Herpetofauna Bazinului Hidrografic al Muresului

=== 02. Regiune ===

2. Descrierea regiunii studiate

Am studiat herpetofauna regiunii de nord – vest a județului Sălaj. Regiunea analizată se află în punctele de contact dintre județul Sălaj și județele Bihor și Satu – Mare. Limita nordică a zonei cercetate este constituită de limita dintre județele Sălaj și Satu – Mare, iar limita vestică este reprezentată de granița dintre județul Sălaj și județul Bihor. La sud – vest regiunea a cărei herpetofaună a fost analizată se întinde până la râul Barcău. Limitele sud – estice și estice ale zonei sunt mult mai neclare, fiind reprezentate de o linie convențională care trece pe la est de localitățile: Nușfalău, [NUME_REDACTAT], Bădăcin, Bocșa și Șamșud.

Regiunea de nord – est a județului Sălaj este o zonă colinară, drenată la nord de râul Crasna iar la sud de Barcă. La nivelul acestor râuri se insinuează, între zonele deluroase, segmente de luncă cu aspectul unor golfuri de câmpie. Ca urmare a influenței deosebite pe care condițiile de mediu o exercită asupra răspândirii geografice a speciilor de Amfibieni și de Reptile, vom realiza în cele ce urmează o descriere a principalilor parametri geografici ai regiunii a cărei herpetofaună am analizat-o.

2.1. Relieful regiunii cercetate

Zona studiată se suprapune cu sectorul vestic al [NUME_REDACTAT] (Posea & Badea 1984). Relieful regiunii de nord – vest al județului Sălaj poate fi scindat în două sectoare: sectorul dealurilor și sectorul depresionar. Sectorul dealurilor este alcătuit din mai multe culmi care aparțin zonei deluroase care continuă spre nord [NUME_REDACTAT] (Peahă et al 1980). În partea nord – vestică a reginii cercetate se află [NUME_REDACTAT], care se prelungește și pe teritoriul județului Satu – Mare (Tufescu 1986). În sectorul nord – estic al zonei este localizat [NUME_REDACTAT], amplasat la limita dintre județele Sălaj și Satu – Mare. În sud – estul regiunii se află [NUME_REDACTAT], având forma unei măguri alcătuită din roci dure (Tufescu et al 1995), iar la sud este localizat [NUME_REDACTAT], care separă practic bazinele hidrografice ale Crasnei și ale Barcăului (Posea & Badea 1984).

Altitudinea delurilor crește spre sud – est, cea mai ridicată altitudine din regiunea cercetată înregistrându-se la nivelul [NUME_REDACTAT], fiind de 596 m (Tufescu 1986). [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] au altitudini mai reduse în comparație cu [NUME_REDACTAT], atingând 372 respectiv 382 de metri altitudine. Cea mai redusă altitudine a Delurilor regiunii cercetate de înregistrează la nivelul [NUME_REDACTAT], fiind de aproxinativ 300 m (Tufescu 1986).

Sectorul depresionar al regiunii investivate este situat în regiunile învecinate principalelor cursuri de apă, fiind reprezentat în primul rând de [NUME_REDACTAT]. Aceasta este situată în sudul regiunii studiate, la nivelul bazinului hidrografic mijlocul al Bărcăului, fiind mărginită la vest de un pinten al [NUME_REDACTAT] pe de o parte și de o prelungire a [NUME_REDACTAT] pe de altă parte. La vest, depresiunea Barcăului este mărginită de [NUME_REDACTAT].

Alături de depresiunea Barcăului, în regiunea cercetată se mai află parțial două subunități depresionare. În sud – estul regiunii se poziționează [NUME_REDACTAT], situată numai parțial în zona studiată. [NUME_REDACTAT] este situată la nivelul cursului superior al Crasnei, fiind mărginită la nord de [NUME_REDACTAT], la vest de piemontul Șimleului iar la est de [NUME_REDACTAT]. În nordul regiunii cercetate se insinuează, de-a lungul Crasnei, un golf depresionar mai îngust decât precedentele unități depresionare. La vest, pe teritoriul județului Satu – Mare, această ultimă zonă depresionară comunică larg cu [NUME_REDACTAT] (Posea & Badea 1984). Relieful zonelor depresionare este plan, altitudinea acestora depășind în unele locuri numai cu puțin 200 m, crescând progresiv spre zonele înalte.

La nivelul [NUME_REDACTAT] și a Crasnei substratul este alcătuit din aluviuni recente, depuse pe parcursul Cuaternarului (Grigorescu et al 1993). La nivelul [NUME_REDACTAT] sunt prezente roci dure, apaținând fundamentului cristalin al întregii regiunii (Oncescu 1959), având o mare vechime, datând chiar din proterozoic. În restul regiunii substratul este format din depozite Pliocene.

2.2. Rețeaua hidrografică

Rețeaua hidrografică a regiunii studiate este reprezentată în nordul și nord – estul acesteia de un sector din bazinul hidrografic al Crasnei, iar în sud – vest de un sector aparținând bazinului hidrografic al Barcăului (Bassa et al 1999). Crasna și Barcăul aparțin bazinului hidrografic al Tisei, fiind afluenți de stânga ai acestui râu.

[NUME_REDACTAT] cât și Barcăul iau naștere în regiunea montană a județului Sălaj, formându-se la nivelul versantului nordic al [NUME_REDACTAT]. Zonele de izvoare ale celor două râuri sunt situate în vecinătate, fiind despărțite de aproximativ 20 km. Dar, Crasna se îndreaptă spre nord – vest, în vreme de Barcăul curge spre vest și sud – vest. Crasna este considerat un râu cu un bazin hidrografic de sine stătător, în vreme ce Barcăul este considerat doar un element al bazinului hidrografic al Crișurilor, fiind un afluent al acestora, vărsându-se în [NUME_REDACTAT] după ce în prealabil a colectat apele Ierului.

Bazinul hidrografic al Crasnei este de mici dimensiuni. Crasna este o apă de dimensiuni reduse, cu debite inconstante și scăzute, fiind importante mai ales zonele umede formate în bazinul său. La nivelul cursului inferior al acestui râu se afla în trecut [NUME_REDACTAT], considerată a fi cea mai mare zonă umedă din Europa centrală (Botoș et al 2000).

Crișurile drenează aproape intreaga suprafață a versantului vestic al [NUME_REDACTAT]. Ierul este cel mai nordic râu din bazinul hidrografic al Crișurilor, având debit debit redus, fiind în prezent aproape în întregime amenajat și îndiguit, în trecut, la nivelul său aflându-se zone umede de o mare importanță (Ardelean & Koracsonyi 2002, Ardelean & Bereș 2002).

Barcăul izvorăște în județul Sălaj, în zona studiată aflându-se doar cursul mediu al râului. Cursul inferior este regularizat și îndiguit, sectorul din zona Suplacul de Barcău fiind puternic poluat cu produse petroliere, rezultate de la sondele și rafinăria din regiune. [NUME_REDACTAT] de Barcău este situată în imediata vecinătate a regiunii studiate de noi, la limita județului Bihor cu județul Sălaj. De altfel, în zonele învecinate din Sălaj (regiunea Șumal – Leșmir), poluarea cu produse petroliere este de asemenea prezentă, atingând chiar valori ridicate, afectând nu doar cursul principal al Barcăului, dar și diferite alte cursuri de apă din regiune. În trecut, în sectorul inferior al Barcăului erau prezente o serie de mlaștini și zone umede cu o valoare deosebită, în prezent acestea fiind în cea mai mare parte desecate (Sarkany – Kiss et al 1999).

[NUME_REDACTAT] cât și Barcăul primesc, la nivelul regiunii a cărei herpetofaună am analizat-o, o serie de afluenți. Cel mai important dintre aceștea este râul Zalău, format în amonte de municipiul Zalău, în [NUME_REDACTAT], care se unește cu Crasna în aval de localitatea Sărmășag. Apele stătătoare sunt slab reprezentate în regiunea analizată, cea mai importantă din această categorie, fiind lacul de la [NUME_REDACTAT]. În vecinătatea imediată a zonei studiate, la Boghiș se află ape termale, care se ridică la suprafață pe liniile de falie ce mărginesc spre est depresiunea Panonică (Oncescu 1959).

2.3. Clima regiunii studiate

Climatul regiunii cercetate este, la fel ca și clima vestului României în ansamblu, de tip temperat continental moderat. Temperatura medie anuală este relativ uniformă la nivelul întregii regiuni cercetate. În cea mai mare parte a acesteia temperatura medie anulă este cuprinsă între 8° C și 9° C. Numai la nivelul luncii Crasnei temperatura medie anuală este cu puțin mai ridicată, fiind cuprinsă între 9° C și 10° C (Stoenescu et al 1966). Temperaturile extreme din regiunea cercetată, au fost întregistrate atât în cazul temperaturii maxime cât și a celei minime absolute la [NUME_REDACTAT]. Temperatura maximă absolută (38° C) a fost înregistrată în data de 16 VIII 1952, iar temperatura minimă absolută (- 23,6° C) s-a înregistrat în data de 23 I 1954 (Stoenescu et al 1966).

La fel ca și în cazul regimului termic și cantitățile medii anuale de precipitații înregistrează valori relativ constante la nivelul întregii regiunii analizate. Astfel, în cea mai mare parte a zonei de nord – vest a județului Sălaj media cantităților anuale de precipitații înregistrează valori cuprinse în 700 și 800 mm / an. Valori mai mici de 700 mm / an se înregistrează numai la nivelul unor regiuni limitate situate în lunca Barcăului și a Crasnei. În cea ce privește cantitatea maximă de precipitații din 24 de ore, acesta a fost înregistrată la [NUME_REDACTAT], în data de 4 IX 1912, fiind de 82 de litri / m2.

Numărul anual al zilelor cu ninsoare este cuprins în cea mai mare parte a regiunii de nord – vest a județului Sălaj între 25 și 30 de zile pe an, numai la nivelul luncii Cranei ningând mai puțin de 25 de zile pe an (Stoenescu et al 1966). Numărul anual al zilelor cu strat de zăpadă este cuprins între 60 și 80, cu excepția zonelor joase din luncile Barcăului și Crasnei unde este cuprins între 40 și 60. Numărul zilelor cu cer acoperit este constant pe parcursul unui an la nivelul întregii regiunii cercetate, fiind cuprins între 140 și 160 de zile / an.

2.4. Vegetația regiunii studiate

Vegetația regiunii de nord – vest a județului Sălaj este în cea mai mare parte afectată sau modificată ca un rezultat al activităților umane. Cea mai mare parte a regiunii analizate este acoperită cu pajiști stepizate secundare (Stoenescu et al 1966). Acestea sunt grupări vegetale instalate în locul unor foste păduri. Pajiștile stepizate secundare sunt edificate preponderent de grupări de Agrostis tenuis, Festuca sulcata, Festuca pseudovina și Botriochloa ischaemum, alături de alte plante ierboase mezoxerofile.

La nivelul culmilor deluroase mai înalte sunt prezente păduri de gorun, iar în zona [NUME_REDACTAT] există, pe suprafețe nu foarte întinse, păduri de fag. Dealurile mai joase sunt ocupate de păduri de stejar (Quercus robur). Pe suprafețe restrânse, în special la nivelul dealurilor Chieșdului, sunt localizate păduri de cer și gârniță, reprezentând o alternanță de grupări forestiere la nivelul cărora predomină Quercus cerris și Quercus frainetto, în amestec cu alte specii de foioase (Stoenescu et al 1966).

Cea mai mare parte a teritoriului regiunii cercetate este în prezent defrișată. Pădurile au mai degrabă aspectul unor insule, fiind localizate aproape exclusiv la nivelul regiunilor deluroase înalte. Defrișarea regiunii a fost masivă, ca urmare fie a folosirii unor terenuri în scopul agriculturii, fie pur și simplu pentru exploatarea masei lemnoase și apoi abandonarea respectivelor suprafețe. Din păcate o mare parte a pădurilor au avut respectiva soartă. Ca urmare a faptului că respectivele zone nu au mai fost reâmpădurite, mai ales cele situate pe versanți s-au degradat accentuat, în prezent fiind compomise și ca terenuri cu valoare agricolă.

Regiunile defrișate situate la nivelul luncilor Barcăului și a Crasnei sunt în prezent folosite ca terenuri agricole unde se practică cultura cerealelor, în special a porumbului. Dar în aceste regiuni există și culturi legumicole. La nivelul dealurilor sunt prezente livezi, și mai ales, pe suprafețe foarte întinse, – vii. Aci se află remunitele vii de la [NUME_REDACTAT], dar pe versanții cu orientare sudică se află vii și în alte localități. Viile ocupă suprafețe întinse la Nușfalău și la Sărmășag.

Creșterea animalelor este de asemenea bine reprezentată în regiune, fiind crescute numeroase bovine și ovine. Efectul negativ al acestora este evident, în multe zone suprapășunatul distrugând suprafețe întinse. Derișările combinate cu suprapășunatul a afectat foarte mult suprafețe întinse ale regiunii studiate, la nivelul cărora herpetofauna a fost eliminată, sau redusă la câteva specii ubicviste și rezistente. În regiunea studiată dealurile sterpe, acoperite de pajiști stepizate secundare sunt un peisaj larg răspândit, fiind prezente spre exemplu la Camăr – Ip, Chieșd, etc.

2.5. Factorul antropic

Cea mai importantă localitate de la nivelul regiunii studiate este orașul [NUME_REDACTAT]. Acesta este o localitate veche, medievală, prezentând vestigiile unei vechi cetăți. Orașul este situat într-o depresiune flancată la nord de [NUME_REDACTAT] (Tufescu et al 1995), beneficiind astfel de un microclimat mai blând, favorabil astfel culturilor viticole, care ocupă suprafețe largi. Alături de acest oraș în regiunea analizată se află numeroase comune și sate, cele mai importante fiind: Ip, Nușfălău, și Sărmășag.

Densitatea populației este relativ ridicată, fiind cuprinsă, în regiuea situată în vecinătatea orașului [NUME_REDACTAT], între 100 și 150 de locuitori pe km². În restul zonei numărul de locuitori pe km² este cuprins între 50 și 75 (Tufescu et al 1995).

Zona cercetată are o industrie inegal dezvoltată. Astfel, ramura extractivă este foarte puternică, fiind prezentă atât industria extractivă a petrolului, cât și cea cărbunilor. În imediata vecinătate a regiunii studiate, la Suplacu de Barcău în județul Bihor se află un important centru petrolier. [NUME_REDACTAT] de Barcău un este prezentă și o rafinărie. În zona cercetată industria extractivă a petrolului este localizată mai ales în estul acesteia, în regiunea limitrofă cu județul Bihor. Astfel, în sectorul Porți – Șumal – Leșmir sunt prezente numeroase sonde. Efectul acestora asupra regiunii este foarte negativ, ca urmare a frecventelor deversări de produse petroliere, care afectează atât cursurile de apă cât și solul.

Industria extractivă a cărbunilor este la rândul său bine reprezentată, dar răspândită pe o suprafață mai largă a regiunii cercetate. Astfel, cele mai mari exploatări de cărbuni sunt localizate în zona localităților Șărmășag – Chieșd, în apropierea limitei dintre județele Sălaj și Satu – Mare. Mine de cărbuni sunt prezente și la nivelul bazinului hidrografic al Barcăului, în regiunea Ip – [NUME_REDACTAT]. Zăcămintele de cărbuni din regiunea studiată sunt în legătură cu cele de la Popești – Voivozi din județul Bihor. În nord – vestul județului Sălaj se extrage lignit. Efectul negativ al minelor de cărbuni, deși important local, este mai puțin grav decât cel datorat produselor pertroliere, fiind localizat, afectând doar suprafețe limitate. În rest, industria este puțin reprezentată, fiind localizată la nivelul orașului [NUME_REDACTAT].

Căile de comunicare nu sunt foarte bine dezvoltate. Nu lipsește atât rețeaua de drumuri, cât, ca urmare a faptului că în regiune nu există decât un scurt segment de drum european, drumurile existente se află într-o stare avansată de degradare. Ca mai importantă șosea din zona analizată este drumul european și național care leagă municipiul Cluj – Naspoca de municipiul Satu – Mare. Acest drum se află în nodul zonei situate, unind localitățile Bobota de Bocșa. Al doilea drum ca importanță din zona cercetată este un sector din șoseaua care leagă Oradea de Zalău, situată în sudul zonei, între Porți și [NUME_REDACTAT]. Alături de aceste drumuri, în regiunea de nord – vest a județului Sălaj se află o serie de drumuri județene și comunale, cele mai multe nemodernizate.

Căile ferate sunt și mai slab reprezentate, în zonă fiind prezente numai două segmente aparținând la două linii ferate secundare. Astfel, în nord, paralel cu drumul european, se află un segment al liniei ce leagă Jiboul de Carei, iar în sud între Ip și Sărmășag, există o parte a liniei care leagă localitățile [NUME_REDACTAT] de Sărmășag.

=== 03. Materiale ===

3. Material și [NUME_REDACTAT] acestui studiu a fost stabilirea compoziției și răspândirii geografice a herpetofaunei regiunii de nord – vest a județului Sălaj. În acest scop, am studiat răspândirea speciilor de Amfibieni și de Reptile din 34 de localități din zonă. În fiecare dintre aceste localități am efectuat mai multe deplasări pe teren, ca urmare a faptului că diferitele specii care alcătuiesc herpetofauna au cerințe ecologice diferite, uneori chiar antagoniste, neputând fi identificate la o singură deplasare. [NUME_REDACTAT] sunt dependenți de umiditate, în vreme ce Reptilele sunt animale termofile și în general legate de zone mai uscate.

Cercetările au fost efectuate în sezoanele calde ale anilor 2004 și 2005. Cel mai mare număr de ieșiri pe teren a fost realizat primăvara, când speciile de Amfibieni se află la reproducere, putând fi astfel observate ușor. Ulterior, unele specii sunt foarte greu de observat. Spre exmplu, speciile nocturne sau săpătoare, precum Bufo sp. sau Pelobates fuscus pot fi observate facil numai primăvara. De asemenea, un moment important este toamna, în special luna septembrie, când apar juvenilii Reptilelor, aceștea fiind mai ușor de observat în comparație cu adulții.

În fiecare localitate am notat toate speciile de Amfibieni și de Reptile observate. În toate cazurile acestea au fost observate efectiv de noi, informațiile primite de la localnici având doar caracter informativ, acestea nefăcând distincție între speciile înrudite.

Am capturat broaștele cu diferite metode, în funcție de biotopul pe care îl populau. În mediul acvatic Amfibienii au fost capturați cu ajutorul unor plase. În habitatele de dimensiuni reduse, canale sau bălți și în cele cu adâncimi mari ale apei am folosit o plasă montată pe o tijă metalică telescopică, lungă de 2 m. Ca urmare a mânerului lung, această plasă poate fi folosită de pe mal. În habitatele de dimensiuni mai mari, dar cu adâncimea apei redusă, Amfibienii au fost capturați prin dragare, folosind o dragă cu ramă metalică cu ajutorul căreia puteam investiga un segment mare al bazinului în cauză. Speciile terestre au fost capturate direct cu mâna, de la nivelul habitatelor populate.

Reptilele au fost capturate cu mâna, sau în cazul șopâplelor cu lațul herpetologic (Fuhn 1969). Șerpii au fost capturați în toate cazurile direct cu mâna, în regiunea analizată neîntâlnind decât șerpi neveninoși.

Importanță pentru stabilirea răspândirii speciilor de Amfibieni și de Reptile din zona studiată a fost identificarea și determinarea animalelor ucise fie accidental de traficul auto, fie de către localinici în mod intenționat. Victime ale traficului auto cad primăvara, în perioada de reproducere toate speciile de Amfibieni, și în special cele două specii ale genului Bufo, care sunt mai expuse și în afara perioadei de pontă. De asemenea, victime frecvente ale traficului auto sunt și Ofidienii.

Animalele capturate sau observate au fost determinate cu ajutorul literaturii de specialitate din domeniu (Fuhn 1960, 1969, Fuhn & Vancea 1961, Cogălniceanu et al 2000, Dely 1967, 1978). După determinare, exemplarele capturate au fost eliberate, unele fiind în prealabil fotografiate, minimalizând astfel, cât mai mult cu putință, impactul studiului asupra herpetofaunei. Exemplarele identificate ucise au fost conservate, în măsura în care starea lor a permis acest lucru, aflându-se în prezent în colecția herpetologică a Catedrei de Biologie a Universității din Oradea.

Pentru fiecare specie determinată în regiunea de nord – vest a județului Sălaj am întocmit o listă cu localitățile unde a fost întâlnită, rezultând astfel o listă finală, cu noile localități identificate, pentru fiecare localitate din teritoriu identificând mai multe specii de Amfibieni și Reptile. Informațiile obținute au fost redate sub formă de hărți de distribuție a speciilor în zona studiată.

=== 06. Bibliografie ===

[NUME_REDACTAT], M., 1997. Ghidul colecțiilor. Nr. 4. Amfibieni și Reptile. Ed. Mus. Natl. Hist. Nat. “[NUME_REDACTAT]”, București.

Ardelean G., Béres I., 2002. Obiective și argumente pentru resturarea ecologică a văii Ierului ([NUME_REDACTAT] – Bihor). Mediul cercetare, protecție și gestiune, Cluj –Napoca. Volumul rezumatelor sesiunii, 5 – 6.

Ardelean G., Karácsonyi C., 2002. Flora și [NUME_REDACTAT] Ierului (înainte și după asanare). Ed. Bion, Satu – Mare, 1 – 675.

Arntzen J. W., 1978. Some hypoteses on post glacial migrations of the fire – bellied toads, Bombina bombina L., and the yellow – bellied toads Bombina variegata. J. Biogeogr. 5, 339 – 345.

Arntzen J. W., Borkin L., 1997. Triturus supraspecies cristatus (Laurenti, 1768). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 76 – 77. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Arntzen J. W., Butger R. J. F., Cogălniceanu D., Wallis G. P., 1997. The distribution and conservation status of the Danube crested newt, Triturus dobrogicus. Amphibia – Reptilia, 18, 133 – 142.

Barandun J., Reyer H. – U., 1997. Reproductive ecology of Bombina variegata: characterisation of spawnuing ponds. Amphibia – Reptilia 18, 143 – 154.

Bassa G., Fodor A., Gal R., Gyenes G., Hamonne V. A., Istvan L., Kovacs A., Kovacs G., Kovacs Z., Nagy B. C., Puskas J., Szabo A., Szabo C. F. E., Szabo L., Takacs T., 1995. [NUME_REDACTAT] es Helysegnevtara. Ed. Dimap, Budapesta.

Botos A., Ferkó J., Nagy A., Venczel M., Cocian E., Popa C., 2000. Zone umede din nord – [NUME_REDACTAT] (Wetlands from the North – West of Romania.Grupul verde Oradea, Ed. S.C. [NUME_REDACTAT] S.R.L., Oradea, 1 – 33.

Călinescu R. I., 1930. Manual pentru determinarea Amfibiilor și Reptilelor din România. Ed. “[NUME_REDACTAT]” București.

Cogălniceanu D., Aioanei F., Bogdan M. 2000. Amfibienii din România, Determinator. Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1 – 99.

Covaciu – Marcov S. D., 1999 a. Contribuții la studiul herpetofaunei din pădurea de la [NUME_REDACTAT] (Jud. Bihor, România). [NUME_REDACTAT] Naționale a [NUME_REDACTAT] studențești, Biologie și Geologie, 43 – 45, ed. [NUME_REDACTAT] – Napoca.

