Principiile Raspunderii Juridice

CUPRINS:

INTRODUCERE 2

CAPITOLUL I CARACTERISTICA GENERALĂ A INSTTUȚIEI RASPUNDERII JURIDICE 3

1.1 Aspecte ale evoluției conceptului răspunderii juridice 3

1.2 Noțiunea și caracteristica răspunderii juridice 8

1.3 Formele răspunderii juridice 13

CAPITOLUL II ANALIZA FINALITĂȚII ȘI PRINCIPIILOR RASPUNDERII JURIDICE 19

2.1 Funcțiile și finalitățile răspunderii juridice 19

2.2 Noțiunea și caracteristica principiilor raspunderii juridice 23

2.3 Categorii de principii aplicabile raspunderii juridice 27

CONCLIZII ȘI RECOMANDĂRI 36

BIBLIOGRAFIEI 37

INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei. Actualitatea investigării răspunderii juridice în general și a afirmării continue a acesteia în diverse domenii ale vieții sociale reprezintă un adevăr incontestabil. În plus, ca și instituția garantării respectării drepturilor fundamentale ale omului, răspunderea juridică este una ce se bucură de popularitate în rândul maselor largi în virtutea nivelului de informare a populației vis-a-vis de drepturile și obligațiile lor.

Problema răspunderii juridice este una dintre cele mai importante probleme ale teoriei dreptului. O lungă perioadă de timp problema dată atrage atenția specialiștilor autohtoni și a celor de peste hotare din domeniul teoriei dreptului, dar și a altor ramuri distincte de drept. Cu toate că, există un volum imens de literatură ce tratează răspunderea juridică aceasta nu a adus la o înțelegere univocă a instituției respective. Această importantă lacună din domeniu a dus în consecință la coliziuni în activitatea de creație legislativă și în ulterioara aplicare a legii. Pentru a crea o teorie generală a răspunderii juridice, ca impact asupra practicii juridice, care ar ține cont de toate rezultatele științifice ale cercetărilor din domeniu, este necesară analiza istorică, teoretică și practică a ideii de „răspundere juridicăi’.

Definirea noțiunii de răspundere nu s-a realizat printr-un text de lege, printr-o normă generală sau printr-o normă-definiție, fapt care este de natură să limiteze mult orizontul cercetării acestui fenomen.

În aceste condiții s-a pus problema creării stringente a unei teorii generale a răspunderii juridice. În doctrină s-a apreciat că sarcina elaborării unei asemenea teorii trebuie să revină Teoriei Generale a Dreptului, întrucît doar această știință, care constituie nucleul sistemului științelor juridice, are menirea de a pune în valoare elementele comune definirii dreptului.

În ce privește problematica principiilor răspunderii juridice aceasta este una complexă, ea fiind un obiect de reflecție în filosofia și doctrina juridică a tuturor timpurilor. Originea și natura acestor principii a generat diferite controverse, fiind considerate drept surse: voința divină, rațiunea umană, fenomenul de conștiință sau realitatea socială. În esență, principiile sunt considerate idei generale, precepte directoare sau adevăruri călăuzitoare, care însoțesc și orientează activitatea de elaborare și aplicare a normelor juridice.

Principiile răspunderii juridice sunt idei de maximă generalite în domeniul răspunderii juridice. În urma celor expuse menționăm că un studiu al conexiunii dintre cele două importante instituții ale dreptului ar fi tocmai oportun și chiar necesar. Opinăm că acest lucru este reclamat și reieșind din contextul normativ existent pe plan intern și internațional, dar și din noutatea adusă de integrarea principiulor de drept în construcția normativă de drept a răspunderii juridice.

Astfel teza de licență expune concluziile și deducțiile analizei structurale a principilor și finalității răspunderi juridice, care permit la nivel de teorie a dreptului, să fie construit un model sistemic al răspunderii juridice în dreptul public și cel privat, model exprimat prin prisma categoriilor de echitate socială și răspundere socială.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul tezei îl constituie studierea multilaterală și complexă a fenomenului răspunderii juridice din perspectiva principilor și finalității acesteia. În același timp, ne-am propus efectuarea unui studiu complex prin prisma teoriei generale a dreptului, a apariției, evoluției și funcționării instituției răspunderii juridice. O importanță deosebită se acordă cercetării funcțiilor, scopului și principiilor răspunderii juridice.

Întru atingerea scopului propus, au fost determinate anumite obiective, printre care menționăm:

– analiza aspectelor ale evoluției conceptului răspunderii juridice;

– determinarea noțiunii, caracteristicii și esenței răspunderii juridice;

– cercetarea formelor răspunderii juridice;

– analiza funcțiilor și finalităților răspunderii juridice

– cercetarea noțiunii și caracteristicii principiilor raspunderii juridice;

– efectuarea unei analize complexe a categoriilor de principii aplicabile raspunderii juridice;

– evidențierea principalelor lacune și probleme depistate în cadrul studiului și trasarea elementelor de perspectivă în vederea optimizării fenomenelor juridice incidente studiului nostru.

Gradul de investigație a temei. În prezent în studiile de specialitate tot mai frecvent este abordată ideea responsailității și răspunderii juridice ca și condiție inerentă a statului de drept. În pofida importanței și actualității sale, problema dată este, după părerea noastra insuficient studiată la nivel științific, în special în țara noastră.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. Pentru a realiza o cercetare cît mai complete a obiectului investigațiilor, urmărind cu perseverență atingerea scopului propus, am selectat metodele adecvate de cercetare științifică a principiilor și finalității răspunderii juridice. Baza metodologică a investigațiilor se compune din: metoda logico-juridică; metoda istorică de studiere a fenomenelor date – de la apariția lor, urmărindu-se întreaga lor evoluție istorică a răspunderii juridice; metoda comparată sau comparativismul juridic al acestor fenomene în diferite țări și sisteme de drept. În același rînd au fost aplicate și metode general-științifice, cum ar fi: metoda analizei sistematice, structurale și funcționale, precum și a celei cantitative. Menționăm că toate aceste metode au fost utilizate nu izolat, ci ca un aparat metodologic complex, cuprinzînd cele mai noi procedee și tehnici de cercetare.

Suportul teoretico-științific al investigațiilor a fost determinat de realizările doctrinare din țară și de peste hotare. În mod special, evidențiem doctrina juridică din Republica Moldova și România privind materia principiilor și finalității răspunderii juridice.

Din autorii din Republica Moldova menționăm: Botnari Elena, Boris Negru, Gheorghe Avornic, Dumitru Baltag, , ș.a., operele cărora de teoria generală a dreptului au constituit un real și neprețuit aport la elaborarea tezei. În acest sens menționăm drept cele mai relevante lucrările:

În cadrul stidiului au fost utilizate un șir de articole de specialitate publicate, în special, în revistele: Legea și viață, Revista națională de drept, ș.a.

Din doctrina din România menționăm următorii autori: Gheorghe Mihai, Radu Motica, Ion Craiovan, Nicolae Popa,

Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Noutatea științifică a rezultatelor obținute este determinată de scopul și obiectivele tezei și rezidă în faptul că aceasta reprezintă una din lucrări care este axată exclusiv pe problematica principiilor și finalităților răspunderii juridice.

Noutatea științifică își găsește reflectare directă în următoarele formulări teoretice susținute de către autor: 1. Izvorul reglementărilor juridice ce au ca obiect răspunderea personalizată a funcționarilor publici, ce reprezintă de fapt răspunderea statului, regăsite în diverse state, este reprezentat mai întâi de toate de specificul tradițiilor politice și a practicii juridice, elucidată în doctrina juridică a epocilor antice medievale și moderne.

2. În raport cu statul răspunderea juridică comportă un caracter compensator și de restabilire în drepturi. Astfel, instituția răspunderii juridice a statului are menirea de a restabili persoanele fizice și juridice în drepturi, dacă acestora le-au fost încălcate în vreun fel sau altul în procesul de exercitare a puterii publice. Mecanismul răspunderii juridice a statului, fundamentat pe principiul echității și priorității drepturilor și libertăților omului reprezintă în sine un garant eficient al exercitării drepturior constituționale ale cetățenilor.

3. Drept temei juridic al existenței instituției răspunderii juridice a statului în Republica Moldova, paralel cu principiile generale recunoscute și reglementate pe plan internațional, apar art. 20 și 53 ale Constituției Republicii Moldova. Constituția nu doar garantează liberul acces la justiție a celor cărora li se încalcă anumite drepturi, dar și garantează repararea prejudiciului în caz de încălcare a drepturilor în procesul actului de guvernare. Repararea prejudiciului de către stat, cauzat prin acțiunea sau inacțiunea funcționarilor publici sau a organelor de stat, nu exclude însă răspunderea juridică penală, civilă, administrativă și disciplinară a lor.

4. Temeiul de facto al răspunderii juridice a statului este fapta ilicită care duce la cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiectului de către organul de stat sau a funcționarilor acestuia în procesul exercitării puterii de stat. Răspunderea statului este de natură obiectivă, fiind reclamată necesitatea dovedirii vinovăției statului. Acceptarea benevolă a statului de a repara prejudiciul cauzat unui subiect de drept în procesul de exercitare a puterii publice echivalează cu recunoașterea vinovăției sale, fiind suficientă dovada existenței unui prejudiciu. În această manieră se declanșează automat mecanismul răspunderii juridice a statului.

5. Prin răspundere juridică a statului în dreptul intern se desemnează executarea obligației de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiuni sau inacțiuni ilicite ale reprezentanților puterii de stat reglementată de legislația în vigoare. Realizarea răspunderii juridice a statului în sistemul de drept național se produce în două forme: materială și morală. În cadrul celei materiale are loc compensarea sau orice altă reparare de natură materială a prejudiciului, pe când cea nematerială se referă la repunerea în drepturi.

6. Studiul comparat al instituției răspunderii juridice a statului în cadrul altor țări a permis să remarcăm progresul atins de acestea (Franța, Germania, România etc.) vis-a-vis de acest fenomen. Răspunderea juridică a statului în baza dreptului național al Franței, Germaniei, Austriei, Italiei, Elveției etc. comportă atât specificul raporturilor de drept privat (în calitatea statului de subiect de drept egal în drepturi cu celelalte subiecte), cât și specificul raporturilor de autoritate publică (la realizarea competențelor publice). Statele Europei Occidentale părtașe ale ideii de răspundere juridică a statului garantează în mod real compensarea prejudiciului cauzat subiectelor de drept în procesul înfăptuirii puterii de stat. De aici menționăm că ar fi benefică preluarea experienței acestor state în domeniul mecanismului de aplicare a răspunderii juridice a statului și de către Republica Moldova.

Problema științifică soluționată constă în stabilirea și definirea temeiurilor, principiilor, funcțiilor răspunderii juridice a statului în dreptul intern, cât și mecanismul de funcționare în Republica Moldova.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Valoarea teoretică a prezentei lucrări este determinată de noutatea științifică, actualitatea și concluziile generale la care s-a ajuns.

Pe plan practic, importanța lucrării este reflectată în faptul că analiza răspunderii juridice a statului în perioadele timpurii ne va permite excluderea erorilor la formularea și aplicarea normelor dreptului la etapa actuală. Lucrarea vine cu propuneri și recomandări ce țin de perfecționare reglementării mecanismului răspunderii juridice a statului în dreptul intern al Republicii Moldova.

Materialele cercetării extind simțitor viziunile teoretice existente vis-a-vis de fenomenul răspunderii juridice a statului. Propunerile de lege ferenda făcute pentru legislația Republicii Moldova, vor intensifica activitatea de creație legislativă în domeniul răspunderii juridice a statului. Ideile fundamentale ale lucrării pot fi aplicate în cercetările teoretice generale și de ramură care au ca obiect fenomenul răspunderii juridice a statului, în procesul de studii, precum și la predarea cursurilor de teorie generală a dreptului.

