Aspecte Ecologice Privind Fauna DE Orthoptere Si Mantide

Capitolul I

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] – caracterizare generala

Prezentare generală.

[NUME_REDACTAT] reprezintă cea mai veche formațiune geologică din țară și printre cele mai vechi din Europa. Aceștia s-au format între erele geologice Paleozoică și Mezozoică, ca rezultat al orogenezei hercinice, și au o suprafață de apx. 50.000 ha., înălțimea maximă fiind de 467 m.- Vf. Țuțuiatu. Din punct de vedere geologic sunt alcătuiți in principal din granite, porfire, argilă cu caolin, cuarț si mai recent depozite de loess. Localizarea mai exactă a acestor munți este: 2807’ și 2827’ longitudine estică, respectiv 4501’ și 4521’ longitudine nordică; climatul este moderat-continental, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 10,8C și 9C. (www.apmtl.ro)

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Măcinului a reprezentat o necesitate și o prioritate din punctul de vedere al conservării biodiversității, mai ales că în acea perioadă se dorea dezvoltarea unei rețele de arii protejate la nivel național. (www.apmtl.ro)

Noțiunea de zonă protejată, conform IUCN (1994), se definește astfel: ‚,o zonă terestră, acvatică și/sau subterană, cu perimetrul legal stabilit și având un regim special de ocrotire și conservare, în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică sau culturală deosebită’’. O zonă protejată, declarată parc național,este definită drept o arie administrată în principal pentru protecția ecosistemelor și pentru recreere. (www.iucn.org)

Propunerea de constituire a acestei arii protejate (vezi Fig. 2) a fost inițiată încă din anul 1993, concretizarea acesteia realizându-se abia în anul 2000, prin Legea nr. 5, iar finalizarea a avut loc în luna mai a anului 2004, când s-a inființat și administrația parcului, în cadrul [NUME_REDACTAT] Tulcea. Suprafața parcului este de 11140,2 ha., din care 30 ha. teren agricol și 11.110,2 ha. fond forestier pe raza [NUME_REDACTAT] Cerna și Măcin. (www.parcmacin.ro)

Argumentele care au stat la baza înființării parcului au fost foarte bine stabilite, prioritate având raritatea și unicitatea speciilor de flora, vegetație și faună, precum și caracterul reprezentativ dat de cele trei etaje de vegetație: pădurile mezofile de foiase balcanice, păduri xeroterme submediteraneene și silvostepa cu păduri submediteraneene. [NUME_REDACTAT] Măcin este singurul loc din țară unde se mai găsește și mai ales se protejează suprafețe importante de vegetație naturală de stepă. (www.parcmacin.ro)

Localizarea munților, la interferența dintre limita sudică a speciilor central europene și caucaziene, limita nordică a speciilor mediteraneene, balcanice și pontice, precum și limita vestică a unor specii asiatice, face posibilă realizarea unei sinteze în miniatură a două continente: Europa și Asia. (www.parcmacin.ro). Unicitatea acestei zone este dată și de existența peisajelor de o frumusețe deosebită, de originalitatea formelor geologice sculptate de [NUME_REDACTAT] de-a lungul milioanelor de ani, de la blocuri, turnuri și coloane de granit, până la crestele stâncoase, pereții abrupți si văile săpate de ape. Pădurea, aici, se întinde pe suprafețe mari, o pădure compactă în care își găsesc adăpost o serie de animale valoroase pentru pădurile țării noastre, precum Capreolus capreolus, Cervus elaphus, Sus scrofa, Lepus europeus. Pâraiele, în drumul lor spre fluviu, sapă adevărate meandre care se împletesc și constituie locuri pline de viață acvatică, sursă de apă pentru animale, mai ales pentru porcii mistreți care își amenajează adevărate scăldători. (vezi Fig. 1)

Asociațiile floristice forestiere care s-au format sunt rare si chiar unice. Un exemplu este asociația Gymnospermio (Altaicae) – Celtetum (Glabrate), care se găsește doar în [NUME_REDACTAT], la baza pereților stâncoși sau pe grohotișuri; o asociație destul de frecvent întâlnită este cea de Tilio (Tomentosae) – Carpinetum (Betuli);o atracție dar și o raritate la această altitudine joasă o reprezintă pădurea de fagi, situată în apropiere de Cetățuia, pe [NUME_REDACTAT], relict terțiar al codrilor seculari care au existat odată aici. (www.apmtl.ro)

Flora caracteristică acestor munți cuprinde specii rare și chiar endemice. O raritate pentru țara noastră o constituie asociația arbustivă amenințată Spiraea crenata (cununița de stâncă); valoare ecologică cea mai ridicată este atribuită vegetației saxicole, reprezentată de specii rare și periclitate, precum Moehringia grisebachii, Moehringia jankae, Campanula romanica(vezi Fig. 5), Dianthus nardiformis(vezi Fig. 4), Sempervivum tectorium, Silene compacta, Potentilla bifurca. Primăvara, în covorul ierbos al pădurilor se întâlnește Galanthus plicatus, Galanthus graecus, Scylla bifolia, Crocus chrysanthus, iar pe culmile stâncoase Iris sintenisii, Pulsatilla balcana și chiar Ephedra distachy sau Tulipa sylvestris(vezi Fig. 3) în anumite zone ferite.

[NUME_REDACTAT] Măcin include în jur de 2000 de specii de nevertebrate, 7 specii de amfibieni, 11 specii de reptile, cel puțin 187 de specii de păsări și 40 de specii de mamifere, multe din ele incluse pe anexele [NUME_REDACTAT] și ale Convenției de la Berna. Dintre speciile de amfibieni și reptile cu regim strict de protecție se numără următoarele: broasca țestoasă dobrogeană – Taestudo graeca(vezi Fig. 6), Pelobates fuscus(vezi Fig. 7), vipera cu corn – Vipera ammodytes, balaurul dobrogean – Elaphe elongissima, sopârla dungată – Lacerta trilineata; dintre păsări: vulturul codalb – Haliaethus albicilla, șorecarul mare – Buteo ruffinus, șerparul – Circaetus gallicus; dintre nevertebrate, mai exact insecte, se numără: Saga pedo (Orthoptera), Bradyporus dasypus (Orthoptera), Cerambyx cerdo (Coleoptera), Callimorpha quadripunctaria (Lepidoptera), Hipparchia volgensis delattini (Lepidoptera), etc. ([NUME_REDACTAT], Tulcea, 2006)

Suprafața parcului se remarcă prin anumite situri cu o diversitate specifică și peisagistică deosebită, acestea fiind: [NUME_REDACTAT], Vf. Ghiunaltu, Vf. Pietrosul I, Vf. Pietrosul II, Vf. Moroianu și [NUME_REDACTAT]; valoarea peisagistică a [NUME_REDACTAT] este ridicată, conform sistemului Helliwell acumulând un punctaj de 26 de puncte din maxim 28, adică 92,8%. (www.apmtl.ro)

Principalele amenințări cu care se confruntă administrația parcului sunt reprezentate de: exploatările de granit, tăierile ilegale de lemn, braconajul în rândul speciilor periclitate, pășunatul ilegal, turismul de week-end și cel religios și traficul autocamioanelor de tonaj mare.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] constituie într-adevăr o arie protejată deosebită, arie protejată care crește valoarea ecoturistică a județului Tulcea dar și a Dobrogei. Printre activitățile cu caracter durabil care se desfășoară în parc se distinge apicultura (vezi Fig. 8), lunile aprilie – mai fiind o perioadă extrem de favorabilă acestei îndeletniciri străvechi.

Capitolul II

Prezentarea generală a [NUME_REDACTAT] și Mantodea

2. 1. Ord. Orthoptera – caracterizare generală

2. 1. 1. Prezentare generală

Primele date referitoare la speciile de orthoptere din țara noastră au fost furnizate de către [NUME_REDACTAT] (1853, 1855), date cu privire la unele specii din vecinătatea Sibiului. Au urmat apoi studii asupra orthopterelor din Transilvania, Muntenia, Oltenia și Dobrogea, studii care au avut ca rezultat descrierea unor specii, precum Pholidoptera transsylvanica (Fischer, 1853), Isophya speciosa (Frivaldsky, 1867), Callimenus montandon (Burr, 1898).

După anii 1900 au continuat studiile de sistematică, primele publicații fiind finalizate și publicate între anii 1903 – 1909, de către Ștefan G. Zottu, în [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT].

Printre cercetătorii care s-au afirmat în acest domeniu al entomologiei se numără: [NUME_REDACTAT], R. Ebner, W. Ramme; în anul 1959 se publică în ‚,[NUME_REDACTAT]’’ volumul ‚,Orthoptera’’, volum realizat de către W. K. Knechtel și A. Popovici-Bîznoșanu și care include și [NUME_REDACTAT], Mantodea și Dermaptera.

Unul din cei mai valoroși entomologi este [NUME_REDACTAT], care a realizat studii amănunțite de biologie, taxonomie, sistematică, distribuție zoogeografică și ecologie a speciilor de orthoptere din România, el descoperind 8 specii noi pentru știință și 15 specii noi semnalate în țara noastră.

Dobrogea a fost și este o zonă care face obiectul multor studii, mai ales de entomologie, datorită influențelor climatice submediteraneene cu repercursiuni asupra spectrului specific de floră și faună, dar și datorită existenței, pe de-o parte, a [NUME_REDACTAT], cel mai nou pamânt al Europei, și pe de altă parte, a [NUME_REDACTAT], unul din cei mai vechi munți de pe continent. Studiile în această zonă au fost realizate de [NUME_REDACTAT] Wattenwyl (1882), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] (1898, 1899), [NUME_REDACTAT] (1931, 1932), M. Ionescu (1947), C. Mîndru (1956). Lucrările cele mai valoroase și care au rămas de referință sunt cele ale lui [NUME_REDACTAT], și anume: Orthopterele din Dobrogea (Kiss, 1963), studii privind pădurile din Dobrogea (Kiss, 1967), studii privind [NUME_REDACTAT] (Kiss, 1971, 1993, 1994; Kiss&Vasiliu, 1968, 1972). Studii realizate în [NUME_REDACTAT] și vecinătăți au fost realizate de către Rakosy&Weiser, 2000.