Covaciu – Marcov S. D., 1999 b. Contribuții la studiul herpetofaunei pădurii dealului Șomleu. [NUME_REDACTAT] din Oradea, Fasc. Biologie, Tom VI, 175 – 191.

Covaciu – Marcov S. D., Ghira I., Venczel M., 2000. Contribuții la studiul herpetofaunei din zona Oradea. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea XXVIII, 143 – 158.

Covaciu – Marcov S. D., I. Telcean, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 2002. Contribuții la studiul herpetofaunei din regiunea Marghita (jud. Bihor, România). [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom IX, 2002, 47 – 58.

Covaciu – Marcov S. D., I. Telcean, [NUME_REDACTAT], I Sas, A. Cicort., 2003 a. Contribuții la cunoașterea herpetofaunei regiunii Beiuș, jud. Bihor, România. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea XXX, 127 – 141, Oradea.

Covaciu – Marcov S. – D., [NUME_REDACTAT], I. Telcean, I. Sas, A. Cicort, 2003 b. Contribuții la cunoașterea herpetofaunei din regiunea cursului mediu și inferior al [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT], România). [NUME_REDACTAT] Craiova. Oltenia, Studii și [NUME_REDACTAT] Naturii, Vol XIX, 189 – 194.

Covaciu – Marcov S. D., Sas I., Cupșa D., Meleg G., Bud B., 2003 c. Studii herpetologice în regiunea [NUME_REDACTAT] Craiului și Plopișului (Jud. Bihor, Romania). [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom X, 2003, 81 – 95.

Covaciu – Marcov S. D., Sas I., Cupșa D., Kovacs E. H., Groza M., 2003 d. Contributions to the knowledge of the distribution of Rana arvalis – Nills 1842 in the North – West region of Romania. [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom X, 2003, 39 – 48.

Covaciu – Marcov S. D., Cicort – Lucaciu A. – Șt., Sas I., Bogdan H., Peter V., 2003 e. Ppreliminary data about the distribution of Podarcis taurica in the North – Western parts of Romania. [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom X, 2003, 111 – 117.

Covaciu – Marcov S. – D., Ghira I., [NUME_REDACTAT], Cogălniceanu D., 2003 f. Studies on the influence of thermal water from [NUME_REDACTAT] upon Amphibians. Biota, Journal of byology and ecology, Vol. 4, 1 – 2, 9 – 20, Slovania.

Covaciu – Marcov S. D., I. Ghira, I. Sas 2004 a. Contribuții la studiul Herpetofaunei zonei Oașului (Județul SM, România). Mediul cercetare, protecție și gestiune 2, Cluj –Napoca, 107 – 112.

Covaciu – Marcov S. – D., Sas I., Cicort – Lucaciu A. – Șt., [NUME_REDACTAT], Groza M., 2004 b. Amphibian from thermal waters from north western Roumania. Universitatea din Bacău, Studii și [NUME_REDACTAT], Biologie, 9, In pres.

Czopkowa G., Czopek J., 1955. The vascularization of the respiratory surfaces in Bombina variegata. Bull. Polon. Acad. Sci. 3: 313 – 318.

Dély O. Gy., 1967. Kétéltűek – Amphibia. Magyarország állatvilága. Akadémiai Könyvkiadás, XX. Kötet. 1 – 80.

Dély O. Gy., 1978. Hullok – Reptilia, [NUME_REDACTAT], 130, 20 (4), 1 – 120, [NUME_REDACTAT], Budapest.

Dolmen D., Koksvik J. I., 1983. Food and feeding habits of Triturus vulgaris (L.) and Triturus cristatus (L.) (Amphibia) in two bog tarns in central Norway. Amphibia – Reptila, 4: 17 – 24.

Entz G., 1888. [NUME_REDACTAT] herpetologiajakoz. [NUME_REDACTAT] ertesito, 2, 1, 39 – 51.

Frivaldszky I., 1875 [NUME_REDACTAT] es [NUME_REDACTAT] faunajahoz. Math. Termeszett. Kozl., 13, 6, 285

Fuhn I. 1951. Contribuții la sistematica sălămâzdrelor din R. P. R., I. Studiul câtorva populații de Triturus vulgaris L. Bul. Științ. Acad. R. P. R., Stud. Biol. 3, 501 – 512.

Fuhn, I., 1953. Contribuții la cunoașterea solomâzdrelor-de-apă (tritonilor din R.P.R.); 2 studiul subspeciilor și varietăților de Triturus cristatus Laur., Bul. Științific secțiunea de [NUME_REDACTAT]. Agro. Geol și Geog., Tom. 5, nr. 3: 625 – 640.

Fuhn I., 1960. “Fauna R.P.R.”, vol. XIV, fascicola I, Amphibia. [NUME_REDACTAT] R.P.R., București, 1 – 288.

Fuhn I. 1969. Broaște, șerpi, șopârle. Ed. Științifică, București, 1 – 246.

Fuhn I., [NUME_REDACTAT]., 1961. “Fauna R.P.R.”, vol. XIV, Fascicola II, Reptilia. [NUME_REDACTAT] R.P.R., București. 1 – 352.

Gasc J. P., Cabela A., Crnobrnja – Isailovic J., Dolmen D., Grossenbacher K., Haffner P., Lescure J., Martens H., [NUME_REDACTAT] J. P., Maurin H., Oliveira M. E., Sofianidou T. S., Veith M., Zuiderwijk A., 1997. Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe. [NUME_REDACTAT] Herpetologica & [NUME_REDACTAT] d’[NUME_REDACTAT] Paris, 1 – 496.

Ghira I., Ghile P., 1999. The herpetofauna of the river Someș / Szamos basin. Tiscia – Monograph series: [NUME_REDACTAT] / [NUME_REDACTAT] Valley., eds Sarkany – Kiss A. and Hamar J., Szolnk – Szeged – [NUME_REDACTAT], 311 – 318.

Ghira I., Mara G., 2000. Using the allelomorphic feature in identifying two species belonging to genus Bombina (Anura, Discoglossidae) from Transilvania. [NUME_REDACTAT]. Babeș – Bolyai, Cluj – Napoca, XLV, 85 – 95.

Ghira I., Venczel M., Covaciu – Marcov S. – D., Mara G., Ghile P., Hartel T., Torok Z., Farkas L., Racz T., Farcas Z., Brad T., 2002. Mapping of [NUME_REDACTAT]. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea, XXIX, 145 – 203.

Gollmann G., 1984. Allozymic and morfological variation in the hybrid zone between Bombina bombina and Bombina variegata, (Anura, Discoglossidae) in northeastern Austria. Z. Zool. Syst. Evol. Forsch. 22: 51 – 64.

Grigorescu D., Anastasiu N., Șeclaman M., 1993. Geologie. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1 – 148.

Halley J. M., Oldham R. S., Arntzen J. W., 1996. Predicting the persistence of Amphibian populations with the help of a spatial model. Journal of [NUME_REDACTAT], 33, 455 – 470.

Heron – Royer L. F., 1891. Nouveaux faits d’hibridation observes chez les [NUME_REDACTAT]. Mem. Soc. Zool. France, IV, 75 – 85.

Kertesz M., 1901. Bihar varmegye faunaja. [NUME_REDACTAT] Samu: Magyarorsag varmegyei es varosai, Bihar varmegye, [NUME_REDACTAT] C., 1930. Cercetări asupra faunei herpetologice a României. Ed. [NUME_REDACTAT], București.

Kuzmin S. L., Zuiderwuk A 1997. Triturus vulgaris (Linnaeus 1758). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 88 – 89. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Madej Z., 1964. Studies on the fire – bellied toad (Bombina bombina) and yellow – bellied toad (Bombina variegata) of upper Silezia and [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]. Cracow. 3, 291 – 334.

Madej Z., 1973. Ecology of European fire-bellied toads ([NUME_REDACTAT] 1816). Przgel. Zool. Wroclaw 17: 200 – 204.

Maxon L. E. R., Szymura J. M. 1979. Qantitative immunological studies of the albumins of several species of fire – bellied toad, [NUME_REDACTAT]. Comp. Biochem. Phisiol. 63: 517 – 519.

Micluță H., 1970. Note faunistice herpetologice din [NUME_REDACTAT]. Bul. Științ. Inst. Pedag. [NUME_REDACTAT], Ser. Biol., 2: 39 – 42.

Oncescu N., 1959. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], București, 1 – 544.

Paszlavszky I., 1918. [NUME_REDACTAT] Hungariae (Amfibia și Reptilia). Ed. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Hungarica, Budapest.

Peahă M., [NUME_REDACTAT]., Dumitrescu V., Florescu N., Dobrescu I., 1980. [NUME_REDACTAT] General. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1 – 108.

Posea G., Badea L., 1984. România, [NUME_REDACTAT] de relief (Regionarea geomorfologică). Ed. Științifică și Enciclopedică, București.

Rafinski J., Cogălniceanu D., Babik W., 2001. Genetic differentiation of the [NUME_REDACTAT] of the [NUME_REDACTAT] inhabiting Romania, Triturus vulgaris vulgaris and T. v. ampelensis (Urodela, Salamandridae) as Revealed by [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] (Krakow), vol 49, no 3 – 4, 239 – 245.

Raxworthy C. J., 1990. A review of the smooth newt (Triturus vulgaris) subspecies, including an identification key. Herpetol. J. 1, 481 – 492.

Sárkány – Kiss E, Sârbu I., Macalik K., Drăgulescu C., 1999. Starea naturală a Crișurilor. [NUME_REDACTAT] Carpatorum. Starea naturală a văilor din [NUME_REDACTAT]. Redactori: Sarkany – Kiss E, Sârbu I., Kalivoda B., Szolnok – [NUME_REDACTAT].

Stoenescu Ș. M., Șchiop A., Dica I., Popescu E., Patrichi E., Țepeș E., 1966. Atlasul climatologic al R. S. R., [NUME_REDACTAT] B., 1957. Noi contribuții la problema originii faunei herpetologice din R. P. R. în lumina glaciațiunilor. Bul. Șt. Secția de Biologie și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. 9, 1, 35 – 47.

Stugren B., 1980. Geographical variation of the fire – bellied toad (Bombina bombina (L.)) in the USSR. (Amphibia, Anura, Discoglossidae). Zool. Abh. Mus. tierk. Dresden, 36 (5): 101 – 115.

Stugren B., Popovici M., 1960. Etude de la variation de quelques especes damphiblens de la Transyilvanie. [NUME_REDACTAT], Musei historico-naturalis Hungarici, tom 2, fasc. 2

Szymura J. M., 1988. Regional differentation and hybrid zones between fire-belied toads Bombina bombina (L.) and Bombina variegata (L.) in Europe. [NUME_REDACTAT] 147, Cracow.

Szymura J. M., 1993. Analysis of hybrid zones with Bombina. [NUME_REDACTAT] zones and the evolutionary process (ed R. G. Harrison), pp 261 – 289. Oxford: [NUME_REDACTAT] Press.

Szymura J. M., Barton N. H., 1991. The genetic structure of the hybrid zone between the fire-bellied toads Bombina bombina and Bombina variegata: comparisons between transects and between loci. Evolution 45 (2): 237 – 261.

Swan M. J. S., Oldham R. S., 1993. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] survey final report. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. No. 38, [NUME_REDACTAT], Peterborough.

Tufescu V., 1986. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

Tufescu V., Giurcăneanu C., Mierlă I., 1995. [NUME_REDACTAT]. Ed. Did. și Ped., București, 1 – 128.

Veith M., 1997. Salamandra salamandra (Linnaeus 1758). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 68 – 69. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Wallis G. P., Arntzen J. W., 1989. Mitochondrial – DNA variation in the crested newt superspecies; limited cytoplasmic gene flow among species. Evolution, 43, 88 – 104.

Zug G. R., 1993. Herpetology. An introductory biology of amphibians and reptiles. [NUME_REDACTAT]. Limited. London.

=== 05. Concluzii ===

5. [NUME_REDACTAT] parcursul anilor 2003 și 2004 am studiat compoziția și răspândirea geografică a herpetofaunei regiunii de nord – vest a județului Sălaj. În zona cercetată am întâlnit 15 specii aparținând herpetofaunei.

Dintre cele 15 specii, 10 aparțin [NUME_REDACTAT] (Salamandra salamandra, Triturus vulgaris, Triturus cristatus, Bombina bombina, Bombina variegata, Pelobates fuscus, Bufo bufo, Bufo viridis, Hyla arborea, Rana ridibunda, Rana dalmatina) iar 5 specii fac parte din [NUME_REDACTAT] (Lacerta agilis, Lacerta viridis, Zootoca vivipara, Natrix natrix și Coronella austriaca). Alături de cele 15 specii, în regiune sunt prezenți hibrizi naturali între două specii de Amfibieni, anume între Bombina bombina și Bombina variegata.

Dintre cele 10 specii de Amfibieni, una a fost întâlnită în premieră, nemaifiind semnalată anterior activității noastre nici o dată în zona de nord – vest a județului Sălaj. Este vorba despre tritonul comun, Triturus vulgaris, o specie de tritoni larg răspândită în România, fapt de natură să sublinieze precaritatea informațiilor anterioare referitoare la herpetofauna zonei cercetate. Din cadrul [NUME_REDACTAT], hibrizii dintre Bombina bombina și Bombina variegata sunt de asemenea identificați în premieră în regiune, prezența lor reprezentând o noutate și la nivelul județului.

[NUME_REDACTAT] două specii din cele întâlnite de noi nu au mai fost observate anterior în această parte a țării. Este vorba despre Zootoca vivipara din cadrul Lacertilienilor și despre Coronella austriaca din grupul Ofidienilor. Dintre cele două specii, Zootoca vivipara este identificată pentru prima dată nu doar în herpetofauna regiunii cercetate, ci este identificată în premieră în județul Sălaj.

Cea mai importantă descoperire referitoare la herpetofauna regiunii cercetate este reprezentată de identificarea unor populații de Zootoca vivipara în județul Sălaj. Acestea sunt situate la altitudini de aproximativ 200 de m, populând mlaștinile și zonele umede din lunca Crasnei. Aceste descoperiri adaugă o nouă piesă la mozaicul răspândirii acestei specii, considerată în mod tradițional montană, în zonele de câmpie din nord – vestul României. Alături de descoperirea populațiilor șopârlei de munte în zonele joase din județul Sălaj, o importanță deosebită o are identificarea a numeroase populații hibride între cele două specii europene ale genului Bombina. Rezultatele noastre indică că în regiune este prezentă o întinsă zonă de hibridare de tip mozaic.

În cele 34 de localități investigate, am identificat de 261 de localități de răspândire ale herpetofaunei. Dintre acestea un număr de 204 sunt localități noi pentru herpetofauna României.

Speciile de Amfibieni identificate în partea de nord – vest a județului Sălaj sunt bine reprezentate, fiind identificate în numeroase localități, populațiile observate fiind mari. Dintre șopârle prezentă numai în puține localități este doar Zootoca vivipara, iar dintre șerpi Coronella austriaca, aceasta fiind observată doar într-o singură localitate. Ambele specii de șerpi din zona cercetată sunt supuse presiuni antropice, de-a lungul studiul observând numeroase cadavre.

Regiunile cu o herpetofaună deosebită sunt zonele umede din lunca Crasnei, la nivelul acestora fiind prezente populații de Zootoca vivipara. Sub aspect negativ în regiunea cercetată se remarcă numeroasele suprafețe deluroase defrișate complet, și deteriorate grav în urma suprapășunatului. Acestea ocupă suprafețe largi în [NUME_REDACTAT], dar și în [NUME_REDACTAT]. În aceste regiuni, herpetofauna a fost foarte puternic afectată, cele mai multe specii dispărând, păstrându-se doar câteva specii rezistente. Astfel, în aceste zone se întâlnesc dintre Amfibieni doar Bombina variegata, Rana ridibunda și Bufo bufo, iar dintre Reptile doar Lacerta agilis. Probabil, pentru herpetofauna regiunii de nord – vest a județului Sălaj, cel mai mare pericol este reprezentat de continuarea defrișări zonelor deluroase, urmate de distrugerea acestora prin suprapășunat.

=== Anexa ===

Anexa nr.1 Răspândirea speciilor de Amfibieni și de Reptile
în județul Dolj

(T.v.- Triturus vulgaris, T.c.- Tr. cristatus, B.b.- Bombina bombina, P.f.-Pelobates fuscus, P.s.- P. syriacus, Buf.- Bufo bufo, Bu.v.- B. viridis, H.a.- Hyla arborea, R.r.- Rana ridibunda, R.e.- Rana esculenta, R.d.- Rana dalmatina, E.o.-Emys orbicularis, A.k.-Ablepharus kitabelii, L.v.- Lacerta viridis, P.t.- Podarcis taurica, Z.p.- Zootoca praticola, A.f.- Anguis fragilis, N.n.- Natrix natrix, C.c.-Coluber caspius)

Anexa 1, continuare

Loclalități geografice: 56

Total localități: 232

=== Concluzii ===

5. [NUME_REDACTAT] studiat, în anul 2004, compoziția și răspândirea geografică a herpetofaunei județului Dolj. Astfel am identificat 232 de localități pentru cele 18 specii și o formă hibridă întâlnită în cele 56 de localități cercetate.

În județului Dolj am întâlnit 18 de specii ale herpetofaunei și o categorie de hibrizi între două specii de Amfibieni. Dintre cele 18 specii, 10 sunt de Amfibieni: Triturus cristatus, Triturus vulgaris, Bombina bombina, Bufo bufo, Bufo viridis, Hyla arborea, Pelobates fuscus, Pelobates syriacus, Rana ridibunda și Rana dalmatina. Am identificat o populație hibridă între Rana ridibunda și Rana lessonae, hibrizi considerați în trecut ca reprezentând specia Rana esculenta. Reptilele sunt reprezentate de 8 specii: Emys orbicularis, Ablepharus kitaibelli, Lacerta viridis, Podarcis taurica, Zootoca praticola, Anguis fragilis, Natrix natrix și Coluber caspius.

Triturus cristatus coboară în județul Dolj până la altitudini de 100 de m, mai jos decât în vestul României, unde ajunge doar până la 150 de m. Cu toate că nu am identificat în regiunea cercetată tritoni cu creastă dobrogeni, am întâlnit îndivizi de Triturus cristatus care prezentau unele caractere ale speciei Triturus dobrogicus. Bombina bombina este prezentă în regiunea studiată până la altitudini de 200 m. Aceste altitudini sunt mai ridicate în comparație cu cele până la care specia este prezentă în vestul României, dar se apropie de situația din Transilvania. Am reidentificat populații de Pelobates syriacus în regiunea Calafat, zonă care reprezintă limita vestică a acestei specii în țară. În pădurile umede din lunca Jiului de la Filiași, sunt prezente populații de Rana esculenta, identificate de noi în premieră în regiune.

Coluber caspius este semnalat pentru prima dată în regiunea cercetată. Șarpele rău este rar în județul Dolj, întâlnindu-l numai în zona dealurilor Filiașului. Probabil populațiile identificate sunt în legătură cu cele din județul Mehedinți, astfel, rezultatele noastre lărgind cunoștințele asupra arealului speciei în România.

Herpetofauna județului Dolj se individualizează în raport cu herpetofauna altor regiuni ale României, în principal prin prezența anumitor specii de Reptile. Astfel, aici sunt prezente numeroase specii de Reptile termofile, mediteraneene, rare în România care se află în județul Dolj în apropierea limitei nordice a arealului. Astfel, în Dolj sunt prezente următoarele specii de șopârle care lipsesc din cea mai mare parte a României: Ablepharus kitaibelli și Zootoca praticola, iar dintre șerpi, în regiune se remarcă Coluber caspius. [NUME_REDACTAT] o notă particulară Doljului este dată de specia Pelobates syriacus, aflată în regiune la limita nord – vestică a arealului.

În județul Dolj există două regiuni care prezintă o herpetofaună deosebită, anume pădurile umede din lunca Jiului de la Filiași și zona Calafat – Ciuperceni. În prima zonă se remarcă, în primul rând, prezența broaștei mici de lac, Rana esculenta, o formă rară în județ, semnalată anterior într-o singură localitate. Alături de aceasta se află populații de Triturus cristatus, Triturus vulgaris, Bombina bombina, Pelobates fuscus, Rana ridibunda, Rana dalmatina, Anguis fragilis și Natrix natrix. În regiunea Calafat – Ciuperceni se află cele mai vestice populații de Pelobates syriacus din România, reduse numeric și supuse unei continue presiuni antropice. Alături de broasca săpătoare mare, în regiunea Calafat – Ciuperceni sunt prezente populații mai numeroase de Pelobates fuscus.

[NUME_REDACTAT] și Reptilele sunt cuprinse împreună în grupul numit herpetofaună. Originea acestui termen vine de la cuvântul grecesc “herpeton” care înseamnă târâtoare. Aceste animale sunt condiderate de multă lume de la noi ca fiind de periculoase și veninoase. Din această cauză Amfibienii și Reptilele sunt ucise de majoritatea oamenilor cu care vin în contact. Despre herpetofaună există o sumedenie de legende și credințe populare, cele mai multe eronate, care evidențiață în principal o latură negativă a acestora (Fuhn 1969). În prezent majoritatea speciilor de Amfibienii și Reptilele din România sunt considerate vulnerabile sau amenițate (Cogălniceanu et al 2000).

Cu toate că cele mai multe specii ale herpetofaunei României sunt protejate de legile în vigoare, se întreprind foarte puține lucruri privind protecția efectivă a acestora. Situația este determinată într-o mare măsură de lipsa aproape completă a conoștințelor asupra compoziție și răspândirii geografice a Amfibienilor și Reptilelor din România. Se poate considera că țara noastră este o pată albă la nivelul Europei în cea ce privește cunostințele referitoare la răspândirea geografică a herpetofaunei. Percaritatea cunoștințelor referitoare la herpetofauna României se evidențiază prin comparație cu situația actuală de la nivel european (Gasc et al 1997). Astfel, în țările Europei vestice și centrale se cunoaște răspândirea geografică exactă a Amfibienilor și Reptilelor, în vreme ce în România situația este precară chiar și în comparație cu alte țări situate în estul continentului (Fig 1).

Pentru ocrotirea herpetofaunei din România primul pas este reprezentat de stabilirea exactă a regiunilor importante pentru herpetofaună, a regiunilor cu o herpetofaună aparte, zone care se impun a fi protejate. Ori, pentru realizarea acestor obiective este nevoie în primul rând de stabilirea exactă a compoziției și răspândirii geografice a herpetofaunei României. Acest deziderat nu a fost până în prezent realizat. În țară au fost totuși efectuate unele investigați asupra răspândirii geografice a herpetofaunei, dar se consideră că studiile mai vechi de anul 2000 acoperă numai 5 % din situația reală din teren (Ghira et al 2002). Cele mai multe din date vechi sunt incomplete, unele chiar eronate, regiuni întinse din România nefiind investigate nici în prezent din punctul de vedere al herpetofaunei, sau cercetarea lor începând abia cu câțiva ani în urmă. Astfel până în anul 2000 broasca râioasă brună, una dintre cel mai comune specii de Amfibieni din România nu a fost semnalată în nici o localitate din județul Satu – Mare (Cogălniceanu et al 2000).

