Politica de Securitate Nationala a Romaniei

Universitatea din Bucuresti

Facultatea de Administratie si Afaceri

Politica de securitate nationala a Romaniei

STUDENT : Paun Alin Ionut MC, anul I

Bucuresti 2016

Introducere

Intr-o lume dinamica si complexa aflata in plin proces de globalizare, politica de securitate joaca un rol esential in securitatea nationala si internationala. Intr-un astfel de context, securitatea fiecarei tari se bazeaza pe capacitatea de reactie si adaptare, dar in special pe capacitatea de anticipare. Prin politica de securitate intelegem ansamblul tutror proceselor care stau la baza strategiilor de securitate. Pentru ca o politica de securitate sa fie formulata coerent, este nevoie de analiza tuturor riscurilor atat interne cat si externe, iar mai apoi formularea strategiilor de securitate, alocarea bugetelor etc. In ansamblu, lumea continua sa fie puternic conflictuala, motoarele conflictelor operand atat in domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distributie a acestora si la piete, cat si in cel al diferentelor de identitate de natura etnica, religioasa, culturala sau ideologica. In acest context, conflictele regionale si cele interne ar putea fi mai frecvente, pe cand un conflict militar armat de mare amploare este putin probabil sa se intample. O deosebita importanta in politica de securitate este prevenirea tuturor celor mentionate mai sus.

Securitatea nationala este un proces socio-politic complex intretinut prin demersuri de natura politica, economica, sociala, juridica, informationala, sociala, militara care are drept finalitate starea de securitate fundamentala pe ordinea de drept. Aceasta defineste lipsa primejdiilor pentru natiune, comunitati sociale, fiind exprimata prin: dezvoltare economica durabila si prosperitate pentru cetateni,exercitarea neingradita a drepturilor si libertatilor cetatenesti, prevenirea si contracararea agresiunilor socio-politice.

Conform Piramidei lui Maslow, nevoia de securitate este situata la baza piramidei imediat dupa nevoile fiziologice. Din acest lucru rezulta ca securitatea este o nevoie esentiala oamenilor, fara de care bunastarea populatiei ar fi afectata. Atat din punct de vedere social, economic, psiholigic, militar etc., securitatea este un factor important din viata de zi cu zi a cetatenilor si trebuie sa i se acorde o deosebita importanta.

Definirea politicii de securitate nationala

Politica de securitate nationala este cadrul in care este descris modul cum o tara asigura securitatea statului si a cetatenilor. Aceasta este elaborata sub forma unui document care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrina.

Politica de securitate se refera atat la prezent cat si la viitor pentru ca defineste interesele natiunii si stabileste liniile de actiune pentru a face fata amenintarilor prezente si viitoare si pentru a gestiona evolutiile favorabile. Securitatea este un concept menit sa defineasca, sa apere si sa promoveze valorile, interesele de securitate ale natiunilor, comunitatilor sociale si cetatenilor acestora. Politica de securitate defineste modalitatile de aplicare a principiilor doctrinei de securitate asumate de o entitate socio-politica. Aceasta exprima optiunile de securitate ale administratiei publice si se fundamenteaza prin dezbatere publica. De asemenea, este dependenta de ideologiile si doctrinele pe suportul carora se construieste sistemul si regimul politic.

Politica de securitate este viabilă dacă încorporează cerințele politicilor instituționale, publice și sociale. În orice mediu de securitate, soluțiile la problemele de interes comun sunt abordate, de regulă, în cadru național și regional. Acesta impune statelor, forțelor politice, organizațiilor guvernamentale, non-guvernamentale sau civice, conducătorilor politici și reprezentanților diferitelor mișcări politice să-și asume răspunderea directă pentru securitatea comună. Aceasta face ca politică de securitate să fie, în același timp, instituțională, publică și socială.

Politicile instituționale, se aplică instituțiilor politice, administrative și judecătorești și, în funcție de obiectivul lor principal se disting: politici constitutive: care urmăresc crearea de instituții noi, cu competențe materiale în domeniul securității; politici reformatoare: care au în vedere reforme administrative în domeniul securității; politici reglatoare: care stabilesc reguli sau statute în domeniul securității.

Politicile publice oferă ansamblul de măsuri materializate sub forma unui program de acțiune guvernamentală. Acestea urmăresc să producă schimbări favorabile pentru întreaga societate sau pentru o anumită parte a populației în anumite contexte de securitate. Ele generează cadrul general de acțiune, cu reguli orientative pentru domeniul securității, cu precădere sub forma politicii externe, politicii economice, politicii forței de muncă, politicii protecției mediului etc.

