Piata de Capital din Romania

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

MASTER : MANAGEMENT FINANCIAR-BANCAR

LUCRARE DE DIZERTAȚIE

Analiza pietei de capital din Romania

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. LEONARDO BADEA

Masterand:

IONIȚĂ MIHAELA

CUPRINS

1. PIAȚA DE CAPITAL………………………………………………………..

1.1 Noțiune………………………………………………………………….

1.2 Formele pieței de capital………………………………………………

1.2.1 Piața acțiunilor……………………………………………………

1.2.2 Piața obligațiunilor…………………………………………….…

1.2.3 Piața titlurilor de ipotecă………………………………………

1.3 Cererea și oferta de capital…………………………………………

1.4 Titlurile financiare……………………………………………………

1.4.1 Acțiunile………………………………………………………….

1.4.2 Obligațiunile……………………………………………………..

2. BURSA DE VALORI……………………………………………………….

2.1 Noțiune…………………………………………………………………

2.2 Funcțiile și rolul bursei de valori…………………………………….

2.3 Marile burse de valori………………………………………………..

2.3.1 Prezentare generală……………………………………………..

2.3.2 Burse de valori americane………………………………………

2.3.2.1 Bursa din New York……………………………………

2.3.2.2 Bursele regionale……………………………………….

2.3.2.3 Operatorii bursieri……………………………………..

3. REÎNFIINȚAREA BURSEI DE VALORI ÎN ROMÂNIA………………

3.1 Cum a funcționat bursa de valori în România………………………

3.1.1 Etape în evoluția bursei de valori………………………..

STUDIU DE CAZ : Evoluția pieței de capital la 31.12.2015

CONCLUZII……………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………

1. PIAȚA DE CAPITAL

1.1 Noțiune

Piața financiară reprezintă locul de întâlnire al cererii și ofertei de capitaluri pe termen mediu și lung1.

Piața de capital este piața titlurilor financiare cu o durată mai mare de 1 an, în care se includ instrumente ce exprimă drepturi și obligații cu o durată mai mare de 1 an.

Piața de capital are ca obiect tranzacționarea activelor financiare: acțiuni, obligațiuni, bilete la ordin, ipoteci și alte drepturi deținute asupra unor active reale2.

Activele financiare se pot grupa după diverse criterii printre care cele mai importante sunt:

I. Din punct de vedere al perioadei de valabilitate:

1) pe termen scurt (pe o perioadă mai mică de un an): titluri comerciale, bilete de depozit, bilete de trezorerie.

2) pe termen lung: acțiuni și obligațiuni.

ÎI. Din punct de vedere al venitului pe care îl aduc:

1. Active cu venituri fixe.

2. Active cu venituri variabile.

Instrumentele principale ale pieței de capital sunt:

– acțiunile

– obligațiunile

– titlurile de ipotecă

1.2 Formele pieței de capital

În mod corespunzător instrumentelor principale, piețele de capital cuprind:

1.2.1 Piața acțiunilor

1.2.2 Piața obligațiunilor

1.2.3 Piața titlurilor de ipotecă

1.2.1 Piața acțiunilor

Piața acțiunilor este piața pe care se tranzacționează acțiuni.

Acțiunile sunt titluri financiare prin care se demonstrează contribuția posesorului la capitalul social al unei societăți comerciale pe acțiuni.

Suma înscrisă pe acțiuni este valoarea sa nominală și reprezintă o parte a capitalului social al societății respective. Posesorul acțiunii primește anual o parte din profitul disponibil al societății pe acțiuni numit dividend. Acesta este direct proporțional cu profitul disponibil al societății pe acțiuni și cu numărul de acțiuni deținute în momentul încheierii exercițiului financiar, adică al întocmirii bilanțului.

Spre deosebire de alte instrumente, acțiunile nu au maturitate, durata lor de viață fiind dată de perioada în cursul căreia firma emitentă își desfășoară activitatea.

1.2.2 Piața obligațiunilor este o importantă piață a activelor financiare pe termen lung emise de firme mari, de stat sau de unitățile administrației publice.

Obligațiunea e un titlu financiar pe termen lung, care are valoare nominală egală cu suma cu care emitentul (debitorul) este creditat de către subscritor (creditor).

Piața obligațiunilor e clasificată de unii autori3 astfel:

I. După criteriul naționalității creditului și a participanților la operațiuni:

1) Piața obligațiunilor interne

2) Piața obligațiunilor străine

3) Piața euroobligațiunilor

ÎI. Din punct de vedere al emitentului putem clasifica piața de obligațiuni:

1) Piața obligațiunilor emise de firme mari

2) Piața obligațiunilor emise de stat

3) Piața obligațiunilor emise de unități ale administrației locale

1.2.3 Piața titlurilor de ipotecă este piața titlurilor financiare emise pentru a evidenția împrumuturile pe termen lung, în vederea achizițiilor de proprietăți (imobile, terenuri etc.), împrumuturile fiind garantate chiar cu proprietățile achiziționate.

Piața titlurilor de ipotecă este o componentă importantă a pieței de capital, înregistrând o amploare deosebită în țările cu economie de piață concurențială, începând cu S.U.A. Prin intermediul acestei piețe sunt finanțate majoritatea construcțiilor de locuințe, de apartamente, de sedii pentru firme etc.

1.3 Cererea și oferta de capital

Ca în orice piață și pe piața de capital se întâlnesc cererea și oferta de capital.

a) Cererea de capital se realizează prin emiterea de titluri de valoare de către societățile comerciale publice sau private, guverne, instituții financiar-bancare, societăți de asigurare.

Din punct de vedere al necesității de capital, cererea poate fi:

– structurală, concretizată în finanțarea de investiții productive, de bunuri și servicii, de creare de noi societăți, de dezvoltare a celor existente, de achiziționare de bunuri sau servicii de către persoanele fizice sau persoanele juridice.

– conjuncturală, datorată unor necesități tranzitorii, depinzând de factori legați de limitări la plafonul de credite pe piața monetară, deficite bugetare și ale balanțelor de plăți.

b) Oferta de capital e dată de investitorii deținători de resurse financiare pe care le plasează pe piața de capital prin cumpărarea titlurilor de valoare emise.

Debitorii se pot clasifica:

I. Din punct de vedere al activității economice:

– guverne centrale și locale

– întreprinderi publice și particulare

– organe interne

ÎI. Din punct de vedere al scopului urmărit, finanțarea poate fi:

– finanțarea industriei și gospodăriei comunale.

– petrol și gaze naturale.

– transport și servicii publice etc.

După anii ’70, structura cererii a fost serios perturbată de o serie de factori ce au pus la îndoială soliditatea unor împrumuturi acordate anterior, precum și solvabilitatea unor debitori.

Oferta de capital este făcută de către deținătorii de capitaluri financiare, reprezentați de organizații economice, bănci, case de economii și asigurarea populației. Tot referitor la ofertă se poate preciza că se cunosc extrem de puține lucruri cu privire la identitatea investitorilor pe piața internațională de capital. Se presupune că mulți dintre aceștia sunt persoane particulare din Europa, America Latină, Orientul Mijlociu și Extremul Orient care caută protecție față de inflație sau față de riscurile politice din propriile lor țări și plasează și reciclează capitaluri în euroobligațiuni și alte valori mobiliare îndeosebi prin băncile elvețiene.

Deși băncile elvețiene sunt cei mai mari cumpărători de euroobligațiuni (60% din fonduri), numai o mică parte a achizițiilor lor sunt destinate conturilor rezidenților elvețieni. De altfel, în ultimii ani, băncile din alte țări au început să-și extindă serviciile de consiliere în domeniul investițiilor de portofoliu, devenind cumpărători importanți de eurotitluri.

Componentele pieței de capital

În funcție de momentul în care se face tranzacția, piața de capital se divide în două segmente dependente temporal:

– primară

– secundară

Piața primară servește la prima plasare a emisiunii de valori mobiliare pentru atragerea capitalurilor financiare disponibile pe termen mediu și lung atât de pe piețele interne de capital cât și de pe piața internațională.

Procedura de emisiune a unui titlu cuprinde trei faze:

1. Pregătirea emisiunii. Emitentul nu poate fi orice societate comercială decât în anumite condiții ale legii bursei din țara respectivă, lege care limitează numărul acestora. În general acestea sunt societăți comerciale pe acțiuni, societăți anonime sau comanditare. O asemenea societate trebuie să aibă un număr de ani de existență, să prezinte ultimele bilanțuri contabile, aprobate de acționari și autorități și un raport privind realizările financiare și programul de dezvoltare propus. Decizia de emisiune se ia de către AGA.

Intermediarul emisiunii are un rol deosebit de important deoarece societatea singură nu poate acționa rapid și eficace. De aceea, de cele mai multe ori se face apel la bănci, care prin intermediul sistemului internațional propriu, formează un flux de distribuire a titlurilor emise.

Calendarul emisiunii va fi stabilit de societatea bancară aleasă drept intermediar principal, aceasta având grijă să se evite atât saturarea pieței cât și penuria de titluri.

Lansarea titlurilor

Modalitatea de lansare sunt stabilite pentru fiecare titlu în parte.

Informarea publică este o etapă nu doar necesară, dar și obligatorie stipulată de legile ce reglementează existența și funcționarea pieței primare de titluri mobiliare.

Indiferent de dispozițiile legale specifice fiecărei țări, informațiile minime ce trebuie să fie cuprinse în informare prevăd:

– prezentarea juridică și financiară a societății.

– descrierea formală a titlurilor emise.

– ultimul bilanț contabil.

Prețul de vânzare al titlurilor financiare se numește curs și este reprezentat de valoarea nominală, respectiv de suma înscrisă pe titlu, fiind un preț ferm. În anumite condiții, cursul perceput la plasarea titlurilor poate fi stabilit sub sau peste valoarea nominală, răscumpărarea urmând a fi făcută la valoarea nominală.

Printr-o asemenea operațiune de tehnică financiară se asigură mobilizarea rapidă a unor sume subscrise în favoarea unui împrumut.

Piețele secundare includ totalitatea tranzacțiilor cu valori mobiliare emise anterior. Existența pieței secundare garantează pe deținători că aceste valori mobiliare sunt negociabile, adică pot fi valorificate înainte de a aduce dobânzi și dividende.

Faptul că există o piață secundară la care clienții pot să vândă și să cumpere titluri este o garanție că aceste efecte au într-adevăr valoare, că ele se vând și se cumpără în continuare.

Piața secundară reprezintă segmentul cel mai mobil și cel mai reprezentativ pentru manifestarea neîngrădită a cererii și a ofertei de capital financiar.

Piața secundară a fost considerată o piață a tuturor piețelor. Ceea ce îl seduce pe deținătorul de titluri este negociabilitatea, posibilitatea de a le vinde oricând are nevoie de bani sau e interesat de speculațiile de la bursă. Teoria financiară modernă stipulează că pe o piață de capital prețul este cel care echilibrează cele două obiective contradictorii ce le urmăresc deținătorii de capital:

– creșterea rentabilității.