Ca urmare a precarității conoștințelor referitoare la compoziția și răspândirea geografică a hepetofaunei din România și a importanței cunoașterii acesteia pentru protejarea efectivă a Amfibienilor și Reptilelor, ne-am propus să investigăm herpetofauna unei regiuni a Românie. Pentru aceasta am ales să analizăm herpetofauna bazinului hidrografic al râului Mureș din [NUME_REDACTAT]. Herpetofauna acestei regiuni a fost foarte puțin analizată până în prezent. Obiectivul nostru principal a fost reprezentat de stabilirea compoziției și răspândirii geografice a herpetofaunei bazinului hidrografic al Mureșului din județul Arad. De asemenea, am dorit să stabilim statutul diferitelor specii identificate în zonă, să stabilim speciile rare, cele comune, etc. În ultimul rând am dorit să identificăm anumite deosebiri ale ecologiei speciilor de Amfibieni și Reptile din regiune în comparație cu situațiile identificate în alte regiuni din țară sau în alte tări, comparând rezultatele noastre cu literatura de specialitate din domeniu.

Regiunea studiată are o suprafață întinsă, fiind situată relativ departe de Oradea. În context, nu am fi putut realiza această lucrare fără sprijinul unor colegii din [NUME_REDACTAT] de la Oradea (C. H. O). În primul rând trebuie să mulțumesc coordonatorilor științifici ai acestei lucrări, domnului [NUME_REDACTAT] Dr. S. – D. Covaciu – Marcov și domnului Prep. Univ. I. Sas. Sprijinul acestora, atât teoretic cât și la nivelul muncii pe teren, a fost indispensabil finalizării studiului. De asemenea, se impune să adresez mulțumiri domnului Biolog A. – Șt. Cicort – Lucaciu, pentru ajutorul acordat la realizarea muncii de teren. Nu în ultimul rând trebuie să mulțumesc mașinii cu care au fost realizate deplasările pe teren indispensabile lucrării, autovehicului Lada, Bh 03 VBT “Katiușa”. Rezultatele studiului asupra herpetofaunei baziunui hidrografic al Mureșului din județul Arad au fost prezentate în cadrul sesiunii de comunicări a Facultății de Mediu din Cluj, urmând a fi publicate în volumul “Environment & Progress”.

[NUME_REDACTAT]

Cele mai vechi studii asupra herpetofaunei bazinului hidrografic al Mureșului din județul Arad aparțin autorilor din secolul XIX. Aceste lucrări, ale perioadei de pionierat, au fost efectuate mai ales de cercetători din imperiul Austro – Ungar, având un caracter general, descriind întreaga faună a unor regiuni geografice întinse, uneori chiar și flora acestora, fără a face, în cele mai multe cazuri, referiri la localitățile în care au fost identificate speciile în cauză, sau la arealul acestora în zona studiată, enumerând doar o listă de specii dintr-o anumită regiune.

Studii despre fauna zonei Banatului, cu referiri la herpetofauna acestei regiuni, au fost realizate de către Frivaldszky, datând din a doua jumătate a anilor 1800 (Frivaldszky 1875). Cercetări despre Amfibienii și Reptilele zonei Aradului au fost efectuate de către Simonkai, acesta referindu-se nu doar la herpetofaună ci la întreaga faună a acestei regiuni (Simonkai 1893), informațiile prezentate fiind lacunare, în mare măsură chiar eronate, unele specii fiind incorect determinate. Spre exemplu autorul consideră că Rana temporaria, specie montană în România, este comună în zonele de câmpie din județul Arad, specia fiind, în mod evident, confundată cu Rana dalmatina. Un progres important în studiul herpetofaunei zonelor din vestul României este constituit de lucrările lui Mehely, referitoare la [NUME_REDACTAT] și implicit a regiunilor din Transivania, incluse atunci în [NUME_REDACTAT] – Ungar (Mehely 1891, 1895, 1901).

În perioada interbelică studii herpetologice ample au fost realizate de către Călinescu și Kiritzescu, concertizate prin elaborarea unor volume care reprezintă primele monografii de specialitate din țară (Călinescu 1930, Kiritzescu 1930). În aceste volume sunt realizate descrieri ale speciilor de Amfibieni și de Reptile din fauna României, fiind oferite primele informații, puține și disparate, despre răspândirea acestora în țară.

Cele mai importante lucrări despre herpetofauna României sunt și în prezent volumele din fauna R. P. R. dedicate Amfibienilor (Fuhn 1960) și Reptilelor (Fuhn & Vancea 1961). Volumele reprezintă centralizarea datelor existente în literatură până în acel moment și a rezultatelor proprii ale autorilor. Volumele reflectă nivelul conoștințelor despre herpetofauna României din perioada anilor 1960. În general informația cuprinsă în aceste volume este valabilă și în prezent. Studiile ulterioare referitoare la herpetofauna din nord – vestul României sunt puține, referinduse fie la o anumită specie (Poliș 1977), fie la o regiune restrânsă (Micluță 1970, Ghira 1997).

După apariția volumelor din Fauna R. P. R., următoarea centralizare a datelor despre răspândirea Amfibienilor în România, este realizată de către Cogălniceanu (Cogălniceanu 1991). Ulterior, datele au fost adunate într-un volum (Cogălniceanu et al 2000), prezentându-se hărți cu arealul european al speciilor precum și cu localitățile în care acestea au fost identificate în România.

Ulterior volumului din Fauna R. P. R., nu a mai fost elaborată nici o lucrare referitoare la răspândirea speciilor de Reptile pe întregul teritoriu al României. Cea mai amplă lucrare despre răspândirea Reptilelor se referă doar la Transilvania, fiind analizată întreaga herpetofaună a regiunii (Ghira et al 2002). Deși în această lucrare sunt semnalate multe localități noi pentru herpetofauna României, nu se fac referiri la arealul celor două specii de tritoni cu creată, acestea fiind tratate împreună ca alcătuind complexul Triturus cristatus. De asemenea nu se face o distincție între specile de broaște verzi, toate cele trei forme fiind tratate împreună drept complexul Rana esculenta.

Recent au fost publicate articole despre răspândirea herpetofaunei din nord – vestul României (Covaciu – Marcov 1999 a, b, Covaciu – Marcov et al 2000, Covaciu – Marcov et al 2002, 2003 a, b, c, d, e, f, 2004). Până în prezent nu a fost realizat nici un studiu dedicat explicit herpetofaunei bazinului hidrografic al Mureșului din județul Arad. Cele mai recente date referitoare la herpetofauna acestei regiunii apar în anul 2002, fiind cuprinse în articolul referitor la herpetofauna Transilvaniei (Ghira et al 2002).

Material și [NUME_REDACTAT] nostru s-a desfășurat pe o perioadă de trei ani, în intervalul 2002 – 2004. Activitatea de cartare a fost efectuată pe întreaga durată a sezonului cald, în intervalul martie – octombrie, totuși accentul fiind pus primăvara, când Amfibienii se află la reproducere, acesta fiind sezonul cel mai favorabil identificării majorității speciilor.

Am investigat numeroase localități din bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad (Tabelul 1), în fiecare dintre acestea deplasările fiind efectuate personal. Cartarea herpetofaunei regiunii studiatea fost realizată cu ajutorul metodei transectelor (Cogălniceanu 1997), Amfibienii și Reptilele fiind identificate folosind metoda observației directe (Brown 1997). În toate localitățile în care speciile au fost citate, acestea au fost identificate și deteminate personal, informațiile obținute de la localnici având numai un rol orientativ.

Amfibienii au fost capturați folosind metode diferite, în funcție de biotopul pe care îl populau. Amfibienii acvatici și în general primăvara toate speciile aflate la reproducere în habitate acvatice, au fost capturate cu ajutorul unor plase. În habitatele de dimensiuni reduse, canale sau bălți și în cele cu adâncimi mari ale apei am folosit o plasă montată pe o tijă metalică telescopică, lungă de 2 m. Ca urmare a mânerului lung, această plasă poate fi folosită de pe mal. În habitale de dimensiuni mai mari, dar cu adâncimea apei redusă, Amfibienii au fost capturați prin dragare, folosind o dragă cu ramă metalică cu ajutorul căreia puteam investiga un segment mare al bazinului în cauză. Cu ajutorul plasei sau al drăgii au fost capturate și larve, acestea fiind la rândul lor folosite la determianrea speciilor. Speciile terestre au fost capturate direct cu mâna, de la nivelul habitatelor populate.

Reptilele au fost capturate în general cu mâna, sau uneori, în cazul șopâplelor cu lațul herpetologic (Fuhn 1969). Șerpii neveninoși au fost capturați în toate cazurile direct cu mâna. O atenție deosebită a fost acordată capturării și manipulării viperelor. Cu toate că cele mai multe exemplare întâlnite de noi au fost identificate ucise în prealabil de către localnici, am identificat totuși și exemplare vii. Acestea au fost capturate după ce au fost imobilizate cu ajutorul unei tije de lemn. După imobilizare viperele au fost prinse cu mâna în regiunea occipitală și manipulate astfel în siguranță.

Importanță pentru stabilirea răspândirii speciilor de Amfibieni și de Reptile din zona studiată a fost identificarea și determinarea animalelor ucise fie accidental de traficul auto, fie de către localinici în mod intenționat. Din nefericire, în multe regiuni unele specii de Amfibieni, dar mai ales toate speciile de șerpii și șopârla apodă Anguis fragilis sunt omorâte cu orice ocazie de către localinici, care le consideră veninoase și periculoase. Victime ale traficului auto cad primăvara, în perioada de reproducere toate speciile de Amfibieni, și în special cele două specii ale genului Bufo, care sunt mai expuse și în afara perioadei de pontă. De asemenea, victime frecvente ale traficului auto sunt și Ofidienii.

Animalele capturate sau observate au fost determiante cu ajutorul literaturii de specialitate din domeniu (Fuhn 1960, 1969, Fuhn & Vancea 1961, Cogălniceanu et al 2000, Dely 1967, 1978). După determinare, exemplarele capturate au fost eliberate, unele fiind în prealabil fotografite, minimalizând astfel, cât mai mult cu putință, impactul studiului nostru asupra herpetofaunei. Exemplarele identificate ucise au fost conservate, în măsura în care starea lor a permis acest lucru, aflându-se în prezent în colecția herpetologică a Catedrei de Biologie a Universității din Oradea.

Pentru fiecare specie determinată în bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad am întocmit o listă cu localitățile unde a fost întâlnită, rezultând astfel o listă finală, cu noile localități identificate, pentru fiecare localitate din teritoriu identificând mai multe specii de Amfibieni și Reptile. Ulterior informațiile obținute au fost redate sub formă de hărți de distribuție a speciilor în zona studiată. Am optat pentru redarea arealului sub formă de puncte, fiecare punct de pe hărți corespunzând localități din teritoriu la nivelul căreia am identificat specia respectivă.

Descrierea regiunii studiate

Regiunea analizată este localizată în sudul județului Arad, fiind reprezentată de sectorul bazinului hidrografic al râului Mureș situat pe teritoriul acestui județ (Fig 2). Limitata sudică a regiunii analizate se suprapune cu limita dintre județul Arad și județul Timiș. De asemenea, limita vestică a zonei cecetate corespunde cu linia de demarcație dintre cele două județe sus amintite. La vest, teritoriul a cărui herpetofaună a fost studiată, se întinde până la limita dintre județele Arad și Hunedoara. La nord demarcația regiunii cercetate nu mai este atât de precisă, corespunzând cumpenei apei dintre bazinele hidrografice ale Mureșului și [NUME_REDACTAT]. În regiunea montană, această limită este reprezentată de zona cea mai înaltă a [NUME_REDACTAT].

Din perspectivă zoogeografică, regiunea a cărei herpetofaună a fost analizată, este situată la nivelul subregiunii Euro – Siberiană, la limita dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (Drugescu 1994). În această zonă se întrepătrund cele mai vestice unități ale [NUME_REDACTAT] cu cele mai sud – estice culmi ale [NUME_REDACTAT]. În continuare vom realiza o descriere succintă a regiunii studiate, referindu-ne la: relief și soluri, rețeaua hidrografică, climă, vegetație și la factorul antropic, ca urmare a importanței acestora pentru speciile studiate. Spre a fi cât mai sugestive, aceste date vor fi însoțite de hărți.

Relieful regiunii cercetate

La nivelul zonei studiate există două unități majore de relief: câmpia și relieful înalt. Câmpia este reprezentată de un segment al [NUME_REDACTAT], iar relieful înalt este alcătuit pe de o parte de culmile cele mai sud – vestice ale [NUME_REDACTAT], iar pe de altă parte de versantul vestic al [NUME_REDACTAT]. În regiunea analizată cele două unități de releif au o dispoziție ordonată: câmpia ocupă vestul acesteia iar releiful înalt este situat în est (Fig 3). Ambele zone sunt străbătute aproximativ pe la mijloc de râul Mureș.

Regiunea de câmpie este reprezentată de [NUME_REDACTAT] la nord de Mureș și de [NUME_REDACTAT] situată la sud de Muzreș (Posea & Badea 1984). Ambele unități de câmpie reprezintă subunități ale Câmpie de Vest, care constituie cel mai estic sector al [NUME_REDACTAT] (Peahă et al 1980). Altitudinea medie a câmpie este de aproximativ 110 m, evoluând ascendent de la vest spre est. Sectoarele de câmpie joasă sunt localizate în vestul regiunii cercetate, câmpiile înalte fiind amplasate spre vest, spre dealuri. Substratul regiunii de câmpie este alcătuit din depozite Cuaternare recente (Oncescu 1959), solurile fiind preponderent de tipul cernoziomurilor, având o structură lutoasă sau luto – nisipoasă (Stoenescu et al 1966).

Etajul înalt este reprezentat de pe o parte de [NUME_REDACTAT], care sunt situați la nord de Mureș (Tufescu 1986). [NUME_REDACTAT] reprezintă cel mai sud –vestic grup al [NUME_REDACTAT]. Au forma unei culmi dispuse de la est la vest, interpusă între bazinul hidrografic al Mureșului la sud și al [NUME_REDACTAT] la nord. Altitudinea medie a [NUME_REDACTAT] este de aproximativ 500 m, rareori depășind 700 sau 800 de m, în zona masivelor Highiș și Drocea. La vest, [NUME_REDACTAT] se termină abrupt în câmpie, fără a forma o zonă de deluri. Contactul direct al munților cu câmpia generează un peisaj aparte la nivelul unei zone cuprinse între localitățile Șiria și Păuliș. [NUME_REDACTAT] sunt formați în principal din șisturi cristaline (Oncescu 1959).

La sud de Mureș sunt prezente [NUME_REDACTAT], care reprezintă o prelungire vestică a [NUME_REDACTAT] Ruscă (Tufescu et al 1995). [NUME_REDACTAT] sunt o culme prelungă, situată între bazinul hidrografic al Mureșului la nord lui al Begăi la sud. Altitudinea acestor dealuri scade continuu de la est spre vest, pierzându-se treptat în [NUME_REDACTAT]. În general altitudinea [NUME_REDACTAT] este de aproximativ 200 – 300 de m. Altitudinea maxină a [NUME_REDACTAT] depășește cu puțin 400 de m în estul regiunii studiate, la limita dintre județele Arad, Timiș și Hunedoara.

[NUME_REDACTAT] Zărandului și [NUME_REDACTAT] se află culuarul Mureșului. Acesta reprezinză o zonă joasă, de mare lungime, dezvoltată de la est la vest. La est se continuă pe teritoriul județului Hunedoara. Altitudinea culuarului Mureșului nu depășește nici la limita cu județul Hunedoara 200 m. Pe teritoriul județului Arad culuarul Mureșului se desfășoară pe o lungime de aproximativ 100 de km. Lătimea culuarului este însă mult mai redusă, variabilă în funcție de zonă, având cel mult câțiva km. [NUME_REDACTAT] are în unele zone aspect de defileu, fiind mărginit pe ambele laturi de vesanți abrupți, dar la nivelul său se conservă, pe toată lungimea, habitate de câmpie.

Rețeaua hidrografică

Regiunea studiată este localizată în bazinul hidrografic al Mureșului. Acesta este cel mai mare râu din Transilvania și unul dintre cele mai importante râuri din țară (Tufescu et al 1995). În regiunea studiată ser află doar o parte din sectorul inferior al Mureșului, râul curgând de la est la vest. În zona investigată râul primește mai ales afluenți pe partea dreaptă, afluenți formați la nivelul [NUME_REDACTAT] (fig 4). Afluenții proveniți de la nivelul [NUME_REDACTAT] sunt mai puțini, având debite și lungimi mai reduse. În regiunea de câmpie și în special la nivelul [NUME_REDACTAT], Mureșul primește foarte puțini afluenți, sau aceștea chiar lipsesc. Principalii afluenți de dreapta ai Mureșului, formați la nivelul [NUME_REDACTAT] sunt: Cladava, Milova, Conop, Bârzava, Grosul, Julița, Troaș, Petriș (Fey et al 2001). La nivelul [NUME_REDACTAT] se formează Șiștarovățul, Căprioara și Peștișul.

Apele stătătoare naturale sunt rare în regiune a cărei herpetofaună a fost studiată. Nu sunt prezente lacuri sau bălți naturale de dimensiuni mari. La nivelul culuarului Mureșului sunt localizate o serie de mlaștini și zone umede, în unele cazuri având suprafețe întinse. Zonele umede care conservă caracteristicile malștinilor de la câmpie se continuă în amnonte pe toată lungimea din județul Arad a culuarului Mureșului. Zonele umede lipsesc, sau sunt foarte reduse ca suprafață, în regiune de câmpie. În sectorul de câmpie Mureșul a fost în cea mai mare parte îndiguit, fiind împrejmuit cu diguri înalte de pământ. În apropierea regiunii ceretate sunt prezente ape termale, la [NUME_REDACTAT] din județul Timiș, unde există un ștand termal. Apele termale se formează pe linia de contact dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (Oncescu 1959).

[NUME_REDACTAT] regiunii cercetate din punctul de vedere al herpetofaunei este de tip temperat continental moderat. Climatul zonei este influențat pe de o parte de diferențele de altitudine existente între zona de câmpie și cea montană, iar pe de altă parte, într-o măsură mult mai mică, de diferențele latitudinale. În general, se constată o scădere a temperaturilor în paralel cu creșterea cantității de precipitații de la sud la nord și de la vest la est. Climatul regiunii studiate prezintă influențe oceanice (Tufescu et al 1995).

Mediile termice anuale de la nivelul regiunii de câmpie sunt de aproximativ 10º C. Cele mai reduse medii termice anuale se înregistrează în [NUME_REDACTAT], în special la nivelul masivelor Highiș și Drocea (Stoenescu et al 1966). Aici media termică anuală este de 6º C. Dar, la nivelul celei mai mari părți a [NUME_REDACTAT] temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 8º C și 9º C. În zona [NUME_REDACTAT] mediile termice anuale sunt cu puțin mai scăzute decât în zona de câmpie, dar mai ridicate decât în [NUME_REDACTAT], oscilând în jurul valorii de 9º C (Stoenescu et al 1966). Acest fapt se datorează pe de o parte altitudinii mai scăzute a [NUME_REDACTAT], iar pe de altă parte amplasării mai sudice a acestora. Temperatura maximă absolută din nord – vestul României s-a înregistrat la Șiria, în imediata vecinătate a regiunii investigate de noi, atingând valoarea de 41,5º C. Temperatura minină absolută din nord – vestul Românei a fost înregistrată la Nădlac, în vestul teritoriului analizat, fiind de – 30,5º C.

La nivelul zonei de câmpie numărul mdiu annual al zilelor senine este cuprins între 110 și 120 zile / an. În regiunea situată la vest de Arad, numărul mediu al zilelor senine este chiar mai mare, fiind cuprins între 120 – 140 zile / an (Stoenescu et al 1966).

În cea ce priveste precipitațiile situația este similară cu cea înregistrată în cazul temperaturilor, înregistrându-se o creștere continuă a cantităților de precipitații de la vest spre est. Astfel, în sectorul de câmpie precipitațiile medii anuale înregistrează valori cuprinse între 600 și 700 de mm anual, cu excepția zonei situate la vest de Arad unde valorile sunt mai mici de 600 mm anual (Stoenescu et al 1966). În regiunea montană precipitațiile sunt cuprinse între 800 și 100 mm annual. Numărul mediu al zilelor cu ninsoare este cuprins între 15 și 20 de zile / an în regiunea de câmpie.

[NUME_REDACTAT] fel ca și clima, vegetația regiunii studiate este influențată de altitudine, înregistrându-se diferențe importante în aspectul vegetației, generate de diferențele de altitudine.

Regiunea de câmpie era ocupată în trecut de silvosteapă, în prezent fiind în cea mai mare parte defrișată și transformată în terenuri agricole. Zona de câmpie este ocupată în prezent, în afara terenurilor agricole, de pajiști stepice dominate de grupări cu Festuca sulcatum, Festuca pseudovina, Crisopogon gryllus și alte ierburi xeromezofile (Stoenescu et al 1966). În regiunea de câmpie, pădurile de stejar de odinioară s-au redus foarte mult ca suprafață. În zona de câmpie analiazată pădurile au dispărut aproape complet, singura zonă în care mai există păduri fiind lunca Mureșului.

În regiunea dealurilor joase sunt prezente pajiști stepizate și derivate secundare, edificate de grupări cu Festuca pseudovina, Festuca sulcata, Festuca vallesiaca, la nivelul cărora apar păduri de stejar, cer și gârnită, reduse ca suprafată dar mai numerose decât la câmpie. Este interesantă situația de la limita vestică a [NUME_REDACTAT] unde pajiștile stepice din câmpie vin în contact direct cu pădurile de gorun din regiunea înaltă. În zonele deaurilor mai înalte sau la nivelul depresiunilor devin predominante pajiștile stepizate secundare, care înlocuiesc pădurile. Acestea sunt alcătuite din: Agrostis tenuis, Festuca sulcata, Festuca pseudovina. La altitudini mai mari apar păduri de gorun în amestec cu fag, în locul cărora se dezvoltă pajiști secundare edificae în principal de Agrostis tenuis.

Din etajul dealurilor înalte și până la altitudini de 800 m, sunt prezente pădurile de fag (Fagus). Păduri de fag sunt prezente numai în zonele înalte ale munților Zărandului, în principal la nivelului masivului Drocea (Stoenescu et al 1966). Totuși, în regiunea studiată făgetele ocupă suprafețe reuse, la nivelul [NUME_REDACTAT] predominând pădurile de gorun. În zonele în care acestea au fost defrișate s-au instalat pajiști secundare formate în principal tot de Agrostis tenuis (Stoenescu et al 1966). În regiunea cercetată nu există un etaj montan propriu zis.

Terenurile defrișate sunt folosite în scopul agriculturii, cele din zonele de câmpie joase servind în special pentru culturile cerealiere. În zonele colinare se cultivă pomi fructiferi, situație înregistrată spre exemplu pe dealurile Lipovei. Tot la nivelul zonelor colinare sunt prezente numerose vii. O regiune extrem de propice pentru cultivarea viței de vie este reprezentată de versantul vestic al [NUME_REDACTAT], în regiunea Păuliș – Șiria. Aici viile ocupă suprafețe întinse. Multe dintre terenurile defrișate sunt folosite ca pășuni, în special cele din zonele depresionare, de pe dealuri sau lunci. Aceste terenuri suferă cel mai mult în urma eroziunii, fiind puternic degradate. Degradate ca urmare a suprapășunatului sunt și unele regiunii din [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT]

Factorii de mediu amintiți mai sus (relief, temperaturi, vegetație) influențează într-o mare măsură răspândirea geografică a speciilor de Amfibieni și de Reptile din regiunea cercetată. Alături de aceștea, o puternică infleunță asupra herpetofaunei o are factorul antropic reprezentat de așezări umane, căi de comunicație, industrie. Activitatea umană este considerată printre cele mai importante cauze ale dispariției speciilor de-a lungul timpului, având ca efect distrugerea mediului înconjurător (Chapin et al 2000).