2. 1. 2. Orthopterele – evoluție și sistematică

Primele fosile atribuite acestui grup de insecte a fost datat din perioada Carboniferă. În zilele noastre au supraviețuit doar două grupuri, și anume Ensifera și Caelifera, care s-au separat probabil pe la sfârșitul Carboniferului; familiile cele mai noi ale grupului Ensifera au apărut în perioada dintre începutul Jurasicului și începutul Triasicului. Cea mai veche familie de ensifere, Prophalangopsidae, extinctă, a apărut la începutul Jurasicului iar cea mai veche familie de caelifere, Eumastacidae, extinctă și ea, a apărut la mijlocul Jurasicului, urmată de Tetrigidae și Tridactylidae la începutul Cretacicului. (www.answer.com)

[NUME_REDACTAT] (vezi Fig. 9) cuprinde 6 superfamilii și 21 de familii, cu aproximativ 11.000 de specii descrise, cea mai mare superfamilie, Tettigonioidea, incluzând peste 7000 de specii cunoscute; urmează Grylloidea cu peste 3500 de specii descrise. (www.answer.com)

[NUME_REDACTAT] (vezi Fig. 10) include 8 superfamilii, 22 de familii și peste 10.400 specii descrise. [NUME_REDACTAT] cuprinde cele mai multe specii, aparținând la peste 1600 de genuri și aproximativ 7200 specii descrise. (www.answer.com)

2. 1. 3. Caractere morfologice, reproducere și dezvoltare

Așa cum am menționat mai sus, orthopterele sunt un grup de insecte relativ primitiv. Corpul acestora este alcătuit din cap, torace și abdomen. La nivelul capului se găsește o pereche de antene; în cazul Ensiferelor sunt în general mai lungi decât corpul și compuse din circa 30 de articole, iar în cazul Caeliferelor rareori depășesc jumătate din lungimea corpului, fiind alcătuite din mai puțin de 30 de articole. Frontal se găsesc doi ochi compuși, trei ochi simpli, precum și aparatul bucal, adaptat la rupt și mestecat (acesta fiind un caracter de primitivitate). (Baur, Roesti&Thorens, 2006)

Partea vizibilă a toracelui este reprezentată de pronotum, divizat la rândul lui în trei părți: cea superioară, plată, prevăzută cu doi lobi laterali, o carenă mediană și două laterale, adesea brăzdate de linii transversale. [NUME_REDACTAT] pronotul este prelungit în spate, acoperind abdomenul la adulți. Pe segmentul al doilea al toracelui se prind aripile anterioare (elitrele sau tegminele), iar pe segmentul trei se inseră aripile posterioare. Lungimea și forma aripilor, chiar și nervațiunea, sunt criterii importante în determinarea speciilor. Fiecare segment toracic poartă câte o pereche de picioare, femurele posterioare fiind prevăzute cu mușchi puternici, adaptate la sărit. Această particularitate a orthopterelor, de a sări, le distinge de Blattidae, Phasmidae și Mantis religiosa. Cele două grupe de orthoptere, Caelifera și Ensifera, sunt delimitate și de numărul tarselor de la picioare, și anume, Ensifera posedă 4 tarse iar Caelifera 3 tarse și un arolium (o structură ca o ventuză) mai mult sau mai puțin dezvoltat. (Baur, Roesti&Thorens, 2006)

Abdomenul este compus din tergite sau plăci dorsale și sternite sau placi ventrale; la mascul ultimele două segmente abdominale sunt modificate: placa ventrală este sudată iar o placă subgenitală împreună cu plăcile laterale și dorsale formează epiproctul, care poartă lateral cercii. În cazul Caeliferelor, cercii sunt conici iar la Ensifere aceștia au forme variabile, și posedă în general un dinte orientat spre interior, acesta permițând masculului o prindere mai bună de femelă în timpul acuplării. Pe lângă acest dinte, masculii mai posedă si doi apendici sub placa supragenitală, numiți stili. Piesele genitale sunt situate în țesutul adipos al segmentelor 7 și 8 abdominale. Femelele posedă la extremitatea abdomenului un oviscap, prin intermediul căruia femela își depune ouăle; la Ensifere este alungit, sub formă de spadă sau seceră. [NUME_REDACTAT] este alcătuit din valve parțial compacte, ultimele segmente ale abdomenului putând fi telescopate atunci când se depune ponta.

(Baur, Roesti&Thorens, 2006)

Orthopterele, alături de cicade, emit cele mai spectaculoase sunete din lumea nevertebratelor. Nici o vară nu este completă fără cântecul greierilor și cosașilor, care umplu aerul cu trilurile lor, fie zi, fie noapte. Organele auditive, dacă sunt prezente, se găsesc la Ensifere pe tibiile anterioare iar la Caelifere pe primul segment abdominal. Stridulațiile se produc în moduri foarte variate, de exemplu la Tettigonidae și Gryllidae, sunetele sunt rezultatul frecării elitrelor una de cealaltă. [NUME_REDACTAT] stridulația este diferită, de exemplu la Gomphocerinae există un fel de pieptene stridulator, prevăzut cu mici tuberculi pe fața internă a femurului posterior; sunetele rezultă în urma frecării femurului de nervura radială a aripii anterioare. Rolul principal al cântecului este de a atrage cele două sexe împreună. Poziția principală de acuplare este, cel puțin inițial, cu femela deasupra masculului, timpul de acuplare durând între câteva minute și jumătate de oră; după acuplare femelele nu mai răspund la chemarea masculilor, cel puțin până când nu depun ouă. Multe specii depun ponta în sol, de obicei prevăzute cu un înveliș de protecție (de exemplu, Gryllotalpa gryllotalpa care are și grijă de oua pâna eclozează), dar sunt și specii care depun ouă în mezofilul de frunză, așa cum face Phaneroptera sp.. În cazul unor specii de cosași și greieri, este obligatoriu o perioadă de diapauză, astfel încât ei nu pot ecloza decât dacă se acumulează o anumită perioadă de timp cu temperaturi scăzute (iarna). După această perioadă, dezvoltarea continuă iar eclozarea are de obicei loc primăvara. Sunt specii la care ouăle trec prin mai multe perioade de diapauză sau eclozează a doua primăvară de la depunerea ouălelor. Dezvoltarea la orthoptere este hemimetabolă, larvele seamănând cu adulții, însă fără aripi și nici organe genitale. Tettigonidele au în general între 5 și 7 stadii larvare, Gryllidele între 8 și 12, Tetrix sp. 5-6 iar Acrididele 4-5. (Baur, Roesti&Thorens, 2006)

2. 1. 4. Regimul alimentar, prădători și paraziți

Regimul alimentar este constituit din vegetale și mici animăluțe, în general alte insecte. Procesul de hrănire are loc atât ziua cât și noaptea, cantitatea de hrană fiind foarte importantă. [NUME_REDACTAT] consumă graminee, alte Celifere sunt amatoare de dicotiledonate, Tetrix sp. consumă mușchi și licheni dar și alte plante din vegetația de litieră. Cea mai mare parte dintre Ensifere sunt consumatoare de alimente vegetale și animale, Tettigonia sp. hrănindu-se cu alte specii de orthoptere. Unul din cele mai mari specii de orthoptere din țara noastră, Saga pedo, consumă chiar și indivizi de Decticus sau Mantis religiosa, specii destul de mari și ele. (Baur, Roesti&Thorens, 2006)

Printre prădătorii orthopterelor se numără în special păsările, precum pițigoii, pupăza, cioara, etc.; dintre nevertebrate, araneele (Argiope sp.), Mantis religiosa, Sphex sp., orthopterele mari, precum Decticus verrucivorus, Tettigonia sp., Saga pedo, etc.

Paraziții cei mai vizibili sunt acarienii roșii care se localizează între aripi și se hrănesc cu hemolimfă, mai puțin vizibili fiind nematodele parazite, care provoacă moartea gazdei; există și o serie de bacterii și virusuri care dezvoltă boli mortale.

Orthopterele sunt foarte buni în domeniul camuflajului, coloritul lor imitând mediul în care trăiesc, unele specii având un colorit de dezagregare. Oedipoda germanica are aripile anterioare de culoare roșu aprins, lucru ce intimidează un prădător atunci când sare și își expune aripile spre acesta. O altă metodă de a scăpa de dușmani este cea a detașării unui picior sau eliminarea de sucuri digestive iritante pentru ochi.

2. 1. 5. Distribuție și habitat

Speciile de orthoptere se întâlnesc peste tot, cu excepția zonelor polare, oceane și zone alpine extreme. Cea mai ridicată diversitate se înregistrează în zona tropicală și subtropicală, dar și în zone cu climă temperat uscată, precum Europa, SV [NUME_REDACTAT] ale Americii, sau V Australiei, unde există cel mai mare număr de endemisme. Multe specii larg răspândite, precum Conocephalus, care se găsește pe toate continentele și majoritatea insulelelor, din regiunea subarctică până la ecuator; unele specii sunt cosmopolite, iar altele, precum Tetrix subulata au o distribuție holoarctică. (www.answer.com)

Habitatele pe care le ocupă acest grup de insecte sunt variate, ele colonizând în principiu zone cu vegetație stepică, pajiști de graminee și alte plante ierboase, poieni, margini de păduri și culturi agricole. Printre speciile care preferă pajiști uscate, se numără: Decticus verrucivorus, Chorthippus biguttulus, Stenobothrus lineatus; în pajiști mai umede se găsesc Ephippiger sp., Tettigonia sp; în zone cu stânci și vegetație de stepă se întâlnesc Oedipoda germanica, Oedipoda caerulescens, Calliptamus italicus, Saga pedo, Oedaleus decorus, etc.

Orthopterele sunt foarte stricte cu privire la habitatul lor și reacționează imediat la schimbări de mediu, mai ales cele datorate activităților antropice. Din această cauză multe habitate naturale au fost distruse sau modificate în beneficiul omului, ceea ce a dus la periclitarea și chiar dispariția unor specii.

2. 2. Ord. Mantodea-caracterizare generală

Mantidele cuprinde un grup de insecte prădătoare fascinante prin comportamentul și aspectul lor. Se întâlnesc de la tropice la zonele temperate, precum Europa de S, până în America de N, Canada, Africa de S și Australia; Există circa 2000 de specii determinate, majoritatea tropicale. (www.earthlife.net)

Călugărițele (vezi Fig. 11), așa cum li se zice popular acestor insecte, sunt ușor de recunoscut datorită taliei mari, între 10-20 mm., dar mai ales poziției în care își țin prima pereche de picioare prehensile, și anume în poziția de rugăciune. Corpul este alungit, majoritatea speciilor având două perechi de aripi, cea anterioară ușor chitinizată iar cea posterioara membranoasă; există specii cu aripi atrofiate sau chiar lipsite de aripi. Capul este de formă triunghiulară, mobil, prevăzut cu doi ochi mari compuși și o pereche de antene filiforme de mărime medie. (www.ento.csiro.an)

Reproducerea este directă iar în cazul unor specii, femela atacă și consumă masculul în timpul sau după împerechere. Unele studii efectuate pe călugărița europeană comună, Mantis religiosa, arată că motivul pentru care femela consumă masculul este acela că nu îl recunoaște. Acesta este capabil de o acuplare de succes doar dacă îi este smuls capul, deoarece activitatea copulatoare este sub controlul ultimului ganglion abdominal. În timpul acuplării, în unele cazuri, ganglionul subesofagian secretă substanțe inhibitorii și prin smulgerea capului este anulat efectul inhibitor și excitat ultimul ganglion abdominal. (www.earthlife.net)

Femela depune ouăle într-o substanță spumoasă care se întărește și formează ooteca, cu rol de protecție. Ponta este atașată de ramuri, trunchiuri de copaci, bușteni, pietre; o singură ootecă conține circa 400 de ouă, în funcție de specie, eclozarea realizându-se primăvara. Unele specii de mantide stau cu ouăle până când acestea eclozează, în timp ce altele le părăsesc imediat după depunerea pontei. Metamorfoza este simplă sau incompletă, juvenilii semănând cu adulții, dar având dimensiuni mai mici și lipsindu-le aripile. În zonele mai reci perioada până la stadiul de adult poate dura 1 an, pe când în zonele calde se pot dezvolta și două generații pe an. (www.ento.csiro.an)

Călugărițele sunt carnivore, atât în stadiul de adult cât și în cel de juvenil, consumând o gamă variată de insecte pe care le prinde cu ajutorul picioarelor prehensile, prevăzute cu unul sau două șiruri de spini. (www.ento.csiro.an)

Aceste specii preferă în general zone cu vegetație înaltă, pentru a putea vâna cu ușurință, liziere de pădure, pajiști; se întâlnește atât morfa verde cât și cea maro, în funcție de coloritul vegetației, călugărițele practicând homocromia.