CAPITOLUL I CARACTERISTICA GENERALĂ A INSTTUȚIEI RASPUNDERII JURIDICE

Aspecte ale evoluției conceptului răspunderii juridice

Este dificil a găsi un alt concept juridic așa de mediatizat și controversat în literatura științifică de specialitate ca cel al răspunderii juridice, fapt pe deplin justificat având în vedere rolul esențial al răspunderii juridice în universul dreptului. Abordarea metodologică având la bază paradigma socialului impune luarea în considerare a evoluției societății și a individului pentru a putea înțelege și explica diverse concepte juridice, cel al răspunderii juridice fiind unul fundamental. În acest context, Ion Craiovan întreabă, pe bună dreptate: „Ce am putea înțelege, de pildă, din complexa instituție a răspunderii juridice fără apelul la responsabilitatea socială și la o concepție asupra societății și omului?”

Încă din cele mai vechi timpuri și până în prezent, a existat instituția răspunderii. La început, în societatea primitivă, aceasta a fost esențialmente colectivă, iar în zilele noastre, în general, răspunderea este personală. Printre mărturiile vechi, un rol deosebit l-a avut și Codul lui Hammurabi, potrivit căruia, pe lângă faptul că persoana ce comitea o faptă gravă sau orice altă faptă era pedepsită, existau și situații când, persoanele nu erau pedepsite, ca urmare a unor fapte neprevăzute, imprevizibile. A existat, o lungă perioadă de timp, situația în care animalele erau trase la răspundere. În Grecia antică întâlnim ideea răspunderii, indiferent dacă persoana săvârșea fapta intenționat sau nu. Deși aceste forme incipiente, rudimentare, primitive au dăinuit o lungă perioadă de timp, ele au reprezentat și alcătuit dreptul societăților primitive. Ele au constituit, totuși, normele de început ale dezvoltării dreptului, iar încălcarea lor atrăgea răspunderea juridică.

Platon a fost printre primii gânditori care a menționat că „aplicarea răspunderii juridice și sancțiunea nu poate fi justificată prin ea însăși, ca reacție la încălcarea legii, ci trebuie orientată către un scop viitor care să prezinte utilitate socială și care să constituie temeiul juridic și filosofic al aplicării acesteia. În viziunea sa, după cum a mai menționat autorul, scopul pedepsei trebuie să fie prevenirea specială și prevenirea generală. Platon face diferență între infractorul incorigibil și delicventul recuperabil, care trebuie și poate fi reeducat prin sancțiune juridică. Astfel, nu se poate face abstracție de limpezimea gândurilor lui Platon vis-a-vis de răspunderea juridică și nici de aceea că a formulat postulate valabile până azi. Acest fapt îi acordă, indubitabil, o valoare și o importanță incontestabilă marelui gânditor.

Platon atașează la normele de drept penal cîte un preludiu adresat cetățenilor buni, povățuindu-i în spiritul dreptului natural de a respecta legile divine, poruncile etico – religioase. Sancțiunile juridice sînt legiferate doar pentru cetățenii răi. Aplicarea sancțiunilor penale este realizată inițial pe cale extrajudiciară, iar în caz de ineficientă a acesteia – pe cale judiciară. Astfel, în cazurile de omucidere este necesar ca rudele victimei să obțină despăgubiri de la vinovat, iar acesta din urmă să obțină iertare de la rudele cele mai apropiate ale răposatului. În caz contrar, se va acționa în judecată.

Este semnificativ faptul că pedeapsa cu moartea este aplicată pe larg pentru crime contra zeilor, contra statului și chiar pentru răniri, cu excepția omuciderilor. Deci, Platon nu este adeptul principiului talionului la gradul absolut. Ca exemplu, omorul la mînie a părintelui de către copil, dacă acesta nu va fi iertat de părinte, se va pedepsi cu moartea.

Preludiul legilor contra omuciderilor conține explicația ezoterică a nesancționării majorității omorurilor cu moartea. Cetățenii sînt puși în fața pedepsei de drept natural conform căreia într-o nouă viață fiecare are să sufere în măsura în care a cauzat suferințe altora. Astfel ucigașului i se va lua viața prin același fel de moarte de mîna altuia.

În vigoare sînt principiile răspunderii juridice sintetizate din de autoare Botnari E. din Legile lui Platon:

a. Principiul represiunii universale a delictelor;

b. Principiul ireversibilității răspunderii juridice și a pedepsei;

c. Principiul educației delicvenților în spiritul respectării legii;

d. Principiul umanismului pedepsei;

e. Principiul reparării prejudiciului cauzat;

f. Principiul proporționalității între faptă și pedeapsă.

g. Principiul responsabilității atenuate;

De remarcat este principiul platonic de purificare a făptuitorului prin pedeapsă, care este și principala funcție a pedepsei. Pedeapsa este interpretată nu numai ca leac pentru sufletul bolnav al delicventului, dar și ca un exemplu pentru alții în intenția de a-i îndepărta de la fapte rele.

Proiectul Codului penal sub redacția lui Platon este o sursă de inspirație și pentru legiuitorului contemporan, care acționează în vederea elaborării unei legi penale drepte și umane, stabile și dinamice.

Deși societatea era primitivă, ea dispunea de metodele și mijloacele necesare pentru apărarea rânduielilor împotriva oricăror încălcări, luând măsuri de pedepsire a celor vinovați. Regulile ce nu erau respectate se refereau la ajutorul în cadrul tribului respectiv sau la împărțirea egală a produselor.

Sancțiunile începeau de la oprobriul și disprețul public, mergând până la izgonirea vinovaților din colectivitate, ceea ce practic echivala cu suprimarea lor. „Dreptul penal se baza – ca maxim de pedeapsă – pe excluderea din comunitate. Dacă la migratori această excludere însemna, de cele mai multe ori, suprimarea fizică, înlocuită ulterior cu amenda pecuniară, la populațiile autohtone se traduce prin moartea civică a infractorului, răspunderea penală fiind individuală în integritatea ei.”

Mircea Djuvara scria despre societățile primitive, despre sancțiunile private, faptul că acestea erau aplicate de fiecare particular, avându-și fundamentul în pornirea din sufletul fiecăruia dintre noi de a nu rămâne nimic nepedepsit. În mod instinctiv, în societatea primitivă, individul răspundea în mod simplu, printr-o reacție imediată, fizică, cu o putere și o intensitate cât mai mare, față de acțiunea inițială. Exista instinctul foarte dezvoltat al ripostei, al răzbunării cu orice preț. „Violența răspundea astfel, în mod reflex, fără proporții, la violență.”

Obiceiul a avut un rol hotărâtor, deși el are o autoritate tacită, dar foarte puternică în sânul grupului. Obiceiul are ca efect fundamental formarea unei solidarități foarte puternice între părtașii aceluiași grup, membrii aceluiași grup, fiecare individ neavând decât valoarea dată de grupul, de tribul respectiv sau ginta respectivă. Răzbunarea se calcula după măsura ofensei, având precizie matematică. Este vorba despre o egalitate materială care se rezumă în așa-zisa „lege a talionului”, lege reprezentând germenul justiției penale. Răzbunarea nelimitată prezentă printre marile sale neajunsuri și acela al disproporției între faptă și răsplată, deși ideea de drept și dreptate a fost considerată în toate timpurile ca însemnând o bună socoteală, un lucru bine măsurat, bine cântărit. Aceste principii erau încălcate, denaturate arunci când victima era în același timp parte, judecător și executor al pedepsei; reacția acesteia era pasionată și nu păstra nici o măsură în pedepsirea făptuitorului. Așa încât, în loc de a ajunge la restabilirea egalității tulburate prin infracțiune, se stabilea o altă inegalitate, de astă dată în favoarea victimei și nu contra infractorului.

Principiul care a stat la baza legii talionului a fost acela al echilibrului, al egalității între fapta vătămătoare și reacția împotriva acesteia. A devenit celebră vestita formulă biblică „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. „Sistemul de drept cutumiar propriu poporului român în perioada sa de formare și apoi de organizare statală feudală a constituit, în condițiile dezvoltării neîntrerupte, elementul fundamental care, prin evoluție permanentă, a făcut trecerea spre dreptul feudal atât în Țara Românească, cât și în Moldova, coexistând apoi cu legile scrise.”

În dreptul roman paguba pricinuită pe nedrept a fost obiectul Legii Aquilla (secolul III a.Hr.), care a pus bazele răspunderii ce i se incumbă unei persoane pentru orice daună pricinuită pe nedrept altei persoane. Legea Aquilla stabilea că persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau animal din turmă era obligată să plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoare pe care sclavul sau animalul au avut-o în anul care a precedat delictul; în al doilea capitol se sancționa creditorul accesoriu (adstipulator) care îl iertase pe debitor în dauna creditorului principal. Al treilea capitol reglementa răspunderea pentru celelalte pagube aduse lucrurilor sau animalelor (rănirea sclavilor sau animalelor din turmă, omorârea sau rănirea animalelor mici și deteriorarea lucrurilor neînsuflețite), stabilind o amendă egală cu cea mai mare valoare pe care respectivul sclav, animal sau lucru au avut-o în ultimele treizeci de zile anterioare delictului.

În compilația lui Justinian, și anume – în Digeste (Pandecte), sintagma referitoare la sclavi a fost înlocuită cu cea de om, dar s-a păstrat sensul că paguba să fie pricinuită pe nedrept. Condiția necesară pentru despăgubire era ca paguba să fie pricinuită pe nedrept, ceea ce excludea paguba pricinuită cu ocazia legitimei apărări. Inițial, se cerea ca paguba să fie pricinuită direct de delicvent.

Din cele relatate reiese că răspunderea juridică în dreptul roman a fost mai aproape de ceea ce s-a numit apoi răspundere obiectivă, fiind privită ca o obligație impusă din exterior. Motivul regimului roman de reparare a prejudiciului nu era culpa, ci însăși dauna, scopul fiind restabilirea echilibrului just în relațiile dintre cetățenii romani ca oameni liberi. Sarcina de a stabili incidența comportamentului persoanei asupra producerii unui prejudiciu s-a pus mai târziu, la finele epocii clasice și apoi s-a realizat în compilația lui Iustinian. Aducerea în atenție a unor aspecte ale reglementărilor de drept și jurisprudență romană are menirea de a pune conceptul răspunderii juridice în legătură directă cu problema echilibrului just în relațiile dintre subiecții dreptului și, deci, a justiției.

Începând cu epoca clasică, dispozițiile Legii au fost extinse de către jurisprudență și la alte cazuri, astfel încât ea viza orice prejudiciu material adus proprietarului chiar dacă a fost săvârșit dintr-o neglijență cu totul neînsemnată (culpa levissima); deci, oricât de mică era culpa, dauna trebuia reparată.

Prin evoluția societății s-a conturat și ideea că acela care și-a încălcat obligațiile elementare poate, în anumite condiții, să suporte o sancțiune „care să-i permită să simtă propria lui decădere și să-i dea prilejul să-și corecteze conduita ispășindu-și vinovăția prin executarea unei pedepse care să evite urmărirea sau violența fizică.”

Societatea politico-statală generează noi forme de răspundere, în sensul individualizării, devenind o răspundere subiectivă. „Dacă la început, procedura de judecată și de aplicare a dreptului se mai baza pe elemente de justiție privată”, în ceea ce privește identificarea, prinderea, aducerea vinovatului la judecată și susținerea acuzării, organele statului, cele specializate, sunt acelea care preiau sarcinile amintite, iar administrarea justiției începe să revină acum instanțelor judecătorești.

Din sursele istorice pe care le avem la dispoziție, rezultă, fără putere de tăgadă, că existau deosebiri între delictele publice și cele civile. Dimitrie Cantemir recunoștea că „obiceiul pământului oprește pe domnitor de la unele fapte și că domnul nu are deasupra lui decât pe Dumnezeu și Legea” (legea pământului).Tot Cantemir, referindu-se la justiția românească, face următoarea afirmație: „Acele crime, care cu greu pot obține o îndurare a Domnului, dacă ucigașul nu s-a împăcat cu rudele celui ucis și ei nu declară public față de Domn că îi iartă vina și pedeapsa și numai ca sângele să fie răzbunat cu sânge și moartea cu moarte.”

