Omorul Calificat
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. Dr. ALEXANDRU BOROI
ABSOLVENT:
BĂROIU RĂZVAN-NICU
BUCUREȘTI-2016
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ
OMORUL CALIFICAT
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. Dr. ALEXANDRU BOROI
ABSOLVENT:
BĂROIU RĂZVAN-NICU
BUCUREȘTI-2016
CUPRINS
Capitolul I………………………………………………………………………………………..4
Considerații generale cu privire la infracțiunile contra vieții……………………………..4
Secțiunea 1. Noțiuni introductive…………………………………………………………4
Secțiunea 2. Aspecte istorice despre infracțiunile contra vieții……………………………6
Secțiunea 3. Elemente de drept comparat……………………………………………….11
Capitolul II…………………………………………………………………………………………………………………..14
Analiza infracțiunii de omor calificat……………………………………………………………………..14
Secțiunea 1. Noțiune și caracterizare………………………………………………………………………14
Secțiunea 2. Omorul săvârșit cu premeditare…………………………………………………………..18
Secțiunea 3. Omorul săvârșit din interes material…………………………………………………….20
Secțiunea 4. Omorul săvârșit pentru a se sustrage, ori pentru a sustrage pe altul de la răspunderea penală sau de la executarea unei pedepse……………………………………………..21
Secțiunea 5. Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni…………………………………………………………………………………………………………..23
Secțiunea 6. Omorul săvârșit de o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor…………………………………………………………………………24
Secțiunea 7. Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane…………………………26
Secțiunea 8. Omorul săvârșit asupra unei femei gravide…………………………………………..28
Secțiunea 9. Omorul săvârșit prin cruzimi………………………………………………………………29
Secțiunea 10. Forme. Modalități. Sancțiuni…………………………………………………………….31
Secțiunea 11. Observații……………………………………………………………………………………….33
Capitolul III…………………………………………………………………………………….34
Studiu de caz……………………………………………………………………………34
Concluzii…………………………………………………………………………………………40
Bibliografie………………………………………………………………………………………41
CAPITOLUL I
Considerații generale cu privire la infracțiunile contra vieții
Secțiunea 1. Noțiuni introductive.
Viața este cel mai de preț bun pe care nu ți-l poți da ție însuți, însă o poți da ori lua altuia sau altora. Un ansamblu vast de obiceiuri, percepții religioase și filosofice, de legi situează în îndelungata istorie a umanității apărarea bunului suprem care este viața, protecția lui în vârful piramidei de norme morale și juridice. În oricare din momentele dezvoltării sale, omul și-a apărat viața, fie individual fie colectiv, anarhic sub rigorile legii, prin orice mijloc de care a dispus în acest scop. Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale din societate, care transmise din generație în generație, asigură dezvoltarea continuă a omenirii.
Ocrotirea individului, precum și a vieții, reprezintă o grijă permanentă, comună tuturor sistemelor de drept din oricare formațiune socială, viața fiind apărată ca fenomen social, ca principala valoare a fiecărei entități, ca o condiție necesară însăși existenței societății omenești. Prin lege se apără atât interesul fiecărei persoane de a trăi, de a-și păstra și prelungi viața, cât și grija societății ca viața fiecărui individ să fie ocrotită și prețuită de ceilalți, conservarea vieții persoanelor fiind decisivă pentru existența societății, care nu poate fi concepută decât ca fiind formată din oameni în viață.
Dreptul la viață al întregii omeniri a fost proclamat solemn odată cu revoluțiile burghezo-democratice, dându-se astfel expresie celor mai nobile năzuințe ale omenirii. Aceste susțineri au fost expuse și de Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a Organizațiilor Națiunilor Unite, în data de 10 decembrie 1948. Articolul 3 al Declarației reglementează faptul că orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei, în timp ce Pactul referitor la drepturile civile și politice arată prin articolul 6, punctul 1 că ” dreptul la viață este inerent persoanei umane; acest drept trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”
De asemenea, Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale prin articolul 2 și Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E., prevăd și ele acest drept.
Prin Constituția României,adoptată în decembrie 1991 și modificată la 19 octombrie 2003,prin referendum se reglementează și garantează dreptul la viață și la integritate fizică și psihică în articolul 22:
Dintre toate valorile sociale, omul reprezintă, cu siguranță, valoarea cea mai importantă. De aceea, legea penală îl apără atât în aceea ce privește existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității sale, cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi și interese ce-i sunt recunoscute.
Protejarea persoanei prin aplicarea legii penale se înscrie printre cele mai însemnate obiective ale dreptului penal; omul este apărat atât sub aspectul personalității sale fizice ,cât și a personalității sale morale. În cadrul ocrotirii penale a persoanei, locul central îl ocupă apărarea vieții omului. Viața este un fenomen complex ca formă de mișcare;ea are la bază procese biologice și psihice care subordonează procesele inferioare (chimice,fizice,mecanice). Dacă incetează viața în sens biologic, încetează și viața ca valoare socială, ca relație socială, implicit relațiile legate de ea. De asemenea, societatea, nu poate fi concepută decât prin existența unor oameni, ceea ce înseamnă că viața indivizilor devine o condiție esențială a existenței societății însăși.
Nici colectivitatea și nici conviețuirea socială, nu sunt posibile fără respectarea vieții. Dreptul la viață este un drept fundamental al omului,care prin importanța sa depășește sfera interesului personal având relevanță pentru întreaga societate. De asemenea,societatea nu poate fi concepută decât prin existența unor oameni,ceea ce înseamnă că viața indivizilor devine o condiție supremă a existenței societății însăși. Omul este o valoare socială fundamentală,fiindcă prin om și în jurul său se formează și se dezvoltă imensa majoritate a relațiilor sociale. În distincție cu celelalte ființe,omul este apt de a-și controla pornirile primare,de a acționa conștient și de a avea un comportament deosebit pe baza principiilor fundamentale ale vieții care țin cont de ceea ce este drept, adevărat și bun.
Codul penal, sub denumirea generală de "omucidere", inculpă faptele care produc atingere vieții individului, ca simbol fundamental și vital al omului și de care depinde existența și ființa sa. Aceste învinovățiri pedepsesc cele mai grave atentate contra persoanei si anume: omorul, omorul calificat,uciderea la cererea victimei, uciderea din culpă și determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Prin săvârșirea lor , omului i se răpește bunul cel mai de preț,viața. Pentru acest motiv, faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancționate cu mare severitate. Infracțiunile contra vieții au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, fiecare persoană, luată individual , apare ca titular al dreptului absolut la viață, iar toate celelalte persoane apar cu obligația de a se abține de la săvârșirea oricărei fapte care ar putea aducere atingere dreptului la viață al titularului.
Astfel legea penală ocrotește prin incriminarea faptelor care aduc atingere persoanei, valorile sociale legate de existența persoanei, apără totodată relațiile sociale care iau naștere și se dezvoltă în jurul acestei valori.
Secțiunea 2. Aspecte istorice despre infracțiunile contra vieții
Apărarea persoanelor împotriva actelor de violență care le periclitează viața s-a impus ca o obligație încă din cele mai vechi epoci. Individul care ucidea un membru al tribului era izgonit din colectivitate și doar în situația în care acesta nu constituia un pericol pentru trib li se dădea părților interesate posibilitatea răzbunării. Astfel, făptuitorul izgonit din trib și lăsat fără ocrotirea grupului era, practic condamnat la pieire.
Treptat, un rol mai mare revine răzbunării, nelimitate la început, apoi limitată (legea talionului); răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depășească răul pricinuit victimei (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte).
Monumente istorice referitoare la vinovăția penală, dar și la alte elemente subiective ale infracțiunii, cum ar fi cele legate de scop și de motiv, le putem întâlni în Legile lui Hammurabi (1792-1749 î.Hr.), unde regele babilonian era unicul și veritabilul legiuitor. Cea mai străveche colecție de legi, conținea norme cu caracter suficient de dezvoltat pentru acea vreme, deoarece putea face diferența între omorul comis cu intenție și cel comis din imprudență. Cu toate acestea, existau și lacune datorită faptului că noțiunea de vinovăție nu era înțeleasă la adevărata ei valoare. Astfel, legea prevedea că: dacă cineva ucidea femeia altuia, să i se omoare fiica; dacă o construcție se prăbușea dintr-un viciu de construcție și omora pe fiul proprietarului, să fie ucis și fiul arhitectului; dacă un om liber, deținut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, să fie ucis și fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilor.
În Grecia antică, sistematizarea legilor vechi și înnoirea acestora a fost realizată de Lycurg (secolul al IX-lea î.e.n. ). Potrivit acestor norme, omorul involuntar (fonos akusios) și omorul premeditat (fonos priboias ) cunoșteau regimuri procedurale și sancționatorii diferite. Omorul premeditat se judeca în Areopag, în complet alcătuit din mai mulți arhonți, prezidat de arhontele rege. Obligația oratorilor era aceea de a se rezuma doar la demonstrarea faptelor, fără să aibă milă sau pasiuni. Prin sentințele acestora ori se decidea condamnarea la moarte, ori achitarea. În cazul egalității de voturi, arhontele rege adăuga un vot în favoarea celui judecat. Sub aspect procedural, omorul involuntar era judecat de un tribunal format din 50 de cetățeni liberi unde mai inainte se încerca împăcarea părților.
În cazul acestei infracțiuni, partea vătămată putea primi o despăgubire sau un preț al sângelui. Chiar dacă un timp pedepsirea acestor fapte a fost lăsată la îndemâna victimei și a rudelor acesteia, omuciderea nu a încetat nicicând să fie o violare a intereselor grupului social.
În ceea ce privește problema responsabilității în legislația romană, Legea celor XII table (secolul al V-lea î.e.n.), făcea deosebirea între crima puclică (crimen publica) și cea privată (delicta privata). Sancțiunea pentru omucidere, care mai era denumită și ”răzbunarea sângelui” era lăsată în seama părinților victimei, însă era nevoie de o autorizare anterioară din partea comunității.