Ord. Mantodea cuprinde 8 familii din care trei, Chaeteesidae, Metallycidae și Mantoididae conțin câte un gen iar familia Mantidae cuprinde majoritatea speciilor. Celelalte familii sunt: fam. Amorphoscelidae, fam. Eremiaphilidae, fam. Hymenopodidae și fam. Empusidae. (www.earthlife.net)

În fauna României se întâlnesc, din fam. Mantidae, speciile: Mantis religiosa, Ameles decolor, Parameles heldreichi, iar din fam. Empusidae, specia Empusa fasciata.

Capitolul III

Material și metodă

Materialul de studiu a fost colectat în cadrul Proiectului UNDP/GEF: Întărirea sistemului național de arii protejate din România prin demonstrarea celor mai bune practici de management în [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] nr. 047111.

Au fost realizate șapte ieșiri în teren, și anume: iulie 2006, august 2006, septembrie 2006, octombrie 2006, noiembrie 2006, februarie 2007 și aprilie 2007. Recoltarea materialului de studiu s-a efectuat cu ajutorul fileului entomologic (vezi Fig. 15) și manual, după care a fost prezervat în alcool 90°. Punctele de colectare principale au fost în număr de 7, în cadrul PNMM, și anume: [NUME_REDACTAT], Cheia, Vf. Țuțuiatu, Vf. Ghiunaltu, Vf. Pietrosu I, Vf. Pietrosu II, Cerna + două puncte de colectare secundare, unul în drum spre Vf. Ghiunaltu și altul în vecinătatea PNMM, și anume liziera de N a acestuia. (vezi Fig. 12)

Identificarea speciilor a fost realizată în acord cu morfologia externă și genitală, folosind chei de identificare după W. K. Knechtel & A. Popovici-Bîznoșanu (1959), Kiss (1976), Baur, Roesti&Thorens (2006), iar ordinea sistematică a fost făcută după Ingrisch & Kohler, 1998; pentru o identificare mai corectă și o învățare a speciilor am comparat materialul colectat cu baze de date de pe internet. Materialul a fost triat în laborator, cu ajutorul microscopului optic, lucru pentru care țin sa-i mulțumesc D-nului Conf. dr. Skolka pentru ajutorul și încrederea acordată.; au fost identificate și insecte din alte grupe taxonomice.

Din cadrul Ord. Orthoptera au fost colectate indivizi aparținând la 50 de specii grupate în 7 familii, 23 de specii aparținând [NUME_REDACTAT], 3 specii [NUME_REDACTAT], 1 specie [NUME_REDACTAT], 2 specii [NUME_REDACTAT] și 21 de specii [NUME_REDACTAT].

Ord. Mantodea, în fauna țării noastre, deține câteva specii iar în PNMM doar 3 specii din fam. Mantidae, și anume: Mantis religiosa, Ameles decolor și Parameles heldreichii.

Capitolul IV

Speciile de orthoptere și mantide identificate pe teritoriul și în vecinătatea [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

In cele ce urmeaza voi prezenta lista speciilor de orthoptere identificate pe teritoriul și în vecinătatea [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], după care fiecare specie va fi caracterizată, cu reprezentarea pe harta a zonelor unde le-am colectat.

4. 1. Lista de specii identificate (vezi Anexa 1)

Ord. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] fussi (Brunner, 1878)

Phaneroptera nana (Fieber, 1853)

Phaneroptera falcata (Poda, 1761)

Leptophyes albovittata (Kollar, 1833)

Leptophyes punctatissima (Bosc, 1792)

Fam. [NUME_REDACTAT] fuscus (Fabricius, 1793)

Conocephalus hastatus (Charpentier, 1825)

Tettigonia viridissima (Linnaeus, 1758)

Tettigonia caudata (Charpentier, 1842)

Decticus verrucivorus (Linnaeus, 1758)

Decticus albifrons (Fabricius, 1793)

Platycleis intermedia (Serville, 1839)

Platycleis grisea (Fabricius, 1793)

Platycleis affinis (Fieber, 1853)

Platycleis tesselata (Charpentier, 1825)

Metrioptera bicolor (Philippi, 1830)

Pholidoptera griseoaptera ([NUME_REDACTAT], 1773)

Yersinella raymondii (Yersin, 1860)

Rhacocleis germanica (Herrich-Schaffer, 1840)

Pachytrachis gracilis (Brunner, 1861)

Saga pedo (Pallas, 1771)

Ephippiger ephippiger (Fiebig. 1784)

Bradyporus dasypus (Illiger, 1800)

Subord. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] campestris (Linnaeus, 1758)

Melanogryllus desertus (Pallas,1771)

Fam. [NUME_REDACTAT] pellucens (Scopoli, 1763)

Subord. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] gryllotalpa (Linnaeus, 1758)

[NUME_REDACTAT]

Subord. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] ceperoi (Bolivar, 1887)

Tetrix subulata (Linne, 1758)

Subord. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] hungarica (Herbst, 1786)

Odontopodisma decipiens (Ramme, 1951)

Pezotettix giornae (Rossi, 1794)

Calliptamus italicus (Linnaeus, 1758)

Calliptamus barbarus (Costa, 1836)

Oedalus decorus (Germar, 1825)

Oedipoda germanica (Latreille, 1804)

Oedipoda caerulescens (Linnaeus, 1758)

Acrotylus insubricus (Scopoli, 1886)

Paracinema tricolor bisignatum (Charpentier, 1825)

Omocestus rufipes (Zetterstedt, 1821)

Omocestus minutus (Brulle, 1832)

Omocestus petraeus (Brisout, 1855)

Stenobothrus lineatus (Panzer, 1796)

Gomphocerripus rufus (Linne, 1758)

Chorthippus biguttulus (Linnaeus, 1758)

Chorthippus brunneus (Thunberg, 1815)

Chorthippus loratus (Fischer W. , 1846)

Chorthippus parallelus (Zetterstedt, 1821)

Euchorthippus declivus (Brisout, 1849)

Euchorthippus pulvinatus (Fischer W. , 1846)

4. 2. Ord. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] nana (Fieber, 1853) (Fig. 17)

Specia prezintă un corp un pic mai mare decât specia Phaneroptera falcata,coloritul este verde iar lungimea corpului este de apx. 12-15 mm la femele și 15-18 mm la masculi. Elitrele depășesc puțin genunchii posteriori. Placa subgenitală la mascul este scobită în litera V iar cerci sunt subțiri și curbați. Adulții acestei specii apar târziu din mai-iunie până în octombrie, cu un maxim în august și septembrie; larvele se pot întâlni în august. Această specie preferă locurile călduroase și uscate, fiind întâlnită în zone ruderale, liziere și în tufișuri și arbori. Stridulația este auzită în special spre seară. Femela deține un oviscapt lung de 5-6 mm și depune ouăle în mezofilul frunzelor iar larvele ajung la maturitate după 6 năpârliri. Specia a fost găsită la Cerna. (vezi Fig. 16)

Phaneroptera falcata (Poda, 1761) (Fig. 19)

Culoarea generală a acestei specii este verde, corpul și aripile fiind acoperite de o serie de umbre neregulate. Lungimea corpului este de apx. 12-17 mm la mascul și 15-18 mm la femelă, oviscaptul măsurând cca. 5-6 mm. Tarsul, coxa, vârful cercilor, organul stridulant și nervurile alare superioare sunt brun – roșcate, mai ales la mascul; ochii prezintă în general jumătatea inferioară de culoare verde iar jumătatea superioară de culoare roșie. Lobii laterali ai pronotului sunt puțin mai lungi decât placa dorsală a acestuia iar lungimea elitrelor ajunge până la nivelul coxelor posterioare. Cercii masculilor sunt zvelți, recurbați și ușor îngroșați la vârf; placa subgenitală este prelungită cu doi lobi la extremități. La femele, marginea inferioară a oviscapului este recurbată într-o formă ușor angulară iar fârful ușor rotunjit. Adulții apar târziu, fiind întâlniți din iulie până în octombrie, cu un maximum în august și septembrie; larvele pot fi întâlnite chiar și în luna august. Această specie colonizează pajiști și zone ruderale, fiind întâlnită chiar și în punctele de depozitare a deșeurilor, preferând locurile călduroase și uscate. Din punct de vedere zoogeografic este o specie eurosiberiană, în PNMM fiind identificată în zona Vf. Ghiunaltu și Vf. Pietrosu I, II. (vezi Fig. 20)

Leptophyes albovittata (Kollar, 1833) (Fig. 22)

Această specie este de apx. 10-14 mm lungime masculul, 12-16 mm femela și prezintă un colorit verde cu două benzi vizibile: banda superioară pornește de la baza pronotului până la extremitatea abdomenului iar banda inferioară de la baza picioarelor posterioare până la placa subgenitală. Partea vizibilă a elitrelor este mai mică comparativ cu pronotul, cercii la masculi sunt aproape drepți iar placa subgenitală scobită la vârf. Femela prezintă un oviscapt mai lung decât pronotul și măsoară între 1.4 și 1.7x pronotul. Adulții se întâlnesc în august și septembrie. Preferă zone cu pante călduroase și seci, predominate de tufișuri. Prezintă un regim de hrană vegetal, preferând specii de compozite, labiate, Astragalus sp. Specia a fost găsită în zona Vf. Țuțuiatu, Vf. Ghiunaltu și Cerna.