În reginea investigată de noi sunt prezente trei orașe: Nădlac, Arad și Lipova. Cel mai mare dintre acestea este municipiul Arad, reședința județului Arad. [NUME_REDACTAT] are o populație de peste 190 000 de locuitori (Tufescu et al 1995). În vecinătata orașului Lipova se află cetatea de la Șoimoș. De asemenea, în zonă se află un număr însemnat de așezări, sate și comune a căror densitate este mai mare în zonele depresionare, zonele dealurilor joase și a luncilor principalelor cursuri de apă, în special al Mureșului și mai reduă în zonele de câmpie precum și în cele de munte. Densitatea maximă, de peste 150 locuitori / km² se înregistrează în imediata vecinătate amunicipiului Arad, într-o zonă mai largă situată în jurul acestora fiind cuprinsă între 100 – 150 locuitori / km². Densitatea minimă, sub 25 locuitori / km² se înregistrază în [NUME_REDACTAT] (Tufescu et al 1995). [NUME_REDACTAT] are o densitate mai redusă a populației în comparație cu celelalte județe din vestul României.

Regiunea studiată posedă și în prezent o industrie relativ bine dezvoltată, în ciuda restrângerii generale care a afectat acest domeniu după anul 1989. [NUME_REDACTAT] deține o termocentrală de mari dimensiuni situată în nord – vestul orașului. Industria chimică, a îngrășămintelor, este reprezentată la Arad. În regiunile montane sunt prezente numeroase cariere, de unde se extrag diferite tipuri de roci, la Radna granite. Multe astfel de cariere extrag piatră pentru liniile de cale ferată. Pe lângă poluarea reprezentată de sursele industriale, care nu este foarte puternică, fiind resimțită mai ales în vecinătatea marilor orașe, un rol mult mai important ca arie de cuprindere și anvergură îl joacă poluarea cu reziduri menajere și în general poluarea neindustrială. Aceasta afectează suprafețe întinse, în vecinătatea fiecărei localități, atât urbane cât și rurale existând aglomerări de reziduri menajere. Cele mai întinse depozite de reziduri menajere sunt sirtuate în vecinătatea municipiului Arad. Influența antropică se maniferstă și prin distrugerea zonelor umede, regularizarea și îndiguirea apelor din sectoarele de câmpie a afectat foarte puternic Amfibienii.

Căile de comunicare sunt dezvolatate în zona analizată, fiind reprezentate atât de căi rutire, feroviare, cât și aeriene. Căile rutiere sunt constituite de o rețea de drumuri europene, naționale, județene și comunale. Zona a cărei herpetofaună a fost analizată este străbătută pe toată lungimea, de la est la vest, de D. N. 7. Alături de acesta se află, în vecinătatea orașului Arad, scurte segmente ale drumurilor naționale care leagă Aradul de Oradea și Timișoara. Drumurile naționale, cu statut de drumuri europene, sunt interconectate de un număr ridicat de drumuri județene. Șoselele au o influență negativă asupra herpetofaunei, în zonele cu trafic ridicat densitatea Amfibienilor fiind redusă (Fahring et al 1995). Rețelele feroviare au o structură asemănătoare cu cele rutire, structură determiantă de relieful regiunii. Astfel, există o magistrală feroviară (linia 200) paralelă cu D. N. 7. [NUME_REDACTAT] se desprind linii spre Oradea, Timișoara, Nădlac sau [NUME_REDACTAT], iar din Lipova pleacă o linie secundară pentru Timișoara. În municipiul Arad există un aeroport.

GBkjjhhh kluuhuhuh

=== p.3-4 – Istoric ===

2. Istoricul studiilor

Cele mai vechi studii asupra herpetofaunei bazinului hidrografic al Mureșului din județul Arad aparțin autorilor din secolul XIX. Aceste lucrări, ale perioadei de pionierat, au fost efectuate mai ales de cercetători din imperiul Austro – Ungar, având un caracter general, descriind întreaga faună a unor regiuni geografice întinse, uneori chiar și flora acestora, fără a face, în cele mai multe cazuri, referiri la localitățile în care au fost identificate speciile în cauză, sau la arealul acestora în zona studiată, enumerând doar o listă de specii dintr-o anumită regiune.

Studii despre fauna zonei Banatului, cu referiri la herpetofauna acestei regiuni, au fost realizate de către Frivaldszky, datând din a doua jumătate a anilor 1800 (Frivaldszky 1875). Cercetări despre Amfibienii și Reptilele zonei Aradului au fost efectuate de către Simonkai, acesta referindu-se nu doar la herpetofaună ci la întreaga faună a acestei regiuni (Simonkai 1893), informațiile prezentate fiind lacunare, în mare măsură chiar eronate, unele specii fiind incorect determinate. Spre exemplu autorul consideră că Rana temporaria, specie montană în România, este comună în zonele de câmpie din județul Arad, specia fiind, în mod evident, confundată cu Rana dalmatina. Un progres important în studiul herpetofaunei zonelor din vestul României este constituit de lucrările lui Mehely, referitoare la [NUME_REDACTAT] și implicit a regiunilor din Transivania, incluse atunci în [NUME_REDACTAT] – Ungar (Mehely 1891, 1895, 1901).

În perioada interbelică studii herpetologice ample au fost realizate de către Călinescu și Kiritzescu, concretizate prin elaborarea unor volume care reprezintă primele monografii de specialitate din țară (Călinescu 1930, Kiritzescu 1930). În aceste volume sunt realizate descrieri ale speciilor de Amfibieni și de Reptile din fauna României, fiind oferite primele informații, puține și disparate, despre răspândirea acestora în țară.

Cele mai importante lucrări despre herpetofauna României sunt și în prezent volumele din fauna R. P. R. dedicate Amfibienilor (Fuhn 1960) și Reptilelor (Fuhn & Vancea 1961). Volumele reprezintă centralizarea datelor existente în literatură până în acel moment și a rezultatelor proprii ale autorilor. Volumele reflectă nivelul cunoștințelor despre herpetofauna României din perioada anilor 1960. În general informația cuprinsă în aceste volume este valabilă și în prezent. Studiile ulterioare referitoare la herpetofauna din nord – vestul României sunt puține, referindu-se fie la o anumită specie (Poliș 1977), fie la o regiune restrânsă (Micluță 1970, Ghira 1997).

După apariția volumelor din Fauna R. P. R., următoarea centralizare a datelor despre răspândirea Amfibienilor în România, este realizată de către Cogălniceanu (Cogălniceanu 1991). Ulterior, datele au fost adunate într-un volum (Cogălniceanu et al 2000), prezentându-se hărți cu arealul european al speciilor precum și cu localitățile în care acestea au fost identificate în România.

Ulterior volumului din Fauna R. P. R., nu a mai fost elaborată nici o lucrare referitoare la răspândirea speciilor de Reptile pe întregul teritoriu al României. Cea mai amplă lucrare despre răspândirea Reptilelor se referă doar la Transilvania, fiind analizată întreaga herpetofaună a regiunii (Ghira et al 2002). Deși în această lucrare sunt semnalate multe localități noi pentru herpetofauna României, nu se fac referiri la arealul celor două specii de tritoni cu creată, acestea fiind tratate împreună ca alcătuind complexul Triturus cristatus. De asemenea nu se face o distincție între speciile de broaște verzi, toate cele trei forme fiind tratate împreună drept complexul Rana esculenta.

Recent au fost publicate articole despre răspândirea herpetofaunei din nord – vestul României (Covaciu – Marcov 1999 a, b, Covaciu – Marcov et al 2000, Covaciu – Marcov et al 2002, 2003 a, b, c, d, e, f, 2004). Până în prezent nu a fost realizat nici un studiu dedicat explicit herpetofaunei bazinului hidrografic al Mureșului din județul Arad. Cele mai recente date referitoare la herpetofauna acestei regiunii apar în anul 2002, fiind cuprinse în articolul referitor la herpetofauna Transilvaniei (Ghira et al 2002).

Cuprins

1. Introducere 1

2. Istoricul studiilor 3

3. Materiale și Metode 5

4. Descrierea regiunii studiate 8

4.1. Relieful zonei 8

4.2. Rețeaua hidrografică 10

4.3. Clima 11

3.4. Vegetația 12

3.5. Factorul antropic 13

5. Rezultate personale 16

5.1. [NUME_REDACTAT] – Linnaeus 1758 16

5.2. [NUME_REDACTAT] – Blainville 1816 46

6. Concluzii 61

Bibliografie 63

Anexa nr.1 69

=== p.63-68 – Bibliografie ===

[NUME_REDACTAT] G., Béres I., 2000. Fauna de Vertebrate a Maramureșului. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, [NUME_REDACTAT], 1 – 378.

Arntzen J. W., 1978. Some hypoteses on post glacial migrations of the fire – bellied toads, Bombina bombina L., and the yellow – bellied toads Bombina variegata. J. Biogeogr. 5, 339 – 345.

Arntzen J. W., Wallis G. P., 1994. The “[NUME_REDACTAT]” and its value to the taxonomy of the crested newt superspecies. Abh. Ber. Naturk. Vorgesch., Magdeburg. 17, 57 – 66.

Arntzen J. W., Borkin L., 1997. Triturus supraspecies cristatus (Laurenti, 1768). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 76 – 77. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Arntzen J. W., Butger R. J. F., Cogălniceanu D., Wallis G. P., 1997. The distribution and conservation status of the Danube crested newt, Triturus dobrogicus. Amphibia – Reptilia, 18, 133 – 142.

Berger L., 1973. Systematics and hybridization in European green frogs of Rana esculenta Complex. J. Herpetol. 7, 1 – 10.

Bucci – Innocenti S., Ragghianti M., Mancino G., 1983. Investigations of karyology and hybrids in Triturus boscai and Triturus vittatus, with a reinterpretation of the species groups within Triturus (Caudata: Salamandridae). Copeia, 1983, 662 – 672.

Brown. L. J., 1997. [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] in the Study of [NUME_REDACTAT] Dynamics. Journal of Herpetology, Vol. 31, No. 3, 410 – 419.

Călinescu R. I., 1930. Manual pentru determinarea Amfibiilor și Reptilelor din România. Ed. “[NUME_REDACTAT]” București, 1 – 89.

Chapin F. S. I., Zavaleta E. S., Eviner V. T., Naylor R. L., Vitousek P. M., Reynolds H. L., Hooper D. U., Lavorel S., Sala O. E., Hobbie S. E., Mack M. C., Diaz S., 2000. Consequences of changing biodiversity. Nature, 405, 234 – 242.

Cogălniceanu, D., 1991. A preliminary report on the geographical distribution of amphibians in Romania. Rev. Rom., Biol.-Biol., Anim., tome 36, 1

Cogălniceanu, D. 1997 a. Practicum de ecologie a Amfibienilor – metode și tehnici în studiul ecologiei Amfibienilor. Ed. Universității din București, 1 – 122.

Cogălniceanu D., Aioanei F., Bogdan M. 2000 . Amfibienii din România, Determinator. Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1 – 99.

Cogălniceanu, D., Ghira I., Ardeleanu A., 2001. Spatial distribution of herpetofauna in the [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] (Roumania). Biota, Vol. 2, No. 1, 9 – 16.

Covaciu – Marcov S. D., 1999 a. Contribuții la studiul herpetofaunei din pădurea de la [NUME_REDACTAT] (Jud. Bihor, România). [NUME_REDACTAT] Naționale a [NUME_REDACTAT] studențești, Biologie și Geologie, 43-45, ed. [NUME_REDACTAT] – Napoca.

Covaciu – Marcov S. D., 1999 b. Contribuții la studiul herpetofaunei pădurii dealului Șomleu. [NUME_REDACTAT] din Oradea, Fasc. Biologie, Tom VI, 175-191.

Covaciu – Marcov S. D., Ghira I., Venczel M., 2000. Contribuții la studiul herpetofaunei din zona Oradea. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea XXVIII, 143 – 158.

S. D. Covaciu – Marcov, I. Telcean, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], I. Sas 2002. Studiul unor populații ale genului Bombina (Amfibia) din sudul a bazinului hidrografic inferior al [NUME_REDACTAT] (Jud. Bihor, România). [NUME_REDACTAT] ale U S M F “[NUME_REDACTAT]”, Vol. 1. , pp: 91 – 97

Covaciu – Marcov S. D., I. Telcean, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 2002. Contribuții la studiul herpetofaunei din regiunea Marghita (jud. Bihor, România). [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom IX, 2002, 47 – 58..

Covaciu – Marcov S. D., I. Telcean, [NUME_REDACTAT], I Sas, A. Cicort., 2003 a. Contribuții la cunoașterea herpetofaunei regiunii Beiuș, jud. Bihor, România. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea XXX, 127 – 141, [NUME_REDACTAT] – Marcov S. – D., [NUME_REDACTAT], I. Telcean, I. Sas, A. Cicort, 2003 b. Contribuții la cunoașterea herpetofaunei din regiunea cursului mediu și inferior al [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT], România). [NUME_REDACTAT] Craiova. Oltenia, Studii și [NUME_REDACTAT] Naturii, Vol XIX, 189 – 194.

Covaciu – Marcov S – D, Sas I, Cicort A, Eva – [NUME_REDACTAT]. 2003 c. Notes upon the herpetofauna of the northern area of the Botoșani county (Romania). Universitatea din Bacău, Studii și [NUME_REDACTAT], Biologie, 8, 201 – 205.

Covaciu – Marcov S. D., Sas I., Cupșa D., Kovacs E. H., Groza M., 2003 d. Contributions to the knowledge of the distribution of Rana arvalis – Nills 1842 in the North – West region of Romania. [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom X, 2003, 39 – 48.

Covaciu – Marcov S. D., Sas I., Cupșa D., Meleg G., Bud B., 2003 e. Studii herpetologice în regiunea [NUME_REDACTAT] Craiului și Plopișului (Jud. Bihor, Romania). [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom X, 2003, 81 – 95.

Covaciu – Marcov S. D., Cicort – Lucaciu A. – Șt., Sas I., Bogdan H., Peter V., 2003 f. Ppreliminary data about the distribution of Podarcis taurica in the North – Western parts of Romania. [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom X, 2003, 111 – 117.

Covaciu – Marcov S. D., I. Ghira, I. Sas 2004. Contribuții la studiul Herpetofaunei zonei Oașului (Județul SM, România). Mediul cercetare, protecție și gestiune 2, Cluj –Napoca, 107 – 112.

Dehelean I., Ardelean G., 2000. Specii de Amfibieni din [NUME_REDACTAT] – Mare. [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom VII, 45 – 72.

Dély O. Gy., 1959. Examen du Triton alpestre (Triturus alpestris Laurenti) specialement en vue des populations de la Hongrie et des Carphates. Acta. Zool. Acad. Sci. Hung. 5, 3 – 4, 255 – 313, Budapest.

Dély O. Gy., 1967. Kétéltűek – Amphibia. Magyarország állatvilága. Akadémiai Könyvkiadás, XX. Kötet. 1 – 80.

Dély O. Gy., 1978. Hullok – Reptilia, [NUME_REDACTAT], 130, 20 (4), 1 – 120, [NUME_REDACTAT], Budapest.

Dolmen, D. Koksvik, J. I., 1983. Food and feeding habits of Triturus vulgaris (L.) and T. cristatus (Laurenti) (Amphibia) in two bog tarns in central Norway. Amphibia – Reptilia, 4, 17 – 24.

Drugescu C., 1994. [NUME_REDACTAT]. Ed. All, București, 1 – 140.

Fahring L., Pedlar J. H., Pope S. E., Taylor P. D., Wegner J. F., 1995. Effect of road traffic on Amphibian density. [NUME_REDACTAT]. 73, 177 – 182.

Fey A., Fey C., Kuszálik J., Varga A., 2001. [NUME_REDACTAT], Harta rutieră și turistică. Ed. Dimap.

Frivaldszky I., 1875 [NUME_REDACTAT] es [NUME_REDACTAT] haunajahoz. Math. Termeszett. Kozl., 13, 6, 1 – 285.

Fuhn I. 1951. Contribuții la sistematica sălămâzdrelor din R. P. R., I. Studiul câtorva populații de Triturus vulgaris L. Bul. Științ. Acad. R. P. R., Stud. Biol. 3, 501 – 512.

Fuhn, I., 1953. Contribuții la cunoașterea solomâzdrelor-de-apă (tritonilor din R.P.R.); 2 studiul subspeciilor și varietăților de Triturus cristatus Laur., Bul. Științific secțiunea de [NUME_REDACTAT]. Agro. Geol și Geog., Tom. 5, nr. 3: 625 – 640.

Fuhn I., 1960. “Fauna R.P.R.”, vol. XIV, fascicola I, Amphibia. [NUME_REDACTAT] R.P.R., București, 1 – 288

Fuhn I. 1969. Broaște, șerpi, șopârle. Ed. Științifică, București, 1 – 246.

Fuhn I. 1970. Asupra structurii și dinamicii unor populații de Bombina variegata. Com. Zool. Soc. Științ. Biol. 9, 249 – 264, București.

Fuhn I., [NUME_REDACTAT]., 1961. “Fauna R.P.R.”, vol. XIV, Fascicola II, Reptilia. [NUME_REDACTAT] R.P.R., București. 1 – 352.

Gasc J. P., Cabela A., Crnobrnja – Isailovic J., Dolmen D., Grossenbacher K., Haffner P., Lescure J., Martens H., [NUME_REDACTAT] J. P., Maurin H., Oliveira M. E., Sofianidou T. S., Veith M., Zuiderwijk A., 1997. Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe. [NUME_REDACTAT] Herpetologica & [NUME_REDACTAT] d’[NUME_REDACTAT] Paris, 1 – 496.

Ghira I., 1997. Herpetofauna of [NUME_REDACTAT] / [NUME_REDACTAT] and Barcău / Berettyo river basins. [NUME_REDACTAT] – Monograph series: [NUME_REDACTAT] / Koros riversValleys. A Sarkany-Kiss & J Hammar (eds.). Pp. 353 – 360.

Ghira I., Mara G., 2000. Using the allelomorphic feature in identifying two species belonging to genus Bombina (Anura, Discoglossidae) from Transilvania. [NUME_REDACTAT]. Babeș – Bolyai, Cluj – Napoca, XLV, 85 – 95.

Ghira I., Venczel M., Covaciu – Marcov S. – D., [NUME_REDACTAT]., Ghile P., Hartel T., Török Z., Farkas L., Rácz T., Farkas Z., Brad T., 2002. Mapping of [NUME_REDACTAT]. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea, XXIX, 145 – 203.

Gollmann G., Borkin L. G., Roth P., 1993. Genic and morfological variation in the fire-bellied toad, Bombina bombina (Anura, Discoglossidae). Zool. Jb. Syst. 120: 129 – 136.

Gunther R., 1997. Rana kl. esculenta (Linnaeus 1758). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 138 – 139. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Halley J. M., Oldham R. S., Arntzen J. W., 1996. Predicting the persistence of Amphibian populations with the help of a spatial model. Journal of [NUME_REDACTAT], 33, 455 – 470.

Kiritzescu C., 1930. Cercetări asupra faunei herpetologice a României. Ed. [NUME_REDACTAT], București.

Madej Z., 1964. Studies on the fire – bellied toad (Bombina bombina) and yellow – bellied toad (Bombina variegata) of upper Silezia and [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]. Cracow. 3, 291 – 334.

Madej Z., 1973. Ecology of European fire-bellied toads ([NUME_REDACTAT] 1816). Przgel. Zool. Wroclaw 17: 200 – 204.

Méhely L., 1891. A Magyar fauna Bombinatorjai és új Triton (Molge) faj hazánkból. Math es Termész. Közl., 24, 553 – 574.

Méhely L., 1895. Magyarország kurta kigyói (Vipera berus L. es Vipera ursini Bonap.). Math es Termesz. Tud. Kozl., 26, 4, 186 – 243.

Méhely L., 1903. Adatok a délitlati homokpuszta és a Lokva hegység faunájához. Állatt. Közlem., 2, 93 – 105.

Miaud C., Merila J., 2001. Local adaptation or environmental induction? Causes of population differentiation in alpine Amphibians. Biota, Vol 2, No 1, 31 – 50.

Micluță H., 1970. Note faunistice herpetologice din [NUME_REDACTAT]. Bul. Științ. Inst. Pedag. [NUME_REDACTAT], Ser. Biol., 2: 39 – 42.

Nilson G., Andren C., 1997. Vipera berus (Linnaeus 1758). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 388 – 389. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Nollert A., 1997. Pelobates fuscus (Laurenti, 1768). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 110 – 111. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Oncescu N., 1959. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], București, 1 – 544.

Peahă M., [NUME_REDACTAT]., Dumitrescu V., Florescu N., Dobrescu I., 1980. [NUME_REDACTAT] General. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1 – 108.

Poliș R., 1977. Răspândirea broaștei de mlaștină (Rana arvalis) în valea Erului ([NUME_REDACTAT]-Mare și Bihor). Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, 5: 417 – 425, Oradea.

Posea G., Badea L., 1984. România, [NUME_REDACTAT] de relief (Regionarea geomorfologică). Ed. Științifică și Enciclopedică, București.

Simonkai L., 1893. Fauna comitatis et urbi Arad. Arad varmegye monografiaja. [NUME_REDACTAT] 1 – 3, 78.

Stoenescu Ș. M., Șchiop A., Dica I., Popescu E., Patrichi E., Țepeș E., 1966. Atlasul climatologic al R. S. R., [NUME_REDACTAT] B., 1957. Noi contribuții la problema originii faunei herpetologice din R. P. R. în lumina glaciațiunilor. Bul. Șt. Secția de Biologie și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. 9, 1, 35 – 47.

Stugren B., 1980. Geographical variation of the fire – bellied toad (Bombina bombina (L.)) in the USSR. (Amphibia, Anura, Discoglossidae). Zool. Abh. Mus. tierk. Dresden, 36 (5): 101 – 115.

Stugren, B., Ghira I., 1987. [NUME_REDACTAT] und Reptilien der [NUME_REDACTAT] im Retezat – Gebirge. Studia, Univ. Babeș – Bolyai, Ser. Biol., XXXII, 50 – 58.

Szymura J. M., 1993. Analysis of hybrid zones with Bombina. [NUME_REDACTAT] zones and the evolutionary process (ed R. G. Harrison), pp 261 – 289. Oxford: [NUME_REDACTAT] Press.

Tiedemann F., Cabela A., Grillitsch H., 2001. On the vertical distribution of the Reptile species in Austria. Biota, Vol. 2, No. 1, 111 – 114.

Török Zs., 1997. Data on the actual status of the Amphibian and Reptile populations of the Someș river catchment area (Romania). Stud. și Cerc., Biol. Univ. Bacău, 2, 227 – 232, Bacău.

Török Zs., 1999. Data on the distribution of Amphibians and Reptiles in Gutâi and [NUME_REDACTAT]. Studii și Cercetări, Biologie. Univ. Bacău, 4, 113 – 118, Bacău.

Tufescu V., 1986. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

Tufescu V., Giurcăneanu C., Mierlă I., 1995. [NUME_REDACTAT]. Ed. Did. și Ped., București, 1 – 128.

Veith M., 1997. Salamandra salamandra (Linnaeus 1758). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 68 – 69. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Zavadil V., 1994. On the distribution of water frogs (Rana esculenta synklepton) in the [NUME_REDACTAT] with some notes from this territory. [NUME_REDACTAT], 39, 3 – 4, 425 – 439.