– diminuarea riscurilor.

În prezent, obținerea de venituri din plasamente este un obiectiv secundar în primul rând urmărindu-se obținerea de venituri din acțiuni speculative.

1.4 Titlurile financiare

1.4.1 Pe piața acțiunilor sunt emise și negociate mai multe tipuri de acțiuni, pe care le putem grupa după două criterii mai importante:

1. Forma de prezentare

2. Drepturile pe care le generează

1. După forma de prezentare există:

a) acțiuni nominative

b) acțiuni la purtător.

a) Acțiunile nominative au înscris numele deținătorului și pot fi transmise unei alte persoane numai prin transcrierea tranzacției într-un registru la societatea emitentă.

b) Acțiunile la purtător nu poartă nici un nume și se pot transmite fără nici o formalitate, cel care le deține fiind recunoscut ca acționar. Acțiunile nominative legate sunt cele pentru care transferul este prin statut restrâns sau chiar interzis. În S.U.A. acțiunile nominative sunt uzuale. În sistemul francez, în cazul acțiunilor nominative societatea emitentă are un drept de preemțiune al acțiunilor în termen de 3 luni de la cererea cesionarului, acesta putându-le vinde apoi altei persoane. Dar această persoană trebuie acceptată de societate, altfel aceasta având obligația de a-i vinde acțiunile în 30 de zile la valoarea cursului din ziua ofertei, neputând fi mai mică decât suma calculată la nivelul cursului din ziua realizării tranzacției.

În practică se mai întâlnesc și alte tipuri de acțiuni:

a) Acțiuni fără valoare nominală sunt cele fără indicație de valoare nominală. Cum valoarea unei acțiuni se stabilește în raport de mărimea capitalului social și cum acțiunea, spre deosebire de obligațiune nu conferă dreptul la rambursarea unei anumite sume de bani nu este absolut obligatorie fixarea unei valori nominale a acțiunii. Cu toate acestea, în numeroase țări este prescrisă o anumită valoare nominală minimală. Acțiunile fără valoare nominală nu sunt autorizate în dreptul elvețian, dar se întâlnesc frecvent în S.U.A.

b) Acțiuni noi sunt valori mobiliare emise în cursul unui exercițiu și care nu dau dreptul la un dividend întreg. Ele sunt tratate distinct la bursă și sunt înscrise la cotă pe o linie separată. Începând cu al II-lea exercițiu aceste acțiuni sunt asimilate celor vechi și generează aceleași drepturi.

Acțiunile gratuite: sunt repartizate vechilor acționari, fiind o cotă din profit.

Acțiunile populare nu constituie un tip definit de acțiuni. Este vorba de o expresie generală pentru acțiuni prin care o pătură foarte numeroasă a populației este invitată să economisească și să investească. În Germania, de exemplu, acțiuni ale societăților de stat (Volkswagen, Vebs) au fost cedate populației în condiții preferențiale.

Acțiuni SICAV care sunt achiziționate de la societăți de investiții de către micii investitori, neavizați în a aprecia corect prognoza pieței. Prețul de emisiune se stabilește prin adăugarea la cursul acțiunilor a unui procent de 4,75% reprezentând valoarea cheltuielilor de emisiune și partea ce se constituie ca fond indivizibil la dispoziția societății.

Prin specificul lor, aceste acțiuni nu sunt tranzacționate la bursă, deținătorii putându-le returna la ghișeele societății în orice moment, fapt ce are ca efect o modificare permanentă a capitalului și a titlurilor deținute.

Cursul reprezintă prețul de răscumpărare plătit acționarilor care se retrag din societate în ziua respectivă. Datorită acestui fapt, societatea de investiții plasează capitalurile disponibile în proporție de 30% în bonuri de tezaur, recunoscute pentru ușurința cu care se transformă în lichidități, pentru a satisface mai rapid eventualele solicitări ale membrilor privind răscumpărarea sumelor investite.

1.4.2 Obligațiunile sunt titluri de credit, creanțe care dau dreptul posesorului să primească anual un venit fix sub formă de dobândă. Sper deosebire de acțiuni, care dau dreptul la un câștig sub forma dividendului, adică la o parte corespunzătoare din profitul realizat de o societate, obligațiunile sunt purtătoare de dobânzi fixe, plătibile de către emitentul debitor indiferent de rezultatele obținute.

Pe piața de capital sunt emise și negociate mai multe tipuri de obligațiuni clasice (directe) grupate în funcție de două criterii:

– forma de prezentare

– condițiile de emisiune

După forma de prezentare există:

a) obligațiuni nominative

b) obligațiuni la purtător

a) Obligațiunile nominative au înscris numele deținătorului și se prezintă sub forma unui certificat nominativ și dau posibilitatea la operațiuni de transfer în registrul emitentului în schimbul unei schimbări a dreptului de creanță.

b) Obligațiunile la purtător conțin aceleași caracteristici ca și cele nominative, fiind confecționate și imprimate după norme stricte. Detașabile dintr-un carnet, titlurile sunt formate dintr-un corp principal (talon), ce reprezintă dreptul deținătorului la suma subscrisă, și din foi de cupoane, fiecare cupon menționând o dată de scadență pentru plata dobânzilor. Plata cuponului înseamnă practic achitarea dobânzii la data contractată.

După locul de contractare și condițiile de emisiune se cunosc:

a) obligațiuni interne

b) obligațiuni străine

c) euroobligațiuni

Deci, pe piețele de capital au loc operațiuni de atragere de active financiare atât prin emisiunea și plasarea de titluri străine, cât și eurotitluri, exprimate în valute, respectiv eurovalute. Din punct de vedere al formei cât și al conținutului, obligațiunile străine și euroobligațiunile sunt similare cu titlurile interne, emisiunea lor preluând cu unele particularități atât formă cât și tehnica de subscriere.

Condițiile de emisiune sunt prevăzute în prospectul de împrumut publicat cu prilejul lansării pe piață a unor asemenea tranzacții financiare. Împrumutul realizat prin emisiuni de obligațiuni este purtător de dobândă plătibilă periodic și se contractează pe termen mediu și lung.

Fiecare obligațiune face parte dintr-o emisiune totală, reprezentând capitalul împrumutat de emitentul acestor titluri. Emisiunea de împrumuturi se efectuează o singură dată, este fracționată într-un număr determinat de cupiuri de valoare egală – obligațiuni – și este subscrisă simultan de un număr de investitori, persoane fizice sau juridice. Din acest punct de vedere, emisiunea poate fi publică și particulară. Cea publică are loc în toate situațiile în care titlurile sunt oferite spre vânzare unui număr mare de investitori și pot fi negociate la bursă. Emisiunea are în schimb, pur caracter particular în cazul în care ea face obiectul unui plasament particular și e preluată de anumiți investitori sau în care titlurile nu sunt negociate la bursă.

Un împrumut realizat prin emisiunea de obligațiuni se caracterizează în principal prin următoarele elemente:

– sumă

– durată

– rata nominală a dobânzii

– prețul emisiunii titlurilor

– condițiile de rambursare.

Mărimea dobânzii este legată direct de rață dobânzii și e plătibilă în fiecare an la o dată stabilită, contra remiterii unui cupon detașabil din corpul obligațiunii. Se determină aplicând rata nominală a dobânzii la valoarea nominală a titlului emis.

Prețul emisiunii trebuie plătit de către toate persoanele care subscriu la o obligație în momentul emiterii ei. Acesta poate fi inferior valorii nominale, avantajând pe cel ce cumpără obligațiuni pentru că dobânda se plătește la nivelul valorii nominale. Obligațiunile se vând în general sub paritate, la paritate și foarte rar peste paritate.

Costul rambursării. Toate împrumuturile sunt rambursabile, iar dreptul celor ce au cumpărat obligațiunile la rambursarea creanței este garantat cu patrimoniul emitentului. Rambursarea se face cel puțin la nivelul valorii nominale a obligațiunii. Sunt cazuri când în contractul de emisiune se poate conveni rambursarea unei sume mai mari. Diferența dintre prețul emisiunii și cel de rambursare se numește „primă de rambursare”.

Modalități de rambursare. Rambursarea datoriei se poate face o singură dată la scadența împrumutului sau fracționat, an de an, la date stabilite de la început conform unui tablou de amortismente.

Emisiunea altor titluri de obligațiuni

În scopul sporirii interesului celor care economisesc, pentru a învești capitalurile disponibile în obligațiuni emise de entități publice sau private asistăm la o permanentă diversificare a formelor acestora. Alături de obligațiunile clasice, caz în care drepturile creditorilor se constituie din dobânda ce trebuie plătită de emitent plus suma de rambursat, pe piețele de obligațiuni au fost emise noi tipuri de obligațiuni. Noutatea acestor tipuri se extinde asupra a două elemente ce caracterizează obligațiunile: dobânda fixă și rambursarea datoriei.

O primă inovație a constat în renunțarea la fixitatea dobânzii anuale, cel puțin din două considerente:

– protejarea creditorului de eroziunea monedei în care e exprimată obligațiunea;

– crearea unei legături directe între expansiunea emitentului și câștigul creditorului.

Pentru realizarea acestor două deziderate s-au emis obligațiunile indexate și obligațiunile de participație.

A doua inovație s-a aplicat asupra rambursării și anume acordarea dreptului creditorului de a renunța la rata de rambursat și de a cere transformarea aceste părți din obligațiune în acțiune.

2. BURSA DE VALORI

2.1 Noțiune

Bursa este o piață pe care se oferă și se desfac, după o procedură specială, mărfuri sau valori mobiliare.

Denumirea se pare că vine de la numele unei vechi familii de hangii, Van Der Bursen care a înființat la Bruges (în Flandra), un local numit Hotel de Bourses, în holul căruia se negociau periodic metale prețioase (aur, argint, platină), precum și hârtii de valoare. Pe frontispiciul de la intrare clădirea avea sculptată în piatră trei pungi (din fr. bourses) de unde și denumirea dată localului, care în secolele XIII-XVI a servit drept loc de întâlnire pentru negustori.

În esență, noțiunea indică deci locul de întâlnire al negustorilor și oamenilor de afaceri, în sensul unui spațiu de concentrare a cererii și ofertei. Acest conținut rezultă din definițiile date în lucrările de specialitate. Astfel în cunoscuta lege română asupra burselor (legea Magearu) se arată: bursele sunt instituțiuni publice create în scopul de a reuni pe comercianți, industriași, producători, armatori, în vederea negocierii valorilor publice și private, a monedelor, devizelor, mărfurilor, productelor, închirierii vaselor și acoperirii riscurilor de tot felul.

Bursa este prin urmare o piață, dar care se particularizează prin obiectul tranzacțiilor și modul de organizare și funcționare.

Într-o lucrare din domeniul dreptului se apreciază că „bursele sunt instituții unde se negociază (se vând și se cumpără) valori mobiliare sau mărfuri după o procedură anumită și numai de anumiți intermediari sub supravegherea unei autorități”. În opinia altui autor „o bursă este o instituție legal constituită, organizată pentru tranzacții cu titluri financiare, opțiuni sau contracte futures. Ea pune la dispoziție mijloace fizice și stabilește reglementări pentru tranzacțiile ce au loc în incinta bursei”.