(vezi Fig. 22)

Leptophyes punctatissima (Bosc, 1792) (Fig. 24)

Aspectul acestei specii este punctat, de culoare verde, lungimea corpului fiind între 10-14 mm la mascul și 13-17 mm la femelă, oviscaptul între 7-8 mm; antenele sunt brun-roșcate spre negru. O linie clară pornește din spatele ochilor și se prelungește de-a lungul pronotului ; aripile sunt reduse și poartă un organ stridulant de culoare brună. La mascul sunt mai lungi decât pronotul, o linie clară, mediană, pornește de la organul stridulant și se continuă până la cerci ; la femelă aripile măsoară cât jumătate din pronot iar linia mediană este mai fină sau poate lipsi. Coxele, tibiile și articolele tarsale sunt de culoare brun spre roșu intens la mascul, iar la femelă, verzi spre brun. Cercii masculului sunt curbați spre interior, încadrând vârful plăcii subgenitale. Adulții se întâlnesc din iunie până în noiembrie, cu un maxim în august; preferă pajiștile uscate și însorite, lizierele, hrănindu-se cu diferite părți ale plantelor. Este o specie europeană, în PNMM fiind identificat în zona Vf. Ghiunaltu.

(vezi Fig. 23)

Fig. 23. Leptophyes punctatissima

Zone de colectare

Poecilimon fussi (Brunner v. Wattenwyl, 1878)

Specia prezintă o colorație a corpului de un verde murdar, dimensiunile corpului variază între 18 mm la mascul și 20 mm la femela. Abdomenul dorsal este de culoare verzui uniform, antenele albicios inelate iar femurele picioarelor anterioare și de mijloc, la masculi, roșcate. Placa subgenitală la masculi este cu vârful scobit rotund iar oviscaptul la femelă are o lungime de apx. 9 mm. Regim de hrană vegetal. Este o specie holobalcanică, în PNMM fiind identificat în zona Vf. Pietrosu I, II. (vezi Fig. 25)

Fam. [NUME_REDACTAT] fuscus (Fabricius, 1793) (Fig. 27)

Dimensiunea corpului variază între 12-18 mm la mascul și 13-18 mm la femelă, oviscaptul având o lungime de 10-17 mm. Culoarea generală este verde cu o bandă brun-negricioasă care se întinde de la vertex până la abdomen; ea este vizibilă în cazul larvelor pe aripi. Antenele sunt lungi și închise la culoare iar aripile sunt brune spre extremitatea corpului. Aripile posterioare sunt cu 3 mm mai lungi decât elitrele și depașesc puțin genunchii posteriori. Adulții sunt prezenți din iunie până la mijlocul lunii noiembrie, cu un maxim în august și septembrie. Este o specie care preferă zonele umede cu vegetație caracteristică, diurnă si termofilă; în PNMM a fost identificată în zona Cerna. (vezi Fig. 26)

Conocephalus hastatus (Charpentier, 1825 )

Culoarea generală a acestei specii este galben-verde, cu o dungă longitudinală de culoare închisă, între vertex și până deasupra elitrelor ; lungimea corpului este între 12-15 mm la mascul și 16-17 mm la femelă, oviscapul 26-28 mm. Elitrele sunt solziforme, aripile posterioare fiind reduse. Placa subgenitală la mascul are marginea posterioară adânc crestată iar oviscaptul la femelă este foarte lung, drept și în formă de suliță. Preferă pajiști însorite, cu vegetație înaltă, practicând un mimetism foarte eficient. În PNMM fost identificat în zona Cerna. (vezi Fig. 28)

Tettigonia caudata (Charpentier, 1842) (Fig. 30)

Dimensiunea corpului variază între 25-30 mm la mascul și 27-35 mm la femelă, oviscaptul având o lungime de 37-40 mm. Cosașul oriental are o culoare verde mai puțin în zona capului și pronotului. Organele stridulante și zona proximală sunt brune. La masculi cercii sunt robuști și depășesc puțin stilii. Este întâlnită în general împreună cu Tettigonia viridissima, preferând zonele ruderale, zonă de lizieră. A fost găsită în zona Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 29)

Tettigonia viridissima (Linnaeus, 1758) (Fig. 32)

Denumită și cosașul verde, această specie prezintă corpul în întregime verde, cu excepția porțiunii superioare a capului și pronotului care sunt brune, precum și carena superioară a aripilor și organul stridulant la mascul; lungimea corpului la mascul este între 28-36 mm iar la femelă între 32-42 mm, oviscaptul 25-30 mm. O recunoaștem datorită aripilor lungi care depășesc la femelă vârful oviscaptului, acesta fiind verde la bază și brun la vârf; cercii masculului sunt mai lungi decât stilii. Adulții apar în iunie-noiembrie, cu un maximum între jumătatea lunii iulie și cea a lunii septembrie; larvele eclozează aproape toate după două ierni, ajungând la maturitate după 7 stadii larvare. Este o specie holopalearctică, preferă pajiști uscate, cu ierburi înalte, liziere de pădure, hrănindu-se în special cu alte insecte, de exemplu alte orthoptere, dar și cu plante. În PNMM a fost identificată în zona Cerna, Vf. Ghiunaltu și Limita de N a parcului. (vezi Fig. 31)

Decticus albifrons (Fabricius, 1793) (Fig. 34)

Culoarea generală este brun-gălbuie, nuanțat marmorat, niciodată verde; lungimea corpului variind între 32 și 38 mm. Lobii laterali ai pronotului au marginea de culoare mai deschisă, vizibilă. Vertexul este de culoare galbenă iar abdomenul, ventral, este galben pai. Elitrele sunt mai lungi decât abdomenul, aripile posterioare fiind de culoare gri. Cercii masculilor sunt prevăzuți cu un dinte situat la bază iar femelele au placa subgenitală lată, cu lobii lați. Preferă locuri cu vegetație de stepă, în PNMM fiind identificat în zona [NUME_REDACTAT] și Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 33)

Decticus verrucivorus (Linnaeus, 1758) (Fig. 36)

Specie ușor de recunoscut datorită corpului masiv care poate avea următoarele dimensiuni: 26-34 mm la masculi și 27-42 mm la femelă, oviscaptul având 17-26 mm lungime. Culoarea normală este verde cu nuanțe verzui-negricioase, anumite populații prezintă indivizi de culoare brunie. Aripile nu depășesc decât foarte rar genunchii posteriori. Cosașul pestriț este o specie geofilă, întâlnită în pășuni higro-mesofile dar și în zone xerofite. Este o specie vegetariană, fiind considerat dăunător deoarece consumă frunze de viță-de-vie, pomi fructiferi. A fost găsită în zona Cheia, [NUME_REDACTAT], Vf. Ghiunaltu și Cerna. (vezi Fig. 35)

Platycleis intermedia (Serville, 1839) (Fig. 38)

Dimensiunea corpului este între 21-28 mm, oviscaptul având 9-13 mm lungime. Culoarea corpului este cafenie cu nuanțe de cenușiu, elitrele pătate cu cafeniu și aripile posterioare transparente. Elitrele sunt înguste spre vârf, bine dezvoltate, depășind uneori chiar genunchii posteriori. Placa subgenitală la femelă prezintă un șanț îngust iar lobii sunt rotunjiți. Este o specie xerofilă, preferă zonele călduroase și uscate cu vegetație de stepă ; a fost găsită în zona [NUME_REDACTAT] și Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 37)

Platycleis grisea (Fabricius, 1793) (Fig. 40)

Culoarea generală a acestei specii este cafenie, nuanțată cu cenușiu, lungimea corpului variind între 15-22 mm; elitrele sunt pătate cu cenușiu iar aripile posterioare sunt transparente. Lungimea aripilor posterioare și a elitrelor depășește coxa femurelor posterioare, spre vârf fiind îngustate. Placa subgenitală femelă este dreptunghiulară, cu lobii rotunjiți iar cerci la mascul sunt conici și cu un dinte median. Oviscaptul este curbat la bază și cu dințișori la vârf. Preferă pantele însorite, în PNMM fiind identificat în zona Cheia și Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 39)

Platycleis affinis (Fieber, 1853) (Fig. 42)

Culoarea corpului este cafenie cu cenușiu, lungimea corpului variind între 22-24 mm. Elitrele sunt pătate cu cafeniu, bine dezvoltate, trec uneori de coxa femurelor posterioare, îngustate la vârf. Placa subgenitală femelă este prevăzută cu un șanț lat iar oviscaptul măsurând de două ori lungimea pronotului. Este o specie întâlnită în pajiști dominate de graminee, în PNMM fiind identificată în zona [NUME_REDACTAT] și Greci. (vezi Fig. 41)

Platycleis tesselata (Charpentier, 1825) (Fig. 44)

Culoarea generală este brună cu desene gri și brunii, abdomenul fiind gălbui; lungimea corpului la mascul este între 14-16 mm iar la femelă între 15-17 mm, oviscaptul 4-5.5 mm. Lobii laterali ai pronotului sunt încadrați de o linie fină, clară; aripile ating extremitatea abdomenului sau o depășesc cu câțiva mm iar elitrele sunt de culoare brun deschis și au în câmpul median între 5 și 7 pete distincte. Cercii la mascul sunt zimțați în treimea inferioară iar oviscaptul la femelă este scurt, curbat în formă de coasă. Adulții se întâlnesc din iulie-august, larvele având abdomenul de culoarea caramelului. Preferă pajiștile uscate și însorite, hrănindu-se cu flori, alte părți ale plantelor, graminee, etc. În PNMM a fost identificată în zona Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 43)

Metrioptera bicolor (Philippi, 1830) (Fig. 46)

Această specie a fost semnalată de curând în Dobrogea, la Garvăn. Este o specie Eurosiberiană, larg răspândită în toată Europa și nordul Asiei, mesofilă, preferând pajiști mesofile și xero-mesofile, la diferite altitudini în toată România. Adulții se pot observa din iunie până în octombrie, cu un maxim în august. Corpul prezintă o colorație verde, dorsal maro deschis iar lateralele pronotului verde. Picioarele posterioare sunt de un verde clar iar pe partea exterioară au o linie închisă la culoare. Structura pe verticală a habitatului este principala ei cerință. Este o specie bine camuflată și dificil de reperat în vegetație. În PNMM a fost identificată în zona Cheia. (vezi Fig. 45)

Pholidoptera griseoaptera ([NUME_REDACTAT], 1773) (Fig. 48)

Culoarea generală a corpului este gri spre brun închis, foarte rar brun-roșcat, partea ventrală fiind gălbuie; lungimea corpului la mascul este între 15-20 mm iar la femelă între 16-20 mm, oviscaptul 8-10 mm. Marginea pronotului este delimitată de o linie albă; elitrele la mascul sunt rotunde, brunii, spre exterior brun deschis, cu o lungime aproape egală cu cea a pronotului. La femelă, elitrele sunt solziforme, de culoare gri spre brun, depășind cu doi mm pronotul. Cercii masculului sunt drepți și prevăzuți cu câte un dinte a cărui vârf este îndreptat spre interior; oviscaptul este de culoare brunie, curbat în formă de coasă. Adulții se întâlnesc între lunile iunie-noiembrie, cu un maximum în august, larvele eclozând după două ierni. Pholidoptera griseoaptera este o specie europeană, colonizează pajiști cu spectru vegetal variat, umiditate relativă, liziere, zone ruderale și parcuri. În PNMM a fost identificată în zona Vf. Pietrosu I, II. (vezi Fig. 47)