=== p.5-7 – Materiale ===

3. Material și [NUME_REDACTAT] nostru s-a desfășurat pe o perioadă de trei ani, în intervalul 2002 – 2004. Activitatea de cartare a fost efectuată pe întreaga durată a sezonului cald, în intervalul martie – octombrie, totuși accentul fiind pus primăvara, când Amfibienii se află la reproducere, acesta fiind sezonul cel mai favorabil identificării majorității speciilor.

Am investigat numeroase localități din bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad (fig. 1), în fiecare dintre acestea deplasările fiind efectuate personal. Cartarea herpetofaunei regiunii studiate fost realizată cu ajutorul metodei transectelor (Cogălniceanu 1997), Amfibienii și Reptilele fiind identificate folosind metoda observației directe (Brown 1997). În toate localitățile în care speciile au fost citate, acestea au fost identificate și determinate personal, informațiile obținute de la localnici având numai un rol orientativ.

Fig. 1. Așezarea geografică a regiunii investigate

Amfibienii au fost capturați folosind metode diferite, în funcție de biotopul pe care îl populau. Amfibienii acvatici și în general primăvara toate speciile aflate la reproducere în habitate acvatice, au fost capturate cu ajutorul unor plase. În habitatele de dimensiuni reduse, canale sau bălți și în cele cu adâncimi mari ale apei am folosit o plasă montată pe o tijă metalică telescopică, lungă de 2 m. Ca urmare a mânerului lung, această plasă poate fi folosită de pe mal. În habitatele de dimensiuni mai mari, dar cu adâncimea apei redusă, Amfibienii au fost capturați prin dragare, folosind o dragă cu ramă metalică cu ajutorul căreia puteam investiga un segment mare al bazinului în cauză. Cu ajutorul plasei sau al drăgii au fost capturate și larve, acestea fiind la rândul lor folosite la determinarea speciilor. Speciile terestre au fost capturate direct cu mâna, de la nivelul habitatelor populate.

Fig. 2 Localitățile investigate din regiunea cercetată ([NUME_REDACTAT] et al., 1999)

Reptilele au fost capturate în general cu mâna, sau uneori, în cazul șopârlelor cu lațul herpetologic (Fuhn 1969). Șerpii neveninoși au fost capturați în toate cazurile direct cu mâna. O atenție deosebită a fost acordată capturării și manipulării viperelor. Cu toate că cele mai multe exemplare întâlnite de noi au fost identificate ucise în prealabil de către localnici, am identificat totuși și exemplare vii. Acestea au fost capturate după ce au fost imobilizate cu ajutorul unei tije de lemn. După imobilizare viperele au fost prinse cu mâna în regiunea occipitală și manipulate astfel în siguranță.

Importanță pentru stabilirea răspândirii speciilor de Amfibieni și de Reptile din zona studiată a fost identificarea și determinarea animalelor ucise fie accidental de traficul auto, fie de către localnici în mod intenționat. Din nefericire, în multe regiuni unele specii de Amfibieni, dar mai ales toate speciile de șerpii și șopârla apodă Anguis fragilis sunt omorâte cu orice ocazie de către localnici, care le consideră veninoase și periculoase. Victime ale traficului auto cad primăvara, în perioada de reproducere toate speciile de Amfibieni, și în special cele două specii ale genului Bufo, care sunt mai expuse și în afara perioadei de pontă. De asemenea, victime frecvente ale traficului auto sunt și Ofidienii.

Animalele capturate sau observate au fost determinate cu ajutorul literaturii de specialitate din domeniu (Fuhn 1960, 1969, Fuhn & Vancea 1961, Cogălniceanu et al 2000, Dely 1967, 1978). După determinare, exemplarele capturate au fost eliberate, unele fiind în prealabil fotografiate, minimalizând astfel, cât mai mult cu putință, impactul studiului nostru asupra herpetofaunei. Exemplarele identificate ucise au fost conservate, în măsura în care starea lor a permis acest lucru, aflându-se în prezent în colecția herpetologică a Catedrei de Biologie a Universității din Oradea.

Pentru fiecare specie determinată în bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad am întocmit o listă cu localitățile unde a fost întâlnită, rezultând astfel o listă finală, cu noile localități identificate, pentru fiecare localitate din teritoriu identificând mai multe specii de Amfibieni și Reptile. Ulterior informațiile obținute au fost redate sub formă de hărți de distribuție a speciilor în zona studiată. Am optat pentru redarea arealului sub formă de puncte, fiecare punct de pe hărți corespunzând localități din teritoriu la nivelul căreia am identificat specia respectivă.

=== 01. Introducere ===

1. [NUME_REDACTAT] este un județ situat în partea nord – vestică a României, fiind amplasat în zona de contact dintre [NUME_REDACTAT] la est și [NUME_REDACTAT] la vest. Ca urmare a contactului dintre aceste două unități geomorfologice, relieful județului prezintă o evoluție ascendentă de la vest unde se află dealuri joase, spre vest unde sunt prezente dealuri înalte sau chiar unități montane. În partea de vest a județului aceste dealuri sunt separate de numeroase zone depresionare largi, situate la nivelul regiunilor de luncă care urmează principalele cursuri de apă. Această mozaicare a reliefului județului reprezintă un factor de natură să creeze o diversitate de habitate favorabile unei mari diversități faunistice.

Scopul studiul de față a fost analiza herpetofaunei regiunii de nod – vest a județului Sălaj. Regiunea cercetată se dispune în vecinătatea orașului [NUME_REDACTAT]. Herpetofauna reprezintă un grup artificial care cuprinde Amfibienii și Reptilele la un loc, pe baza deplasării în general prin târâre a acestora (Andrei 1997).

Datele anterioare asupra herpetofaunei regiunii studiate sunt foarte puține. De altfel, întreaga herpetofaună a României a fost foarte puțin analizează sub aspectul răspândirii geografice. În alte țări europene răspândirea geografică a herpetofaunei este clarificată de multă vreme (Gasc et al 1997). Primele date asupra herpetofaunei României în ansamblu apar în anii 1930, fiind cuprinse în două volume de sinteză (Călinescu 1930, Kiritzescu 1930), fără a indica însă răspândirea geografică exactă a acestora, ci doar date asupra preferințelor ecologice. Anterior celor două lucrări existau numai unele date vechi despre Amfibienii și Reptilele regiunii de nord – vest a României, conținute în lucrările unor cercetători din imperiul Austo-Ungar (Frivaldszky 1875, Entz 1888, Kertesz 1901, Pazlavsky 1918).

Practic, începutul studiilor herpetologice moderne din România este marcat de activitatea lui Fuhn, concretizată prin numeroase articole de specialitate, încununată prin redactarea volumelor din “Fauna R. P. R.” referitoare la Amfibieni (Fuhn 1960) și Reptile (Fuhn & Vancea 1961). Cele două volume reprezintă cele mai complete studii herpetologice din România și prezent. După apariția acestora nu a mai fost realizat nimic comparabil, cel puțin în cazul Reptilelor. În cazul Amfibienilor din România, cu referiri la județul Sălaj, există date recente (Cogălniceanu et al 2000). Dar aceste date se referă numai într-o foarte mică măsură la zona Sălajului, astfel spre exemplu, o specie de Amfibieni comună în România, precum Rana ridibunda, nu este semnalată în nici o localitate din județul Sălaj.

Asupra județului Sălaj a fost realizat un articol referitor la herpetofaună (Ghira & Ghile 1999). Datele respective au fost ulterior incluse într-o lucrare mult mai amplă, care a interesat Amfibienii și Reptilele din întreaga Transilvanie (Ghira et al 2002).

Studiul nostru a vizat stabilirea compoziției și a răspândirii geografice a herpetofaunei regiunii de nord – vest a județului Sălaj. Am urmărit să realizăm o listă cu speciile de Amfibieni și Reptile din regiunea cercetată și să întocmim hărțile referitoare la răspândirea acestora în zonă. De asemenea, am avut ca obiectiv stabilirea regiunilor cu o herpetofaună aparte în cadrul teritoriului studiat, precum și stabilirea speciilor care prezintă anumite particularități ale ecologiei și biologiei, remarcabile în comparație cu alte regiuni. Studiul nostru a fost motivat de conștientizarea precarității cunoștințelor referitoare la herpetofauna regiunii studiate chiar și în comparație cu alte zone din nord – vestul României. Astfel, în ultima perioadă au fost realizate numeroase studii referitoare la compoziția și răspândirea geografică a herpetofaunei unor regiuni din nord – vestul Românie, precum județele Bihor și Satu – Mare (Covaciu – Marcov 1999 a, b, Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2003 a, b, c, 2004 b).

Pe această cale trebuie să adresez mulțumiri unor persoane cu al căror sprijin am putut să realizez această lucrare. În primul rând mulțumesc îndrumătorilor lucrării, domnului Ș. L. Dr. S. – D. Covaciu – Marcov și domnului Prep. Univ. drd. I. Sas. Aceștia au sesizat importanța și necesitatea realizării unor studii referitoare la herpetofauna regiunii de nod – vest a județului Sălaj, oferindu-mi în același timp tot sprijinul necesar pe teren și la interpretarea rezultatelor. Mulțumiri trebuie să adresez și domnului biolog A. – Șt. Cicort – Lucaciu. De asemenea, trebuie să mulțumesc pentru sprijinul acordat pe teren unor colegi din [NUME_REDACTAT] Oradea. Aceștia sunt: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] E. N., Burton J. A., 1978. A [NUME_REDACTAT] to the Reptiles and Amphibians of Britain et Europe. [NUME_REDACTAT] & Co. Ltd., London, 1 – 272.

Arntzen J. W., 1978. Some hypoteses on post glacial migrations of the fire – bellied toads, Bombina bombina L., and the yellow – bellied toads Bombina variegata. J. Biogeogr. 5, 339 – 345.

Arntzen J. W., [NUME_REDACTAT] P., 1989. On the distribution of palearctic newts (genus Triturus) including the description of a five species pond in western France. Brit. Herp. Soc. Bull. 30, 6 – 11.

Arntzen J. W., Borkin L., 1997. Triturus supraspecies cristatus (Laurenti, 1768). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 76 – 77. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Bannikov A. G., 1940. Ecologiceskije uslovia zimovok travianoj laguski v Moskovskoj oblasti. Sbor. Nau. Rab. Moskov. Gos. Univ. 16, 41 – 64.

Berger L., 1966. Biometrical studies on the population of water frog from the environs of Poznan. Ann. Zool. 23, 303 – 324.

Berger L., 1971. Viability, sex and Morfology of F2 generation within Forms of Rana esculenta Complex. Zool. Pol. 21, 345 – 393.

Berger L., 1973. Systematics and hybridization in European green frogs of Rana esculenta Complex. J. Herpetol. 7, 1 – 10.

Berger L., 1982. Hibernation of the European water frogs (Rana esculenta complex). [NUME_REDACTAT], 29, 57 – 72.

Cabela A., Grillitsch H., Tiedemann F., 2001 a. On the vertical distribution of the Amphibian species in Austria. Biota, Jornal of biology and ecology. Vol. 2, No. 1, 5 – 8.

Cabela A., Grillitsch H., Tiedemann F., 2001 b. Atlas zur Verbreitung und Ökologie der Amphibien und Reptilien in Österreich. Wien, 1 – 880.

Cogălniceanu, D. 1997. Practicum de ecologie a Amfibienilor – metode și tehnici în studiul ecologiei Amfibienilor. Ed. Universității din București, 1 – 122.

Cogălniceanu D., Aioanei F., Bogdan M. 2000. Amfibienii din România, Determinator. Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1 – 99.

Covaciu – Marcov S. D., 1999 a. Contribuții la studiul herpetofaunei din pădurea de la [NUME_REDACTAT] (Jud. Bihor, România). [NUME_REDACTAT] Naționale a [NUME_REDACTAT] studențești, Biologie și Geologie, 43 – 45, ed. [NUME_REDACTAT] – Napoca.

Covaciu – Marcov S. D., 1999 b. Contribuții la studiul herpetofaunei pădurii dealului Șomleu. [NUME_REDACTAT] din Oradea, Fasc. Biologie, Tom VI, 175 – 191.

Covaciu – Marcov S. D., Ghira I., Venczel M., 2000. Contribuții la studiul herpetofaunei din zona Oradea. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea XXVIII, 143 – 158.

Covaciu – Marcov S. D., I. Telcean, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 2002. Contribuții la studiul herpetofaunei din regiunea Marghita (jud. Bihor, România). [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom IX, 2002, 47 – 58.

Covaciu – Marcov S. D., I. Telcean, [NUME_REDACTAT], I Sas, A. Cicort., 2003 a. Contribuții la cunoașterea herpetofaunei regiunii Beiuș, jud. Bihor, România. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea XXX, 127 – 141, Oradea.

Covaciu – Marcov S. – D., [NUME_REDACTAT], I. Telcean, I. Sas, A. Cicort, 2003 b. Contribuții la cunoașterea herpetofaunei din regiunea cursului mediu și inferior al [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT], România). [NUME_REDACTAT] Craiova. Oltenia, Studii și [NUME_REDACTAT] Naturii, Vol XIX, 189 – 194.

Covaciu – Marcov S. D., Sas I., Cupșa D., Meleg G., Bud B., 2003 c. Studii herpetologice în regiunea [NUME_REDACTAT] Craiului și Plopișului (Jud. Bihor, Romania). [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom X, 2003, 81 – 95.

Covaciu – Marcov S. D., Sas I., Cupșa D., Kovacs E. H., Groza M., 2003 d. Contributions to the knowledge of the distribution of Rana arvalis – Nills 1842 in the North – West region of Romania. [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom X, 2003, 39 – 48.

Covaciu – Marcov S. D., Cicort – Lucaciu A. – Șt., Sas I., Bogdan H., Peter V., 2003 e. Ppreliminary data about the distribution of Podarcis taurica in the North – Western parts of Romania. [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom X, 2003, 111 – 117.

Covaciu – Marcov S. D., I. Ghira, I. Sas 2004. Contribuții la studiul Herpetofaunei zonei Oașului (Județul SM, România). Mediul cercetare, protecție și gestiune 2, Cluj –Napoca, 107 – 112.

Cruce M., 1971 d. Contribuții la studiul faunei herpetologice din Oltenia. [NUME_REDACTAT] din Craiova, Seria III, Vol III (XIII), Biologie – [NUME_REDACTAT], 389 – 393.

Cruce M., 1970 a. Ciclul de activitate sezonier și nictemeral la șopârla de iarbă (Lacerta taurica Pallas). Stud. Cerc. Biol., Ser. Zool. 22, 5, 467 – 472.

Cruce M., 1970 b. Contribuții la studiul șarpelui de sticlă (Anguis fragilis colchicus). Anal. Univ. Craiova, III,Șt. Agric. Biol., 2, 555 – 561.

Cruce M., 1971 a. Observații privind răspândirea geografică și ecologia șopârlei de iarbă (Lacerta taurica Pallas) în România. Studii și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], T. 23, Nr. 2, 185 – 189.

Cruce M., 1971 b. Variabilitatea unor populații de Lacerta taurica taurica Pallas din România. Stud. Cerc. Biol., Ser. Zool. 23, 3, 197 – 208.

Cruce M., 1971 c. Creșterea și structura unei populații de Lacerta taurica taurica Pall. Stud. Cerc. Biol., Ser. Zool. 23, 5, 507 – 516.

Cruce M., 1972 a. Hibernarea la șopârla de iarbă (Lacerta taurica Pallas). Stud. Com. Muz. Șt. Nat. Bacău, 5, 243 – 252.

Cruce M., 1972 b. L’influence de la temperature sur le comportament du lezard Lacerta taurica taurica Pall. [NUME_REDACTAT]. Biol. Zool. 17, 5, 361 – 369.

Cruce M., 1972 c. Reproducerea la șopârla de iarbă (Lacerta taurica Pallas). Stud. Cerc. Biol., Ser. Zool. 24, 3, 263 – 274.

Cruce M., 1972 d. spațiul vital și comportamentul social la șopârla de iarbă (Lacerta taurica Pallas). Stud. Cerc. Biol., Ser. Zool. 25, 4, 381 – 393.

Cruce M., 1974. Observații asupra ecologiei unor populații de Ablepharuys kitaibeli stepaneki F. (Scincidae) și Lacerta muralis Laur. (Lacertidae) din pădurea Bucovăț (Dolj). Studii și Cercetări, Slatina, 303 – 307.

Cruce M., 1975. Observații asupra etologiei șopârlei de iarbă (Lacerta taurica taurica Pallas). Stud. Cerc., [NUME_REDACTAT] Severin 317 – 322.

Cruce M., Leonte A., 1973. Distribuția topografică și dinamica unei populații de Lacerta taurica taurica Pall. Stud. Cerc. Biol., Ser. Zool. 25, 6, 593 – 600.

Csata Z., 1995. A [NUME_REDACTAT] egyea keteltuinek bemutatasa. Acta, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 93 – 102

Czopkowa G., Czopek J., 1955. The vascularization of the respiratory surfaces in Bombina variegata. Bull. Polon. Acad. Sci. 3, 313 – 318.

Dély O. Gy., 1967. Kétéltűek – Amphibia. Magyarország állatvilága. Akadémiai Könyvkiadás, XX. Kötet. 1 – 80.

Dolmen, D. Koksvik, J. I., 1983. Food and feeding habits of Triturus vulgaris (L.) and T. cristatus (Laurenti) (Amphibia) in two bog tarns in central Norway. Amphibia – Reptilia, 4, 17 – 24.

Eggert C., Guyetant R., 1999. Age structure of a [NUME_REDACTAT] Pelobates fuscus (Pelobatidae) Population. Copeia, 4, 1127 – 1130.

Fuhn, I., 1953. Contribuții la cunoașterea solomâzdrelor-de-apă (tritonilor din R.P.R.); 2 studiul subspeciilor și varietăților de Triturus cristatus Laur., Bul. Științific secțiunea de [NUME_REDACTAT]. Agro. Geol și Geog., Tom. 5, nr. 3: 625 – 640.

Fuhn I., 1960. “Fauna R.P.R.”, vol. XIV, fascicola I, Amphibia. [NUME_REDACTAT] R.P.R., București, 1 – 288.

Fuhn I. 1969. Broaște, șerpi, șopârle. Ed. Științifică, București, 1 – 246.

Fuhn I., [NUME_REDACTAT]., 1961. “Fauna R.P.R.”, vol. XIV, Fascicola II, Reptilia. [NUME_REDACTAT] R.P.R., București. 1 – 352.

Ghira I., 1997. Herpetofauna of [NUME_REDACTAT] / [NUME_REDACTAT] and Barcău / Berettyo river basins. [NUME_REDACTAT] – Monograph series: [NUME_REDACTAT] / Koros riversValleys. A Sarkany-Kiss & J Hammar (eds.). Pp. 353 – 360

Ghira I., Venczel M., Covaciu – Marcov S. – D., Mara G., Ghile P., Hartel T., Torok Z., Farkas L., Racz T., Farcas Z., Brad T., 2002. Mapping of [NUME_REDACTAT]. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea, XXIX, 145 – 203.

Kovács T., Török J., 1997. Feeding ecology of the [NUME_REDACTAT] Frog (Hyla arborea) in a swampland, [NUME_REDACTAT]. Opusc. Zool. Budapest, XXIX – XXX, 95 – 101.

Kowalewski L., 1974. Observation on the Phenology and Ecology of Amphibia in the Region of Czestochowa. [NUME_REDACTAT] Cracoviensia. Tom XIX, Nr. 18, 391 – 460.

Lac J., 1957. Prispevok k poznaniu geografickych ras mloka velkeho, Triturus cristatus Laur. [NUME_REDACTAT] a poznamky k ich ekologii. Biologia, 12, no. 10, 724 – 745, Bratislava.

Lanza B., 1983. Guide per il riconoscimento delle specie animali delle acque interne Italiene, Anfibi, Retili (Amphibia, Reptilia). 27, Coord. [NUME_REDACTAT], ed. [NUME_REDACTAT] delle Richerche, 1 – 195.

Lazăr V., 2004. Situația actuală a faunei de Amfibieni și de Reptile din [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]. Oradea, Fasc. Biologie, Tom XI, 2004.

Madej Z., 1973. Ecology of European fire-bellied toads ([NUME_REDACTAT] 1816). Przgel. Zool. Wroclaw 17: 200 – 204.

Micluță H., 1970. Note faunistice herpetologice din [NUME_REDACTAT]. Bul. Științ. Inst. Pedag. [NUME_REDACTAT], Ser. Biol., 2: 39 – 42.

Nollert A., 1997. Pelobates fuscus (Laurenti, 1768). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 110 – 111. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Posea G., Badea L., 1984. România, [NUME_REDACTAT] de relief (Regionarea geomorfologică). Ed. Științifică și Enciclopedică, București.

Rafinska A., 1991. Reproductive biology of the fire-bellied toads Bombina bombina and B. variegata (Anura: Discoglossidae): egg size, clutch size and larval period length differences. Biol. J. Linn. Soc. Lond. 43: 197 – 210.

Rastogi R. K., Izzo-Vitiello I., diMeglio M., diMatteo L., Franzese R., diConstanzo M. G., Minucci S., Iela L., Chieffi G., 1983. Ovarian activity and reproduction in the frog Rana esculenta. J. Zool., 200, 233 – 247.

Sinsch U., 1991. Mini – review: The orientation behavior of Amphibians. [NUME_REDACTAT]. Vol. 1, 541 – 544.

Smith M., 1969. [NUME_REDACTAT] Amphibians and Reptiles. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], London.

Stoenescu Ș. M., Șchiop A., Dica I., Popescu E., Patrichi E., Țepeș E., 1996. Atlasul climatologic al R. S. R., București.

Stugren B., 1957. Noi contribuții la problema originii faunei herpetologice din R. P. R. în lumina glaciațiunilor. Bul. Șt. Secția de Biologie și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. 9, 1, 35 – 47.

Stugren B., Popovici M., 1960. Etude de la variation de quelques especes damphiblens de la Transyilvanie. [NUME_REDACTAT], Musei historico-naturalis Hungarici, tom 2, fasc. 2 189 – 198.

Swan M. J. S., Oldham R. S., 1993. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] survey final report. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. No. 38, [NUME_REDACTAT], Peterborough.

Terhivuo J., 1993. Provisional atlas and status of populations for the herpetofauna of Finland in 1980-92. Ann. Zool. Fennici. 30, 55 – 69, Helsinki.

Tiedemann F., Cabela A., Grillitsch H., 2001. On the vertical distribution of the Reptile species in Austria. Biota, Vol. 2, No. 1, 111 – 114.

Tomovic L., Ljubisavljevic K., Ajtic R., Aleksik I., Crnobrnja-Isailovic J., 2001. New records of the Snake – eyed skink Ablepharus kitaibelii in Serbia. Biota, Vol. 2, No. 1, 115 – 117.

Török Zs., 1997. Data on the actual status of the Amphibian and Reptile populations of the Someș river catchment area (Romania). Stud. și Cerc., Biol. Univ. Bacău, 2, 227 – 232, Bacău.

Tufescu V., 1986. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

Tufescu V., Giurcăneanu C., Mierlă I., 1995. [NUME_REDACTAT]. Ed. Did. și Ped., București, 1 – 128.

Tunner H. G., 1970. Das serumeiweibild einheimischer Wasserfrosche und der Hybridcharacter von Rana esculenta. Verh. Dtsch. Zool. Ges. 64, 352 – 358.