Concluzia ce o desprindem este cea a justiției private, iar dreptul la răzbunare aparține grupului familial al celui ucis.

În mentalitatea poporului român, ideea justiției private, a răzbunării sângelui, nu putea fi acceptată ca principiu. Ne-am născut și suntem un popor creștin, fundamentându-ne existența pe principii biblice.

Nu se poate însă nega în totalitate, în special în istoria îndepărtată a strămoșilor noștri, cu referire specială la geto-daci, că nu a existat justiția privată sub forma răzbunării. „Versurile lui Horațiu amintesc despre pedeapsa cu moartea a soției sale adultere, în timp ce Ovidiu relatează despre alte elemente de justiție privată”.

Sistemul normativ tradițional – Legea țării și obiceiul pământului – are caracter consuetudinar, nescris, nu a fost creația unui moment oarecare din trecut, ci produsul unui îndelungat proces istoric. Prezența lui Jus Valachicum este semnalată și în Transilvania, Ungaria, sudul Poloniei, Cehia, Slovacia și în diferite regiuni din Balcani.

Datorită trecerii timpului și o dată cu formarea poporului român, aceste instituții ale justiției private au dispărut, înfăptuirea justiției oficializându-se treptat, o dată cu dezvoltarea societății. Putem spune că, în perioada dreptului cutumiar al legii țării sau dreptului obișnuielnic – „obiceiul pământului” – cele două forme au coexistat. Am face o mare greșeală dacă am face abstracție de anumite norme cutumiare și putem spune că cele două forme au coexistat, s-au dezvoltat în paralel, existând practic o unitate dialectică între ele.

Instituția compozițiunii sau compoziția părților, deși în esențialitatea sa poate fi apreciată ca o reminiscență de justiție privată, reprezintă și un progres în istoria justiției. Instituția amintită presupune practic o înțelegere, o convenție între autorul infracțiunii și victimă sau chiar între autor și descendenții sau ascendenții sau chiar rudele mai îndepărtate ale victimei.

Prin înțelegerea respectivă, ce consta în plata unei sume de bani sau transferul de bunuri mobile sau imobile din proprietatea făptuitorului, către victimă sau rudele sale, făptuitorul își răscumpăra vina și astfel era exonerat de răspunderea penală. În Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir preciza faptul că, în situația unor criminali notorii, compozițiunea părților nu obliga pe domnitor să exonereze de răspundere pe inculpați. Chiar dacă intervenea împăcarea părților, criminalii notorii răspundeau penal, aplicându-li-se pedeapsa, în funcție de gravitatea faptei comise.

Și astăzi, pentru unele infracțiuni (de exemplu, lovire și alte violențe ori vătămare corporală) acțiunea se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea acestora, prin retragerea plângerii, înlătură răspunderea făptuitorului.

Evoluția istorică a instituției răspunderii a avut la bază, în primă instanță, consacrarea reacției instinctive care comandă răzbunarea, apoi tîrgul prin care, pe cale amiabilă, dreptul la răzbunare era răscumpărat. Pedeapsa întemeiată numai pe un raport de cauzalitate materială este înlocuită cu o reparație a prejudiciului cauzat.

Așadar, se remarcă o evoluție de la răzbunare și pedeapsă către despăgubire și cenzurarea morală a conduitei, evidențiindu-se totodată și creșterea progresivă a importanței elementului subiectiv, a rolului pe care factorul psihic îl are în aprecierea conduitei ilicite.

Se poate deci concluziona că răspunderea juridică, în varietatea formelor sale de manifestare, are aceleași origini ca și dreptul, origine care nefiind legată de autoritatea publică sau de apariția Statului, s-a manifestat ca o necesitate naturală a organizării vieții în comun, de a împiedica dezagregarea grupului social, cîmpul spațio-temporal de manifestare a fenomenului răspunderii juridice făcîndu-se pregnant simțit în realitatea juridică.

Noțiunea și caracteristica răspunderii juridice

Deși noțiunea de răspundere juridică este de o importanță capitală, nu putem spune că în prezent dispunem de o teorie care să analizeze și să exploateze pe deplin această noțiune. Reglementînd relațiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are întotdeauna în vedere condițiile în care norma poate și trebuie să se realizeze și capacitatea normei de a modela conduitele. În același timp, însă legiuitorul are de fiecare dată în atenție și violarea normei prin conduite neconforme. Răspunderea este un fapt social și se rezumă la reacția organizată, instituționalizată, pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă. Răspunderea este întotdeauna legală, de ordin normativ, întrucît nimeni nu-și poate face singur dreptate. În acest sens, autorul Simion L. afirmă că există garanții ferme că scopul răspunderii, acela de a conserva sistemul realității sociale, se poate realiza. Deci răspunderea intervine atunci când o anumită conduită nu se conformează modelului prescris de norma socială, iar acea conduită este apreciată în mod negativ”.

Noțiunea de răspundere nu este specifică în exclusivitate dreptului, ea fiind folosită în toate domeniile vieții sociale. Astfel se întîlnește sintagma de răspundere politică, răspundere morală, răspundere civică, etc.

Din punct de vedere lingvistic, răspunderea este conștientizarea de către personalitate a datoriei sale în fața societății, unei colectivități de oameni, înțelegerea sensului și însemnătății comportamentului său. Dicționarul explicativ al limbii române definește termenul „răspundere”, astfel: Faptul de a răspunde; responsabilitate; obligația de a răspunde (moral, material, etc.); de îndeplinirea unor sarcini, acțiuni; a trage pe cineva la răspundere = a cere cuiva socoteală pentru faptele sale. Pentru o mai bună înțelegere a substantivului „răspundere” se trimite la verbul „a răspunde”, a cărui etimologie vine de la latinescul „respondere” care înseamnă „a plăti” ,”a se achita” ,”a se supune”.

Deși dominant este termenul „răspundere”, în literatura juridică se folosește cu aceeași valoare și sens termenul de „responsabilitate”. Astfel, Mihai Eliescu în lucrarea „Răspunderea civilă delictuală intitulează un capitol „Raportul dintre răspunderea contractuală și cea delictuală. Problema cumulului celor două responsabilități”.

În jurisprudență acest termen a căpătat o altă semnificație, deosebită de cea din limbajul obișnuit, și anume: evidențiază consecințele negative, survenite în cazul comiterii unor fapte ilegale de către o persoană fizică sau juridică. Răspunderea juridică include doar acele consecințe ale încălcării normelor de drept care se exprimă în apariția unor noi obligațiuni sau alte modalități ale obligațiunilor din raportul de drept deja existent.

Ioan Ceterchi definește răspunderea juridică fiind: „un raport statornicit de lege, de norma juridică între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții autorității care pot să fie instanțele de judecată, funcționarii de stat sau alți agenți ai puterii publice. Conținutul acestui raport este complex, fiind format, în esență, din dreptul statului ca reprezentant al societății de a aplica sancțiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale și obligația acestor persoane de a se supune sancțiunilor legale, în vederea restabilirii ordinii de drept.

Botnari Elena definește răspunderea drept o modalitate a responsabilității sociale instituită, de regulă, de către stat în cazul săvîrșirii încălcărilor de drept, care implică aplicarea sancțiunilor juridice corespunzătoare față de făptuitor. Răspunderea juridică coexistă, dar și completează responsabilitatea morală, religioasă, politică, corporativă etc.

Mircea Djuvara apreciază că răspunderea juridică are loc numai în cazul încălcării unor norme juridice și este urmată de aplicarea constrîngerii de stat prin mijloace corespunzătoare gradului de pericol social al faptei săvîrșite. Se definește astfel răspunderea juridică fiind o situație juridică specifică constrângerii de stat atrasă de încălcarea sau nerespectarea normelor juridice în vigoare. Avînd în vedere necesitatea răspunderii juridice ca un raport juridic de constrîngere care se naște ca urmare a încălcării unor dispoziții legale de către persoana fizică sau juridică, se poate considera că răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe, care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvîrșirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de realizare a constrîngerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.

Gheorghe Avornic menționează că răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvîrșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrîngerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.

După unii autori, răspunderea civilă constituie obligația de reparare a prejudiciului, iar răspunderea penală este obligația de a suporta și executa pedeapsa. Definind astfel răspunderea, respectiv identificînd-o cu sancțiunea, se restrînge sfera răspunderii. Majoritatea autorilor susțin că răspunderea juridică și sancțiunea juridica sînt două noțiuni diferite. Astfel, sancțiunea juridică apare ca o premisă a instituției răspunderii juridice, deoarece răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelență cu sancțiuni juridice. Sancțiunea juridică constituie obiectul răspunderii juridice, ea aflîndu-se la capătul acesteia ca scop, ca finalitate, deși nu singură, a răspunderii juridice. Din această perspectivă, apare ca un cadru juridic de realizare și întruchipare a sancțiunii juridice.

Profesorul englez M.L.A.Hart, cunoscut în plan internațional prin analiza conceptuală a dreptului, arată că expresiei „răspundere” i se pot atribui următoarele semnificații distincte:

a) răspundere care decurge dintr-o anumită funcție;

b) răspunderea cauzată;

c) răspundere;

d) capacitatea de a răspunde.

În primul caz, persoana răspunde pentru neîndeplinirea îndatoririlor sale ce decurg din rolul și funcția pe care le deține în cadrul unei anumite organizații. De exemplu: părinții sunt responsabili de creșterea copiilor lor.

În acest sens se spune că o persoană este responsabilă sau se comportă în mod responsabil, adică luîndu-și îndatoririle în serios și fiind dispusă să depună toate eforturile pentru a le îndeplini.

În al doilea caz, se poate porni de la exemplul înghețul a fost răspunzător de accidentul rutier produs, în sensul că accidentul s-a produs din cauza alunecușului. Se sugerează deci că în cazul răspunderii cauzate, aceasta poate fi atribuită nu numai ființelor umane, ci și evenimentelor naturale.

În al treilea caz, răspunderea este înțeleasă în felul următor: atunci când o persoană încalcă norma juridică ce o obligă la o anumită acțiune sau persoana este obligată de lege să suporte o pedeapsă sau să repare paguba pricinuită. Este vorba deci de faptul că o anumită persoană poate fi trasă la răspundere juridică, poate fi obligată să suporte pedeapsa sau să repare paguba pricinuită.

Răspunderea juridică se distinge de celelalte forme de răspundere socială prin faptul că vizează obligația de a da seama pentru încălcarea normei de drept. Nesocotirea prevederilor normelor de drept este singurul temei al răspunderii juridice.

Răspunderea juridică este parte integrantă a răspunderii sociale. În comparație cu formele răspunderii sociale, specificul răspunderii juridice constă în faptul că ea se referă la obligația de a răspunde pentru încălcarea normei juridice. De aceea încălcarea normelor juridice prevăzute în legislație duce după sine răspunderea juridică stabilită de ele și servește drept temei al acesteia. Totodată ea este strîns legată de activitatea specifică a unor organe competente ale statului.

În ce privește răspunderea juridică, nicidecum nu am putea afirma că nu este și ea o formă a răspunderii sociale, cel puțin din considerentul că raportul juridic, fie el de răspundere sau nu, este, întâi de toate, un raport social. În consecință, raportul de răspundere juridică este unul social și, logic, răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale. Despre evoluția răspunderii juridice se poate vorbi ca despre evoluția unei forme a răspunderii sociale. Astfel, și acum, când unii autori încearcă să evidențieze noi forme de răspundere juridică, se poate afirma că evoluează atât instituția răspunderii juridice, în particular, cât si răspunderea socială, în general.