Politicile sociale se exprimă printr-un ansamblu de mijloace întrebuințate de stat și de comunitățile organice și spirituale pentru corijarea inegalităților sociale, considerate ca inacceptabile din punct de vedere al justiției sociale.

Necesitatea politicii de securitate

În primul rând, pentru a constitui un cadru cuprinzător, politica de securitate națională necesită o analiză aprofundată a tuturor amenințărilor la adresa securității naționale. Amenințările interne și externe au fost vreme îndelungată tratate separat, dar actualmente politica de securitate tinde din ce în ce mai mult spre o evaluare complexă a condițiilor interne și internaționale, în egală măsură. Aceste politici ar trebui elaborate cu participarea tuturor structurilor guvernamentale cu răspunderi în domeniul securității; este de dorit ca structurile internaționale și neguvernamentale relevante să fie de asemenea implicate.

În al doilea rând, politica de securitate națională poate juca un rol pozitiv în armonizarea contribuțiilor aduse de numărul crescând de actori din domeniul securității, printre care cei de nivel național, autoritățile locale, comunitatea de afaceri (de exemplu, pentru protejarea infrastructurii vitale), diverse organizații ale societății civile, precum și instituțiile regionale și internaționale. Centralizarea procesului de elaborare a politicii, astfel încât aceasta să includă contribuții venite din surse diferite, poate duce la o înțelegere comună a conceptului de securitate.

În al treilea rând, politica de securitate națională dă o orientare politică diverșilor actori implicați în securitatea națională. Politica de securitate națională oferă repere pentru alinierea deciziilor operaționale la obiectivele pe termen lung și scurt ale politicii naționale. Centralizarea permite folosirea optimă a resurselor și evitarea discrepanțelor, redundanțelor și deficiențelor în procesul de elaborare și punere în practică.

Necesitatea ca un stat să-și elaboreze o politică de securitate națională coerentă și detaliată rezultă, în principal, din următoarele motive:

să dea guvernului statului respectiv posibilitatea de a aborda toate amenințările într-o manieră coerentă

să crească eficiența sectorului de securitate prin optimizarea contribuțiilor tuturor structurilor responsabile din acest domeniu

să construiască consensul pe plan intern

Procesul de elaborare a politicii de securitate națională trebuie să aibă drept premise primatul valorilor, intereselor și necesităților sociale față de cele de grup socio-politic. Acestea obligă puterea politică:

să fundamenteze și să realizeze cadrul legislativ și instituțional dezirabil apărării, protejării și promovării valorilor, intereselor și necesităților de securitate;

să construiască și să întrețină mediul socio-politic necesar funcționării democrației și asigurării prosperității generale, comunitare și individuale;

să dimensioneze componenta militară a securității în concordanță cu valorile, interesele și necesitățile de securitate, cu riscurile și amenințările prognozabile, precum și cu resursele disponibile;

să asigure integrarea statului național în structuri de securitate viabile și să promoveze o politică de bună-vecinătate și de relații echitabile cu toate statele lumii.

Fundamentele politicii de securitate nationala

În bună măsură din cauza lumii în care trăim și soluțiilor proiectate pentru problemele sale, securitatea națională continuă să-și demonstreze complexitatea. Mediul de securitate se află într-o continuă remodelare și schimbare. Pentru provocări noi, se cer soluții noi, care să răspundă realităților. De aceea asigurarea securității naționale reprezintă un proces continuu și complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relații și interdependențe, destinat promovării intereselor și obiectivelor de securitate ale statului, societății și cetățeanului.

Ideologia puterii politice constituie liantul orientării comportamentului cetățenilor în domeniul elaborării și asigurării securității. Ideologia definește, pe fond, modul de guvernare, natura sistemului economic, obiectivele dezvoltării sociale, servind drept punct de plecare pentru elaborarea programelor de acțiune ale partidelor.

Ideologia puterii politice constituie liantul comunicațional dintre așa-numita „clasă politică” aflată la putere, organizațiile neguvernamentale, societatea civilă și cetățeni, care, declarativ, sunt beneficiarii măsurilor și acțiunilor politice întreprinse.

Valorile politice asumate de puterea politică sunt create și realizate în practica politică în funcție de modalitățile în care acestea răspund aspirației de organizare mai bună a relațiilor dintre membrii comunității guvernate. Orice putere politică democratică acceptă și proclamă ca valori politice generale libertatea, egalitatea, suveranitatea, dreptatea socială, ordinea, democrația, independența, patriotismul etc.

