici o altă podgorie a țării nu a suferit consecințe mai profunde de pe urma dezastrului filoxeric ca cea din Argeș. Refacerea plantațiior s-a desfășurat lent, acțiunea sprijinindu-se aproape exclusiv pe micii proprietari.

Astfel, la începutul acestui secol viticultura argeșeană prezenta caracteristici total diferite de cele avute înintea apariției filoxerei în țara noastră.

Viticultura argeșeană actuală este concentrată, în principal, în arealul podgoriei Ștefănești-Argeș, situată în partea centrală-sudică a subcarpaților Munteniei.

CAPITOLUL 2: PRINCIPALELE SPECII DE LEPIDOPTERE DĂUNĂTOARE VIȚEI DE VIE

2.1 LOBESIA BOTRANA Den et Schiff (Eudemisul sau molia verde a strugurilor)

2.1.1 Istoricul speciei

După o citare veche a lui Theophraste referitoare la larvele de pe struguri, se presupune că Eudemisul era cunoscut în Europa meridională încă din antichitate.

Specia a fost descrisă pentru prima dată în Austria în sec. XVIII. [NUME_REDACTAT], ea a fost observată în 1800 în împrejurimile Vienei, ulterior răspîndindu-se în tot mai multe podgorii austriece. În 1902-1903 invadează complet Austria devenind mai periculoasă decît Cochylisul.

În 1891 este semnalată de [NUME_REDACTAT] în Bordeaux- Franța, apreciindu-se că insecta este provenită din Italia.

Propagarea sa este rapidă și bruscă, ea invadînd Montpellier, Champagne, unde face ravagii.

Observînd propagarea Eudemisului, Voukassovitch (1924) observă că în Franța ca și în Germania și Austria, această insectă expulzează și substituie puțin cîte puțin Cochilisul.

În țara noastră este semnalată încă din anul 1897. Între anii 1947-1950 și 1954-1956 dăunătorul a apărut în masă provocînd pagube de 30-50% din recolta de struguri.

În podgoria Murfatlar, pînă în anul 1965 atacul de molia strugurilor a crescut continuu atingînd frecvența de 60% (Luca 1965; Săvescu 1977; Filip 1984).

Preferînd regiunile cu precipitații mai reduse, la noi în țară se întîlnește mai ales în podgoriile de stepă și antestepă (Manolache și Boguleanu, 1967).

De asemenea, este unul dintre cei mai importanți dăunători ai viței-de-vie în Dobrogea (Filip 1993).

2.1.2 Încadrarea sitematică

Cls. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] botrana Den. et Schiff.

Eudemisul a fost numit și descris sub diverse nume (Voukassovitch, 1924): Tortrix botrana, Schifferműler, 1776; Tortrix (Cochylis) romaniana, O. Costa, 1840; Eudemis rosmarinana, Milliere (1864-1868); Eudemis botrana, [NUME_REDACTAT]; Polycrosis botrana, Schiff.

2.1.3 Morfologia speciei

[NUME_REDACTAT] este un fluture de dimensiuni mijlocii, ceva mai mic decît Cochylisul. Are o anvergură de 11-13 mm, în repaos 6 mm.

Culoarea lui, destul de complexă, exclude orice confuzie între cele două specii. Aripile anterioare sînt marmorate, cu pete închise alternînd cu zone deschise gri albăstrui sau bleu, niciodată albe. Cîmpul bazal limitat de o bandă îngustă întunecată, este brun-verde-oliv.

De mijlocul bordului costal al aripii se detașează o bandă închisă transversală, care se îngusteză spre marginea dorsală și prezintă distal o prelungire dentiformă orientată spre apex. Extremitatea aripii este marmorată de pete clare și întunecate.

Fig.1 Aripa anterioară la L. botrana Fig. 2 Aripa posterioară la L. botrana

Aripile posterioare sînt gri, mai deschise spre bază și franjurate de solzi care bat în cenușiu. Nervațiunile aripilor anterioare și posterioare se pot observa în fig 1 și 2. Nu există un dimorfism sexual prea evident, masculii posedă pe aripile lor androconii filiforme și au corpul mai îngust.

Tibiile sînt deschise și înarmate cu spini apicali lungi.

[NUME_REDACTAT] formă lenticulară, seamănă destul cu cel de Cochylis, dar este în medie puțin mai mic. El măsoară 0,65-0,78 mm, 0,60-0,62 mm: totuși, pentru că dimensiunile se suprapun la cele două specii, ele nu permit o distincție sigură. Colorația este totuși caracteristică. La început gălbui, oul capătă după aceea o tentă gri luminoasă transparentă, cu numeroase irizații adesea foarte vii, comparabile celei ale unui mic opal. Ușoarele irzații, fac să se prezinte ca oul de Cochilis, dar ele sînt întotdeauna mult mai puțin pronunțate.

Văzut la microscop, suprafața sa apare, aproape netedă.

[NUME_REDACTAT] la eclozare 0,95-0,98 mm lungime. Capsula cefalică brun întunecat este susținută de un corp în întrgime alburiu și subțire.

Ele trec, ca și Cochilisul, prin 5 vîrste larvare, și nu 4, cum relevă Steelwaag. Acestea sînt următoarele:

I (0,98-1,5 mm)

II (1,9-3 mm)

III (4,5-5mm)

IV (6-7 mm)

V (10-11mm)

La completa dzvoltare, larvele de Eudemis, se disting de la prima vedere de cele de Cochylis, prin talia mai mare, dar și prin colorația corpului care variază de la verde gălbui la brun deschis permițînd să se vadă prin transparență conținutul intestinal. Cuticula este fin granulată, ceea ce conferă o nuanță mată.

Capul, lat de 0,91-0,93 mm, este galben cafeniu, cu ecusonul protoracic bruniu, uneori mai închis la marginea posterioară și cu ecusonul anal galben deschis.

[NUME_REDACTAT] formă alungită mai ales la masculi, are o culoare brun închisă. Dimensiunile sînt în medie mai mari la femelă decît la mascul.

Voukossowitch (1924) relevă următoarele cifre:

L ♀ 4,7-6,75 mm l ♀ 1,6-1,9 mm

♂ 4,2-6,75 mm ♂1,5-1,8 mm

Conul anal se termină printr-o suprafață în formă de evantai.

Acest caracter și colorația mai închisă, separă crisalida de Eudemis de cea de Cochylis, a cărui extremitate poartă 16 croșete.

2.1.4 Repartiție și plante gazdă

Repartiție geografică

Lobesia botrana Den et Schiff este o specie palearctică cu o arie de distribuție destul de limitată față de Cochylis. [NUME_REDACTAT], unde el este răspîndit în special la finele sec IX, începutul secolului XX, este abundent în toate regiunile viticole, respectiv în Franța, în Spania, Portugalia, Italia, Iugoslavia, Grecia, Bulgaria, România, în Basarabia, Crimea, și în Caucazul de Nord. El este în egală măsură cunoscut în [NUME_REDACTAT] și în Palestina, dar și în Africa de Nord (Maroc, Algeria, Libia, Egipt.