”Parricidium”, care reprezenta orice ucidere intenționată a unei persoane, este cel mai străvechi cuvânt aparținând romanilor care definea omuciderea. Spre sfârșitul republicii, acest termen va defini numai uciderea unei rude, omor pentru care s-a păstrat vechea sancțiune, și anume cea pentru omucidere în general. Un aspect care ar putea fi interpretat ca referitor la premeditare este evidențiat de cuvântul ”homicidus”, care apare în latina clasică pe lângă noțiunile ”sicarius” (ucigaș plătit) și ”veneficius” (otrăvitor). Fapta de a suprima viața unei persoane libere din comunitate era judecată în complete speciale, iar pedeapsa, de regulă, era moartea; se puteau aplica totuși și alte pedepse, cum ar fi amputarea mâinii condamnatului, flagelația. Conform legii lui Numa Pompilius, crima împotriva unei persoane libere era considerată ca o crimă împotriva colectivității. În această perioadă a Imperiului Roman, uciderea sclavilor nu atrăgea nicio pedeapsă pentru autorul omorului, fiind considerată numai o faptă producătoare de daune atunci când era săvârșită de o altă persoană în afară de proprietar. Legea lui Sylla asupra ucigașilor plătiți și otrăvitorilor (lex Cornelia de sicariis e veneficiis) a rămas fundamentală în această materie, în timp ce legea lui Pompei asupra uciderii unei rude, nu a făcut decât să modifice sancțiunile. Sub generica denumire de omucidere era sancționată uciderea cu intenție a unei persoane. În aceeași categorie era încadrată și aplicarea pedepsei cu moartea fără o judecată anterioară, la fel și otrăvirea sau uciderea cu ajutorul vrăjilor. La început omuciderea era sancționată cu moartea, însă modul execuției varia după forma de omucidere ( înnecare, arderea pe rug etc.) Mai târziu se aplica deportarea persoanelor care aveau o condiție socială superioară și moartea în cazul celor de condiție inferioară.
Până în vremea împăratului Constantin cel Mare era posibilă uciderea fiului supus autorității părintești de acela care era desemnat cu această autoritate. Ca și în prezent, nici atunci legitima apărare nu era pedepsită. Totodată, pedeapsa pentru omucidere nu se aplica nici celui care ucidea adversarul în timp de război, de asemenea fiind înlăturată răspunderea celui care ucidea pe cel exilat dacă acesta ar fi încercat să evadeze.
Omuciderea voluntară care nu beneficia de o astfel de justificare era sancționată ca o crimă publică , iar fapta de ucidere din culpă atrăgea doar obligația la despăgubire, tentativa sau chiar simpla manifestare a dorinței de a ucide era sancționată ca o faptă consumată. Mai târziu s-a prevăzut o pedeapsă mai blândă în privința acestor cazuri decât pentru fapta consumată.
În dreptul barbar exista răzbunarea sângelui: pedeapsa obișnuită era prețul sângelui (suma plătită de ucigaș familiei celui ucis) care s-a majorat treptat. La fel era pedepsită și omuciderea intenționată și cea din culpă. Mai târziu, sub influența dreptului canonic s-a depășit această situație prin faptul că a început să se facă diferențierea omorului intenționat de cel din culpă. Omorul comis cu intenție se sancționa cu moartea, iar cel comis din culpă era pedepsit cu despăgubiri bănești. Spre finele Evului Mediu, alături de omorul simplu se sancționa si cel agravat, cum de altfel se pedepsea și omorul asupra unei rude.
Anul 1764 a marcat un moment de o importanță crucială pentru evoluția ulterioară a științei penale; apariția lucrării lui Caesare Beccaria ( Dei delitti et delle pene). În această lucrare au fost formulate pentru prima dată principiul legalității incriminării și principiul umanizării pedepsei; totodată au fost examinate probleme de reeducare a infractorului și de morală: finalitatea represiunii, în concepția acestui autor, nu poate fi niciodată în afara exigențelor moralei. Contribuții importante la îmbunătățirea reglementărilor penale în acest domeniu au avut și școlile penale ( clasică, pozitivistă, sociologică) și tezele de ordin filosofic elaborate în secolul XIX și bazate fie pe ideea "liberului arbitru", fie pe a determinismului.
În România, existența unor legi scrise datează de pe vremea geto-dacilor și este atestată de Iordanes, dar aceste legi nu s-au păstrat. Din scrierile lui Iordanes reiese că în epoca lui Burebista puterea judecătorească era încuviințată, se pare, preoților; ulterior Comoscius ( urmașul lui Deceneu) era considerat cel mai mare judecător. Ca efect al ocupării Daciei de către romani, regulile dreptului roman au fost introduse și în noua provincie a Imperiului; judecătorul era guvernatorul sau locțiitorul său și, aceștia aveau dreptul de a pronunța pedeapsa cu moartea. Dacă făptuitorul era un fruntaș din rândul popoarelor supuse, pedeapsa cu moartea era pronunțată de către împărat. Chiar după retragerea aureliană din perioada năvălirii populațiilor migratoare, continua să se aplice în Dacia dreptul roman dar numai parțial, locul acestuia fiind luat de normele juridice cutumiare autentice formate de-a lungul secolelor.
O contribuție la formarea unor norme juridice autentice au avut-o Bazilicalele, o colecție de legi civile și penale elaborate în capitala Imperiului Roman de răsărit. Pedepsele prevăzute de acestea pentru omor erau uciderea făptuitorului sau mutilarea acestuia. În situația în care făptuitorii aparțineau nobilimii, ele puteau fi transformate în plata unor sume de bani; se făcea deosebire între tentativă și infracțiunea consumată. Atât în acea perioadă, cât și în cea următoare, de constituire a statelor feudale române, continua să se aplice dreptul cutumiar nescris, acesta fiind confirmat și de documentele vremii care purtau denumirea de " Ius Valachio" sau "Valachorum antique lex et consuetudo". Prin actul emis de regina Elisabeta a Ungariei în anul 1364 s-a recunoscut tuturor colectivităților românești din comitatul Berg dreptul de a-și alege un voievod la fel cum aveau românii din Maramureș și din alte părți ale regatului. Voievodul ales avea dreptul de a judeca toate conflictele dintre români.
Primele legiuiri românești au fost ”Cartea Românească de învățătură de la pravilele împărătești”, tipărită la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași în anul 1646 și ”Îndreptarea legii” apărută la Târgoviște în 1652. Reglementările acestei legi pedepsea omul cu discriminare și asprime. Crima era pedepsită cu moartea prin spânzurare ori decapitare, însă puteau fi aplicate și pedepse mai ușoare raportându-se la categoria socială din care făcea parte vinovatul. De asemenea, tentativa era pedepsită mai ușor. Nebunia, vârsta, obiceiurile locului, ordinul superiorului și legitima apărare erau cauze de nepedepsire. Pe lângă aceste cauze de nepedepsire, mai existau și anumite cauze de micșorare a pedepsei (beția, mânia, dragostea, ignoranța). Omorul era considerat ca fiind cea mai gravă infracțiune și la început era judecat de către căpeteniile obștii, iar mai târziu de către Domn făcându-se diferență între omorul comis cu intenție și cel comis din culpă. O altă deosebire se făcea și între actul spontan de ucidere și cel premeditat. Paricidul se pedepsea cu moartea și făcea referire la uciderea unui membru al familiei. Referitor la paricid, judecătorii hotărau doar felul cum trebuia executată pedeapsa.
Ultima legiuire feudală a fost Legiuirea Caragea care a fost în vigoare de la 1 septembrie 1818 până în 1865. Conform legiuirii, omorul ”Iaște mai înainte cugetat sau necugetat, cineva va omorî cugetat singur sau dimpotrivă cu altul să se omoare”. Omorul necugetat după întâmplări poate micșora sau mări vina ”cine va omorî apărându-și viața de primejdie, nevinovat iaște; cine fiind copil mic sau nebun ori smintit la minte, va omorî, nevinovat iaște; cine azvârlind ceva și cu nebăgare de seamă va omorî, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui omorât.” Legiuirea Caragea aduce așadar două lucruri care par totuși pozitive pe linia noilor concepții care s-au manifestat în acea vreme în penal și care sunt un pas înainte față de dreptul feudal, încercându-se astfel a se face o dozare a pedepsei, clasificarea omorului în cugetat și necugetat.
În Codul Penal de la 1865 erau incriminate: omorul săvârșit cu voință (articolul 225 ) pentru care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit, omorul calificat (articolul 234) când va fi săvârșit înainte sau deodată sau în urma altei crime, precum și atunci când va fi avut de scop ori a executa un delict sau a ajuta la dosirea, ori a asigura nepedepsirea autorilor, pentru aceștia pedeapsa era munca silnică pe viață. Același Cod Penal mai incrimina omorul cu premeditare (articolul 232 ) pedepsit cu munca silnică pe viață, omorul rudei de sânge în linie ascendentă, soțului sau soției (articolul 280 ) pedepsit cu temniță grea pe viață, pruncuciderea, adică uciderea copilului nelegitim (articolul 230 ) pedepsită cu recluziune, omorul involuntar (articolul 248 ) pedepsit cu închisoarea de la 3 luni la 1 an și jumătate și amendă. În perioada de aplicare a acestui cod. După 1918 au rămas în vigoare și unele dispoziții din codurile transilvănean si bucovinean. În materie penală legislația a fost unificată prin codul penal de la 1936 care are meritul de a fi primul cod penal al României. În perioada sovietică, influențele românești au fost îndepărtate definitiv, aplicându-se legea penală sovietică.
În Codul Penal de la 1937 erau reglementate următoarele forme de omor: omorul (articolul 463 ), omorul calificat (articolul 464 ), pruncuciderea ( articolul 465 ), oferta de omor (articolul 466 ), omuciderea prin imprudență (articolul 467), omorul la stăruință (articolul 468 ), omorul prin consens (articolul 469 ). Aceste coduri au reprezentat instrumente juridice însemnate pentru acea epocă, datorită faptului că au înlocuit vechile legiuiri cu dispozițiile lor și au introdus un spirit novator științific în abordarea problemelor de drept penal.
La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare penultimul Cod Penal al României care incriminează infracțiunile contra vieții prin articolul 174, infracțiunea de omor, articolul 175- omorul calificat, articolul 176-omorul deosebit de grav, articolul 177-pruncuciderea, articolul 178-uciderea din culpă, articolul 179- determinarea sau înlesnirea sinuciderii. În prezent, infracțiunile contra vieții persoanei sunt incriminate în noul Cod Penal al României intrat în vigoare la 1 februarie 2014.
Secțiunea 3. Elemente de drept comparat
Viața, valoarea fundamentală a dezvoltării societății omenești, fără de care dezvoltarea omenirii nu ar fi posibilă, a fost periclitată dintotdeauna, pe toate meridianele. Pentru a putea fi apărată de faptele ce aduc atingere acestei valori, au fost incriminate diferite forme în întreaga lume. Astfel, legea penală italiană incriminează ca fapte împotriva vieții:omorul simplu, omorul agravat, omorul comis în alte circumstanțe agravante, infanticidul, omorul cu consimțământul victimei, instigarea sau înlesnirea sinuciderii, omorul praeterintenționat și omuciderea din culpă.