Valorile promovate de puterea politică constituie criterii de fundamentare a opțiunii politice în domeniul asigurării securității. Acestea: definesc atât valori-mijloc, cât și valori-scop pentru deciziile politice în materie de securitate; îndeplinesc rolul unor jaloane în viața politică, orientând acțiunile politice în vederea mobilizării maselor în jurul obiectivelor politicii de securitate; servesc pentru a legitima acțiunile pentru menținerea puterii politice.

Opțiunile din sfera valorilor politice sunt decisive pentru organizarea și funcționarea oricărui sistem de securitate. Valorile politice incompatibile sunt, de regulă, o sursă de tensiuni și conflicte între puterea politică și societatea administrată. Din acestea se nasc regimurile democratice sau regimurile autoritare, dictatoriale.

Cultura politică constituie un proces complex, rezultat al unui sistem de atitudini și un sistem de conduite ale actorilor puterii politice în raport cu viața politică. Acestea încorporează atât reprezentările, valorile, credințele și convingerile împărtășite, cât și opiniile și comportamentele oamenilor, instituțiilor și organizațiilor.

Decizia politică este actul de opțiune și de voință politică pentru un anumit mod de acțiune, din mai multe alternative disponibile, în abordarea securității, ca problemă de interes public. În această categorie se înscriu regulile constituționale, legile elaborate în parlament, politicile publice, deciziile privind măsurile de asigurare a securității, strategiile elaborate de grupurile care dețin puterea politică. Decizia politică reflectă, în ultimă instanță, raporturile de putere și rezultatul conflictelor și negocierilor dintre forțele sociale pentru construirea și întreținerea sistemului securității naționale.

Decizia pentru fundamentarea și elaborarea politicii de securitate este expresia gândirii exprimate în spațiul politic de către puterea politică, pe fundamentul ideologiei la care se raportează, a valorilor politice asumate și a culturi politice de care dispune.

Aceasta trebuie să aibă drept premise reperele și normele care conferă politicii de securitate valoare socială. În acest context, valoarea decidentului este dependentă de capacitatea de a se adapta la transformările din mediul de securitate, cunoștințele și experiența acumulată, factorii interni și externi care influențează/condiționează decizia, precum responsabilitatea față de consecințele acesteia.

Structura politicii de securitate nationala

Deși politica de securitate națională diferă de la un stat la altul, tendința generală este ca aceasta să constituie un document unic care abordează cel puțin trei teme/aspecte/capitole fundamentale:

a)rolul statului în sistemul internațional;

b)situațiile percepute ca favorabile sau defavorabile la nivel național și internațional;

c)răspunderile care revin celor ce aplică politica de securitate națională în situațiile menționate.

La prima temă se definește concepția statului despre sistemul internațional și despre rolul pe care statul îl joacă în acest sistem. Aceasta implică luarea în considerare a intereselor și valorilor acelui stat, a structurilor de guvernământ și a proceselor de luare a deciziilor. Rezultatul este o concepție pe termen lung cu privire la rolul și locul statului și societății în viitor.

Pentru România „securitatea națională reprezintă condiția fundamentală a existenței națiunii și a statului român și un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectivele naționale. Securitatea națională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituțională și se înfăptuiește în contextul construcției europene, cooperării euroatlantice și al evoluțiilor globale”.

La a doua tema se evaluează amenințările și circumstanțele favorabile prezente și viitoare. Teoretic, aici ar trebui incluse atât amenințările interne cât și cele externe, dar, în practică, multe politici de securitate națională se axează pe amenințările venite din afară și evoluțiile favorabile pe plan extern. Tot aici sunt abordate atitudinile politice și preferințele referitoare la partenerii internaționali în materie de securitate, ceea ce ar putea avea ca rezultat crearea de oportunități de cooperare.