Formarea și afirmarea bursei exprimă însăși devenirea relațiilor de schimb, a pieței ca structură definitorie a economiei moderne. Cunoscutul istoric francez Fernard Braudel spune că „bursa este ultimul etaj al unei piețe, dar al unei piețe care nu se mai închide”. Odată cu consacrarea bursei, relațiile de schimb ajung la deplină extindere și maturizare „forțele pieței” capătă rolul central în reglarea mecanismului economic, iar economia devine o economie de piață.

Pentru a ajunge aici s-a parcurs un îndelungat proces evolutiv, în care au fost create, treptat, premisele materiale și instituționale ale bursei.

2.2 Funcțiile și rolul bursei de valori

Urmărind clasificarea piețelor de capital în piețe primare și piețe secundare, vom încadra bursa de valori în cadrul piețelor secundare de capital, în cadrul cărora se tranzacționează valori mobiliare emise deja de către societățile pe acțiuni.

Menirea să este de a concentra cererea și oferta de hârtii de valoare și de a asigura realizarea de tranzacții în mod operativ, în condiții de corectitudine și transparență. În ultimii ani, piața bursieră a intrat într-o nouă etapă a evoluției sale: în centrele bursiere consacrate s-au luat importante măsuri de modernizare vizând creșterea operativității și siguranței tranzacțiilor, iar într-o serie de țări din lumea a treia procesul de creare și consolidare a piețelor de capital se află în plin progres.

Dar rolul ei definitoriu este acela de piață secundară, dând acces publicului larg la titlurile care au fost emise, asigurând astfel un suport pentru piața primară și pentru mecanismul de funcționare a economiei. Vitalitatea economiei depinde de buna funcționare a pieței primare, deci de posibilitatea finanțării activității agenților economici, dar, pentru ca piața primară să funcționeze, adică pentru ca ea să fie credibilă și atractivă pentru deținătorii de fonduri, este necesar ca aceștia să poată oricând lichida titlurile lor și redobândi – în condițiile pieței – fondurile investite. Să poată adică trece la poziția de investitor, de deținător de fonduri.

Bursa asigură deci lichiditatea activelor financiare oferind posibilitatea vânzării titlurilor anterior cumpărate deci a transformării lor în bani. Faptul că investitorul dispune de piață unde poate să-și transforme în lichidități titlurile cumpărate, este o garanție că pentru el banii avansați vor fi recuperați desigur, la valoarea de piață.

Prin urmare, ca piață financiară, bursa îndeplinește funcția de dispecer de fonduri în economie, acționând ca un mecanism prin care fondurile trec de la cei care dispun de resurse financiare la cei care au nevoie de aceste resurse pentru finanțarea unor activități economice. În acest fel, ea asigură desfășurarea în general a circuitului economic și servește ca sistem de reglare pentru economia reală.

Piața bursieră are un rol însemnat în reorientarea și restructurarea activităților economice. Prin funcționarea acestei piețe distribuirea fondurilor pe ramuri ale economiei se realizează în raport cu gradul de atractivitate al titlurilor, iar aceasta este o reflectare a performanțelor firmelor respective, a gradului de rentabilitate precum și a modului cum acestea sunt negociate la bursă.

Deci bursa distribuie fondurile, în principiu, spre domeniile cele mai profitabile sau cu cele mai mari perspective de dezvoltare. Existența ei îi permite investitorului să renunțe la o investiție sau un plasament în care nu mai are încredere (vânzând titlurile contra bani) și să facă un plasament într-un domeniu pe care îl socotește mai rentabil.

Bursa realizează deci redistribuirea mijloacelor de finanțare în cadrul economiei, stimulând ramurile, companiile în plină dezvoltare. În plan macroeconomic aceasta contribuie la mobilitatea structurilor economice și permite modernizarea economiei, introducerea progresului tehnic. În aprecierea acestei funcții nu trebuie ignorat însă faptul că optica bursieră tinde, în anumite condiții să dea prioritate obiectivelor pe termen scurt în raport cu orientările pe termen lung, profitul financiar imediat față de realizarea de avantaje economice durabile.

Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenței dintre firme, la stimularea tranzacțiilor intercorporații. Prin dedublarea activelor reale sub formă de titluri financiare, firmele capătă, pe lângă existența lor reală, o existență financiară. Cumpărarea și vânzarea de acțiuni înseamnă practic comercializarea în parte sau în totalitate a firmelor respective. Aceasta înseamnă că o companie poate fi achiziționată prin cumpărarea titlurilor ei, că ea devine o valoare mobiliară. Acțiunile nu sunt simple „pretenții asupra unor venituri viitoare” decât dacă le privim la nivelul deținătorului individual, al acționarului anonim; concentrarea unui volum de acțiuni suficient de important este mijlocul de a controla o firmă cu caracter public. Posibilitatea achiziționării de acțiuni în bursă, inclusiv a pachetului de control al unei firme, duce la amplificarea mobilității structurilor industriale, la redistribuirea de capitaluri între diferite sectoare ale activității economice.

Ca un corolar al celor prezentate mai sus, bursa reprezintă un „barometru” al vieții economico-financiare într-o țară sau pe plan financiar, un indicator al stării lumii de afaceri, al perspectivelor economiei.

Prin acest rol al său, bursa devine un simbol al economiei de piață și obiect de interes nu numai pentru cercurile de afaceri ci și pentru establishmentul politic și, în general, pentru opinia publică.

În acest sens, indicele bursei dă expresia evoluției de ansamblu a pieței bursiere: la bursa de pe Wall Street (NYSE) se utilizează cunoscutul indice Dow Jones, la bursa din Tokyo (TSE) indicele Nikkei, iar la bursa de la Londra (LSE) indicele FT-SE30.

Mișcarea bursei – reflectată de indice – poate să arate o direcție ascendentă (o piață „sub semnul taurului” sau bull market) sau dimpotrivă, o direcție descendentă (o piață „sub semnul ursului” sau bear market), fiecare din situațiile respective, ca și mișcarea zilnică a bursei, având un ecou rapid în ansamblul vieții de afaceri. Interpretarea bursei ca un reper al lumii de afaceri trebuie să țină seama și de imperfecțiunile acesteia ca indicator economic; în anumite situații, bursa poate reflectă un optimism nefundat, o falsă promisiune de câștig, ajungându-se la desprinderea trendului bursei de situația economică reală sau chiar la poziția deschisă dintre economia financiară și cea reală (reflectată de crahul bursier). Aceasta deoarece tendința bursei este determinată nu numai de anticipări raționale, fundamentate din punct de vedere economic ci și de factori și reacții subiective.

Totodată, în aprecierea rolului bursei în activitatea economico-financiară nu putem să ignorăm amploarea consecințelor pe care le poate avea o activitate bursieră foarte intensă, riscul unei speculații incontrolabile care pot genera panică bursieră și crah.

Totuși, dincolo de „excesele” sale, bursa s-a dovedit o instituție esențială pentru funcționarea economiei de piață. Economia modernă, caracterizată prin extinderea și creșterea mecanismelor financiare, nu poate fi concepută fără bursă de valori: economia reală este reflectată de trendul bursei, iar, la rândul ei, bursa poate influența – în bine sau în rău – viața economică.

Problema crucială a pieței secundare este credibilitatea acesteia, gradul în care investitorii, lumea de afaceri în general validează mișcarea bursei. Aici ne aflăm în domeniul valorilor simbolice care au nevoie de o bază reală de afaceri, pentru a fi viabile din punct de vedere economic. Pe de o parte, dacă piața funcționează, titlurile se vând și se cumpără, căpătând astfel un suport economic, pe de altă parte, dacă titlurile se tranzacționează, ele susțin și dezvoltă piața. Dar cercul virtuos se poate transforma într-unul vicios: când piața nu merge titlurile își pierd din valoare. Când piața se prăbușește, hârtiile de valoare pot deveni simple hârtii.

În acest sens, pentru ca piața secundară să-și poată îndeplini rolul ce-i revine în economia modernă, ea trebuie să îndeplinească o serie de cerințe:

– Lichiditatea, respectiv abundența de fonduri disponibile pe de o parte și de active financiare pe de altă parte. Cu alte cuvinte, o piață lichidă este una în care există posibilitatea de a vinde și de a cumpăra în mod operativ și fără întreruperi, active financiare.

– Eficiența, respectiv existența unor mecanisme de realizare operativă, la costuri cât mai reduse a tranzacției. Costul tranzacțiilor afectează gradul de valorificare a activelor; cu cât el este mai redus, cu atât atractivitatea este mai mare, cu atât deținătorii de fonduri sunt mai interesați în a face investiții în active financiare.

– Transparența, respectiv accesul direct și rapid la informațiile relevante pentru deținătorul de active financiare. Transparența este o condiție a eficienței, pentru că ea condiționează libera concurență.

– Corectitudinea este strâns legată de transparență. În principiu, o totală informație e suficientă pentru că mecanismele de reglare specifice pieței „mâna invizibilă” să poată acționa.

– Adaptabilitatea, care implică răspunsul prompt al pieței la noile condiții economice și extraeconomice, la noile oportunități. O piață financiară este eficientă în măsura în care este inovativă, găsești noi modalități de a răspunde specificului, cererii și ofertei, ca și normelor stabilite în ansamblul sistemului economic.

2.3 Marile burse de valori

2.3.1 Prezentare generală

O incursiune în activitatea principalelor burse de valori din lume, a transformărilor la care au fost supuse, a rolului lor în spațiul național, dar și pe plan mondial este de mare actualitate. Deși în lume există un număr mare de burse, totuși piața bursieră mondială este dominată de triunghiul S.U.A.-Japonia-M.Britanie.

Însumate, aceste trei piețe dețineau 74% din capacitalizarea mondială în domeniul bursier în 1990 și peste 77% în 1992.

Totodată, în perioada ’90-’92, datorită reducerii drastice a cursurilor pe piața niponă, S.U.A. redevine lider mondial.

Dacă marile burse dețin o poziție pe plan mondial, fiecare dintre acestea este reprezentată de un centru financiar național consacrat:

New York: NY STOCK EXCHANGE

Tokyo: TOKYO STOCK EXCHANGE

Londra: INTERNAȚIONAL STOCK EXCHANGE

Din punct de vedere al potențialului pieței, Tokyo și New York se detașează cu o valoare de aproape 5 trilioane $, iar din punct de vedere al numărului de firme listate Londra deține întâietatea.

Între cele trei mari burse există atât o interdependență cât și o competiție accentuată pentru atragerea capitalului.

În ultimii ani, s-au conturat două modalități principale de acțiune în acest sens.

Mai întâi dereglementarea, atenuarea formelor de control al bursei, apoi modernizarea acesteia, proces strâns legat de dereglementare și care presupune introducerea tehnicii electronice de calcul în mecanismul tranzacțiilor bursiere.

