Politica Vamala a Uniunii Europene
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………………………02
Capitolul 1. Politica vamală a Uniunii Europene
1.1. Uniunea vamală…………………………………………………………………………………………….04
1.2. Adoptarea Tarifului Vamal Comun………………………………………………………………….07
1.3. Părțile componente ale Tarifului Vamal Comun………………………………………………..08
1.4. Interdicția restricțiilor cantitative……………………………………………………………………10
1.5. Excepții de la regula liberei circulații a mărfurilor……………………………………………13
1.5.1. Motivele invocate ca excepții în Tratat…………………………………………………………14
1.5.2. Alte restricții la libera circulație a mărfurilor……………………………………………….17
Capitolul 2. Politica economică a Uniunii Europene
Aspecte juridice privind politica economică a U.E………………………………………..29
Politica monetară a U.E……………………………………………………………………………..31
Evoluția Uniunii Economice și Monetare………………………………………………………32
Capitolul 3. Politica Uniunii Europene privind libera concurență
Aspecte juridice privind concurența……………………………………………………….36
Cooperarea dintre Comisia Europeană și statele membre
pe linia concurenței…………………………………………………………………………………………42
Concluzii………………………………………………………………………………………………………………….51
Speță………………………………………………………………………………………………………………………..61
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………69
Introducere
Prin Tratatul de la Maastricht s-a produs o reorganizare a reglementărilor cuprinse în Tratatele constitutive ale Comunităților Europene, printr-o mai eficientă sistematizare a acestora.
Au fost menținute elementele principale privind fundamentele Uniunii Europene, pe care s-au întemeiat toate acțiunile și politicile comunitare, care, deși nu s-au mai regăsit într-o formulare identică, și-au păstrat finalitatea. Este vorba despre acele dispoziții privind libera circulație a mărfurilor, persoanelor, capitalului și serviciilor, care, într-un grad diferit, se pot circumscrie aproape oricăreia dintre acțiunile și politicile comunitare.
Obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene, așa după cum au fost anterior enumerate, aflate în deplină concordanță cu interesele fiecăruia dintre statele membre, s-au concretizat în elaborarea unor politici comerciale comune ce urmăresc apropierea progresivă a nivelelor dezvoltării economice într-o Uniune în care trebuie să funcționeze principiile loialității și solidarității. Aceste politici comerciale comune sunt guvernate de cele patru libertăți fundamentale așezate la baza Pieței Comune.
Aceste libertăți au fost realizate deja, în cea mai mare parte a lor în perioada de tranziție, conform regulilor Tratatului, prin dispoziții de procedură, acțiuni, abstențiuni, restricții ori interdicții.
Aproape toate dispozițiile procedurale de realizare a acestor patru libertăți fundamentale nu au mai fost de actualitate, având în vedere că perioada de tranziție pentru realizarea pieței comune a expirat la 31 decembrie 1969, dar, după această perioadă, Tratatul a garantat aceste libertăți, astfel încât dispozițiile în această materie au fost considerate că au efect direct, putând fi invocate în fața Tribunalelor statelor membre. Totodată, prin Actul Unic European, prin art.13 al acestuia, Comunitatea Europeană s-a angajat, în concordanță cu „Cartea Albă” a Comisiei din 1985, să adopte măsuri în scopul realizării progresive, într-o perioadă ce expira la 31 decembrie 1992, a pieței interne care să cuprindă o zonă fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor și serviciilor să fie pe deplin asigurată, potrivit prevederilor Tratatului. Așadar, piața internă poate fi definită ca un spațiu fără frontiere , care trebuie să funcționeze în aceleași condiții ca o piață națională: mărfurile, persoanele, capitalurile și serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără nici un control la frontierele dintre statele membre, la fel ca și în cazul absenței controlului la limita dintre regiunile unui stat.Art.8 A din Tratat stabilește pentru Comunitate și, de asemenea, pentru statele membre, o obligație de rezultat în realizarea spațiului fără frontiere interne, care nu ar putea fi îndeplinită dacă ansamblul controalelor la frontiere și efectele aferente acestora nu sunt suprimate. Menționăm că prin decizia nr.93/72 a Comisiei, din 1 ianuarie 1993, și-a început activitatea un Comitet consultativ pentru coordonare în domeniul pieței comune. El poate fi consultat, potrivit competenței ce i-a fost stabilită, asupra tuturor problemelor practice care pot surveni relativ la funcționarea acestei piețe. Prin Regulamentul nr.2679/98 din 7 decembrie 1998 al Consiliului s-au stabilit câteva reguli privind funcționarea pieței interne. Consiliul european de la Helsinki din decembrie 1999 a definit o strategiea pieței interne, iar la Consiliul european de la Lisabona din martie 2002 statele membre și-au luat angajamentul de a transpune 98,5% din legislația comunitară, înainte de 2012.
Capitolul 1.
Politica vamală a Uniunii Europene
Libera circulație a mărfurilor, ca modalitate de realizare a pieței interne din Uniunea Europeană, a fost prevăzută în art.3 paragraful 1 lit.a și c, art.14, art.23-31 și art.90 din Tratatul CE. În scopul realizării pieței comune, doar până în anul 1993, Consiliul a adoptat 279 de hotărâri pentru eliminarea oricăror frontiere interioare Comunității.
Libera circulație a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care să vizeze toate categoriile de mărfuri și să implice interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor și exporturilor ori a altor taxe cu efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu statele terțe și eliminarea restricțiilor cantitative.Libera circulație a mărfurilor înseamnă că acestea pot circula pe teritoriul Uniunii la fel de liber ca și pe piața națională, în acest scop fiind instituite mai multe măsuri care garantează această liberă circulație:
interdicția de a crea bariere tarifare;
interdicția de a stabili restricții cantitative sau măsuri cu efect echivalent;
interdicția de a introduce discriminări fiscale bazate pe naționalitate la import și la export;
suspendarea formalităților la frontierele dintre statele membre.
1.1. Uniunea Vamală Europeană
Uniunea vamală reprezintă una dintre fundamentele Uniunii și este esențială pentru existența pieței unice, care nu poate funcționa corect fără reguli comune, aplicate uniform la toate granițele externe ale Uniunii.Uniunea vamală reprezintă punctul de plecare al pieței comune, constituind unul dintre fundamentele sale și a fost realizată progresiv, implicând, inițial, abolirea și, deci, interzicerea, în comerțul între statele membre, a taxelor vamale și a altor taxe cu efect echivalent.
Desființarea progresivă a taxelor vamale a început cu interdicția instituirii de noi taxe vamale sau măririi acestora, apoi s-a renunțat treptat la ele, începând cu taxele de export; de la 1 iulie 1968 au fost eliminate taxele pe produsele industriale importate, iar de la 1 ianuarie 1970 au fost eliminate taxele vamale și pentru celelalte produse.
Conform art.23 paragraful 2 din Tratatul CE, sunt considerate mărfuri ce nu sunt supuse taxelor vamale sau altor taxe cu efect echivalent, produsele care sunt originare din statele membre, ca și cele care provin din state terțe și se găsesc în liberă practică în Uniune. Art.24 din Tratatul CE stabilește că marfa în liberă practică este aceea pentru care formalitățile de import au fost îndeplinite și taxele vamale sau taxele cu efect echivalent au fost plătite în statul membru și nu s-a beneficiat de returnarea totală sau parțială a acestor taxe.
Curtea de Justiția a statuat că marfa trebuie să fie apreciată în bani, să fie susceptibilă de a constitui obiectul unei tranzacții comerciale, chiar dacă este un bun imaterial (electricitatea); marfa poate fi un bun cultural, o operă cinematografică, editarea cărților, furnizarea unui material de învățământ. Banii nu sunt considerați o marfă atunci când sunt folosiți ca mijloc de plată.
În ceea ce privește taxele cu efect echivalent, acestea vizează situațiile în care statele membre stabilesc taxe pe anumite produse, care produc efecte echivalente cu taxele vamale, în măsura în care sunt generate de faptul trecerii frontierei.
Tratatul CE nu a definit noțiunea de taxe cu efect echivalent, dar Curtea de Justiție a decis că acestea constă, indiferent de denumirea lor sau de tehnica de aplicare, în orice taxe impuse în mod unilateral, fie în momentul importului, fie ulterior, asupra unui produs importat dintr-un alt stat membru, produsele naționale fiind excluse de la aplicarea acelor taxe, și care au, prin modificarea prețului produsului importat, același rezultat ca și taxele vamale.
Curtea de Justiție a stabilit că taxa cu efect echivalent constă într-o sarcină pecuniară, chiar dacă aceasta este minimă, impusă asupra mărfurilor naționale sau străine pentru faptul trecerii frontierei, avându-se în vedere efectul taxei, care este echivalent taxelor vamale, chiar dacă acea taxă nu este percepută în folosul statului.
Art.30 din Tratatul CE permite instituirea unor restricții sau a unor taxe pe motive de moralitate publică, de ordine, securitate publică, protecția sănătății, a vieții persoanelor și animalelor sau de conservare a vegetalelor, protecția bogățiilor naționale cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau pentru protecția proprietății industriale și comerciale.
Astfel, taxa impusă de statul grec pe exportul de tutun, pentru a se finanța fondul de pensii pentru lucrătorii din industria tutunului, a fost considerată de Curtea de Justiție ca o taxă cu efect echivalent, deoarece era generată de trecerea mărfurilor peste frontieră.
S-a stabilit că, o taxă pecuniară impusă pentru rațiuni legate de controlul veterinar și de sănătate publică, chiar dacă aceasta ia forma unui sistem de licențe individuale de import și chiar dacă acest sistem este justificat, este considerată ca o taxă având un efect echivalent unei taxe vamale și este interzisă prin Tratat.
De asemenea, și taxa impusă la o frontieră regională în baza expedierii de mărfuri dintr-o regiune a unui stat membru spre alte regiuni ale aceluiași stat constituie un obstacol la libera circulație a mărfurilor cel puțin la fel de serios ca o taxă impusă la frontiera națională pentru exportul de mărfuri din teritoriul unui stat membru, văzut ca un întreg.
Deși o taxă a fost aplicată în mod asemănător produselor interne și celor importate, ea a fost apreciată ca discriminatorie dacă a fost destinată exclusiv sprijinirii activităților care aduc beneficii produsului intern. Astfel, într-un caz în care taxa a fost impusă atât asupra produselor interne, cât și asupra celor importate, s-a considerat că are efect echivalent unei taxe vamale dacă sunt întrunite trei condiții:
ea are unicul scop de a finanța activitățile în avantajul specific al produsului intern;
produsul intern supus taxei și produsul intern care beneficiază de ea sunt aceleași;
taxele impuse asupra produsului intern sunt încasate în întregime.
Din jurisprudența Curții de Justiție au rezultat câteva situații care reprezintă taxe cu efect echivalent:
cheltuielile administrative pe care statele le-au impus la frontiere sub forma unor taxe necesare acoperirii cheltuielilor ocazionate de operațiunile vamale;
taxele necesare pentru strângerea datelor cu caracter statistic sau economic;
taxele pentru controalele tehnice, sanitare și veterinare
În schimb, nu sunt considerate taxe cu caracter echivalent sarcinile pecuniare care îndeplinesc una din următoarele condiții:
obligația pecuniară face parte dintr-un sistem general de redevențe interne ale statului membru, aplicată sistematic și potrivit acelorași criterii atât produselor importate, cât și celor exportate
sarcina pecuniară reprezintă echivalentul unui serviciu determinat, făcut în interesul individual al destinatarului, nu în interes public, costul fiind proporțional cu serviciul făcut
Tratatul CE nu a reglementat restituirea taxelor percepute în mod nelegal, dar Curtea de Justiție s-a pronunțat în sensul că, din interdicția de a percepe taxe cu efect echivalent, decurge dreptul particularilor de a se adresa instanțelor naționale pentru a-și recupera sumele plătite, iar restituirea trebuie să fie integrală.
1.2. Adoptarea tarifului vamal comun
Dacă principiul liberei circulații a bunurilor este fața interioară a uniunii vamale, Tariful vamal comun constituie aspectul său exterior, întrucât face posibilă aplicarea uniformă a taxelor vamale asupra produselor importate din țări terțe, indiferent de statul membru de destinație.
Uniunea vamală implică, de aceea, și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țările terțe care este impus la granițele comunitare. Orice marfă care urmează să intre pe teritoriul comunitar va fi supusă acestui tarif, indiferent de țara de proveniență și de statul de intrare.
Tariful vamal comun a fost pentru prima dată stabilit prin Regulamentul nr.950/68 din 28 iunie 1968 al Consiliului, fiind rezultatul unor acorduri încheiate anterior. Începând cu 1 ianuarie 1988 a fost stabilit un nou tarif integrat și un sistem de nomenclatură statistică prin Regulamentul nr.2658/87 al Consiliului.
La 12 octombrie 1992, Consiliul, prin Regulamentul nr.2193/92, a adoptat Codul vamal care cuprinde totalitatea reglementărilor referitoare la operațiunile de vămuire.
După adoptarea tarifului vamal comun, Comunitatea a devenit competentă să negocieze tarifele vamale cu statele terțe și să stabilească nomenclatorul vamal, iar statele membre au păstrat în competența proprie organizarea serviciilor vamale naționale, executarea controlului vamal, constatarea încălcărilor tarifului vamal comun, etc.
1.3. Părțile componente ale Tarifului vamal comun
Versiunea curentă a tarifului vamal comun este publicată anual în Jurnalul Oficial. Tariful vamal comun este alcătuit din două părți:
1.) nomenclatorul;
2.) partea tarifară;
1.) Nomenclatorul cuprinde descrierea mărfurilor care sunt vămuite și, în raport de caracteristicile din nomenclator, sunt stabilite taxele vamale. Nomenclatorul cuprinde în jur de 13.500 de poziții și subpoziții, codificate într-un sistem de opt cifre.
2.)Partea tarifară este stabilită în raport de valoarea produsului. Tariful integrat, alcătuit din 10 cifre, este publicat anual și în cuprinsul lui se regăsesc circa 3000 de taxe, situate între 5-10% din valoarea tranzacțională declarată.
Nomenclatura Tarifului vamal comun este un instrument foarte important, nu numai pentru colectarea taxelor vamale, ci și în elaborarea statisticilor privind comerțul exterior și aplicarea măsurilor aferente politicilor comerciale, agricole, fiscale sau monetare. Este cunoscută și sub denumirea de „Nomenclatura combinată”, datorită utilizării sale atât în scopuri tarifare, cât și statistice și are la bază Sistemul armoniazt, un instrument internațional de clasificare, administrat de către Organizația Mondială a Vămilor.
În paralel cu introducerea Nomenclaturii combinate a fost creată baza de date computerizată Taric (tariful integrat al Comunităților Europene), cu scopul de a identifica prevederile comunitare aplicabile fiecărui bun. Începând cu anul 2000, această bază de date este disponibilă gratuit pe serverul Europa sub denumirea „DDS database”.
Crearea unor sisteme informatice ca SIV (Sistemul de Informare Vamală) a îmbunătățit cooperarea între autoritățile din statele membre și între aceste autorități și Comisia Europeană, în vederea sporirii eficienței luptei împotriva fraudei și a asigurării aplicării corecte a reglementărilor vamale.
Taxele din Tariful vamal comun sunt stabilite, conform art.28 din Tratatul CE, de către Consiliul UE, care statuează cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei.
Aplicarea tarifului vamal comunitar poate fi modificată în cadrul politicii comerciale practicate în Uniunea Europeană, astfel încât unele produse pot fi favorizate la intrarea lor în spațiul comunitar, iar altora li se poate îngreuna această intrare pe piața comunitară.
Uniunea Europeană poate modifica regimul tarifului vamal, aplicând un regim tarifar preferențial în urma negocierilor cu statele terțe, urmărindu-se prin aceasta crearea unui spațiu de liber schimb, mai ales în Europa, dar și promovarea relațiilor comerciale cu statele în curs de dezvoltare. Astfel de acorduri au fost semnate cu Maroc (1969), Tunisia (1969), Malta (1970), Cipru (1972), Norvegia (1973), Turcia (1995).
Tariful vamal comun nu se aplică de o autoritate comunitară distinctă, de sine stătătoare, ci de către autoritățile naționale ale statelor pe teritoriul cărora intră mărfurile, care acționează în numele Comunității.
În desfășurarea activității vamale comunitare au fost instituite și unele regimuri vamale speciale, care corespund unor moduri specifice de fabricare sau de comercializare a mărfurilor. Astfel, perfecționarea pasivă reprezintă regimul vamal în cadrul căruia are loc un export temporar în afara Uniunii pentru transformarea, prelucrarea sau repararea unui produs, după care acesta este importat pe piața comunitară unde va fi comercializat. Regimul de perfecționare activă presupune importarea unui produs dintr-un stat terț pentru a fi transformat sau prelucrat în Uniune, după care va fi exportat în statul din afara acesteia. În ambele cazuri nu se plătesc taxe vamale.
O situație specială o reprezintă zonele vamale libere, în care mărfurile sunt considerate a fi în afara teritoriului comunitar și nu sunt supuse nici unor taxe vamale. Zona liberă a fost definită prin Directiva Consiliului nr.69/74 din 4 martie 1969 ca fiind acea eclavă teritorială, situată, de obicei, în porturi sau aeroporturi, creată de autoritățile fiecărui stat membru și în care mărfurile sunt considerate ca fiind în afara teritoriului vamal al Uniunii și nu sunt supuse taxelor vamale, restricțiilor cantitative sau altor taxe cu efect echivalent.
În zonele vamale libere nu se solicită formalități vamale, nu există o limitare în timp a staționării mărfurilor și nu sunt impuse condiții în legătură cu cantitatea, proveniența sau destinația mărfurilor. Mărfurile aflate în zona vamală liberă nu pot fi supuse transformărilor active, cu excepția celor din zona liberă a portului Hamburg.