În Strategia de Securitate Națională a României se arată că „riscurile și amenințările la adresa securității naționale a României sunt percepute, în primul rând, din perspectiva posturii de țară membră a Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene” iar „neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilități majore la adresa securității naționale și a capacității de acțiune pentru îndeplinirea obligațiilor internaționale asumate”. Totodată se au în vedere „riscurile și amenințările ce privesc securitatea și apărarea frontierelor, în condițiile în care segmente importante ale granițelor României constituie o parte importantă a frontierei terestre estice a celor două organizații” și mai departe se arată că „… o serie de amenințări noi, asimetrice, de natură militară și non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor psihologice, informaționale sau informatice tind să sporească sub raportul gradului de pericol și al probabilității de producere și pot afecta grav starea de securitate a cetățenilor români, a statului român sau a organizațiilor din care România face parte. Ele sunt generate preponderent de mediul internațional, dar și – într-o anumită măsură – de cel intern. (…). Principalele riscuri și amenințări, de natură politică, economică, socială și militară, capabile să pună în pericol siguranța cetățeanului și securitatea națională a României, valorile și interesele sale ca stat membru al comunității europene și euroatlantice sunt: terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele regionale; criminalitatea transnațională organizată; guvernarea ineficientă” .

La a treia temă se stabilește zona de responsabilitate a fiecărui actor care aplică politica de securitate națională. Sunt incluse aici tipul de activitate legată de securitate (apărarea teritoriului, serviciile de informații etc.) și domeniile în care fiecare este împuternicit să acționeze. Deoarece în unele țări termenul de „securitate națională” este istoric asociat cu amestecul excesiv al forțelor de securitate în afacerile interne, el poate da naștere la controverse. Contribuțiile fiecărui actor sunt adesea descrise în amănunțime, dar informațiile foarte specializate, cum ar fi structura de forțe, sunt de obicei omise și incluse în documente anexe.

Politica de securitate națională este formulată conform unei structuri standard, care include inițierea, elaborarea, reconcilierea și aprobarea.

Revizuirea este aproape întotdeauna inițiată de executiv. În unele cazuri, legislativul sau diferite structuri permanente cu răspunderi în domeniul securității pot recomanda o revizuire a politicii de securitate națională. Revizuirea se poate face în mod regulat, uneori chiar anual, dar poate fi și ocazională – exemplu în cazul Elveției.

Organul care se ocupă de elaborare este de obicei desemnat de executiv și poate fi o comisie permanentă, un organ deja existent sau unul constituit ad-hoc. În multe țări există un consiliu de securitate special pe lângă președinte (în Statele Unite, Austria, Federația Rusă), dar în altele este chiar cabinetul (în Letonia sau Canada) sau o comisie ad-hoc.

Această comisie se consultă cu toți actorii guvernamentali din domeniul securității – ministerul apărării, agenții de informații, reprezentanți ai forțelor armate, comisii legislative – și, în ultima vreme, și cu ministere care înainte nu erau asociate cu sectorul de securitate, precum agricultura, transporturile, sănătatea, imigrația și organismele de conducere din domeniul financiar. Comisia poate avea consultări și cu actori neguvernamentali, precum partidele politice, mijloacele de informare în masă, societatea civilă și mediile academice. Uneori, aceste grupuri oferă doar comentarii, dar, în multe cazuri, comisia încearcă să sintetizeze diferitele puncte de vedere prezentate într-o concepție unitară privind securitatea statului. Cu cât participanții la formularea politicii de securitate națională sunt mai numeroși, cu atât asumarea acestei politici este mai amplă și, ca atare, punerea în aplicare este mai eficientă. În Elveția s-a recurs la o abordare în doua etape pentru elaborarea ultimei politici de securitate națională: mai întâi s-a organizat o amplă consultare a tuturor factorilor socio-politici, în urma căreia a fost redactat și înaintat guvernului un raport cu caracter neangajant, cuprinzând sugestii pentru politica de securitate națională; apoi, un organism guvernamental a redactat un raport propriu, luând în considerare conținutul primului raport.

Reconcilierea se realizează prin reunirea contribuțiilor diferiților actori implicați în sectorul de securitate în faza de redactare și prin difuzarea proiectelor inițiale ale legislației încă din această fază, fie intern sau public, fie în ambele moduri simultan.

Aprobarea de către legislativ sau executiv poate fi necesară. Dacă procesul de revizuire a fost inițiat de către executiv, este puțin probabil că va avea nevoie de aprobarea legislativului, dar executivul poate opta pentru prezentarea politicii de securitate națională legislativului țării respective, pentru a fi sigur că documentul va fi susținut. Unele parlamente pot doar lua notă de politica de securitate națională, așa cum se întâmpla în Elveția, altele pot avea dreptul de a opera modificări substanțiale ale textului.