Spre deosebire de Cochylis, Eudemisul nu depășește limita nordică a culturii de vie și se întîlnește în Europa mijlocie în localitățile calde împreună cu Cochylisul în proporții variate în funcție de climatul local și anual. În timp ce Cochylsul este o „insectă de nord”, eudemisul este o „insectă de sud”.

Plante gazdă

Ca și Cochylisul, este un tortricid polifag, al cărui număr de plante gazdă, observate în natură este la fel de ridicat.

Stellwaag (1924), rezumînd observațiile sale, citează nu mai puțin de 24 plante gazdă, variate genuri de Vitis, dar și alte specii. Multe dintre ele sînt comune celor două specii de tortricide: Clematis vitalba, Cornus mas,Cornus sanguinea, Lonicera xylosteum, Viburnum lantana, Ligustrum vulgare, Ribes grossularia, Ribes rubrum, Hedera helix. Rosmarinus officinalis, Arbustus unedeo, Berberis sp, sînt o excepție ca specii strict meridionale.

Este interesant de relevat, apropos de polifagia L botrana, că este posibil, ca de altfel și la Cochilis, ca ridicarea larvelor pe o serie de alte plante să nu fie atrăgătoare pentru femelele ouătoare.

În consecință, Luestner (1914), a constatat că larvele tinere acceptă Lamium amplexicaule, Solanum tuberosum, Chrysanthemum vulgare, și mănîncă foarte bine Poa annua, Polygonum auriculare, Sedum album, Sedum acre, Mercurialis annua, Falcaria vulgaris, Convolvulus arvensis, Achillea millefolium, Taraxacum officinale, identici cu frunzele de Vitis vinifera.

Voukassovitch (1924) cercetează cu atenție în ce măsură plantele pe care le întîlnește în vii sînt capabile să asigure o dezvoltare normală și constată că multe dintre ele, cum ar fi Crepis taraxacifolia, Convolvulus sepium, Convolvulus arvensis, Anthemis nobilis, Plantago lanceolata și Malva rotundifolia, permit înlocuirea completă a florilor sau fructelor de vie.

Dar, ar fi interesant de arătat, ceea ce nu s-a făcut pînă acum, în ce măsură influențează această hrană neobișnuită, viteza de dezvoltare, vigoarea și fecunditatea indivizilor.

2.1.5 Biologie și comportament

[NUME_REDACTAT] timp ce Cochylisul evoluează de obicei în două generații anuale, Eudemisul prezintă, în funcție de regiune, 2 sau 3 generații anuale, cu schițarea uneori a unei a patra generații în regiunile meridionale.

Se poate spune, după o serie de cercetări de Komarova (1949) că numărul generațiilor este condiționat de fotoperioadă. Acțiunea luminii se exercită asupra larvelor din primul stadiu și conduce la o diapauză nimfală de 100% cînd durata zilei este sub 12 h. O a treia generație, mai mult sau mai puțin completă, nu apare așadar decît în regiunile unde condițiile climatice locale permit larvelor din primul stadiu din a doua generatie evolutia într-o perioada a anului unde durata iluminarii nu atinge pragul critic.

Ciclul bivoltin există în toată zona nordică a ariei, în special în Austria, în Germania, Champagne, Lorre și Bourgogne.

A treia generație, fără îndoială parțială, a fost observată în 1911 de Marchat (1912) în bazinul parizian (la bolțile de vie) și Geoffrion (1959) arată că apare ocazional în verile calde în [NUME_REDACTAT]. La fel se întîlnește și în Elveția.

Evolutia primei generatii

Eudemisul iernează, ca și Cochylisul în stadiul de crisalidă, într-un cocon produs toamna din mătase, sub scoarța butucilor sau în crăpăturile aracilor. Fluturii generației hibernante, apar mai mult sau mai puțin devreme, în funcție de condițiile climatice locale și anuale, de regulă la sfîrșitul lui aprilie, începutul lui mai. În regiunile unde coexistă două specii, există un sincronism mai mult sau mai puțin evident între perioadele și durata zborului celor două specii din prima generație. Cu tote acestea, în regiunile nordice, se observă adesea diferențe destul de evidente în derularea primului zbor. În timp ce la Cochylis, marele zbor se concentreză pe o perioadă de 2-3 săptămîni după înflorire, la început de mai, la a 4-a frunză, se observă adesea la Eudemis o apariție precoce a primilor fluturi, la începutul sau la mijlocul lui aprilie și un zbor mai eșalonat, uneori fără un maxim atît de evident la cealaltă specie.

Stellwaag, 1924, relevă în particular că în nici unul din anii precedenți n-au fost clar delimitate două perioade de zbor vara, ale Eudemisului în Palatinat. Dar, pe măsură ce merge spre sud, se extind generațiile, și în regiunile meridionale sînt trei zboruri cu foarte rare excepții (1909 în Bordelais, după Feytaud) foarte clar separate. Corespunzător condițiilor locale și anuale, primul zbor este eșalonat pe durata a 3-5 săptămîni.

Spre deosebire de Cochylis, ale cărui funcții esențiale de acuplare, de pontă și de nutriție se derulează în diferite momente ale zilei, Eudemisul este înainte de toate, prin activitatea sa, o insectă crepusculară. Fluturii încep să apară la asfințitul soarelui, ating un maxim puțin după aceea și se termină înainte de venirea nopții. Pe timp noros , fluturii zboară uneori în număr mare după prînz. După inactivitatea nocturnă, activitatea se reia dimineața între orele 8-9. Întotdeauna, roirea crepusculară rămîne cea mai importantă. În zbor, fluturii de Eudemis se recunosc după voiciunea mișcărilor. Pe de altă parte, chiar și în repaos, sînt sensibili la cea mai mică excitație. În orice moment al zilei, își pot lua zborul, se ridică în zig-zag în aer, și parcurg cîțiva metri înainte de a se retrage într-o poziție de repaos pe arac. Acuplarea are loc în timpul zborului crepuscular și poate dura pînă la 2 ore. Dacă condițiile ecologice sînt favorabile, ponta debutează la 2 zile după copulație.

Ca și Cochylisul, ouăle primei generații sînt mai ales dispuse pe inflorescențe tinere, uneori pe tijele verzi ale cîrceilor, în puncte care pot fi destul de departe de inflorescențe, destul de rar pe frunze. Ca și la Cochylis localizarea pe ciorchine este foarte variabilă. Atunci cînd bobocii sînt înveliți de bractee, sînt depuse pe acestea. Numărul ouălor obținute la ecolzare de fiecare ovariolă este 15, în total pentru cele două ovare de 120. Ponta maximă observată în natură a atins 107 (Voukassovitch) și 110 (Feytaud). Normal, numărul ouălor depuse se așalonează între 50 și 80.

Durata incubației, dependentă de temperatură, variază pentru prima generație de 7 la 11 zile. Privitor la comportamentul său, larva neonată se distinge de cea de Cochylis prin aceea că prezintă după eclozare un stadiu vagabond de mai lungă durată. Se poate retrage primăvara pînă la 2 ore, uneori chiar 24 ore (Marchal) înainte de a ataca un mugure prin penetrare la interior.