Rezultatul unor astfel de măsuri a fost dinamica diferențiată a celor trei mari piețe bursiere. Astfel, în perioada 1986-1992 piața bursieră americană a crescut cu 27%, cea japoneză cu 61%, iar cea britanică cu 100%.

Creșterea interdependenței dintre cele trei mari burse în condițiile situării lor în zone diferite de fus orar, creează premisele constituirii unui sistem unitar de tranzacții la scară globală cu funcționarea neîntreruptă de-a lungul celor 24 de ore.

O altă trăsătură specifică activității bursiere actuale o reprezintă expansiunea burselor din lumea a treia, proces ce s-a intensificat după 1985 ca urmare a reducerii creditelor bancare acordate acestor țări și a creșterii datoriilor economice.

2.3.2 Burse de valori americane

În 1785 pe Wall Street la New York s-a organizat pentru prima oară o piață unde se negociau grâne, tutun, sclavi și valori mobiliare. Piața financiară începe să se contureze și apoi să se dezvolte. În 1815 sunt cotate primele 24 de valori, apoi numărul lor crește la 30 în 1818. Se naște Club Market, viitoarea American Stock Exchange. Numărul titlurilor cotate continuă să crească, chiar în timpul războiului de secesiune.

Totodată această perioadă e marcată de avântul piețelor bursiere, rezultat al dezvoltării economiei și numeroaselor investiții (telegraful) sau al descoperirilor de aur în California.

Piața bursieră a fost zguduită de marele crah bursier din 1929 și amploarea crizei din 1929-1933 care a obligat Congresul S.U.A. să adopte măsuri ferme pentru organizarea și funcționarea pieței financiare.

În perioada 1950-1970, au loc 3 evoluții legate de apariția și dezvoltarea informaticii:

– înlocuirea operatorilor de bursă însărcinați cu asigurarea echilibrului cotațiilor cu ordinatoarele electronice.

– cuplarea calculatoarelor cu transmisia telefonică a ordinelor și exploatarea capacității lor de a fabrica și declanșa ele însele ordine de bursă.

– fundamentarea transformărilor din domeniul piețelor pe teoria financiară modernă și utilizarea sistemelor informatice în elaborarea de programe privind gestiunea portofoliilor de valori mobiliare.

2.3.2.1 Bursa din New York

NYSE își dispută primul loc în lume cu marea sa rivală, bursa din Tokyo, lăsând mult în urmă bursele germane, cea din Londra și cea de la Paris. Tehnica americană de cotare constă în aceea că specialistul evidențiază în carnetul său diferitele cereri și oferte ale brokerilor. El asigură deci piața, indicând brokerilor cursurile la care e dispus să cumpere. Ordinele poartă o mențiune specială dacă sunt emise pe „descoperit” adică vânzătorul nu deține titlurile, operațiune legală pe piața americană pentru toate valorile mobiliare cotate la bursă.

Condițiile de introducere la bursă a societăților sunt destul de rigide și vizează următoarele:

– societatea să realizeze fie 6,5 mil. $ pe ultimii 3 ani, fie 1,5 mil. $ pe ultimul an.

– să dețină active reale nete de 18 milioane $.

– să aibă plasate la public, prealabil introducerii, cel puțin 100.000 titluri pentru un volum de 9 milioane $ cu cel puțin 2000 acționari cu 100 acțiuni sau mai multe și existența în afara cotei „over the counter” a unui volum mediu minim de 100.000 acțiuni.

În schimb, ele au reguli de menținere pe piață mai puțin rigide, fiind obligate să respecte două condiții minimale:

– 1200 deținători a cel puțin 100 titluri fiecare.

– 600.000 acțiuni difuzate la public pentru o valoare de 2,5 mil. $

2.3.2.2 Bursele regionale

Bursele regionale regrupează în general, micile burse locale. Cea mai importantă bursă regională, Midwest Stock Exchange, reunește pe cele din Chicago, Saint Louis, Minneapolis, Saint Paul și New Orleans.

Bursa din Philadelphia, cea mai veche bursă americană, rezultată din fuziunea burselor din Philadelphia, Baltimore și Washington, este specializată în tranzacții cu opțiuni exprimate în devize. Bursa din Boston deși este concurată puternic de bursa din New York, are totuși un atu în favoarea sa și anume existența celui mai vechi fond mutual numit Massachussets Investors Trust.

2.3.2.3 Operatorii bursieri

Membrii bursei – Board of Direction, compusă din 27 membri (cu începere din 1886) din care 24 aleși de brokeri. Prețul unui loc în bursă a variat considerabil. În 1929, la NYSE era de 62.500 $ și de 500-600.000 $ în 1970. A scăzut la 35.000 $ în 1977 apoi a ajuns la 500.000 (1986) pentru ca în decembrie 1992 prețul unui loc în bursă să fie de 420-430.000 $. În total, NYSE avea în 1992, 1426 membri, din care 1366 au drepturi depline. Ceilalți 60 de membri sunt parțial brokeri. Ei încheie anual un contract cu bursă pentru a avea acces pe ring.

Acești membri îndeplinesc anumite funcții:

– commision brokers sau curtieri. Sunt intermediari clasici între clienții privați sau instituționali și piață în general.

– specialiștii și old lots dealers. Sunt intermediari care conservă ordinele limitate ale brokerilor, lărgesc piața și limitează abaterile de curs.

– two dollars brokers. Sunt intermediari între curtieri și specialiști și sunt în număr de 500 din totalul de 1366 membri plini.

– dealers. Sunt intermediari ce operează pe contul lor.

– discount brokers. Oferă o restrânsă consultanță clienților.

– allied members (membri asociați). Membrii bursei sunt adesea asociați în firme și au aceleași responsabilități ca și ceilalți dar nu au sediu și nu pot, din acest motiv, să negocieze pe ring.

Firmele de brokeri

Firmele de brokeraj se clasifică în patru categorii:

a) Wire houses. Sunt principalele firme a căror activitate fundamentală este brokerajul. Se numesc Wire houses pentru că sunt interconectate cu birourile lor din provincie printr-un sistem telefonic complex. Principalele firme sunt: Merril Lynch; Shearson Lehman; Hutton; Dean Witter etc.

b) Firmele regionale mai mici, principală dintre ele fiind Raymond James.

c) Investment banking firms – băncile de investiții – sunt firme internaționale care dețin partea cea mai importantă a pieței titlurilor financiare. În această categorie includem: Goldman Sachs; Solomon Brothers; Morgan Stanley etc.

d) Case specializate care își concentrează activitatea asupra titlurilor de tezaur americane.

Ordinele de bursă pe piețele tradiționale

Ordinele de bursă pot fi date:

– at the market, adică la cursul pieței din momentul sosirii lor.

– limited, adică executabile imediat ce limită fixată este atinsă sau depășită.

– stop loos. Se execută din momentul în care limită de curs este atinsă sau depășită în sens defavorabil pentru operator. Este un ordin ce se execută cu scopul de a proteja clienții contra unor fluctuații de mare amploare a cursurilor bursiere.

În afara acestor ordine practicate și pe alte piețe bursiere, există în S.U.A. și alte ordine care nu există pe alte piețe și anume:

– market if tauched order, ordin care devine „la cursul pieței” în momentul în care, deși cursul a fost atins, ordinul nu se execută;

– fill or kill order, ordin care, dacă nu poate fi executat imediat ce ajunge la specialist, trebuie abandonat.

– all or none, ordin limitat, care nu poate fi executat decât în totalitatea sa.

Bursele din Regatul Unit al Marii Britanii

Încă din secolul al XVII-lea existau la Londra tranzacții pe acțiuni și titluri. Comercianții și brokerii se întâlneau într-o cafenea, numită Jonathan’s Coffee House. Prima bursă „Stock Exchange” a fost creată în 1773, negociindu-se la vremea aceea peste 150 de titluri. Până la primul război mondial, Londra era cea mai importantă piață financiară internațională.

Prin legea serviciilor financiare intrată în vigoare în noiembrie 1986 s-a creat Big Bang care a fost la originea marilor reforme pe piața financiară britanică, pentru că a dispărut bariera dintre activitățile bancare și cele de investiții (financiare); totodată s-au produs modificări însemnate în organizarea pieței, inclusiv structura principalei burse londoneze, numită acum Internațional Stock Exchange – ISE, iar „industria titlurilor” a cunoscut o expansiune fără precedent.

De-a lungul vremii a existat o separare între abberi (care acționau pe cont propriu) și brokeri (care acționau pentru contul clienților lor). Această delimitare a fost și ea suprimată în 1986, intermediarii numindu-se acum „brokers-dealers” care acționează simultan pentru contul lor (dealers) și pentru contul clienților (brokers). A fost deschis accesul la bursă al societăților cu răspundere limitată, băncilor și altor instituții financiare.

Produsele bursiere sunt:

A. Acțiuni a) – acțiuni ordinare, care constituie majoritatea titlurilor.

b) – acțiuni preferențiale.

c) – drepturi de subscriere și warranturi.

d) – certificate de depozit.

B. Obligațiuni a) obligațiuni clasice: emise de societăți.

b) obligațiuni de tezaur

Piața titlurilor naționale este formată din:

1. Piața principală (oficială): Stock Exchange.

Este cea mai veche și cuprinde cele mai importante societăți (peste 2500). Societățile înscrise pe această piață trebuie să comunice informații pe ultimii 3 ani și să ofere public cel puțin 25% din acțiunile lor. Trebuie să informeze regulat publicul privind evoluția și rezultatele societății.

2. Piața secundară: USM a fost creată în 1980 pentru firmele mijlocii. Exigențele informării pe această piață sunt mai puțin importante decât cele cerute pe piața principală. Societățile trebuie să furnizeze informații din ultimii 2 ani și să pună la dispoziția publicului minim 10% din acțiunile lor. Mai mult de 550 societăți sunt cotate pe această piață, volumul tranzacțiilor fiind în creștere.

Bursa din Tokyo

În Japonia piața secundară a titlurilor financiare este formată din bursele de valori între care cea mai importantă este Bursa de Valori de la Tokyo (Tokyo Stock Exchange – TSE) și piața interdealeri, cunoscută ca și în S.U.A., sub denumirea OTC.

La sfârșitul anului 1989 la TSE erau cotate 2019 companii cu un total de 314 miliarde de acțiuni.

Condițiile de cotare a unei companii la TSE sunt relativ severe și impun printre altele ca:

– firma solicitantă să fie înregistrată și să aibă o experiență neîntreruptă în afaceri de minimum cinci ani;

– numărul minim de acțiuni oferite spre listare să fie de 20 de milioane pentru titlurile care se tranzacționează în loturi de 50 acțiuni și două milioane pentru cele cu loturi de 50 de acțiuni;

– activele nete ale firmei ce dorește listarea să fie, la sfârșitul ultimului an financiar de cel puțin 10 mld de yeni.

Principalele companii japoneze – ca volum al capitalizării bursiere – erau în 1990: Nippon Telephone; Industrial Bank of Japan; Sumitomo Bank; Fuji Bank etc.