Romania stat membru al Uniunii Europene

Lumea pe care o trăim, o lume interdependentă, este din ce în ce mai complexă și adesea periculoasă, față de care cetățenii români devin tot mai conștienți. Creșterea terorismului și amenințarea cu propagarea rapidă a diverse maladii infecțioase la scară planetară sunt o provocare pentru societatea noastră și afectează sentimentul de securitate care joacă un rol primordial în calitatea vieții. Românii înțeleg această nouă realitate. Ei știu că amenințările securității individuale și ale securității publice nu sunt singurele probleme cărora țara trebuie să le facă față. De asemenea, România, în materie de securitate, trebuie să facă față acelorași provocări ca și celelalte state ale lumii. Este vorba de terorismul internațional, de proliferarea armelor de distrugere în masă, de criminalitatea organizată, de traficul de armament, de droguri, de ființe umane etc.

Pentru a răspunde acestor provocări, România duce o politică de securitate națională adecvată, în sensul că aceasta din urmă este concepută ca un cadru strategic și un plan de acțiune pentru ca guvernul să facă față amenințărilor prezente și viitoare.

Politica de securitate națională a României este stipulată cu claritate în Carta albă a securității și apărării naționale, unde se arată că „Asigurarea securității naționale a României reprezintă un proces continuu și complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relații și interdependențe, destinat promovării intereselor și obiectivelor de securitate ale statului, societății și cetățeanului”.

Pornind de aici se poate afirma că politica de securitate națională este axată pe trei interese fundamentale în materie de securitate.

În primul rând, este vorba de protejarea României și a românilor (în țară și în străinătate). În timp ce amenințările cărora este expusă țara noastră evoluează, interesele noastre în materie de securitate persistă. Interesul primordial al țării noastre în materie de securitate națională este să se protejeze pe sine și pe cetățenii săi, acasă și în străinătate. În acest scop, guvernul trebuie să protejeze nu doar securitatea fizică a românilor, ci și valorile lor fundamentale și principalele instituții ale statului.

În plus, guvernul are responsabilitatea de a apăra țara împotriva amenințărilor la adresa suveranității sale, ce merg de la intrarea ilegală până la incursiunile în apele noastre teritoriale.

De altfel, guvernul are obligația să ofere ajutor românilor ce muncesc în afara țării sau călătoresc în străinătate. În plus, prezența internațională a României poate face ca teritoriul său să fie o țintă, de exemplu, pentru organizațiile teroriste. Prin urmare, este imperativ ca instituțiile abilitate ale statului să ia măsuri de securitate eficace pentru a proteja cetățenii români aflați în străinătate atât în misiuni oficiale (diplomați, militari etc.), cât și la muncă sau în excursii.

Al doilea interes al României în materie de securitate este de a se asigura că țara nu reprezintă o sursă de amenințări ce vizează pe aliații săi. De altfel, România este percepută, acum, de aliații săi, dar și de celelalte state, nu ca un consumator, ci ca un generator de securitate în regiune și în lume.

Datorită relațiilor de interdependență ce caracterizează lumea contemporană, este imposibil ca țara noastră să se pună la adăpost de riscurile și amenințările de securitate. Evenimentele petrecute în lume în ultimii ani, la adresa securității naționale, regionale și internaționale au demonstrat că orice stat al lumii poate deveni ținta unor amenințări de securitate. De aici, necesitatea colaborării statelor pentru a lupta concertat împotriva acestor amenințări.

Cel de-al treilea interes de securitate al României privește contribuția țării noastre la securitatea internațională. România contribuie la securitatea internațională, chiar atunci când interesele noastre în materie de securitate nu sunt direct afectate. Ca urmare a evoluției mediului internațional de securitate, numărul amenințărilor externe ce ar putea avea o incidență asupra securității naționale a României a crescut totuși. Datorită dublului său statut – membru NATO și UE -, România este implicată în activități de combatere a terorismului internațional, a crimei organizate, a traficului de droguri etc. De aceea, ea poate deveni oricând ținta unor atacuri teroriste sau a altor tipuri de amenințări de securitate. Prin urmare, este absolut necesar ca ea să-și asigure atât instrumentele proprii de răspuns la aceste amenințări, cât și cele obținute prin apelul la structuri regionale (de exemplu, ale UE) și internaționale (de exemplu ale NATO).