De asemenea, antrepozitele vamale nu sunt considerate ca făcând parte din spațiul comunitar, astfel că agentul economic nu plătește taxe vamale asupra mărfurilor pe care le depozitează acolo. Mărfurile depoziate într-un antrepozit nu sunt limitate în ceea ce privește cantitatea lor, proveniența sau destinația, iar perioada de depozitare poate dura până la 5 ani.
O chestiune care trebuie discutată este și admiterea temporară, care constă în intrarea pe teritoriul Uniunii, fără plata taxelor vamale, a unor produse provenind din statele terțe, care sunt folosite și apoi reexportate în același stat, la un termen stabilit. Termenul de admitere temporară în spațiul comunitar nu poate depăși 24 de luni.
1.4. Interdicția restricțiilor cantitative
Libera circulație a mărfurilor în spațiul comunitar poate fi afectată nu numai prin impunerea de taxe vamale sau de taxe cu efect echivalent, ci și prin restricții cantitative sau alte măsuri cu efect echivalent ori prin controlul schimburilor comerciale. De aceea, prin art.28 și 29 din Tratatul CE, statelor membre li s-a interzis luarea oricăror măsuri legislative sau administrative privind restricții cantitative, care ar putea determina restrângerea exportului sau a importului, precum și măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative.
Comisia a definit măsurile cu efect echivalent ca fiind „orice reguli și prevederi administrative constituind o barieră la import sau la export care s-ar putea realiza, inclusiv acele prevederi și practici care ar face importul sau exportul mai scump sau mai dificil în comparație cu vânzările din producția internă pe piața națională”. Așadar, prin „măsuri” se înțeleg legi, regulamente, prevederi administrative, practici administrative și toate celelalte instrumente emanând de la o autoritate publică, inclusiv recomandări. Aceste măsuri pot emana de la orice organism public, legislativ, executiv sau judecătoresc sau orice alt organ care exercită competențe derivate din dreptul public, organisme profesionale sau sponsorizate de către guvern.
S-a stabilit că orice fel de prevederi susceptibile să restrângă importul sau exportul, chiar dacă sunt egal aplicabile produselor importate și celor indigene, pot fi considerate, în principiu, ca având efect echivalent unor restricții cantitative și, deci, interzise.
Astfel, un preț minim fix care, deși aplicat fără deosebire produselor indigene și produselor importate, este susceptibil de a avea un efect prejudiciabil asupra desfacerii pe piață asupra acestora din urmă, trebuie să fie considerat ca având un efect echivalent unei restricții cantitative în măsura în care el împiedică reflectarea în prețul de vânzare cu amănuntul a prețului lor de cost mai scăzut.
De asemenea, deși un preț minim aplicabil fără distincție produselor indigene și celor importate nu constituie în sine o măsură având efect echivalent unei restricții cantitative, s-a considerat că, totuși, el poate avea un asemenea efect când este fixat la un nivel care face ca vânzarea produselor importate să devină mai dificilă decât cea a produselor indigene.
Un caz de referință în materia interdicției restricțiilor cantitative îl reprezintă hotărârea Dassonville din 11 iulie 1974 în care s-a definit noțiunea măsurii cu efect echivalent, în contextul condiției impuse în Belgia importului de whisky scoțian, aflat în liberă comercializare în Franța, de prezentare a certificatului de origine al produsului de către importator. Cu acel prilej, Curtea de Justiție a arătat că orice reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă de a crea obstacole directe sau indirecte, actuale sau potențiale, comerțului intracomunitar este considerată ca o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative. Principiul privind considerarea unor măsuri ca având efect echivalent restricțiilor cantitative astfel cum este stabilit în acest caz apare ca fiind destul de larg, aplicabil și în privința măsurilor privind exportul sau a sectoarelor agricole, aflate sub incidența organizării comune a piețelor agricole.
Pozițiile jurisprudențiale au evoluat însă, în ultima perioadă, într-un sens diferit și s-a apreciat că, în opoziție cu ce s-a considerat până acum, aplicarea la produsele provenind din celelalte state membre a dispozițiilor naționale care limitează sau interzic unele modalități de vânzare nu este susceptibilă să împiedice, direct sau indirect, real sau potențial, comerțul dintre statele membre în sensul jurisprudenței Dassonville.
În jurisprudența recentă Curtea de Justiție a deschis calea unei condamnări mai sistematice a oricărei forme de restrângere deghizate a liberei circulații a mărfurilor chiar în cazul reglementărilor care nu privesc caracteristicile produselor, ci modalitățile de vânzare a lor, cum ar fi determinarea zonelor geografice în care fiecare dintre operatorii implicați poate să comercializeze mărfurile sale prin anumite metode de vânzare. În cauza respectivă, s-a interzis prin reglementare internă exercitarea unei activități de vânzare la domiciliu de produse alimentare, activitatea de vânzare a unor asemenea produse trebuind să fie realizată în interiorul unui stabiliment permanent, situat în circumscripția administrativă sau într-o comună limitrofă în care se efectuează activitatea de vânzare ambulantă. Verificând faptul dacă o astfel de măsură este restrictivă sau nu, Curtea a remarcat că mărfurile provenind din alte state membre nu ar putea să fie niciodată oferite la vânzare ambulantă într-o circumscripție administrativă situată într-o zonă care nu este de frontieră, întrucât condiția unui stabiliment permanent presupune cheltuieli suplimentare.
Cerințele de limbă stabilite de legislația națională și care se aplică informațiilor ce apar pe produsele importate au fost considerate ca o barieră în comerțul intracomunitar, în măsura în care produselor care provin din celelalte state membre trebuie să li se dea o etichetare diferită care implică cheltuieli suplimentare de ambalare.
Între cele mai importante prevederi, acțiuni sau practici administrative ce pot avea efectul unor restricții cantitative, pot fi enumerate:
restricțiile asupra producției și investițiilor, dacă vor duce la o reducere a posibilităților de export;
stabilirea unor prețuri maxime sau minime, chiarși numai temporar;
legislația privind originea sau denumirea mărfurilor ori compoziția ambalajelor;
măsuri naționale privind cumpărarea;
verificări și inspecții duble;
practici administrative dezavantajând importul și/sau exportul;
așa numitele „grandfather clauses” – termen provenit din practica americană și care se referă la protecția sau privilegierea unui grup de oameni sau produse;
legislația privind anumite mărfuri precum margarina sau produsele alcoolice;
practicile privind invențiile, mărcile, indicațiile de proveniență sau denumirea de origine;
legislația națională cu privire la agricultură, pescuit și mediu, afectând unele mărfuri.
1.5. Excepții de la regula liberei circulații a mărfurilor
Articolul 30 din Tratatul CE stabilește câteva excepții de la regula liberei circulații a mărfurilor, statele membre putând lua măsuri cu efect echivalent contingentărilor atunci când aceste măsuri sunt datorate și justificate de un interes general care nu are caracter economic.
Statul membru care ia măsura cu caracter echivalent este obligat să justifice existența uneia dintre situațiile expres și limitativ prevăzute de art.30. Curtea de Justiție a apreciat că, fiind o îngrădire a principiului liberei circulații a mărfurilor, derogarea trebuie să fie interpretată în mod strict. S-a stabilit că aceste măsuri trebuie să fie proporționale cu scopul urmărit, așa încât, dacă un stat membru poate să opteze între mai multe măsuri pentru a realiza același obiectiv, el trebuie să aleagă acele mijloace care care restrâng cel mai puțin libera circulație a mărfurilor în spațiul comunitar.
Prin Regulamentul nr.3052/95 din 13 decembrie 1995 al Parlamentului și Consiliului s-a stabilit o procedură de informare privind măsurile naționale ce derogă de la principiul liberei circulații a mărfurilor. Astfel, când un stat membru se opune liberei circulații sau punerii pe piață a unui anumit model sau a unui anumit tip de produs legal fabricat și comercializat într-un alt stat membru, el va notifica Comisiei această măsură de opoziție de îndată ce ea are ca efect o interzicere generală, un refuz de autorizare de punere pe piață sau o retragere de pe piață.
Pentru a evita orice fel de abuzuri în privința aplicării art.30 , Curtea de Justiție exercită un control riguros și sistematic în acest domeniu.
1.5.1. Motivele invocate ca excepții în Tratat
Art.30 din Tratatul CE stabilește derogările, cu caracter limitativ, de la principiul liberei circulații a mărfurilor, stabilindu-se că vor fi justificate prohibițiile asupra importurilor, exporturilor sau mărfurilor aflate în tranzit dacă ele vizează motive de moralitate publică, ordine publică sau securitate publică, protecția sănătății și vieții oamenilor, animalelor și plantelor, protecția tezaurelor naționale posedând valoare arheologică, istorică sau artistică ori protecția proprietății comerciale și industriale.
1. Moralitatea publică poate constitui un motiv de derogare de la prevederile ce garantează libera circulație a mărfurilor atâta timp cât interdicția nu constituie o discriminare arbitrară care să urmărească favorizarea produselor naționale. Astfel, Curtea de Justiție s-a pronunțat asupra legislației britanice care a interzis importul de articole pornografice și în baza căreia s-a declanșat urmărirea penală împotriva unor persoane care au încălcat interdicția și au introdus filme și reviste cu acest caracter provenind din Danemarca. Instanța Curții de Justiție a stabilit că această măsură de interzicere a importului de produse pornografice reprezintă o restricție cantitativă la import, dar că, în principiu, fiecare stat membru are dreptul să-și stabilească exigențele de moralitate publică pe teritoriul său, conform propriei scări de valori, ceea ce înseamnă că statele membre au libertatea de a-și hotărî politica în materie de moralitate publică.
2. Ordinea și securitatea publică sunt noțiuni care au determinat o bogată jurisprudență a Curții de Justiție datorită conținutului lor larg.
Motivul privitor la ordinea publică a făcut obiectul unei cauze privind interdicția impusă în Marea Britanie de a se topi sau distruge monede, chiar dacă ele nu mai sunt în circulație, precum și de a le exporta, această ultimă interdicție fiind evident contrară principiului liberei circulații a mărfurilor, dar justificată pentru motive de ordine publică, deoarece această interdicție are în vedere protecția dreptului de a bate monedă, care implică interese esențiale ale statului.
În ceea ce privește securitatea publică, Curtea de Justiție s-a pronunțat în sensul că reglementarea din Irlanda, conform căreia distribuitorii de produse petroliere sunt obligați să se aprovizioneze într-o anumită proporție de la rafinăriile aflate pe teritoriul național, constituie o măsură cu efect echivalent, restrictiv în privința importului, dar justificată printr-un motiv de securitate publică, anume necesitatea asigurării în orice moment a unei aprovizionări minime cu asemenea produse.
3. Protecția vieții și a sănătății oamenilor, animalelor și plantelor a determinat Curtea de Justiție să atragă atenția mai ales asupra controalelor nejustificate la importuri. Spre exemplu, măsura luată de Marea Britanie înaintea sărbătorilor de iarnă de a interzice importurile de păsări, justificată de riscul contaminării cu o boală (Newcastle), a fost găsită ca fiind contrară prevederilor Tratatului, din moment ce țara exportatoare (Franța) a luat toate măsurile de control pentru a preveni răspândirea bolii.
Statele membre pot stabili diferite măsuri pe care le consideră justificate prin necesitatea apărării vieții și sănătății. Astfel, o dispoziție legislativă din Olanda care interzice utilizarea la fabricarea brânzei a antibioticului nisina, care întârzie alterarea produsului, s-a considerat că afectează schimburile comerciale cu statele membre în care folosirea acestei substanțe antibiotice este permisă, dar că este justificată pentru protejarea sănătății umane.
Curtea de Justiție s-a pronunțat în sensul că legislația națională care interzice un produs biologic de protecție a plantelor care nu a fost autorizat în prealabil de către autoritatea competentă pentru a fi comercializat pe piață, reprezintă o măsură cu caracter echivalent unei restricții cantitative, justificată însă pentru motivul protecției sănătății oamenilor și animalelor, chiar dacă acel produs a fost testat și autorizat într-un alt stat membru.
Curtea a apreciat însă că nu se justifică interzicerea publicității la băuturile alcoolice, dacă este evident că, din împrejurările de fapt și de drept, protecția sănătății publice în statul respectiv contra efectelor dăunătoare ale alcoolului poate fi asigurată prin măsuri care au un efect minor asupra comerțului comunitar.
Trebuie să menționăm că, din momentul în care există o dispoziție comunitară de armonizare a legislației statelor membre, acestea nu mai pot recurge la dispozițiile derogatorii cuprinse în art.30 (36) din Tratat. Astfel, Curtea de Justiție a decis că „în afara excepțiilor prevăzute în directivă, orice control suplimentar impus în mod unilateral de un stat membru asupra bovinelor sau porcinelor destinate a fi exportate într-un alt stat membru, din inițiativa sa ori pentru a răpunde exigențelor nejustificate ale altui stat membru, constituie o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative”.
4. Protecția proprietății intelectuale și comerciale include drepturile asupra mărcilor, invențiilor și modelelor, proprietatea literară și artistică, drepturile de autor, precum și drepturile legate de noile varietăți vegetale. În acest domeniu, Curtea de Justiție a creat o jurisprudență în care a făcut diferența între drepturile de proprietate intelectuală, cărora le pot fi aplicate prevederile art.30 (36) din Tratatul CE, și exercițiul acestor drepturi, având în vedere că existența dreptului se constată printr-un brevet, iar exercițiul acelui drept trebuie analizat prin prisma prevederilor art.30 (36), care interzice derogarea dacă aceasta reprezintă un mijloc de discriminare sau o restricție deghizată.
Curtea de Justiție a apreciat că restricțiile impuse liberei circulații a produselor cu titlu de proprietate industrială și comercială nu sunt în concordanță cu prevederile Tratatului decât dacă sunt justificate prin apărara drepturilor care constituie obiectul specific al acestei proprietăți, acest obiect specific stabilind sfera monopolului de care beneficiază persoana în cauză. S-a statuat că acest monopol încetează printr-un act de comercializare a produsului, astfel încât, ulterior, titularul brevetului nu poate formula obiecții cu privire la comercializarea produsului de către un terț într-un alt stat membru.
5. Protecția tezaurelor naționale – art.30 admite restricții sau interdicții la exporturi dacă acestea sunt justificate prin rațiuni de protejare a patrimoniului național cu valoare artistică, istorică, arheologică, statele membre putând refuza pentru acest motiv eliberarea autorizației de export pentru bunurile culturale ce intră în această categorie.
1.5.2. Alte restricții la libera circulație a mărfurilor
Prin Actul Unic European a fost introdus în Tratatul CE un text nou – art.100 A paragraful 4 care, pe lângă motivele prevăzute în art.30,mai adaugă două motive ce permit interdicții sau restricții al importul, exportul sau tranzitul mărfurilor în statele comunitare.
Astfel, dacă după o măsură de armonizare luată de către Comisie sau de către Consiliu, un stat membru consideră că este necesar să mențină prevederile naționale pe motive de nevoi majore avute în vedere în art.30 ori privind protecția mediului înconjurător ori a mediului de lucru, va notifica aceste prevederi Comisiei.
Această nouă dispoziție poate fi considerată o clauză generală de salvgardare, care poate fi invocată în situații deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu. De altfel, art.95 paragraful 10, prevede că măsurile de armonizare adoptate de către Comisie sau Consiliu vor include, pentru anumite situații specifice, și o clauză de salvgardare ce va autoriza statele membre ca, pentru unul sau mai multe din motivele prevăzute în art.30, să ia măsuri provizorii, ce vor fi însă supuse unei proceduri de control comunitar.
Art.296 din Tratatul CE prevede alte două clauze de salvgardare care pot să afecteze libera circulație a mărfurilor:
nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze informații a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor esențiale ale securității sale, avându-se aici în vedere secretele de stat, mai ales cele de natură economică;
orice stat membru poate să ia măsurile pe care le consideră necesare pentru protejarea unor interese care sunt în legătură cu producția ori comerțul cu arme, muniții și material de război, cu condiția ca aceste măsuri să nu afecteze condițiile de concurență pe piața comună în privința produselor care nu sunt destinate expres scopurilor militare.
Funcționarea liberă a pieței comune poate fi afectată și prin măsuri ale unui stat membru ce pot fi luate în cazul unor tulburări interne serioase ce afectează legea și ordinea, în caz de război, tensiuni internaționale ce reprezintă o amenințare de război sau în scopul îndeplinirii obligațiilor asumate pentru menținerea păcii și securității internaționale. Statele trebuie însă să se consulte spre a limita, cât mai mult posibil, efectele negative ale unor astfel de măsuri.
Restricții și discriminări ce afectează libera circulație a mărfurilor pot surveni și ca urmare a activităților monopolurilor de stat, întrucât aceste monopoluri, având drepturi exclusive asupra importurilor și/sau exporturilor, precum și libertatea de a fixa condițiile de aprovizionare și desfacere, pot introduce restricții și discriminări la import și/sau export, influențând prin aceasta activitatea comercială a operatorilor economici în cadrul Uniunii. Prin reglementări naționale, anumite drepturi pot fi acordate unei întreprinderi sau instituții de stat care va supraveghea, determina ori influența comerțul între statele membre, sau unei întreprinderi private prin concesionarea unei activități importante precum producția și desfacerea alcoolului și tutunului.Reglementările comunitare au impus statelor membre obligația de a se asigura că aceste monopoluri nu acționează într-un mod discriminatoriu care împiedică libera circulație a mărfurilor și distorsionează concurența în Uniune. Prin marfă se înțelege orice bun cu valoare economică, transportat peste o frontieră, în scopul unei tranzacții comerciale.
Pe cale jurisprudențială, s-a considerat că sunt mărfuri și operele cu valoare artistică, istorică, arheologică sau etnografică. De asemenea, sunt considerate mărfuri și deșeurile fără valoare comercială, dar care presupun anumite costuri pentru întreprinderi.
Materialele audio-vizuale sînt mărfuri cu excepția emisiunilor sau mesajelor publicitare aflate sub incidența reglementărilor privind libera circulație a serviciilor.
Monedele de la data în care nu mai au un curs legal într-un stat membru sunt considerate mărfuri (în caz contrar, se aplică reglementările privind libera circulație a capitalului).