Larvele primei generații de Eudemis produc daune care, prin natura și amploarea lor sînt comparabile cu cele ale Cochylisului. Eudemisul atacă și adună mai puțini muguri decît Cochylisul. În plus în afară de culoare, ele se recunosc și prin vivacitatea mișcării, agilitatea lor. Ele își abandonează învelișul mătăsos, se răsucesc pe inflorescențe, apoi se lasă pe pămînt cu ajutorul unui fir de mătase.

În intervalul de 20-28 zile, larvele atig dezvoltarea completă, de la mijlocul sau sfîrșitul lui mai, la început de iunie în regiunile meridionale, de la sfîrșit de iunie la început de iulie în podgoriile europei mijlocii. Față de Cochylis, Eudemisul nu părăsește adăpostul în momentul nimfazei și își țese coconul în locul unde, pasiv, formează crisalida, fixată solid pe toată suprafața sa de locul ales.

Pentru generația estivală, larvele se metamorfozea ză preferențial în ciorchinii sau în cutele unei frunze de sub scoarța aracului. După o durată medie a nimfazei de 7 zile sau cu 2-3 zile mai scurtă ca la Cochilis, apar fluturii celui de-al doilea zbor, al căror zbor se eșalonează 3 sau 5 săptămîni în iunie-iulie în regiunile meridionale, în iulie-august în cele în care bivoltinismul este de regulă mai mult sau mai puțin dependent de condițiile climatice locale și anuale.

Evoluția generației estivale

Reflexul de pontă pare să fie declanșat de natura netedă, lucioasă și strălucitoare a boabelor de struguri (Marchal, 1912) ceea ce explică de ce strugurii acoperiți de pudră au în general mult mai puține ouă. În condiții de temperatură favorabilă, durata incubației ouălor este în medie de 5-6 zile. La eclozarea lor, larvele neonate petrec un timp pe boaba pe care s-au născut, apoi merg un timp oarecare pe strugure înainte de a începe să-l mănînce. Durata acestui stadiu rătăcitor este în corelație limitată cu condițiile de iluminare și de insolație.

Pagubele produse de G2 sînt comparabile cu cele produse de Cochilis și destul de grave deoarece favorizează dezvoltarea putregaiului cenușiu (Bothrytis cinerea). Cît timp atacă boabele verzi, larvele fac în general o cicatrice unică și profundă. Din contră, aproape de maturitate ele evită penetrarea în interiorul boabelor prea apoase, mulțumindu-se să facă răni superficiale apropiate.

În regiunile unde eudemisul evoluează în 2 generații, toate larvele ajunse la completa lor dezvoltare, după aproximativ 21 de zile (în medie), se adună în cartierele de iernare pentru nimfaza în coconul mătăsos pe scoarța butucilor, în scobiturile de pe acestea sau pe araci. Pe butuc, coconii sînt țesuți pe primul strat cortical și Voukassovitch (1924) le-a găsit mai abundente îndeosebi pe fața inferioară a ramurilor, după aceea în zona unde ultimele se detașează de trunchi.

În regiunile meridionale unde apar de regulă 3 generații, larvele se comportă în momentul nimfazei ca cele din G1 și crisalidele formate dau naștere în cca 5 zile fluturilor celui de-al 3-lea zbor care apar în august, septembrie, uneori chiar la sfîrșit de iulie.

Ca și cei din prima generație (al 2-lea zbor) fluturii depun ouăle pe boabe. Larvele care eclozează cauzează pagube comparabile celor din generația precedentă. Eclozarea coincide cu o perioadă cînd conținutul în zahăr al strugurilor este foarte favorabil dezvoltării Bothrytis-ului.

Într-o zonă intermediară, existența și importanța celei de-a treia generații este legată de condițiile climatice locale și anuale. Ea este adesea parțială și larvele nu au întotdeauna posibilitatea să ajungă la nimfază înainte de sfîrșitul „perioadei de vegetație”.

În regiunile „mai” meridionale, uneori se observă o a patra generație parțială. Așa a fost în 1908 în Gironde (Feytaud), în 1913 în zona Toulouse-ului (Voukassovitch), cu o succesiune de veri deosebit de calde. Această G4 ai cărui fluturi zboară în octombrie, este prea tîrzie pentru a avea vreo importanță economică.

Influența factorilor abiotici asupra dezvoltării speciei

[NUME_REDACTAT] joacă un rol foarte important, dar este dificil de controlat. S-a putut remarca obținerea unor rezultate mai bune într-un mediu saturat în umiditate, mortalitatea crisalidelor fiind mai mică, de 40%.

Acțiunea umidității asupra duratei de viață a fluturilor a fost studiată de Voukassovitch pentru prima dată. Experiențele s-au făcut la o temperatură medie de 18,40C (15,7-22,50C).

Din aceste experiențe se pot trage concluzii:

În același mediu, durata de viață a ♀ este mai mare decît a ♂, cînd nu există acuplare și nici pontă. Cînd acuplarea are loc diferența este de 2 zile în același mediu.

Durata vieții fluturilor supuși acțiunii mediului mai mult sau mai puțin umed, variază enorm de la o insectă la alta.

Autorul a observat că umiditatea este favorabilă insectei și acțiunea sa este maximă într-un mediu complet saturat.

[NUME_REDACTAT] o temperatură medie de 150C, 2♂ de Eudemis supraviețuiesc 17 și 25 de zile într-un mediu puțin umed. O ♀ începe să depună ponta în a 15-a zi după eclozare; ea supraviețuiește mai mult de 20 de zile.

[NUME_REDACTAT] toți autorii, acuplarea la locul roitului, începe un pic după asfințit și sfîrșește înainte de noaptea completă.

Actul acuplării durează destul de mult timp, pînă la 2 ore.

Ponta (acțiunea umidității asupra numărului de ouă depuse)

Teoretic numărul de ouă pe care o ♀ le poate depune este de 120, fiecare ♀ are 8 tuburi ovigene cu cîte 15 ouă fiecare. Într-un mediu umed (saturat) ponta este mult mai mare.

[NUME_REDACTAT] dezvoltării oului este influențată de temperatură.

În cazul incubației observată de Voukassovitch, ouăle ținute la o temperatură medie de 150C au eclozat în a 17-a zi. Cele ținute la o temperatură medie de 17,60C au eclozat în a 10-a sau a 12-a zi.

Eclozarea

2-3 ore înainte de eclozare se pot deja observa în interiorul oului mișcări ale mandibulelor larvei, de deschidere și închidere. Eclozarea durează de obicei 20-30 de secunde sau uneori chiar mai multe minute. Ea are loc, în general, dimineața (Marchal 1912).

Dezvoltarea larvară

La ieșirea din ou larvele măsoară ≈ 1 mm (Voukassovitch). Ele năpîrlesc de 4 ori înainte de a ajunge la vîrsta 5 (talia definitivă).