Tunner H. G., 1973. [NUME_REDACTAT] und andere Bluteiweise bei Rana ridibunda Pallas, Rana lessonae Camerano, Rana esculenta Linne und deren Hybriden. Z. Zool. Syst. [NUME_REDACTAT], 11, 219 – 233.

Vancea, Șt., Fuhn I. E., Stugren B., 1989. Sur la composition taxonomique du peuplement de grenouilles vertes (complexe Rana esculenta L.) de Roumanie. [NUME_REDACTAT]. Babeș – Bolyai, Biologia, XXXIV, 2, 69 – 77.

www.herp.it

=== p.1-2 – Introducere ===

1. [NUME_REDACTAT] și Reptilele sunt cuprinse împreună în grupul numit herpetofaună. Originea acestui termen vine de la cuvântul grecesc “herpeton” care înseamnă târâtoare. Aceste animale sunt considerate de multă lume de la noi ca fiind de periculoase și veninoase. Din această cauză Amfibienii și Reptilele sunt ucise de majoritatea oamenilor cu care vin în contact. Despre herpetofaună există o sumedenie de legende și credințe populare, cele mai multe eronate, care evidențiată în principal o latură negativă a acestora (Fuhn 1969). În prezent majoritatea speciilor de Amfibienii și Reptilele din România sunt considerate vulnerabile sau amenințate (Cogălniceanu et al 2000).

Cu toate că cele mai multe specii ale herpetofaunei României sunt protejate de legile în vigoare, se întreprind foarte puține lucruri privind protecția efectivă a acestora. Situația este determinată într-o mare măsură de lipsa aproape completă a cunoștințelor asupra compoziție și răspândirii geografice a Amfibienilor și Reptilelor din România. Se poate considera că țara noastră este o pată albă la nivelul Europei în cea ce privește cunostințele referitoare la răspândirea geografică a herpetofaunei. Precaritatea cunoștințelor referitoare la herpetofauna României se evidențiază prin comparație cu situația actuală de la nivel european (Gasc et al 1997). Astfel, în țările Europei vestice și centrale se cunoaște răspândirea geografică exactă a Amfibienilor și Reptilelor, în vreme ce în România situația este precară chiar și în comparație cu alte țări situate în estul continentului (Gasc et al 1997).

Pentru ocrotirea herpetofaunei din România primul pas este reprezentat de stabilirea exactă a regiunilor importante pentru herpetofaună, a regiunilor cu o herpetofaună aparte, zone care se impun a fi protejate. Ori, pentru realizarea acestor obiective este nevoie în primul rând de stabilirea exactă a compoziției și răspândirii geografice a herpetofaunei României. Acest deziderat nu a fost până în prezent realizat. În țară au fost totuși efectuate unele investigați asupra răspândirii geografice a herpetofaunei, dar se consideră că studiile mai vechi de anul 2000 acoperă numai 5 % din situația reală din teren (Ghira et al 2002). Cele mai multe din date vechi sunt incomplete, unele chiar eronate, regiuni întinse din România ne fiind investigate nici în prezent din punctul de vedere al herpetofaunei, sau cercetarea lor începând abia cu câțiva ani în urmă. Astfel până în anul 2000 broasca râioasă brună, una dintre cel mai comune specii de Amfibieni din România nu a fost semnalată în nici o localitate din județul Satu – Mare (Cogălniceanu et al 2000).

Ca urmare a precarității cunoștințelor referitoare la compoziția și răspândirea geografică a hepetofaunei din România și a importanței cunoașterii acesteia pentru protejarea efectivă a Amfibienilor și Reptilelor, ne-am propus să investigăm herpetofauna unei regiuni a Românie. Pentru aceasta am ales să analizăm herpetofauna bazinului hidrografic al râului Mureș din [NUME_REDACTAT]. Herpetofauna acestei regiuni a fost foarte puțin analizată până în prezent. Obiectivul nostru principal a fost reprezentat de stabilirea compoziției și răspândirii geografice a herpetofaunei bazinului hidrografic al Mureșului din județul Arad. De asemenea, am dorit să stabilim statutul diferitelor specii identificate în zonă, să stabilim speciile rare, cele comune, etc. În ultimul rând am dorit să identificăm anumite deosebiri ale ecologiei speciilor de Amfibieni și Reptile din regiune în comparație cu situațiile identificate în alte regiuni din țară sau în alte țări, comparând rezultatele noastre cu literatura de specialitate din domeniu.

Regiunea studiată are o suprafață întinsă, fiind situată relativ departe de Oradea. În context, nu am fi putut realiza această lucrare fără sprijinul unor colegii din [NUME_REDACTAT] de la Oradea (C. H. O). În primul rând trebuie să mulțumesc coordonatorilor științifici ai acestei lucrări, domnului [NUME_REDACTAT] Dr. S. – D. Covaciu – Marcov și domnului Prep. Univ. I. Sas. Sprijinul acestora, atât teoretic cât și la nivelul muncii pe teren, a fost indispensabil finalizării studiului. De asemenea, se impune să adresez mulțumiri domnului Biolog A. – Șt. Cicort – Lucaciu, pentru ajutorul acordat la realizarea muncii de teren. Nu în ultimul rând trebuie să mulțumesc mașinii cu care au fost realizate deplasările pe teren indispensabile lucrării, autovehicului Lada, Bh 03 VBT “Katiușa”. Rezultatele studiului asupra herpetofaunei baziunui hidrografic al Mureșului din județul Arad au fost prezentate în cadrul sesiunii de comunicări a Facultății de Mediu din Cluj, urmând a fi publicate în volumul “Environment & Progress”.

=== p.61-62 – Concluzii ===

6. [NUME_REDACTAT] studiat compoziția și răspândirea geografică a herpetofaunei bazinului hidrografic al Mureșului din județul Arad. Am investigat atât zona de la nord cât și cea de la sud de Mureș, timp de trei ani (2002 – 2004).

În regiunea studiată am identificat 14 specii de Amfibieni, 9 specii de Reptile și două tipuri de hibrizi între specii de Amfibieni. Speciile de Amfibieni sunt: Salamandra salamandra, Triturus alpestris, Triturus cristatus, Triturus dobrogicus, Triturus vulgaris, Bombina bombina, Bombina variegata, Bufo bufo, Bufo viridis, Hyla arborea, Pelobates fuscus, Rana ridibunda, Rana dalmatina și Rana temporaria. Am identificat hibrizi între Bombina bombina și Bombina variegata, precum și Rana esculenta. Cele 9 specii de Reptile sunt: Lacerta agilis, Lacerta viridis, Podarcis muralis, Anguis fragilis, Natrix natrix, Natrix tessellata, Elaphe longissima, Coronella austriaca și Vipera berus.

Salamandra salamandra coboară până la 200 de m altitudine pe ambele maluri ale Mureșului. Triturus alpestris coboară până la 230 m în [NUME_REDACTAT]. Aceasta este una dintre cele mai reduse altitudini la care această specie a fost semnalată în România, indicând o mai largă prezență a tritonilor de munte la altitudini reduse în zona vestică a [NUME_REDACTAT]. Triturus dobrogicus a fost identificat în lunca Mureșului, la vest de Arad. Bombina bombina este prezentă atât în zona de câmpie, dar pătrunde și de-a lungul Mureșui, ajungând în amonte până la limita cu județul Hunedoara. Bombina variegata populează zona deluroasă și montană, între arealele celor două specii existând populații hibride. Rana esculenta apare în unii afluenți ai Mureșului populând pâraie cu curgere rapidă și substrat pietros. În regiunea studiată Rana esculenta populează habitate deosebite de cele în care este prezentă în județul Satu – Mare. Rana temporaria coboară la 200 m atât la nord cât și la sud de Mureș.

Podarcis muralis este bine reprezentată în zonele cu stâncării ale [NUME_REDACTAT], dar am întâlnit-o și în Arad, în zona podului gării, unde ajuns de-a lungul căii ferate, sau accidental în vagoanele cu piatră de linie. Natrix tesselata este prezent numai în zona montană, în imediata vecinătate a Mureșului. Vipera berus este prezentă la 200 m altitudine, în dealurile Lipovei în zona Căpălnaș – Căprioara. Acesta este o situație excepțională, în general viperele fiind prezente la altitudini reduse în regiuni nordice, care beneficiază de un climat mai rece și umed.

În regiunea cercetată elemente herpetofaunistice tradițional considerate ca fiind relaționate cu altitudini ridicate, se întâlnesc la altitudini mult mai reduse, la limita inferioară a dealurilor. Acest fapt este probabil un rezultat al tranziției line de la relieful înalt la cel jos. Ca urmare a acestei tranziții habitatele preferate de aceste specii se mențin și la altitudini reduse. [NUME_REDACTAT] conservă pe o mare întindere habitate tipice de câmpie. Din această cauză funcționează ca o cale de pătrundere a unor elemente herpetofanistice de câmpie înspre regiunile mai înalte ale podișului Transilvaniei.

Herpetofauna zonei analizate este diferit afectată de activitățile antropice. În zona înaltă impactul este relativ redus, fiind reprezentat în principal de defrișări. În zona de câmpie herpetofauna este puternic afectată, răspândirea acesteia fiind în cea mai mare parte modificată de om. O regiune aparte pentru herpetofaună este zona Dumbrăvița. Aici tritonii de munte coboară la 200 m altitudine. Alături de aceștia, în zonă se găsesc numeroase alte specii ale herpetofaunei. De asemenea, o herpetofaună deosebită se află la nivelul versantului vestic al [NUME_REDACTAT], unde, ca urmare a reliefului, ajung în contact elemente herpetofaunistice de câmpie cu specii montane. În ultimul rând trebuiesc menționate pădurile din sectorul de câmpie al luncii Mureșului, care reprezintă probabil unicul refugiu al herpetofaunei de câmpie din întreg teritoriul cercetat.

=== p.8-15 – Regiune ===

4. Descrierea regiunii studiate

Regiunea analizată este localizată în sudul județului Arad, fiind reprezentată de sectorul bazinului hidrografic al râului Mureș situat pe teritoriul acestui județ (Fig 2). Limitata sudică a regiunii analizate se suprapune cu limita dintre județul Arad și județul Timiș. De asemenea, limita vestică a zonei cercetate corespunde cu linia de demarcație dintre cele două județe sus amintite. La vest, teritoriul a cărui herpetofaună a fost studiată, se întinde până la limita dintre județele Arad și Hunedoara. La nord demarcația regiunii cercetate nu mai este atât de precisă, corespunzând cumpenei apei dintre bazinele hidrografice ale Mureșului și [NUME_REDACTAT]. În regiunea montană, această limită este reprezentată de zona cea mai înaltă a [NUME_REDACTAT].

Din perspectivă zoogeografică, regiunea a cărei herpetofaună a fost analizată, este situată la nivelul subregiunii Euro – Siberiană, la limita dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (Drugescu 1994). În această zonă se întrepătrund cele mai vestice unități ale [NUME_REDACTAT] cu cele mai sud – estice culmi ale [NUME_REDACTAT]. În continuare vom realiza o descriere succintă a regiunii studiate, referindu-ne la: relief și soluri, rețeaua hidrografică, climă, vegetație și la factorul antropic, ca urmare a importanței acestora pentru speciile studiate. Spre a fi cât mai sugestive, aceste date vor fi însoțite de hărți.

4.1. Relieful regiunii cercetate

La nivelul zonei studiate există două unități majore de relief: câmpia și relieful înalt. Câmpia este reprezentată de un segment al [NUME_REDACTAT], iar relieful înalt este alcătuit pe de o parte de culmile cele mai sud – vestice ale [NUME_REDACTAT], iar pe de altă parte de versantul vestic al [NUME_REDACTAT]. În regiunea analizată cele două unități de relief au o dispoziție ordonată: câmpia ocupă vestul acesteia iar relieful înalt este situat în est (Fig 3). Ambele zone sunt străbătute aproximativ pe la mijloc de râul Mureș.

Regiunea de câmpie este reprezentată de [NUME_REDACTAT] la nord de Mureș și de [NUME_REDACTAT] situată la sud de Mureș (Posea & Badea 1984). Ambele unități de câmpie reprezintă subunități ale Câmpie de Vest, care constituie cel mai estic sector al [NUME_REDACTAT] (Peahă et al 1980). Altitudinea medie a câmpie este de aproximativ 110 m, evoluând ascendent de la vest spre est. Sectoarele de câmpie joasă sunt localizate în vestul regiunii cercetate, câmpiile înalte fiind amplasate spre vest, spre dealuri. Substratul regiunii de câmpie este alcătuit din depozite Cuaternare recente (Oncescu 1959), solurile fiind preponderent de tipul cernoziomurilor, având o structură lutoasă sau luto – nisipoasă (Stoenescu et al 1966).

Fig. 3

Relieful regiunii cercetate

(după Stoenescu et al., 1966)

Etajul înalt este reprezentat de pe o parte de [NUME_REDACTAT], care sunt situați la nord de Mureș (Tufescu 1986). [NUME_REDACTAT] reprezintă cel mai sud –vestic grup al [NUME_REDACTAT]. Au forma unei culmi dispuse de la est la vest, interpusă între bazinul hidrografic al Mureșului la sud și al [NUME_REDACTAT] la nord. Altitudinea medie a [NUME_REDACTAT] este de aproximativ 500 m, rareori depășind 700 sau 800 de m, în zona masivelor Highiș și Drocea. La vest, [NUME_REDACTAT] se termină abrupt în câmpie, fără a forma o zonă de deluri. Contactul direct al munților cu câmpia generează un peisaj aparte la nivelul unei zone cuprinse între localitățile Șiria și Păuliș. [NUME_REDACTAT] sunt formați în principal din șisturi cristaline (Oncescu 1959).

La sud de Mureș sunt prezente [NUME_REDACTAT], care reprezintă o prelungire vestică a [NUME_REDACTAT] Ruscă (Tufescu et al 1995). [NUME_REDACTAT] sunt o culme prelungă, situată între bazinul hidrografic al Mureșului la nord lui al Begăi la sud. Altitudinea acestor dealuri scade continuu de la est spre vest, pierzându-se treptat în [NUME_REDACTAT]. În general altitudinea [NUME_REDACTAT] este de aproximativ 200 – 300 de m. Altitudinea maxină a [NUME_REDACTAT] depășește cu puțin 400 de m în estul regiunii studiate, la limita dintre județele Arad, Timiș și Hunedoara.

[NUME_REDACTAT] Zărandului și [NUME_REDACTAT] se află culuarul Mureșului. Acesta reprezinză o zonă joasă, de mare lungime, dezvoltată de la est la vest. La est se continuă pe teritoriul județului Hunedoara. Altitudinea culoarului Mureșului nu depășește nici la limita cu județul Hunedoara 200 m. Pe teritoriul județului Arad culoarul Mureșului se desfășoară pe o lungime de aproximativ 100 de km. Lătimea culuarului este însă mult mai redusă, variabilă în funcție de zonă, având cel mult câțiva km. [NUME_REDACTAT] are în unele zone aspect de defileu, fiind mărginit pe ambele laturi de versanți abrupți, dar la nivelul său se conservă, pe toată lungimea, habitate de câmpie.

4.2. Rețeaua hidrografică

Regiunea studiată este localizată în bazinul hidrografic al Mureșului. Acesta este cel mai mare râu din Transilvania și unul dintre cele mai importante râuri din țară (Tufescu et al 1995). În regiunea studiată ser află doar o parte din sectorul inferior al Mureșului, râul curgând de la est la vest. În zona investigată râul primește mai ales afluenți pe partea dreaptă, afluenți formați la nivelul [NUME_REDACTAT] (fig 4). Afluenții proveniți de la nivelul [NUME_REDACTAT] sunt mai puțini, având debite și lungimi mai reduse. În regiunea de câmpie și în special la nivelul [NUME_REDACTAT], Mureșul primește foarte puțini afluenți, sau aceștia chiar lipsesc. Principalii afluenți de dreapta ai Mureșului, formați la nivelul [NUME_REDACTAT] sunt: Cladava, Milova, Conop, Bârzava, Grosul, Julița, Troaș, Petriș (Fey et al 2001). La nivelul [NUME_REDACTAT] se formează Șiștarovățul, Căprioara și Peștișul.

Fig. 4 Rețeaua hidrografică a regiunii cercetate

(după Stoenescu et al., 1966)

Apele stătătoare naturale sunt rare în regiune a cărei herpetofaună a fost studiată. Nu sunt prezente lacuri sau bălți naturale de dimensiuni mari. La nivelul culoarului Mureșului sunt localizate o serie de mlaștini și zone umede, în unele cazuri având suprafețe întinse. Zonele umede care conservă caracteristicile mlaștinilor de la câmpie se continuă în amonte pe toată lungimea din județul Arad a culoarului Mureșului. Zonele umede lipsesc, sau sunt foarte reduse ca suprafață, în regiune de câmpie. În sectorul de câmpie Mureșul a fost în cea mai mare parte îndiguit, fiind împrejmuit cu diguri înalte de pământ. În apropierea regiunii cercetate sunt prezente ape termale, la [NUME_REDACTAT] din județul Timiș, unde există un ștand termal. Apele termale se formează pe linia de contact dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (Oncescu 1959).

4.3. [NUME_REDACTAT] regiunii cercetate din punctul de vedere al herpetofaunei este de tip temperat continental moderat. Climatul zonei este influențat pe de o parte de diferențele de altitudine existente între zona de câmpie și cea montană, iar pe de altă parte, într-o măsură mult mai mică, de diferențele latitudinale. În general, se constată o scădere a temperaturilor în paralel cu creșterea cantității de precipitații de la sud la nord și de la vest la est. Climatul regiunii studiate prezintă influențe oceanice (Tufescu et al 1995).

Fig. 5 Clima regiunii cercetate (după Stoenescu et al., 1966)

Mediile termice anuale de la nivelul regiunii de câmpie sunt de aproximativ 10º C. Cele mai reduse medii termice anuale se înregistrează în [NUME_REDACTAT], în special la nivelul masivelor Highiș și Drocea (Stoenescu et al 1966). Aici media termică anuală este de 6º C. Dar, la nivelul celei mai mari părți a [NUME_REDACTAT] temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 8º C și 9º C. În zona [NUME_REDACTAT] mediile termice anuale sunt cu puțin mai scăzute decât în zona de câmpie, dar mai ridicate decât în [NUME_REDACTAT], oscilând în jurul valorii de 9º C (Stoenescu et al 1966). Acest fapt se datorează pe de o parte altitudinii mai scăzute a [NUME_REDACTAT], iar pe de altă parte amplasării mai sudice a acestora. Temperatura maximă absolută din nord – vestul României s-a înregistrat la Șiria, în imediata vecinătate a regiunii investigate de noi, atingând valoarea de 41,5º C. Temperatura minimă absolută din nord – vestul Românei a fost înregistrată la Nădlac, în vestul teritoriului analizat, fiind de – 30,5º C.

La nivelul zonei de câmpie numărul mediu anual al zilelor senine este cuprins între 110 și 120 zile / an. În regiunea situată la vest de Arad, numărul mediu al zilelor senine este chiar mai mare, fiind cuprins între 120 – 140 zile / an (Stoenescu et al 1966).

În cea ce priveste precipitațiile situația este similară cu cea înregistrată în cazul temperaturilor, înregistrându-se o creștere continuă a cantităților de precipitații de la vest spre est. Astfel, în sectorul de câmpie precipitațiile medii anuale înregistrează valori cuprinse între 600 și 700 de mm anual, cu excepția zonei situate la vest de Arad unde valorile sunt mai mici de 600 mm anual (Stoenescu et al 1966). În regiunea montană precipitațiile sunt cuprinse între 800 și 100 mm anual. Numărul mediu al zilelor cu ninsoare este cuprins între 15 și 20 de zile / an în regiunea de câmpie.

4.4. [NUME_REDACTAT] fel ca și clima, vegetația regiunii studiate este influențată de altitudine, înregistrându-se diferențe importante în aspectul vegetației, generate de diferențele de altitudine.

Regiunea de câmpie era ocupată în trecut de silvosteapă, în prezent fiind în cea mai mare parte defrișată și transformată în terenuri agricole. Zona de câmpie este ocupată în prezent, în afara terenurilor agricole, de pajiști stepice dominate de grupări cu Festuca sulcatum, Festuca pseudovina, Crisopogon gryllus și alte ierburi xeromezofile (Stoenescu et al 1966). În regiunea de câmpie, pădurile de stejar de odinioară s-au redus foarte mult ca suprafață. În zona de câmpie analiazată pădurile au dispărut aproape complet, singura zonă în care mai există păduri fiind lunca Mureșului.

În regiunea dealurilor joase sunt prezente pajiști stepizate și derivate secundare, edificate de grupări cu Festuca pseudovina, Festuca sulcata, Festuca vallesiaca, la nivelul cărora apar păduri de stejar, cer și gârnită, reduse ca suprafată dar mai numerose decât la câmpie. Este interesantă situația de la limita vestică a [NUME_REDACTAT] unde pajiștile stepice din câmpie vin în contact direct cu pădurile de gorun din regiunea înaltă. În zonele deaurilor mai înalte sau la nivelul depresiunilor devin predominante pajiștile stepizate secundare, care înlocuiesc pădurile. Acestea sunt alcătuite din: Agrostis tenuis, Festuca sulcata, Festuca pseudovina. La altitudini mai mari apar păduri de gorun în amestec cu fag, în locul cărora se dezvoltă pajiști secundare edificate în principal de Agrostis tenuis.

Din etajul dealurilor înalte și până la altitudini de 800 m, sunt prezente pădurile de fag (Fagus). Păduri de fag sunt prezente numai în zonele înalte ale munților Zărandului, în principal la nivelului masivului Drocea (Stoenescu et al 1966). Totuși, în regiunea studiată făgetele ocupă suprafețe reuse, la nivelul [NUME_REDACTAT] predominând pădurile de gorun. În zonele în care acestea au fost defrișate s-au instalat pajiști secundare formate în principal tot de Agrostis tenuis (Stoenescu et al 1966). În regiunea cercetată nu există un etaj montan propriu zis.

Terenurile defrișate sunt folosite în scopul agriculturii, cele din zonele de câmpie joase servind în special pentru culturile cerealiere. În zonele colinare se cultivă pomi fructiferi, situație înregistrată spre exemplu pe dealurile Lipovei. Tot la nivelul zonelor colinare sunt prezente numerose vii. O regiune extrem de propice pentru cultivarea viței de vie este reprezentată de versantul vestic al [NUME_REDACTAT], în regiunea Păuliș – Șiria. Aici viile ocupă suprafețe întinse. Multe dintre terenurile defrișate sunt folosite ca pășuni, în special cele din zonele depresionare, de pe dealuri sau lunci. Aceste terenuri suferă cel mai mult în urma eroziunii, fiind puternic degradate. Degradate ca urmare a suprapășunatului sunt și unele regiunii din [NUME_REDACTAT].

4.5. [NUME_REDACTAT]

Factorii de mediu amintiți mai sus (relief, temperaturi, vegetație) influențează într-o mare măsură răspândirea geografică a speciilor de Amfibieni și de Reptile din regiunea cercetată. Alături de acestea, o puternică influență asupra herpetofaunei o are factorul antropic reprezentat de așezări umane, căi de comunicație, industrie. Activitatea umană este considerată printre cele mai importante cauze ale dispariției speciilor de-a lungul timpului, având ca efect distrugerea mediului înconjurător (Chapin et al 2000).