2. Uniunea Vamală: interzicerea taxelor vamale la import și export
Conform art. 28 alin. 1 din tratatul privind funcționarea U. E., Uniunea este alcătuită dintr-o Uniune Vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import și export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile acestora cu țări terțe.
Introducerea tarifului vamal comun s-a realizat în II etape. În I-a fază, tarifele vamale naționale au fost apropiate în mod treptat pentru ca ulterior să se instituie tariful vamal comun. Uniunea vamală a permis comunității promovarea unei politici comerciale comune și elaborarea unei legislații vamale proprii, respectiv, Codul Vamal Comunitar.
Fără existența unei uniuni vamale și fără existența principiului fundamental referitor la libera circulație a mărfurilor, nu ar fi fost posibilă crearea pieții unice și nici expansiunea economică a U. E.Sistemul vamal acționează într-un anumit spațiu pe un anumit teritoriu vamal. În ceea ce privește comerțul cu mărfuri între statele membre ale U. E. și alte țări terțe, acesta este reglementat prin acorduri specifice și nu prin prevederile tratatului funcționarea U. E. De exemplu: produsele din Islanda, Lihtenstein și Norvegia beneficiază de libera circulație în U. E. în baza acordului privind spațiul economic european.
3. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale
Lipsa unei definiții legale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a calificat taxele cu efect echivalent ca fiind orice sarcini pecuniare, care, indiferent de mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naționale sau străine, pentru că ele trec o frontieră.
Taxele cu efect echivalent pot fi caracterizate prin următoarele trăsături specifice:
a) Au caracter pecuniar;
b) Sunt impuse în mod unilateral de către autoritățile statelor membre;
c) Sunt impuse mărfurilor în considerarea faptului că trec o frontieră.
Taxele cu efect echivalent taxelor vamale sunt interzise chiar dacă nu produc un efect discriminatoriu. De asemenea sunt interzise indiferent de mărimea, denumirea sau modul de aplicare a acestora, respectiv, indiferent de destinația pentru care au fost instituite. Cu alte cuvinte, nu prezintă importanță valoarea inferioară a taxei, denumirea sau circumstanțele aplicării acestuia, atîta timp cît obligația pecuniară respectivă atrenînd sporirea costului mărfii, obstaculează libera circulație a mărfurilor.Cu titlu exemplificativ, au fost calificate drept taxe cu caracter echivalent taxelor vamale:
a) Taxele impuse la frontieră în mod unilateral pentru acoperirea costurilor administrative antrenate de operațiunile vamale;
b) Taxele pretinse pentru efectuarea controalelor tehnice, fito-sanitare, veterinare, exceptînd situația în care este prevăzută de normele comunitare;
Taxele solicitate pentru strîngerea datelor statistice.
Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent taxelor vamale:
Taxele pretinse pentru servicii prestate agenților economici (exemplu: depozitarea mărfurilor);
Taxele solicitate în temeiul unor dispoziții legale comunitare (ex: taxele prevăzute la nivel comunitar pentru efectuarea controalelor veterinare);
Obligațiile pecuniare care fac parte din sistemul de impozite interne ale unui stat membru, aplicate potrivit dispozițiilor art. 110-113 din tratatul privind funcționarea U.E.
4. Originea mărfurilor și regimul de liberă practică
Principiul liberei circulației a mărfurilor se aplică mărfurilor comunitare în sensul consacrat de art. 4 din Codul Vamal Comunitar și anume:
a) Mărfurilor produse în întregime pe teritoriul vamal al comunităților;
b) Mărfurilor care intră pe teritoriul vamal al comunității, provenind din țări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu și care au fost puse în liberă circulație (aflate în liberă practică). Se consideră în liberă practică într-un stat membru mărfurile care provin din state terțe pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și au fost plătite taxele vamale, dacă nu au beneficiat de rambursarea totală sau parțială a acestora.
c) Mărfurilor obținute sau produse pe teritoriul vamal al comunității, fie exclusiv din mărfurile arătate la litera b), fie din mărfurile de la litera a) și b).
Dacă procesul de fabricare a unei mărfi se desfășoară pe teritoriul a II sau mai multe state, marfa este considerată originară din țara în care a avut loc ultima transformare substanțială sub aspect economic
.
Prin transformare substanțială se are în vedere situația cînd produsul dobîndește o compoziție și caracteristici specifice proprii pe care nu le poseda inițial, sau dacă transformarea a făcut posibilă confecționarea unui produs nou și original.
Celelalte mărfuri sunt considerate necomunitare, originea lor putînd fi:
1. Nepreferențială (regula generală);
2. Preferențiale, fie prin așezarea lor în această categorie ca urmare a dispozițiilor tratatelor internaționale interne de comunitate cu state terțe sau grupări de state, fie prin stabilirea în mod unilateral de către comunitate a caracterului preferențial în favoarea unor state.
Mărfurile care circulă în comunitate sunt prezumate a fi mărfuri comunitare, autoritățile interesate fiind ținute să dovedească natura necomunitară a mărfurilor.
5. Interzicerea între statele membre a restricțiilor cantitative
Realizarea pieții unice în Uniunea Vamală Comunitare implică și interzicerea între statele membre a restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent. Reducerea și eliminarea restricțiilor cantitative s-a realizat prin intervenția organelor de jurisdicție și prin procesul de armonizare legislativă între reglementările din statele membre.
Un rol important a venit jurisprudenței Curții de Justiție Europene, în procesul de reducere și eliminare a restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent. Restricțiile cantitative au fost definite drept măsurile care implică o restrîngere totală sau parțială a importurilor, exporturilor sau a tranzitului de bunuri.Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative sunt orice reglementări comerciale ale statelor membre susceptibile să împiedice direct sau indirect în mod real sau potențial comerțul intracomunitar.
Mijloacele de probă cerute pentru dovedirea autenticității denumirii de origine a unui produs trebuie să poată fi accesibile în condiții rezonabile și relativ similare tuturor resortisanților, astfel încît să nu determine restrîngeri ale comerțului intracomunitar.
Măsurile cu caracter echivalent produc efecte similare restricțiilor cantitative și constau nu numai în dispoziții legale, ci și în practicile administrative ale autorităților publice care afectează schimburile intra-comunitare (de exemplu: examinarea îndelungată a solicitărilor formulate în scopul obținerii autorizațiilor de folosire a unor aparate importate, pasivitatea și toleranța autorităților administrative față de faptele particularilor care au consecință împiedicarea liberei circulații a mărfurilor).
Caracterul obligatoriu al acestor măsuri nu este neapărat necesar, fiind calificate drept măsuri cu efect echivalent, și actele prin care autoritățile publice recomandă o anumită atitudine, cum ar fi campania de promovare a produselor naționale.
Pentru o enumerare exemplificativă, putem enumera următoarele acțiuni care sînt măsuri cu caracter echivalent:
1. Măsurile privind producția mărfurilor (normele de drept intern prin care se reglementează denumirea, forma, dimensiunea, greutatea sau compoziția;
2. Măsurile referitoare la modul de prezentare a mărfurilor;
3. Măsurile prin care importatorii mărfurilor comunitare sunt ținuți de obligația de a proceda la anliza acestora, prin verificarea parametrilor tehnici a mărfurilor în raport cu indicațiile furnizorului;
4. Mărfurile prin care se instituie obligativitatea îndeplinirii anumitor formalități în vederea efectuării operațiunilor de import/export, obținerea de licențe,
efectuarea în mod sistematic de controale sanitare impuse în mod unilateral de statele membre în momentul trecerii frontierei, excepție fiind obligativitatea controalelor prevăzute de reglementările comunitare.
5. Măsurile prin care consumatorilor li se sugerează să cumpere produse atohtone;
6. Măsurile prin care se controlează prețul mărfurilor, fiind avute în vedere cele care permit ca vînzarea mărfurilor importate să aibă loc în condiții mai oneroase decît cea a mărfurilor autohtone.
Calificarea unei reglementări naționale sau a unei practici, drept o măsură cu efect echivalent, este subordonată unei cerințe esențială. Anume trăsătura acesteia de a aduce atingere direct sau indirect, în mod actual sau potențial desfășurării libere a tranzacțiilor comerciale intra-comunitare.
În concepția CSJ europene, trebuie făcut distincție între măsurile care privesc în mod efectiv fie marfa (denumirea, compoziția, modul de ambalare), fie operațiunea propriu-zisă de import, care sunt în principiu măsuri cu efect echivalent măsurilor restrictive, și măsurile care privesc modalitățile de vînzare, cu condiția ca acestea să se aplice nediscriminatoriu atît produselor importate, cît și celor autohtone.
6. Interzicerea impunerii taxei fiscale discriminatorii
Prin dispozițiile art. 110, Tratatatul privind funcționarea U. E., sunt scoase în afara legii obligațiile pecuniare care, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă, sunt impuse asupra mărfurilor, ca urmare a trecerii unei frontiere.
Aplicarea acestei prevederi nu și-a atinge finalitatea dorită dacă statul ar putea prejudicia într-un fel mărfurile străine, odată ce acestea se află în interiorul statului, prin aplicarea unui tratament fiscal discriminatoriu față de produsele interne.
Conform articolului mai sus menționat, nici un stat membru nu poate aplica direct sau indirect produselor celorlalte țări comunitare, impozite interne de orice natură, superioare celor care se aplică produselor naționale similare sau care să protejeze indirect alte produse.
Putem avea două ipoteze:
Prevăzută de art. 110 (alin. 9), TFE – în statul de import există produse similare. Conform interpretării CSJ a U. E., sunt considerate similare mărfurile care prezintă proprietăți analoage sau care răspund acelorași nevoi ale consumatorilor.
II. Prevăzută de art. 110 (alin. 2) TFE – vizează mărfurile care, fără a fi similare, se află față de produsele naționale într-un raport de concurență, fie și numai parțială, indirectă sau potențială. Astfel, instituirea unor sarcini pecuniare de natură să urmărească scopuri pur protecționiste, contravine politicilor fiscale comunitare. Astfel, vinul și berea nu sunt produse similare ca atare, dar în ciuda acestui fapt, poate exista o anumită concurență între acestea, adică odată cu creșterea prețului unui produs față de prețul altuia, consumatorii se reorientează spre produsul cu preț mai redus.Prevederile fiscale privind obligativitatea aplicării în condiții nediscriminatorii a impozitelor interne, sunt, în concepția legiuitorului comunitar, mijloace distincte de asigurare a liberei circulații a mărfurilor. În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent, respectiv taxe interne cu efect discriminatoriu, statul are obligația fie să înlăture reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele comunitare, fie să extindă avantajele fiscale acordare bunurilor indigene (autohtone) la mărfurile importate.
În plan fiscal, statul trebuie să restituie sumele încasate. În lipsa unor dispoziții comunitare în domeniu, pocedura recuperării taxelor încasate ilicit este de competența statelor membre, restituirea integrală a taxelor urmînd a avea loc, cu respectarea principiului autonomiei instituționale și procedurale a statelor membre.
7. Excepțiile legale de la libera circulație a mărfurilor
Obstacole la libera circulație a mărfurilor cum sunt apriori ilicite prin urmare, dacă rațiunile pentru care au fost instituite sunt justificate de un interes general, nu pot fi tratate ca fiind măsuri cu caracter echivalent măsurilor cantitativ – restrictive.
Într-o enumerare limitativă, de strictă interpretare, dispozițiile art. 36 din Tratatul privind funcționarea U. E., redau motivele care pot legitima derogări de la principiul liberei circulații a mărfurilor: dispozițiile art. 34-35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import/export sau de tranzit justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri din patrimoniul național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale.
În interpretarea acestor prevederi devin semnificative următoarele aspecte:
a) Domeniul de aplicare a limitărilor principiului, în sensul că motivele prevăzute de art. 36, pot fi invocate doar cu referire la obstacolele de tarifare (restricții cantitative și măsuri cu caracter echivalent), nu și în cazul celor tarifare (taxe vamale la import/export), respectiv taxe cu efect echivalent acestora;
b) Natura specifică a motivelor enumerate, în sensul că acestea nu au caracter economic;
c) Cu referire la înțelesul noțiunilor enumerate în cuprinsul art. 36, fiecare stat membru stabilește, în funcție de criterii valorice proprii, întinderea semnificațiilor care legea să le atribuie acestora.
Derogările justificate de motivele menționate în cuprinsul art. 36 din Tratatul privind funcționarea U. E., sunt cunoscute în literatura juridică de specialitate sub denumirea de excepții legale.
Pot fi reținute cu titlu exemplificativ următoarele situații în care limitările aduse principiului circulații a mărfurilor au fost recunoscute ca justificate:
A exporta monede care la momentul respectiv nu aveau circulație legală în Marea Britanie și a fost impusă pentru a preveni dispariția totală a acestor monede. S-a motivat ca fiind măsură pe care un stat le poate dispune în apărarea intereselor sale;
Interzicerea importului de materiale pornografice printr-o lege britanică. A fost apreciată ca fiind aplicată din perspectiva motivului de morală publică;
Securitatea publică a fost motivul care a stat la baza unei legi irlandeze prin care s-a prevăzut obligația importatorilor irlandezi de produse petroliere de a se aproviziona parțial, în concret 35% de la o rafinărie situată pe teritoriul național;
Protecția vieții și sănătății persoanelor a stat la baza legii olandeze prin care s-a instituit obligația înregistrării obligatorii a oricărui medicament ce urmează a fi comercializat pe teritoriul Olandei, indiferent dacă provine din import sau este produs autohton. Legea britanică prin care s-a dispus interdicția medicilor farmaciști de a înlocui un medicament cu un altul, cu efect similar. O lege franceză a dispus comercializarea anumitor produse (lentile de contact) a fost în mod exclusiv recunoscută doar în anumite categorii profesionale, și anume în domeniul opticii;
Protecția sănătății animalelor, exemplu fiind o lege germană care, în ipoteza achiziționării produselor furajere din import impunea obligația de obținere a unei autorizații veterinare eliberate de autoritatea competentă;
Protecția unor bunuri din patrimoniul național cu valoare artistică, istorică sau arheologică a stat la baza legilor care conțineau interdicția la export a obiectelor de artă și a celor cu valoare istorică, de interese național;
Protecția proprietății industriale și comerciale. În cazul acestei excepții, măsurile trebuie să fie justificate de protecția obiectului specific al dreptului de proprietate intelectuală sau industrială respectivă. Astfel, pentru titularul unui brevet, obiectul specific al dreptului constă în prerogativa exclusivă de a utiliza invenția în vederea fabricării și a primei puneri în circulație a produselor industriale, precum și de a se opune contrafacerii. Odată ce produsul a fost pus în vânzare sau comercializat cu consimțământul titularului dreptului, se depășesc practic limitele obiectului specific al dreptului său, funcționând în materie regula epuizării dreptului, conform căreia monopolul recunoscut prin lege titularului dreptului se consumă prin primul act de comercializare a produsului.
În situația în care un produs a fost pus deja în circulație pe teritoriul unui stat membru de către titularul dreptului, fie de către un terț, cu consimțământul titularului, titularul dreptului nu se va putea opune importului produsului respectiv într-un alt stat membru. În schimb, dacă dreptul de proprietate intelectuală sau industrială este încă ocrotit de o reglementare națională pe teritoriul unui stat membru, opoziția titularului dreptului la importul produsului obținut într-un alt stat membru este legitim.
Sfera de aplicare a excepțiilor consacrate de prevederile art.36 din tratat, nu poate fi pentru interpretare extensiva, lărgită, în afara celor expres prevăzute de norma comunitară menționată și derogările respective nu trebuie să permită discriminări arbitrale sau restricții deghizate în comerțul intracomunitar.
8. Excepții jurisprudențiale de la libera circulație a mărfurilor
Prin interpretările organizate de Curtea de Justiție a U.E., sa reținut ca derogările la libera circulație a mărfurilor pot avea un caracter justificat și prin raportare la alte motive înafara celor reglementate de art.36 din tratat. Inițial acestea au fost:
Eficacitatea controalelor fiscale;
Protecția sănătății publice;
Corectitudinea tranzacțiilor comerciale;
Protecția consumatorilor.
Ulterior, jurisprudența instanței comunitare a lărgit și mai mult cercul de aplicare a acestor extensii imperative, si anume:
Protecția producției cinematografice. Ex: legea franceză care instituia obligația rulării timp de un an a filmelor în sălile de cinema, pentru ca abia ulterior să poate fi vândute pe video-casete.
Protecția mediului înconjurător. Ex: legea daneză prin care sa instituit în sarcina producatorilor de bere și băuturi răcoritoare obligația de a asigura un sistem de recuperare a ambalajului;
Protecția libertății de expresie si a pluralismului în domeniul presei. Ex: Interdicția cuprinsă în legea austriacă de a include în conținutul publicațiilor, jocuri prin care cititorilor li s-ar oferi premii in bani.
Ca și excepțiile legale prevăzute de prevederile din tratat la art.36, excepțiile jurisprudențiale de la libera circulație a mărfurilor, au o dimensiune extra-economică, aceasta fiind trăsătura comună a acestor excepții. În ceea ce privește elementele de diferențiere în timp ce motivele care justifică excepțiile legale sunt limitativ prevăzute de art.36 din tratat și pe stricta interpretare sfera excepțiilor jurisprudențiale se află într-o continuă dezvoltare.
9. Condițiile necesare pentru invocarea excepțiilor legale și jurisprudențiale
Acestea sunt următoarele:
Inexistența în domeniul respectiv a unor reglementări comunitare de armonizare a legislațiilor statelor membre, care să aibă același obiect cu măsura derogatorie instituită de un stat membru;
Măsura naționala respectivă trebuie să fie adoptată din necesitatea de a proteja un interes general și să fie în mod obiectiv necesară pentru ocrotirea acestui interes;
Derogarea respectivă să nu aibă un caracter discriminatoriu, măsura respectiva fiind aplicata atât în cazul mărfurilor importate sau exportate, cât și a acelor autohtone;
10. Clauzele de salvgardare
Sunt dispoziții conținute în cadrul dreptului original și a celui derivat, care permit sub controlul comisiei europene, instituirea unor măsuri naționale cu caracter temporar sau nu, care sunt derogatorii de la dispozițiile legale comunitare.