Stadiul hibernal al crisalidei

Iarna este o epocă cu totul particulară pentru speciile din vie. Coconul, care poate fi o garanție într-o oarecare măsură contra agenților meteorologici defavorabili, nu poate să evite atacul diverșilor prădători și paraziți, fie vegetali fie animali.

2.1.6 Importanța economică

În toate regiunile unde apare în două generații, în special în zonele nordice, Eudemisul cauzează pagube comparabile cu cele ale Cochylisului. S-a observat totuși că larvele din prima generație se adună și devorează în medie mai puțini boboci sau flori; din contră, datorită mari lor mobilități, cele din a doua generație distrug adesea mai multe boabe, ceea ce conduce în perioadele ploioase la putrezirea generalizată a strugurilor.

În regiunile meridionale, pagubele Eudemisului sînt serios agravate de existența celei de-a treia generații, care afectează recolta de struguri, conducînd în viile infestate la pierderi mari.

[NUME_REDACTAT] mijlocie Eudemisul nu apare mai mult sau mai puțin abundent, și mereu asociat cu Cochylisul, decît în viile cu climat optim și mai ales atunci cînd, în timpul zborului fluturilor condițiile microclimatice fac dificil de exprimat partea de distrugere ce revine fiecăruia din ele.

Importnța sa crește pe măsură ce se îndreaptă spre sud și în cea mai mare parte a viilor meridionale, unde Cochylisul este rar sau absent, și este singurul responsabil de distrugerea strugurilor. Este cazul Spaniei și Portugaliei, în viile din sudul Franței, în Italia centrală și meridională, în Grecia, Bulgaria, [NUME_REDACTAT] și Palestina, în sudul Rusiei precum și în Africa de Nord.

Evoluția pagubelor produse în Italia este asemănătoare celor observate în alte țări europene. De la începutul secolului s-au înregistrat pierderi enorme, datorită lipsei de măsuri eficiente de luptă împotriva ei.

2.2.EUPOECILIA AMBIGUELLA Hb (Cochylisul sau molia brună a strugurilor)

2.2.1.Istoricul speciei

Specia a fost prima oară descrisă de Hübner în anul 1796.

[NUME_REDACTAT] ea a abundat în secolul XVIII, în viile din Alsacia, Champagne etc. și a predominat în toate viile din Elveția și Germania.

Cochylisul cunoscut ca dăunător în Europa centrală (Austria, Cehoslovacia, Ungaria), însă ea nu pare foarte importantă în Bulgaria, este neglijabilă în România și notabilă în Basarabia.

Este interesant de observat că începînd cu adaptarea relativ recentă a Eudemisului în culturile de vie se asistă, în anumite vii din Franța și Germania, la o regresie frapantă a Cochylisului, de unde și expresia „Eudemisul izgonește Cochylisul”, care arată că acestă substituție este rezultatul unei concurențe a celor două specii în favoarea primeia (Balachowski) , fenomen datorat încălzirii globale ca urmare a efectultui de seră.

2.2.2.Încadrarea sistematică

Cls. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] ambiguella Hb.

Hűbner descrie specia în 1796 sub numele de Tinea ambiguella; ulterior a fost atașată la mai multe genuri: Phalonia ambiguella Hb, Tiena omphaciella Andoniu, Pyralis ambiguella Faure, 1825 Tortrix roserana Froelich 1828, Tinea urallis Vallat 1837, Cochylis omphaciella Andoniu 1842, Cochylis roserana [NUME_REDACTAT] (cit. Stellwaag 1928) Clysia ambiguella Mayrich 1895. În urma unei revizuiri sistematice a familiei, pe baza caracterelor exterioare și a armăturii genitale I. Razovski în 1960 a regrupat specia ambiguella în cadrul genului [NUME_REDACTAT].

2.2.3 Morfologia speciei

Cochylisul viței de vie este un fluture de 12-15 mm în anvergură și 6-7 mm în repaos. Adultul se recunoaște după culoarea galben-ocru. Sexele se deosebesc după structura abdomenului și armatura genitală.

Capul este orthognat, mai lat decît lung, aproximativ la fel de dezvoltat la ambele sexe. Antenele sînt setiforme, ciliate cu numeroși peri senzoriali, la ♂ mai lungi. Pe fiecare articol există cîte o grupă de solzi odoranți, pigmentați cu negru. La masculi predomină solzii cu limbul dințat, în timp ce la femelă sînt mai mult solzi trunchiați.

Toracele. Structura toracelui variază după sex în funcție de condițiile climatice ale anului respectiv. În anii prielnici, lungimea și lățimea toracelui sînt mai mari.

Aripile anterioare (fig 3) sînt traversate de o bandă mediană triunghiulară. Lungimea aripei variază de la un an la altul, de la generație la generație, în funcție de dezvoltarea stadiilor de preimago. Solzii de pe nervurile și dintre regiunile aripei sînt diferiți.

Fig. 3 Aripa anterioară la Eupoecilia ambiguella Hb.

Nervurile se deosebesc într-o oarecare măsură de tipul general. Nervura subcostală, distinctă, se termină înaintea marginei costale. Nervura r1 se desprinde de trunchiul radial aproape de bază și se termină pe coastă, aproximativ la mijlocul ei. Nervura r2 se desprinde de trunchiul radial aproximativ la 4/5 din lungimea celulei mediane. Nervura r3 se individualizează în apropierea apexului celulei mediane și merg pe o tulpină comună, pe aproximativ 1/3 din lungimea lor, apoi pleacă independent, r4 se termină pe apex, iar r5 pe marginea externă. Nervurile m1 și m2 pleacă independent de pe celulă, la 1/3 și 2/3 din marginea externă a celulei mediane. Nervura m3 și cu1 pleacă aproape din același punct al celulei mediane, merg paralel pe 1/4 din lungimea lor și formează o curbură pronunțată către dorsum. Prin acest caracter se deosebesc de tipul general, constituind un subgen aparte. Nervura cu2 (cubitală2) se desprinde de trunchiul cubital la aproximativ 4/5 din lungimea celulei mediane. Nervura anală este bifurcată la bază.

Aripile posterioare (fig 4) sînt cenușii, fin franjurate. Nervurile aripilor posterioare prezintă unele particularități. Trunchiul subcostal și cel radial sînt alăturați. Nervura subcostală se desparte de cea radială la extremitatea celulei mediane. În continuare, nervura rr formează tulpina comună cu m1 de pe mai mult de jumătate din lungimea lor, m3 este anastomozată la bază cu cu1 pe mai mult de jumătate din lungimea lor. Nervura cu2 ia naștere la aproximativ 4/5 din lungimea celulei mediane. Există trei nervuri anale.

Fig. 4 Aripa posterioară la Eupoecilia ambiguella Hb.

Armătura genitală la ♂ (fig 5), valva este de formă trapezoidală, aedeagusul este dezvoltat, scurt, viguros, cu un dinte la extremitatea distală. La ♀ (fig 6) armătura genitală are ovipozitorul aplatizat.

Fig. 5 Armătura genitală la mascul de E. ambiguella Hb.