Membri ai bursei de la Tokyo pot fi numai societăți financiare care au autorizație din partea Ministerului Finanțelor. Legea japoneză consacră separarea activității bancare de cea de brokeraj, interzicându-se intrarea băncilor în domeniul operațiunilor cu titluri; se asigură astfel un monopol al caselor de brokeraj în acest domeniu, cu consecințe directe asupra profiturilor, lipsa concurenței menținând nivele ridicate ale comisioanelor.

Patru mari societăți financiare domină piața niponă: Nomura Securities, Daiwa Securities, Nikko Securities și Yamachi Securities, acestea obținând profituri record în perioada de expansiune a pieței. Totuși, în ultimul timp se remarcă o anumită erodare a poziției marilor firme în favoarea societăților mici și mijlocii.

3. REÎNFIINȚAREA BURSEI DE VALORI ÎN ROMÂNIA

3.1 Cum a funcționat bursa de valori în România

3.1.1 Etape în evoluția bursei de valori

Condițiile de înființare a bursei de valori în România s-au format în a doua jumătate a secolului trecut când s-au contractat de către stat primele împrumuturi interne și externe și au fost emise primele acțiuni de către societățile create. Primele împrumuturi interne emise de stat datează din 1832 în Muntenia și din 1834 în Moldova. În 1864, guvernul român contractează primele două împrumuturi externe pentru lichidarea datoriilor flotante și acoperirea deficitelor bugetare, unul pe piața londoneză, altul pe piața franceză.

Pe fondul unei anumite însănătoșiri a economiei se înființează societăți economice și financiare, ce emit primele acțiuni. Se elaborează primele două proiecte de lege privind reglementarea comerțului de bursă, în 1865, respectiv 1868, de către Camera de Comerț din București, care însă nu se aprobă. Tranzacțiile cu aceste hârtii de valoare au început să se facă într-un local neoficial al bursei, pe strada Lipscani, la Hanul cu tei și chiar prin unele cafenele.

Odată cu înființarea Băncii Naționale în anul 1880, care a reprezentat la acea vreme un sprijin real pentru viața noastră economică, s-a simțit nevoia unei burse oficiale, cu un local propriu, pentru ca fiecare cetățean să poată face operațiuni. Fără existența unei burse oficiale clienții nu aveau siguranța cursului rezultat din jocul cererii și ofertei și nici siguranța executării operațiunilor încheiate, întrucât mijlocitorii neoficiali nu urmăreau decât să-și încaseze comisionul, neinteresându-i rezultatul final al tranzacției.

Prima lege bursieră mai importantă apare în 1881 și prevedea deschiderea oficială a bursei la 1 ianuarie 1882, însă datorită marelui crah bursier de pe piața franceză din acel an (de la Lyon), oficialitățile, de teama aceluiași risc, au amânat deschiderea bursei pentru sfârșitul anului 1882. Datorită faptului că bursa deschisă oficial la 1 decembrie 1882 nu avea tăria unei burse adevărate, tranzacțiile încheiate erau slabe, fapt ce făcea ca și „cota” oficială să dispară peste câteva zile. Atragerea clienților pe piața neoficială de către mijlocitorii neoficiali și de către unele bănci, cărora nu le convenea cota oficială, a pus practic bursa oficială în imposibilitate să mai funcționeze normal.

Activitatea bursei devine neînsemnată până în 1904, când se emite o nouă lege care prevedea expres obligația efectuării operațiilor de vânzare-cumpărare a hârtiilor de valoare prin intermediul bursei oficiale de comerț. Potrivit articolului 1 din Legea din 1904, bursa de comerț reprezenta „reuniunea comercianților, industriașilor, agricultorilor, viticultorilor, căpitanilor de vase plutitoare și a mijlocitorilor oficiali în vederea negocierii efectelor publice și private și a tuturor felurilor de produse și mărfuri”. Conform acestei definiri, bursa de efecte și de mărfuri forma o singură instituție, căreia i s-au adus îmbunătățiri prin reglementările din 1913 și 1918.

Prin legea din 1929, bursa de comerț se divide în bursă de efecte, acțiuni și schimb, pe de o parte și bursa de mărfuri pe de altă parte, fiecare având organizare proprie și reguli de funcționare specifice. În baza acestei legi, căreia i se aduc unele modificări în 1938 și 1943, bursa de valori capătă personalitate juridică, devine instituție publică „creată în scopul de a reuni pe comercianți, industriași, bancheri, producători, armatori și asiguratori, în vederea negocierii valorilor publice și private, monedelor și devizelor”.

Bursa de valori, apărută relativ târziu în economia României, comparativ cu alte țări europene, a început să se dezvolte îndeosebi după primul război mondial. Între cele două războaie mondiale, bursa de valori a cunoscut mai multe faze de evoluție și a jucat în economia românească un rol însemnat, contribuind prin piața de capital creată, la progresul general al țării.

Prima fază s-a suprapus haosului economic și monetar de după primul război mondial. Se accentuase inflația monetară și luaseră naștere o multitudine de societăți, majoritatea fără un scop bine determinat și care lansaseră primele emisiuni pe acțiuni. Existența unei abundențe de bani pe piață i-a determinat pe posesorii lor să-i plaseze subscriind la titlurile emise de societățile înființate, ai căror fondatori erau în majoritatea lor puțin cunoscuți de public și lipsiți de garanții serioase. Efectuându-se primul vărsământ, acțiunile erau acceptate și negociate la bursa neoficială, încât în câteva zile ele ajungeau la o primă de 700-800 lei de acțiune. A fost un mijloc de îmbogățire de la o zi la alta pentru cei care au știut să dea „lovitura” la bursă. Publicul cumpăra acțiuni al căror curs spera că va crește în viitor, iar ghișeele băncilor erau asaltate de acesta pe considerentul că hârtia respectivă făcea imediat „primă”.

Unele societăți formate în acea perioadă s-au consolidat și au progresat, iar altele care reprezentau majoritatea au dat faliment sau au fuzionat. Această fază s-a prelungit până în momentul temporizării și apoi stopării fenomenelor inflaționiste prin măsurile economice și monetare întreprinse de guvern. Au fost stabilite de guvern anumite reguli de fondare a societăților pe acțiuni, iar publicul a devenit mai prudent în investirea banilor.

A doua fază a fost cea de prudență și cumpătare în investirea banilor. Publicul începe să cerceteze cu atenție hârtiile emise, interesându-se de persoanele din consiliile de administrație ale societăților existente. Avea loc o selecție a acestor acțiuni, erau vândute cu preț redus la bursă cele slabe și care nu prezentau garanții serioase, păstrându-se un număr redus care se și negociau. Odată cu stabilizarea economiei și a monedei naționale, atenția bursierilor se îndreaptă spre rentele cu dobânzi fixe și către acțiunile și obligațiunile care prezentau garanții sigure.

A treia fază s-a caracterizat prin neîncredere și nesiguranță. Acestei faze i-a corespuns o perioadă de instabilitate economică care s-a accentuat, suprapunându-se cu criză economică mondială din anii 1929-1933. cursurile tuturor hârtiilor la bursă scădeau vertiginos și deținători lor pierdeau sume investite în aceste titluri. În această fază, ei nu se mai gândeau la randamentul banilor investiți, cât mai ales la siguranța lor; cei care au supraviețuit crahului bursier și, în general, crizei economice și-au investit banii cumpărând aur.

A patra fază și ultima, cea a redresării și dezvoltării bursei, a corespuns eforturilor organelor publice de echilibrare a bugetelor, de redresare a creditului și de reorganizare a băncilor, de stimulare a muncii producătorilor. Buna funcționare a instituțiilor bancare și bursiere interesa economia în cel mai înalt grad. Drept urmare în 1934 și 1936 s-au întreprins importante măsuri în domeniul legislației și regimului funcționării instituțiilor bancare și bursiere în scopul unei mai bune adaptări a acestora la nevoile de dezvoltare a economiei.

După o întrerupere de 5 decenii, bursa de valori a fost reînființată pe piața de capital din România în anul 1995. Ca o componentă a așa-numitei „economii simbolice” bursa de valori e o instituție indispensabilă a economiei de piață. Bursa de valori e o instituție cu personalitate juridică ce are ca scop tranzacționarea valorilor mobiliare în mod continuu, transparent și echitabil prin sisteme, mecanisme și proceduri adecvate. Bursa de valori din România este înființată pe baza Deciziei nr. 20/21.09.1995 a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare. Decizia de înființare a Bursei de Valori București a fost dată în urma solicitării a 24 societăți de valori mobiliare, membre ale Asociației Bursei, de a negocia acțiuni emise de 6 societăți comerciale. Conform Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, CNVM decide înființarea unei burse de valori numai după ce minimum 5 societăți de valori mobiliare au solicitat și primit autorizația de negociere la bursă.

Calitatea de membru al Bursei poate fi obținută de orice societate de valori mobiliare ce îndeplinește următoarele condiții:

– să aibă activitate exclusiv intermediară de valori mobiliare.

– 75% din activele societății să fie active financiare.

– să facă dovada unui minim de capital subscris și integral vărsat, cu obligația de menținere a unui minim de capital net ce se stabilește de CNVM.

Societatea respectivă, pe baza Autorizației de negociere în bursă, este înscrisă în Registrul de Asociați ai Bursei.

Bursa de autofinanțează prin comisioanele percepute conform reglementărilor bursiere. La înființare, Bursa a beneficiat de resurse de la stat necesare activității în primul an de funcționare, resurse ce urmau să fie recuperate și vărsate eșalonat la bugetul de stat începând cu cel de-al treilea an de funcționare a bursei, pe parcursul a trei ani consecutiv.

Structura organizatorică

Bursa de Valori București e o entitate cu regim de autoconducere sub reglementarea CNVM.

În centrul Bursei de Valori București se instituie Asociația Bursei, fiind formată din membrii Bursei și funcționând conform comunității de interese ale acestora. Asociația reprezintă organul suprem de decizie privind activitatea Bursei. Pot fi membre ale Asociației Bursei numai societățile de valori mobiliare și care au fost acceptate de ceilalți membri ai Asociației.

Asociația are următoarele atribuții:

– alege membrii în Comitetul Bursei de Valori.

– aprobă bugetul adoptat de Consiliul Bursei.

– aprobă bilanțul adoptat de Comitetul Bursei.

Asociația Bursei încredințează conducerea bursei Comitetului Bursei, care asigură conducerea unitară, ordonată și eficientă a Bursei. Este format din 9 reprezentanți aleși în prima ședință a Asociației Bursei.

Atribuțiile Comitetului Bursei sunt:

– numirea și demiterea directorului general al Bursei;

– adoptarea și modificarea Regulamentului de funcționare și organizare a operațiunilor la Bursă;

– adoptarea proiectului de buget;

– stabilirea plafoanelor comisioanelor la Bursă.

Directorul General al Bursei este ales de Comitetul Bursei, dar nu face parte din membrii acestuia. Directorul general e reprezentantul legal al Bursei, ca persoană juridică, în fața autorităților publice și în fața persoanelor fizice sau juridice. Prin semnătura sa, Directorul General angajează patrimonial Bursa ca persoană juridică. Directorul General posedă și atribuții de administrare a Bursei, inclusiv angajare de personal.