Clauze de salvgardare din art.95 alin 4 din tratat privind C.E.:
În cazul în care după ce consiliul sau comisia a adoptat o măsura de armonizare, un stat membru consideră necesar să mențină dispozițiile naționale justificate prin exigențele prevăzute în art.36 din tratat, sau referitoare la protecția mediului înconjurător sau a mediului de lucru, le va modifica comisiei, indicând motivele menținerii dispozițiilor respective;
În al doilea caz, art.95 alin 5 din tratatul C.E. fără a aduce atingere paragrafului 4:Dacă după adoptarea de către consiliu sau comisie a unei masuri de armonizare, un stat membru apreciază necesar să introducă în dispoziții naționale bazate pe noi probe științifice privitoare la protecția mediului înconjurător sau a mediului de lucru datorită unei probleme specifice a acelui stat membru, apăruta ulterior măsurii de armonizare, va notifica comisiei masurile avute în vedere, precum și motivele luării acestora;
Indiferent dacă e vorba de menținerea sau instituirea unor noi măsuri de satele membre, clauzele de salvgardare arătate pot să fie invocate după ce a fost luată o măsura de armonizare la nivel comunitar. Prin aceasta, clauzele de salvgardare deosebesc excepțiile legale de cele jurisprudențiale. Paragraful 4 poate fin invocat pe baza unuia din motivele de la art.36 din tratat, precum și altor două motive reținute în practică în calitate de excepții jurisprudențiale (protecția mediului înconjurător și a mediului de lucru)
Capitolul 2.
Politica economică a Uniunii Europene
2.1. Aspecte juridice privind politica economică a U.E.
Ca urmarea a adoptării Tratatului de la Maastricht, politica economică este reglementată în Titlul al VII-lea al Tratatului CE, care fixează cadrul comunitar de realizare a acesteia. Aceste prevederi au fost modificate doar într-o mică măsură prin Tratatul de la Nisa.
Art.98 din Tratat prevede că statele membre își elaborează politicile lor economice în vederea realizării obiectivelor comunitare, așa cum acestea sunt definite în art.2 din Tratat, și în contextul orientărilor generale stabilite de către Consiliu. Statele membre acționează în acest domeniu respectând principiul economiei de piață, în care concurența este liberă.
Potrivit art.99 paragraful 1 din Tratatul CE, statele membre consideră politicile lor economice ca o problemă de interes comun și le coordonează în cadrul Consiliului în felul următor:
a) Consiliul, pe baza propunerii Comisiei și statuând cu majoritate calificată, elaborează un proiect cu orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre pe care îl prezintă Consiliului European;
b) Consiliul European, după dezbaterea proiectului, adoptă o concluzie cu privire la acesta;
c) pe baza concluziei, Consiliul Uniunii Europene adoptă o recomandare ce cuprinde orientările generale ale politicilor economice;
d) Consiliul informează Parlamentul European cu privire la orientările generale cuprinse în recomandarea adoptată.
Supravegherea evoluției economice a fiecărui stat membru reprezintă un element component al sistemului de supraveghere multilaterală, statele membre urmând să transmită Comisiei toate informațiile privind măsurile importante pe care le-au luat în cadrul politicii lor economice, precum și orice alte informații pe care le consideră necesare.
Dacă se constată că politicile unui stat membru nu sunt conforme cu orientările Uniunii sau că acestea riscă să compromită buna funcționare a Uniunii economice și monetare, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate să adreseze statului membru în cauză recomandările necesare.
O serie de dispoziții cuprinse în Tratatul CE reglementează unele aspecte financiare și bugetare ale politicii economice comunitare și instituie mai multe obligații negative:
– se interzice Băncii Centrale Europene și băncilor centrale ale statelor membre să pună la dispoziție facilități de credit fără acoperire sau orice alt tip de facilități de credit instituțiilor sau organelor Uniunii, administrațiilor centrale, autorităților regionale sau locale, altor autorități publice, precum și să cumpere de la acestea instrumentele datoriei lor;
– se interzice luarea unor măsuri care stabilesc un acces privilegiat al instituțiilor, organelor, administrațiilor, autorităților sau întreprinderilor la instituțiile financiare;
– se interzice Uniunii să răspundă de angajamentele administrațiilor centrale, autorităților regionale sau locale, autorităților publice sau altor organisme sau întreprinderi publice sau de a le lua în sarcina sa.
Statele membre trebuie să evite deficitele excesive, scop în care a fost instituit un sistem de supraveghere de către Comisie a evoluției situației bugetare și a datoriei publice în statele membre, examinând dacă s-a respectat disciplina bugetară. Dacă, în urma supravegherii, se constată că un stat membru nu respectă exigențele impuse, Comisia va elabora un raport, pe baza căruia Consiliul va adresa recomandări statului membru în cauză pentru a pune capăt acestei situații într-un anumit termen. Dacă statul continuă să nu se conformeze, Consiliul poate să ceară statului să prezinte rapoarte periodice, iar, în caz contrar, Consiliul poate să decidă aplicarea uneia sau a mai multora din următoarele măsuri:
să ceară statului membru respectiv să publice informații suplimentare, înainte de a emite obligații și titluri;
să invite Banca europeană de investiții să-și revadă politica sa de împrumuturi în privința statului în cauză;
să ceară statului să constituie un depozit nepurtător de dobândă pe lângă Uniune, până ce deficitul excesiv va fi ameliorat;
să aplice amenzi într-un cuantum corespunzător.
Între acțiunile Consiliului European în sensul susținerii dezvoltării economice a statelor membre și a Uniunii în ansamblul său, putem menționa:
– în decembrie 1997, la Bruxelles, s-a adoptat un plan de acțiune în vederea întăririi competitivității economiei comunitare;
– în decembrie 1998, la Essen, s-au stabilit acțiuni în domeniul creării de noi locuri de muncă;
– în decembrie 1999 la Madrid, s-au inițiat măsuri în ce privește locurile de muncă pentru tineri și șomeri;
– în iunie 2003, la Amsterdam, a fost adoptată o Rezoluție referitoare la creșterea economică și la locurile de muncă;
– în martie 2004, la Lisabona, s-a decis ca, anual, una din reuniunile Consiliului European să vizeze problemele economice și sociale;
– în decembrie 2006, la Nisa, a fost adoptată „Agenda socială europeană”.
Politica monetară a Uniunii Europene
Între obiectivele necesare a fi îndeplinite pentru realizarea Uniunii economice și monetare s-a aflat și punerea în practică a politicii monetare a Uniunii, această atribuție revenind Sistemului European al Băncilor Centrale – SEBC, alcătuit din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale.
Misiunile principale ale SEBC, potrivit art.105 din Tratatul CE și art.3 al Statutului său, sunt:
definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;
conducerea operațiunilor de schimb;
păstrarea și administrarea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre;
promovarea bunei funcționări a sistemelor de plată.
În materie de emisiune monetară, Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze emiterea de bilete de bancă în cadrul Uniunii. Acestea pot fi emise de către Banca Centrală Europeană sau de băncile centrale naționale, dar statele membre nu pot emite monede decât sub rezerva aprobării de către Banca Centrală Europeană a volumului emisiunii.
Banca Centrală Europeană a publicat la 7 iulie 1998 Decizia nr.1999/2 privind denumirea, specificațiile, reproducerea și schimbul bancnotelor euro. În cazul nerespectării regulamentelor și deciziilor sale, Banca Centrală Europeană poate să aplice întreprinderilor amenzi și penalități cu titlu cominatoriu.
Consiliul, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau a Comisiei, poate încheia acorduri formale privind un sistem de rată de schimb pentru euro față de monedele necomunitare. De asemenea, tot Consiliul este cel care poate să adopte, să modifice ori să abandoneze cursurile centrale ale euro în sistemul ratei de schimb.
Evoluția Uniunii Economice și Monetare
Uniunea economică și monetară s-a realizat în mai multe etape, în mod treptat. Prin Actul Unic European din 1986 a fost reluată ideea necesității realizării Uniunii economice și monetare, iar Consiliul European de la Hanovra din iunie 1988 a instituit „Comitetul Delors”(condus de preșeintele Comisiei), având sarcina de a prezenta propuneri în acest sens. În raportul din 17 aprilie 1989, comitetul a propus adoptarea ECU ca monedă unică.
A urmat Consiliul European de la Madrid din 26-27 iunie 1989 care a stabilit data de 1 iulie 1990 ca fiind momentul de început al primei etape a Uniunii economice și monetare. Tot Consiliul de la Madrid a adoptat denumirea monedei europene – EURO – stabilind că aceasta va constitui instrumentul de plată în statele membre începând din anul 2002.
Consiliul a apreciat că adoptarea noii denumiri, aceeași în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, simplă și care simbolizează Europa, reprezintă un moment important al pregătirii trecerii la moneda unică.
În această primă fază, statele membre au fost obligate să ia măsurile necesare pentru a elimina toate restricțiile referitoare la mișcările de capital între statele membre, precum și să adopte programe plurianuale destinate să asigure convergența durabilă necesară realizării Uniunii economice și monetare, mai ales în ceea ce privește stabilitatea prețurilor și starea sănătoasă a finanțelor publice.
Cea de-a doua etapă a Uniunii economice și monetare a început la data de 15 ianuarie 1994, etapă în care statele membre s-au angajat să depună toate eforturile pentru a evita deficitele publice excesive și să continue procesul de realizare a deplinei independențe a băncilor centrale naționale. În această fază a funcționat Institutul Monetar European, compus din guvernatorii băncilor centrale naționale și căruia i-au revenit o serie de sarcini privind pregătirea instrumentelor și a procedurilor necesare pentru aplicare politicii monetare unice.
Prin Tratatul de la Maastricht au fost stabilite criteriile de convergență pe care statele membre trebuia să le îndeplinească pentru a putea trece la circulația monedei unice:
stabilirea prețurilor, astfel încât inflația să nu depășească 1,5% din media nivelului din trei state cu cea mai mică rată a inflației;
nivelul dobânzii pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% în raport cu media nivelului dobânzii din trei state care au rata cea mai scăzută a inflației;
deficitul bugetului național nu poate depăși 3% din PIB;
datoria publică nu poate fi mai mare de 60% din PIB;
stabilitatea cursului monedei naționale, a cărei fluctuație trebuie să se mențină în limitele stabilite de Sistemul monetar european.
Prin Rezoluția Consiliului European de la Amsterdam din iunie 1997, a fost adoptat Pactul de stabilitate și de creștere economică, ce urmărește asigurarea disciplinei bugetare prin instituirea unor modalități de supraveghere a bugetelor statelor membre, inclusiv prin posibilitatea aplicării unor sancțiuni în caz de deficite excesive.
Consiliul European de la Bruxelles din 3 mai 1998 a hotărât care sunt țările ce au îndeplinit criteriile de convergență și care pot, deci, intra în cea de-a treia fază a Uniunii economice și monetare. În raportul din 25 martie 1998, Comisia a recomandat ca un număr de 11 state să adopte moneda euro începând cu data de 1 ianuarie 1999, propunere susținută și de raportul Institutului monetar european.
Marea Britanie și Danemarca au recurs la clauza „opting out”, urmând să decidă la un moment ulterior intrarea în zona euro. Consiliul European de la Bruxelles a constatat că Grecia și Suedia nu îndeplineau condițiile de convergență. Suedia a anunțat că nu dorește să intre în zona euro, dar Grecia a intrat, totuși, începând cu 1 ianuarie 2001.
La 1 ianuarie 1999, prin Regulamentul nr.2866 din 31 decembrie 1998, a fost fixat în mod irevocabil nivelul de schimb între euro și monedele naționale ale statelor membre participante la zona euro.Moneda euro este dovada cea mai palpabilă a integrării europene – până în acest moment, este moneda comună a 19 din cele 28 de state membre, utilizată zilnic de peste 338,6 de milioane de europeni. Avantajele sale sunt evidente pentru orice persoană care călătorește în străinătate sau face cumpărături on-line pe site-uri din alte țări ale Uniunii.Uniunea Economică și Monetară presupune coordonarea politicilor economice și fiscale, aplicarea unei politici monetare comune și folosirea euro ca monedă unică. Euro a fost introdus la 1 ianuarie 1999 ca monedă scripturală, utilizată numai în scopul efectuării de plăți care nu presupuneau numerar și în scopuri contabile. Bancnotele și monedele au fost introduse la 1 ianuarie 2002.Euro (€) este moneda oficială a 19 din cele 28 de state membre ale UE. Aceste țări sunt denumite colectiv zona euro.
Zona euro se referă la cele 19 state din Uniunea Europeană care au adoptat euro ca monedă unică.[1][2] Zona euro este o zonă monetară.
Cele 19 țări membre sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia. Pe lângă acestea, 4 "micro-state", prin acordurile monetare încheiate cu vecinii lor, sunt și ele atașate la zona euro: Andorra, Monaco, San Marino și Vatican.
Zona a fost creată în 1999 de unsprezece țări, la care s-a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru și Malta în 2008, Slovacia în 2009, Estonia în 2011, Letonia în 2014 și Lituania în 2015.
Trei țări din Uniunea Europeană nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, și anume Danemarca, Regatul Unit și Suedia.
Rata de directare a zonei euro, fixată de Banca Centrală Europeană din Frankfurt am Main, Germania, este de 3,25 %.
Membrii
Capitolul 3.
Politica Uniunii Europene privind concurența
3.1. Aspecte juridice privind concurența
În vederea aplicării regulilor concurenței prevăzute în art.81 și art.82 din Tratatul de instituire a Comunității Europene a fost adoptat Regulamentul nr.1/2002.
Art.81 alin.1 din Tratatul CE prevede că sunt incompatibile cu piața comună și interzise orice acorduri între întreprinderi, decizii de asociere de întreprinderi și toate practicile concertate care sunt susceptibile de a afecta comerțul între statele membre și care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea, distorsionarea jocului concurenței în interiorul pieței comune.
Sunt considerate o încălcare a principiului liberei concurențe anumite situații enumerate exemplificativ de Tratatul CE:
– stabilirea în mod direct sau indirect a prețului de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiții ale tranzacției;
– limitarea sau controlul producției debușeelor, a dezvoltării tehnice sau a investițiilor;
– repartizarea piețelor sau a surselor de aprovizionare;
– aplicarea față de partenerii comerciali a unor condiții inegale la prestațiile echivalente, provocându-le prin aceasta un dezavantaj în cadrul concurenței;
– condiționarea încheierii contractelor de acceptare de către parteneri a unor prestații suplimentare, care prin natura lor sau potrivit uzanțelor comerciale nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Art.81 alin.2 din Tratatul CE dispune că prevederile art.81 alin.1 nu se aplică atunci când înțelegerea, acordul sau practica concertată contribuie la ameliorarea producției sau a distribuției produselor ori la promovarea progresului tehnic sau economic, rezervând utilizatorilor o parte echitabilă din profit. În acest sens se cer a fi îndeplinite anumite condiții:
– să nu se impună întreprinderilor interesate restricții care nu sunt indispensabile pentru a atinge aceste obiective;
– să nu se dea întreprinderilor posibilitatea de eliminare a concurenței pentru o parte substanțială a produselor în cauză.
Art.82 din Tratatul CE precizează că este incompatibil cu piața comună și interzis, în măsura în care comerțul între statele membre ale Comunității este susceptibil de a fi afectat, faptul uneia sau al mai multor întreprinderi de a exploata în mod abuziv o poziție dominantă în piața comună sau într-o parte substanțială a acesteia.
Tratatul CE nu interzice poziția dominantă, ci doar abuzul de această poziție, prin cele două articole urmărindu-se menținerea concurenței în cadrul pieței comune a statelor membre.
De la prevederile art.82 din Tratatul CE nu sunt posibile derogări, așa cum este posibil de la art.81 alin.1 din Tratatul CE (art.81 alin.3 TCE).
Art.81 și art.82 din Tratatul CE au aplicabilitate directă, nefiind necesară transpunerea lor în dreptul național al statelor membre ale Uniunii Europene, persoanele fizice sau juridice putându-se adresa direct instanței naționale în vederea valorificării drepturilor lor.
Comisia este abilitată de a demara procedura de control a respectării dispozițiilor art.81 și art.82 din Tratatul CE, din oficiu sau la sesizarea oricărui stat membru.
Art.1 alin.1 al regulamentului nr.1/2003 arată că acordurile, deciziile și practicile concertate vizate de art.81 alin.1 din Tratatul CE, care nu îndeplinesc condițiile art.81 alin.3 din Tratatul CE sunt interzice fără a fi necesară o decizie prealabilă în acest scop, la fel, este interzisă exploatarea unei poziții dominante vizată de art.82, fără a fi necesară o decizie prealabilă în acest scop. În condițiile în care, deciziile concertate vizate de art.81 alin.1 îndeplinesc condițiile stabilite de art.81 alin.3, ele nu pot fi interzise fără a fi necesară o decizie prealabilă în acest sens.
Regulamentul 1/2003 a simplificat procedura de verificare a aplicării art.81 alin.1 din Tratat de către Comisie, în sensul că notificarea către această instituție comunitară nu mai este necesară:
– dacă acordurile între întreprinderi, deciziile de asociere sau practicile concertate nu sunt susceptibile să afecteze comerțul între statele membre și ele nu au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenței în interiorul pieței comune (art.81 alin.1);
– dacă aceste acorduri, înțelegeri sau practici concertate contribuie la ameliorarea producției sau a distribuției produselor ori la promovarea progresului tehnic, rezervând totodată utilizatorilor o parte echitabilă a profitului (art.81 alin.3);
– atunci când nu are loc o exploatare abuzivă a unei poziții dominante în piața comună sau într-o parte substanțială a acesteia, care să fie susceptibilă să afecteze comerțul între statele membre (art.82).