Fig.6 Armătura genitală la femela de E. ambiguella Hb.

[NUME_REDACTAT] larvei este scurtă, formată din scapus, pedicel și funicul care poartă perișori senzitivi. Lambrum este organ chitinos, mandibulele sînt brune, cu 5 dinți puternici, pe partea externă prezintă 2 peri.

Pupa (fig 7) este de culoare brun-roșcată-deschis, la extremitate este trunchiată cu 2 tubercului laterali și o coroană de 16 peri în formă de croeșet, pe partea dorsală cîte un rînd de spicule fine. Coconul este din țesătură fină și fragmente vegetale.

Fig. 7 Pupă de Eupoecilia ambiguella Hb.

2.2.4 Plante gazdă

Cochylis este o molie polifagă. Stellwaag (1928) pe baza tuturor datelor disponibile și în particular pe baza importantelor studii ale lui Lustner (1914) nu citează decît 32 de specii vegetale, altele decît cele din genul Vitis, observate în natură ca plante-gazdă. Aceste plante în care femelele depun ponte se grupează în 12 familii mai importante: Vitis sp., Ampelopsis hederacea, Clematis vitalba, Cornus mas, C. sanguinea, Lonicera caprifolium, L. xylosteum, Symphoricarpus racemosus, Viburnum lantana, V opulus, Ligustrum vulgare, Syringa vulgaris, Rhamnus cathartica, Ribes grossularia, R rubrum, R nigrum, Sorbus aucuparia, Prunus spinosa, P domestica, Crataegus pyracentha, Evonimus europaeus, Hedera helix.

Dintre 93 de specii vegetale ce oferă larvelor frunze sau fructe, 63 se grupează în familii diverse ce sînt acceptate și consumate mai mult sau mai puțin evident. Faptul că multe din aceste plante conținănd substanțe mirositoare sau cu un gust foarte puternic nu sînt atacate în natură decăt de insectele specializate conduce la concluzia largei polifagii a Cochylisului.

Eupoecilia ambiguella Hb exista în mod sigur în Europa mult înintea introducerii culturii viței-de-vie. Ea trăia în dependență de plantele sălbatice mai sus citate, care sînt încă singurele cu care moliile se hrănesc în toată partea de nord a ariei de răspîndire.

În regiunile viticole marea atracție a exercitat-o viile cultivate pe suprafețe vaste deturnînd fluturii de la plantele gazdă normale; dar atunci cînd un îngheț puternic distruge recolta în primăvară, este interesant de observat adesea o abundență de larve în specia Ribes sau în alte specii înalte (Lonicera, Viburnum, Rhamnus etc) din apropierea viilor. La vița-de-vie preferă: Fetească albă, Aligoté, Ottonel și Chasslas.

2.2.5 [NUME_REDACTAT]

Cochylisul evoluează în două generații anuale, larvele G1 atacînd înainte, în timpul și puțin după înflorire, cele din G2 dezvoltîndu-se în strugurii necopți din luna august și pînă la epoca maturității.

Evoluția primei generații

Fluturii apar de regulă în vii la începutul sau la mijlocul lui mai în Europa mijlocie, la mijloc de aprilie sau la început de mai în regiunile meridionale. Excepțional apariția în natură a fost observată la sfîrșit de martie în [NUME_REDACTAT] (1911). Dacă condițiile climatice sînt favorabile, zborul crește rapid în intensitate pentru a atinge maximum de intensitate atunci cînd e formată a 2-a sau a 3-a frunză. Zborul principal se eșalonează normal pe 2-3 săptămîni și se concentrează pe o perioadă relativ scurtă, ce are drept consecință aparițiile succesive ale ouălor, larvelor și crisalidelor, destul de distanțate, astfel încît al 2-lea zbor se poate manifesta foarte intens în iulie-august la intervale de cîteva zile.

De la un an la altul, diferențele destul de evidente se manifestă la data apariției primilor fluturi. Pe baza observațiilor făcute timp de 34 de ani consecutivi (1856-1889) de Oberlin (1890) (citat de Stellwaag 1928), zborul a debutat în 22 de cazuri în timpul calei de-a doua decade, în 3 cazuri în timpul primei, si în 9 cazuri în timpul ultimei decade a lunii mai, datele extreme fiind la 1 mai (1869) și 1 iunie (1879).

Dezvoltarea viilor și a crisalidelor prezintă o destul de limitată corespondență cu temperatura, marele zbor corespunde epocii în care a 3-a frunză măsoară 3 cm Ø și ajunge în final la a 6-a frunză.

Fluturii de Cochylis sînt cu obiceiuri nocturne. Imobilozați pe butuci în timpul zilei, ei nu zboară cînd sînt alungați din locurile lor. Activitatea lor, care depinde destul de strîns de condițiile meteorologice, și în primul rînd de lumină, începe să se manifeste la început de noapte pentru a atinge maximul la miezul nopții și se prelungește pînă în zori fără să părăsească viile, ei zboară rar deasupra butucilor, însă se află de preferință în zonele bazale unde efectuează zboruri scurte din frunză în frunză, din butuc în butuc (Sprengel). Zborul femelelor este în general mai greu decît al masculilor.

Ovarele ♀♀ conțin în medie 20 ouă pe ovariolă din care 5-6 sînt la maturitate în momentul ecloziunii (Marchal 1912, p 25), ceea ce dă un total de 160 de ouă din care 30-40 sînt gata pentru a fi depuse. Imediat după acuplare, care se produce în timpul roitului femelele pot așadar depune ouă dacă condițiile climatice permit. Ouăle sînt depuse de obicei pe strugurii tineri, dar localizarea lor este destul de variabilă. La începutul zborului, cînd butonii sînt încă acoperiți de bracteole, acestea sînt ultimele pe care femelele depun ouă.

La strugurii mai dezvoltați se găsesc ouă de preferință pe butoni, cînd la baza lor, cînd lateral sau în vîrf, dar pot fi localizați și pe pedicul sau pe ciorchini fără struguri, excepțional pe ramuri de viță.

Gravitatea atacului primei generații depinde de densitatea populației insectei și într-o măsură sigură de condițiile de dezvoltare a strugurilor în mai iunie. O înflorire rapidă a strugurilor nu permite larvelor să adune și să distrugă prea mulți butoni. Din contră pagubele vor fi grave atunci cînd înflorirea are loc pe timp rece, eșalonat pe o lungă perioadă de timp. După circa 10-25 zile, larvele au atins completa lor dezvoltare, de obicei la sfîrșitul lui iunie și în primele 2 săptămîni ale lui iulie, într-un moment cînd strugurii sînt complet dezbrăcați de învelișul floral și de stamine.

Ele renunță la locul cu stricăciuni și confecționează o învelitoare din fire de mătase aglutinînd flori uscate sau lichide, apă în special, care pentru ♀♀ joacă un rol important în dezvoltarea ouălor și a pontei.(Maison-Neuve, Feytaud și Picard citați de Marchal). Această exigență alimentară prezintă o importanță practică în sensul că permite capturi de fluturi cu ajutorul atractanților lichizi în capcane ad-hoc, foarte larg utilizate pentru controlul zborului.