După autorul Graur l. răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale și se caracterizează prin următoarele:

– are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea unei norme de drept;

– este, întotdeauna, legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au competența de a constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept, de a aprecia gradul de vinovăție și de a stabili și aplica sancțiunea prevăzută de norma juridică;

– este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea dreptului și capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni și aplica, la nevoie, constrângerea juridică;

– consecințele răspunderii juridice sunt deosebit de grave, putând antrena chiar sancțiuni privative de libertate sau (în unele state) pedeapsa capitală;

– stabilirea concretă a răspunderii juridice nu este un act sau demers strict juridic, ci cu valoare multiplă (în actul de tragere la răspundere juridică se concentrează evaluări nu doar de ordin strict juridic, ci și de ordin moral, social, economic etc.)

Răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi și obligații conexe, prevăzute de normele juridice, drepturi și obligații ce iau naștere ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancțiunii.

În acest sens răspunderea juridică trebuie studiată în strânsă conexiune cu cea socială, adăugând ultimei specificul juridic, întrucât foarte mulți savanți filosofi, sociologi, definind răspunderea socială, reflectă doar caracterele specifice răspunderii morale, politice și altele, dar care nu reflectă în întregime semnele răspunderii juridice. În mare parte, explicația este că o bună perioadă de timp, până aproximativ la jumătatea anilor '60 ai sec.XX, răspunderea juridică era examinată doar ca consecință a comiterii de fapte ilicite.

Generalizând cele expuse, opinăm că răspunderea socială reprezintă o conexiune dinamică reciprocă dintre persoană și societate, caracterizată prin drepturi și obligații corelative, la fel reciproce, vis-â-vis de respectarea prescripțiilor normelor sociale, executarea lor generând aprobarea din partea societății, stimularea, iar un comportament iresponsabil ce nu corespunde normelor sociale și încalcă ordinea publică generând aplicarea de sancțiuni de ordin personal sau material. Nu pretindem de a i se acorda acestei expuneri titlul de definiție teoretico-metodologică, totuși menționăm că ea este formulată cu luarea în calcul și a specificului răspunderii juridice.

Formele răspunderii juridice

Fiecare ramură de drept, ocupîndu-se de stabilirea condițiilor de răspundere, cunoaște o formă specifică de răspundere juridică. Compararea și delimitarea formelor răspunderii juridice au o deosebită importanță teoretică, dar mai ales practică, stabilirea naturii juridice a răspunderii în fiecare caz concret determină calificarea juridică a situației de fapt.

În doctrină au existat numeroase controverse privind stabilirea formelor concrete de răspundere juridică. Pentru identificarea acestora, doctrina a propus o serie de criterii de clasificare.

O primă propunere a avut în vedere factori “interdependenți și interferenți” ca, de exemplu, valorile sociale lezate, tipul de normă juridică a cărei încălcare s-a produs, gradul de pericol social al faptei ilicite săvîrșite, vinovăția făptuitorului.

O altă propunere se referă la aplicarea cumulativă a două categorii: natura și importanța socială a interesului lezat prin fapta ilicită și particularitățile definitorii ale faptei ilicite.

În doctrina Republicii Moldova, la etapa actuală este răspîndită ideea precum că formele răspunderii juridice trebuie să se întemeieze pe următoarele două elemente luate cumulativ: gradul prejudiciabil al faptei și natura sancțiunii normelor juridice încălcate.

Gradul prejudiciabil decurge din importanța valorii care a fost afectată. Respectiv, natura sancțiunilor normelor juridice rezultă din caracterul pericolului social. În funcție de aceste criterii, deosebim următoarele forme ale răspunderii juridice: răspunderea constituțională, răspunderea administrativă, răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea disciplinară și răspunderea materială. Totodată, aceste criterii nu au un caracter absolut, deoarece sînt posibile unele interferențe între diferitele forme de răspundere juridică, inclusiv posibilitatea unui cumul în anumite condiții.

Genul răspunderii juridice (civile, penale, administrative etc.) este determinat, în general, de natura normei juridice încălcate, însă există și alte criterii, cum ar fi subiectul căruia îi incumbă răspunderea (individ sau subiect colectiv), modul de stabilire a răspunderii (din oficiu sau la cererea persoanei ale cărei interese au fost lezate), izvorul obligației, modul de stabilire a întinderii obligației de reparare. Instituția răspunderii are la bază elemente esențiale, comune tuturor ramurilor dreptului. Diferitele forme de răspundere juridică prezintă atît asemănări, cît și deosebiri.

Prima chestiune care trebuie subliniată este aceea că în societatea actuală nu este de conceput o tragere la răspundere privată, astfel că în toate formele ei răspunderea juridică se stabilește față de stat, unicul titular al prerogativei de a restabili ordinea de drept încălcată. Cu atît mai mult, în cadrul aceleiași ramuri de drept se constată asemănări între variatele forme de răspundere.

Astfel, formele răspunderii civile au în comun scopul reparării prejudiciului cauzat unei persoane printr-o faptă ilicită. Angajarea oricăreia dintre ele presupune întrunirea cumulativă a celor patru condiții generale ale răspunderii civile: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, culpa autorului faptei ilicite.

În ceea ce privește domeniul de aplicare, răspunderea civilă delictuală intervine în toate situațiile cînd un prejudiciu este cauzat unei persoane prin încălcarea unei obligații legale, cu caracter general, care incumbă tuturor, pe cînd răspunderea contractuală intervine atunci cînd creditorul din contract suferă o pagubă ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de debitor printr-un contract valabil încheiat.

În cazul răspunderii delictuale, dacă prejudiciul este produs de mai multe persoane, răspunderea acestora este solidară, pe cînd în materie contractuală, în principiu, dacă sînt doi sau mai mulți debitori, răspunderea lor este divizibilă, proporțională cu obligația, solidaritatea operînd numai în caz de stipulație expresă în contract.

Între răspunderea contractuala reglementată de dreptul civil și răspunderea materială a angajaților reglementată de dreptul muncii se pot constata asemănări privind elementele de care depinde existența lor, și anume: prejudiciul de natura patrimonială, culpa autorului prejudiciului și raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită.

Condițiile generale ale răspunderii administrative sînt, în cea mai mare parte, aceleași ca și condițiile altor forme de răspundere juridică, și anume: existența unui prejudiciu și existența unei fapte păgubitoare, legată de prejudiciu printr-un raport de cauzalitate. Caracteristicile prejudiciului din răspunderea administrativă sînt aceleași ca și cele pe care trebuie să le prezinte prejudiciul, pentru a trage la alte forme de răspundere juridică. Subiectele răspunderii administrative pot fi, ca și subiectele răspunderii civile, atît persoanele fizice, cît și persoanele juridice. Un alt element comun răspunderii administrative cu alte forme de răspundere juridică este acela că fapta cauzatoare de prejudiciu poate consta fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune (omisiune sau neglijență) a administrației.

Din punctul de vedere al laturii subiective a răspunderii, principiul este acela al răspunderii întemeiate pe culpă, astfel că răspunderea fără culpă constituie o derogare de la dreptul comun atît în dreptul administrativ, cît și în dreptul civil.

Alte principii asemănătoare în dreptul civil și în dreptul administrativ țin de principiul acordării integrale a prejudiciului, precum și obligația victimei prejudiciului de a dovedi culpa autorului lui (cu unele excepții).

Asemănări există între răspunderea penală și răspunderea contravențională: atît infracțiunea cît și contravenția trebuie să fie prevăzute de lege și descrise ca atare, fapta trebuie să fie săvîrșită cu vinovăție care îmbracă fie forma culpei, fie forma intenției (directă sau indirectă).

Asemănări între diferitele forme de răspundere juridică există și în ceea ce privește cauzele de excludere a răspunderii. Astfel, constrîngerea, eroarea de fapt, starea de necesitate, forța majoră și minoritatea reprezintă împrejurări care înlătură mai multe forme de răspundere juridică.

Sub aspectul deosebirilor dintre răspunderea penală și răspunderea civilă, se observă că răspunderea penală este personală și se întemeiază întotdeauna pe vinovăție, în timp ce în dreptul civil există și cazuri de răspundere obiectivă, fără culpă.

Răspunderea penală nu implică întotdeauna încălcarea unui drept subiectiv al altei persoane, în timp ce răspunderea civilă intervine, de regulă, cînd fapta ilicită reprezintă nu numai o încălcare a dreptului obiectiv, ci și o încălcare a dreptului subiectiv al unei persoane.

În cadrul răspunderii civile, întîlnim și răspunderea pentru fapta altei persoane, pe care răspunderea penală o exclude categoric.

Potrivit principiului legalității incriminării și pedepsei, o faptă nu constituie infracțiune decît dacă este prevăzută de legea penală, în timp ce dreptul civil conține dispoziții de principiu care permit încadrarea faptei ilicite în categoria delictelor și cvasidelictelor. În cazul răspunderii penale, faptele incriminate sînt reprimate în interesul menținerii ordinii în societate, în timp ce răspunderea civilă delictuală apără interesul particular al celor păgubiți prin fapta ilicită.

Răspunderea penală nu urmărește prin sancțiunile aplicate să asigure caracterul reparator al faptei, situație ce este caracteristică răspunderii civile.

În ceea ce privește rezultatul păgubitor al faptei, răspunderea civilă este condiționată de producerea acestuia, în timp ce în dreptul penal răspunderea este angajată chiar dacă rezultatul vătămător nu s-a produs (exemplu, tentativa de omor).

Așa cum s-a arătat mai sus, în cazul răspunderii civile nu se operează cu grade de vinovăție, răspunderea este angajată uniform, chiar pentru culpa cea mai ușoară. În răspunderea penală, se operează cu grade de vinovăție clar delimitate: intenția directă și intenția indirectă, culpa, lipsa de pericol social, pericol social redus, consecințe grave etc.

Dacă temeiul răspunderii penale îl constituie nesocotirea interdicției stabilite de lege, temeiul răspunderii civile este dat nu numai de neîndeplinirea unei obligații prevăzute de lege, ci și de neîndeplinirea unei obligații contractuale.

Față de alte categorii de răspundere, răspunderea administrativă se particularizează prin cîteva elemente specifice: principiul egalității față de sarcinile publice, deosebirea între culpa personală a funcționarului și culpa de serviciu a acestuia, repartizarea responsabilității între administrație și agenții săi.

Pentru a da naștere răspunderii administrative, se consideră că prejudiciul trebuie să fie de o anumită gravitate, adică să depășească inconvenientele normale ale vieții în societate, iar fapta păgubitoare constînd într-o acțiune atrage răspunderea juridică atunci cînd constă fie într-o operațiune materială, fie într-un act juridic. În dreptul administrativ, răspunderea fără culpă este considerată a avea ca temei realizarea unui risc și afectarea egalității în fața sarcinilor publice.

Există o serie de deosebiri între răspunderea contravențională ca variantă a răspunderii administrative, și răspunderea penală. Astfel, în cazul răspunderii contravenționale nu există recidivă, amenda contravențională se deosebește de amenda penală.

Din cele expuse mai sus, rezultă că între formele răspunderii juridice există relații complexe. Astfel, nu în mod necesar unei ramuri de drept îi corespunde o formă unică de răspundere juridică. De exemplu, în materia dreptului administrativ se pot declanșa diverse forme de răspundere juridică: disciplinară, contravențională, penală și civilă.

O altă formă a raspunderii este răspunderea constituțională care este insuficient studiată în literatura juridică. La etapa actuală nu s-a conturat încă o concepție unică referitoare la noțiunea și esența răspunderii juridice constituționale. Această situație este determinată, în primul rând, de faptul că conceptul de răspundere juridică constituțională se fundamentează pe conceptul general teoretic al răspunderii juridice referitor la care există mai multe controverse între cercetători. Astăzi putem constata că răspunderea constituțională este recunoscută ca formă a răspunderii juridice doar de unii autori, fără a exista însă o analiză științifică detaliată care ar argumenta existența ei. Totodată, autorul Guțu A. afirmă, cu certitudine, că răspunderea constituțională este o formă a răspunderii juridice și că are un caracter politic, care reiese din caracterul faptelor pentru care se aplică și statutul juridic al subiectelor cărora li se incumbă.