Sarcina probei în cazul în care se invocă nerespectarea dispozițiilor art.81 și art.82 revine părții sau autorității care solicită constatarea. Întreprinderile în cauză au dreptul să prezinte dovezile din care rezultă că acordurile, deciziile, practicile concertate ori poziția dominantă respectă prevederile art.81 alin.1 sau ale art.82, neafectând concurența pe piața comună. În situația în care se pune problema conformității derogărilor cu art.81 alin.3, întreprinderile în cauză care beneficiază de aceste derogări au obligația de a prezenta dovada respectării textului comunitar.
Cu privire la raportul care se stabilește între dispozițiile Tratatului și reglementările naționale ale statelor membre în materia concurenței trebuie luate în considerare principiile stabilite de regulamentul 1/2003:
– aplicarea de către autoritățile statale competente sau de către instanțele judecătorești a dreptului național în materia concurenței cu privire la acordurile, deciziile de asociere de întreprinderi sau practici concertate în sensul art.81 alin.1 din Tratat atrage totodată și aplicarea art.82 din Tratat la aceste acorduri, decizii sau practici concertate, dacă acestea sunt susceptibile să afecteze comerțul între statele membre. Când autoritățile statale competente în domeniul concurenței sau instanțele judecătorești aplică dreptul național al concurenței cu privire la o practică abuzivă interzisă de art.81, ele sunt obligate să aplice totodată și art.82 TCE;
– aplicarea dreptului național nu poate să ducă la interzicerea acordurilor, deciziilor de asociere a unor întreprinderi sau a practicilor concertate care sunt susceptibile să afecteze comerțul între statele membre, dar care nu au ca efect restrângerea concurenței în sensul art.81 alin.1 din Tratat. Regulile naționale nu pot interzice acordurile, deciziile de asociere sau practicile concertate care îndeplinesc condițiile stabilte de art.81 alin.3 din Tratat sau care sunt admise de un regulament comunitar ce are ca obiect aplicarea art.81 alin.3. Statele membre au posibiltatea, în baza Regulamentului 1/2003 de a adopta și de a pune în aplicare pe teritoriul lor dispozițiile naționale mai stricte care să interzică sau să sancționeze comportamentul unilateral al unei întreprinderi;
– nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 și 2 din regulamentul 1/2003 atunci când autoritățile statale în materia concurenței, precum și instanțele judecătorești aplică legea națională referitoare la controlul concentrărilor, precum și atunci când aplicarea dreptului național vizează un obiect diferit de cel vizat de art.81 și art.82 din Tratat.
Jurisdicțiile naționale au un rol important în aplicarea dreptului comunitar al concurenței, atunci când sunt chemate să soluționeze litigiile dintre particulari, acordând despăgubiri pentru daunele produse ca urmare a nerespectării regulilor comunitare. Instanțele naționale au un rol complementar autorităților naționale competente în această materie.
Dispozițiile Regulamentului 1/2003 nu sunt aplicabile dispozițiilor din statele membre care stabilesc pedepse penale persoanelor fizice, cu excepția cazurilor în care aceste pedepse reprezintă un mijloc de a asigura aplicarea regulilor concurenței față de întreprinderi.
În ceea ce privește aplicarea art.81 și art.82, competența revine autorităților naționale și Comisiei, în limitele prevăzute de regulamentul 1/2003. Autoritățile statale din domeniul concurenței au competența de a aplica dispozițiile art.81 și art.82 în cazurile individuale. Autoritățile statale din domeniul pot fi sesizate printr-o plângere sau se pot sesiza din oficiu, putând adopta decizii referitoare la:
– încetarea încălcării regulilor comunitare;
– stabilirea de măsuri provizorii;
– acceptarea de angajamente din partea întreprinderilor în cauză;
– aplicarea de amenzi, de penalizări sau de alte sancțiuni prevăzute în reglementările naționale în materie.
Comisia se poate sesiza din oficiu sau ca urmare a unei plângeri și are dreptul de a emite o decizie obligatorie prin care întreprinderile sau asociațiile de întreprinderi aflate în cauză sunt obligate să înceteze nerespectarea art.81 sau a art.82 din Tratat. În decizia respectivă Comisia poate dispune măsuri de natură structurală sau de natură comportamentală, care trebuie să fie proporționale cu încălcarea comisă și să aibă ca efect încetarea nerespectării regulilor comunitare. Măsura structurală nu poate fi dispusă decât dacă nu există o măsură comportamentală care să fie atât de eficace sau, la eficacitate egală, dacă măsura comportamentală ar fi mai constrângătoare. Măsura structurală nu va fi dispusă dacă întreprinderile în cauză nu au pus în aplicare actul interzis de regulile comunitare, decât dacă există pericolul ca structura existentă să prezinte un risc important ca actul respectiv să fie comis.
Dispozițiile Regulamentului 1/2003 dau dreptul Comisiei de a stabili, atunci când există interes legitim, existența unei încălcări în trecut a regulilor comunitare în domeniul concurenței. Constatarea Comisiei nu trebuie însoțită întotdeauna de o amendă în sarcina întreprinderilor aflate în cauză. Înteresul legitim poate fi invocat de persoanele fizice, de persoanele juridice, dar și de statele membre.
Comisia, în cazuri de urgență justificate printr-un risc grav și ireparabil cauzat concurenței, poate decide măsuri provizorii, pentru o durată determinată, care pot fi prelungite dacă sunt necesare și oportune. În ipoteza în care Comisia, pe baza celor constatate, are în vedere adoptarea unei decizii prin care să ceară încetarea încălcării dispozițiilor comunitare referitoare la concurență, iar întreprinderile interesate se angajează să răspundă interesului Comisiei, aceasta poate emite o decizie în care să stabilească obligativitatea angajamentelor respective pentru întreprinderile în cauză. Comisia, prin decizia respectivă, nu se pronunță în fond asupra faptului dacă a avut loc sau nu o încălcare a prevederilor art.81 și 82 din Tratat.
Comisia are posibilitatea redeschiderii procedurii din proprie inițiativă sau la cerere, în următoarele situații:
– dacă un fapt pe care se bazează decizia a suferit o schimbare importantă;
– dacă întreprinderile interesate nu-și respectă angajamentele;
– dacă decizia a fost luată pe baza unor informații incomplete, inexacte sau denaturate furnizate de părți.
Deciziile prin care angajamentele părților devin obligatorii nu pot fi luate în situația în care Comisia stabilește amenzi în sarcina întreprinderilor aflate în culpă. Aceste decizii nu constituie un impediment pentru autoritățile statale competente și jurisdicțiile naționale de a constata că a avut loc sau nu o încălcare a regulilor comunitare ale concurenței și de a statua în cauza respectivă.
Art.10 al Regulamentului 1/2003 dă posibilitatea Comisiei, în cazuri excepționale, când interesul comunitar privitor la aplicarea art.81 și art.82 îl cere, să acționeze din oficiu în vederea constatării printr-o decizie că art.81 alin.1 din Tratat este inaplicabil la un acord, la o decizie de asociere de întreprinderi sau la o practică concertată, dacă este îndeplinită una din următoarele condiții:
– nu au fost îndeplinite cerințele prevăzute în art.81 alin.1;
– au fost îndeplinite cerințele stabilite în art.81 alin.3.
Comisia poate face aceeași constatare, printr-o decizie, în cazul aplicării art.82 din Tratat.
Deciziile Comisiei în acest domeniu, al constatării neaplicării art.81 alin.1 sau a art.82, au un caracter declaratoriu, urmărind aplicarea coerentă în Comunitate a regulilor comunitare, îndeosebi în ceea ce privește noile tipuri de acorduri sau de practici cu privire la care jurisprudența și practica administrativă existentă nu s-au pronunțat.
Înainte de emiterea unei decizii prin care se constată încălcarea regulilor comunitare și prin care sunt stabilite măsuri provizorii sau prin care se aplică amenzi ori penalizări, Comisia solicită punctul de vedere al întreprinderilor în cauză.
Dreptul la apărare al părților interesate este asigurat în timpul procedurii, ele având acces la dosarul întocmit de Comisie, sub rezerva interesului legitim al întreprinderilor ca secretele afacerilor lor să nu fie divulgate. Dreptul de acces al părților la dosar nu se referă și la informațiile confidențiale ori la documentele interne ale Comisiei sau ale autorităților competente în materia concurenței în statele membre.
Comisia are posibilitatea de audia persoane fizice sau juridice, în vederea luării deciziei, iar dacă acestea doresc să facă depoziții din proprie inițiativă trebuie să justifice un interes în cauză.
Comisia are obligația de a publica un rezumat succint al cauzei și principalul conținut al angajamentului sau orientarea propusă, în situația în care are în vedere adoptarea unei decizii prin care să consacre obligativitatea angajamentelor luate de părți sau prin care să constate inaplicabilitatea art.81 din Tratatul CE. Rezumatul succint publicat trebuie redactat în așa fel încât să nu ducă la prejudicierea secretelor de afaceri ale întreprinderilor respective. Terții interesați pot prezenta observații în termenul fixat de Comisie și care nu poate fi mai mic de o lună.
Cooperarea între Comisia Europeană și statele membre pe linia concurenței
Datele și informațiile care au fost obținute în cursul procedurii de examinare a dosarului nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost culese. Comisia, autoritățile naționale competente în materia concurenței, funcționarii și agenții acestora nu pot divulga informațiile pe care le-au obținut, fiind ținuți de respectarea secretului profesional.
În vederea aplicării unitare a dreptului comunitar în materia concurenței în statele membre ale Uniunii Europene este necesară o cooperare între Comisie și autoritățile competente în această materie din statele membre, astfel:
1. Comisia transmite autorităților naționale competente copii ale documentelor mai importante referitoare la existența unei încălcări a prevederilor art.81 și 82, ale celor care au stat la baza stabilirii unor măsuri provizorii, ale angajamentelor întreprinderilor aflate în cauză sau ale celor care au determinat adoptarea unei decizii declaratorii de inaplicabilitate a dispozițiilor art.81 și 82. Comisia mai transmite autorităților naționale competente documentele pe care s-a bazat decizia sa de a nu aplica unele regulamente derogatorii de la prevederile art.81 și art.82 din Tratat, în situația în care constată că acordul, decizia sau practica concertată sunt incompatibile cu regulile comunitare ale concurenței.
2. Atunci când autoritățile naționale acționează pe baza art.81 și 82 au obligația de a informa în scris Comisia înainte sau în cel mai scurt timp după ce au întreprins prima măsură formală de anchetă. Informarea respectivă se poate face și de către alte state membre ale Uniunii Europene. Informarea Comisiei și, eventual, a altor state membre, este necesară pentru a se evita ajungerea la rezultate diferite în aceeași cauză.
3. Cu 30 de zile înainte de adoptarea unei decizii prin care se dispune încetarea unei încălcări a normelor comunitare, de acceptare a angajamentelor întreprinderilor în cauză sau de retragere a beneficiului unui regulament derogator categorial, autoritățile statale competente sunt obligate să informeze Comisia. Informarea se realizează printr-un rezumat al cauzei, comunicându-se și decizia ce urmează a fi luată sau, în lipsa acesteia orice alt document care arată orientarea avută în vedere. Documentele din informarea adresată Comisiei pot fi puse și la dispoziția altor state membre ale Uniunii Europene.
În situația în care apreciază că sunt necesare în vederea soluționării cauzei, Comisia poate solicita și alte documente de la autoritățile statale competente în materia concurenței. La rândul lor, autoritățile competente din statele membre au posibilitatea de a schimba informațiile necesare examinării unei cauze legate de aplicarea art.81 și 82.
4. Autoritățile naționale competente pot consulta Comisia cu privire la orice caz în care se aplică normele comunitare din materia concurenței.
5. În situația în care Comisia deschide procedura în vederea adoptării unei decizii în legătură cu aplicarea art.81 și 82 din Tratat, autoritățile naționale competente în materia concurenței se desesizează. În condițiile în care o autoritate națională competentă a început deja cercetarea într-o anumită cauză, Comisia nu poate să deschidă și ea procedura decât după consultarea autorității naționale respective. Între Comisie și autoritățile naționale competente pot avea loc schimburi de informații, inclusiv confidențiale, în vederea aplicării dispozițiilor art.81 și 82 ale Tratatului CE. Informațiile transmise pot fi folosite ca probe doar în scopul pentru care au fost obținute de autoritatea care le-a transmis. În situația în care informațiile sunt folosite de către autoritatea căreia i-au fost trimise pentru aplicarea de sancțiuni unor întreprinderi, nu sunt stabilite restricții, deoarece sancțiunile care pot fi impuse întreprinderilor sunt de același tip în toate sistemele de drept ale statelor membre. Dreptul la apărare al întreprinderilor din sistemele statelor membre poate fi considerat suficient de echivalent. Singura restricție este ca informațiile respective să fie utilizate numai în scopul pentru care au fost obținute.
Întrucât persoanele fizice sunt pasibile de sancțiuni care diferă mult în sistemele de drept ale statelor membre, informațiile transmise în vederea aplicării dispozițiilor art.81 și 82 nu pot fi utilizate ca mijloace de probă pentru a aplica o sancțiune unei persoane fizice decât în două situații:
– când legea autorității care transmite informația prevede sancțiuni similare în caz de violare a art.81 și 82;
– când informațiile au fost obținute de o manieră care asigură același nivel de protecție a persoanelor fizice ca și cel care este recunoscut de regulile naționale ale autorității destinatare.
În cea de-a doua ipoteză, informațiile transmise nu pot fi utilizate de către autoritatea destinatară pentru a aplica pedepse privative de libertate.
Suspendarea procedurii are loc în situația în care autoritățile competente în materia concurenței sunt sesizate cu o plângere sau se sesizează din oficiu cu privire la același acord, aceeași decizie de asociere sau aceeași practică concertată, iar una din autoritățile statale a început deja procedura. Într-o asemenea situație, autoritățile competente din celelalte state pot suspenda procedura sau pot respinge plângerea, comisia fiind îndreptățită, într-o asemenea situație, să respingă plângerea, pe motiv că o autoritate competentă dintr-un stat membru cercetează cauza. Rațiunea acestor dispoziții este ca fiecare cauză să fie soluționată de către o singură autoritate competentă.
Când plângerea nu prezintă un interes comunitar, Comisia are posibilitatea de a o respinge, chiar dacă nici o autoritate competentă din statele membre nu a deschis procedura.
Autoritatea competentă dintr-un stat membru sau Comisia poate fi sesizată cu o plângere împotriva unui acord, decizie de asociere sau practici concertate care deja a fost examinată de o altă autoritate competentă, situație în care plângerea va fi respinsă.
Înainte de a lua o decizie, Comisia este obligată să consulte Comitetul consultativ în materia înțelegerilor și a pozițiilor dominante, care are două caracteristici principale:
– avizul acestuia poate fi emis prin procedura scrisă;
– în cadrul lucrărilor comitetului sunt examinate cauzele cercetate de autoritățile competente din statele membre, asigurându-se astfel aplicarea uniformă și coerentă a normelor comunitare din materia concurenței.
În vederea examinării cazurilor individuale, comitetul consultativ este alcătuit din reprezentanți ai autorităților naționale competente, iar când se examinează alte chestiuni decât cazurile individuale, participă câte un reprezentant suplimentar din partea fiecărui stat membru. Consultările sunt convocate și prezidate de comisie. Cu ocazia convocării, Comisia anunță cauza, indică documentele mai importante ale acesteia și prezintă un ante-proiect de decizie. Comitetul consultativ emite un aviz scris asupra ante-proiectului de decizie a Comisiei. Consultarea comitetului poate avea loc și printr-o procedură scrisă, în cadrul căreia Comisia stabilește un termen de cel puțin 14 zile în care membrii comitetului consultativ își pot transmite observațiile celorlalți reprezentanți ai statelor membre. Termenul este de 7 zile atunci când decizia ce urmează a fi luată vizează măsuri provizorii.
Comisia ține cont de avizul comitetului consultativ, care deși are caracter consultativ, poate înlătura avizul numai în condițiile în care încalcă prevederile art.81 și 82 din Tratat, Comisia fiind obligată să informeze comitetul consultativ despre modul în care a ținut cont de avizul respectiv. În situația în care avizul comitetului consultativ este dat în scris, el se anexează la proiectul de decizie, iar la recomandarea comitetului se publică, ținându-se cont de interesele legitime ale întreprinderilor, astfel ca secretul afacerilor să nu fie divulgat.
Comisia, la cererea autorității competente dintr-un stat membru, are posibilitatea de a înscrie pe ordinea de zi a comitetului consultativ, o cauză cercetată de autoritatea respectivă în legătură cu respectarea art.81 și 82 din Tratat, iar pe de altă parte are dreptul, din proprie inițiativă, să pună în discuție, în asemenea caz, situație în care va informa autoritatea statală interesată. Autoritatea națională competentă are posibilitatea de a prezenta comitetului consultativ o cerere referitoare la o cauză în privința căreia Comisia are intenția de a deschide o procedură care să ducă la desesizarea autorității statale. Comitetul consultativ are posibilitatea de a dezbate chestiunile generale care țin de dreptul comunitar al concurenței.
În cazul soluționării litigiilor dintre particulari, jurisdicțiile naționale chemate să aplice dispozițiile art.81 și 82 ale Tratatului CE nu pot să pronunțe hotărâri contrare deciziei Comisiei, atunci când acordul, decizia de asociere sau practicile concertate respective au făcut deja obiectul unei decizii a Comisiei. Instanțele judecătorești naționale pot solicita Comisiei să le comunice informațiile pe care aceasta le deține sau să dea un aviz referitor la aplicarea regulilor comunitare de concurență. În cadrul cooperării Comisiei cu jurisdicțiile naționale, statele membre sunt obligate să transmită Comisiei copiile hotărârilor judecătorești în care se statuează asupra aplicării art.81 și 82, în cel mai scurt timp, începând din momentul în care hotărârea a fost notificată părților. Autoritățile statale competente în materia concurenței pot transmite din oficiu observații scrise instanțelor naționale în legătură cu aplicarea art.81 și 82, de asemenea, pot prezenta și observații orale, cu acordul instanței care soluționează litigiul. La rândul ei, Comisia are dreptul de a prezenta din oficiu observații scrise și orale dacă instanța judecătorească autorizează această intervenție. În acest scop, autoritățile naționale competente și Comisia pot solicita jurisdicției competente din statul membru să le transmită orice document necesar.