După o perioadă de incubație, care în condiții naturale variază pentru această primă generație de la 8 la 15 zile, larva eclozează prin perforare cu ajutorul mandibulelor sale a părții libere a corionului. Ea efectuează o primă migrație deplasîndu-se pe strugure, unde staționează mai mult sau mai puțin timp înainte de a ataca butonii inflorescenței. Migarea poate fi destul de lungă înainte ca larva să găsească un strugure (Marchal). Înainte de a se hrăni , larva neonată construiește în jurul ei, de obicei între 3 pediceli, un „eșafodaj” mătăsos foarte larg care e suficient pentru a dobîndi un punct de sprijin și pentru a începe înfășurarea cu mandibulele a butonilor pe care i-a ales. Ele întrerup din timp în timp munca pentru a se ascunde în adăpostul mătăsos și construiește în interiorul primei rețele o teacă (învelitoare) mătăsoasă mai densă servind ca refugiu și unde stau imobile în timpul căldurii de peste zi (Marchal). Încă de la începutul atacului grămezi de butoni adunate cu ajutorul firelor mătăsoase permit aprecierea cu ușurință a intensității atacului. Pe măsură ce se dezvoltă ele măresc adăpostul lor mătăsos, distrugînd in jurul lor mai mulți butoni, resturi de frunze detașate din apropierea strugurilior. Prin extremitatea rămasă deschisă larva scoate capul și picioarele și se deplasează astfel, purtînd cu ele învelișul său, semănînd cu o larvă de Psyche. Atunci cînd ele ajung în punctul pe care l-au ales pentru metamorfoză, fixează învelișul aplicîndu-l pe suport prin deschiderea lui, apoi îl întărește în interior căptușindu-l gros cu mătase, totul întorcîndu-se pentru crisalidare (metamorfoză), capul spre extremitatea liberă a coconului. După o perioadă de nimfază de 10-14 zile apar fluturii primei generații, care constituie al 2-lea zbor, care debutează în Europa mijlocie, corespunzător condițiilor climatice anuale, debutează la mijlocul lui iulie (sfîrșit de iunie în regiunea meridională) pentru o eșalonare pe o perioadă de 3-4 săptămîni. Ca și în mai-iunie se observă o netă proterandrie, masculii fiind predominanți la început de zbor.

Evoluția celei de-a doua generații

Ouăle generației a doua sînt depuse aproape exclusiv pe boabe fără alegerea unei zone specifice pe acestea. În funcție de condișiile de temperatură care domină în iulie în vii, durata incubației este, de obicei, mai scurtă decît pentru G1; ea variază în natură de la 7 la 10 zile.

Larva neonată efectuează o primă migrație mai puțin lungă decît a G1, penetrarea făcîndu-se adesea în apropierea locului unde se găsește oul. Conform lui Marchal, larva poate chiar să penetreze direct bobul prin perforarea feței profunde a corionului, ceea ce pare a se produce pe strugurii expuși la soare.

Observațiile lui Feytaud (citat de Marchal) dovedesc un efect „care sînt mai ales influențe meteorologice și în particular căldura solară, care intervin pentru a varia durata primei migrații”. În timp ce stadiul vagabond este de lungă durată în laborator ca și în natură, pe strugurii de la umbră sau pe timp noros, el este din contră foarte scurt sau inexistent pe strugurii expuși la soare.

Pătrunderea în bob este în general mai rapidă ca la G1, deoarece nu este precedată de o minimă secreție mătăsoasă. Ea are loc,cînd nu e directă, la punctul de contact a 2 boabe,căci larva nu întîrzie a-și face un canal mătăsos în care intră și pe care ea îl prelungește pe măsură ce progresează în fiecare boabă atacată. Mai multe boabe pot fi succesiv și direct afectate de o larvă, a carei dezvoltare se eșalonează pe o perioadă de 20-25 zile. De fapt, fiecare boabă oferă, în iulie, o hrană mai importantă – una sau două boabe fiind suficiente pentru a asigura dezvoltarea unei larve, pagubele G2 la o densitate egală de populație, sînt mai puțin importante decît la G1, căci ele nu sînt agravate de putregaiuri (Bothrytis). Acest mucegai poate lua proporție considerabilă prin invadarea unui mare număr de boabe sănătoase aflate în vecinătatea boabelor rănite și astfel compromite serios calitatea recoltei de struguri.

În timpul zilei, larvele sînt în general imobile în învelișul lor mătăsos pe care-l părăsesc în timpul perioadei de activitate crepusculară și nocturnă. Cînd sînt deranjate, își dau drumul să cadă pe un fir de mătase, dar mișcările lor sînt lente, ceea ce le diferențiază de larvele de Eudemis. Ajunse la dezvoltarea completă, la sfîrșit de august, la început de octombrie, în funcție de condițiile locale și anuale, larvele caută un adăpost pentru nimfază, care spre deosebire de G1 este localizată de preferință pe părțile lemnoase ale butucului sau aracului.

Coconii de iarnă se pot găsi excepțional pe pietre, pe pămînt sau pe părțile verzi ale plantelor. După ce vor părăsi strugurii atacați, larvele se îndreaptă spre butuc sau arac prin perceperea zonelor întunecoase și-și confecționează coconul la o înălțime oarecare în care vor găsi un adăpost convenabil, respectiv o deschizătură cu lărgimea de 2 mm (Gotz 1938). Alegerea locului pentru hibernare nu se face însă la întîmplare; este ghidată pe cale vizuală s-au tactilă.

Transformarea are loc cîteva zile după confecționarea coconului, iar crisalida, după o perioadă de diapauză, va deveni un fluture anul viitor.

Ciclul evolutiv al insectei Eupoecilia ambiguella Hb este condiționat de temperatură și umiditate. Activitatea insectei are loc numai la temperaturi maxime de peste 150C (Balachowski, 1966).

Fluctuația parametrilor termici este cauzată de variația temperaturilor. Umiditatea scăzută sub parametrii normali stagnează dezvoltarea insectei sau chiar o distruge.

Ponta la Eupoecilia ambiguella Hb are loc între 16-280C și umiditate de 35-100%, interval care a fost subdivizat de Sprengel în 3 zone de prolificitate și anume:

ponta maximă cu prolificitate de la 100-300 ouă are loc la temperatura de 20-270C și cu o umiditate de 70-100%;

ponta medie cu prolificitate de la 10-100 ouă, are loc între 10-200C și 27-280C, două compartimente de temperatură, cu umiditate de 55-70%;

ponta cea mai scăzută de 1-10 ouă are loc între 16-180C, cu o umiditate de 35-55%.

2.2.6 Importanța economică

Cochylis nu prezintă aceiași importanță economică în toate viile europene. Într-adevăr, afinitatea lor ecologică despre care vom vorbi mai departe, nu găsește condiții corespunzătoare în vii. Ea este o „insectă din nord”, cîtă vreme Eudemisul este o „insectă din sud”. Ea se găsește din abundență în viile din Germania (Würtemberg, Bade, Hese, Palatinat, Sarre și Hoselle), dar este interesant de observat că în Siberia de Nord ele nu cauzează decît stricăciuni extrem de limitate în vii.