În reginea investigată de noi sunt prezente trei orașe: Nădlac, Arad și Lipova. Cel mai mare dintre acestea este municipiul Arad, reședința județului Arad. [NUME_REDACTAT] are o populație de peste 190 000 de locuitori (Tufescu et al 1995). În vecinătatea orașului Lipova se află cetatea de la Șoimoș. De asemenea, în zonă se află un număr însemnat de așezări, sate și comune a căror densitate este mai mare în zonele depresionare, zonele dealurilor joase și a luncilor principalelor cursuri de apă, în special al Mureșului și mai redusă în zonele de câmpie precum și în cele de munte. Densitatea maximă, de peste 150 locuitori / km² se înregistrează în imediata vecinătate a municipiului Arad, într-o zonă mai largă situată în jurul acestora fiind cuprinsă între 100 – 150 locuitori / km². Densitatea minimă, sub 25 locuitori / km² se înregistrează în [NUME_REDACTAT] (Tufescu et al 1995). [NUME_REDACTAT] are o densitate mai redusă a populației în comparație cu celelalte județe din vestul României.

Fig. 6 Căile de comunicare din [NUME_REDACTAT] studiată posedă și în prezent o industrie relativ bine dezvoltată, în ciuda restrângerii generale care a afectat acest domeniu după anul 1989. [NUME_REDACTAT] deține o termocentrală de mari dimensiuni situată în nord – vestul orașului. Industria chimică, a îngrășămintelor, este reprezentată la Arad. În regiunile montane sunt prezente numeroase cariere, de unde se extrag diferite tipuri de roci, la Radna granițe. Multe astfel de cariere extrag piatră pentru liniile de cale ferată. Pe lângă poluarea reprezentată de sursele industriale, care nu este foarte puternică, fiind resimțită mai ales în vecinătatea marilor orașe, un rol mult mai important ca arie de cuprindere și anvergură îl joacă poluarea cu reziduuri menajere și în general poluarea neindustrială. Aceasta afectează suprafețe întinse, în vecinătatea fiecărei localități, atât urbane cât și rurale existând aglomerări de reziduuri menajere. Cele mai întinse depozite de reziduuri menajere sunt situate în vecinătatea municipiului Arad. Influența antropică se manifestă și prin distrugerea zonelor umede, regularizarea și îndiguirea apelor din sectoarele de câmpie a afectat foarte puternic Amfibienii.

Căile de comunicare sunt dezvoltate în zona analizată, fiind reprezentate atât de căi rutiere, feroviare, cât și aeriene. Căile rutiere sunt constituite de o rețea de drumuri europene, naționale, județene și comunale. Zona a cărei herpetofaună a fost analizată este străbătută pe toată lungimea, de la est la vest, de D. N. 7. Alături de acesta se află, în vecinătatea orașului Arad, scurte segmente ale drumurilor naționale care leagă Aradul de Oradea și Timișoara. Drumurile naționale, cu statut de drumuri europene, sunt interconectate de un număr ridicat de drumuri județene. Șoselele au o influență negativă asupra herpetofaunei, în zonele cu trafic ridicat densitatea Amfibienilor fiind redusă (Fahring et al 1995). Rețelele feroviare au o structură asemănătoare cu cele rutiere, structură determinantă de relieful regiunii. Astfel, există o magistrală feroviară (linia 200) paralelă cu D. N. 7. [NUME_REDACTAT] se desprind linii spre Oradea, Timișoara, Nădlac sau [NUME_REDACTAT], iar din Lipova pleacă o linie secundară pentru Timișoara. În municipiul Arad există un aeroport.

=== Rezultate ===

4. Rezultatele studiului

În județul Dolj am identificat 18 de specii ale herpetofaunei și o categorie de hibrizi între două specii de Amfibieni. Dintre cele 18 specii, 10 sunt de Amfibieni: Triturus cristatus, Triturus vulgaris, Bombina bombina, Bufo bufo, Bufo viridis, Hyla arborea, Pelobates fuscus, Pelobates syriacus, Rana ridibunda și Rana dalmatina. Am identificat o populație hibridă între Rana ridibunda și Rana lessonae, hibrizi considerați în trecut ca reprezentând specia Rana esculenta. Reptilele sunt reprezentate de 8 specii: Emys orbicularis, Ablepharus kitaibelli, Lacerta viridis, Podarcis taurica, Zootoca praticola, Anguis fragilis, Natrix natrix și Coluber caspius. Coluber caspius este identificat pentru prima dată în județul Dolj.

În urma studiului nostru am identificat în județul Dolj 232 de localități pentru cele 18 specii și o formă hibridă întâlnită în cele 56 de localități cercetate. Situația răspândirii acestor specii în localitățile investigate este redată în tabelul 1.

4.1. Specii de Amfibieni identificate în județul [NUME_REDACTAT] cristatus Laurentus 1768

Sălămâzdra cu creastă

Triturus cristatus este răspândit în cea mai mare parte a [NUME_REDACTAT] și Nordice, în vest ajungând până în centrul Franței. În est arealul speciei depășește [NUME_REDACTAT], ajungând în părțile asiatice ale Rusiei. Urcă în nord până în centrul [NUME_REDACTAT], fiind prezent și în centrul Franței și în unele insule din [NUME_REDACTAT] (Terhivuo 1993), iar în sud ajunge până în România, limitându-se la Alpi și Carpați. La sud de Alpi este înlocuit de Triturus carnifex, în [NUME_REDACTAT] (inclusiv [NUME_REDACTAT]) de Triturus dobrogicus, iar în [NUME_REDACTAT] de Triturus karelinii. Cele patru specii asemănătoare au fost considerate până recent ca fiind numai subspecii ale aceleași specii, Triturus cristatus. Tritonul cu creastă aparține valului postglacial silvic, pătrunzând pe teritoriul României în postglacial odată cu înaintarea spre nord a pădurilor de foioase, fiind un element euroestasiatic (Stugren 1957).

Triturus cristatus este ce mai mare specie de tritoni din România (Cogălniceanu et al 2000). Capul este relativ lat, corpul robust, masiv și acoperit cu piele rugoasă (Fuhn 1960). iar coada este comprimată lateral, prevăzută cu o creastă superioară și una inferioară. Lungimea acesteia este mai mică sau egală cu lungimea corpului. În perioada de pontă masculul are o crestă dorsală înaltă și dințată, începând din dreptul ochilor, complet separată de creasta caudală în regiunea cloacei. În perioada de pontă cloaca masculului este umflată și neagră. Femela nu prezintă creastă dorsală, ci un șanț medio-dorsal, crestele caudale fiind slab dezvoltate. Membrele sunt lungi, groase și puternice, degetele masculului fiind mai lungi și mai subțiri decât cele ale femelei. Când membrele se întind de-a lungul corpului, cele anterioare în direcție caudală și cele posterioare în direcție cranială, la mascul cele posterioare ating articulația tibiotarsală a celor anterioare, iar la femelă, în general, doar vârful degetelor acestora.

Coloritul dorsal variază de la brun-închis, aproape negru până la brun-roșcat sau brun-gălbui, cu pete închis distribuite neregulat, pe flancuri fiind stropit cu numeroase puncte mărunte albe sau galbene. Degetele sunt galbene, inelate cu negru, abdomenul galben sau galben-portocaliu cu pete negre dispuse neregulat, pigmentul galben fiind predominant. Gușa prezintă pe un fond galben pete sau vermiculații albe sau fumurii. Desenul ventral este un caracter individual care se modifică ușor în timp. Latura inferioară a cozii femelei este galbenă sau portocalie, pe laturile cozii masculului în rut existând o dungă longitudinală alb-sidefie.

Triturus cristatus este acvatic jumătate de an (în perioada de reproducere), în rest fiind o specie terestră. În perioada acvatică populează, în general, ape stagnante, mari, cu vegetație bogată, dar și bălțile limnocrene și bazinele betonate sau se mai reproduc și în canale de irigații. În perioada acvatică Triturus cristatus se comportă mai ales ca un animal benctonic, fiind cantonat de obicei în zona substratului (Dolmen & Koksvik 1983). Specia devine activă devreme, intrând în apă pentru reproducere, la începutul lunii martie. S-a constatat existența unei puternice corelații negative între prezența peștilor în habitatele acvatice și prezența tritonilor cu creastă (Swan & Oldham 1993), peștii acționând ca prădători ai larvelor acestor specii. [NUME_REDACTAT]. 1. Răspândirea speciei Triturus cristatus în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

sexuală este atinsă la ambele sexe la vârsta de doi ani (FrancillonVieillot et al 1990). Depunerea pontei are loc de obicei în luna aprilie, caracteristic fiind faptul că multe dintre ouăle depuse nu se dezvoltă datorită unor mutații cromozomiale. În lunile iunie-iulie părăsește apa, trăind în zone umede, în păduri, pe malul bălților, ziua ascunzându-se sub bușteni căzuți, pietre etc., unde are loc și hibernarea. Larva este caracteristică, prezentând o creastă dorsală înaltă care începe din dreptul membrelor toracale și terminându cu un filament subțire a cărui lungime poate ajunge la 6 mm. Membrele larvei și mai ales degetele, sunt extrem de lungi. Coloritul este gri, maro închis sau deschis, pătat cu negru, mai ales în regiunea caudală. La metamorfoză măsoară 58 cm.

[NUME_REDACTAT] Triturus cristatus este asociat în general cu regiunile deluroase, podișuri și zonele montane, apărând de la 100 m altitudine, putând ajunge până la 1000 m altitudine (Fuhn 1960). [NUME_REDACTAT] vestică, centrală și în Rusia această specie este răspândită și în zonele de câmpie (Terentiev 1949). Este prezent pe aproape tot teritoriul țării, cu excepția Dobrogei și a zonelor joase, în special lunca Dunării, unde este înlocuit de Triturus dobrogicus.

Triturus cristatus este răspândit în regiunile nordice și centrale ale județului Dolj. Nu am identificat tritoni cu creastă în sudul extrem al județului, unde anterior a fost semnalat Triturus dobrogicus (Cogălniceanu et al 2000). Triturus cristatus este prezent în principal în zonele împădurite, fiind întâlnit atât în pădurile umede din lunca Jiului, cât și în pădurile care acoperă dealurile din nordul și vestul județului. Coboară până la 100 de m altitudine, cu toate că în România este considerat o specie atașată de zonele înalte (Fuhn 1953, Arntzen & Borkin 1997), în vestul țării fiind întâlnit numai până la 150 de m altitudine (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2003 a, b, c, 2004).

În general populează habitate de dimensiuni reduse, dar poate fi întâlnit și în habitate de dimensiuni mari. În prima categorie de habitate se încadrează văile temporare din pădurile de la Seaca de Pădure sau de la Picăturile, situate în sectorul deluros al județului Dolj. Tritonii cu creastă populează habitate de dimensiuni mai mari în lunca Jiului. Mai rar, Triturus cristatus poate fi întâlnit în canalele și șanțurile de pe marginea drumurilor. Numeroase exemplare sunt prezente în zonele de băltire cu suprafețe întinse din lunca Jiului.

În județul Dolj nu am identificat populații de Triturus dobrogicus, deși această specie a fost semnalată anterior în județ (Cogălniuceanu et al 2000). Cu toate acestea am identificat, în unele cazuri, exemplare de Triturus cristatus care prezentau anumite caractere ale tritonului cu creastă dobrogean. Astfel, am observat că la unii indivizi gușa era colorată doar în negru și alb, fără a prezenta pigment galben, iar la alții coloritul ventral era portocaliu, pigmetul negru fiind important cantitativ. Situații asemănătoare au fost semnalate anterior (Lac 1957, Stugren & Popovici 1960, Micluță 1970). Ponderea caracterelor de Triturus dobrogicus este mai mare la populațiile din zonele joase. Populațiile de la nivelul dealurilor din nordul județului prezintă foarte puține, sau nu prezintă deloc, caractere ale tritonilor cu creastă dobrogeni. Acest fapt indică existența unei tranziții clinale între caracterele cele două specii, situație semnalată și anterior (Fuhn 1960).

Triturus vulgaris Linnaeus 1758

Sălămâzdra mică

Triturus vulgaris este o specie euroasiatică, răspândită la nivelul unui areal întins. Este prezent la vest începând din centrul Franței, depășind spre est [NUME_REDACTAT]; ocupă și [NUME_REDACTAT] și nordul [NUME_REDACTAT]. Urcă mult în nord, în [NUME_REDACTAT], ajungând până în nordul [NUME_REDACTAT]. În sudul Europei tritonul mic ajunge până în părțile centrale ale [NUME_REDACTAT], fiind, de asemenea, răspândit în întreaga [NUME_REDACTAT]. Este o specie politipică, fiind scindată în 11 subspecii, toate formate la limita arealului, una singură (Triturus vulgaris ampelensis) apărând insular, în interiorul speciei nominate (Cogălniceanu et al 2000). [NUME_REDACTAT] sunt prezente două subspecii: Triturus vulgaris vulgaris și Triturus vulgaris ampelensis, endemică în [NUME_REDACTAT].

Triturus vulgaris are dimensiuni reduse (maxim 10 cm), aceasta fiind cea mai mică specie de tritoni (Cogălniceanu et al 2000).Masculii sunt mai mari decât femelele, acesta fiind unul din caracterele dimorfismului sexual. Corpul este zvelt, mai înalt decât lat, tegumentul fiind neted. Coada este puțin mai lungă decât restul corpului, cu muchie inferioară și superioară, terminată ascuțit. În perioada de reproducere masculul posedă o creastă tegumentară dorsală foarte înaltă (până la 78 mm), ușor translucidă, vălurită,

Fig. 2. Răspândirea speciei Triturus vulgaris în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

neîntreruptă din regiunea ochiului până la vârful cozii, degetele picioarelor posterioare fiind lobate. În perioada de pontă cloaca masculului este mult mărită, fiind colorată închis. Coloritul dorsolateral este galben brun, brun-cenușiu, brun măsliniu, brun închis cu pete negre rotunde, creasta dorsală fiind pătată sau vărgată cu negru. Femelele mai pot fi deschis colorate, petele lor fiind mai reduse. Zona supracaudală a masculilor este brun închisă, cea mediană brun mai deschisă, iar cea infracaudală dungată longitudinal cu albastru și punctată cu roșu și brun, masculii prezentând, de asemenea, pe cap 7 dungi negre. Ventral prezintă un colorit galbui deschis, cu pete rotunde negre. În zona mediană a abdomenului se află o dungă roșu-portocalie, aflată într-un contrast evident cu fondul cromatic.

Triturus vulgaris prezintă o largă valență ecologică, fiind răspândit de la câmpie până la munte, la 1500 m altitudine (Cogălniceanu et al 2000). Iese din hibernare repede, încă din februarie, ieșirea din hibernare fiind strict dependentă de temperatura biotopurilor unde hibernează (Kowalewschi 1974),această specie reproducându-se într-o mulțime de habitate acvatice. Populează atât lacurile de dimensiuni mari, bălțile și canalele de câmpie, băltoacele și șanțurile din interiorul pădurilor, cât și bălțile temporare din zonele montane. De obicei populează bălțile mici sub 25 m2 (Halley et al 1996). Ciclul de reproducere al tritonului mic este decalat mult datorită răspândirii la altitudini diferite. În general, adulții părăsesc apa în mai sau iunie, trăind în zone umede. Larvele care ating la metamorfoză 4 cm, prezintă o creastă dorsală înaltă care începe din dreptul branhiilor. Metamorfoza are loc la 6090 zile de la depunerea pontei (Berger & Michalowski 1963). Coloritul ventral al larvei este alb argintiu, dorsal fiind maro deschis sau gălbui cu puncte mari închise.

Triturus vulgaris este o specie comună în România (Cogălniceanu et al 2000).

Triturus vulgaris este larg răspândit în județul Dolj, cu toate că anterior a fost semnalat în foarte puține localități, respectiv în numai în trei puncte (Cogălniceanu et al 2000). Acest fapt reliefează precaritatea cunoștințelor anterioare referitoare la herpetofauna județului Dolj, Triturus vulgaris fiind o specie comună în herpetofauna Europei, în general. Se reproduce într-o gamă largă de habitate acvatice, fiind întâlnit și în șanțurile de pe marginea drumurilor. Este prezent atât în habitatele de dimesniuni mari din zonele de câmpie, cât și în cele de dimensiuni reduse de la deal. Am întâlnit exemplare și în văile temporare de la nivelul dealurilor, dar și în zonele de băltire cu suprafețe întinse din lunca Dunării. În general, se reproduce în aceleași habitate ca și Triturus cristatus, prezența mai multor specii de tritoni în același habitat fiind generală în Europa (Arntzen & [NUME_REDACTAT] 1989). Apare singur doar în habitatele de dimensiuni reduse din care lipsesc tritonii cu creastă.

Bombina bombina Linnaeus 1761

Izvorașul cu burta roșie

Bombina bombina este o specie monotipică, răspândită în zonele joase, de câmpie, ocupând centrul și estul Europei, parțial și zona Caucazului. În partea estică a arealului ocupă [NUME_REDACTAT] până la [NUME_REDACTAT], ajunge până în centrul Europei, limita ei estică fiind reprezentată de bazinul Panonic, de zonele nordice ale Germaniei și de sud-estul Danemarcei. În nord ajunge până la țărmul [NUME_REDACTAT] (Szymura 1993). În sudul Europei este răspândită până în [NUME_REDACTAT], de-a lungul Dunării și al țărmului [NUME_REDACTAT], populații izolate fiind întâlnite și în [NUME_REDACTAT], în nord-vestul Turciei (Andren et al 1984).

Bombina bombina are corpul turtit dorso-ventral, capul fiind relativ mic, mai lung decât lat sau, cel mult, lungimea fiind egală cu lățimea. Ochi sunt proeminenți, limba este discontinuă, timpanul nu este vizibil (Fuhn 1960). Tegumentul dorsal este verucos, prezentând numeroși negi. Aceștia au vârful turtit, aplatizat, prezentând la centru un punct negru. Ventral tegumentul este mai neted. Masculul prezintă calozități nupțiale pe partea inferioară a antebrațului, având de asemenea doi saci vocali de mari dimensiuni, situați în zona ventrală a capului. Membrele, precum și degetele, prezintă dungi transversale colorate mai închis.

Coloritul dorsal este întunecat, variind de la negricios la cenușiu deschis, măsliniu sau gri închis. Vârful degetelor este colorat în negru. Coloritul ventral este caracteristic speciei, fiind foarte contrastant. Fondul cromatic este negru închis, la nivelul acestuia fiind dispuse insule de pigment deschis, roșu, portocaliu sau gălbui intens, întotdeauna predominând pigmentul negru. Acest colorit este unul de avertizare, Bombina bombina fiind o specie veninoasă, care secretă substanțe toxice.

Fig. 3. Răspândirea speciei Bombina bombina în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

Bombina bombina este un element faunistic caracteristic herpetofaunei zonele de câmpie din estul și centrul Europei (Arntzen 1978). Izvorașul cu burtă roșie populează, de obicei, lacurile și bălțile de mari dimensiuni, permanente din zonele de câmpie (Madej 1973), el fiind o specie mai mult acvatică, iar tegumentul este relativ subțire (Czopkowa & Czopek 1955). Hibernarea începe în octombrie, având loc pe uscat, în diferite ascunzători, primăvara devenind activă în martie. Reproducerea începe din aprilie – mai, o femelă putând depune mai multe ponte de-a lungul unui an. Împerecherea se realizează prin amplex lombar, masculii de Bombina bombina fiind teritoriali. Ouăle sunt depuse izolat, fie sub forma unor mici grămezi, pe vegetația acvatică, fie direct pe substrat. La ecloziune larvele au 5-6 mm, prezentând o gură triunghiulară. Perioada dintre depunerea pontei și metamorfoză este cuprinsă între 75 și 73 de zile (Rafinska 1991).

[NUME_REDACTAT] este prezentă la nivelul tuturor zonelor de câmpie, inclusiv în zonele de la țărmul [NUME_REDACTAT], fiind abundent întâlnită în [NUME_REDACTAT] (Cogălniceanu et al 2000).

Bombina bombina este una dintre cele mai comune specii de Amfibieni din Dolj. Este prezentă, în principal, în sudul județului, în lunca Dunării. Apare și la nivelul luncii Jiului, pe toată întinderea acesteia până la Filiași. Am întâlnit-o și în zona deluroasă situată în nord–vestul județului, în prelungirea platformei Strehaiei.

Am identificat populații de Bombina bombina și la 200 m altitudine, în regiunea Seaca de Pădure – Carpen. În vestul României, la aceeași altitudine, este prezentă deja Bombina variegata (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2003 a, b, c), specie care coboară chiar la 140 m (Covaciu – Marcov et al 2000). Probabil, în Dolj, tranziția foarte lină de la câmpie la dealurile joase permite izvorașului cu burtă roșie să ajungă la altitudini mai ridicate decât în vestul României. În general, Bombina bombina populează habitate permanente, de mari dimensiuni, de la câmpie, fiind o specie caracteristică pentru fauna de câmpie din estul și centrul Europei (Arntzen 1978). Este prezentă atât în bălți, mlaștini, cât și în canalele de pe marginea drumurilor sau în cele care separă diferitele terenuri agricole. În zona dealurilor este prezentă în văile temporare din interiorul pădurilor, habitate mai apropiate de cerințele ecologice ale speciei Bombina variegata. Populațiile din zona dealurilor sunt mai reduse numeric, ca urmare a faptului că și habitatele din regiune sunt mai mici.

Bufo bufo Linnaeus 1758

Broasca râioasă brună

Specie paleartică, politipică cu șapte subspecii, în România trăind doar subspecia Bufo bufo bufo. Broasca râioasă este răspândită la nivelul unui areal de mari dimensiuni, fiind o specie transpalearctică. Este prezentă în vestul Spaniei, urcă foarte mult în nordul Europei, ajungând în nordul extrem al [NUME_REDACTAT], inclusiv în unele insule din [NUME_REDACTAT] (Terhivo 1993). Este prezentă în zonele sudice ale Europei, în Italia și [NUME_REDACTAT], cuprinde [NUME_REDACTAT], ajungând până în insulele Japoniei.

Este o specie robustă, de mari dimensiuni, corpul având aspect masiv (Cogălniceanu et al 2000). Capul este lățit, cu botul scurt și rotunjit, având nările oblice, iar spațiul interorbital este turtit. Pupila este orizontală, caracteristică unei specii nocturne. În spatele ochilor se află o glandă parotidă mare. Tegumentul este extrem de rugos, fiind ornamentat de numeroși negi. Membrele sunt de lungime mijlocie, tuberculul metatarsal intern fiind foarte proeminent și oval. În regiunea dorsală tegumentul este verucos, acoperit cu tuberculi rugoși de diferite mărimi, uneori prevăzuți cu spini. Dimorfismul sexual este foarte accentuat, masculii fiind mult mai mici decât femelele, neavând nici saci vocali. În perioada de pontă masculii prezintă pe primele trei degete ale membrului anterior calozități nupțiale negre.

Coloritul dorsal variază de la brun roșcat la brun închis sau măsliniu. Paratiroidele sunt mărginite în părțile extreme de către o dungă mai închisă. Ventral, broasca râioasă brună este colorată în alb – cenușiu murdar.

Bufo bufo este un animal terestru, crepuscular-nocturn, excepțional fiind semnalat ziua, în special juvenilii. Se deplasează greoi, în general nu efectuează salturi. Devine activ devreme, la începutul lunii martie, fiind o specie foarte rezistentă la frig (Cogălniceanu et al 2000). Reproducerea are loc la sfârșitul lunii martie – începutul lui aprilie, masculii intrând în apă anterior femelelor. Momentul începerii perioadei de pontă depinde de regimul termic. Reproducerea este sincronă, animalele stând foarte puțin în apă (în apă de 10 0C), durând 810 zile (Kowalewski 1974). Bufo bufo

Fig. 4. Răspândirea speciei Bufo bufo în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

migrează maximum 500 m pe noapte (Sinsch 1991). Ponta este caracteristică, sub forma unui cordon cu un singur rând de ouă atașate de diferite obiecte submerse, numărul mare de ponte având aspectul unei rețele subacvatice (Cogălniceanu et al 2000). Larvele sunt caracteristice prin dimensiunile lor foarte reduse, atingând la metamorfoză 3,5 cm, culoarea fiind închisă, brun închis sau negru dorsal și gri închis ventral.