La baza acestor interese stau valorile pe care România și cetățenii săi le promovează atât pe plan intern, cât și extern, întrucât nu există un conflict între aceste valori și angajamentele privind securitatea națională. România, ca stat membru al Uniunii Europene, manifestă un atașament profund față de democrație, de primordialitatea dreptului, a respectului drepturilor persoanei și al pluralismului. Modul nostru de viață este bazat pe deschiderea la nou, la inovații și la acceptarea opiniilor celorlalți, precum și pe respingerea absolută a intoleranței, a extremismului religios și a violenței. Desigur, pe plan intern, România nu se confruntă cu manifestări ale extremismului religios sau cu violența unor grupuri etnice față de altele. Totuși, unele încercări de separare a unor zone pe criterii etnice sunt, dacă se iau în calcul manifestările etnicilor maghiari de a obține autonomia teritoriilor în care ei formează populația majoritară.

Securitatea națională are ca scop să preîntâmpine amenințările ce riscă să mineze securitatea statului sau a societății. Aceste amenințări, în general, pot fi îndepărtate, printr-o acțiune concertată a instituțiilor competente ale statului, pentru că indivizii și colectivitățile nu au capacitatea de a le face față prin propriile mijloace. Totodată, securitatea națională este strâns legată de securitatea personală și de securitatea internațională. Dacă cele mai multe infracțiuni criminale, de exemplu, sunt susceptibile să amenințe securitatea personală, ele nu au, în general, aceeași capacitate pe care o are terorismul sau formele criminalității organizate de a mina securitatea statului sau a societății.

Mediul de securitate este afectat de un larg evantai de amenințări interdependente. Un număr crescând de amenințări la adresa securității internaționale au o incidență directă asupra securității naționale a României. Răspunsul dat diferă de tipul de amenințare. Amenințările complexe la care suntem expuși evoluează fără încetare. Sistemul pe care-l punem la punct trebuie să fie în măsură să reacționeze de o manieră proporțională cu amenințările actuale, fiind, totodată, capabil să se adapteze rapid la noile tipuri de amenințări. Întărirea securității noastre este, în definitiv, legată de gestionarea și de reducerea riscurilor de securitate. Aceasta se face atât prin eforturi proprii, cât și prin colaborare externă cu alte state și organizații regionale și internaționale.

Politica de securitate națională a României, ca stat membru al Uniunii Europene/UE și, în același timp de membru al NATO, este parte integrantă a politicii de securitate a Europei, mai exact Politica Externă de Securitate Comună.

În legătură cu aceste aspecte Carta albă a securității și apărării naționale prevede: „Securitatea României ca stat european nu poate fi definită și promovată decât în interiorul NATO și UE și în funcție de politicile specifice ale celor două organizații, iar această premisă a fost și este aplicată înainte de obținerea calității de membru cu drepturi depline al celor doua organizații. De asemenea, rolul României în plan global este circumscris noului statut de membru NATO, precum și unor angajamente și politici stabilite prin parteneriatele dezvoltate cu alte state, definind modalități comune de acțiune și promovare a unor interese de securitate mutual împărtășite. Nu în ultimul rând, activarea și dezvoltarea unor formate subregionale de cooperare în domeniul politic, diplomatic, militar sau economic, dezvoltarea unor proiecte transfrontaliere permit susținerea politicilor naționale într-un cadru conjugat de acțiune. Astfel, securitatea națională a României se definește la intersecția dintre supranaționalitate, multinaționalitate și regionalitate, în aceeași măsură în care reprezintă o sumă a aspectelor și proceselor interne statului și societății românești.

Toate aceste elemente nu fac parte dintr-un proces conjunctural, substanța acestuia fiind dată de necesitatea adaptării periodice la un complex de cerințe, valori și necesități naționale și internaționale. De aceea, procesul nu va fi încheiat o dată cu integrarea României în NATO și UE, ci va continua la alți parametri în interiorul acestor organizații”.

Între Politica de securitate națională a României, ca stat membru al Uniunii Europene/UE și al NATO, și Politica Externă de Securitate Comună există raporturi ce trebuie analizate pe două niveluri: general și particular.

Nivelul general, se impune a fi descris și analizat din perspectiva obiectivelor și scopurilor urmărite de cele două.

Politica Externă de Securitate Comună servește punerii în practică a rolului politic mult mai activ al UE pe scena mondială în domeniul prevenirii și soluționării crizelor și conflictelor ce se pot produce în afara frontierelor sale. Politica Externă de Securitate Comună este constituită pentru a pune de acord statutul economic deosebit de înalt al UE cu statutul său de actor politic internațional.