Cochylisul predomină în suprafețe plane și în locuri umede, Eudemisul predomină pe coline uscate și calde.

CAPITOLUL 3: MATERIALE ȘI METODE DE CERCETARE

Pentru obținerea datelor s-au folosit capcane cu feromoni sexuali furnizate de Institutul de Chimie din Cluj-Napoca, respectiv atraBOT pentru Lobesia botrana Den et Schiff și atraMBIG pentru Eupoecilia ambiguella Hb.

Capcanele s-au amplasat în a doua jumătate a lunii aprilie odată cu pornirea în vegetație a viței de vie, în [NUME_REDACTAT], vis-a-vis de [NUME_REDACTAT]-Viticol, pe o suprafață plană.(fig. 8).

Fig. 8

Soiurile de viță de vie pe care s-a lucrat au fost Aligote și Chasslas dOre, apreciate ca sensibile la atacul moliilor strugurilor (Manolache și Boguleanu, 1967).

S-a avut în vedere și temperatura, știut fiind că zborul fluturilor se realizează după înregistrarea temperaturilor medii zilnice de peste 120C. Instalarea capcanelor se face cu aproximativ o săptămînă înainte de data obișnuită a apariției primilor fluturi (Isac 1989). Amplasarea lor s-a făcut pe sistemul de susținere a viței într-o poziție ușor de observat (fig. 9).

Fig. 9

Conform datelor din literatură (Isac, 1989) am montat cîte o capcană la ha, pe o suprafață de 3 ha, ținînd cont că raza de acțiune a unei capcane este de 50 m. Controlul capcanelor s-a făcut la o săptpmînă, după fiecare citire înlăturîndu-se fluturii masculi capturați.

Pentru stabilirea curbei de zbor, s-a făcut o medie a capturilor săptămînale și datele au fost reprezentate grafic: pe ordonată s-a înscris numărul fluturilor capturați, iar pe abscisă datele de control. S-a realizat astfel curba de zbor, care permite evidențierea următorilor timpi:

Începutul zborului

Maximul zborului

Încetarea zborului

De asemenea, în funcție de condițiile climatice ale zonei unde își desfășoară activitatea specia, se evidențiază și numărul de generații.

Recent se folosește pentru evidențierea curbei de zbor graficul de tip coloane. Însă pentru evidențierea curbelor de zbor a două specii pe același grafic (suprapus) se folosește graficul de tip linie.

CAPITOLUL 4: REZULTATE ȘI DISCUȚII

Interpretarea rezultatelor obținute în anul 1998

Pentru anul 1998 capcanele cu feromoni au fost amplasate pe 15 aprilie, primele capturi de Lobesia înregistrîndu-se la data de 20 aprilie, în timp ce Eupoecilia apare la data de 27 aprilie. Această apariție diferențiată se datorează pragurilor biologice diferite pentru cele două specii (t0=120C în cazul Lobesiei conform lui Săvescu și Rafailă, 1978, și de 150C pentru Eupoecilia conform lui Balachowski, 1966) și unor temperaturi de reactivare a crisalidelor hibernante, în primăvară, diferite.

Urmărind curba de zbor la Lobesia botrana se constată că după apariția primilor fluturi zborul crește rapid în intensitate în prima săptămînă, urmat de un declin în perioada următoare (24.IV-04.V) cînd se constată că a fost o vreme ploioasă, ceea ce a împiedicat zborul fluturilor (fig. 10).

Ulterior precipitațiile încetînd, zborul crește în intensitate, pentru a atinge maximum de intensitate la data de 11 mai, atunci cînd sînt favorabile condițiile de temperatură și umiditate, iar precipitațiile nu deranjează zborul fluturilor. Zborul principal se eșalonează astfel pe durata a 2 săptămîni. Ulterior se constată un declin al curbei de zbor, valorile capturilor fiind scăzute (19, 11, 13, 9, 4) și urmărind valorile precipitațiilor se constată că ultima decadă a lui mai și primele două decade ale lui iunie au fost ploioase, determiînd implicit și o scădere a temperaturii.

Fig. 10

Se știe că unul din principalii factori care determină numărul de generații în cazul acestui dăunător este temperatura. Astfel, Săvescu și Rafailă (1978) arată că pentru dezvoltarea unei generații complete de Lobesia botrana Den et Schiff este nevoie de o sumă de temperatură efectivă [Σ(tn-t0), în care tn=temperatura medie zilnică, iar t0=pragul biologic al insectei și acesta este de 120C] de 3940C. În tabelul 1 este înscrisă suma de temperatură efectivă a acestei specii pentru localitatea Ștefănești, care a rezultat din însumarea valorilor termice înregistrate în timpul anului 1998.

Tabelul 1

Astfel se poate observa că în acest an, Σ(tn-t0)=9710C, valoare destul de mică comparativ cu suma de temperatură efectivă a anului 1999, Σ(tn-t0)=12960C.

De asemenea, știind că pentru dezvoltarea unei generații complete a insectei este nevoie de o sumă de temperatură efectivă de 3840C, pentru această localitate sînt îndeplinite condițiile pentru un ciclu biologic bivoltin complet și încă sînt create condiții pentru o dezvoltare incompletă a G3.

În tabelul 2 sînt redate valorile medii ale temperaturilor zilnice (tn) și suma de temperatură efectivă [Σ(tn-t0)] pentru perioada din anul 1998 în care a fost depășit pragul biologic de 120C.

Ținînd cont de data apariției primilor fluturi, de data înregistrării maximului de zbor și de suma de temperatură efectivă necesară pentru o generație, se constată că această temperatură este acumulată în jurul datei de 13 iulie pentru prima generație. Valoarea minimă a capturilor (3) din data de 22 iunie nu marchează sfîrșitul primei generații, ci se datorează precipitațiilor abundente din perioada anterioară, pînă la această dată nefiind acumulată suma de temperatură efectivă pentru o generație.

Deci curba de zbor a primei generații prezintă două maxime de zbor, în mai și la început de iulie, lucru care se datorează precipitațiilor și temperaturilor scăzute de la sfîrșitul lunii mai și din luna iunie.

A doua generație se dezvoltă în a doua jumătate a lunii iulie și în luna august, perioadă cînd se înregistrează temperaturi ridicate, suma temperaturilor efective realizîndu-se în jurul datei de 29 august, lucru care se constată urmărind fig 10 și tabelul 2. Declinul curbei în perioada 27-3 august se datorează existenței unor seri ploioase care au împiedicat zborul fluturilor. Curba de zbor pentru a doua generație prezintă un maxim în jurul datei de 23 august, și zborul se eșalonează pe o perioadă de aproximativ 5 săptămîni. Se constată un început de zbor și în luna septembrie, reprezentînd un început al generației a treia, dar cum temperaturile sînt foarte scăzute, și capturile au valori foarte mici.