Yersinella raymondii (Yersin, 1860) (Fig. 50)

Dimensiunea corpului variază între 12-15 mm la mascul și 13-16 mm la femelă, oviscaptul având o lungime de 8.5-9.5 mm. Culoarea variază în general de la brun-cenusiu la maro. O bandă larg deschisă la culoare este situată dorsal, contrastând cu restul corpului. Pronotul nu prezintă nici carenă dorsală nici carenă laterală. Cercii la mascul sunt globuloși și aplatizați la mijloc. Adulții apar de la jumatatea lunii iulie până la sfârșitul lunii octombrie, cu un maxim în august. Preferă pajiști călduroase, dominate de tufișuri și arbuști, liziere de pădure; a fost găsită în zona Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 49)

Rhacocleis germanica (Herrich-Schaffer, 1840) (Fig. 52)

Culoarea corpului acestei speci este brun spre cenușiu, cu pronotul prevăzut, pe linia mijlocie, cu o pată palidă; lungimea corpului este între 15-26 mm iar oviscaptul la femelă între 14-19 mm lungime. Lobii laterali ai pronotului sunt castanii, mărginiți de o pată palidă; femurele posterioare marmorate și prevăzute cu spini pe partea inferioară. Preferă locurile împădurite și dominate de vegetație înaltă, în PNMM fiind identificată în zona Vf. Ghiunaltu și Cerna. (vezi Fig. 51)

Pachytrachys gracilis (Brunner v. Wattenwyl, 1861) (Fig. 54)

Specie xerofilă, lungimea corpului variind între 13 mm la mascul și 15-18 mm la femelă, oviscaptul având o lungime de 16-17 mm. Coloritul corpului este castaniu, cu pronotul mai închis la culoare și cu marginea lobilor galbenă. Femurele sunt unicolor-palide iar elitrele întunecate. Oviscaptul la femelă este castaniu deasupra și dedesubt, la bază, verzui. Placa subgenitală la femela prezintă lobi triunghiulari ascuțiți; a fost găsită în zona Vf. Pietrosu I, II și Cerna. (vezi Fig. 53)

Saga pedo (Pallas, 1771) (Fig. 56)

Specie mediteraneană, rară și localizată, are culoarea corpului verde, o linie clară traversează linia corpului de la baza antenelor, lateralele capului, pronotului și abdomenului până la oviscapt. Masculul speciei a fost recent descoperit. Capul este conic, antenele sunt cu puțin mai scurte decât capul, toracele și abdomenul reunite. Masculul, recent descoperit, nu stridulează. Această specie iubește pajiștile călduroase, de tip stepic, cu arbuști răzleți și tufișuri. Adulții apar spre sfârșitul lunii iunie și până la mijlocul lunii octombrie. În zilele călduroase ale verii, magicianul dantelat este nocturn, prezintă un camuflaj foarte bun și este greu de reperat în vegetație. Regimul de hrană este carnivor, consumând cu ușurință indivizi din specia Mantis religiosa. Larvele eclozează, aproape toate, la sfârșitul iernii; corpul cu antenele măsoara apx. 15 mm și ajung adulte după 6 năpârliri.

Această specie se află pe [NUME_REDACTAT] drept specie vulnerabilă, nominalizată în cadrul Convenției de la Berna, anexa 2; a fost găsită în zona Vf. Țuțuiatu, Vf. Ghiunaltu și Cerna. (vezi Fig. 55)

Ephippiger ephippiger (Fiebig, 1784) (Fig. 58)

Lungimea corpului variază între 22-25 mm la masculi și 24-30 la femelă, oviscaptul fiind ușor curbat și măsurând 20-21 mm. Culoarea corpului este verde întunecat sau, în unele cazuri, violacee. Cercii la masculi prezintă un dinte la mijloc iar placa subgenitală are vârful scobit profund și rotunjit. Spermatoforul este foarte mare, prevăzut cu o anexă. Specia poate fi intalnită în luminișuri de pădure, liziere de pădure, zone în general călduroase și uscate; este o specie robustă și cu un aspect cocoșat. Prezintă un camuflaj foarte bun și altă adaptare a lui este faptul că atunci când se simte amenințat rămâne imobilizat și se oprește din stridulat; a fost găsit în zona Vf. Pietrosu I, II ȘI Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 57)

Bradyporus dasypus (Illiger, 1800) (Fig. 60)

Această specie are un aspect obez fiind una din cele mai mari specii din România, lungimea corpului variind între 46-52 mm la mascul și 45-55 mm la femelă; lungimea pronotului este între16-17 mm la mascul și 13-14 mm la femelă, lungimea oviscaptului fiind de 30-32 mm. Culoarea corpului este neagră cu luciu verde bronzat iar marginile posterioare ale tergitelor abdominale prezintă numeroase punctișoare galbene. Cercii masculilor sunt cilindrici și de formă obtuză iar placa subgenitală de la femele este posterior lat emarginată. Preferă tufișurile de Rosa sp., Cretaegus sp., Paliurus, Corylus sp. și versanții stâncoși cu vegetație stepică. În PNMM a fost identificat în zona Vf. Pietrosu I, II, Cerna și Greci. (vezi Fig. 59)

Gryllus campestris (Linnaeus, 1758) (Fig. 62)

Culoarea greierului de câmp este de un negru strălucitor, lungimea corpului la mascul variind între 18-26 mm iar la femelă între 19-27 mm, oviscaptul 11.5-13 mm. Capul este rotund și mare, antenele au o lungime apx. egală cu cea a corpului. Elitrele nu acoperă abdomenul complet, au o culoare brunie, nervurile negre cu baza colorată în galben, utilizate doar de mascul, nu și de femelă. Partea inferioară a femurelor posterioare este de culoare roșie, tibiile posterioare fiind prevăzute cu spini rigizi. Oviscaptul femelei este lățit și curbat în formă de lance. Adulții se găsesc din aprilie până în iulie; în anii favorabili pot avea o a doua generație în august-noiembrie, larvele ajungând la maturitate după 9-12 năpârliri. Specie termofilă și xerofilă, preferă pajiști și pășuni însorite, margini de drum. Cele mai favorabile habitate sunt cele aflate pe versanți însoriți, unde solul este uscat și ferit de inundații; se hrănește cu specii de graminee, alte plante și mici insecte. În PNMM a fost identificat în zona Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 61)

Subord. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] desertus (Pallas, 1771) (Fig. 64)

Talia acestei specii variază între 12-18 mm la mascul și 14-18 mm la femelă, oviscaptul fiind de 10-15 mm lungime. Are o talie mai mică decât Gryllus campestris și este complet negru, prezintă o bandă clară între ochi, caracteristică speciilor de greieri. Femurele posterioare sunt negre pe partea interioară, elitrele au o lungime variabilă, dar ajung până la mijlocul abdomenului. Întâlnit în zona de stepă, preferă pajiști călduroase și uscate, zone cultivate. Din cauza renunțării la agricultura extensivă, această specie și-a pierdut habitatul și din această cauză a devenit tot mai rar, în unele țări europene chiar dispărând. În PNMM a fost observat pe Limita de N a parcului. (vezi Fig. 63)

Fam. [NUME_REDACTAT] pellucens (Scopoli, 1763) (Fig. 66)

Dimensiunea corpului variază între 10-13 mm la mascul și 14-20 mm la femelă, oviscaptul având o lungime de 6.5-7.5 mm. Culoarea corpului este galben palidă sau puțin verzuie și acoperit cu peri albicioși. Picioarele sunt subțiri, tibiile picioarelor anterioare cu 2 organe timpanale iar aripile posterioare sunt bine dezvoltate, uneori mai lungi decât elitrele; antenele sunt foarte lungi. Adulții sunt întâlniți de la sfârșitul lunii iunie până în octombrie, cu un maxim în luna august. Preferă zonele cu vegetație înaltă, luminișuri de pădure, întâlnit pe flori, în locuri uscate. A fost găsit în zona [NUME_REDACTAT], Vf. Pietrosu I, II. (vezi Fig. 65)

Subord. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] gryllotalpa (Linnaeus, 1758) (Fig. 68)

Coropișnița comună, cum i se spune, este singura specie a grupului grilotalpidelor din Europa, la noi în țară fiind foarte răspândită. Este o insectă de talie mare, 35-50 mm lungime si 5 g greutate; subterană în cea mai mare parte a vieții, fiind adaptată la săpat prin modificarea picioarelor anterioare. Tegminele sunt scurte, măsurând mai puțin de jumătate din lungimea corpului, insecta fiind capabilă de zboruri scurte și pe distanțe mici. Adulții pot fi observați pe tot parcursul anului, mai ales în lunile mai-iunie, perioada lor de reproducere. Preferă locurile mai umede și călduroase; este o specie crepusculară și nocturnă, ieșind rar la suprafață. Hrana este constituită din sol, crisalide de fluturi, rizomi, plante tinere, însă pot exista și cazuri de cannibalism juvenil, aceasta fiind o metodă de a limita densitatea populației. Este o specie palearctică, în PNMM fiind identificată în zona cantonului Cetățuia. (vezi Fig. 67)

[NUME_REDACTAT]

Subord. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] ceperoi (Bolivar, 1887) (Fig. 70)

Culoarea generală variază foarte mult de la individ la individ, unii având culoarea gri spre brun, până la verde; lungimea corpului la mascul este între 9.5-11 mm iar la femelă între 10.5-13 mm. Majoritatea au corpul pătat, alții au o bandă clară de-a lungul pronotului sau linii fine, albe, pe carenele laterale ale acestuia. Aripile posterioare depășesc vârful pronotului cu aproape 1 mm. Adulții se întâlnesc în perioada martie-noiembrie, preferând locurile mai umede, liziere de pădure. În PNMM a fost identificat în zona Vf. Ghiunaltu și Cerna. (vezi Fig. 69)

Tetrix subulata (Linne, 1758) (Fig. 72)

Culoarea corpului este gri spre brun, cu diverse variații; capul și partea dorsală a pronotului sunt mai înguste decât restul corpului, la mulți indivizi pronotul fiind lung și depășind abdomenul. Partea vizibilă a elitrelor este mai lungă decât corpul. Adulții se pot întâlni între februarie-noiembrie. Această specie are nevoie de căldură și umiditate, zburând foarte bine se poate deplasa pe distențe relative mari în căutarea acestor condiții. A fost obsrevat de regulă în luminișuri de pădure, liziere; se hrănește cu graminee, muschi, licheni, etc. În PNMM a fost identificat în zona Cernei și Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 71)

Subord. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] decipiens (Ramme, 1951) (Fig. 74)

Culoarea corpului este galben spre verde, lungimea corpului la mascul variind între 14-17 mm, iar la femelă între 19-22 mm. Placa supraanală la mascul este gâtuită în jumătatea bazală, iar pe marginea acesteia și spre vârf există câte un dinte negru. Placa subanală lateral este lată și doar cu marginea terminală de culoare neagră; cerci sunt subțiri, ușor curbați, cu vârful negru. Preferă locurile cu vegetație înaltă, mai ales tufișuri; în PNMM a fost identificată în zona Vf. Pietrosu I, II. (vezi Fig. 73)