Practic, Uniunea Europeană își face auzit glasul în materie de securitate și apărare îndeosebi prin intermediul instrumentelor așa-zis „clasice” – economice și diplomatice. Dar lumea secolului XXI este din ce în ce mai complexă, interdependentă și dinamică sub impactul a două mari procese: globalizarea și integrarea regională. Prin urmare, soluționarea crizelor și conflictelor nu se mai poate face doar prin mijloace economice și diplomatice, este tot mai mult nevoie de un instrument militar apt să intervină prompt acolo unde este necesar pentru a preveni crizele și conflictele, a asigura pacea și stabilitatea, pe propriul continent, dar și în lume. În plus, amenințările de securitate asimetrice solicită un răspuns adecvat din partea statelor, a organizațiilor regionale și internaționale care își asumă responsabilități în acest domeniu. În acest context la nivelul UE a fost necesară elaborarea Politicii Europene de Securitate și Apărare.

Politica Europeană de Securitate și Apărare este chemată să contribuie la definirea clară și concretă a statutului și rolului de actor politic mondial al UE. Totuși, se cuvin făcute câteva mențiuni: Politica Europeană de Securitate și Apărare exclude orice formă de apărare teritorială. Prin urmare, chiar dacă există acorduri bilaterale între statele membre ale Uniunii, ele nu au nimic comun cu Politica Europeană de Securitate și Apărare. Ele se referă la asistența și sprijinul militar mutual pe care respectivele țări și le acordă în cazul unui atac militar extern asupra teritoriului lor național. Altfel spus, fiecare stat național trebuie să se ocupe direct de apărarea sa, fie în mod individual, fie într-o manieră colectivă, adică prin intermediul calității de membru al unei organizații politico-militare; Politica Europeană de Securitate și Apărare are ca obiectiv esențial promovarea intereselor de securitate și apărare ale Uniunii Europene ca entitate, și nu ale unui stat membru sau ale altuia. De altfel, Constituția Europeană are articole ce stipulează expres rolul Uniunii în materie de politică externă și de securitate comună și definește foarte clar competența Uniunii în materie de Politică Externă și Securitate Comună, indicând că sunt acoperite toate domeniile politicii externe, ca și ansamblul chestiunilor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv pregătirea progresivă a unei politici de apărare comună ce poate duce la apărarea comună/colectivă. Totodată, este prevăzut expres că „Statele membre sprijină activ și fără rezerve politica externă și de securitate comună a Uniunii într-un spirit de loialitate și solidaritate mutuală și respectă acțiunea Uniunii în acest domeniu. Ele se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibile de a-i afecta eficacitatea”. Prin urmare, aceste prevederi ca și altele din conținutul Constituției Europene sunt foarte explicite în ceea ce privește statutul și rolul Uniunii în materie de securitate a sa și a statelor membre.

În același timp, Politica Europeană de Securitate și Apărare poate însemna o specializare pe funcții militare. Aceasta se traduce printr-o contribuție diferită a statelor membre la constituirea Politicii Europene de Securitate și Apărare, desigur în raport cu potențialul lor economic, mărimea populației și evident forța militară de care dispun. De altfel, fiecare stat membru își anunță disponibilitatea în ceea ce privește contribuția cu resurse umane, materiale și financiare la constituirea Politicii Europene de Securitate și Apărare; Politica Europeană de Securitate și Apărare nu este sinonimă cu crearea unei forțe armate distincte a Uniunii Europene. Desigur, există organe de conducere și planificare militare la nivelul Uniunii, dar nu și o armată proprie. Structurile militare ce vor executa misiuni potrivit Tratatului Petersberg și a Constituției pentru Europa provin din statele membre ale Uniunii. Comitetul politic și de securitate (COPS), Comitetul militar al UE (CMUE) și statul major militar al UE (StMUE). De fapt, punerea în practică a PESA se face cu ajutorul unor actori și instrumente ale Politicii Europene de Securitate Comună; la aceste misiuni de gestionare a crizelor civile și militare se adaugă componenta prevenirii conflictelor a Politicii Europene de Securitate și Apărare. În acest scop, există capacități militare și civile pe care Uniunea Europeană le folosește la nevoie în exercitarea rolului său de actor mondial, ce și-a asumat responsabilități noi în materie de securitate, menținerea și/sau restabilirea păcii pe continent sau oriunde în lume.

Politica Europeană de Securitate și Apărare are menirea de a promova și apăra interesele generale în materie de securitate ale Uniunii Europene ca entitate economică, socială și politică. Prin aceasta, desigur, are loc și o promovare a intereselor de securitate ale statelor membre, cu atât mai mult cu cât o serie de măsuri privind securitatea europeană se iau prin consens de către acestea.