Scopul răspunderii constituționale este de a ocroti și garanta exercitarea eficientă a puterii publice de către autoritățile împuternicite în conformitate cu prevederile Constituției și ale legilor constituționale.

În funcție de modalitatea de inițiere a răspunderii juridice, evidențiem situația când acțiunea de tragere la răspundere este inițiată din oficiu (răspunderea penală) și situația în care răspunderea juridică este inițiată doar la cererea persoanei ale cărei interese au fost lezate (răspunderea civilă).

Ioan Humă propune de a clasifica răspunderea juridică în funcție de scopul urmărit prin declanșarea ei, distingând astfel următoarele categorii:

– răspunderea cu caracter reparativ, care vizează anularea consecințelor prejudiciabile pentru patrimoniul persoanei prin obligarea făptuitorului la acțiunea de a da sau a face în beneficiul păgubitorului;

– răspunderea patrimonială și răspunderea materială;

– răspunderea represivă sau sancționatorie care obligă autorul faptei ilicite să suporte consecințele punitive ale atitudinii sale generatoare de pericol social. Sancțiunile represive pot fi: patrimoniale (amendă, confiscare, penalități de întârziere pentru nelivrarea la termen a unor produse etc.) și sancțiuni nepatrimoniale (privare de libertate, măsuri disciplinare, interdicții, decăderi etc.).

Deoarece au scopuri diferite, și periculozitatea socială a faptelor săvârșite este diferită; răspunderea cu caracter reparator poate cumula cu răspunderea cu caracter sancționator.

În dependență de cele două mari diviziuni ale dreptului, se face distincție între răspunderea de drept public și răspunderea de drept privat.

În doctrina juridică la etapa actuală este răspândită ideea conform căreia formele răspunderii juridice trebuie să se întemeieze pe următoarele două elemente luate cumulativ: gradul de pericol social al faptei și natura sancțiunii normelor juridice încălcate.

Gradul pericolului social reiese din importanța valorii care a fost afectată. Respectiv, natura sancțiunilor normelor juridice reiese din caracterul pericolului social. În funcție de aceste criterii, deosebim următoarele forme ale răspunderii juridice: răspunderea constituțională, răspunderea administrativă, răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea disciplinară și răspunderea materială. Totodată, aceste criterii nu au un caracter absolut, deoarece sunt posibile unele interferențe între diferite forme de răspundere juridică, inclusiv posibilitatea unui cumul, în anumite condiții.

Luând în considerație cele menționate, fără a intra în amănunte legate de clasificarea răspunderii juridice, în continuare ne vom referi la următoarele forme ale răspunderii juridice: a) răspunderea constituțională; b) răspunderea civilă; c) răspunderea penală; d) răspunderea administrativă; e) răspunderea disciplinară; f) răspunderea materială.

Există și situații cînd formele răspunderii juridice se exclud, nu pot exista cu privire la aceeași fațetă. De exemplu, nu pot coexista răspunderea penală cu răspunderea contravențională. Dimpotrivă există situații cînd anumite forme de răspundere juridică sînt compatibile și se pot cumula, ca în cazul răspunderii civile cu răspunderea penală.

Cu toată diversitatea și dinamica formelor răspunderii juridice, acestea sînt fundamentate pe o serie de principii comune, cum ar fi legalitatea răspunderii, principiul răspunderii personale, principiul individualizării răspunderii juridice, principiul răspunderii pentru vină etc. În același timp, formele răspunderii juridice nu pot exista fără întrunirea unor condiții care se regăsesc, în general, indiferent de forma răspunderii juridice.

Compararea și delimitarea formelor răspunderii juridice prezintă importanță teoretică, dar mai ales practică, deoarece stabilirea naturii juridice a răspunderii în fiecare caz concret privește calificarea juridică a situației de fapt, ca fază a aplicării dreptului.

CAPITOLUL II ANALIZA FINALITĂȚII ȘI PRINCIPIILOR RASPUNDERII JURIDICE

Funcțiile și finalitățile răspunderii juridice

Răspunderea juridică reprezintă forma generală a realizării funcțiilor sociale ale dreptului. Funcțiile răspunderii juridice sînt o manifestare concretă a funcțiilor dreptului, o detalizare și concretizare a lor și „participă” la realizarea tuturor funcțiilor dreptului. Identitatea denumirii unor funcții ale dreptului cu unele funcții ale răspunderii juridice nu constituie asemănarea a însăși acestor fenomene. Funcțiile răspunderii juridice, conform conținutului lor, caracteristicile și părțile lor sînt mai limitate decît funcțiile dreptului. Funcțiile răspunderii juridice sînt predeterminate de conținutul, esența, menirea socială ale răspunderii juridice.

Conceptul funcția răspunderii juridice trebuie să cuprindă concomitent atît menirea răspunderii juridice, cît și direcția influenței juridice asupra relațiilor sociale. Funcțiile răspunderii juridice nu se rezumă doar la reglementarea reiaților sociale. Deși funcțiile răspunderii juridice reprezintă esența, ele nu reprezintă singura manifestare a acestei esențe.

Funcțiile instituției răspunderii rezultă din esența, conceptul și destinația acesteia. Funcțiile răspunderii juridice rezultă din menirea ei specială în sistemul preconcepției și luptei contra faptelor ilicite. Acestea rezultă din esența răspunderii, care este o parte a conținutului fenomenului, însă aceste funcții sînt legate nu doar de esență, ci și de alte elemente ale conținutului răspunderii.

Autorul Baltag D. consideră că prin funcțiile răspunderii juridice urmează să înțelegem direcțiile de bază ale influenței răspunderii juridice asupra relațiilor sociale, conduitei oamenilor, moralei, conștiinței juridice, culturii în care se dezvăluie esența răspunderii, destinația ei socială și prin care sînt atinse scopurile răspunderii juridice.

Definind noțiunea funcțiilor răspunderii juridice, putem trage următoarele concluzii:

– funcțiile răspunderii juridice constituie direcțiile de bază ale influenței răspunderii juridice asupra relațiilor sociale, conduitei subiectelor, moralei, conștiinței juridice, culturii, în care se dezvăluie esența, menirea ei socială și prin care sînt atinse scopurile răspunderii juridice;

– funcțiile răspunderii juridice sînt fenomene complexe, sistemice. Influența lor este condiționată de diversele elemente ale răspunderii juridice. Fiecărei etape, forme de realizare a răspunderii juridice îi corespund anumite funcții. Răspunderea juridică se realizează prin funcții de reglementare, preventive, de reprimare, reparatorii și educative;

– trăsăturile distinctive ale funcțiilor răspunderii juridice sînt caracteristice unui scop bine determinat, reflectarea direcției de influențare, caracterul influenței, condiționarea cu legitățile dezvoltării sociale și perfecționării relațiilor sociale.

În funcție de scopurile răspunderii juridice (pedepsirea delincventului, restabilirea relațiilor sociale, crearea unei stări de organizare, de dinamism în reglementarea relațiilor sociale, corecția și reeducarea, neadmiterea săvîrșirii faptelor ilicite) pot fi evidențiate funcțiile de reprimare, reparatorie, de reglementare, educativă, preventivă.

În baza materialului investigat, dorim să tragem cîteva concluzii în ce privește funcțiile raspunderii juridice:

– Funcția de reprimare este orientată spre încetarea sau modificarea relațiilor sociale, a raporturilor juridice existente și stabilirea legăturii juridice concrete dintre subiectele de drept, necesară pentru realizarea răspunderii juridice (raporturi de răspundere juridică). Funcția de reprimare, împreună cu restricțiile juridice, include și condamnarea vinovatului, exprimată prin sentința judecății (sau alt act de aplicare a dreptului);

– mijloacele de realizare a funcției reparatorii a răspunderii juridice sînt fixarea în normele juridice a obligațiilor delincventului de a repara prejudiciul cauzat, condamnarea (profeția) delincventului, constrîngerea lui de a repara prejudiciul cauzat, stabilirea în normele juridice a obligațiilor organelor competente de a constrînge delincventul la repararea prejudiciului cauzat;

– funcția de reglementare a răspunderii juridice are drept scop neadmiterea apariției raporturilor juridice de protecție. Funcțiile de reprimare și reparatorie ale răspunderii juridice nu pot apărea dacă nu este încălcată acțiunea reglementativă a răspunderii juridice. Existența funcției de reglementare servește drept premisă pentru apariția altor funcții ale răspunderii juridice;

– interdicțiile, obligațiile, permisiunile, stimulările, elementele constitutive ale conduitei legale influențează conduita subiectelor cu capacitate delictuală, formînd conduita legitimă a acestora, iar funcția de reglementare a răspunderii juridice contribuind astfel la statornicirea unor relații sociale pozitive, benefice societății. Conduita oamenilor, trecînd prin sistemul prescripțiilor juridice, se ordonează;

– un loc aparte în reglementarea relațiilor sociale îl dețin stimulările, pe de o parte, ca măsură de responsabilitate, iar pe de altă parte, ca metodă de reglementare, care îndeamnă cetățenii la conduită licită;

– funcția educativă este orientată spre lumea interioară nu doar a infractorului, c și a tuturor subiectelor cu capacitate delictuală. Dacă lumea interioară a infrac torilor trebuie corectată, atunci lumea interioară a celorlalte subiecte necesil formarea și consolidarea valorilor, motivelor, orientărilor pozitive existente;

– stabilirea obligațiilor, pedepsei, condamnării, stimulării, stabilirea elementelor constitutive ale acțiunii ilicite și licite, amenințarea cu pedeapsa (sancțiunea), informarea juridică a cetățenilor, stabilirea obligațiilor de a repara prejudiciul cauzat reprezintă mijloacele de realizare a funcției educative. Este evident că acestea întrunesc mijloacele prin intermediul cărora se realizează funcțiile de reprimare, preventivă, de reglementare, reparatorie ale răspunderii juridice, însă aceasta mai dovedește și independența funcției educative de celelalte funcții ale răspunderii juridice, ea deosebindu-se prin scopul și obiectul acțiunii.

În ce privește finalitatea răspunderii juridice aceasta este este elementul de viitor de care legiuitorul leagă efectele sociale și juridice ale răspunderii juridice. Scopul răspunderii juridice, în viziunea noastră, este restabilirea ordinii legale încălcate în spiritul echității și, respectiv, consolidarea regimului de legalitate.

Finalitatea răspunderii juridice este consacrată de legiuitor în normele-scop în vigoare. Cu toate ca scopul răspunderii este characteristic întregului system de drept, totuși identificăm anumite caracteristici ale acestul în dreptul public și cel privat.

În urma analizei răspunderii juridice efectuate, tragem concluzia că răspunderea juridică are două varietăți sau forme de manifestare: cea cu funcție de restabilire a dreptului și cea sancționatorie (de pedeapsă).

Sancțiunile juridice se divid de asemenea în două mari categorii: cele ce se aplică cu scop de restabilire a dreptului și cele ce au drept obiectiv pedepsirea vinovatului. Aceasta confirmă ideea, actuală în doctrină, precum că formele răspunderii juridice trebuie să se întemeieze pe următoarele două elemente luate cumulativ: gradul prejudiciabil al faptei și natura sancțiunii normelor juridice încălcate.

În cazul dreptului penal, condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracționale și a persoanelor care le-au comis, exprimată prin sentința de condamnare, marchează un aspect foarte important în vederea realizării scopului răspunderii penale, acest fapt fiind recunoscut practic în mod unanim de către toți experții de specialitate, în viziunea noastră, însă, rolul răspunderii penale este mult mai mare și mai important decât condamnarea persoanei. În mod cert, condamnarea publică influențează deosebit profilul psihologic al persoanei găsite vinovate de săvârșirea infracțiunii în vederea corectării și reeducării acesteia, însă răspunderea penală nu se poate reduce doar la aceasta; dacă ar fi așa, atunci care ar fi necesitatea aplicării pedepsei penale?