Pezottetix giornae (Rossi, 1794) (Fig. 76)

Dimensiunile corpului sunt între 11-14 mm lungime la mascul și 13-14 mm la femelă. Este una dintre cele mai mici și discrete acride, culoarea corpului variind între maro-gălbui și maro-cenușie iar în cazul larvelor un verde luminos; corpul are aspect pătat și marginile abdomenului și interiorul femurelor posterioare sunt net vizibile. Adulții se întâlnesc din iulie până la sfârșitul lunii noiembrie, cu un maxim în august și septembrie.Larvele dezvoltă 6 stadii larvare. Preferă zonele ruderale, întâlnit la baza tufișurilor, în proximitatea solului, pe sp. de graminee și alte ierburi.În PNMM a fost întâlnit în zona Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 75)

Calliptamus barbarus (Costa, 1836) (Fig. 78)

Lungimea corpului este între 13.7-16.2 mm la mascul și 23.5-28.3 mm la femelă iar lungimea elitrelor variază între 10.6-13.2 mm la mascul și 16.8-23.4 mm la femelă. Femurele picioarelor posterioare sunt portocalii, cu 1-2 dungi transversale negre pe fața internă și două dungi incomplete de culoare deschisă; cercii la masculi sunt evident lațiți la vârf. Aripile posterioare sunt hialine, de culoare roz. Este o specie considerată dăunătoare deoarece produce daune culturilor de bostani (dupa [NUME_REDACTAT]). A fost găsită în zona Vf. Pietrosu I, II și Vf. Ghiunaltu. ( vezi Fig. 77)

Calliptamus italicus (Linnaeus, 1758) (Fig. 80)

Culoarea generală este cenușiu spre brun, lungimea corpului fiind între 15-23 mm la mascul și 23-34 mm la femelă. Elitrele, la extremități, sunt înguste și depășesc coxele posterioare cu câțiva mm; câmpul anal al aripilor posterioare este roz spre roșu. Petele de pe fața internă a femurelor posterioare sunt mai vizibile la femele. Adulții apar din iunie până în octombrie, cu un maximum în august. Preferă pajiștile stepice, hrănindu-se cu plante precum Euphorbia sp. , graminee; prezintă și o formă gregară, cu aripi lungi, care provoacă pagube însemnate diferitelor culturi. Este o specie eurasiatică, termofilă, exigentă cu cerințele de habitat. În PNMM a fost identificată în zona [NUME_REDACTAT], Vf. Ghiunaltu, Greci, Limita de N și Cerna. (vezi Fig. 79)

Oedalus decorus (Germar, 1825) (Fig. 82)

Specie destul de solidă, prezentând pe corp desene contrastante; lungimea corpului variază la mascul între 18-24 mm iar la femelă între 25-38 mm. Culoarea generală este verde sau brună, cu pete sau linii clare. Procentul indivizilor verzi este mai mare în cazul femelelor decât cel al masculilor. 4 linii albe desenează o cruce deasupra pronotului; carena mediană este puțin bombată și vizibilă. Elitrele depășesc coxele posterioare, aripile posterioare fiin de culoare galben spre verde, transparente la bază, cu o bandă brun spre negru în centru, iar la exterior, pete brune izolate pe un fond transparent. Adulții se întâlnesc la sfârșitul lunii iunie până în septembrie; specie termofilă și xerofilă, colonizează pante bine însorite și cu stâncărie la zi. În PNMM a fost identificată în zona Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 81)

Oedipoda caerulescens (Linne, 1758) (Fig. 84)

Dimensiunile corpului variază între 15-21 mm la mascul și 22-28 mm la femelă. Colorația corpului este homocromă cu mediul în care trăiește, în general cenușie. Aripile posterioare au baza albăstruie și cu o dungă întunecată iar elitrele au 3 dungi întunecate. Femurele picioarelor posterioare pe fața externă au 2 pete întunecate iar pe fața internă 2 pete negre. Preferă locuri uscate și însorite, pe soluri fără vegetație, pietroase. Adulții apar pe la mijlocul lunii mai până în noiembrie, cu un maxim în august și septembrie. Femela depune ponta în soluri afânate și nisipoase, printre ierburi. Specia a fost găsită în toate punctele de colectare. (vezi Fig. 83)

Oedipoda germanica (Latreille, 1804) (Fig. 86)

Seamănă foarte mult cu O. Caerulescens, însă se deosebește prin culorile mai contrastante; lungimea corpului la mascul este între 16-21 mm iar la femelă între 22-30 mm. Aripile posterioare sunt roșii cu o bandă neagră spre partea externă și vârful de culoare brun transparent. Carena superioară a femurului posterior este lată spre centru iar tibiile sunt gri cu un inel clar la bază. Adulții apar din iunie până în noiembrie, cu o perioadă de maxim în august. Este o specie Central-sudeuropeană, preferă zonele cu stâncărie la zi, pante însorite cu vegetație înaltă; nu suportă temperaturi ridicate în climat umed. În PNMM a fost identificată în toate punctele de colectare. (vezi Fig. 85)

Acrotylus insubricus (Scopoli, 1886) (Fig. 88)

Culoarea corpului este brun deschis, femurele posterioare fiind în întregime negre; lungimea corpului variază între 13-16 mm la mascul, și 17-25 mm la femelă. Antenele sunt scurte, abia depășind lungimea capului și a pronotului, care este încrețit. Eliterle sunt lungi, aripile posterioare au baza de culoare roz, înconjurate de o dungă întunecată transversal-semilunară, partea apicală fiind transparentă, la vârf cu o mică pată uneori. Este o specie xerifită, preferând locuri uscate, cu vegetație rară; în PNMM a fost identificat în zona Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 87)

Paracinema tricolor bisignata (Charpentier, 1825) (Fig. 90)

Talia corpului variază între 22-29 mm la mascul și 30-45 mm la femelă. Greierele tricolor este unul mare, de formă alungită; femela este semnificativ mai mare decât masculul, culoarea în general este de un verde clar cu nuanțe galbene. Două benzi negre se întind deasupra pronotului și elitrele sunt de culoare brun-negricioase. Preferă zonele umede iar dezvoltarea necesită temperatură și umiditate ridicate. Este o specie agilă, zboară pe distanțe lungi; a fost găsită în zona Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 89)

Omocestus rufipes (Linne, 1821) (Fig. 92)

Lăcusta-neagră-ca-abanosul este una din cele mai frumoase de la noi din țara. Lungimea corpului este între 12-17 mm la mascul și 18-21 mm la femelă, colorația fiind diferită între sexe. Masculul este brun-negricios, cu abdomenul roșu iar femela, dorsal, este în general verde intens cu marginile gri-brunii. Adulții apar din iunie până în luna noiembrie, cu un maxim în august; dezvoltarea este anuală dar în unele regiuni, de exemplu în partea meridională, are și două generații pe an. Este o specie xerofilă și termofilă, preferând pajiști aride și zone mai uscate, având o mare capacitate de adaptare. În PNMM a fost identificat în zona Cerna și Limita de N. (vezi Fig. 91)

Omocestus minutus (Brulle, 1832)

Specie pontică, lungimea corpului variază între 9.8 mm, la mascul, și 12.9-15.5 mm, la femelă. Foveolele sunt late și scurte iar la mascul aproape se ating; elitrele ajung până la coxa femurelor posterioare. Lățimea câmpului discoidal al elitrelor este mult mai mare decât lățimea maximă a câmpului ulnar; femurele posterioare au o scobitură egal de lungă cu distanța dintre baza gonapofizei și începutul scobiturii. În PNMM a fost identificat în zona Cerna. (vezi Fig. 93)

Omocestus petraeus (Brisout, 1855) (Fig. 95)

Culoarea corpului este cenușiu închis, pe cap cu o dungă palidă ce pornește de la vertex până la marginea posterioară a pronotului; lungimea indivizilor variază între 10 mm, la mascul, și 13mm, la femelă. Tibiile posterioare sunt de culoare albăstrui murdar, vârful abdomenului gălbui; aripile posterioare sunt transparente. Pronotul are șanțul transversal tipic așezat înainte de mijloc, carenele laterale alcătuind un unghi ascuțit în prozonă; sternitul toracal este păros. Preferă coline pietroase, în PNMM fiind identificat în zona Greci.

(vezi Fig. 94)

Stenobothrus lineatus ( Panzer, 1796) (Fig. 97)

Talia variază între 15-19 mm la mascul și 21-26 mm la femelă; culoarea, în general, este verde dar și brună sau roz-violaceu. La mascul apexul abdomenului este roșu iar aripile sunt dezvoltate normal, spre deosebire de femelă, la care sunt mai scurte. Adulții se întâlnesc din iulie până în luna octombrie. Este o specie dominantă în zonele stepice, pajiști xerofile. Femela își depune ponta pe sol, printre rădăcinile gramineelor. Specia a fost găsită în zona Cernei. (vezi Fig. 96)

Gomhocerippus rufus (Linne, 1758) (Fig. 99)

Specie cu o lungime a corpului ce variază între 14-16 mm la mascul și 17-24 mm la femelă; culoarea corpului este roșu întunecat, cu o dungă longitudinală mijlocie palidă. Partea ventrală a toracelui galben-verzuie, abdomenul, dorsal, roșu-întunecat iar ventral galben. Carenele laterale sunt curbate în formă de arc; prosternul neted. Preferă zonele xeno-mesofile, cu vegetație înaltă, întalnit și în liziere; a fost găsit în zona Vf. Ghiunaltu.