Codul Penal german incriminează ca infracțiuni contra vieții: omorul agravat, loviturile mortale, omorul comis în condiții atenuante, omorul la cerere, avortul, genocidul, abandonul și omorul din culpă. Deși cele două legi prezentate mai sus se situează pe aceeași poziție în ceea ce privește momentul începerii vieții, atitudinea față de infracțiunea de avort este diferită. Legea germană consideră avortul o infracțiune contra vieții, în timp ce legea italiană incrimina această infracțiune până în anul 1978, în titlul X, denumit "infracțiuni contra integrității corporale și sănătății neamului". În prezent, reglementările în materie, fac obiectul unei legi speciale. Legea italiană este apropiată de cea română care reglementează avortul în cadrul infracțiunilor contra integrității corporale sau a sănătății și nu în cadrul infracțiunilor contra vieții.
În legea penală franceză sunt incriminate ca infracțiuni contra vieții: omorul simplu, omorul în formă agravată unde sunt prevăzute trei categorii de circumstanțe agravante, atentatul la viața altuia prin otrăvire și omorul din culpă. Infracțiunea de provocare la sinucidere, asemănătoare cu cea prevăzută de Codul Penal român, este incriminată în capitolul al III-lea, sub denumirea de " punerea în pericol a persoanei", într-o secțiune autonomă denumită provocarea la sinucidere. În același capitol III, sunt reglementate și faptele de "propagandă sau publicitate în favoarea produselor, obiectelor sau metodelor preconizate ca mijloace de sinucidere".
Legea penală spaniolă incriminează ca infracțiuni contra vieții în capitolul " omuciderea și formele sale", omorul simplu, omorul în circumstanțe agravante, omorul din culpă, îndemnul la sinucidere și omorul la cerere. Reglementarea legii penale spaniole se aseamănă foarte mult cu cea română, cu excepția neincriminării distincte a pruncuciderii, fiind reglementat în schimb omorul la cerere. Ca urmare a acestei analize, rezultă că majoritatea legislațiilor moderne incriminează faptele de omor simplu, omor agravat ( cu una, două sau trei forme agravante) și omor din culpă. Pruncuciderea este incriminată doar de anumite legislații ( cea italiană) , pe când legea penală franceză, germană și spaniolă asimilând această infracțiune cu cea de omor. O altă concluzie se referă la formele agravante. Legea spaniolă cuprinde cea mai simplă formulare a circumstanțelor agravante. Conform acestei legi, omorul este pedepsit mai aspru atunci când se comite cu perfidie, cu preț, promisiune, recompensă, cu înverșunare sau amplificând deliberat și inuman durerea victimei. Pedeapsa este închisoarea de la 15 la 20 de ani. Atunci când fapta se constituie în condițiile mai multor circumstanțe agravante, pedeapsa este închisoarea de la 20 la 25 de ani. Pedeapsa pentru omorul simplu este de la 10 la 15 ani. O reglementare simplă o are și legea penală germană, unde omorul are caracter grav atunci când este comis din plăcerea de a ucide sau de a-și satisface pornirile sexuale ori din lăcomie sau din alte motive josnice, prin viclenie, cruzime, prin mijloace prezentând un pericol comun sau pentru a înlesni sau a ascunde o altă infracțiune. În aceste situații, omorul se pedepsește cu închisoarea pe viață.
În legislația penală italiană, constituie circumstanțe agravante: omorul săvârșit pentru a ascunde o altă infracțiune sau pentru a obține ori pentru a asigura obținerea pentru sine sau pentru altul a produsului, a prețului sau a nepedepsirii pentru o altă infracțiune, omorul comis contra unui ascendent sau descendent, când concură una dintre următoarele circumstanțe: a acționat din motive josnice sau ușuratice, a folosit chinuri, maltratări ori a acționat cu cruzime față de victimă sau când s-a folosit de un mijloc otrăvitor ori de alt mijloc insidios sau când s-a comis cu premeditare. Constituie circumstanțe agravante și atunci când fapta s-a comis de un fugar pentru a se sustrage de la arestare, captură sau încarcerare ori pentru a-și procura mijloace de subzistență în timpul cât este fugar, când omorul s-a comis de un asociat la infracțiune pentru a se sustrage de la arestare, captură sau încarcerare, când este comis cu ocazia săvârșirii vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în articolul 519 ( viol) , articolul 520 (viol prin abuz de autoritate) și articolul 522 ( acte violente de desfrâu) . Pedeapsa este închisoarea de la 24 la 30 de ani când fapta a fost comisă asupra soțului, fratelui,, surorii, tatălui sau mamei adoptive sau asupra fiului adoptiv ori a unui afin în linie directă.
De asemenea, Codul Penal francez cuprinde o varietate de circumstanțe agravante. Omorul este agravat când este săvârșit în scopul de a pregăti sau înlesni săvârșirea unei infracțiuni ori de a favoriza fuga sau de a asigura nepedepsirea autorului sau a complicelui, când precede, însoțește sau urmează o altă crimă, atunci când este comis cu premeditare ( atentatul) , când este comis asupra unui minor de până la 15 ani ori asupra unui ascendent legitim sau natural, ori asupra tatălui sau mamei adoptive. Omorul mai este agravat și atunci când este comis asupra unei persoane a cărei stare deosebit de vulnerabilă ( datorită vârstei, bolii, unei infirmități sau deficiențe fizice ori psihice sau stării de graviditate) era aparentă sau cunoscută de autor, când este comis asupra unui martor, victime, parte civilă, fie pentru a împiedica să denunțe fapta, să formuleze plângere sau să depună ca martor în justiție, fie din cauza denunțării, a plângerii sau a depoziției sale, când este săvârșit asupra unui magistrat, jurist, avocat, funcționar public sau ministerial ori asupra oricărei alte persoane care deține o autoritate publică sau este însărcinat cu o atribuție în serviciul public, în exercițiul sau cu ocazia exercitării funcțiilor sau atribuțiilor sale, când calitatea victimei este aparentă sau cunoscută de făptuitor. Omorul simplu se pedepsește cu închisoarea până la 30 de ani, în timp ce omorul agravat se pedepsește cu închisoarea pe viață.
Legea penală română prevede omorul în formă simplă care se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi și omorul calificat a cărui pedeapsă este detențiunea pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
CAPITOLUL II
Analiza infracțiunii de omor calificat
Secțiunea 1. Noțiune și caracterizare
Infracțiunea de omor implică întotdeauna aceleași caracteristici, și anume existența unei acțiuni sau inacțiuni comise cu intenția de a suprima viața unei persoane, acțiune care are ca rezultat moartea victimei. În realizarea sa concretă, acțiunea sau inacțiunea poate prezenta însă unele particularități, după cum, în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupează diferite elemente care, fără a schimba substanța faptei, ii dau acesteia o coloratură diferită, sporindu-i vădit gradul de pericol social.
Legea prevede împrejurările ce constituie elemente circumstanțiale în conținutul infracțiunii de omor, cerând astfel anumite modalități normative agravate ale acesteia. Aceste elemente circumstanțiale se alătură ca cerințe esențiale, fie laturii obiective a infracțiunii, fie laturii subiective. Alteori,împrejurările agravante privesc subiectul activ sau pasiv al infracțiunii ori relația care există între cei doi subiecți.
Noul Cod Penal reglementează prin art. 189 o singură formă agravantă a infracțiunii de omor sub denumirea de omor calificat, după modelul majorității legislațiilor europene, care regrupează atât elemente circumstanțiale agravante ale omorului calificat, cât și o parte din cele ale omorului deosebit de grav din Codul Penal din 1968. S-a renunțat însă la o parte a elementelor circumstanțiale agravante specifice omorului calificat din reglementarea actuală, fie datorită faptului că ele se găsesc în conținutul agravantelor generale, fie datorită reglementării lor în alte texte (omorul asupra soțului sau a unei rude apropiate), fie pentru că nu se justifică (omorul comis în public).
Omorul calificat este fapta persoanei care săvârșește un omor în anumite împrejurări grave, anume prevăzute de lege. Această faptă prezintă un grad de pericol social mai ridicat decât infracțiunea de omor simplu, ceea ce explică incriminarea sa prin dispoziții separate și sancționarea ei mai severă.
Din punct de vedere al conceptului, omorul calificat nu diferă de infracțiunea de omor decât prin elementele circumstanțiale care indică un grad de pericol social mai ridicat. Aceste elemente circumstanțiale, făcând parte din conținutul infracțiunii de omor calificat sunt, in același timp specifice acestei infracțiuni.
Din numeroasele modificări pe care le aduce Noul Cod Penal ne vom îndrepta atenția spre o categorie de infracțiuni foarte importante și anume infracțiunile contra persoanei cuprinse în Partea Specială a Noului cod Penal, Titlul I, Capitolul I, intitulat ” Infracțiuni contra vieții” spre deosebire de vechiul cod care reglementa aceste infracțiuni în Titlul II, primul Titlu fiind rezervat infracțiunilor contra statului.
Ca o primă observație, o schimbare vizibilă în Noul Cod Penal s-a realizat la nivelul numerotării pe articole a infracțiunilor. Astfel, în Noul Cod Penal, omorul simplu este prevăzut la articolul 188, iar omorul calificat la articolul 189, în timp ce în Codul Penal de la 1969, acestea erau prevăzute in articolele 174,respectiv 175 pentru omorul calificat.
Infracțiunile contra vieții persoanei, reglementate în Titlul I, Partea specială a Noului Cod Penal sunt următoarele: omorul (articolul 188), omorul calificat (articolul 189), uciderea la cererea victimei (articolul 190), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (articolul 191) și uciderea din culpă (articolul 192).
Dintr-o scurtă, dar atentă privire asupra textului de lege, remarcăm introducerea unei noi infracțiuni și anume, uciderea la cererea victimei, dar și simplificarea reglementării omorului simplu prin renunțarea la una dintre formele agravate (omorul deosebit de grav) și pruncuciderea.
În cele ce urmează voi analiza fiecare modificare adusă de Noul Cod Penal în cadrul infracțiunilor contra persoanei.
Omorul simplu a fost preluat fără modificări de Noul Cod Penal,în timp ce pentru varianta agravantă, legiuitorul a ales să prevadă o singura modalitate mai gravă de săvârșire a omorului și anume, omorul calificat (articolul 189 din Noul Cod Penal).
După modelul majorității legislațiilor ( articolul 211 Cod Penal German, articolul 75 Cod Penal Austriac, articolul 139 Cod Penal Spaniol, articolul 132 Cod Penal Portughez si articolul 112 din Codul Penal elvețian) s-a prevăzut o singură formă agravată a infracțiunii de omor și anume omorul calificat care regrupează atât elemente circumstațiale agravante ale omorului deosebit de grav din vechea reglementare, cât și o parte ale omorului calificat.