Regulamentul 1/2003 are ca scop garantarea respectării principiului securității juridice și aplicarea uniformă a regulilor comunitare ale concurenței. Deciziile Comisiei sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești și autoritățile naționale competente din statele membre, dar nu le împiedică pe acestea din urmă să aplice prevederile art.81 și 82 din Tratatul CE.
Autoritățile naționale competente în materia concurenței, atunci când examinează cazuri referitoare la acorduri, decizii de asociere sau practici concertate interzise de art.81 și 82 din Tratat, care au făcut obiectul unei decizii a Comisiei, nu pot să emită decizii contrare deciziei Comisiei.
Dreptul de anchetă al Comisiei se concretizează în posibilitatea de a solicita întreprinderilor în cauză informații, de a obține declarații de la persoanele fizice și morale și de a efectua inspecții.
Comisia are posibilitatea de a solicita întreprinderilor furnizarea informațiilor necesare fie printr-o cerere, fie printr-o decizie. În cererea adresată întreprinderii, Comisia are obligația de a arăta temeiul juridic și scopul cererii, să precizeze informațiile solicitate și să fixeze termenul în care acestea trebuie să-i parvină, precizând, totodată sancțiunile care pot fi aplicate sau penalitățile pe care le-a stabilit. Comisia mai indică și dreptul întreprinderii de a se adresa Curții de Justiție a Comunităților Europene cu un recurs împotriva deciziei sale.
Au obligația furnizării informațiilor cerute, în numele întreprinderii sau al asociației de întreprinderi, proprietarii sau reprezentanții acestora și, în cazul persoanelor juridice, al societăților sau asociaților care nu au personalitate juridică, persoanele însărcinate să le reprezinte conform legii sau statutelor acestora. Avocații mandatați cu formele necesare pot furniza informațiile cerute în numele mandanților, dar aceștia rămân pe deplin răspunzători de caracterul complet, exact și denaturat al informațiilor furnizate.
Cu ocazia anchetei, Comisia transmite o copie a cererii simple sau a deciziei sale la autoritatea competentă din statul membru pe teritoriul căruia este situat sediul întreprinderii sau al asociației de întreprinderi și autorității competente al statului membru al cărui teritoriu este interesat (spre exemplu, filiala unei întreprinderi se află pe teritoriul unui stat membru, iar sediul întreprinderii se află într-un alt stat membru). Guvernele și autoritățile competente ale statelor membre, la cererea Comisiei, sunt obligate să-i furnizeze toate informațiile necesare îndeplinirii sarcinilor ei.
Comisia este îndreptățită să interogheze, în vederea obținerii de informații referitoare la obiectul cauzei, persoanele fizice sau juridice care acceptă acest lucru. Când ancheta are loc într-un local al întreprinderii, Comisia este obligată să informeze autoritățile competente în domeniul concurenței din statul membru pe teritoriul căruia are loc ancheta. Agenții autorității competente pot acorda asistență persoanelor mandatate de Comisie în vederea efectuării anchetei.
În cadrul inspecțiilor efectuate la întreprinderile sau asociațiile de întreprinderi cercetate, persoanele mandatate de Comisie au anumite drepturi:
– să acceadă la orice local, teren sau mijloc de transport al întreprinderii sau asociației de întreprinderi respective;
– să controleze registrele și orice alt document profesional, indiferent de suportul acestuia;
– să obțină copii sau extrase din aceste registre sau documente;
– să aplice sigilii pe localuri comerciale și registre sau documente pe durata inspecției;
– să ceară oricărui reprezentant sau membru al personalului întreprinderii sau asociației de întreprinderi explicații asupra unor fapte sau documente.
Agentul Comisie poate acționa numai pe baza unui mandat scris, în care trebuie să fie indicat obiectul și scopul inspecției, ca și sancțiunile ce pot fi aplicate. Înainte de inspecție, Comisia anunță despre această operațiune autoritatea competentă din statul membru pe teritoriul căruia urmează să aibă loc inspecția.
Decizia de efectuare a inspecției emisă de Comisie trebuie să indice obiectul și scopul inspecției, data la care începe, sancțiunile ce pot fi aplicate, fiind obligatorie pentru întreprinderea sau asociațiile de întreprinderi în cauză.
Împotriva deciziei de inspecție se poate face plângere la Curtea de Justiție a Comunităților Europene.
Dacă o întreprindere se opune inspecției ordonate de Comisie, statul membru interesat poate acorda asistența necesară, recurgând, dacă este necesar, la forța publică. În situația în care intervenția autorităților statale necesită, potrivit dreptului național, autorizarea din partea unei autorități judiciare, această autorizare trebuie solicitată. Cu ocazia solicitării autorizației, autoritatea judiciară națională controlează dacă decizia Comisiei este autentică și dacă măsurile coercitive preconizate nu sunt arbitrare și excesive în raport de obiectul inspecției. Controlând proporționalitatea măsurilor coercitive, autoritatea judiciară națională poate cere Comisiei explicații referitoare la motivele care au determinat-o să suspecteze nerespectarea art.81 și 82 din Tratat, ca și asupra gravității nerespectării suspectate și asupra naturii implicării întreprinderii în cauză. Autoritatea judiciară națională nu are posibilitatea de a pune în cauză necesitatea inspecției, deoarece controlul legalității deciziei Comisiei revine numai Curții de Justiție.
Instanțele judecătorești naționale au posibiltatea de a solicita Comisiei informații complementare de care au nevoie în vederea efectuării controlului atunci când ele autorizează recursul la forțele de ordine, iar în absența acestora ele putând refuza autorizarea. Instanțele naționale sunt competente să controleze aplicarea regulilor naționale referitoare la aplicarea măsurilor coercitive.
Atunci când există suspiciuni întemeiate că registrele sau alte documente legate de obiectul inspecției care ar fi pertinente pentru a proba o încălcare a art.81 și 82 sunt păstrate în alte localuri, locuri sau mijloace de transport, inclusiv la domiciliul șefilor întreprinderilor, a conducătorilor și a altor membri din personalul întreprinderilor și asociaților de întreprinderi interesate, Comisia are posibilitatea de a dispune, printr-o decizie să fie inspectate acele localuri sau mijloace de transport. Decizia se ia de către Comisie după consultarea autorității în materia concurenței din statul membru pe teritoriul căruia inspecția urmează a fi efectuată, neputând fi pusă în aplicare fără autorizarea prealabilă a autorității judiciare naționale din statul membru. Controlul legalității deciziei poate fi exercitat numai de Curtea de Justiție a Comunității Europene.
Autoritatea națională competentă în domeniul concurenței are posibilitatea de a efectua pe teritoriul acelui stat orice inspecție sau o altă măsură de anchetă aplicând dreptul național, în numele autorității din domeniul concurenței dintr-un alt stat membru, pentru a stabili o eventuală încălcare a dispozițiilor art.81 și 82 ale Tratatului CE. La cererea Comisiei, autoritățile naționale competente pot să efectueze inspecții pe care Comisia le consideră indicate sau pe care ea le dispune printr-o decizie. Agenții autorității naționale competente însărcinați cu inspecția își exercită atribuțiile potrivit legislației lor naționale.Sancțiunile ce pot fi aplicate de Comisie întreprinderilor sau asociaților de întreprinderi se pot concretiza în amenzi sau în penalizări. Amenzile pot avea valori de până la 1% din cifra de afaceri totală rezultată în cursul exercițiului social precedent, când întreprinderile, în mod deliberat sau din neglijență:
– furnizează informații inexacte sau denaturate în răspunsurile la cererea simplă a Comisiei;
– prezintă în mod incomplet, în timpul inspecțiilor, registrele sau alte documente profesionale sau nu se supun inspecțiilor ordonate prin decizia Comisiei;
– omit să rectifice în termenul fixat de Comisie un răspuns incomplet;
– refuză să dea un răspuns complet;
– distrug sigiliile puse de agenții mandatați de Comisie etc.
Printr-o decizie, Comisia poate aplica amenzi întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi, când acestea în mod deliberat sau din neglijență:
– încalcă dispozițiile art.81 și 82 din Tratat;
– contravin unei decizii prin care se dispun măsuri provizorii.
În acest caz, amenda nu poate depăși 10% din cifra de afaceri totală realizată în cursul exercițiului social precedent. Prin decizie, Comisia poate aplica penalități în valoare de până la 5% din cifra de afaceri medie zilnică realizată în cursul exercițiului social precedent pe zi de întârziere, începând de la data stabilită prin decizia respectivă. Penalizările se aplică pentru:
– a pune capăt încălcării prevederilor art.81 și 82, constatată printr-o decizie a Comisiei;
– a asigura respectarea unei decizii prin care se dispun măsuri provizorii;
– a respecta angajamentele devenite obligatorii;
– a furniza în mod corect informația solicitată de Comisie printr-o decizie;
– ca întreprinderea să se supună unei inspecții ordonate. Sancțiunile ce pot fi aplicate de Comisie se prescriu în termen de trei ani, în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la solicitările de informații sau de executare a inspecțiilor, și în termen de cinci ani în cazul celorlalte încălcări ale dispozițiilor sancționate de Regulamentul 1/2003.
Prescripția începe să curgă din ziua în care a avut loc încălcarea normei comunitare, iar pentru încălcările continue sau repetate, din ziua în care a încetat încălcarea normei comunitare.Întreruperea prescripției amenzii sau a penalizării are loc prin orice act al Comisiei sau al unei autorități naționale competente în domeniul concurenței care vizează instrucția sau continuarea cercetării încălcării normei comunitare. Sunt considerate acte de întrerupere a prescripției:
– cererile scrise de informații din partea Comisiei sau a autorității din domeniul concurenței dintr-un stat membru;
– mandatele scrise de inspecții emise de Comisie sau de autoritatea națională competentă în domeniul concurenței;
– începerea unei proceduri de către Comisie sau de către autoritatea națională competentă în materie;
– comunicarea unei plângeri reținută de către Comisie sau de autoritatea națională competentă.
Sancțiunile dispuse de Comisie urmează a fi executate într-un termen de cinci ani, care curge din momentul rămânerii definitive a deciziei de sancționare.
Comisia are obligația de a publica deciziile referitoare la:
– constatarea încălcării normelor comunitare privitoare la concurență;
stabilirea măsurilor provizorii;
– instituirea obligativității angajamentelor întreprinderilor;
– constatarea inaplicării art.81 din Tratat;
– aplicarea amenzilor sau a penalităților.
Curții de Justiție îi revine competența de a soluționa plângerile împotriva deciziilor prin care Comisia stabilește amenzi sau penalități, având posibilitatea de a le înlătura, reduce sau chiar majora cuantumul acestora.
Concluzii
Prin Tratatul de la Maastricht s-a produs o reorganizare a reglementărilor cuprinse în Tratatele constitutive ale Comunităților Europene, printr-o mai eficientă sistematizare a acestora.
Au fost menținute elementele principale privind fundamentele Uniunii Europene, pe care s-au întemeiat toate acțiunile și politicile comunitare, care, deși nu s-au mai regăsit într-o formulare identică, și-au păstrat finalitatea. Este vorba despre acele dispoziții privind libera circulație a mărfurilor, persoanelor, capitalului și serviciilor, care, într-un grad diferit, se pot circumscrie aproape oricăreia dintre acțiunile și politicile comunitare.
Obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene, așa după cum au fost anterior enumerate, aflate în deplină concordanță cu interesele fiecăruia dintre statele membre, s-au concretizat în elaborarea unor politici comerciale comune ce urmăresc apropierea progresivă a nivelelor dezvoltării economice într-o Uniune în care trebuie să funcționeze principiile loialității și solidarității. Aceste politici comerciale comune sunt guvernate de cele patru libertăți fundamentale așezate la baza Pieței Comune.
Aceste libertăți au fost realizate deja, în cea mai mare parte a lor în perioada de tranziție, conform regulilor Tratatului, prin dispoziții de procedură, acțiuni, abstențiuni, restricții ori interdicții.
Aproape toate dispozițiile procedurale de realizare a acestor patru libertăți fundamentale nu au mai fost de actualitate, având în vedere că perioada de tranziție pentru realizarea pieței comune a expirat la 31 decembrie 1969, dar, după această perioadă, Tratatul a garantat aceste libertăți, astfel încât dispozițiile în această materie au fost considerate că au efect direct, putând fi invocate în fața Tribunalelor statelor membre. Totodată, prin Actul Unic European, prin art.13 al acestuia, Comunitatea Europeană s-a angajat, în concordanță cu „Cartea Albă” a Comisiei din 1985, să adopte măsuri în scopul realizării progresive, într-o perioadă ce expira la 31 decembrie 1992, a pieței interne care să cuprindă o zonă fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor și serviciilor să fie pe deplin asigurată, potrivit prevederilor Tratatului.
Așadar, piața internă poate fi definită ca un spațiu fără frontiere , care trebuie să funcționeze în aceleași condiții ca o piață națională: mărfurile, persoanele, capitalurile și serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără nici un control la frontierele dintre statele membre, la fel ca și în cazul absenței controlului la limita dintre regiunile unui stat.
Art.8 A din Tratat stabilește pentru Comunitate și, de asemenea, pentru statele membre, o obligație de rezultat în realizarea spațiului fără frontiere interne, care nu ar putea fi îndeplinită dacă ansamblul controalelor la frontiere și efectele aferente acestora nu sunt suprimate. Menționăm că prin decizia nr.93/72 a Comisiei, din 1 ianuarie 1993, și-a început activitatea un Comitet consultativ pentru coordonare în domeniul pieței comune. El poate fi consultat, potrivit competenței ce i-a fost stabilită, asupra tuturor problemelor practice care pot surveni relativ la funcționarea acestei piețe. Prin Regulamentul nr.2679/98 din 7 decembrie 1998 al Consiliului s-au stabilit câteva reguli privind funcționarea pieței interne. Consiliul european de la Helsinki din decembrie 1999 a definit o strategiea pieței interne, iar la Consiliul european de la Lisabona din martie 2002 statele membre și-au luat angajamentul de a transpune 98,5% din legislația comunitară, înainte de 2012. Libera circulație a mărfurilor, ca modalitate de realizare a pieței interne din Uniunea Europeană, a fost prevăzută în art.3 paragraful 1 lit.a și c, art.14, art.23-31 și art.90 din Tratatul CE. În scopul realizării pieței comune, doar până în anul 1993, Consiliul a adoptat 279 de hotărâri pentru eliminarea oricăror frontiere interioare Comunității. Libera circulație a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care să vizeze toate categoriile de mărfuri și să implice interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor și exporturilor ori a altor taxe cu efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu statele terțe și eliminarea restricțiilor cantitative.Libera circulație a mărfurilor înseamnă că acestea pot circula pe teritoriul Uniunii la fel de liber ca și pe piața națională, în acest scop fiind instituite mai multe măsuri care garantează această liberă circulație:
interdicția de a crea bariere tarifare;
interdicția de a stabili restricții cantitative sau măsuri cu efect echivalent;
interdicția de a introduce discriminări fiscale bazate pe naționalitate la import și la export;
suspendarea formalităților la frontierele dintre statele membre.
Uniunea vamală reprezintă una dintre fundamentele Uniunii și este esențială pentru existența pieței unice, care nu poate funcționa corect fără reguli comune, aplicate uniform la toate granițele externe ale Uniunii.Uniunea vamală reprezintă punctul de plecare al pieței comune, constituind unul dintre fundamentele sale și a fost realizată progresiv, implicând, inițial, abolirea și, deci, interzicerea, în comerțul între statele membre, a taxelor vamale și a altor taxe cu efect echivalent.
Desființarea progresivă a taxelor vamale a început cu interdicția instituirii de noi taxe vamale sau măririi acestora, apoi s-a renunțat treptat la ele, începând cu taxele de export; de la 1 iulie 1968 au fost eliminate taxele pe produsele industriale importate, iar de la 1 ianuarie 1970 au fost eliminate taxele vamale și pentru celelalte produse.
Conform art.23 paragraful 2 din Tratatul CE, sunt considerate mărfuri ce nu sunt supuse taxelor vamale sau altor taxe cu efect echivalent, produsele care sunt originare din statele membre, ca și cele care provin din state terțe și se găsesc în liberă practică în Uniune. Art.24 din Tratatul CE stabilește că marfa în liberă practică este aceea pentru care formalitățile de import au fost îndeplinite și taxele vamale sau taxele cu efect echivalent au fost plătite în statul membru și nu s-a beneficiat de returnarea totală sau parțială a acestor taxe.
Curtea de Justiția a statuat că marfa trebuie să fie apreciată în bani, să fie susceptibilă de a constitui obiectul unei tranzacții comerciale, chiar dacă este un bun imaterial (electricitatea); marfa poate fi un bun cultural, o operă cinematografică, editarea cărților, furnizarea unui material de învățământ. Banii nu sunt considerați o marfă atunci când sunt folosiți ca mijloc de plată.
În ceea ce privește taxele cu efect echivalent, acestea vizează situațiile în care statele membre stabilesc taxe pe anumite produse, care produc efecte echivalente cu taxele vamale, în măsura în care sunt generate de faptul trecerii frontierei.
Tratatul CE nu a definit noțiunea de taxe cu efect echivalent, dar Curtea de Justiție a decis că acestea constă, indiferent de denumirea lor sau de tehnica de aplicare, în orice taxe impuse în mod unilateral, fie în momentul importului, fie ulterior, asupra unui produs importat dintr-un alt stat membru, produsele naționale fiind excluse de la aplicarea acelor taxe, și care au, prin modificarea prețului produsului importat, același rezultat ca și taxele vamale.