Soluționarea problemei privind stabilirea corectă a limitelor realizării răspunderii penale impune, în viziunea noastră, să fie luat în considerație și scopul acestei instituții. Legiuitorul nu a prevăzut în mod expres care ar fi scopul răspunderii penale și, probabil, nici nu ar fi nevoie, deoarece legea penală nu este un manual care ar cuprinde toate noțiunile dreptului penal, această problemă fiind lăsată pe seama doctrinei. Potrivit acesteia, scopurile răspunderii penale sunt aceleași ca și ale pedepsei penale, și anume: restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni atât din partea condamnaților, cât și a altor persoane (alin.(2) art.61 C.pen.).

Dovadă că scopurile răspunderii penale coincid cu cele ale pedepsei poate servi și prezența în legea penală a instituției liberării de răspundere penală. Practic, în mod unanim, este recunoscut faptul că, atunci când scopurile pedepsei pot fi atinse fără răspunderea penală, persoana care a săvârșit infracțiunea este liberată de această răspundere. Și, în general, ni se pare incorect sase discute despre diferite scopuri ale răspunderii și pedepsei penale. Faptul că scopurile răspunderii penale și ale pedepsei sunt aceleași explică situația în care legiuitorul nu a fost nevoit să prevadă, în mod expres, scopul răspunderii penale. Coincidența scopurilor celor două instituții este evidentă și, astfel, dispare necesitatea repetării acestora.

Reieșind din aceasta, considerăm că limitele realizării răspunderii penale trebuie să cuprindă totalitatea elementelor de constrângere ce se aplică în mod exclusiv în realizarea scopurilor menționate mai sus.

Noțiunea și caracteristica principiilor raspunderii juridice

Înainte de a începe prezentarea principiilor, atât a celor generale, dar, în mod special, a celor specifice răspunderii juridice, să vedem ce înțelegem prin principiu.

În legătură cu principiile dreptului, în literatura de specialitate se arată că temeiul explicativ profund al acestora poate fi căutat în rațiunea de a fi a dreptului, în specificul dreptului ca instrument normativ, în valorile care ghidează dreptul, în realitățile sociale dar și în conștiința juridică în general, în conștiința umanității.

Relativ la definiție, în literatura de specialitate se arată că prin principii ale dreptului se subînțeleg ideile, tezele fundamentale care stau la baza întregului sistem de drept, determinate de relațiile sociale și fiind expresia valorilor promovate și apărate de drept, idei ale conținutului tuturor normelor juridice care orientează reglementările juridice și aplicarea dreptului.

În Dicționarul explicativ al limbii române, se înțelege prin principiu – principii „Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.”

Gheorghe Boboș și Boris Negru înțeleg principiile dreptului atît în funcție de fundament al sistemului de drept, cît și în funcție de modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul sistemului, în jurul unei idei călăuzitoare.

Autorul Nicolae Popa considera că, principiile dreptului sînt acele idei conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice. Indiferent de spațiul-timp al lor de existență, – precizare adusă de autorii Gheorghe Mihai și Radu Motica, – ceea ce ne permite să decidem că un sistem de drept este mai aproape sau mai departe de ele, aceste principii. Aceiași doctrinari susțin că principiile dreptului constituie esența lui și reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept, de aceea, se regăsesc în acestea. În măsura în care sunt cunoscute, recunoscute de către autoritatea legiuitoare și consacrate de ea, principiile dreptului dau sistemului de drept validitate și stabilitate. Principiile se aplică diferitelor ramuri ale dreptului, cu referire specială la normele de drept penal, administrativ, constituțional, civil, financiar, comercial, internațional etc.; acestea au reguli comune general valabile, dar sunt și principii specifice ce guvernează fiecare ramură de drept în parte.

În ce privește principiile răspunderii juridice, prof. Romul Petru Vonica le definește ca fiind „idei călăuzitoare pentru instituția răspunderii juridice”. În continuare, același autor enumeră principiile, și anume: „principiul răspunderii pentru fapte săvârșite cu vinovăție, principiul răspunderii personale, principiul legalității, al justei sancțiuni sau proporționalității, non bis in idem, și nu în ultimul rând cel al celerității tragerii la răspundere.”

Profesorul Sofia Popescu precizează faptul că în literatura de specialitate sunt tratate atât principiile generale ale răspunderii juridice, dar și principii ce sunt specifice unei anumite forme de răspundere juridică.

Din prima categorie fac parte: 1) principul legalității răspunderii juridice; 2) principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi chemat să răspundă pentru fapta sa, decât dacă i se impută o greșeală, răspunderea fiind subiectivă, principiu de la care există excepția răspunderii independentă de culpă; 3) principiul răspunderii personale, cu excepția răspunderii pentru fapta altuia; 4) principiul prezumției de nevinovăție în stabilirea răspunderii juridice; 5) principiul proporționalității sancțiunii în raport cu gravitatea faptei, denumit și principiul justei sancțiuni; 6) principiul potrivit căruia unei singure încălcări a normei juridice îi corespunde o singură imputare a răspunderii, existând posibilitatea cumulului formelor de răspundere, atunci când prin una și aceeași faptă au fost încălcate două sau mai multe norme juridice; 7) principiul celerității. Autorii Ion Corbeanu și Maria Corbeanu enumeră printre principiile generale ale dreptului „Asigurarea bazelor legale de funcționare a statului, principiul libertății și egalității, principiul responsabilității, al echității și justiției”. Autoarea Carmen Popa, după ce definește principiile dreptului ca fiind „acele idei fundamentale, postulate călăuzitoare, directoare, care orientează elaborarea și aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau la nivelul întregului sistem de drept”, enumeră printre principiile fundamentale ale dreptului pe cel al legalității, libertății și egalității, responsabilității, echității și justiției, pluralismului politic, separației puterilor în stat, autorității lucrului judecat etc.”

Sunt considerate ca principii fundamentale ale procesului penal: legalitatea, prezumția de nevinovăție, principiul aflării adevărului, oficialității, garantarea dreptului de apărare, a libertății persoanei, operativitatea procesului penal”.

Octavian Manolache enumeră printre principiile generale ale dreptului pe cele privind „respectarea dreptului la apărare, autoritatea de lucru judecat, certitudinea juridică, legalitatea, proporționalitatea, loialitatea etc.”

H.G. Schermes și D. Waelbroeck împart principiile în trei categorii: „principii juridice obligatorii, ce sunt o moștenire juridică comună Vestului Europei, ca formă a dreptului natural, fiind mai greu de definit, dar, o dată încorporate în reglementările comunitare, au un caracter obligatoriu, de netăgăduit. A doua categorie este formată din reguli de reglementare comune legislației statelor membre, cu sau fără elemente de echitate și imparțialitate, avându-și originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor și în nivelul lor de dezvoltare economică, socială și culturală, în fapt fiind o condiție a dobândirii calității de membru al Uniunii Europene.

În ce privește dreptul financiar, în speță dreptul bugetar, ca o subramură a acestuia, sunt considerate drept principii „cel al universalității, unicității bugetare, neafectării veniturilor bugetare, anualității bugetului public și al specializării bugetare, echilibrării bugetului public și al publicității bugetare”.

Printre principiile care guvernează regulile procesului și ale procedurii civile enumerăm „principiul adevărului, contradictorialității, disponibilității, nemijlocirii, continuității, inamovibilității judecătorilor, egalității părților în fața justiției, al dreptului la apărare, rolul activ al judecătorului etc.”

Sunt considerate ca principii fundamentale ale procesului civil: democratismul, aflarea adevărului, legalitatea , dreptul la apărare, folosirea limbii materne, contradictorialitatea, disponibilitatea, publicitatea, egalitatea, nemijlocirea și continuitatea.

În ce privește principiile negocierii contractelor de comerț internațional, pe lângă cele generale proprii atât dreptului comerțului internațional, cât și dreptului în general, avem și principii specifice ale negocierilor comerciale, și anume: „principiul reciprocității, principiul legalității și al moralității”.

În ce privește clasificarea principiilor, Profesorul Aspazia Cojocaru face următoarea clasificare: „Din punct de vedere al domeniului în care se aplică, acestea sunt de trei feluri, și anume principii fundamentale ale dreptului român, principii fundamentale ale dreptului civil român și principii ale uneia sau ale unor instituții de drept civil”.

Din prima categorie, după ce autoarea precizează faptul că „sunt idei esențiale, principale pe care le găsim în întreaga legislație a României, ele fiind cuprinse sau rezultă, de regulă, din Constituția României sau alte reglementări importante”, sunt enumerate principiul separației puterilor în stat, al democrației, al legalității și ordinii de drept, al egalității în fața legii etc.

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt cele referitoare la „egalitatea în fața legii civile, al îmbinării intereselor individuale cu cele generale, al proprietății etc.”

Printre principii ale instituțiilor dreptului civil, având deci o sferă mai restrânsă decât cele fundamentale, aș enumera principiul consensualismului – solo consensu – (de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare), principiul pacta sunt servanda sau al forței obligatorii, principiul irevocabilității, al relativității efectelor actului juridic.

Apoi, în materie succesorală, în speță cea legală, avem principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori sau principiul proximității gradului de rudenie, în ipoteza în care moștenitorii aparțin aceleiași clase.

Profesorul Costică Bulai enumeră printre principiile fundamentale ale dreptului penal român și pe cele generale sau instituționale. Din prima categorie fac parte „principiul legalității, al egalității în fața legii penale, al umanismului dreptului penal, infracțiunea ca singur temei al răspunderii penale, personalitatea răspunderii penale și a pedepsei, individualizarea sancțiunilor de drept penal etc.” Celelalte principii sunt atât cele privind teritorialitatea, personalitatea, realitatea și universalitatea legii penale, precum și principiile specifice aplicării legii penale atât în spațiu, cât și în timp.

Și legea fundamentală, Constituția, în Titlul II, Capitolul I art. 15-21 și art. 49 în legătură cu exercitarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, se întemeiază pe următoarele principii: „universalitatea și neretroactivitatea legii, egalitatea în drepturi și ocuparea funcțiilor și demnităților publice de cetățeni români cu domiciliul în țară, protecția cetățenilor români în străinătate și obligațiile lor, protecția cetățenilor străini și a apatrizilor, prioritatea reglementărilor internaționale, accesul liber la justiție, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului etc.”

În ce privește principiile răspunderii juridice, în opinia unora dintre autorii cei mai importanți de peste Prut, Gheorghe Avornic, Elena Aramă, Boris Negru etc., trebuie reținute următoarele principii: „1. Orice răspundere juridică are un fundament. 2. Legalitatea răspunderii juridice sau principiul răspunderii juridice. 3. Principiul răspunderii personale, ca regulă generală. 4. Proporționalitatea răspunderii juridice. 5. Principiul răspunderii pentru fapte săvârșite cu vinovăție. 6. Principiul obligativității tragerii la răspundere. 7. Principiul operativității răspunderii juridice. 8. Principiul potrivit căruia unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură imputare a răspunderii”.

Categorii de principii aplicabile raspunderii juridice

Principiile răspunderii juridice, în varietatea formelor pe care o cunoaște, subliniază prezența unor note comune caracteristice tuturor formelor de răspundere. Alături de principiile răspunderii juridice numite generale, există și principii care sunt proprii unei anumite forme de răspundere juridică. Principiile răspunderii juridice, după Gh. Mihai și R. Motica, nu sunt reguli, nici norme, căci dacă ar fi ar trebui să dispună de sancțiuni ce ar putea fi aplicate celor vinovați de încălcarea lor. Principiile răspunderii juridice, fiind consacrate prin normele interne de drept, concentrează trăsăturile comune și esențiale ale normelor care reglementează juridicește, general, abstract, impersonal conduite pentru subiecte generice.