Dintre cele nouă elemente din vechiul Cod Penal care făceau ca omorul să fie calificat, în Noul Cod Penal, mai regăsim doar patru, restul regăsindu-se ca elemente în conținutul constitutiv al altor infracțiuni.
În Noul Cod Penal legiuitorul a ales să incrimineze separat infracțiunea de omor comisă în următoarele împrejurări prevăzute de Codul Penal de la 1969:
-omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate este reglementat ca infracțiune autonomă în Titlul I, capitolul III, sub denumirea de infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie la articolul 199 din Noul Cod Penal ( Violența în familie);
-omorul săvârșit asupra unui magistrat,polițist, jandarm, ori asupra unui militar în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora este reglementat ca infracțiune autonomă în Titlul IV, denumit Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, la articolul 279 din Noul Cod Penal (ultrajul judiciar).
Prin introducerea articolului 279 din Noul Cod Penal, legiuitorul caută să extindă protecția magistraților nu numai prin incriminarea infracțiunii de omor, ci și a infracțiunilor de amenințare, lovire sau alte violențe, vătămare corporală sau lovituri cauzatoare de moarte cât și prin sporirea pedepsei.
Împrejurarea prevăzută de articolul 189, litera c din Noul Cod Penal se aseamănă cu vechea reglementare prevăzută de articolul 175, litera g, diferențierea făcându-se la nivel de exprimare. În timp ce în vechea reglementare se prevedea sustragerea pe sine sau a altuia de la urmărire sau arestare,ori de la executarea unei pedepse, în Noul Cod Penal se face referire la sustragerea pe sine sau pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse.
Esența acestei împrejurări rămâne totuși aceeași deoarece urmărirea sau arestarea, ca aspecte ale procesului penal, se realizează în scopul de a trage la răspundere penală persoanele care se fac vinovate de săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, s-a realizat o înlocuire a aspectelor de procedură penală cu răspunderea penală reglementată în Codul Penal, partea generală.
O altă noutate adusă infracțiunii de omor calificat prevăzută în Noul Cod Penal o constituie inserarea împrejurării de săvârșire a omorului de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor în formă consumată sau ca tentativă, împrejurare prevăzută în vechea reglementare la articolul 176, litera c. Prin mențiunea expresă că omorul comis anterior trebuie să fie în formă consumată se înlătură opiniile diferite și practica judiciară neunitară, potrivit cărora antecedența făptuitorului putea consta și într-o tentativă de omor. Aceste opinii erau argumentate pe baza articolului 144 Cod Penal care prevede că prin săvârșirea unei infracțiuni se înțelege comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă.
În cazul omorului comis în public, s-a apreciat că nu este în mod necesar mai periculos cel care ucide victima în public (spre exemplu, în cadrul unui conflict spontan într-o cafenea) față de cel care ucide victima în locuința acesteia, motiv pentru care este preferabil ca evaluarea periculozității să fie făcută de judecător cu ocazia individualizării pedepsei.
Așadar, s-au inclus în art. 189 Cod Penal 2009 doar acele împrejurări care justifică-cel puțin in abstracto -posibilitatea de a aplica pedeapsa detențiunii pe viață. După cum observăm s-a realizat o îmbinare a împrejurărilor prevăzute de articolele 175 și 176 din vechiul Cod Penal, rezultând o singură infracțiune, cea de omor calificat, reglementată de articolul 189 Noul cod Penal.
Conform articolului 189 din Noul Cod Penal, omorul calificat constă în uciderea unei persoane în una din următoarele împrejurări:
cu premeditare;
din interes material;
pentru a se sustrage ori a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;
pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;
de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor;
asupra a două sau mai multor persoane;
asupra unei femei gravide;
prin cruzimi.
Secțiunea 2. Omorul săvârșit cu premeditare
Premeditarea, în sensul literal al cuvântului, înseamnă gândire anticipată, chibzuire asupra unei activități viitoare.
Premeditarea, în accepțiunea legii penale, presupune realizarea a ceva mai mult decât o gândire anticipată. Premeditarea înseamnă neîndoios trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până în momentul executării infracțiunii; durata acestui interval de timp nu este fixă și nici nu poate fi dinainte stabilită. De fiecare dată, instanța de judecată va stabili dacă această condiție este sau nu îndeplinită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei și, îndeosebi, de particularitățile făptuitorului; în funcție de aceste particularități, pe când o altă persoană poate avea nevoie de un interval mare de timp pentru a chibzui, o anumită persoană se poate hotarî mai repede. Practica judiciară a considerat îndeplinită această condiție și s-a reținut omor săvârșit cu premeditare atunci când fapta a fost săvârșită în ziua următoare a unui conflict, mobilul fiind răzbunarea, iar făptuitorul a plănuit agresiunea, a ascuns arma pentru a surprinde victima fără apărare și a agresat-o.
Această circumstanță s-a reținut și atunci când făptuitorul, după amenințarea repetată a unei persoane cu moartea pe o durată mai mare de timp, s-a deplasat înarmat cu un topor și un cuțit la domiciliul victimei pe care a ucis-o.
Dimpotrivă, nu va exista premeditare dacă inculpate a născut acasă și după expulzarea fătului, din cauza epuizării și lipsei instrumentelor medicale nu i-a acordat nou-născutului primele ingrijiri medicale.
Pe lângă activitatea psihică a făptuitorului, de reflectare, de chibzuire a modului de cum va săvârși infracțiunea, în intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracționale și momentul începerii executării acestei hotărâri, premeditarea mai presupune să se fi trecut la săvârșirea unor acte pregătitoare, de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei. Precizarea acestor elemente are o mare importanță pentru încadrarea juridică corectă a faptei. Potrivit articolului 50, alineatul 1 din Noul Cod Penal, premeditarea presupune un proces care se desfășoară în psihicul făptuitorului și nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți. Dacă cel care a premeditat săvârșirea omorului a afectuat acte pregătitoare împreună cu alte persoane care au cunoscut scopul pregătirii, premeditarea se convertește într-o circumstanță reală și ca atare, se răsfrânge asupra participanților. Un exemplu în acest sens ar fi acela că cel care îl ajută pe autor să-și procure arma, cunoscând că acesta se pregătea să folosească arma la comiterea omorului, răspunde pentru complicitate la omor calificat.
În concluzie, premeditarea, pentru a atrage răspunderea pentru omor calificat, trebuie să întrunească ambele cerințe, și anume: autorul să fi chibzuit săvârșirea faptei și să fi luat măsuri de pregătire a săvârșirii faptei, de creare a condițiilor pentru producerea rezultatului aflat în reprezentarea sa.
Agravanta premeditării poate exista în cazul erorii asupra unei persoane și când este vorba de aberratio ictus, întrucât interesează ca făptuitorul să fi premeditat suprimarea vieții unui om.
Premeditarea poate să fie aplicată împreună cu provocarea, deși prima circumstanță presupune o stare de calm, iar provocarea o stare de tulburare, nefiind exclusă situația în care să fie îndeplinite condițiile ambelor circumstanțe. În acest sens, este posibil ca făptuitorul să acționeze cu premeditare dacă acesta este provocat de către victimă. Există și posibilitatea ca făptuitorul să nu riposteze imediat prin săvârșirea omorului, ci după ce s-a scurs un anumit timp în care acesta a meditat asupra hotărârii luate și a efectuat acte de pregătire. Și în această situație instanța de judecată este cea care va aprecia în fiecare caz dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile pe care legea le cere pentru ca premeditarea să existe și dacă aceasta se conciliază cu existența provocării. Deși premeditarea presupune chibzuință, sânge rece, stăpânire de sine, în timp ce provocarea este caracterizată de impulsivitate, spontaneitate, reacție incomplet controlată, aceste procese ar putea să se opună numai în raport cu datele concrete ale speței și nu în general, deoarece provocarea, fie este anterioară premeditării, fie este posterioară.
Secțiunea 3. Omorul săvârșit din interes material
Interesul material constituie un mobil de factură egoistă care, atunci când se află la baza hotărârii de a ucide o persoană, conferă un pericol sporit faptei.
Interesul material este definit ca fiind orice folos, avantaj sau beneficiu de natură economică care constă în bani, bunuri, avantaje materiale, recunoașterea unui drept sau stingerea unei datorii.
În toate aceste situații este vorba despre interese materiale pe care autorul și le poate satisface în urma omorului și după comiterea faptei. Nu se va reține infracțiunea de omor calificat atunci când acesta este comis cu ocazia sustragerii unui bun material din posesia victimei, ci se va reține infracțiunea de tâlhărie.
În cazul omorului agravat, făptuitorul valorifică drepturi sau obține bunuri ori avantaje pe cale aparent legală, în urma morții victimei, în timp ce în cazul tâlhăriei, bunul este dobândit ilegal prin smulgerea sa forțată din detențiunea victimei.
În cazul omorului din interes material, făptuitorul intră în folosința bunurilor sau drepturilor, invocând vocația patrimonială rezultată din faptul morții victimei și care nu poate fi înlăturată, în timp ce în cazul însușirii de bunuri prin mijloace violente, folosul material este întâmplător, deoarece bunurile nu intră în posesia făptuitorului cu titlu legal, nici măcar aparent, ci prin fraudă evidentă, făptuitorul ascunzând bunurile sau folosindu-le pe ascuns cu intenția de a nu fi descoperită proveniența acestora. Cerința legii este îndeplinită și atunci când interesul făptuitorului de a obține avantaje materiale se dovedește a fi nereal, deoarece important este mobilul cu care s-a comis omorul și nu realitatea lui în concret. Ca un exemplu ar fi faptul că făptuitorul a considerat greșit că are vocație la moștenire.
Valoarea avantajelor sau bunurilor care pot fi obținute nu este relevantă, importanță având doar faptul dacă aceste avantaje au constituit mobilul comiterii omorului.
În practica judiciară s-au pronunțat soluții în sensul că nu orice mobil cu valoare economică acoperă noțiunea de interes material. Cerința legii nu este îndeplinită dacă omorul a fost săvârșit ca urmare a disputei între făptuitor și victimă pentru stăpânirea unui bun sau ca urmare a unui conflict în legătură cu folosința bunurilor.
Cu privire la acest aspect există îndoieli. Unii autori susțin că dacă autorul a comis fapta, sperând să obțină pe această cale vreun avantaj, chiar sub forma unei servituți de trecere, ori folosința unui teren de pășunat, interese care nu ar fi putut fi satisfăcute dacă victima trăia, agravanta ar trebui să opereze.
Omorul săvârșit din interes material se deosebește de cel comis pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni, întrucât în cazul acestuia făptuitorul acționează nu din convingerea realizării unor interese materiale pe o cale aparent legală, ci prin sustragere de bunuri prin violență.