Curtea de Justiție a stabilit că taxa cu efect echivalent constă într-o sarcină pecuniară, chiar dacă aceasta este minimă, impusă asupra mărfurilor naționale sau străine pentru faptul trecerii frontierei, avându-se în vedere efectul taxei, care este echivalent taxelor vamale, chiar dacă acea taxă nu este percepută în folosul statului.
Art.30 din Tratatul CE permite instituirea unor restricții sau a unor taxe pe motive de moralitate publică, de ordine, securitate publică, protecția sănătății, a vieții persoanelor și animalelor sau de conservare a vegetalelor, protecția bogățiilor naționale cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau pentru protecția proprietății industriale și comerciale.
Astfel, taxa impusă de statul grec pe exportul de tutun, pentru a se finanța fondul de pensii pentru lucrătorii din industria tutunului, a fost considerată de Curtea de Justiție ca o taxă cu efect echivalent, deoarece era generată de trecerea mărfurilor peste frontieră.
S-a stabilit că, o taxă pecuniară impusă pentru rațiuni legate de controlul veterinar și de sănătate publică, chiar dacă aceasta ia forma unui sistem de licențe individuale de import și chiar dacă acest sistem este justificat, este considerată ca o taxă având un efect echivalent unei taxe vamale și este interzisă prin Tratat.
De asemenea, și taxa impusă la o frontieră regională în baza expedierii de mărfuri dintr-o regiune a unui stat membru spre alte regiuni ale aceluiași stat constituie un obstacol la libera circulație a mărfurilor cel puțin la fel de serios ca o taxă impusă la frontiera națională pentru exportul de mărfuri din teritoriul unui stat membru, văzut ca un întreg.
Deși o taxă a fost aplicată în mod asemănător produselor interne și celor importate, ea a fost apreciată ca discriminatorie dacă a fost destinată exclusiv sprijinirii activităților care aduc beneficii produsului intern. Astfel, într-un caz în care taxa a fost impusă atât asupra produselor interne, cât și asupra celor importate, s-a considerat că are efect echivalent unei taxe vamale dacă sunt întrunite trei condiții:
ea are unicul scop de a finanța activitățile în avantajul specific al produsului intern;
produsul intern supus taxei și produsul intern care beneficiază de ea sunt aceleași;
taxele impuse asupra produsului intern sunt încasate în întregime.
Din jurisprudența Curții de Justiție au rezultat câteva situații care reprezintă taxe cu efect echivalent:
cheltuielile administrative pe care statele le-au impus la frontiere sub forma unor taxe necesare acoperirii cheltuielilor ocazionate de operațiunile vamale;
taxele necesare pentru strângerea datelor cu caracter statistic sau economic;
taxele pentru controalele tehnice, sanitare și veterinare
În schimb, nu sunt considerate taxe cu caracter echivalent sarcinile pecuniare care îndeplinesc una din următoarele condiții:
obligația pecuniară face parte dintr-un sistem general de redevențe interne ale statului membru, aplicată sistematic și potrivit acelorași criterii atât produselor importate, cât și celor exportate
sarcina pecuniară reprezintă echivalentul unui serviciu determinat, făcut în interesul individual al destinatarului, nu în interes public, costul fiind proporțional cu serviciul făcut
Tratatul CE nu a reglementat restituirea taxelor percepute în mod nelegal, dar Curtea de Justiție s-a pronunțat în sensul că, din interdicția de a percepe taxe cu efect echivalent, decurge dreptul particularilor de a se adresa instanțelor naționale pentru a-și recupera sumele plătite, iar restituirea trebuie să fie integrală.
Ca urmarea a adoptării Tratatului de la Maastricht, politica economică este reglementată în Titlul al VII-lea al Tratatului CE, care fixează cadrul comunitar de realizare a acesteia. Aceste prevederi au fost modificate doar într-o mică măsură prin Tratatul de la Nisa.
Art.98 din Tratat prevede că statele membre își elaborează politicile lor economice în vederea realizării obiectivelor comunitare, așa cum acestea sunt definite în art.2 din Tratat, și în contextul orientărilor generale stabilite de către Consiliu. Statele membre acționează în acest domeniu respectând principiul economiei de piață, în care concurența este liberă.
Potrivit art.99 paragraful 1 din Tratatul CE, statele membre consideră politicile lor economice ca o problemă de interes comun și le coordonează în cadrul Consiliului în felul următor:
a) Consiliul, pe baza propunerii Comisiei și statuând cu majoritate calificată, elaborează un proiect cu orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre pe care îl prezintă Consiliului European;
b) Consiliul European, după dezbaterea proiectului, adoptă o concluzie cu privire la acesta;
c) pe baza concluziei, Consiliul Uniunii Europene adoptă o recomandare ce cuprinde orientările generale ale politicilor economice;
d) Consiliul informează Parlamentul European cu privire la orientările generale cuprinse în recomandarea adoptată.
Supravegherea evoluției economice a fiecărui stat membru reprezintă un element component al sistemului de supraveghere multilaterală, statele membre urmând să transmită Comisiei toate informațiile privind măsurile importante pe care le-au luat în cadrul politicii lor economice, precum și orice alte informații pe care le consideră necesare.
Dacă se constată că politicile unui stat membru nu sunt conforme cu orientările Uniunii sau că acestea riscă să compromită buna funcționare a Uniunii economice și monetare, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate să adreseze statului membru în cauză recomandările necesare.
O serie de dispoziții cuprinse în Tratatul CE reglementează unele aspecte financiare și bugetare ale politicii economice comunitare și instituie mai multe obligații negative:
– se interzice Băncii Centrale Europene și băncilor centrale ale statelor membre să pună la dispoziție facilități de credit fără acoperire sau orice alt tip de facilități de credit instituțiilor sau organelor Uniunii, administrațiilor centrale, autorităților regionale sau locale, altor autorități publice, precum și să cumpere de la acestea instrumentele datoriei lor;
– se interzice luarea unor măsuri care stabilesc un acces privilegiat al instituțiilor, organelor, administrațiilor, autorităților sau întreprinderilor la instituțiile financiare;
– se interzice Uniunii să răspundă de angajamentele administrațiilor centrale, autorităților regionale sau locale, autorităților publice sau altor organisme sau întreprinderi publice sau de a le lua în sarcina sa.
Statele membre trebuie să evite deficitele excesive, scop în care a fost instituit un sistem de supraveghere de către Comisie a evoluției situației bugetare și a datoriei publice în statele membre, examinând dacă s-a respectat disciplina bugetară. Dacă, în urma supravegherii, se constată că un stat membru nu respectă exigențele impuse, Comisia va elabora un raport, pe baza căruia Consiliul va adresa recomandări statului membru în cauză pentru a pune capăt acestei situații într-un anumit termen. Dacă statul continuă să nu se conformeze, Consiliul poate să ceară statului să prezinte rapoarte periodice, iar, în caz contrar, Consiliul poate să decidă aplicarea uneia sau a mai multora din următoarele măsuri:
să ceară statului membru respectiv să publice informații suplimentare, înainte de a emite obligații și titluri;
să invite Banca europeană de investiții să-și revadă politica sa de împrumuturi în privința statului în cauză;
să ceară statului să constituie un depozit nepurtător de dobândă pe lângă Uniune, până ce deficitul excesiv va fi ameliorat;
să aplice amenzi într-un cuantum corespunzător.
Între acțiunile Consiliului European în sensul susținerii dezvoltării economice a statelor membre și a Uniunii în ansamblul său, putem menționa:
– în decembrie 1997, la Bruxelles, s-a adoptat un plan de acțiune în vederea întăririi competitivității economiei comunitare;
– în decembrie 1998, la Essen, s-au stabilit acțiuni în domeniul creării de noi locuri de muncă;
– în decembrie 1999 la Madrid, s-au inițiat măsuri în ce privește locurile de muncă pentru tineri și șomeri;
– în iunie 2003, la Amsterdam, a fost adoptată o Rezoluție referitoare la creșterea economică și la locurile de muncă;
– în martie 2004, la Lisabona, s-a decis ca, anual, una din reuniunile Consiliului European să vizeze problemele economice și sociale;
– în decembrie 2006, la Nisa, a fost adoptată „Agenda socială europeană”.
Între obiectivele necesare a fi îndeplinite pentru realizarea Uniunii economice și monetare s-a aflat și punerea în practică a politicii monetare a Uniunii, această atribuție revenind Sistemului European al Băncilor Centrale – SEBC, alcătuit din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale.
Misiunile principale ale SEBC, potrivit art.105 din Tratatul CE și art.3 al Statutului său, sunt:
definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;
conducerea operațiunilor de schimb;
păstrarea și administrarea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre;
promovarea bunei funcționări a sistemelor de plată.
În materie de emisiune monetară, Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze emiterea de bilete de bancă în cadrul Uniunii. Acestea pot fi emise de către Banca Centrală Europeană sau de băncile centrale naționale, dar statele membre nu pot emite monede decât sub rezerva aprobării de către Banca Centrală Europeană a volumului emisiunii.
Banca Centrală Europeană a publicat la 7 iulie 1998 Decizia nr.1999/2 privind denumirea, specificațiile, reproducerea și schimbul bancnotelor euro. În cazul nerespectării regulamentelor și deciziilor sale, Banca Centrală Europeană poate să aplice întreprinderilor amenzi și penalități cu titlu cominatoriu.
Consiliul, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau a Comisiei, poate încheia acorduri formale privind un sistem de rată de schimb pentru euro față de monedele necomunitare. De asemenea, tot Consiliul este cel care poate să adopte, să modifice ori să abandoneze cursurile centrale ale euro în sistemul ratei de schimb.
Uniunea economică și monetară s-a realizat în mai multe etape, în mod treptat. Prin Actul Unic European din 1986 a fost reluată ideea necesității realizării Uniunii economice și monetare, iar Consiliul European de la Hanovra din iunie 1988 a instituit „Comitetul Delors”(condus de preșeintele Comisiei), având sarcina de a prezenta propuneri în acest sens. În raportul din 17 aprilie 1989, comitetul a propus adoptarea ECU ca monedă unică.
A urmat Consiliul European de la Madrid din 26-27 iunie 1989 care a stabilit data de 1 iulie 1990 ca fiind momentul de început al primei etape a Uniunii economice și monetare. Tot Consiliul de la Madrid a adoptat denumirea monedei europene – EURO – stabilind că aceasta va constitui instrumentul de plată în statele membre începând din anul 2002.
Consiliul a apreciat că adoptarea noii denumiri, aceeași în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, simplă și care simbolizează Europa, reprezintă un moment important al pregătirii trecerii la moneda unică.
În această primă fază, statele membre au fost obligate să ia măsurile necesare pentru a elimina toate restricțiile referitoare la mișcările de capital între statele membre, precum și să adopte programe plurianuale destinate să asigure convergența durabilă necesară realizării Uniunii economice și monetare, mai ales în ceea ce privește stabilitatea prețurilor și starea sănătoasă a finanțelor publice.
Cea de-a doua etapă a Uniunii economice și monetare a început la data de 15 ianuarie 1994, etapă în care statele membre s-au angajat să depună toate eforturile pentru a evita deficitele publice excesive și să continue procesul de realizare a deplinei independențe a băncilor centrale naționale. În această fază a funcționat Institutul Monetar European, compus din guvernatorii băncilor centrale naționale și căruia i-au revenit o serie de sarcini privind pregătirea instrumentelor și a procedurilor necesare pentru aplicare politicii monetare unice.
Prin Tratatul de la Maastricht au fost stabilite criteriile de convergență pe care statele membre trebuia să le îndeplinească pentru a putea trece la circulația monedei unice:
stabilirea prețurilor, astfel încât inflația să nu depășească 1,5% din media nivelului din trei state cu cea mai mică rată a inflației;
nivelul dobânzii pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% în raport cu media nivelului dobânzii din trei state care au rata cea mai scăzută a inflației;
deficitul bugetului național nu poate depăși 3% din PIB;
datoria publică nu poate fi mai mare de 60% din PIB;
stabilitatea cursului monedei naționale, a cărei fluctuație trebuie să se mențină în limitele stabilite de Sistemul monetar european.
Prin Rezoluția Consiliului European de la Amsterdam din iunie 1997, a fost adoptat Pactul de stabilitate și de creștere economică, ce urmărește asigurarea disciplinei bugetare prin instituirea unor modalități de supraveghere a bugetelor statelor membre, inclusiv prin posibilitatea aplicării unor sancțiuni în caz de deficite excesive.
Consiliul European de la Bruxelles din 3 mai 1998 a hotărât care sunt țările ce au îndeplinit criteriile de convergență și care pot, deci, intra în cea de-a treia fază a Uniunii economice și monetare. În raportul din 25 martie 1998, Comisia a recomandat ca un număr de 11 state să adopte moneda euro începând cu data de 1 ianuarie 1999, propunere susținută și de raportul Institutului monetar european.
Marea Britanie și Danemarca au recurs la clauza „opting out”, urmând să decidă la un moment ulterior intrarea în zona euro. Consiliul European de la Bruxelles a constatat că Grecia și Suedia nu îndeplineau condițiile de convergență. Suedia a anunțat că nu dorește să intre în zona euro, dar Grecia a intrat, totuși, începând cu 1 ianuarie 2001.
La 1 ianuarie 1999, prin Regulamentul nr.2866 din 31 decembrie 1998, a fost fixat în mod irevocabil nivelul de schimb între euro și monedele naționale ale statelor membre participante la zona euro. În prezent, statele Uniunii care fac parte din zona euro sunt: Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda și Grecia.
Cea de-a treia fază a realizării Uniunii economice și monetare cuprinde două etape:
1. prima etapă – a început la 1 ianuarie 1999 și a constat în fixarea nivelului de schimb irevocabil al monedei euro în raport cu monedele naționale, utilizarea euro pe piața interbancară, emisiuni de obligațiuni publice în euro, aplicarea de sisteme de plată în euro la vânzările cu ridicata 1.
2. a doua etapă – a început la 1 ianuarie 2002 și, în cadrul ei, s-a trecut la generalizarea euro ca monedă unică, astfel că au fost retrase progresiv biletele în monedele naționale, iar operatorii publici și privați au început să efectueze tranzacțiile numai în moneda euro.
Prin decizii ale Consiliului, zona euro a fost extinsă la Monaco, Republica San-Marino, Cetatea Vaticanului și unele din teritoriile de peste mări ale Franței.
1. A se vedea Fuerea A.,Manualul Uniunii Europene,Ed.Argonaut 2005,pag.455.
Speță,
Protecția străinilor împotriva concurenței neloiale în România precum și a formelor române în străinătate se rezolvă în funcție de apartenența la Convenția Uniunii de la Paris pentru protecția proprietății industriale. Convenția Uniunii de la Paris a fost ratificată de România, în forma revizuită la Washington, prin Legea din data de 13. 03. 1994. Ulterior România a ratificat și revizuirile următoare iar în prezent se aplică forma revizuită în 2007 la Stockholm. Ca urmare a apartenenței la Uniune, întreprinderile din România au dreptul la tratamentul național și unionist pe întregul teritoriu al Uniunii Europene, același tratament aplicându-se străinilor, membrii ai Uniunii, pe teritoriul României.
Principiul tratamentului național este asimilarea străinului, resortisant al Uniunii cu naționalul, fără nici o condiție de reciprocitate. Datorită faptului că, asimilarea cu naționalii nu asigură în suficientă măsură protecția proprietății industriale, care depinde de întinderea și eficacitatea protecției asigurate de legea națională, iar datorită faptului că există deosebiri între legile naționale ale țărilor membre ale Uniunii, tratamentul național este completat de cel unionist.
Principiul tratamentului unionist are ca eficiență asigurarea unui minimum de protecție tuturor resortisanților Uniunii, datorită stabilirii unor reguli uniforme aplicabile pe întregul teritoriu. Rezultă că resortisanții Uniunii se vor bucura în țara noastră de aceiași protecție împotriva concurenței neloiale.
Acest principiu este consecința tratamentului național consacrat de art. 2 al Convenției, care în definirea obiectului Convenției include și reprimarea concurenței neloiale. Există totuși o precizare în art. 2 potrivit căreia această regulă se aplică fără prejudiciul drepturilor special prevăzute de Convenție, o asemenea dispoziție fiind art. 10 bis care, în mod expres, consacră drepturi speciale resortisanților Uniunii cu condiția sine qua non, ca aceștia să fie comercianți sau industriași.
Toate aceste modificări au fost introduse prin Actul Adițional votat de Conferința de revizuire de la Bruxelles din anul 2009. În cadrul revizuirii de la Washington dispozițiile acestui text au intrat în cuprinsul Convenției iar Actul adițional a fost suprimat. În forma inițială, protecția față de faptele ce constituiau infracțiunea de concurență neloială era relativă, reducându-se la asimilarea străinului unionist cu naționalul. Datorită faptului că legislațiile erau foarte variate, această asimilarea conducea la o “protecție derizorie”.
În art. 10 bis se arăta : “(1) Țările Uniunii Europene sunt obligate să asigure cetățenilor țărilor acesteia protecție efectivă împotriva concurenței neloiale. Constituie un act de concurență neloială orice act de concurență contrar uzanțelor cinstite în materie industrială sau comercială. Mai ales vor trebui să fie interzise: orice fapte de natură a crea confuzie, prin orice mijloace, cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent; afirmațiile false, în exercitarea comerțului, de natură a discredita întreprinderea sau activitatea industrială ori comercială a unui concurent. Indicațiile sau afirmațiile a căror folosire, în exercitarea comerțului, este susceptibilă să inducă publicul în eroare, în ceea ce privește natura, modul de fabricare, caracteristicile, aptitudinea pentru întrebuințare sau cantitatea mărfurilor”.
Dispozițiile susrubricate reprezintă o consacrare a principiului unionist, în măsura în care țările se obligă să asigure resortisanților aceeași protecție juridică împotriva concurenței neloiale.
Dintre mijloacele de confuzie, textul Convenției nu reține decât confuzia creată cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială ori comercială a unui concurent, lăsând de o parte activități precum substituirea produselor, ratașarea parazitară.