După Botnari E. principii ale răspunderii juridice sunt: a) legalitatea răspunderii; b) răspunderea pentru fapta săvîrșită cu vinovăție; c) răspunderea personală; d) justețea sancțiunii sau, cu alte cuvinte, proporționalizarea sancțiunii în raport cu grativitatea faptei; e) aplicarea unei singure sancțiuni sau, altfel zis, unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură imputare a răspunderii (non bis in idem); f) celeritatea tragerii la răspundere juridică sau, altfel spus, tragerea la răspundere la timpul potrivit.

Principiul legalității. După cum lesne s-a putut observa, majoritatea autorilor, indiferent că au făcut referiri cu privire la principiile dreptului penal, civil, procesual penal, procesual civil, administrativ, financiar, internațional etc., nu au omis – sau, dacă au făcut acest lucru, nu au făcut-o cu bună știință – principiul legalității. Acesta, deși formulat inițial în materie penală, în forma legalității incriminării și sancționării – nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege – este valabil pentru toate formele răspunderii juridice.

Noțiunea de legalitate, atît în literatura de specialitate de peste hotare, cît și în cea autohtonă, este tratată în mod complex și multiaspectual. Astfel, cercetătorii ruși determină legalitatea ca fiind principiul, metoda și regimul de respectare și executare strictă și riguroasă a normelor de drept de către toți participanții relațiilor sociale (stat, organele acestuia, organizațiile obștești, colectivele de muncă, persoane cu funcții de răspundere, cetățeni – toți fără excepție); legalitatea din punct de vedere funcțional este un principiu de edificare și funcționare a statului de drept democratic, o cerință ce privește activitatea organelor de stat, asociațiilor obștești, a funcționarilor publici, o metodă (mijloc) de exercitare a puterii de stat (politice), un regim al vieții sociale și de stat; “(…) legalitatea presupune un anumit regim al viții obștești, metodă a conducerii de stat, ce constă în organizarea relațiilor sociale prin intermediul edificării și executării stricte a legilor și a altor acte normative. Concomitent, legalitatea este privită ca un principiu central al dreptului, de la care derivă toate celelalte principii. Astfel, legalitatea este principiul general al organizării statului democratic contemporan, baza asigurării și protecției drepturilor persoanei și menținerii ordinii de drept în stat. Legalitatea este temelia funcționării normale a întregului sistem social”.

Profesorul C. Bulai definea acest principiu ca fiind „unul de bază al întregii activități de apărare socială împotriva criminalității”. Profesorul Matei Basarab arăta faptul că principiul legalității face parte dintre principiile care exprimă ideile fundamentale ale unei societăți la un moment istoric dat, în timp ce școala de la Iași, reprezentată, printre alții, de Profesorul M. Zolyneak, scotea în evidență faptul că acest principiu constituie o puternică garanție juridică a drepturilor și libertăților cetățenești.

Profesorul G. Antoniu se întreabă, pe bună dreptate, dacă „este sau nu justificată caracterizarea acestui principiu ca fundamental?” Domnia sa are în vedere faptul că, în definitiv, este vorba numai de un principiu de ramură și nu de un principiu general care să se refere la întregul sistem al dreptului și, chiar dacă în conținutul său principiul legalității penale ar cuprinde în realitate trei principii fundamentale cu referire la cel al incriminării, al pedepsei și al măsurilor de siguranță și educative. Indiferent de opiniile care au apărut în doctrina juridică penală, nu putem să negăm faptul că acest principiu prezintă un deosebit interes științific, iar cercetarea diferitelor laturi sub care se înfățișează legalitatea penală cu diversele sale implicații, atât de natură teoretică, dar mai ales practică. În domeniul dreptului penal, principiul legalității se exprimă în regulile deja bine cunoscute de lumea juridică, nullulm crimen sine lege, nu există infracțiune fără să fie prevăzută de lege, și nulla poena sine lege, nu există pedeapsă fără să fie prevăzută de lege. Pentru ca aceste reguli să constituie o adevărată garanție a libertății persoanei, ele trebuie să fie însoțite de următoarele reguli: nulla poena sine judicio, adică pedeapsa să fie aplicată numai în urma unei judecăți, iar judecata să se desfășoare potrivit legii, nullulm judicio sine lege.

Acest principiu a fost destinat să servească drept garanție a libertății persoanei împotriva arbitrarului în activitatea aparatului judiciar.

Principiul legalității nu constituie numai obiectul de cercetare al dreptului penal. În condițiile statului de drept, adică ale statului bazat pe lege, reglementarea juridică a tuturor tipurilor de relații sociale existente în cadrul statului de drept, constituind substanța ramurilor dreptului, se subordonează acestui principiu; de aici și consecința că un atare principiu va constitui obiectul de studiu al tuturor științelor juridice, inclusiv al teoriei generale a dreptului.

Fiecare din științele de ramură ale dreptului va cerceta acest principiu din perspectiva specifică a ramurii respective și va desprinde implicațiile particulare ale principiului în cadrul fiecărui tip de relații sociale. Lăsând la o parte faptul că există anumite diferențieri ale perspectivei de investigare, unghiuri diferite, specifice fiecărei ramuri, nu putem să cercetăm conținutul principiului legalității, fără anumite aspecte pe care le considerăm obligatorii.

Făcând o analiză atentă, putem sistematiza elementele de interes comun, ca aspecte obligatorii în cercetarea principiului legalității, axată, în primul rând, pe problematica statală.

Pornim de la premisa că, la baza tuturor formelor de reglementare juridică a relațiilor sociale trebuie să existe acte normative emise de autoritatea competentă a statului. În aceste acte se prevede modul de desfășurare a relațiilor sociale, implicarea statului în relațiile reglementate spre a evita dezordinea, anarhia în desfășurarea lor.

Așa cum se știe, destinatarii normei juridice trebuie să se conformeze reglementării juridice a acestor relații, fără a le aduce vreo atingere, de orice natură. Majoritatea subiecților de drept respectă normele impuse, marea majoritate a destinatarilor normei fiind subiecte ale raportului de conformare.

Totuși, legea trebuie să reprezinte un adevărat moderator, un arbitru între interesele societății și cele ale individului, ea constituind zidul de apărare contra oricăror forme de arbitrar al puterii. Ea trebuie să fie recunoscută ca principal izvor de drept.

Ansamblul actelor normative se cere a fi structurat ierarhic. Locul primordial, central în ierarhia actelor normative îl ocupă Constituția. „Aceasta deține rolul suprem în raport cu celelalte categorii de acte normative; toate actele normative sunt subordonate Constituției și au obligația să se conformeze acesteia.”

Supremația Constituției înseamnă că întreaga ordine juridică se bazează pe Constituție, care, astfel cum se subliniază în literatura de specialitate se află la originea tuturor activităților care se desfășoară într-un stat și ea singură determină valabilitatea acestor activități, constituind regula fundamentală. Totodată, Constituția reprezintă „temeiul și garanția esențială a ordinii de drept, reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice.”

Un aspect al problematicii rolului legii ca arbitru moderator între interesele societății și cele ale individului îl constituie funcția de supunere necondiționată în fața legii, atât a autorităților publice, cât și a cetățenilor. Cerința presupune atât funcția constitutivă, cât și cea de garanție, fiind îndeplinită numai dacă autoritățile și cetățenii respectă necondiționat prevederile legii, se supun dispozițiilor ei, își subordonează întreaga lor activitate prevederilor legii. Legea, oricât de oportună și de clară ar fi, rămâne literă moartă, în măsura în care destinatarii ei nu o respectă. Așa cum s-a subliniat în mod justificat în literatura de specialitate, o dată consacrate, „normele juridice trebuie respectate de către toți destinatarii prescripțiilor juridice, subiecte individuale sau colective de drept”. Pe aceeași linie de gândire se situează și opiniile autorilor de drept administrativ, care subliniază necesitatea ca toate organele statului să se supună necondiționat legii. „Principiului legalității i se subordonează întreaga activitate de organizare și funcționare a unităților administrative.” Legalitatea în domeniul administrației înseamnă că administrația trebuie să acționeze conform dreptului, având totodată în vedere interesul global.

Principiul răspunderii pentru faptele săvârșite cu vinovăție. Pentru ca o persoană să răspundă pentru faptele sale și astfel să îi fie atribuită răspunderea, indiferent de formele sale: penală, civilă, administrativă, contravențională etc., ea trebuie să aibă capacitatea de a răspunde, care îi dă posibilitatea să prevadă consecințele negative ale conduitei sale periculoase pentru societate, astfel cum se arată în literatura de specialitate.

Legiuitorul ia termenul vinovăție ca termen primitiv, nedefinit, pe când teoreticienii dreptului nu-l consideră astfel, ci propun diferite definiții. Majoritatea autorilor definesc vinovăția ca o atitudine psihică, subiectivă a persoanei, care comite fapta ilicită, față de această faptă și consecințele ei. Așa, de exemplu, Gh.Mihai o definește, din punctul de vedere al naturii sale, ca o stare subiectivă, concretizată în atitudinea psihică pe care o are autorul față de fapta pe care a săvârșit-o și față de consecințele acesteia. N.Popa definește vinovăția ca o atitudine psihică a celui ce comite o faptă ilicită față de fapta sa, precum și față de consecințele acestei fapte. R.Vonică indică asupra faptului că vinovăția sau culpa constă în atitudinea psihică a persoanei, care comite o faptă ilicită, față de fapta sa și consecințele acesteia. Vinovăția este deci o stare subiectivă care îl caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normei juridice.

În ce privește vinovăția autorul Baltag D. ne tezvăluie teorie privind fpatul dacă vinovăția constituie temei sau condiție a răspunderii juridice? Astfel după autor în majoritate, juriștii consideră că temeiul oricărei răspunderi juridice constă în a descoperi în fapta ilicită conținutul încălcării, conținut ce rezultă din totalitatea elementelor prevăzute de lege. Este vinovăția temei sau condiție a răspunderii juridice? Strânsa corelație ce există între elementele (condițiile) răspunderii juridice (obiect, subiect, latura obiectivă, latura subiectivă) face ca – într-un anumit sens – fiecare dintre acestea și toate împreună să constituie temei al tragerii la răspundere juridică. Fapta ilicită prezintă relevanță din punctul de vedere al răspunderii juridice numai când este săvârșită de o persoană responsabilă și vinovată. În această situație fapta ilicită se înțelege ca temei și ca condiție a răspunderii juridice. Pe de altă parte, vinovăția are valoare juridică numai în măsura în care aceasta se poate stabili prin referință la o faptă ilicită și la relația cauzală dintre această faptă și consecințele ei sociale negative. Numai în acest sens vinovăția poate fi considerată ca temei al răspunderii juridice, dar, ca și conduită ilicită, ea constituie, totodată, o condiție a răspunderii, deoarece în absența factorului subiectiv, la fel ca și în absența factorului obiectiv, făptuitorul nu poate fi tras la răspundere. De aceea, temeiul răspunderii nu poate fi redus la unul din factorii sau la una din condițiile ei, ci, în virtutea corelației lor, aceste condiții constituie împreună temeiul răspunderii juridice.

Principiul răspunderii personale.Acest principiu are semnificația răspunderii stricte pentru fapta personală a celor vinovați de încălcarea unei norme juridice. Răspunderea juridică are, deci, caracter personal, în sensul că persoana sau persoanele vinovate de conduita lor ilicită vor răspunde numai pentru fapta proprie.

Dar, așa cum spunea un mare filosof și jurist francez, C. Montesquieu, „orice afirmație este contrazisă prin ea însăși”. Afirmația conform căreia orice persoană răspunde pentru fapta proprie are valabilitate fără excepție în domeniul dreptului penal. Sistemul de drept penal român consideră ca inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea colectivă. În ce privește răspunderea indirectă sau pentru fapta altuia, ne vom referi pe larg în capitolul următor.