Supravegherea și controlul Bursei, în ceea ce privește funcționarea se exercită de către Comisarul General al Bursei de Valori. Acesta e numit de CNVM pentru un mandat de 5 ani, putând fi reinvestit cu mandate succesive. În exercitarea supravegherii, Comisarul General:

– participă fără drept de vot la toate adunările Asociației Bursei.

– asistă la ședințele Comitetului Bursei de Valori.

– are liber în toate incintele, la documente, informații și evidențele Bursei de Valori.

Ca organisme consultative, funcționează comitete și comisii care au scopul de a asista și de a acorda consultanță în conducerea și desfășurarea activității bursei. Acestea sunt:

– Comisia de Etică și Conduită a Bursei de Valori București are ca scop urmărirea respectării și soluționării încălcării Codului de etică și conduită și ale reglementărilor Bursei, precum și a reclamațiilor privind desfășurarea activității membrilor Asociației Bursei de Valori București.

– Comisia de Înscriere la Cota Bursei își desfășoară activitatea în scopul asigurării unei activități unitare, ordonate, eficiente de înscriere, suspendare, retrogradare și retragere de la Cota Bursei de Valori București.

– Camera Arbitrală soluționează diferendele dintre membrii Asociației Bursei, dintre aceștia și agenții lor de valori mobiliare, precum și dintre clienți și membrii Asociației Bursei.

Operațiunile curente sunt asigurate de personalul Bursei, care este organizat într-o structură ce cuprinde șase direcții, fiecare dintre acestea având în subordine diverse servicii cu competențe bine precizate. În plus, mai există și un Compartiment de control intern, ce exercită controlul întregii activități economico-financiare a Bursei.

Actorii pieței bursiere

La Bursa de Valori București participă ca investitori atât instituții financiare, cât și Societăți comerciale sau persoane fizice. Înscrierea la Cota Bursei a valorilor mobiliare ale unei societăți emitente, persoană juridică română, va fi făcută prin intermediul unei societăți de valori mobiliare, membră a Asociației Bursei, numită „inițiatoare”. Societatea membră inițiatoare are îndatorirea de a susține și reprezenta societatea emitentă la procedura de înscriere.

Sectorul valorilor mobiliare emise de persoane juridice române este organizat pe două categorii: categoria a II-a (de bază) și categoria I-a.

Principalele cerințe pentru înscrierea la categoria a II-a sunt:

– libera transferabilitate a valorilor mobiliare.

– fermitatea de informații.

– plata comisioanelor de înscriere.

– legătura permanentă cu Bursa.

– aderarea la angajamentul de înscriere.

În cazul înscrierii la categoria I-a emitentul va trebui să mai îndeplinească și alte condiții:

– perioada de activitate de minim 3 ani.

– profit net în ultimii 2 ani de activitate.

Înscrierea la Cotă a acțiunilor

Cel puțin 15% din numărul acțiunilor emise și aflate în circulație trebuie să fie deținute de cel puțin 1800 acționari. Fiecare acționar să dețină acțiuni a căror valoare totală minimă să fie de 100.000 lei.

Înscrierea la cotă a obligațiunilor

Cel puțin 30% din numărul obligațiunilor emise și aflate în circulație trebuie să fie deținute de cel puțin 1000 deținători, excluzând persoanele implicate și angajații emitentului. Fiecare din aceștia să dețină acțiuni a căror valoare minimă să fie de 500.000 lei.

Pentru menținerea la Cotă, emitenții acestora vor achita comisionul de menținere la cotă, vor informa permanent publicul asupra operațiunilor desfășurate și deciziile ce pot influența prețul valorilor mobiliare.

Bursa poate suspenda sau retrage de la Cotă valorile oricărui emitent dacă:

– emitentul nu respectă condițiile angajamentului de înscriere la Cotă;

– au loc diviziuni, fuziuni, reorganizări;

– emitentul nu plătește două luni comisionul către Bursă;

– emitentul nu întocmește rapoartele financiare conform principiilor contabile prevăzute de legislația în vigoare.

Intermedierea valorilor mobiliare

În România, intermedierea de valori mobiliare este o activitate realizată de persoane autorizate și constă în cumpărarea/vânzarea de valori mobiliare și drepturi aferente lor sau derivând din acestea, precum și în operațiuni accesorii sau conexe, autorizate de CNVM.

Intermedierea se realizează de societăți de valori mobiliare, organizate ca societăți pe acțiuni având ca obiect de activitate exclusiv intermedierea de valori mobiliare.

Deoarece aceste societăți rulează sume mari de bani, bani ce aparțin publicului investitor, CNVM a instituit măsuri speciale de supraveghere a societăților de valori mobiliare și de protecție a clienților acestor societăți, una din principalele măsuri luate fiind asigurarea permanentă a lichidităților care să permită onorarea tuturor cerințelor venite de la clienți.

Din acest motiv, societățile de valori mobiliare trebuie să mențină doi parametri financiari – capitalul net și gradul de îndatorare – în cadrul unor limite prestabilite. Astfel, capitalul net trebuie să fie de 25% din valoarea capitalului social al societății de valori mobiliare iar gradul de îndatorare nu poate depăși de 15 ori valoarea capitalului minim necesar.

Sistemul de tranzacționare al BVB

De la înființarea Bursei, respectiv din anul 1995, tranzacționarea valorilor mobiliare s-a efectuat prin intermediul unui sistem computerizat de transmitere a ordinelor, denumit Sistem de Tranzacționare și Execuție Automată (STEA). Sistemul urmărit era cel al interacțiunii ordinelor de vânzare și de plată înregistrate în cadrul bursei. Sistemul permite accesul la două tipuri de piețe: piața continuă și piața intermitentă.

Pe piața intermitentă, ședința de tranzacționare e alcătuită din una sau mai multe sesiuni de tranzacționare.

O sesiune de tranzacționare cuprinde următoarele etape:

1. Sesiunea principală când se realizează:

a) – introducerea ordinelor;

b) – fixingul (licitația) când:

– se identifică tranzacțiile posibile.

– se calculează și se afișează cursul.

– se efectuează alocarea.

2. Sesiunea suplimentară, cu următoarea succesiune a operațiilor:

– introducerea ordinelor.

– negocierea surplusului de oferte.

– alocarea.

La sfârșitul zilei, înaintea închiderii pieței se introduc tranzacțiile speciale și se editează rapoartele de tranzacționare și de decontare.

Pe piața continuă o sesiune de tranzacționare cuprinde:

a) Pre-deschiderea: introducerea ordinelor în STEA.

b) Deschiderea care se referă la:

– identificarea tranzacțiilor posibile, calcularea și anunțarea cursului de deschidere.

– alocarea.

c) Sesiunea de tranzacționare continuă ce se desfășoară după cum urmează:

– afișarea ordinelor rămase neexecutate.

– introducerea și executarea ordinelor în piața continuă.

– raportarea continuă a informațiilor și transmiterea informațiilor pe piață.

d) Închiderea ce presupune:

– tipărirea raportului de tranzacționare.

– afișarea prețurilor valorilor mobiliare tranzacționate.

– introducerea ordinelor destinate următoarelor ședințe de tranzacționare, având termenul de valabilitate de cel puțin până la data efectuării următoarei tranzacții.

Sisteme de tranzacții bursiere în piața continuă oferă posibilitatea înregistrării unei succesiuni de cotații diferite pentru aceeași valoare mobiliară în timpul unei succesiuni de cotații diferite pentru aceeași valoare mobiliară în timpul unei ședințe de tranzacționare, executarea ordinelor de bursă și tranzacțiile având loc în timp real. Tranzacțiile se încheie la prețul ce se modifică pe toată durata ședinței de bursă, în raport cu cererea și oferta de titluri ce se manifestă în fiecare moment.

Cotațiile bursei în orice moment arată cea mai bună cerere și cea mai bună ofertă. Pentru a putea fi executate, ordinele trebuie să coincidă cu unele din aceste prețuri. Sistemul inițial de tranzacționare (STEA) prevedea următoarele priorități de executare a ordinelor în piața continuă:

– cel mai bun preț.

– dacă mai mulți clienți au dat ordin la același preț, ordinea de execuție se face pe principiul precedenței (primul venit – primul servit).

– dacă mai multe pre-ordine au același preț, ordinea de execuție se face tot pe principiul precedenței.

Piețele secundare ale BVB

Tranzacțiile la BVB se efectuează pe două tipuri de piețe: piața principală în cadrul căreia se tranzacționează blocuri de titluri și piețe secundare în care sunt acceptate tranzacții cu caracteristici aparte față de cele normale. Piețele secundare ale BVB sunt:

a) Piața de licitare Odd Lot este denumită și piață „fără blocuri”. În cadrul acesteia sunt admise ordine adresate pentru un număr de valori mobiliare mai mic. Numărul minim de acțiuni pentru care poate fi adresat un ordin pe această piață e o acțiune.

b) Piața de inițiere (Squaring Up) prezintă două componente: piața Buy-In și piața Sell-Out care intervin dacă cumpărătorul se află în imposibilitatea de a efectua plata la data convenită sau vânzătorul nu livrează valorile mobiliare tranzacționate.

Bursa inițiază o piață specială Buy-In în cazul în care un vânzător nu reușește să livreze valorile mobiliare la data convenită. Pentru a acoperi poziția la care nu s-a realizat livrarea Bursa achiziționează valorile mobiliare pe o piață deschisă, recuperând de la vânzătorul respectiv eventualele diferențe de preț.

În cazul în care un deținător de valori mobiliare nu reușește să plătească la data convenită sau a depășit nivelul deținerilor de acțiuni impus de reglementări, acesta e obligat să-și lichideze o parte din poziția proprie printr-o operațiune de vânzare pe piața secundară Sell-Out.

Cele două piețe funcționează separat într-o zi a săptămânii specificată de Bursă.

Indicii pieței de capital a României

1. Indicele BET

Numele oficial al indicelui este în limba română: „Indicele Bursei de Valori București”. BET se calculează și se publică atât în dolari cât și în lei sau euro. Indicele BET este un indice ponderat cu capitalizare bursieră și este creat pentru a reflecta tendința de ansamblu a celor mai lichide zece acțiuni tranzacționate la prima categorie a Bursei de Valori București. Una din cele mai importante funcții ale acestui indice este că se constituie ca suport pentru tranzacții derivate. Selecția celor zece acțiuni care formează portofoliul indicelui se realizează după criteriile:

– acțiunile să fie cotate la categoria I-a a BVB.

– acțiunile să aibă cea mai mare capitalizare bursieră.

– acțiunile să asigure diversificarea portofoliului.

N = numărul de acțiuni (10);

pio = prețul mediu la termenul de referință (to=19 sept.1997);

pit = prețul la momentul curent;

qio = nr. de acțiuni emise din acț. i la momentul to.