Atunci când gelozia sau răzbunarea au condus la săvârșirea infracțiunii de omor, nu ne aflăm in prezența omorului săvârșit din interes material chiar și în condițiile în care moartea victimei i-a adus făptuitorului un avantaj cu valoare economică.
Omorul săvârșit din interes material este o circumstanță personală datorită faptului că privește latura subiectivă a infracțiunii. Nu este transmisibilă participanților, excepție făcând situația când participanții au acționat din același motiv.
Secțiunea 4. Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse
Fapta prevăzută la litera c a articolului 189,alineatul 1 din Noul Cod Penal diferă de cea din articolul 175, litera g din Codul Penal de la 1969 doar parțial deoarece sintagma ”de la urmărire sau arestare” a fost înlocuită cu cea de ”tragere la răspundere penală” . Noua reglementare are în vedere și alte momente decât urmărirea sau arestarea, în sensul că orice sustragere de la tragerea la răspundere penală a suspectului sau inculpatului pe parcursul desfășurării procesului penal în condițiile prevăzute de norma de incriminare va constitui o agravantă în sensul legii. Omorul săvârșit in condițiile articolului 189,alineatul 1, litera c, prezintă un grad ridicat de pericol social care decurge din scopul urmărit de făptuitor, și anume acela de a se sustrage pe sine ori pe altcineva de la răspunderea penală ( de la urmărirea penală, de la arestarea preventivă sau de la executarea unei pedepse). Legea nu definește in mod expres termenul ”urmărire”. Este folosit la modul general și am putea considera ca este folosit atât cu sensul de urmărire fizică, când făptuitorul surprins în flagrant delict este urmărit de o persoană pentru a fi prins și predat organelor de stat, cât și cu sensul de urmărire penală, și aici am putea exemplifica prin faptul că făptuitorul, săvârșind o faptă pentru care s-a început urmărirea penală contra sa, comite un omor pentru a împiedica activitatea de tragere la răspundere penală. Această fază a procesului penal are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea infractorilor și stabilirea răspunderii acestora.
Deoarece legea nu condiționează agravanta de existența unei activități de tragere la răspundere penală sau de executare a pedepsei care să aibă un temei legal, înseamnă ca agravanta va opera în orice situație.
În cazul agravantei prevăzute la articolul 189,alineatul 1,litera c, fapta inculpatului aduce atingere atât relațiilor sociale care formează obiectul juridic al infracțiunii de omor, cât și relațiilor sociale privitoare la înfăptuirea justiției, acestea din urmă fiind periclitate prin orice fapt care zdruncină, știrbește încrederea în aceste organe și implicit prejudiciază prestigiul justiției; are acest caracter orice act prin care o persoană se opune măsurilor luate de organele justiției.
Ca elementul circumstanțial să existe, nu interesează dacă scopul în care a acționat făptuitorul a fost realizat sau nu, ci este suficient să se constate urmărirea lui prin săvârșirea omorului. Agravanta nu se poate aplica în situația în care scopul lipsește.
Această agravantă nu a fost reținută intr-o cauză în care făptuitorul fiind invitat de organele de poliție pentru cercetări, a părăsit sediul poliției, iar un elev practicant al școlii de subofițeri s-a deplasat la domiciliul acestuia cerându-i să revină la poliție, moment în care făptuitorul l-a lovit cu cuțitul. S-a considerat că lipsește scopul cerut de lege, deoarece , împotriva inculpatului nefiind luată măsura reținerii sau arestării nu se poate vorbi de un omor săvârșit în scopul sustragerii de la urmărirea penală. În condițiile Noului Cod Penal o asemenea faptă constituie omor calificat.
Dacă făptuitorul săvârșește omorul în scop de evadare proprie din executarea unei pedepse, se va face aplicarea agravantei menționate și se va reține infracțiunea de evadare în concurs de infracțiuni cu infracțiunea de omor agravat, totodată se va ține seama de prevederile articolului 285, alineatul 4 din Noul Cod Penal: ” pedeapsa pentru infracțiunea de evadare adăugându-se la restul rămas neexecutat din pedeapsa evadării”. Atunci când omorul s-a comis pentru înlesnirea evadării altei persoane, autorul omorului va răspunde și pentru înlesnirea evadării. Persoana care a beneficiat de aceste înlesniri va răspunde pentru evadare în condițiile articolului 285, Noul Cod Penal.
Secțiunea 5. Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni
Această formă agravantă face referire la scopul săvârșirii omorului, care constă în înlesnirea sau ascunderea altei infracțiuni. Pentru reținerea acestei agravante, nu interesează dacă infracțiunea a cărei săvârșire a fost înlesnită sau ascunsă a fost săvârșită de cel care a comis omorul sau de o altă persoană.
Pentru a ne afla în prezența agravantei este necesar și suficient să se facă dovada scopului urmărit, neavând importanță dacă scopul a fost sau nu realizat.
Instanța Supremă, a reținut intr-o speță omorul calificat în această formă în sarcina unei persoane care, urmărind să aibă raport sexual cu victima, a refuzat să oprească autovehiculul pe care îl conducea cu mare viteză, cu toate insistențele repetate ale victimei, determinând-o astfel să sară din mașină și să se accidenteze mortal. Având în vedere că pentru existența agravantei nu este important dacă infracțiunea a cărei înlesnire s-a urmărit prin săvârșirea omorului s-a consumat sau a rămas in faza tentativei, soluția este corectă. Totodată, nu interesează nici natura acelei infracțiuni, nici împrejurarea dacă, săvârșind omorul, făptuitorul a reușit ori nu să înlesnească comiterea ori ascunderea ei, cum de altfel nu este important dacă mijlocul ales pentru aceasta era sau nu adecvat scopului urmărit de făptuitor și anume, comiterea omorului. Din speță reiese că hotărâtor este scopul urmărit care constă în împiedicarea victimei de a se salva, neavând nicio relevanță faptul că făptuitorul nu a reușit să consume violul.
Într-o altă cauză s-a decis că uciderea unei persoane după violarea ei constituie omor calificat săvârșit pentru a ascunde săvârșirea altei infracțiuni.
În opinia unora agravanta operează și atunci când infracțiunea rămâne în faza actelor pregătitoare și nu doar în cazul tentativei sau când a fost efectiv săvârșită.
Agravanta este o circumstanță personală și nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți, exceptând cazul când toți au acționat având același scop.
Textul de lege pretinde ca înlesnirea sau ascunderea săvârșirii altei infracțiuni să fi alcătuit scopul comiterii omorului. În cazul în care se realizează scopul, ne aflăm în prezența unui concurs de infracțiuni între infracțiunea de omor calificat și cea înlesnită prin săvârșirea omorului.
Secțiunea 6. Omorul săvârșit de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor
Această împrejurare agravantă constă în antecedentele făptuitorului care anterior a mai săvârșit un omor consumat sau rămas în fază de tentativă. Pentru a ne afla în prezența acestei forme agravante trebuie să existe o condamnare definitivă împotriva făptuitorului. Nu are relevanță dacă făptuitorul a fost sau nu reabilitat pentru omorul săvârșit anterior, a intervenit amnistia sau prescripția, a executat sau nu pedeapsa. Același lucru fiind valabil și pentru tentativa la infracțiunea de omor săvârșită anterior.
Prin norma incriminatorie prevăzută la articolul 189, alineatul 1, litera e din Noul Cod Penal se înțelege numai fapta prevăzută în Noul Cod Penal cu această denumire. Nu va fi reținută această împrejurare agravantă în sarcina celui care are în antecedente o infracțiune de ucidere din culpă, ucidere la cererea victimei, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau viol care a avut ca urmare moartea victimei.
De asemenea nu ne aflăm în prezența agravantei prevăzute la articolul 189, alineatul 1, litera e, atunci când omorul anterior sau tentativa la infracțiunea de omor a fost săvârșită de un minor care nu răspunde penal.
Aplicarea agravantei implică un omor anterior care să nu fi fost săvârșit într-o împrejurare care înlătură caracterul penal al faptei, de exemplu, făptuitorul să fi fost în legitimă apărare, deoarece în această situație nu se poate vorbi de o faptă ilicită și anume, un omor în conformitate cu dispozițiile articolului 188 din Noul Cod Penal.
Spre deosebire de omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane, în cazul acestei agravante faptele de omor sunt săvârșite în împrejurări diferite, nu în aceeași împrejurare.
Textul de lege incriminează omorul calificat ținând seama de un antecedent al făptuitorului și anume, săvârșirea anterioară a altui omor și acest antecedent să existe, fiind caracterizat cu un grad ridicat de periculozitate, chiar dacă a intervenit reabilitarea sau nu, amnistia ori prescripția. Aceste împrejurări nu înlătură fapta în realitatea ei, ci numai răspunderea penală ori consecințele condamnării.
Un punct de vedere contrar a fost exprimat în sensul că nu există agravanta analizată, în cazul în care omorul anterior s-ar afla în vreuna din situațiile la care fac referire articolele 152 și 153 din Noul Cod Penal.
Dacă omorurile săvârșite constituie o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului sau a recidivei, se aplică, după caz, și dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni sau la recidivă. Așadar, dacă pentru omorul săvârșit anterior sau tentativă la infracțiunea de omor, făptuitorul a fost condamnat definitiv, ultima faptă de omor se află în prezența agravantei analizate, aplicându-se în același timp și dispozițiile privind recidiva, iar atunci când hotărârea definitivă de condamnare lipsește, omorurile se judecă în același timp, primul fiind sancționat ca omor, raportându-se la condițiile în care a fost săvârșit, iar în cazul celui de-al doilea reținându-se omorul calificat, cu aplicarea dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni.
În literatura juridică a fost exprimată și o opinie prin care se susține că nu sunt aplicabile regulile recidivei și ale concursului de infracțiuni în raport cu omorul anterior, cu motivarea că legiuitorul a efectuat din aceste împrejurări un element circumstanțial al omorului, și prin urmare se aplică acestor cazuri pedeapsa prevăzută pentru omorul calificat și nu aceea care ar fi rezultat dacă s-ar fi aplicat dispozițiile care privesc concursul de infracțiuni sau recidiva.
Tentativa acestei infracțiuni este pedepsită conform reglementărilor articolului 189, alineatul 2 din Noul Cod Penal și există atunci când o persoană care a mai săvârșit un omor sau o tentativă la infracțiunea de omor, începe executarea unui alt omor, însă aceasta este întreruptă sau a rămas fără rezultat, independent de voința ei.
Circumstanța prezentată este personală și nu se răsfrânge asupra participanților, excepție făcând situația când în persoana acestora există antecedentul pe care legiuitorul îl cere autorului.
Secțiunea 7. Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane
Agravanta prevăzută la articolul 189, alineatul 1, litera f, este constituită de pluralitatea de victime, două sau mai multe.