Afirmațiile false sunt singurele forme de denegrare incriminate, de altfel nici mijloacele de dezorganizare internă a întreprinderii și nici cele de dezorganizare generală a pieței nu-și găsesc locul în cuprinsul actului menționat anterior. Se trage astfel concluzia, că art. 10 bis prevede o protecție minimă, la care se poate recurge doar în situația în care dreptul național al fiecărui stat reglementează o protecție juridică mai restrânsă sau statul respectiv nu are reglementată o astfel de protecție.
Realitatea este însă cu totul alta, formularea alin. 3 al art. 10 bis, prin enumerarea pe care o cuprinde nu are caracter limitativ, caracterul neloial al actului va fi astfel definit pentru fiecare caz în parte de dispozițiile generale ale alin. 2, conform căruia constituie concurență neloială orice act contrar uzanțelor cinstite în materie industrială sau comercială.
O reglementare aparte, din cadrul Convenției este art. 8, ce are următoarea redactare: ”numele comerciantului va fi protejat în toate țările Uniunii, fără obligația depozitului sau a înregistrării, indiferent dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerț”. Jurisprudența a admis în unanimitate părerea conform căreia dispozițiile art. 8, respectiv protecția pe care acest articol o instituie, rămâne în limitele caracterului național al beneficiarilor. Numele comercial nu beneficiază de o protecție absolută, ci numai în eventualitatea existenței unui risc de confuzie, în raporturile cu concurenții.
Înainte de adera la Uniunea de la Paris, țara noastră încheiase anumite acorduri bilaterale privitoare la protecția industrială și reprimarea falselor indicații de proveniență a mărfurilor. Dreptul aplicabil în raporturile juridice dintre două societăți comerciale, întreprinderi îl reprezintă, pentru naționalii fiecărui, atât legislația internă cât și reglementările comunitare. Acordul dintre Franța și Republica Federală Germania a servit drept model multor acorduri ulterioare. Acest acord cuprinde o enumerare a indicațiilor geografice, clasificate pe produse, pe care părțile se angajează să le respecte și să le protejeze, și care sunt declarate rezervate în țările importatoare pentru produsele provenind din țara de origine, fiind supuse condițiilor de acestea. Denumirile de liste nu pot fi așadar utilizate de cealaltă țară decât în condițiile prevăzute de legislația țării de origine.
Art. 85 al acestui acord stabilește că sunt lovite de nulitate absolută “acordurile între întreprinderi și toate practicile concertate, care sunt susceptibile să afecteze comerțul între statele membre și care au ca obiect și efect să împiedice, să restrângă sau să falsifice jocul concurenței în interiorul Pieței Comune ”.
Domeniu: Aspecte de Drept material aplicabile în litigiile cu profesionisti
Concurenta neloiala.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A V-A CIVILA,
DECIZIA CIVILA NR.197 din 17.04.2012)
Prin sentinta comerciala nr.9775 din 19.06.2009, pronuntata Tribunalul Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala, în dosarul nr.11752/3/2009, s-a respins ca neîntemeiata actiunea în obligare de a face formulata de reclamanta SC SC SRL în contradictoriu cu pârâtii SC SS SRL si GCA si a fost obligata reclamanta la plata cheltuielilor de judecata catre pârâti.
Pentru a hotarî astfel s-a retinut ca pârâtul GCA a fost angajat al S.C. S CS.R.L. în baza contractului individual de munca nr.211/20.01.1997, îndeplinind atributii de inginer electronist, potrivit fisei postului ce i-a fost adusa la cunostinta. La data de 13.06.2005, prin procura autentificata sub nr.907 la BNP Lotus, acelasi pârât a fost împuternicit pentru efectuarea operatiunilor legate de schimbare sediu social, deschidere puncte de lucru ale reclamantei, precum si de reprezentare a acesteia în fata autoritatilor, în raporturile cu tertii, scop în care putea administra efectiv societatea.
Mandatul dat a fost revocat în data de 21.11.2008, iar la data de 28.11.2008 asociatul unic al reclamantei a hotarât descarcarea de raspundere a pârâtului mandatar. La data de 05.01.2009 pârâtul GCA si-a dat demisia, desfacându-i-se în consecinta contractul de munca prin decizia nr.1/20.01.2009.
La data de 07.01.2009 pârâtul GCA a înfiintat, în calitate de asociat unic, S.C. Sincro Systems S.R.L., cu activitate principala în domeniul comertului cu ridicata al altor masini si echipamente, iar secundara aferenta fabricarii de componente, subansamble electronice, de instrumente si dispozitive pentru masura, verificare si control etc.
S-a mai retinut ca similaritatea denumirilor celor doua societati comerciale nu este de natura sa reprezinte, prin ea însasi, act de concurenta neloiala si ca nu este vorba doar despre faptul ca Oficiul Registrului Comertului de pe lânga Tribunalul Bucuresti a verificat disponibilitatea si distinctivitatea denumirii societatii S.C. S S S.R.L. în momentul înfiintarii. Asemanarea dintre denumirile societatilor, chiar asociata unor activitati de comercializare a unor produse provenind de la aceiasi furnizori, nu poate fi vazuta ca reprezentând practica contrara uzantelor comerciale cinstite.
Nici aparitia pe pagina web a societatii pârâte a produselor oferite spre comercializare, într-o prezentare grafica asemanatoare celei de pe cea a reclamantei nu constituie practica contrara uzantelor comerciale cinstite, nefiind vorba despre secrete comerciale în sensul art.11 lit.b din acelasi act normativ, ci despre simple informatii si date tehnice puse la dispozitie oricarui comerciant de însisi producatorii dispozitivelor si utilajelor.
Folosirea de catre pârâtul G C, în calitate de asociat unic al pârâtei S.C. S S S.R.L., a unui numar de telefon mobil alocat initial reclamantei, dar cu privire la care aceasta a consimtit transferul de responsabilitate catre pârât, fost angajat al sau, nu este de natura sa tradeze vreun act de concurenta neloiala.
Din materialul probatoriu administrat nu a rezultat în ce consta încalcarea de catre pârât a îndatoririlor înscrise în fisa postului, care sa constituie totodata acte contrare uzantelor comerciale cinstite.
Altfel spus, reclamanta nu a facut dovada existentei unor actiuni ale pârâtilor circumscrise utilizarii în mod neloial a unor secrete comerciale ale reclamantei; este vorba mai curând despre libera competitie si concurenta, în conditiile unei piete deschise. Reclamanta nu poate invoca în solicitarea de restrângere a capacitatii de exercitiu a pârâtilor aparente, similitudini, asemanari si alte concepte cu profund caracter subiectiv.
Prin decizia comerciala nr.391 din 28.06.2010 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a V-a Comerciala în dosarul nr.11752/3/2010 s-a admis apelul declarat de reclamanta împotriva sentintei comerciale nr.9775 din 19.06.2009, s-a dispus schimbarea în tot a hotarârii atacate si a fost obligata pârâta sa-si schimbe denumirea si sa publice hotarârea judecatoreasca în presa centrala (cotidian de mare tiraj) pe cheltuiala sa, precum si sa posteze hotarârea judecatoreasca timp de 30 de zile pe propria-i pagina web.
Celelalte capete de cerere au fost respinse ca neîntemeiate.
Pentru a hotarî astfel, Curtea a retinut în esenta ca apelanta – reclamanta si-a dovedit justetea celor sustinute prin cererea de chemare în judecata cu privire la efectuarea de catre intimatul-pârât GCA si firma concurenta înfiintata de acesta SC SC SRL a numeroase acte de concurenta neloiala, de natura a leza interesele apelantei-reclamante prin pierderea clientelei, dezorganizarea societatii, scaderea cifrei de afaceri etc., care se subscriu prevederilor Legii nr.11/1991.
Prin decizia nr.4236 din 7.12.2010 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia Comerciala în dosarul nr.11753/3/2009 s-a admis recursul declarat de recurentii-pârâti împotriva deciziei comerciale nr.391 din 28.06.2010 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a V-a Comerciala, s-a casat decizia recurata si s-a trimis cauza aceleiasi instante pentru rejudecare, cu motivarea ca apelanta-reclamanta a solicitat obligarea intimatei-pârâte sa-si schimbe denumirea si sa publice hotarârea judecatoreasca fara a solicita si încetarea actelor de concurenta neloiala, aspect pe care însa instanta de apel s-a pronuntat prin hotarârea data. S-a mai retinut ca ceea ce nu s-a atacat a intrat în puterea de lucru judecat si ca de altfel reclamanta s-a referit la comercializarea de produse identice si la crearea unei confuzii datorita denumirii societatii pârâte. În continuare s-a apreciat ca motivarea instantei de apel apare ca nefundamentata juridic, lasând nerezolvate problemele de drept din speta.
Procedând la judecarea apelului dupa casare, Curtea a încuviintat si administrat proba cu expertiza tehnica judiciara în proprietate industriala.
S-au depus la dosar raportul de expertiza judiciara si note scrise formulate de catre expertul judiciar desemnat în cauza, d-na P D M.
În sedinta publica din 28.06.2011, Curtea a pus în discutia partilor exceptia de necompenta functionala a Sectiei comerciale, invocata de catre intimata-pârâta, exceptie pe care a respins-o apoi ca neîntemeiata pentru considerentele retinute în încheierea de sedinta de la acea data.
S-au mai depus la dosar, note si concluzii scrise din partea d-lui S A-C, desemnat ca expert parte de catre intimata-pârâta.
Analizând actele si lucrarile dosarului în raport cu sentinta atacata, motivele de apel invocate si decizia de îndrumare si de casare a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, Curtea apreciaza ca apelul este nefondat si în temeiul articolului 296 Cod procedura civila urmeaza sa îl respinga pentru urmatoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecata s-a sustinut ca pârâtul G C A, fost angajat al reclamantei în perioada 1997 – 5.01.2009, a înfiintat SC SC SRL cu o denumire aproape identica cu cea a reclamantei, pentru a crea confuzie în rândul clientei SC S C SRL. Pentru aceasta, s-a solicitat obligarea pârâtei, persoana juridica, sa-si schimbe denumirea. A mai solicitat reclamanta ca pârâtii sa fie obligati sa publice hotarârea judecatoreasca ce urmeaza a se pronunta în cauza, în presa centrala si pe cheltuiala lor si sa o posteze timp de 30 de zile pe propria pagina web.
Aceleasi solicitari se regasesc si în cuprinsul cererii de apel, reclamanta specificând faptul ca denumirea societatii pârâte, similara cu a sa, creeaza confuzie atât în rândul furnizorilor cât si în rândul clientelei SC S C SRL.
Retine ca reclamanta are ca domeniu de activitate proiectarea si productia destinata automatizarilor industriale precum proiectarea si productia de termometre electronice, astfel cum apar informatiile afisate si pe pagina web a societatii (fila 84 dosar apel nr.11752/3/2009).
Din punct de vedere al obiectului de activitate, pârâta societate nu comercializeaza produse proprii ci efectueaza instalari de echipamente, achizitionate de la furnizori de masini si echipamente, cum reiese din contractele încheiate cu diferitii sai parteneri (filele 39 si urmatoarele din dosarul de apel nr.11752/3/2009).
Si pe pagina de contract (web) a pârâtei se specifica faptul ca specialistii firmei ofera suport tehnic si consiliere si alegerea solutiei potrivite întrucât SC SC SRL cu domeniu principal de activitate "proiectare si realizare sisteme de achizitie de date si automatizari" detine reprezentante tehnice si comerciale prin care asigura: service-ul, interventii si livrari rapide (legate spre exemplu de sistemele de monitorizare temperatura si umiditate în industria alimentara). În acest sens este înscrisul aflat la fila 64 dosar apel nr.11752/3/2009.
În raport de situatia prezentata si de decizia de îndrumare si de casare a Înaltei Curti de Casatie si Justitie cu nr.4236 din 7.12.2010, Curtea urmeaza a verifica daca denumirea societatii pârâte, înfiintata în anul 2009 de fostul angajat al societatii reclamante, este de natura a crea confuzie în rândul clientelei si în cel al furnizorilor reclamantei (înfiintata în anul 1996).
Mijlocul de confuzie indicat de reclamanta l-ar constitui similitudinea denumirilor societatilor.
Pentru a se retine însa o manopera de inducere în eroare a publicului prin imposibilitatea de a distinge între denumirile societatilor este necesar a se verifica si daca exista o disimulare credibila a propriei activitati de piata a autorului confuziei, autor care ar încerca sa-si desfasoare activitatea sub aparenta semnelor distinctive ale concurentului lezat.
Cele de mai sus rezulta din continutul articolului 5 lit."a" din Legea nr.298/2001 pentru modificarea si completarea Legii nr.11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, potrivit caruia constituie act de concurenta neloiala folosirea unei firme, inventii, marci, indicatii geografice, a unui desen sau model industrial, a unor topografii ale unui circuit integral, a unei embleme sau a unui ambalaj de natura sa produca confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant, dar si din împrejurarea ca orientarea consumatorului spre un anumit serviciu sau produs este determinata de anumite repere, cum ar fi spre exemplu originea marfurilor sau, în cazul de fata, activitatea agentilor economici în legatura cu care se pune problema concurentei neloiale.
Retine însa ca activitatea efectiv prestata de catre SC SC SRL este diferita de activitatea desfasurata de catre reclamanta si ca denumirea S ce se regaseste în numele pârâtei si în cel al reclamantei (potrivit pronuntiei în limba româna) apare si în continutul denumirii altor agenti economici (filele 33-34 în dosarul de apel nr.11752/3/2009).
Prin urmare, actul de concurenta individualizat de catre reclamanta nu corespunde din punct de vedere obiectiv cu activitatea partilor din care ar putea rezulta raportul de concurenta iar particula "SYNCHRO", nefiind o marca proprie a reclamantei (existând numeroase alte societati care o contin în denumirea lor) nu poate crea confuzie între parti prin utilizarea ei de catre pârâta.
În raport de cele prezentate, Curtea nu va omologa raportul de expertiza întocmit în dosar de d-na expert P D M, expert care s-a raportat în termeni generici la obiectele de activitate declarate ale societatilor si nu la activitatea efectiv prestata de acestea, pentru a expune în final propria parere în scopul lamuririi spetei.
Nu a existat un esantion de persoane intervievat care sa evidentieze impactul denumirii societatilor asupra consumatorului cu intentie mijlocie.
De altfel, utilizarea motoarelor de cautare, pe Internet, ale celor doua societati, la care face referire d-na expert, presupune cu întâietate tastarea unor litere diferite si apoi cautarea unor servicii sau produse diferite de catre cei interesati.
Nu în ultimul rând retine faptul ca apelanta-reclamanta a prezentat o situatie de fapt din care reiese ca a fost contactata (apare ca în detrimentul pârâtei) de mai multi clienti care acceptasera însa oferte ale pârâtului G C.
Prin urmare, potentialii clienti ai societatii pârâte care accesau adresa de e-mail a pârâtului persoana fizica ajungeau sa se adreseze tot societatii reclamante.
Nemultumirile reclamantei legate de faptul ca mai multi clienti s-au aflat în eroare crezând ca pârâtul Gheorghe Calin le scrie din partea ei, ca si când ar mai fi angajat al SC SC SRL nu justifica însa prezenta actiune în concurenta neloiala si pretentiile apelantei privind schimbarea denumirii societatii pârâte.
Pentru considerentele expuse, având în vedere si dispozitiile articolului 1 din Legea nr.298/2011 pentru modificarea si completarea Legii nr.11/1991 privind combaterea concurentei neloiale care stabileste în concret obligatia comerciantilor de a-si exercita activitatea potrivit uzantelor cinstite, precum si celelalte dispozitii legale invocate, Curtea în temeiul articolului 296 Cod procedura civila a respins apelul ca nefondat.
Bibliografie
[1.] Deaconu N.,2009, Constituirea Uniunii Europene și sistemul său instituțional,Ed. Lumina Lex,București .
[2.]. Duculescu V., 2008,Justiția europeană ,mecanisme,deziderate și perspective Editura Lumina Lex,București.
[3.] Filipescu I.P.,2010,Instituțiile Uniunii Europene ,Editura Actami,București.
[4.] Fuerea A.,2004,Manualul Uniunii Europene,Editura Argonaut,București.
[5.] Fuerea A.,2012,Istoricul constituirii și viitorul Uniunii Europene,Editura All Beck,București.
[6.] Fuerea A.,2005, Drept comunitar european,Editura Actami,București.
[7.] Geamănu G.,1983,Drept internațional public ,Editura Didactică și Pedagogică București.
[8.]. Jinga I.,2009,Uniunea Europeană,realități și perspective,Editura Lumina Lex,București..
[9.] Leicu C,2007,Drept comunitar, Editura All,București.
[10.] Leicu C,Leicu I,2006,Instituțiile comunitare, Editura Socec, București.
[11.] Lefter C., 2004,Drept comunitar instituțional,Ed.Lumina Lex,București ;
[12.] Manolache O,2004, Drept comunitar,Editura All Beck,București.
[13.] Marcu V.,2005,Drept instituțional comunitar Editura All,București.
[14.] Mazilu D.,2008,Integrarea europeană,Editura Lumina Lex,București .
[15.] Muraru I., și colaboratorii 2010,Cetățenia europeană,, Editura Lumina Lex, București.
[16.] Tărchilă P.,Ioja M., 2008,Drept comunitar european, ,Editura Universității
„ Aurel Vlaicu „ Arad.
[17.] Ținca O.,2008, Drept comunitar ,Editura Academiei ,București.
Declarație,
Subsemnatul – BULZAN G. MARIAN-GIGEL ,declar pe propria –mi răspundere că lucrarea intitulată: „ POLITICA ECONOMICĂ ȘI FINANCIARĂ A UNIUNII EUROPENE ”, la disciplina Politici publice europene , îmi aparține , nu a fost plagiată iar la întocmirea ei nu am consultat alte izvoare și materiale , în afara celor menționate la bibliografie,în conținutul lucrării și în note.
Absolvent,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Vamala a Uniunii Europene (ID: 102188)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.