Indicele BET-C este al doilea indice oficial al BVB. Construirea acestui indice s-a impus din necesitatea unei reprezentări complete a evoluției prețurilor acțiunilor tranzacționate la Bursă. Indicele BET-C se calculează pe baza aceleiași formule ca și indicele BET, diferența fiind gradul de reprezentativitate. Indicele este exprimat în lei, dolari și euro.

Formarea pieței extrabursiere în România

Piața extrabursieră s-a constituit din nevoia de a oferi cadrul instituțional organizat pentru tranzacționarea unui număr foarte mare de acțiuni aparținând a peste 5000 societăți comerciale având o largă difuzare în rândul publicului (peste 6 milioane de acționari). În acest scop a fost creată o piață de tipul NASDAQ, intitulată Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotations (RASDAQ). Piața a fost deschisă oficial pentru operare la 27 sept.1996, iar în prima zi de tranzacționare au fost derulate operațiuni cu acțiuni ale 3 societăți.

Pe piața extrabursieră sunt tranzacționate valorile mobiliare neincluse în Cota Bursei de Valori București și anume:

– acțiunile societăților cuprinse în Programul de Privatizare în Masă, încheiat în 1996.

– acțiunile societăților comerciale românești distribuite deja pe calea ofertelor publice inițiale, sau prin programele de privatizare.

– orice alte acțiuni sau valori mobiliare a căror includere în sistem va fi aprobată de CNVM și ANSVM.

Piața extrabursieră este organizată pe patru componente distincte:

1. Asociația Națională a Societăților de Valori Mobiliare are rolul de a reglementa și urmări tranzacțiile, fiind responsabilul și beneficiarul întregului sistem. ANSVM reprezintă interesele comunității societăților de valori mobiliare și canalizează eforturile îndreptate spre dezvoltarea pieței extrabursiere în sprijinul tranzacționării pe piața secundară a acțiunilor rezultate din Programul de Privatizare în Masă.

2. Societatea de suport tehnologic RASDAQ este cea mai importantă componentă a pieței extrabugetare. Constituită ca o structură tehnică afiliată Asociației Naționale de Valori Mobiliare și înmatriculată ca Societate cu răspundere limitată, activitatea sa constă în operarea și menținerea sistemului electronic de tranzacționare, numit de asemenea RASDAQ, asigurarea colectării informațiilor cu privire la oportunităților de vânzare-cumpărare de titluri din întreaga țară, mijlocirea negocierii electronice, ținerea evidenței contractelor încheiate, raportarea situației tranzacțiilor fiecărei firme de brokeraj etc.

3. Societatea Registrului Român al Acționarilor numită și Registror este registru independent care păstrează în siguranță toate datele asupra acționarilor rezultați din Programul de Privatizare în Masă, permițând ca acțiunile să fie tranzacționate pe RASDAQ iar aceste tranzacții să fie decontate la SNCDD. RAA a fost primul registru independent, înființarea sa fiind urmată de apariția altor registre independente ale acționarilor.

4. Societatea Națională de Compensare, Decontare și Depozitare numită și Depozitar, are rolul complex de calcul al soldului pe fiecare titlu pentru fiecare utilizator direct al sistemului de efectuare a transferului de proprietate și de deținere a valorilor mobiliare în numele utilizatorilor și al clienților acestora. SNCDD menține o evidență a tuturor tranzacțiilor executate între utilizatorii săi direcți pe piața OTC, conform datelor transmise de sistemul de tranzacționare RASDAQ, desfășurând o activitate de utilitate publică pentru facilitarea compensării tranzacțiilor și coordonând livrarea valorilor mobiliare și derularea fluxurilor bănești către utilizatorii direcți.

Acestor patru componente li se adaugă altele specifice, cum ar fi: utilizatori ai sistemului de tranzacționare, utilizatori direcți, indirecți și principali, reprezentanțe teritoriale ale SVM, bănci, fonduri de investiții, mass-media, toate conectate la o rețea principală de telecomunicații, acoperind întreaga țară, sau subrețele proprii fiecărei societăți de brokeraj.

Având în vedere una din caracteristicile de bază ale pieței extrabursiere, respectiv difuzia (lipsa de localizare), sistemul poate fi accesat de către participanți prin trei căi:

1 – prin intermediul unei interfețe personale computerizate (modulul Telefon).

2 – prin modulul Rețea (X.25).

3 – cu ajutorul unei linii dedicate conectării prin Logic Telecom sau Global One.

Pentru menținerea securității sistemului sunt folosite coduri ale utilizatorilor individuali și parole, participanții fiind responsabili de confidențialitatea acestora.

RASDAQ sprijină două categorii de utilizatori:

– broker/dealer (acces direct).

– informații exclusiv (acces vizual).

Brokerii și dealerii autorizați pot deveni creatori de piață pentru anumite emisiuni și pot anunța cotațiile lor și altor participanți, pot înregistra sau retrage o emisiune autorizată, pot să introducă și să actualizeze o cotație pentru o singură emisiune. Dacă un SVM a încheiat cu RASDAQ – SRL un contract numai pentru acces vizual, atunci va putea accesa sistemul, dar va utiliza numai unele din funcțiile sale.

Pentru admiterea unei societăți de valori mobiliare în sistem în acces direct, aceasta trebuie să îndeplinească anumite cerințe de participare stabilite de ANSVM și de RASDAQ – SRL. Printre aceste cerințe se includ:

– un nivel de capitalizare mai mare decât cel stabilit de CNVM pentru intermediarii autorizați să tranzacționeze valori mobiliare în calitate de dealeri.

– o configurație specifică a echipamentelor și programelor.

– un minim de personal și proceduri de supraveghere.

– alte cerințe pe care ANSVM sau RASDAQ le pot stabili.

Supravegherea pieței este realizată de ANSVM care monitorizează tranzacțiile pentru a descoperi eventualele încălcări ale regulilor de tranzacționare și care investighează reclamațiile legate de o presupusă încălcare a regulilor cu o utilizare necorespunzătoare a sistemului.

Tranzacții pe piața extrabursieră

Mecanismul de tranzacționare pe piața extrabursieră are la bază tehnicile de negociere și formare a prețului, ce se încadrează în trei categorii: negociere simplă, licitație și negociere complexă.

Negocierea simplă are loc atunci când se află în competiție câte un singur participant, pe partea de vânzări și, respectiv, de cumpărări. Prețul de start cerut de vânzător este mai mare decât cel oferit de cumpărător. În timpul negocierii fiecare își îmbunătățește prețul, prețul negociat având un nivel de „compromis” între cele două limite inițiale.

Licitația simplă se realizează atunci când părțile sunt în dezechilibru în ceea ce privește numărul participanților: de o parte se situează un singur participant, iar de cealaltă mai mulți. În acest mod se realizează o licitație prin concursul între participanți, la sfârșitul căreia prețul final va coincide cu cel mai bun nivel de preț care permite execuția.

Negocierea complexă este metoda de formare a prețului în condițiile existenței mai multor participanți atât pe partea de vânzări cât și de cumpărări. Prețurile finale se situează între prețurile inițiale ale celor două părți.

Tipuri de tranzacții pe RASDAQ

Pe o piață interdealeri pot fi identificate patru tipuri principale de tranzacții și anume: tranzacții de agent, de dealer, de dealer fără risc și încrucișate.

Tranzacția de agent (TWO SIDE) este derulată de trader în numele clientului fără a fi implicate valori mobiliare aflate în portofoliul societății de intermediere respective. Astfel de tranzacții se desfășoară pe bază de comision, al cărui nivel e negociat cu clientul.

Tranzacția de dealer implică propriul portofoliu al intermediarului, fiind derulată la preț cu reducere sau cu adaos, format pe baza celei mai bune cotații a pieței. Într-o tranzacție de dealer, societatea de valori mobiliare, cumpără de la client pentru completarea propriului portofoliu, câștigând din reducerea de preț și vinde clientului din stocul propriu de acțiuni, încasând un adaos. Adaosul sau reducerea se încorporează direct în prețul comunicat clientului.

Tranzacția de dealer fără risc este tranzacția în cadrul căreia societatea de valori mobiliare care primește un ordin de la un client trebuie, la rândul ei, să negocieze cu o altă societate de valori mobiliare pentru a satisface acel ordin fie pentru că ea nu deține acțiunile în portofoliu sau nu dorește să introducă în portofoliu acțiunile vândute de un client.

Tranzacțiile încrucișate sunt acele operațiuni intermediate de o societate de valori mobiliare pentru care atât vânzătorul cât și cumpărătorul sunt clienți proprii. Tranzacția încrucișată nu implică depozitarul ceea ce face ca decontarea să se facă într-un interval mai scurt decât intervalul standard de trei zile lucrătoare.

După ce cumpărătorul și vânzătorul au căzut de acord asupra termenilor tranzacției, societățile de valori mobiliare, participante la sistemul de tranzacționare au obligația în două minute să introducă în sistem rapoarte de tranzacționare, pentru o deplină și corectă informare a clienților.

Raportarea tranzacțiilor e urmată de confirmare în vederea compensării și decontării acestora.

Într-un interval de cinci minute de la raportare, contrapartea trebuie să răspundă introducând în sistem:

– o acceptare a termenilor tranzacției.

– o respingere a termenilor tranzacției.

Dacă tranzacția nu e confirmată, sistemul nu o va transmite organului de decontare.

Decontarea și înregistrarea tranzacțiilor

Societatea de valori mobiliare intră în legătură cu Depozitarul în procesul de compensare, decontare și depozitare a valorilor mobiliare. La Depozitar, fiecare societate de valori mobiliare deține două subconturi principale prin intermediul cărora are loc decontarea. RASDAQ furnizează Societății Naționale de Compensare, Depozitare și Decontare rapoartele asupra tranzacțiilor confirmate.

În România, închiderea circuitului de transfer durează trei zile și presupune parcurgerea unor etape:

1 – tranzacționarea.

2 – compensarea-decontarea.

3 – transferul dreptului de proprietate.

Actul de vânzare-cumpărare presupune două fluxuri de transfer între cumpărător și vânzător:

– fluxul de transfer al banilor.

– fluxul de transfer al valorilor mobiliare.

Fluxul de transfer al banilor se desfășoară pe parcursul a trei zile.

În prima zi, RASDAQ procesează pentru fiecare SVM, Raportul de Tranzacționare, pe care îl trimite la SNCDD din care rezultă totalul de primit sau de plătit pentru fiecare SVM în parte.

A doua zi SNCDD va efectua repartiția plăților pe bănci de decontare și în cadrul acestora pe fiecare SVM în parte.

SNCDD va primi de la băncile debitoare o copie de pe ordinul de plată care e transmis la BNR.

A treia zi, BNR transmite la SNCDD confirmarea de tranzacționare finală, prin care se precizează că s-a efectuat transferul irevocabil al fondurilor bănești și informează că SNCDD se poate prezenta pentru ridicarea extrasului de cont.