Condiția pentru a putea fi reținută această circumstanță agravantă este ca acțiunea, comisă cu intenție directă sau indirectă de a ucide, să se orienteze către două sau mai multe persoane, cu obligația ca rezultatul să fie moartea a cel puțin două persoane în aceeași împrejurare ori cu aceeași ocazie, chiar dacă aceasta este realizată printr-o unică acțiune sau inacțiune ori prin acțiuni sau inacțiuni diferite; unitatea legală este dată de unitatea de împrejurare.
Ne aflăm în prezența agravantei numai în cazul în care se produce efectiv moartea a cel puțin două persoane. În caz contrar, atunci când nu se produce moartea niciuneia dintre persoane, deși activitatea infracțională de ucidere a fost îndreptată asupra a două sau mai multor persoane, nu putem vorbi de omor calificat în condițiile articolului 189, alineatul 1, litera f, ci de o tentativă la infracțiunea de omor calificat.
Pentru aplicarea agravantei, făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea consecințelor constând în suprimarea vieții a două sau mai multor persoane, să urmărească sau să accepte un asemenea rezultat în împrejurările în care acționează.
Pentru stabilirea intenției de omor calificat în condițiile prevăzute de articolul 189, alineatul 1, litera f, este necesar să se facă o analiză detaliată asupra mijloacelor utilizate de făptuitor în vederea uciderii dar și a circumstanțelor și împrejurărilor cauzei susceptibile de a oferi indicații asupra finalității actului.
Doar în cazul în care se ajunge la concluzia că făptuitorul a acționat astfel încât rezultatul, având ca urmare moartea a două sau mai multor persoane a fost realizat cu intenție directă sau indirectă, iar rezultatul s-a produs ori a rămas în faza de tentativă din motive care nu țin de persoana făptuitorului, se reține intenția pentru omor calificat în condițiile analizate. Nu interesează dacă inculpatul a avut de la început intenția de a ucide, fiind suficient ca respectiva intenție să apară ulterior și să se regăsească în modul de săvârșire ulterioară a faptelor.
Dacă inculpatul aplică victimei mai multe lovituri de cuțit, iar ulterior, răspunderea se formulează în baza agravantei de omor asupra a două sau mai multor persoane, nefiind necesar ca ambele acte de ucidere să fie rezultatul unei rezoluții unice anticipate, ci numai ca inculpatul să dea dovadă, în cadrul împrejurării în care acționează , de intenția de a ucide două sau mai multe persoane.
Agravanta este o circumstanță reală și se aplică participanților în măsura în care au avut cunoștință de aceasta sau au prevăzut-o.
Secțiunea 8. Omorul săvârșit asupra unei femei gravide
Activitatea de ucidere a unei femei însărcinate produce oroare în rândul societății deoarece este văzută ca o manifestare extrem de periculoasă.
Această faptă agravantă se află printre cele care dau caracterul calificat al omorului pentru că făptuitorul ucide și o speranță de viață, nu doar o viață. O asemenea faptă lezează simțământul firesc al respectului față de fenomenul procreației, având de asemenea o multitudine de consecințe, atât în rândul familiei cât și în rândul întregii societăți.
Graviditatea este o stare fiziologică care se stabilețte medical ori prin oricare alte mijloace. Nu are importanță stadiul evoluției sarcinii, întrucât legiuitorul folosește expresia ”femeie gravidă” fără niciun fel de restricție.
Nu ne aflăm sub incidența acestei agravante în situația în care se demonstrează că sarcina nu exista, chiar dacă făptuitorul avea convingerea că femeia era însărcinată, deoarece starea de graviditate trebuie să fie reală.
Circumstanța agravantă nu se aplică nici în cazul erorii făptuitorului asupra identității persoanei, atunci când femeia ucisă este altă femeie decât cea gravidă, pe care acesta o viza, cu condiția ca femeia ucisă din eroare să nu fie la rândul său însărcinată, pentru că dacă și femeia ucisă din eroare ar fi însărcinată , agravanta ar avea aplicabilitate conform articolului 189, alineatul 1, litera g din Noul Cod Penal.
Legea penală protejează viața oricărei femei însărcinate, neavând importanță identitatea ei. În situația în care acțiunea avizează o femeie însărcinată, însă este deviată dintr-un motiv independent de voința făptuitorului și produce efecte asupra unei femei a cărei sarcină este inexistentă, nu se aplică agravanta, în această situație fiind săvârșită infracțiunea de omor conform articolului 188, sau după caz, infracțiunea de omor calificat, mai puțin agravanta prevăzută la litera g a alineatului 1 din articolul 189, Noul Cod Penal.
Făptuitorul trebuie să aibe cunoștință despre starea de graviditate a femeii în momentul în care săvârșește acțiunea de ucidere. Acesta poate cunoaște starea de graviditate din orice sursă, nefiind neapăratâ nevoie de o constatare medicală. Acest aspect a fost reținut când, fapta inculpatului de a aplica victimei mai multe lovituri de cuțit în jurul gâtului, cauzându-i moartea se încadrează în cerințele legiuitorului pentru omor calificat în varianta analizată pentru că făptuitorul cunoștea că victima era însărcinată în luna a șaptea , fiind rudă cu ea și sarcina era evidentă.
Circumstanța este reală, având aplicabilitate asupra tuturor participanților în măsura în care aceasta era cunoscută de către aceștia.
Secțiunea 9. Omorul săvârșit prin cruzimi
Înțelesul literal al cuvântului crud este: nemilos, neomenos, neîndurător, necruțător, iar când face referire la ființe și manifestările lor, semnifică plăcerea de a vedea pe altul suferind.
Din nefericire pentru întreaga societate, omorul săvârșit prin cruzimi este cea mai întâlnită circumstanță agravantă a omorului calificat.
Legea penală nu definește termenul ”cruzimi” însă din soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești și din lucrările de specialitate rezultă o definiție a cruzimilor. Aceasta ar fi: o manifestare de ferocitate în comiterea unei infracțiuni de natură să provoace suferințe prelungite. Din cele analizate, constatăm că definiția dată de dicționarul juridic penal pentru cruzimi este identică cu înțelesul general al acestui termen.
În practica de specialitate s-a constatat că omorul este săvârșit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput și executat fapta, folosind metode cauzatoare de suferințe prelungite și de intensitate foarte ridicată, realizând în felul acesta , alături de rezultatul care constă în suprimarea vieții și un al doilea rezultat care constă în chinuirea ei fizică ori morală. Așadar, s-a constatat că sunt îndeplinite elementele agravantei prevăzute la articolul 189, alineatul 1, litera h: turnarea pe cap și pe spate a unei cantități de apă clocotită și aplicarea mai multor lovituri care au dus la deces; aplicarea victimei a 32 de lovituri cu briceagul în zona ficatului, toracelui și a gâtului; aplicarea victimei, pe o durată mare de timp și cu intensitate deosebită, a unor lovituri repetate pe întreaga suprafață a corpului, folosindu-se de o bâtă și de o coadă de târnăcop, după care a părăsit-o, noaptea, pe timp rece, fapt ce a determinat moartea în chinuri mari, după aproximativ 5 ore.
Atunci când activitatea de ucidere este realizată prin actele sumabile ale mai multor făptuitori, actele acestora se iau în considerare în ansamblu, nefracționându-se în legătură cu fiecare făptuitor. În acest sens s-a reținut fapta prin care trei inculpați care au aplicat victimei, fiecare lovituri repetate cu diferite obiecte, cu picioarele și pumnii, cauzându-i multiple leziuni, fracturi și suferințe prelungite, au fost condamnați pentru infracțiunea de omor săvârșit prin cruzimi.
În cazul actelor a căror violență este repetată, este nevoie să se facă diferențierea între situațiile în care acestea au semnificația de a chinui victima și de a-i prelungi suferințele în mod nejustificat și situațiile în care repetarea loviturilor nu exprimă și obiectul folosit, ci doar modalitatea de a realiza omorul, în cel de-al doilea caz, agravanta nu poate opera. S-a reținut că inculpatul a aplicat victimei, cu un polonic, mai multe lovituri în regiunea capului, cauzându-i o fractură de boltă la baza craniului și hemoragie meningo-ventriculară care au dus la deces; totodată, a lovit victima și cu picioarele. Toate aceste fapte s-au desfășurat într-un interval scurt, din materialitatea faptelor rezultând că făptuitorul a urmărit să suprime viața victimei și nu să-i cauzeze suferințe și chinuri prelungite în timp. În condițiile acestea, agravanta analizată nu se aplică.
Faptele de cruzime săvârșite de inculpat cu prilejul omorului provoacă și o stare de josnicie, o lipsă de omenie, un act de barbarie al făptuitorului și totodată un sentiment de oroare celor din jur sau de stupoare.
Această circumstanță agravantă poate fi săvârșită și cu intenție indirectă, nu doar cu intenție directă.
Pentru întărirea acestei opinii s-a constatat că există infracțiunea de omor calificat în forma analizată și nu cea de loviri cauzatoare de moarte, atunci când inculpatul a aplicat victimei lovituri repetate în cap, cu un scaun de plastic, cauzându-I acesteia fractură de piramidă nazală, o dilacerare cerebral și mai multe hematoame, plăgi și echimoze.
Circumstanța examinată este reală și se aplică participanților dacă aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
Secțiunea 10. Forme. Modalități. Sancțiuni.
Formele omorului calificat. Omorul calificat, ca infracțiune complexă absoarbe în conținutul său constitutiv, o serie de elemente, care în considerarea manierei particulare a comiterii infracțiunii conferă faptei un grad mai ridicat de periculozitate socială. Fiind o infracțiune materială de rezultat, susceptibilă de desfășurare în timp; infracțiunea de omor calificat presupune și forme imperfecte cum ar fi actele preparatorii și tentativa. Actele preparatorii nu sunt incriminate. În cazul omorului calificat, tentativa se pedepsește potrivit articolului 189, alineatul 2 și este posibilă în toate formele sale.
Potrivit articolului 32, alineatul 1 , Noul Cod Penal, tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Conform articolului 33, alineatul 1, tentativa se pedepsește numai când legea prevede expres aceasta. Tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată. În situația când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Tentativa infracțiunii de omor calificat poate fi întreruptă atunci când activitatea autorului a fost oprită și împiedicată să se desfășoare din cauze care nu țin de voința făptuitorului, dar poate îmbrăca și forma tentativei perfecte care se realizează atunci când acțiunea tipică a fost executată în întregime, dar rezultatul și anume moartea victimei nu s-a produs, dar poate îmbrăca și forma tentativei relativ improprie, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum și prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se află ( situația când făptuitorul, pentru a suprima viața victimei i-a administrat o doză de otravă insuficientă, sau făptuitorul trage de la distanță asupra victimei cu o armă de foc, dar victima nu este nimerită deoarece sistemul de ochire era dereglat, deși arma era funcțională și aptă de a ucide).