(vezi Fig. 98)

Chorthippus biguttulus (Linnaeus, 1758) (Fig. 101)

Talia corpului variază între 13-16 mm la mascul și 16-21 mm la femelă; culoarea “ greierului melodios “ este brună până la brun-cenușiu, extremitatea abdomenului este galben-portocaliu până la roșu. Aripile posterioare sunt transparente, cu nervuri întunecate. Adulții apar din iunie până în noiembrie, cu un maxim la sfârșitul lui august. Preferă pajiștile mesofile, liziere; a fost găsit în toate punctele de colectare. (vezi Fig. 100)

Chotthippus brunneus (Thunberg, 1815) (Fig. 103)

Lungimea corpului variază între 15-16 mm la mascul și 19-24 mm la femelă; culoarea corpului este roșie intunecată cu nuanțe verzui și negre. Elitrele întunecate au în treimea apicală o pată palidă oblică. Picioarele anterioare și sternitele toracale sunt foarte păroase , cu peri albi; aripile posterioare egale cu elitrele. Organul timpanal are deschiderea îngustă, în formă de fantă. Adulții apar pe la sfarșitul lunii mai până în luna octombrie, cu un maxim în august. Dezvoltarea necesită temperaturi ridicate iar ponta, depusă de femelă în sol fără vegetație, este rezistentă la secetă. Este o specie colonizatoare pe un spectru larg de pajiști xerofile cu vegetație săracă, dar este întâlnit și în liziere de pădure. Specia a fost găsită aproape în toate punctele de colectare. (vezi Fig. 102)

Chorthippus parallelus (Zetterstedt, 1821) (Fig. 105)

Culoarea generală a acestui greiere este verde, galbenă sau brună; lungimea corpului variind între 13-16 mm la mascul, și 18-22 mm la femelă. Elitrele la mascul ating jumătate sau mai mult din femurele posterioare, iar la femele sunt mai mici, nedepășind prima treime a femurelor. Adulții sunt întâlniși începând cu luna iunie și până în noiembrie, cu un maximum în august; specie palearctică, puțin exigentă, preferând atât pajiști umede cu plante suculente cât și pășuni uscate. În PNMM a fost identificată în toate punctele de colectare , cu excepția [NUME_REDACTAT]. (vezi Fig. 104)

Chorthippus loratus (Fischer W. , 1846)

Specie xerofilă, lungimea indivizilor variază între 12-16 mm la mascul, iar la femelă între 18.21 mm. Pronotul prezintă carenele ușor curbate, aripile posterioare sunt egale ca lungime,cu elitrele, acestea având nervura mediană dreaptă. Preferă locurile uscate și însorite, cu vegetație bogată; în PNMM fiind identificat în zona Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 106)

Euchorthippus declivus (Brisout, 1848) (Fig. 108)

Talia acestei specii este între 15-20 mm la mascul și 21-27 mm la femelă; culoarea, în general, este brunie cu nuanțe galbene sau verzui. Capul este net vizibil mai mare și prezintă pe margini o bandă întunecată care pleacă de la ochi, pe sub lobii laterali ai pronotului până la elitre. Foveolele sunt slab imprimate; extremitatea plăcii subgenitale la mascul are o forma conică, acesta fiind elementul taxonomic de distingere a E. declivus de speciile de Chorthippus. Adulții apar la sfârșitul lunii iunie până în luna octombrie, cu un maxim în luna august. Specia a fost găsită în zona [NUME_REDACTAT] și Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 107)

Euchorthippus pulvinatus (Fischer W. , 1846) (Fig. 110)

Culoarea corpului este galbenă, cu dungi întunecate; lungimea corpului la mascul variind între 12-20 mm, iar la femelă între 20-30 mm. La nivelul capului, mai ales la femelă, de la nivelul ochilor pornește spre lobii pronotului câte o dungă întunecată; carenele pronotului sunt deschise la culoare. Elitrele la mascul sunt unicolore, iar la femelă există o linie longitudinală în câmpul scapular; aripile posterioare sunt transparente. Lungimea antenelor diferă , la mascul fiind mai lungi decât corpul, iar la femele sunt scurte. Preferă pajiștile uscate și însorite, dar se întâlnește și în poienile pădurilor; în PNMM a fost identificat în zona Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 109)

Acrida hungarica (Herbst, 1786) (Fig. 112)

Lungimea corpului variază între 36-46 mm la mascul și 50-65 mm la femelă; culoarea corpului este verde cu dungi roz sau întunecate, uneori și câmpul discoidal al elitrelor are dungi albicioase, iar aripile sunt transparente și puțin verzui, cu nervurile principale roșcate. Picioarele anterioare sunt mai scurte decât pronotul. Fabre a observat la indivizi crescuți n captivitate practică. Preferă locuri ruderale, pajiști uscate, liziere de pădure, în general zone uscate și călduroase. Ponta are forma globuloasă și spumoasă, întărindu-se treptat. Specia a fost găsită aproape în toate punctele de colectare. (vezi Fig. 111)

4. 3. [NUME_REDACTAT]

Fam. [NUME_REDACTAT] religiosa (Linne, 1748) (Fig. 114)

Dimensiunea corpului variază între 42-53 mm lungime la mascul și 48-75 mm lungime la femelă; se întâlnesc morphe verzi dar și cenușii, în funcție de caracteristica habitatului. Elitrele la masculi sunt aproape hialine, regiunea apicală este verde sau cenușie. Are o postură impozantă, cu poziția de “ rugăciune ”, fără să lase impresia că ar fi una din cele mai sadice insecte. Își consumă partenerul după copulație și astfel își face provizii pentru mai târziu. Este cu greu reperată în vegetație datorită homocromiei, dar stă cuminte atunci când este fotografiată; poate zbura pe distanțe relativ mari. Preferă zone cu vegetație bogată, pajiști uscate și călduroase, liziere de pădure. În cadrul PNMM a fost identificată în zona Cheia, [NUME_REDACTAT], Vf. Țuțuiatu, Vf. Ghiunaltu și Cerna. (vezi Fig. 113)

Parameles heldreichi (Brunner v. Wattenwyl, 1882) (Fig. 116)

Lungimea corpului variază între 25 mm la mascul și 27 mm la femelă; culoarea corpului este cafenie spre maro. Lățimea capului este cât 2/3 din pronot și este transvers; pronotul este zvelt și puțin dilatat. Elitrele și aripile posterioare la masculi sunt bine dezvoltate, cu marginea anterioară albicioasă. La femele elitrele sunt alungit eliptice și trec puțin de primul tergit abdominal; câmpul axilar al aripilor posterioare este violaceu. Cercii la masculi trec de placa subgenitală iar la femele abdomenul nu este dilatat. Un criteriu taxonomic important este cel al ochilor care la această specie sunt rotunjiți, față de specia Ameles decolor, la care sunt ascuțiți. Preferă zone cu vegetație înaltă, predominate de graminee, pajiști călduroase și uscate. În PNMM a fost identificată în zona Cheia, [NUME_REDACTAT] și Vf. Ghiunaltu. (vezi Fig. 115)

Ameles decolor (Charpentier, 1825) (Fig. 118)

Culoarea corpului este cafeniu spre cenușiu sau gălbui, foarte rar verde; lungimea corpului variază între 23 mm la mascul și 20-23 mm la femelă. Pronotul este scurt, având o linie mediană longitudinală, de culoare închisă; cercii la mascul depășesc puțin placa subgenitală. Elitrele la masculi sunt cenușii, cu o dungă palidă pe marginea anterioară; la femele sunt scurte, cafenii, iar aripile posterioare scurte, cu partea anterioară cafenie și câmpul anal violaceu. Preferă locurile cu vegetație înaltă, în PNMM fiind identificată în zona [NUME_REDACTAT]. (vezi Fig. 117)

Capitolul V

Caracterizarea ecologică a principalelor puncte de colectare

Fiecare punct de colectare se caracterizează prin tipuri de sol, precum și condiții macroclimatice specifice, lucru care se reflectă asupra vegetației și paletei de specii existente.

5. 1. [NUME_REDACTAT].-lui [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] este caracterizată printr-o vegetație de stepa, cu fragmente de stancarie si portiuni impadurite, cuprinzand o varietate de habitate pentru o gama larga de specii. Una din aceste specii, Saga pedo, nominalizată drept vulnerabilă la Convenția de la Berna, anexa 2 am gasit-o si aici, dar si la Greci. O alta specie, rara si cu o raspandire limitata este si Parameles heldreichi, care a gasit un habitat ideal, caracterizat de vegetatie ierboasa, in care poate cu usurinta sa se refugieze, dar mai ales sa vaneze insecte mai mici. (vezi Fig. 119, 120). Reprezintă un habitat ideal pentru speciile de orthoptere ca Oedipoda germanica și O. caerulescens, dar și pentru Acrida hungarica, Calliptammus italicus, Acrotylus insubricus. În zona dinspre pădure, unde condițiile de umiditate și temperatură sunt mai puțin vitrege se întâlnesc specii precum: Leptophyes albovittata, L. punctatissima, Phaneroptera falcata, Tettigonia viridissima, T. caudata, Oedalus decorus, Gomphocerripus rufus, Ephippiger ephippiger. nominalizată drept vulnerabilă la Convenția de la Berna, anexa 2.

Din punct de vedere zoogeografic, în această zonă domină speciile mediteraneene cu un procent de 22%, urmate de cele palearctice și eurosiberiene cu un procent de 16%, cele african-europene, central asiatic-europene, central asiatic-pontice și sud-est europene având cel mai scăzut procent, și anume 3%. (vezi Fig. 121. A)

Din punctul de vedere al cerințelor ecologice (vezi Fig. 121. B), domină speciile mesofile și xerofile cu un procent de 40%, respectiv 38%, urmate de cele mesoxerofile, cu un procent de 16%, și cele higrofile cu 6%.

5.2. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] zonă este caracterizată de un relief stâncos, cu vegetație saxicolă (vezi Fig. 122), ceea ce constituie habitat ideal pentru Oedipoda germanica și O. caerulescens. Există însă și zone cu pajiști și plantație de diferiți arbuști, în care se regăsesc speciile Calliptamus italicus, Acrida hungarica, dar și alte specii, precum Platycleis intermedia, P. affinis, Decticus verrucivorus, D. albifrons, Oecanthus pellucens, Chorthippus biguttulus, Euchorthippus declivus și Yersinella raymondii. [NUME_REDACTAT] este situata in apropierea carierei de piatra, impactul negativ al acesteia fiind pronuntat asupra habitatelor preferate de speciile mesofile si higrofile de orthoptere.

După cum se poate observa din Fig. 122. A., speciile dominante sunt cele mediteraneene, cu un procent de 28%, urmate de cele palearctice și eurosiberiene, cu un procent de 18%.

Din punct de vedere ecologic (vezi Fig. 122. B), această locație oferă condițiile cele mai favorabile speciilor xerofile, acestea având o pondere de 64%.

5. 3. [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] este situata in extremitatea nordica a parcului, avand o zona de plantatie cu esente de foioase variate care alterneaza cu fragmente de stancarie si vegetatie caracteristica. (vezi Fig. 123 )

Aici au fost identificate o serie de specii, precum: Platycleis grisea, Decticus verrucivorus, Acrida hungarica, Chorthippus biguttulus, Ch. brunneus, Ch. parallelus, Oedipoda caerulescens si Oedipoda germanica; din punctul de vedere al cerințelor ecologice domină speciile xerofile, cu un procent de 45%, cele mesofile având o pondere de 22%. (vezi Fig. 123. A)

Ponderea cea mai mare din punct de vedere zoogeografic (vezi Fig. 123. B)o dețin speciile eurosiberiene, cu 45%, urmează cele palearctice, cu 22%, iar ponderea cea mai mică o dețin speciile African europene, Central europene și mediteraneene, cu un procent de 11%.

5. 4. [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] este o zona caracterizata printr-o varietate de habitate, existand o plantatie de diverse foioase, stancarii, o zona de padure cu vai umede (vezi Fig. 124). [NUME_REDACTAT] caerulescens si Oedipoda germanica beneficiaza de un habitat ideal, cu stancarie si pajiste, gasindu-se intr-un numar destul de mare; pe lângă aceste două specii au mai fost colectate exemplare din urmatoarele specii: Leptophyes albovittata, Saga pedo, Calliptamus italicus, Acrida hungarica, Chorthippus biguttulus, Ch. Brunneus.