Prin urmare, se poate afirma că Politica Europeană de Securitate și Apărare, la nivel general, reprezintă un cadru de manifestare a intereselor de securitate ale statelor membre ale Uniunii. Dar, există și interese naționale în materie de securitate, care pot avea și alt cadru de manifestare decât cel oferit de Uniune prin intermediul Politicii Europene de Securitate și Apărare. Astfel, statele membre ale Uniunii au relații diverse și cu alte state și organizații regionale și internaționale, în mod individual, ceea ce se poate exprima prin interese comune într-un anumit domeniu și spațiu. De exemplu, Uniunea Europeană, ca entitate, are relații economice cu China sau altă țară, dar și un stat membru poate avea raporturi economice și de altă natură cu același stat, ca și Uniunea. De aici, necesitatea promovării intereselor naționale de securitate și într-un cadru bilateral.

La nivel particular, adică al fiecărui stat membru, interesele naționale de securitate se apără și promovează de către fiecare țară în parte. De aceea, fiecare stat dezvoltă capacități militare și civile adecvate obiectivelor și scopurilor în materie de securitate pe care și le propune. Aceasta întrucât fiecare stat membru are și o politică proprie de securitate și apărare națională pe care o promovează și prin alte mijloace și în alt cadru decât cel oferit de Uniunea Europeană.

Concluzii

Uniunea Europeană este o entitate deosebită ce joacă un însemnat rol pe scena lumii. Dimensiunile economică și diplomatică sunt foarte bine definite, spre deosebire de cea militară, în prezent în curs de formare. Este vorba, desigur, de Politica Europeană de Securitate și Apărare, ca element structural al celui de-al doilea pilon al Uniunii Europene, adică Politica Externă și de Securitate Comună.

Există cadrul instituțional adecvat promovării și dezvoltării Politicii Europene de Securitate și Apărare. În continuare se impune doar transpunerea în practică a prevederilor tratatelor semnate de către statele membre ale Uniunii.

România, ca stat membru al Uniunii beneficiază de avantajele oferite de aceasta în materie de securitate, dar își asumă și noi responsabilități la nivel continental, și nu numai.

Responsabilitățile noi, în materie de securitate și apărare, pe care și le asumă voluntar Uniunea Europeană vor duce la creșterea rolului acesteia de actor politic mondial. Implicarea activă a UE în prevenirea și soluționarea crizelor și conflictelor, precum și în promovarea democrației și prosperității și dincolo de frontierele sale devin tot mai mult o realitate. Uniunea Europeană întreține relații comerciale, culturale, politice și diplomatice cu majoritatea statelor lumii, care îi împărtășesc valorile și principiile, se manifestă tot mai activ în domeniul prevenirii și rezolvării crizelor și conflictelor de pe continent și din lume. PESA este instrumentul care îi permite un asemenea comportament internațional.

Având în vedere statutul țării noastre, de membru al UE și responsabilitățile ce decurg de aici în domeniul asigurării securității interne și internaționale, se impun a fi adoptate o serie măsuri. După opinia noastră, prioritară ar fi o sporire a operaționalizării structurilor de reacție la crize, pentru a acționa rapid și mai eficace în contextul Politicii Europene de Securitate și Apărare și al responsabilităților naționale interne, o consolidare a laturii materiale a gestionării crizelor și dezastrelor, precum și o îmbunătățire a sistemului național de protecție și avertizare a populației asupra iminenței producerii unor situații de criză.

BIBLIOGRAFIE

1. Constituția României, 1991, cu modificările și completările ulterioare – republicată în 2003.

2. Președinția României, Strategia de Securitate Națională, București, 2007.

3. Guvernul României, Carta albă a securității și apărării naționale, București, 2004.

4. *** Traité établissant une Constitution pour l'Europe, http://europa.eu.int/ constitution/download/print-fr.pdf, art.I-16 și art. III-294.

5. Werner Bauwens și Luc Reychler, Arta prevenirii conflictelor, traducere: Anda Filip și Mirela Hagiopol, București, 1996.

6. Paul Claval, Geopolitică și geostrategie. Gândirea politică, spațiul și teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, București, 2001.

7. *** Carta pentru Securitate Europeană, http://www.osce.org/docs/english.

8. *** Analiza securității internaționale, în http://www. studiidesecuritate.ro

9. *** www.globalsecurity.org

10. Alvin și Heidi Toffler, Război și antirăzboi – supraviețuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet, București, 2002.