Modalitățile omorului calificat. Consumarea are loc în momentul în care, datorită activității de ucidere, o persoană a decedat. După deces, persoana devine o victimă.
Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalități normative: simple ori calificate. Omorul calificat păstrează componentele esențiale ale omorului simplu la care se va alătura una sau mai multe dintre împrejurările prevăzute de literele a-h din articolul 189, alineatul 1, Noul Cod Penal, ca elemente de circumstanțiere. În afară de aceste modalități normative, omorul calificat poate prezenta numeroase și variate modalități faptice, determinate de împrejurările concrete în care a fost săvârșită fiecare faptă.
Sancțiunile omorului calificat. Sancțiunile de drept penal sunt consecințele pe care legea penală le impune în cazul încadrării preceptelor sale, măsuri de constrângere pe care le atrage comiterea faptelor prevăzute de legea penală și totodată, instrumente de realizare și de restabilire a ordinii de drept. Noțiunea de ”sancțiuni de drept penal„ desemnează sancțiunile pe care dreptul penal le reglementează în mod special: pedepsele, măsurile educative și măsurile de siguranță. Acestea formează cadrul special al sancțiunilor dreptului penal. Pedepsele reprezintă cele mai importante sancțiuni de drept penal.
Pedeapsa este definită ca fiind o măsură de constrângere și în același timp, ca un mijloc de reeducare a celui condamnat. Din această definiție rezultă că în dreptul nostru, pedeapsa are dublu caracter: unul coercitiv și unul corectiv, fiecare dintre aceste două caractere implicând o finalitate distinctă.
Codul nostru penal cuprinde trei categorii de pedepse, diferențiate după modul de aplicare:
pedepse principale: detențiunea pe viată, închisoarea și amenda;
pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi;
pedepse complementare: interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară, publicarea hotărârii de condamnare.
Infracțiunea de omor calificat este sancționată cu detențiunea pe viață sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Secțiunea 11. Observații
Noul Cod Penal aduce modificări semnificative în ceea ce privește infracțiunile de omor, atât sub aspectul structurii capitolului ce circumscrie faptele penale care au ca urmare moartea victimei, cât și în ceea ce privește conținutul infracțiunilor.
În raport cu vechea reglementare penală, Noul Cod Penal structurează infracțiunile de omor în două articole: articolul 188-omorul și articolul 189-omorul calificat, fără a mai cuprinde și omorul deosebit de grav, infracțiune existentă în vechiul cod penal.
Conținutul infracțiunii de omor calificat prevăzută de articolul 189 Noul Cod Penal este diferit față de articolul 175 din vechiul cod penal, acesta incluzând unele împrejurări de săvârșire a faptei cuprinse anterior în infracțiunea de omor deosebit de grav, cum este cazul omorului săvârșit asupra a două sau mai multor persoane, omorul săvârșit asupra unei femei gravide, omorul săvârșit prin cruzimi ori de către o persoană care a mai săvârșit un omor.
Includerea în cadrul omorului calificat a uciderii realizate de către o persoană care a mai săvârșit un omor s-a făcut intr-un mod clar, în sensul că s-a stabilit limpede că se reține omorul calificat, dacă cealaltă infracțiune de omor a fost săvârșită anterior, aspect care înlătură astfel neajunsul semantic dat de textul vechiului cod penal, care genera un echivoc dat de expresia ” a mai săvârșit un omor” , care nu clarifica aspectul temporal de anterioritate, chiar dacă folosea timpul trecut al verbului a săvârși, astfel că se putea considera că fapta constituie omor în forma agravată, chiar dacă făptuitorul omorului a mai comis ulterior un alt omor. Totodată, se poate observa și situația tentativei de omor săvârșită anterior ca pe o împrejurare care circumstanțiază omorul.
În cadrul articolului 189 Noul Cod Penal nu-și mai regăsesc consacrarea împrejurări agravante, care erau incluse în articolul 175 din vechiul cod penal, cum ar fi: omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate, omorul profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra, omorul săvârșit prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane, omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei și omorul comis în public.
CAPITOLUL III
Studiu de caz
Sentința penală numărul 64/2015 din data de 16.06.2015 a Tribunalului Sibiu.
Pentru data de 16.06.2015 a fost stabilit termenul privind pronunțarea cauzei penale care îl are inculpat pe B.P., fiul lui Z și A, cetățean român, necăsătorit, studii primare, fără copii minori, fără ocupație, cu stagiul militar nesatisfăcut, recidivist, după trimiterea acestuia în judecată prin rechizitoriul al cărui emitent a fost Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu. Cauza trimiterii în judecată fiind săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzut de articolul 188, alineatul 1, combinat cu articolul 189, alineatul 1, litera e noul Cod Penal, cu aplicarea articolului 41, alineatul 1 Noul Cod Penal.
Părțile nu au fost prezente la apelul nominal făcut în ședința publică.
Soluționarea cauzei a avut loc fără citarea părților, procedura fiind legal îndeplinită.
A fost întocmit referatul cauzei, după care:
Cauza a fost dezbătută pe fond la o dată anterioară, când au fost dezbătute concluziile formulate de către părțile prezente la ședința din acea zi.
INSTANȚA,
A constatat că prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, a fost dispusă trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv a inculpatului B.P., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzut de articolul 188, alineatul 1, combinat cu articolul 189, alineatul 1, litera e Noul cod Penal, cu aplicabilitatea articolului 41, alineatul 1 Noul Cod Penal.
Din motivarea actului de trimitere în judecată au fost reținute în fapt următoarele:
În data de 28.02.2015, a fost sesizat Postul de Poliție M, județul Sibiu, deoarece în ferma al cărui proprietar era domnul R.N., martor în această cauză, s-a produs o încăierare în timpul căreia C.M., parte vătămată, a suferit leziuni traumatice care au necesitat spitalizarea.
Pe parcursul aceleași zi, competența de cercetare a fost declinată de către secția x, Poliție rurală, în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, deoarece s-a constatat că în cauza cu pricina au fost îndeplinite elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor.
Din existența actelor de urmărire penală la dosarul cauzei a fost reținut că inculpatul B.P. și victima C.M., au desfășurat activități temporare în ferma de ovine a domnului R.N.
La ora 12:35, în data de 28.02.2015 , B.P., inculpat, împreună cu victima și alte persoane, se aflau în ferma proprietatea domnului R.N., martor, pentru a hrăni ovinele cu furajele pe care aceștia le descărcau dintr-o remorcă.
Toate persoanele de la fața locului se aflau sub influența băuturilor alcoolice, timp în care inculpatul a făcut numeroase glume care priveau atât înălțimea redusă a victimei, cât și posibilitățile sale fizice limitate. În viziunea inculpatului, acestea fiind defecte ale victimei care ar pune-o în imposibilitatea de a putea agresa pe cineva. În momentul în care domnul C.M. a replicat că ar putea solicita unor cunoștințe de etnie rromă să-l supună pe inculpat unor violențe, inculpatul i-a aplicat victimei care se afla pe sol lângă oblonul remorcii, o lovitură la nivelul craniului, cu partea metalică a furcii pe care o avea în mână.
Urmarea acestei fapte, datorită intensității deosebit de ridicate cu care lovitura a fost aplicată, de la o înălțime de mai mult de 2 metri, a fost producerea unui traumatism cranio-cerebral acut sever, cu o multitudine de fracturi de boltă și bază craniană, cu hemoragie meningo-cerebrală, în urma cărora victima a avut nevoie de spitalizare.
Datorită inrăutățirii continue a stării de sănătate a victimei, aceasta a decedat 2 zile mai târziu, deși a beneficiat de îngrijiri medicale specializate.
Din efectuarea autopsiei medico-legale asupra victimei a rezultat că moartea acesteia a fost una violentă, fiind în legătură de cauzalitate cu actul de violență exercitat de către inculpat asupra sa și a fost rezultatul comei consecutive, unei hemoragii meningo-cerebrale, apărute ca urmare a unei fracturi cominutive multieschiloase de boltă și bază craniană, leziuni traumatice care au putut fi produse în data de 28.02.2015, prin lovirea cu corpuri dure.
S-a reținut faptul că imediat după săvârșirea infracțiunii, inculpatul B.P. a părăsit locul faptei și s-a ascuns pentru a se sustrage de la urmărirea penală, până în data de 04.03.2015, când, sfătuit de B.I., martor în cauză, s-a prezentat la secția de poliție și s-a pus la dispoziția anchetei.
Pe parcursul urmării penale au fost administrate ca mijloace de probă:
Procesul-verbal de cercetare la fața locului, în urma căreia a fost descoperită prezența urmelor de sânge în locul în care a căzut victima ca urmare a loviturii aplicate de inculpat. În același loc a fost găsit și ridicat și obiectul folosit de inculpat pentru lovirea victimei și anume, furca.
Raportul de autopsie medico-legală al Serviciului de Medicină Legală Județean Sibiu în care se arată natura și cauza leziunilor tanatogeneratoare, precum și modul lor de formare și data producerii acestora.
Fișele de urgență prespitalicești ale medicului și asistentului Serviciului de Ambulanță al județului Sibiu care fac referire la starea victimei și îngrijirile de urgență care i-au fost acordate.
Adresele Spitalului Clinic Județean de Urgență Sibiu și Serviciului de Ambulanță Județean Sibiu, cu referire la costul tuturor serviciilor medicale prestate pentru victimă și la pretențiile civile față de inculpat.
Procesul-verbal întocmit de poliție referitor la modul în care a fost găsit autorul faptei, B.P.
Declarația concubinei victimei, doamna G.A., parte vătămată, cu privire la pretențiile civile pe care le solicită de la inculpat.
Declarațiile martorilor C.N., D.A.M., C.N., R.N. și B.I., în care sunt relatate împrejurările în care B.P. a aplicat lovitura victimei, urmările actului său de violență și activitatea inculpatului după săvârșirea infracțiunii.
Declarațiile făptuitorului B.P. în care își recunoaște vina, decesul victimei fiind pus pe seama neaprecierii corespunzătoare a înălțimii de la care a fost aplicată lovitura și totodată, a intensității acesteia.
Legalitatea sesizării instanței cu actul de trimitere în judecată a fost constatată de judecătorul de cameră preliminară.
Ca părți civile în această cauză s-au constituit soția victimei, G.A., C.M., sora victimei, Serviciul de Ambulanță Județean Sibiu, Spitalul Clinic Județean de Urgență Sibiu și Spitalul Municipal Aiud.