Din punct de vedere zoogeografic, speciile mediteraneene și palearctice domină cu un procent de 28%, respective 27%, urmate de cele central asiatic europene, african europene, pontice, eurosiberiene și central europene, fiecare cu câte 9%. (vezi Fig. 124. A)

Această zonă oferă condiții favorabile speciilor xerofile, cu o pondere de 55%, urmate de cele mesofile, cu 27%. (vezi Fig. 124. B)

5. 5. [NUME_REDACTAT]

În zona Cerna pădurile ocupă o pondere mai mare, find mai puțin afectate de deforestările din trecut, păduri de tip xeroterm, de climat sudic; sunt și poieni, văi străbătute de izvoare, oferind habitat speciilor higrofile, precum Tetrix subulata și Conocephalus fuscus. (vezi Fig. 125)

Ponderea cea mai mare o au speciile palearctice și eurosiberiene, cu un procent de 30%, respective 20%, speciile pontice având o pondere de 5%. (vezi Fig. 125. A)

Din punct de vedere al spectrului ecologic, speciile mesofile au ponderea cea mai mare, de 47%, iar cele higrofile doar 10%, în mare parte datorită schimbărilor de climă petrecute de-a lungul sutelor de ani. (vezi Fig. 125. B)

5. 6. Vf. Pietrosu I, II

[NUME_REDACTAT]. Pietrosu I, II au fost identificate urmatoarele specii: Phaneroptera falcata, Pholidoptera griseoaptera, Ephippiger ephippiger, Oecanthus pellucens, Odontpodisma decipiens, Calliptamus italicus, Calliptamus barbarus, Chorthippus biguttulus, Ch. brunneus, Ch. parallelus, Pachytrachys gracilis. Această zonă este constituită din porțiuni împădurite, cu pante stâncoase și însorite (vezi Fig. 126), habitat ideal pentru Bradyporus dasypus, pe care l-am și identificat cu ocazia ieșirii în teren în luna aprilie și mai.

Speciile cu ponderea cea mai mare o au cele palearctice și eurosiberiene, fiecare cu câte 25%, urmate de cele europene și sud-est europene, cu 17%. (vezi Fig. 126. A)

Din punct de vedere ecologic, speciile mesofile sunt la egalitate cu cele mesoxerofile și xerofile la un loc, adică 50% : 25% : 25%. (vezi Fig. 126. B)

5. 7. Limita de [NUME_REDACTAT] de lizieră, foarte afectată de pășunat și tăieri ilegale de arbori, prezintă o faună de orthoptere și mantide ciudat de bogată. (vezi Fig. 127)Acest lucru se datorează în principal câmpurilor de culturi agricole din vecinătate care oferă o bază trofică bogată. S-au identificat indivizi din specia Acrida hungarica, Tettigonia viridissima, Mantis religiosa, atât morfa verde cât și cea brună, Oechantus pelucens, Omocestus rufipes, Chorthippus biguttulus, Ch. brunneus, Euchorthippus declivus, Oedipoda germanica, etc.

Din punct de vedere zoogeografic predomină speciile palearctice și eurosiberiene, cu un procent de 30%, respective 23%, urmate de cele eurasiatice cu 15% și speciile europene, central europene, sud-est europene și mediteraneene cu 8% fiecare. (vezi Fig. 127. A)

Condițiile din această zonă sunt favorabile speciilor mesofile, cu un procent de 50%, urmate de cele xerifile, cu 29%, ceea ce atestă condițiile de umiditate redusă și temperature ridicate. (vezi Fig. 127. B)

La nivelul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], ponderea cea mai mare o au speciile Palearctice, cu un procent de 16%, urmate de cele Europene, cu un procent de 10%. Cea mai mică pondere o au speciile Balcanice, Holobalcanice, Central-asiatic-pontice, Central-asiatic-europene și African europene, fiecare deținând un procent de 2%. (vezi Fig. 128. A)

Analizând spectrul ecologic al tuturor speciilor identificate pe teritoriul și în vecinătatea PNMM, se poate constata că predominante sunt speciile mesofile, cu un procent de 44%, urmate de speciile xerofile, cu 34%, speciile higrofile având procentul cel mai mic, de 6%. (vezi Fig. 128. B)

În cadrul procesului de triere a probelor am identificat și alte grupe taxonomice de insecte, până la rangul de ordin. Astfel s-a încercat o analiză comparativă a diversității alpha dintre grupele taxonomice identificate și numărul de specii de orthoptere, din diferite zone ale PNMM. Din fig. 129 reiese că în zona Cheia, deși numărul de specii de orthoptere identificate este relativ mic, diversitatea celorlalte grupe de insecte este mai mare. În zona [NUME_REDACTAT], deși numărul de specii de orthoptere este ușor mai mare decât în zona Cheia, diversitatea celorlalte grupe taxonomice de insecte este scăzută ca urmare a condițiilor nefavorabile, în special datorită impactului produs de cariera de piatră și pășunat.

Prin analiza comparativă a zonei [NUME_REDACTAT] cu zona Greci, reiese că numărul de specii de orthoptere identificate în zona Ghiunaltu este mult mai mare decât în habitatele similare din zona Greci, însă diversitatea calculată pentru fauna din vegetația ierboasă este egală. Explicația acestui fapt poate fi existența în prima zonă menționată a unui număr mai mare de tipuri de microhabitate, care oferă condiții favorabile dezvoltării unui număr mai mare de specii de orthoptere.

[NUME_REDACTAT] fauna de insecte din cadrul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] au fost identificate 50 de specii având un spectru zoogeografic larg, predominante fiind speciile palearctice, urmate de cele eurosiberiene și mediteraneene.

Dominanța speciilor mesofile se datorează existenței unor zone întinse de pădure care mențin un macroclimat favorabil acestora.

Diversitatea entomologică scăzută în zona [NUME_REDACTAT] se datorează impactului negativ produs de cariera de piatră din vecinătate și pășunatului ilegal.

Bibliografie

1. Baur, B., Baur, H., Roesti, D. & Thorens, P., 2006. Sauterelles, Grillons et Criquets de Suisse. Haupt, Berne, 352 pp.

2. Brunner von Wattenwyll, C., 1882. Prodromus der europaischen Orthopteren, Leipzig.

3. Burr, M., 1898. A list of [NUME_REDACTAT], with description of three new species. Trans. Ent. Soc. London. Part I. april.

4. Burr, M., 1899. List of the Orthoptera of Romania, with localities. [NUME_REDACTAT]’s [NUME_REDACTAT]. Second series. 10 :88-91.

5. Fuss, C., 1853. Beitrag zur Orthopteren und [NUME_REDACTAT]. Verh. Mitt. Sieben. Ver. Natur. Hermannstadt : 4: 40-46

6. Fuss, C., 1855. Beitrag zur [NUME_REDACTAT]. Verh. Mitt. Sieben. Ver. Natur. Hermannstadt : 6: 21-23.

7. Ingrisch, S. & Kohler, G., 1998. [NUME_REDACTAT] Mitteleuropas. Die neue [NUME_REDACTAT], 629. Westarp-Wissenschaften, Magdeburg. 460 pp.

8. Ionescu, M., 1947. [NUME_REDACTAT] nouveau pour la fauna de Roumanie.

Not. Biol. 5: 217-221.

9. Kis, B., 1963. Orthopterele din Dobrogea. Stud. Univ. Bab. Bol. Cluj. 2: 88-103.

10. Kis, B., 1967. Orthoptera in L’ entomofauna des forets du sud de la Dobroudja. Trav. Mus. D’Hist. Nat. ‘‘Gr. Antipa’’. București 5: 103-107.

11. Kis, B., 1970. Raionarea zoogeografică a României pe baza faunei de orthoptere. Studia. Univ. Babes-Bolyai. 1: 113-125.

12. Kis, B., 1971. Considerațiuni ecologice și zoogeografice asupra faunei de orthoptere din [NUME_REDACTAT]. Stud. [NUME_REDACTAT]. ST. Nat. susținute la colocviu [NUME_REDACTAT] Tulcea 1-4 iun. 1969: 369-371.

13. Kis, B., 1976. Cheie pentru determinarea orthopterelor din România. Partea I, Subord. Ensifera. [NUME_REDACTAT] Șt. Nat. Stud. și Com. 22: 123-166. Sibiu.

14. Kis, B., 1976. Cheie pentru determinarea orthopterelor din România. Partea II, Subord. Caelifera. [NUME_REDACTAT] Șt. Nat. Stud. și Com. 22: 233-276. Sibiu.

15. Kis, B., Originea faunei de orthoptere din [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Anal. Șt. Inst. [NUME_REDACTAT], 63-66.

16. Kis, B., 1994. Isophya dobrogensis einne Orthopteren aus Roumanien. Trav. Mus. d’Hist. Nat. ‘‘[NUME_REDACTAT]’’. București. 24: 31-34.

17. Kis, B. & [NUME_REDACTAT], 1968. Ord. Mantodea et Orthoptera in L’Entomofauna de l’[NUME_REDACTAT]. Trav. Mus. d’Hist. Nat. ‘‘[NUME_REDACTAT]’’. București. 9: 30-75.

18. Kis, B. & [NUME_REDACTAT], 1972. Ord. Blattodea, Mantodea, Orthoptera et Dermaptera in L’Entomofauna du ‘‘ Grind’’ Caraorman, Delta du Danube. Trav. Mus. d’Hist. Nat. ‘‘[NUME_REDACTAT]’’. București. 12: 117-124.

19. Knechtel W.. K. & Popovici-Binzosanu, A., 1959. Orthoptera: ordinele Saltatoria, Dermaptera, Blattodea, Mantodea, Fauna RPR. Insecta 7(4). Edit. Acad. București.

20. Mîndru, C., 1956. Contribuții la cunoașterea orthopterelor din Dobrogea. Stud. și cerc. biol. Iași. 9, 2: 291-297.

21. Muller, A., 1931-1932. [NUME_REDACTAT] der Orthopterenfauna der Dobroudscha und Bessarabiens. Verh. Mitt. Sieben. Ver. Natur. Hermannstadt. 81-82: 72-96.

22. Rakosy, L. & Weiser, C., 2000. [NUME_REDACTAT] Gebirge (Rumanien, Nord-Dobroudscha). Carinthia II. 110/190: 7-116.

23. Life2003NAT/RO/000026, 2006. [NUME_REDACTAT] a speciilor sălbatice de floră și faună din [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Tulcea.

24. www.apmtl.ro

25. www.amnh.org.

26. www.answer.com

27. www.earthlife.net

28. www.ento.csiro.an

29. www.iucn.org

30. www.parcmacin.ro

31. www.pdubois.free

ANEXA 1