De altfel, Filip în lucrarea sa „Zonele de înmulțire a moliei strugurilor (Lobesia botrana Den et Schiff) în Romania” arată că în Pitești sînt condiții climatice pentru dezvoltarea a două generații.

Tabelul 2

Urmărind comparativ maximele curbei de zbor a celor două generații se constată valori mult mai mari ale pentru prima generație (53) față de a doua generație (31). Acest lucru se explică prin faptul că datorită condițiilor meteo din toamna precedentă și din iarnă se favorizează apariția fluturilor care vor da naștere primei generații, în timp ce condițiile din mai și iunie, neprielnice, afectează depunerea ouălor, ceea ce are drept consecință reducerea populației de fluturi.

Curba de zbor a speciei Eupoecilia ambiguella Hb are aspect total diferit față de a speciei precedente(fig. 11).

Fig. 11

În ceea ce privește specia Eupoecilia ambiguella datele privind constantele biologice ale speciei sînt controversate. [NUME_REDACTAT] Al-Ali, pragul biologic al speciei este de 120C, în timp ce Balachowski (1966) și Manolache și Boguleanu (1967), iau în considerare pragul biologic de 150C. Pe de altă parte, [NUME_REDACTAT]-Ali (1982), considară că pentru dezvoltarea unei generații complete de E. ambiguella sînt necesare 494-5210C temperatură efectivă. Fluturii apar pe 26 aprilie, numărul lor crește progresiv, ating un maxim pe 4 mai după care numărul lor scade, delimitîndu-se astfel primul zbor al primei generații. În jurul datei de 30 iunie numărul lor crește brusc, aproape exploziv, atingînd un maxim (59 indivizi capturați) la 13 iulie. După această dată numărul fluturilor scade tot atît de brusc. Luînd în calcul data apariției fluturilor, primul maxim al curbei de zbor și temperatura efectivă necesară dezvoltării unei generații, ar trebui ca prima generație să se dezvolte în perioada mai, iunie și în primele două decade ale lunii iulie. Revenind la grafic unde par a fi două curbe de zbor bine delimitate între ele, al doilea maxim al curbei de zbor ar putea aparține de fapt tot primei generații. Perioada de regres a curbei primului maxim de la sfîrșitul lunii mai și din luna iunie, se datorează condițiilor improprii ale vremii (precipitații, temperaturi scăzute) (fig 12).

Fig 12

Pe de altă parte, pe lăngă urmărirea capturilor din capcanele cu feromoni, în această perioadă s-au făcut și recoltări de larve și pupe de E. ambiguella. Astfel pe 8 iunie s-au recoltat numeroase larve de E. ambiguella, unele dintre ele avînd lungimea de 1 cm. Se știe că maturitatea larvei este atinsă la 1-1,2 cm, și cum dezvoltarea pupei necesită 7-10 zile aceasta înseamnă că spre sfîrșitul lunii iunie pot să apară adulții generației întîi, deci începutul celei de-a doua generații, conform datelor din grafic.

Dacă raportăm însă la temperatura efectivă necesară dezvoltării unei generații, (menționăm că datele din literatură sînt neconcludente), a doua generație, începe să se dezvolte la sfîrșitul lunii iulie și continuă în luna august, valorile capturilor fiind foarte mici, iar temperaturile efective din această perioadă sînt prea mici pentru a permite dezvoltarea completă a acestei generații.

Deci, în 1998 în localitatea Ștefănești, condițiile meteo locale permit dezvoltarea unei generații complete de E. ambiguella, a doua generație fiind sub semnul întrebării.

Rămîne de observat în următorii ani dacă acest lucru se verifică, avînd în vedere datele puține despre biologia speciei care există în țară.

Interpretarea rezultatelor obținute în anul 1999

Pentru anul 1999 capcanele cu feromoni au fost amplasate pe 15 aprilie, primele capturi de Lobesia înregistrîndu-se la data de 30 aprilie, în timp ce Eupoecilia apare la data de 3 mai. Această întîrziere a apariției celor două specii, comparativ cu datele apariției acestora în anul 1998, se explică prin aceea că temperatura efectivă a lunii aprilie 1999 este mai mică (23,60C) decît cea înregistrată în 1998 (290C).

În tabelul 4 sînt redate valorile medii ale temperaturilor zilnice (tn) și suma de temperatură efectivă [Σ(tn-t0)] pentru perioada din anul 1999 în care a fost depășit pragul biologic de 120C.

Pentru L. botrana maximul de zbor este atins la 10 mai și urmărind curba de zbor se observă că aceasta înregistrează un minim la 4 iulie.

Luînd în calcul temperatura efectivă necesară dezvoltării unei generații și valorile înscrise în tabelul 3, se constată că pînă la această dată temperaturile înregistrate permit dezvoltarea unei generații. Curba de zbor a primei generații înregistrează și ea, două maxime (fig 13).

La începutul lunii iulie începe dezvoltarea celei de-a doua generații. Curba de zbor înregistrează un maxim la 21 iulie și pînă la începutul lui septembrie condițiile locale permit dezvoltarea cele de-a doua generații. În jurul datei de 3 septembrie începe dezvoltarea celei de-a treia generații, care înregistrează pe 13 septembrie o valoare mare a capturilor (39), față de maximele precedente. Ulterior, deși temperaturile nu scad foarte mult, precipitațiile determină o prăbușire a curbei de zbor.

Fig. 13

CAPITOLUL 5: CONCLUZII

În bazinul viticol Ștefănești-Argeș au fost identificate două specii de lepidoptere dăunătoare strugurilor: Lobesia botrana Den. et Schiff. și Eupoecilia ambiguella Hb.

Valorile mici ale capturilor, cu maxime de 59, 39, comparativ cu podgoria Murfatlar de exemplu, (Filip și Isac, 1989) demonstrează că aceste două specii nu provoacă daune însemnate podgoriilor din această regiune, știut fiind că ele au potențial dăunător numai la valori ale capturilor de peste 100 (Isac 1989), drept pentru care nu se impun tratamente.

În anul 1998, cînd Σ(tn-t0)=9710C, L. botrana a avut două generații, prima generație, caracterizîndu-se printr-un zbor prelungit datorită temperaturilor scăzute și precipitațiilor din această perioadă.

În anul 1999, cînd Σ(tn-t0)=12960C, L. botrana a avut două generații, remarcîndu-se și un început al celei de-a treia generații.

În ce privește specia E. ambiguella în 1998, condițiile meteo locale, au permis dezvoltarea primei generații complet, dezvoltarea cele de-a doua fiind sub semnul întrebării. Rămîne de observat în următorii ani cîte generații prezintă de fapt această specie în condițiile localității Ștefănești.

Referitor la influența factorilor abiotici, se remarcă valori foarte scăzute ale capturilor în perioadele bogate în precipitații.

Prin calculul temperaturilor efective în raport cu pragul biologic al celor două specii în anii 1998-1999 a rezultat că temperatura este un factor restrictiv foarte important al dezvoltării acestor specii.

Tabel 3

Tabel 4