La primul termen de judecată, făptuitorul nu a contestat niciuna dintre probele administrate în cadrul urmăririi penale, a recunoscut fapta și a solicitat să facă o declarație în fața instanței.
Totodată, inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice a faptei sale, din infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, infracțiune prevăzută de articolul 195 Noul cod Penal, aceasta fiind și mai blând sancționată decât omorul calificat. Pentru aceasta a arătat că rezultatul produs este rezultatul praeterintenției, el neavând intenția de a ucide victima, lovirea victimei datorându-se unui act provocator al victimei. Pentru a putea fi dovedită eventuala provocare, pe care inculpatul o susținea în vederea schimbării încadrării juridice, a fost dispusă audierea martorilor de la fața locului, C.N. și D.A.M.
La termenul la care au fost audiați cei doi martori, nu a fost confirmată o anumită stare de provocare a inculpatului anterioare comiterii faptei, de către niciunul dintre aceștia.
Pe baza întregului material probator administrat pe tot parcursul urmării penale și în cursul judecății, instanța a reținut următoarea stare de fapt:
Inculpatul și victima, împreună cu alte persoane desfășurau la data de 28.02.2015, activități sezoniere la ferma de ovine a martorului R.N..
În jurul orei 12:35, între inculpat și victimă, ambii aflați în stare de ebrietate, s-a purtat o discuție în contradictoriu în timpul căreia inculpatul B.P. făcea glume pe seama staturii reduse și a posibilităților fizice limitate ale victimei.
În ciuda faptului că victima i-a solicitat să înceteze cu glumele, inculpatul neascultând însă de rugămințile acesteia, moment în care victima, văzând că B.P. nu încetează, i-a spus acestuia că îi va chema în ajutor pe frații săi. Auzind acestea, inculpatul într-un moment de furie, i-a aplicat o lovitură în zona craniană, lovitură care a dus la decesul ulterior al victimei.
Imediat după momentul săvârșirii faptei, inculpatul a coborât din remorcă pentru a o freca pe victimă cu zăpadă pe față, deoarece aceasta se afla în stare de inconștiență, după care a părăsit locul faptei, așa cum reiese din propria declarație, pentru a se schimba.
Fapta săvârșită de inculpat și anume, aceea de a aplica o puternică lovitură cu o furcă metalică în zona craniană ce a avut drept rezultat moartea victimei, se încadrează în prevederile articolului 188 și nu în cele ale articolului 195, conform opiniei instanței, deoarece inculpatul a acționat cu intenție indirectă.
În acest sens pledează obiectul vulnerant apt să producă moartea ( furca metalică), zona corpului vizată ( zona capului) și intensitatea loviturii ( puternică, amplificată și de faptul ca a fost aplicată de la înălțime, victima aflându-se la sol în timp ce făptuitorul era într-o remorcă).
În urma celor constatate, cererea de schimbare a incadrării juridice este neîntemeiată.
Dovada vinovăției inculpatului reiese fără indoială din probele administrate în cauză, combinate cu declarația făptuitorului prin care își recunoaște fapta.
Pentru o încadrare juridică corectă este necesar de menționat că inculpatul a mai comis anterior o tentativă la infracțiunea de omor. Ca urmare a acestui lucru, ne aflăm în prezența infracțiunii de omor calificat prevăzut de articolul 189, alineatul 1, litera e Noul Cod Penal.
La individualizarea pedepsei care a fost aplicată inculpatului, instanța a ținut cont de prevederile legii cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei. Așadar, s-a avut în vedere gravitatea faptei ( infracțiune contra celei mai importante valori care este viața), motivul ( schimbul de replici dintre cei doi, schimb de replici pornit chiar de inculpat) și atitudinea inculpatului (acesta a recunoscut și regretat fapta).
Pentru aplicarea pedepsei, instanța a fost nevoită să țină cont de prevederile articolului 41 Noul Cod Penal, raportat la articolul 43 Noul Cod Penal, deoarece inculpatul era recidivist postexecutoriu.
Așadar, în conformitate cu articolul 43, alineatul 5 Noul Cod Penal, ”dacă, după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca fiind executată se săvârșește o nouă infracțiune in stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune, se majorează cu jumătate.”
Față de aceste aspecte, instanța a condamnat inculpatul B.P. în baza articolului 188, alineatul 1 Noul Cod Penal, combinat cu articolul 189, alineatul 1, litera e Noul Cod Penal, cu aplicarea articolului 41, alineatul 1 Noul Cod Penal, la pedeapsa de 23 de ani de închisoare pentru comiterea infracțiunii de omor calificat.
În baza articolului 67 Noul Cod Penal, inculpatului i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute la articolul 66, alineatul 1, literele a și b Noul Cod Penal, pentru o pedeapsă de 5 ani. De asemenea, i-a fost aplicată și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de articolul 66, alineatul 1, literele a și b Noul Cod Penal, conform articolului 65.
Conform articolului 399, alineatul 1 Noul Cod de Procedură Penală, a fost menținută măsura arestului preventiv dispusă față de inculpat. Din pedeapsa închisorii aplicată făptuitorului, a fost scăzută, conform articolului 72 Noul cod Penal, durata reținerii și arestului preventiv.
Inculpatul a fost pedepsit și sub aspectul laturii civile, deoarece acesta a cauzat prin fapta sa un prejudiciu atât părților civile, cât și unităților spitalicești. În acest caz, parți civile fiind succesorii victimei.
În sensul acesta, inculpatul a fost obligat la plata sumei globale de 487,5 lei, cu titlu de pensie alimentară, adică a unei sume de 97,5 lei pentru fiecare dintre cei cinci copii pe care victima îi avea în întreținere, până la împlinirea vârstei de 18 ani de către fiecare minor în parte, instanța admițând astfel acțiunea civilă formulată de G.A., în calitate de reprezentantă legală a minorilor C.M.S., C.A., C.S.A., C.M.C. și G.C.
Instanța a stabilit acest cuantum al pensiei ținând cont de venitul minim pe economie asupra căruia s-a aplicat o cotă de 50% conform articolului 529, alineatul 2 Cod Civil.
De asemenea, inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri și Serviciului de Ambulanță Județean Sibiu, Spitalului Clinic Județean de Urgență și Spitalului Municipal Aiud.
Conform articolului 7 din Legea numărul 76/2008 a fost dispusă prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în baza de date a Sistemului Național de Date Genetice Judiciare.
Inculpatul a fost informat conform prevederilor articolului 5 din Legea numărul 76/2008 că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru a se obține și stoca în sistemul Național de Date Genetice Judiciare, profilul genetic.
În baza articolului 274, alineatul 1 Noul Cod de Procedură Penală, inculpatul a fost obligat să plătească statului român daune cu titlu de cheltuieli judiciare. Onorariile avocatului din oficiu au rămas în sarcina statului.
CONCLUZII
Această lucrare a avut drept obiectiv demonstrarea unor tendințe și a caracteristicilor generale privind tematica dată, ”omorul calificat”, care reprezintă un grad de pericol social mai ridicat față de infracțiunea de omor simplu, ceea ce explică incriminarea sa, prin dispoziții separate și sancțiunea mai severă. Se știe că violența este un indiciu asupra crizei unei societăți, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă modele viabile membrilor săi, ori nu mai reușește să-și impună valorile și să-și facă respectate normele. Scopul propus de această lucrare a fost acela de studiu și însușire a noțiunii de omor calificat.
În cadrul primului capitol am expus aspectele generale și istorice privitoare la infracțiunile contra vieții, ocrotirea acesteia prin mijloacele de drept penal și am prezentat unele aspecte de drept comparat. Am subliniat cât de important este dreptul la viață al fiecărei persoane. De asemenea am adus o serie de exemple ale legislațiilor anterioare și modificările codului penal de-a lungul timpului, subliniind importanța sancționării suprimării vieții unei persoane încă din cele mai vechi timpuri.
În cadrul celui de-al doilea capitol am prezentat aspectele omorului calificat, după prevederile Codului Penal în vigoare, metodele și procedeele ce trebuie să fie îndeplinite în cazul comiterii acestei infracțiuni.
În cel de-al treilea capitol, intitulat ”Studiu de caz”, am prezentat o speță la infracțiunea de omor calificat, descriind toți pașii procesului de la începutul urmării penale și până la soluționarea procesului. Astfel, sper că prin această lucrare am reușit să demonstrez cât este de importantă problema dată, impactul pe care îl are asupra societății, iar cel mai important lucru, remarcarea faptului că, rațiunea comiterii unei asemenea infracțiuni, după părerea mea, depinde atât de percepția fiecărei persoane cât și de asprimea pedepselor ce se vor aplica în cazul înfăptuirii unei asemenea infracțiuni.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Beccaria, C. Despre infracțiuni și pedepse, Editura Științifică, București 1965.
Boroi, A. Drept Penal, Parte specială, Editura C.H.Beck, București 2014, curs universitar.
Boroi, A. Infracțiuni contra vieții, Editura All Beck, București 1999.
Dongoroz, V. și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. III, Editura Academiei, București 1971.
Hanga, V. Marii legiuitori ai lumii, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1977.
Marin, A. Pagini alese din oratori greci, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1969.
Păvăleanu, V. Drept Penal special, Editura Universul Juridic, București 2014, curs universitar.
Rădulescu, A. și colaboratorii, Legiuirea Caragea, Editura Academiei, București 1955.
Udroiu, M. Drept Penal, Partea Specială, Editura C.H.Beck, București 2014.
ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
Boroi, A. apud Daneș, Șt. Combaterea faptelor de violență prin mijloace de drept penal, în R.R.D., nr. 11/1980
Boroi, A. apud Dobrinescu, I. Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei Române, București 1987.
JURISPRUDENȚĂ
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 321/1998, în Dreptul nr. 7/1999.
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 740/1998, în Dreptul nr. 8/1999.
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 11/2001, în Dreptul nr. 6/2002.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, decizia nr. 3762/2004.
Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr. 4582/2005, B.J.,2005.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, decizia nr. 1730/2006, în Buletinul Jurisprudenței Secției penale.
Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 131/1981, Tribunalul Municipiului București, Secția a II-a penală, decizia nr. 485/1989.
Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 2650/1982.
Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 1280/1984.
Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 1128/1989 (nepublicată).
Curtea de Apel Alba-Iulia, Secția pentru cauze cu minori și familie-Decizia penală nr.50/2006.
Tribunalul Mureș, Secția penală, Sentința penală nr. 302/2008.
Tribunalul Iași, Secția penală, Decizia nr. 2033/2010.
Tribunalul Sibiu, Secția penală, Sentința penală nr. 64/2015.
ALTE SURSE
Dicționarul Explicativ, Editura academiei, București 1976.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Omorul Calificat (ID: 101609)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.