STUDIU DE CAZ :

Evoluția pieței de capital la 31.12.2015 Piața de capital din România a fost caracterizată pe parcursul anului 2015 de un regim redus/moderat de volatilitate, în contextul în care indicii burselor internaționale au consemnat evoluții divergente: de la creșteri de 31,54% pentru ISEQ (indicele de referință al bursei irlandeze) la scăderi de 25,14% în cazul ASE (indicele de referință al bursei de la Atena). Indicele Bursei de la București (BET) a consemnat, anul trecut, o ușoară scădere de 1,11%, comparativ cu anul 2014, pe fondul unei lichidități mai reduse și a unei volatilități crescute pe piețele internaționale. 

Valoarea totală a tranzacțiilor derulate la BVB a scăzut în anul 2015 față de anul 2014 cu 15,3%, ajungând la valoarea de 12,2 miliarde lei. Cea mai importantă scădere a valorii a fost înregistrată la tranzacțiile cu acțiuni (-32,3%). Printre evoluțiile pozitive la capitolul lichiditate se numără creșterea de aproximativ 2,4 ori a valorii tranzacțiilor cu titluri de stat față de anul 2014. Acțiunile au fost cele mai tranzacționate instrumente la BVB în anul 2015 (73,3% în totalul valorii tranzacționate). Valoarea tranzacționată a titlurilor de credit a crescut de la 6,6% din total în 2014 la 23,2% în 2015. De asemenea, tranzacțiile cu produse structurate au fost cu 77% mai mari valoric decât în anul precedent.

Structura tranzacțiilor derulate la BVB (Piața principală, ATS și RASDAQ) în anul 2015,

după valoarea corespunzătoare fiecărui tip de instrument (lei)

Sursa: BVB

În perioada 5 ianuarie – 31 decembrie 2015, în clasamentul celor mai lichide 20 de companii la BVB (piața principală, acțiuni) pe primul loc se situează Fondul Proprietatea (FP) care deține o pondere de circa 23,10% din valoarea totală tranzacționată la bursă în intervalul menționat. Fondul Proprietatea este urmat în acest top de către Banca Transilvania (TLV), Romgaz (SNG), BRD Group Société Générale (BRD) și Electrică (EL). Astfel, în topul celor mai lichide companii cele mai bine reprezentate sectoare sunt cel bancar și cel energetic.

Piața Rasdaq

Ultima zi de tranzacționare pe piața RASDAQ și pe segmentul Nelistate al BVB a fost 22 octombrie 2015. Conform Legii nr. 151/2014 privind clarificarea statutului juridic al acțiunilor care se tranzacționează pe piața RASDAQ sau pe piața valorilor mobiliare necotate, anul trecut au fost translatate de pe RASDAQ și de pe segmentul Nelistate pe piața AeRO un număr de 271 companii. Un număr de 5 societăți au fost transferate în piața reglementată administrată de BVB, întrunind condițiile legale în ceea ce privește admiterea în această categorie, iar un număr de 35 de companii au optat pentru operatorul SIBEX – Sibiu Stock Exchange, fiind listate pe Sistemul Alternativ de Tranzacționare (ATS). Transferul acestor companii s-a făcut treptat, pe măsură ce au fost îndeplinite prevederile Legii nr. 151/2014, precum și celelalte reglementări ASF în vigoare la momentul transferurilor.

Tranzacțiile la SIBEX

Valoarea totală a tranzacțiilor futures pe piața SIBEX a fost în 2015 de 201,7 milioane de lei, rămânând la un nivel scăzut, la fel ca și în anii anteriori. Principalele instrumente tranzacționate pe piața la termen administrată de SIBEX sunt contractele futures având ca activ suport: acțiuni românești; alte acțiuni europene; acțiuni americane; cursuri de schimb; indicele internațional Dow Jones Industrial Average; mărfuri.

Organisme de Plasament Colectiv (OPC)

Valoarea totală a activelor administrate de organismele de plasament colectiv (OPC) locale a crescut în anul 2015 cu circa 4,67%, depășind pragul de 41 miliarde de lei. O analiză detaliată pe categorii de organisme de plasament colectiv arată că în cazul fondurilor deschise de investiții (FDI) a continuat dinamica pozitivă manifestată pe parcursul trimestrelor și anilor anteriori. Și în cazul SIF-urilor activul total a înregistrat o creștere de peste 8%. Spre deosebire de acestea, activul total al fondurilor închise de investiții (FÎI) a scăzut cu aproximativ 34,4% (în special ca urmare a transformării unui fond închis de obligațiuni în fond deschis).

La sfârșitul lunii decembrie 2015, activele cumulate ale fondurilor deschise și închise de investiții dețineau o pondere de 52,26% din totalul activelor organismelor de plasament colectiv locale comparativ cu doar 48,64% în aceeași perioadă a anului anterior.

Din perspectiva structurii plasamentelor, FDI sunt în continuare orientate preponderent către instrumentele cu venit fix, în vreme ce SIF, FP și FÎI au o orientare dominantă către plasamentele în acțiuni.

Pe ansamblul pieței, structura consolidată a investițiilor tuturor organismelor de plasament colectiv arată o alocare relativ echilibrată între investițiile în acțiuni (circa 19,166 miliarde lei) și instrumente cu venit fix/instrumente ale pieței monetare (circa 20,10 miliarde lei).

CONCLUZII

          Piața bursieră româneasca s-a raportat permanent la evoluția mediului economic românesc, gradul în care și-a îndeplinit obiectivele și performanțele atinse de indicatorii săi fiind strâns corelate cu evoluția acestuia.   Deși considerată un vehicul de realizare a privatizării din România, bursa de valori și întreaga piața de capital româneasca s-a dovedit a avea o implicare limitată în acest proces, comparativ cu alte metode și mecanisme de privatizare folosite în realitate.    Ca urmare, piața bursieră româneasca nu a reprezentat sau nu a fost folosită ca un mecanism declanșator și catalizator al procesului de privatizare, și deși și l-a asumat, în România nu și-a îndeplinit decât sporadic acest rol specific pieței de capital în perioada de emergență a economiei de piață.  Evoluția recentă a pieței de capital romanești pare să confirme așteptările privind rolul său în finanțarea activității economice. Bursa de Valori București a reprezentat în ultimii trei ani scena unor oferte publice primare, atât de obligațiuni, cât și de acțiuni, emise atât de către municipalități, cât și de corporații. Însă această evoluție este bazată în principal pe modul de pregătire și de informare a traderilor care acționează pe bursă din România, aceștia urmărind modul de desfășurare a tranzacțiilor de pe principalele burse internaționale, dar și modul în care analiza tehnica este cea care joacă rolul primordial în succesul tranzacțiilor pe bursă.  Analiza tehnica a pătruns peste tot în lumea financiară, din păcate foarte superficial în România. Cei care deja s-au familiarizat cu analiza tehnica de calitate nu se mai întorc în lumea zvonurilor. Piața româneasca este într-un stadiu începător, în ciuda unor statistici care o încadrează în categoria burselor "mature". Cu toate acestea analiza tehnica se aplică cu mult succes și la Bursa de Valori București, dar și la bursa de produse derivate de la Sibiu.   Analiza tehnica este o știință și o artă în același timp. Dacă aceste două lucruri sunt separate cu siguranță investitorul va pierde la bursă. Analiza tehnica se folosește împreuna cu psihologia maselor și a individului, cu o strategie de control a riscului și a capitalului. De exemplu, formațiunile grafice care au fost identificate și categorisite de-a lungul a peste 100 de ani, reflecta anumite modele care apar pe graficele de preț. Aceste modele ne dezvăluie psihologia bullish sau bearish a pieței. Dacă acestea au funcționat bine în trecut, se presupune că vor continua să lucreze bine și în viitor. Ele se bazează pe studiul psihologiei umane, care tinde să rămână neschimbată.  Deși viziunea care stă la baza strategiei de dezvoltare a pieței bursiere romanești este ambițioasă, și anume construirea celei mai performante piețe de capital din regiune, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, poziția ocupată de piața bursieră româneasca în clasamentul burselor central est-europene reprezintă și o confirmare a faptului că indiferent de strategia folosită nu se poate ajunge la stadiul de cea mai performantă bursa fără a se obține și statutul de cea mai performantă economie. Este de apreciat realismul strategiei pieței noastre bursiere în ceea ce privește orientarea spre asigurarea compatibilității cu orientările, directivele, standardele și tendințele de dezvoltare a pieței europene, ca o bază a participări la concentrări sau alianțe strategice și competitivitățiI viitoare. O economie modernă, competitivă, capabilă să se adapteze cerințelor actuale ale globalizării nu este de conceput fără existența și funcționarea unei piețe de capital eficiente. Capitalul este seva care hrănește economia, iar dacă canalele prin care circulă această sevă sunt insuficiente, inexistente sau greșit croite, progresul economic e pus sub semnul întrebării. Piața de capital, prin mecanismele sale specifice concentrează capitalurile dar mai ales trebuie să ofere instrumente și produse care să asigure fructificarea plasamentelor și acoperirea riscurilor. Este o piață caracterizată prin dinamism și inovare. E o piață care oferă cele mai diverse oportunități de investire și în cadrul căreia reușita depinde de gradul de instruire și cunoaștere, de priceperea și flerul fiecărui participant. România a avut neșansa de a întrerupe brusc și pentru o lungă perioadă activitatea bursieră considerată, la vremea respectivă, ca fiind una dintre cele mai atractive din Europa de Sud-Est. Anul 1994 este un an de referință pentru reconstrucția pieței secundare de capital prin reînființarea bursei de valori mobiliare și apoi prin crearea pieței extrabursiere. Deși s-au scurs câțiva ani de la înființare, piața secundară de capital nu a reușit să reprezinte punctul central de întâlnire al cererii cu ofertă și să asigure rentabilitatea și lichiditatea plasamentelor, astfel încât posesorilor de capitaluri să le fie indiferent dacă apelează la instrumente monetare sau la produse bursiere. Cauzele sunt multiple și ele aparțin, îndeosebi, economiei reale, caracterizată de evoluții nefavorabile, sub impactul unor factori diverși, incapabilă încă de a genera un proces real de economisire, dar și a unei mentalități care nu s-a adaptat la nou și în cadrul căreia relația „economisire – investire” nu și-a găsit încă locul potrivit.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Popă, „Bursa”, Editura Adevărul, 1994

2. Bogdan Ghilic-Micu, „Bursa de Valori”, Editura Economică, București, 1997

3. G. Anghelache, N. Dardac, Staicu I., „Piețe de capital și burse de valori”, Editura Adevărul, București, 1992

4. G. Anghelache, „Piețe de capital și tranzacții bursiere”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

5. G. Anghelache, „Bursă și piața extrabursieră”, Ed. Economică, București, 2000

6. N. Dardac, C. Basno, „Bursele de valori: dimensiuni și rezonanțe social-economice”, Editura Economică, București, 1997

7. Sorin David, „Principii fundamentale desprinse din reglementarea pieței de capital”, Revista de drept comercial, nr. 6-9, București, 1996

8. Ziarul „Bursa”

9. Ziarul „Capital”

10. http://asfromania.ro/informatii-publice/media/arhiva/5054-evolutia-pietei-de-capital-la-31-12-2015