Concluzia pe care o desprindem este următoarea: în relațiile de drept civil, în cadrul formelor de răspundere cauzate ca urmare a unei pagube sau unui prejudiciu, există și răspunderea indirectă sau pentru fapta altuia, precum și răspunderea pentru fapta animalului, pentru ruina edificiului etc.

Aceste cazuri sunt „excepții de la regulă și de strictă interpretare, nefiind aplicabil principiul ubi eadem ratio legis, ibi idem lex (unde există același scop urmărit, aceeași rațiune de a fi a legii, se aplică aceeași lege)”.

„Personalitatea răspunderii are drept consecință personalitatea sancțiunii, care trebuie să fie aplicată și executată personal de către subiectul pasiv.”

Răspunderea juridică este strict legată de persoana care a săvârșit fapta ilicită, întinderea ei fiind stabilită în funcție de circumstanțele personale ale autorului. Este adevărat că există situații în care răspunderea poate fi atrasă și de fapta altuia ori în mod solidar cu altul, dar în general, „răspunderea se stabilește numai pentru fapta săvârșită de autor și în limitele faptei sale.” Mai trebuie reținut și faptul că trebuie luate în considerarea toate împrejurările obiective și subiective ale autorului faptei ilicite pe întregul ei parcurs, adică din momentul comiterii și până la stabilirea răspunderii prin aplicarea pedepsei respective, a sancțiunii hotărâte de organele în drept.

Principiul celerității tragerii la răspundere. Sub aspectul organizării și perfecționării generale a sistemelor de drept, indiferent de ramură, în scopul sporirii eficienței, atât în direcția unei mai bune ocrotiri juridice a valorilor sociale, cât și a recuperării eficiente a elementelor antisociale, a reparării prejudiciului, a tragerii la răspundere, a restabilirii ordinii de drept, în știința dreptului au fost întreprinse studii diferite. Când ne referim la principiul celerității, vorbim practic de eficiența și eficientizarea, operativitatea, rapiditatea transpunerii în realitatea socială a normelor juridice, de oportunitatea lor, de realizarea în bune condiții și lipsa oricăror tergiversări, ezitări, amânări nejustificate în realizarea în bune condiții a normelor impuse.

Principiul celerității reclamă oportunitatea sancționării celui vinovat, tragerea la răspundere neputând suferi amânare, întrucât s-ar crea un sentiment de insecuritate și o stare de neîncredere în capacitatea organelor abilitate în a restabili ordinea de drept. Acest principiu presupune ca aplicarea sancțiunii juridice, în general să nu sufere prin alterarea cadrului social normal, prin întârzierea aplicării măsuri tragerii la răspundere.

În activitatea juridico-penală, acest principiu are o și mai mare sferă de acțiune, dacă ne gândim, în special, la scopul procesului penal, acela al constatării la timp și în mod complet a faptelor, la identificarea făptuitorilor, la tragerea la răspundere penală etc.

Celeritatea presupune următoarele cerințe importante: „promptitudine în desfășurarea activității judiciare, calitate în efectuarea actelor procesuale și procedurale, simplificare în îndeplinirea formelor procesuale, eficacitate optimă în realizarea scopului procesual penal etc. Acest principiu are o legătură indisolubilă cu celelalte principii fundamentale, cum ar fi legalitatea, aflarea adevărului etc.

Principiul celerității tragerii la răspundere va trebui să constituie unul din principiile de bază, asupra căruia să-și concentreze atenția nu numai teoria generală a dreptului, ci și știința dreptului constituțional, dreptului penal, civil etc. Acest principiu a fost și este foarte puțin tratat în lucrările de specialitate, astăzi, când pe rolul instanțelor zac pe rafturi sute și mii de dosare, părțile aflându-se în litigiu de mai mulți ani.

Se observă o accentuare a preocupărilor vizând cercetările cu caracter operativ, multiplicarea eforturilor actuale dirijate în direcția coordonării luptei comune de combatere a criminalității, a traficului de persoane și droguri, a terorismului etc. Dar mai sunt foarte multe de făcut în acest domeniu, unde, din cauza unor factori ce țin de ținuta profesională și morală, uneori fiind de natură obiectivă, au rămas în lucru cauze cu autori necunoscuți, infractori care se plimbă în libertate, recidiviști periculoși, care oricând pot pune în pericol valorile umane și materiale apărate de societate.

Principiul justei sancțiuni sau al proporționalității răspunderii juridice. Elementul definitoriu, caracteristic îl reprezintă acea proporție bine stabilită dintre gravitatea faptei comise și sancțiunea aplicată. Nu are relevanță felul sancțiunii sau cărui domeniu specific al dreptului îi corespunde. Deci, indiferent de sancțiune, civilă, penală, administrativă, contravențională, disciplinară etc., cuvântul de ordine trebuie să îl constituie proporționalitatea, temeiul aplicării sancțiunii, care trebuie să fie individualizată și aplicată corect, în conformitate cu norma legală. Acest principiu se mai numește în dreptul penal „principiul individualizării judiciare a răspunderii penale”.

Răspunderea juridică trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, „ea nu poate atinge existența dreptului sau a libertății, justețea sancțiunii juridice satisface, deopotrivă, sentimentul de justiție și de securitate în viața socială.”

Acest principiu are o largă răspândire în toate sistemele sancționatorii, în toate formele răspunderii juridice, când o persoană a încălcat norma, indiferent de faptul că persoana va primi o sancțiune penală, ce constă în privarea de libertate, sau va primi o amendă cu caracter administrativ ori va fi mustrată, conform normelor sancționatorii proprii dreptului muncii. Deci, indiferent de domeniul în care se aplică, trebuie să existe o sancțiune justă, realistă, în concordanță deplină cu fapta comisă.

Înainte de a aplica o pedeapsă, judecătorul trebuie să fie înainte de toate un om rațional, înțelept, echidistant psihic și, de ce nu, educat, manierat, având – așa cum se spune – cei șapte ani de acasă; el trebuie să posede, în primul rând, cunoștințe despre viață, să aibă o experiență de viață, să fie cunoscător al lumii reale, sociale, obiective, și de aici încolo își intră în rol cunoștințele juridice pe care trebuie să le aplice. Din păcate, în special cei tineri nu fac nici pe departe cinste acestei nobile profesii, cu toate că nu putem generaliza însă acest lucru.

Principiul non bis in idem (nu de două ori pentru aceeași vină). Ceea ce caracterizează acest principiu îl constituie faptul că o persoană care a încălcat o normă de drept va trebui să răspundă pentru fapta comisă, o singură dată. Cu toate acestea, principiul non bis in idem nu exclude cumulul diferitelor forme de răspundere, unul din exemplele cele mai concrete și mai des întâlnite pe rolul instanțelor de judecată constituindu-l cumulul răspunderii penale cu răspunderea civilă, față de aceeași persoană și cu privire la aceeași faptă.

Acest principiu presupune aplicarea unei singure sancțiuni de aceeași natură, pentru aceeași faptă. Celui ce a încălcat ordinea de drept o singură dată, printr-o singură faptă ilicită, îi va fi aplicată o singură sancțiune juridică. Atunci când se încalcă, prin aceeași faptă ilicită, norme diferite și aparținând unor ramuri de drept diferite se pot cumula formele răspunderii juridice

Pe lângă faptul că nu este exclus cumulul diferitelor forme de răspundere, atunci când se încalcă norme de natură diferită, există posibilitatea sancțiunilor cumulative, în cadrul aceleiași forme de răspundere. De exemplu, o persoană poate fi condamnată la pedeapsa închisorii și, în același timp, se poate dispune confiscarea bunurilor care au servit la săvârșirea infracțiunii sau au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii ori a lucrurilor ce au fost date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor, inclusiv lucrurile dobândite prin săvârșirea infracțiunii sau deținute contra dispozițiilor legale.

Răspunderea disciplinară poate fi cumulată cu răspunderea administrativă, în situația în care încălcarea normei ce atrage răspunderea disciplinară întrunește și elementele unei contravenții. În această situație, autorul faptei ilicite este pasibil de două sancțiuni juridice, deoarece a încălcat concomitent două norme juridice, de natură diferită.

Principiul potrivit căruia o persoană nu trebuie să fie sancționată, pedepsită decât o singură dată pentru aceeași vină, se concretizează în puterea lucrului judecat – res judicato pro veritate habetur. Autoritatea de lucru judecat se întemeiază pe ideea că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată, iar constatarea făcută printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, care este prezumată, în mod absolut, că a stabilit adevărul, nu poate fi contrazisă sau infirmată prin altă hotărâre, pronunțată cu privire la aceeași persoană și la aceeași faptă.

Principiul prezumției de nevinovăție.Prezumția de nevinovăție și reținerea doar a elementelor de fapt probate – in dubio pro reo – orice dubiu fiind în favoarea învinuitului, sunt ridicate la rangul de principiu.

Gheorghe Avornic și colaboratorii, în lucrarea citată, mai enumeră printre principiile răspunderii juridice și pe următoarele: „orice răspundere juridică are un temei, un fundament, principiul obligativității tragerii la răspundere, principiul operativității răspunderii juridice.” Cu privire la primul principiu, autorii evidențiază faptul că răspunderea nu este altceva decât „fapta omului ca și capacitate juridică”. Fiecare modalitate sau tip de răspundere juridică își are temeiurile sale specifice. În privința ultimelor principii, autorii precizează că „aplicarea sancțiunii, reacția organelor statului trebuie să fie operativă”, iar faptele ilicite să fie depistate și să fie stabilite persoanele care au comis faptele, ținându-se cont de toate împrejurările în care s-au comis faptele.

CONCLIZII ȘI RECOMANDĂRI

Trebuie subliniat că atît răspunderea juridică, cît și răspunderea socială, în general, au un caracter istoric, că în ciuda aceleași denumiri care li s-a dat în cadrul diferitelor orînduiri sociale, conținutul lor a variat totuși de la o orînduire socială, la alta. Astfel, de la faza primitivă a răspunderii private, de la regula barbară: “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” s-a ajuns, printr-o evoluție îndelungată, la concepțiile actuale ale răspunderii juridice și sociale, exprimate printr-un sistem amplu și complex de norme, al căror scop este îndreptat spre o unică finalitate: menținerea echilibrului raporturilor sociale în cadrul unei ordini sociale date.

Cu toate ca răspunderea juridică prezintă o serie de particularități care-i configurează personalitatea, ea se găsește într-o permanentă interdependență și influențare reciprocă cu celelalte forme ale răspunderii sociale, toate urmărind același scop, acel al respectării normelor sociale.

În comparație cu celelalte forme ale răspunderii sociale, specificul răspunderii juridice [9, p.11] constă în faptul că ea se referă la obligația de a răspunde pentru încălcarea normei de drept, ceea ce înseamnă că încălcarea normelor juridice antrenează răspunderea juridică fixată de ele [7, p.261].

Reglementată în toate ramurile sistemului juridic, răspunderea juridica are contingențe cu toate instituțiile juridice [12, p.7] și reprezintă un factor important al eficienței dreptului, fiind socotită o instituție centrală. Întrucît este strîns legată de finalitățile dreptului. Menirea sa este de a asigura aplicarea și realizarea propriu-zisă a dreptului, de a stimula atitudinea de respectare a legii, de a stabili și a menține ordinea socială [13, p.234].

Problema identificării formelor răspunderii juridice este una complexă care a trezit numeroase controverse în literatura juridică. Însă, pe cât de controversată este această problemă, pe atât și de importantă este. Din punct de vedere teoretic și practic, evidențierea criteriilor de delimitare a formelor răspunderii juridice va contribui la definirea corectă a naturii juridice care îi este proprie.

Fiind în vizorul mai multor autori, problema clasificării și evidențierii formelor răspunderii juridice a primit mai multe soluții. Astfel, în literatura juridică s-au conturat diverse criterii de clasificare a formelor răspunderii juridice

BIBLIOGRAFIEI