[NUME_REDACTAT] această specie este larg răspândită, fiind prezentă în toate regiunile țării, urcând până la altitudini de până la 1800 m. Este mai răspândită în zonele de deal și de munte, dar este întâlnită și în zonele de câmpie. Deși bine răspândită, în România este vulnerabilă în zonele de șes, datorită distrugerii habitatelor și datorită migrațiilor în perioada de pontă când traversează drumurile și sunt ucise de mașini (Cogălniceanu et al 2000).

Bufo bufo a fost întâlnit mai ales în regiunile înalte, împădurite din nordul și nord – vestul județului Dolj. Anterior studiului nostru această specie era cunoscută numai din două localități ale județului (Cogălniceanu et al 2000). Mult mai rar, broasca râioasă brună apare în regiunile joase din sud, fiind o specie legată de zone mai reci. [NUME_REDACTAT] Română această specie este considerată un relict glaciar (Fuhn 1960). Majoritatea exemplarelor pe care le-am întâlnit erau reprezentate de cadavre ucise de traficul auto pe deferite șosele.

Bufo viridis Laurentus 1768

Broasca râioasă verde

Este o specie fragmentată în două subspecii, în România trăind doar forma nominată Bofo viridis viridis (Fuhn 1960). Broasca râioasă verde este prezentă și în cea mai mare parte a Europei. La vest ajunge până în părțile răsăritene ale Franței și Italiei, iar în nord urcă mult mai puțin decât Bufo bufo, ajungând numai până în Danemarca, sudul extrem al [NUME_REDACTAT]. În sudul Europei ocupă în întregime [NUME_REDACTAT] și cea Balcanică. [NUME_REDACTAT] ajunge până în regiunea Mongoliei, ocupând în întregime [NUME_REDACTAT] și nordul Africii. Este un element xero-termofil, caracteristic stepelor aralo-caspo-pontice. A pătruns în România în timpul perioadei celei mai calde a postglaciarului, aparținând valului eremic-turanic. Pe parcursul glaciațiunilor cuaternare a avut mai multe faze de extindere și restrângere a arealului (Stugren 1957) corelate cu etapele glaciare și interglaciare, resturi fosile fiind identificate în Ungaria în depozite interglaciare.

Broasca râioasă verde este o specie masivă, îndesată. Are dimensiuni mai reduse decât Bufo bufo, capul fiind mai puțin lat. Timpanul este distinct, pupila fiind orizontală. Glandele paratoide au dimensiuni mari, fiind ușor convergente spre bază. Degetele sunt relativ scurte, tuberculii subarticulari unici, membrul posterior nu prea lung, cu doi tuberculi metatarsali, cel intern mare oval, proeminent.

Tegumentul este verucos dorsal, negii cei mai proeminenți având vârful roșu, de la comisurile gurii până în regiunea lombară prezentând un șir de verucozități mai mari. Masculul posedă în perioada de pontă o calozitate nupțială mare, situată pe partea internă a primului deget de la membrele anterioare. De asemenea indivizii masculi prezentă un sac vocal unic de dimensiuni mari, în partea ventrală a capului. Coloritul, deși variabil, este inconfundabil, dorsal fondul fiind deschis, alb-gălbui, gălbui-cenușiu, gălbui sau cu nuanțe roz. Coloritul părții ventrale este alb murdar cu sau fără pete mai închise.

Perioada de reproducere a broaștei răioase verzi este decalată față de Bufo bufo, ca urmare a preferendumului termic mai ridicat al acestei specii care intră în apă mai târziu, cel mai devreme la finele lunii martie, de obicei în aprilie, dar stă mai mult în apă, până în iunie, reproducerea nefiind sincronă ca la Bufo bufo (Cogălniceanu et al 2000). Ponta se aseamănă cu cea de Bufo bufo, fiind depusă înfășurată de plantele acvatice. Larvele sunt mai mari decât cele de [NUME_REDACTAT], ajungând la metamorfoză la 4,5 cm. Coloritul dorsal al larvei este brun cenușiu, ventral fiind deschis, alb cenușiu. Cu toate că este o specie termofilă, Bufo viridis este rezistentă și la scăderea temperaturilor, fiind întâlnită în Polonia și la finele lunii octombrie și începutul lui noiembrie, când temperatura aerului scade noaptea la 5 0C (Kowalewscki 1974), juvenilii fiind și mai rezistenți la scăderea temperaturilor (Bannikov 1940).

Bofo viridis este o specie nocturnă. Populează diferite tipuri de habitate (Fuhn 1960), fiind mai bine adaptată la lipsa de umiditate și în același timp mai termofilă decât specia precedentă, fiind originară din zonele uscate și calde din Asia. Este una din

Fig. 5. Răspândirea speciei Bufo viridis în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

puținele specii avantajate de societatea umană, frecventă în localități, fiind semnalată chiar și în campusul Universității din Oradea (Covaciu – Marcov et al 2000). Se mișcă la fel ca și Bufo bufo, dar mai rapid.

Bufo viridis este o specie caracteristică, în principal, zonelor de câmpie din România, fiind prezentă începând de la nivelul mării. Mai rar ajunge și în zone montane, fiind identificată până la 1700 m (Fuhn 1960). [NUME_REDACTAT] este o specie rezistentă la uscăciune, dar și la poluare și la apele salmastre (Cogălniceanu 2000). Este prezentă în toată țara, mai mult în sudul țării.

Bufo viridis este una dintre cele mai comune specii de Amfibieni din județul Dolj, noi întâlnind-o în 31 de localități. Este răspândită în principal în zonele joase din lunca Dunării, dar ajunge și în sectoarele deluroase. Este mult mai frecvent întâlnită decât Bufo bufo, spre deosebire de aceasta fiind o specie termofilă, provenită din stepele aralo – caspice (Stugren 1957) care, astfel, găsește în județul Dolj condiții ecologice favorabile. În vestul României situația este inversă, mai frecventă fiind Bufo bufo (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2003). La fel ca și în cazul speciei prededente, majoritatea exemplarelor pe care le-am observat erau cadavre ucise de mașini.

Pelobates fuscus Laurentus 1768

Broasca de pământ brună

Pelobates fuscus este o specie vest-paleartică (Fuhn 1960), fiind răspândită la nivelul unui areal foarte întins cuprinzând cea mai mare parte a Europei (Arnold & Burton 1978). La est este prezentă până în zonele vestice ale Asiei. Este întâlnită în centrul și sudul Franței, lipsind din [NUME_REDACTAT] și sud-vestul [NUME_REDACTAT], dar populând sud-estul acesteia. În nord ajunge până la țărmul [NUME_REDACTAT], în Danemarca. Ajunge până în [NUME_REDACTAT], depășind spre est [NUME_REDACTAT]. Pelobates fuscus este, în herpetofauna României, un imigrant postglacial, pătruns la noi odată cu valul eremic-turanic din stepele aralo-caspo-pontice (Stugren 1957). Se presupune că broasca săpătoare brună s-a format din populații de Pelobates syriacus împinse de glaciațiuni în regiunile ponto-caspice, abia spre postglaciar înaintând spre vestul Europei (Gislen 1983).

Pelobates fuscus este o specie masivă, care atinge dimensiuni cuprinse între 5 și 8 cm (Fuhn 1960). Are capul foarte convex, bombat puternic în zona frunții, în spatele ochilor. Botul este rotunjit, iar pielea aderă de oasele craniului. Ochii, caracteristici de specie nocturnă, sunt foarte mari, pupila prezentându-se la lumină sub forma unei fante verticale, iar la întuneric ia formă rotundă. Dinții vomerieni sunt dispuși în două serii transversale, așezate între coane. Specia prezintă membrele posterioare scurte și puternice, tuberculii subarticulari fiind indistincți. Tuberculul metatarsal intern este foarte mare, prezentând o muchie tăioasă ce folosește la săpatul solului. Pe cap și membre tegumentul este neted, prezentând mici verucozități pe spate, ventral fiind neted. Masculul nu are saci vocali.

Broasca săpătoare brună are un coloritul variabil pe un fond cenușiu măsliniu, brun deschis, galben, alb-gălbui. Unele exemplare prezintă pete de culoare roșu-cărămizie sau sângerie (Fuhn 1960), partea ventrală fiind albă, tuberculul metatarsal fiind galben sau brun deschis.

Pelobates fuscus este o broască nocturnă, săpătoare. Ziua animalele stau ascunse în sol, la adâncimi cuprinse între 50 și 100 cm (Fuhn 1969). Este activă seara după orele 21 – 22 (Cogălniceanu et al 2000). Poate fi întâlnită în apă doar în perioada de pontă, la finele lui martie, începutul lui aprilie. Împerecherea are loc noaptea, amplexul fiind lombar, ponta este caracteristică sub forma unui cordon gros cu mai multe rânduri de ouă suprapuse. Pentru depunerea pontei preferă bălțile mari și adânci (Cogălniceanu et al 2000). Larvele sunt de dimensiuni foarte mari (maxim16 cm), coada larvelor este ascuțită, fiind mai lungă decât corpul, forma gurii fiind particulară. Coloritul larvei este reprezentat de nuanțe de brun gălbui. În nord-vestul Franței s-a constatat o mare diferență între distribuția pe grupe de vârstă a masculilor și a femelelor, astfel masculii erau reprezentați mai ales prin indivizi de doi sau trei ani, iar femelele erau mai vârsnice (Egeert & Guyetant 1999).

Pelobates fuscus trăiește în zonele de stepă din Europa caracterizate printr-un mare contrast termic între vară și iernile foarte geroase (Nollert 1997). În zonele montane este absentă, în general lipsind din regiunile cu substrat dur. [NUME_REDACTAT] această specie este prezentă în principal în zonele de câmpie din întreaga țară, începând

Fig. 6. Răspândirea speciei Pelobates fuscus în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

de la malul mării până la aproximativ 500 m altitudine (Cogălniceanu et al 2000). Urcă în zonele de deal și de podiș, pătrunde astfel în [NUME_REDACTAT], urmând atât cursul Someșului, al Mureșului, cât și al Oltului, pe unde ajunge până în depresiunea Brașovului (Csata 1995). În nord vestul României, Pelobates fuscus este răspândită în toate regiunile de câmpie sau în zonele cu substrat moale (Covaciu-Marcov 2000, 2002, 2003 a, b, c, 2004).

Pelobates fuscus este o specie pe care am întâlnit-o în puține localități, deși în județul Dolj are condiții favorabile. Acest fapt se datorează probabil dificultății cu care poate fi observată, fiind o specie nocturnă (Fuhn 1969). Este prezentă atât în lunca Dunării cât și în nordul județului, la Filiași, în zonele umede din lunca Jiului. Populează în principal zonele neîmpădurite, cu nivel ridicat de umiditate, dar poate fi observată și în zonele umede din interiorul pădurilor din lunca Jiului. Se reproduce mai ales în habitate acvatice de mari dimensiuni, însă în pădurile din lunca Jiului am observat ponte și în bălți și canale.

Pelobates syriacus Boettger 1864

Broasca de pământ siriacă

Arealul acestei specii cuprinde sudul și estul [NUME_REDACTAT], ajungând până în Serbia. Este prezentă și în [NUME_REDACTAT] și țărmul estic al [NUME_REDACTAT] și țărmul sud – vestic al [NUME_REDACTAT] și zonele de la sud de [NUME_REDACTAT]. Prezintă mai multe subspecii, la noi fiind prezentă doar subspecia Pelobates syriacus balcanicus Karaman 1928. [NUME_REDACTAT], Pelobates syriacus este un emigrant postglaciar, fiind o specie termofilă care a pătruns pe teritoriul țării în perioada Ancylică și aparține valului eremic-est-mediteranian.

Pelobates syriacus este o specie de dimensiuni mari, mai mare decât precedenta, ajungând până la 9 cm. Capul este mai lat decât lung, fiind convex, iar fruntea nu este bombată ca și la Pelobates syriacus, ci turtită. Pupila are același aspect ca la specia precedentă, timpanul lipsește, iar tegumentul este relativ neted. Tuberculul metatarsal este foarte bine dezvoltat. Asemănător cu Pelobates fuscus, masculii nu prezintă saci

Fig. 7. Răspândirea speciei Pelobates syriacus în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

vocali sau calozități nupțiale, având în schimb aceeași glandă masivă pe partea dorsală a brațului, uneori pigmentată în roșu.

Dorsal prezintă un colorit alb gălbui sau gri închis cu pete neregulate, de culoare maro verzuie, cu contur negru. În regiunea latero – dorsală sunt prezente verucozități roșii la mascul. Coloritul este asemănător cu al speciei Bufo viridis (Fuhn 1969).

Pelobates syriacus este o specie exclusiv nocturnă, pe durata zilei stând îngropată în sol, la mari adâncimi. Trăiește numai în zonele de câmpie cu sol nisipos, fiind rezistentă la uscăciune, pe care o poate evita prin îngroparea în sol. Reproducerea are loc în luna martie-mai, în general la nivelul unor ape de dimensiuni mari, adânci, fără prea multă vegetație, tolerând și ape salmastre. Amplexul și ponta sunt similare cu cele de la Pelobates fuscus. Dezvoltarea larvelor este rapidă, ajungând la dimensiuni mari, fiind asemănătoare cu cele de la Pelobates fuscus. Este una dintre cele mai puțin cunoscute și studiate specii de Amfibieni de la noi (Cogălniceanu et al 2000).

[NUME_REDACTAT] ocupă suprafețe restrânse în zonele sudice ale țării, fiind în special prezentă în Dobrogea. Nu ajunge până în nordul Dobrogei, fiind întâlnită numai până la complexul Razlem. Este răspândită de-a lungul Dunării, la vest până în zona Calafat (Cogălniceanu et al 2000). Este prezentă și în lunca Buzăului, acesta fiind cel mai nordic punct cunoscut până acum. Nu există nici un indiciu despre răspândirea acestei specii în vestul României.

Pelobates syriacus este o specie rară în regiunea studiată, noi întâlnind-o în două localități din zona Calafat, unde a fost semnalată și anterior (Cogălniceanu et al 2000). Apare în aceleași habitate cu Pelobates fuscus, inclusiv pe șosea întâlnind cadavre ale ambelor specii. Este o specie rară în herpetofauna județului Dolj, aici aflându-se la limita vestică a răspândirii în România (Cogălniceanu et al 2000). În consecință, considerăm că această specie trebuie protejată în județul Dolj, fiind amenințată, într-o mare măsură, și de traficul auto, în zona Calafat habitatul în care se reproduce fiind mărginit de o șosea.

Hyla arborea Linnaeus 1758

[NUME_REDACTAT] arborea este o specie politipică divizată în cinci subspecii, la noi trăind doar specia nominată, Hyla arborea. Este răspândită la nivelul unui areal întins, ocupând regiunile central-sudice ale Europei, regiunea Caucazului, [NUME_REDACTAT] și Mijlocie, zonele estice ale [NUME_REDACTAT] și nordul Africii. În nord este prezentă doar în partea cea mai sudică a [NUME_REDACTAT]. Hyla arborea reprezintă un vechi element faunistic european, aparținând valului euro-est-asiatic, glaciațiunile cuaternare întrerupându-i arealul, inițial transpaleartic. Brotăcelul a pătruns pe teritoriul României în postglaciar, în timp ce subspeciile sud-europene au supraviețuit în zonele pe care le ocupă în prezent, dar și pe parcursul glaciațiunilor cuaternare, subspecia Hyla arborea arborea formându-se recent în holocen (Stugren 1957).

Este o specie de dimensiuni reduse, atingând maxim 5 cm. Corpul brotăceilor este oval, cu aspect zvelt. Capul este mai lat decât lung, botul rotunjit, timpanul evident, nedepășind jumătate din diametrul ochilor. Membrele sunt lungi, degetele membrului anterior moderat de lungi, terminate cu discuri aproape la fel de mari ca și timpanul, cu palmură rudimentară. Degetele membrului posterior prezintă discuri terminale puțin mai mici ca la cel anterior. Dorsal pielea este netedă și lucioasă, ventral fiind granulată. Masculul nu are calozități nupțiale, posedă un singur sac vocal subgular, de dimensiuni mari, brun închis sau gălbui.

Dorsal coloritul este verde intens sau verde gălbui, uneori galben, cenușiu. Coloritul ventral este alb-gălbui, uniform, culoarea variind în funcție de culoarea mediului în care se află individul, Hyla arborea fiind o specie homocromă. Prezintă o dungă laterală de culoare neagră, care începe de la nivelul nărilor și al ochilor și se întinde până la baza coapsei. În zona dorsală prezintă un apendice.

Hyla arborea este unicul Amfibian arboricol din România (Fuhn 1960). Se poate urca pe arbori și arbuști cu ajutorul discurilor adezive de la degete. Este o specie nocturnă, doar ziua fiind activă în perioada de pontă, în rest fiind în coronamentul arborilor. Pe sol poate fi întâlnită doar la începutul primăverii și în octombrie ([NUME_REDACTAT]. 8. Răspândirea speciei Hyla arborea în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

& Torok 1997). Reproducerea are loc în intervalul martie-aprilie, amplexul fiind axilar sau supraaxilar. Perioada de reproducere poate fi decalată în funcție de regiune cu aproximativ trei luni, între martie și mai sau iunie (Kowalewski 1974). Masculul are o voce puternică, caracteristică. Ponta este depusă noaptea, ouăle de dimensiuni mici, fiind depuse în grămezi de mărimea unor nuci. Larva este ovoidă, având o creastă dorsală înaltă. Metamorfoza are loc în lunile iulie sau august.

Brotăcelul este relativ larg răspândit în România, trăind atât la câmpie cât la deal și munte. Este prezent mai ales în regiunile împădurite. Mai rar poate fi întâlnit și în zonele de câmpie neîmpădurită, unde în afara perioadei de pontă trăiește în zone mlăștinoase, cu stufăriș. [NUME_REDACTAT] această specie nu urcă la altitudini mai mari de 1000 m (Cogălniceanu et al 2000).

Hyla arborea este o specie bine reprezentată în regiunea cercetată, fiind prezentă atât în zonele împădurite din nord – vestul județului, cât și în zona de câmpie din sudul acestuia. În lunca Dunării populează mlaștinile și zonele cu stufăriș din vecinătatea mlaștinilor sau canalelor. Cele mai multe exemplare sunt însă prezente în zonele împădurite, situate, în special, în sectorul deluros din vestul și nordul județului.

Rana ridibunda Pallas 1771

Broasca de lac

Rana ridibunda este o specie vest-palearctică, având un areal de mari dimensiuni. Este prezentă în zone întinse din Europa, Asia și nordul Africii. În vest ajunge până în nordul Spaniei, în nord fiind prezentă până în regiunile sudice ale Angliei, țărmul [NUME_REDACTAT] și Danemarca. În sudul Europei este prezentă în sudul Franței. [NUME_REDACTAT] ocupă zonele aralo-caspice, fiind prezentă în [NUME_REDACTAT], nordul [NUME_REDACTAT] și nordul Africii. Rana ridibunda este o specie politipică, în România fiind prezentă doar specia nominată. Broasca de lac este o specie ce aparține valului euro-est-asiatic, fiind prezentă în anumite zone din Europa anterior glaciațiunilor cuaternare (Stugren 1957).

Broasca mare de lac este cel mai mare Amfibian din Europa și România. [NUME_REDACTAT] Dumării au fost capturate exemplare de 19 cm, (Fuhn 1960). Rana ridibunda are capul lat, botul rotunjit, pupila cu dispoziție orizontală, timpan vizibil și de dimensiuni mari. Dorsal tegumentul prezintă verucozități mici, dorso-lateral existând o tivitură glandulară. Membrele posterioare sunt lungi, prevăzute cu membrane interdigitale bine dezvoltate, cu tuberculul metatarsal extern de dimensiuni mici, puțin alungit, terminat caudal în unghi ascuțit. Când picioarele se așează în unghi drept față de axa corpului, articulațiile tibio-tarsale ale celor două membre posterioare se suprapun. Masculii prezintă doi saci vocali externi.

Broasca mare de lac prezintă un colorit foarte variabil, dorsal predominând nuanțele de verde închis. Pe acest fond cromatic sunt dispuse pete închise, negre, de dimensiuni mari, de obicei prezentând o dungă vertebrală mai deschisă decât fondul. Ventral coloritul este alb murdar, de obicei cu pete mari fumurii, uneori fără, sau cu pete mici negre. Sacii vocali ai masculului sunt colorați în nuanțe închise, gri sau cenușiu închis, niciodată deschis.

Rana ridibunda este aproape exclusiv acvatică, bună înotătoare, fiind întâlnită în apă sau în imediata apropiere a acesteia. Ocupă mai ales ape permanente, lacuri mari și adânci (Cogălniceanu et al 2000), dar apare și în zonele cu curgere lentă. De obicei stă pe malul apei sau pe plante acvatice, unde se însorește, doar juvenilii se deplasează la 500-600 metri de bazinul acvatic (Fuhn 1960). În anumite situații, în zone umede totuși și adulții pot părăsi bazinul acvatic (Covaciu-Marcov et al 2000). Broasca mare de lac este o specie gregară. Perioada de reproducere are loc din martie până în mai, amplexul este axilar, ponta are aspectul unor grămezi depuse pe fundul lacului sau pe vegetație. Larvele au dimensiuni mari, în general până la 9 cm, dar se cunosc și cazuri de gigantism, când pot ajunge până la 15-20 cm (Dely 1967, Smith 1969). Coloritul, dorsal al larvei este deschis, iar cel ventral este alb sidefiu. Dezvoltarea larvară durează 3–4 luni, uneori mormolocii gigantici putând ierna înainte de metamorfoză. Se consideră că larvele de Rana ridibunda sunt influențate de concentrațiile de oxigen din apă (Berger 1982).

La noi Rana ridibunda este o specie comună în zonele de câmpie, dar mai rară la deal, fără a depăși altitudinea de 600 m (Cogălniceanu et al 2000). Este răspândită în

Fig. 9. Răspândirea speciei Rana ridibunda în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

toate regiunile țării, cel mai adesea în [NUME_REDACTAT], zone din Dobrogea și [NUME_REDACTAT]. De asemenea se găsește atât în [NUME_REDACTAT], cât și al Moldovei (Fuhn 1960).

Rana ridibunda este cea mai comună specie de Amfibieni din județul Dolj, întâlnind-o în 44 de localități. Este abundentă, în special în lunca Dunării, dar populații mai mici se întâlnesc și în zona dealurilor, unde urcă înaintând de-a lungul pâraielor. Populează în principal habitatele acvatice de mari dimensiuni din lunca Dunării, fiind prezentă în lacuri bălți și mlaștini, dar și în râuri și canale. Uneori broaștele de lac sunt prezente și în văile temporare din interiorul pădurilor. De asemenea, populații mari de Rana ridibunda sunt prezente în șanțurile de pe marginea drumurilor sau a căilor ferate.

Rana esculenta Linnaeus 1758

(Rana ridibunda Rana lessonae)

Broasca mică de lac

Rana esculenta este un hibrid natural dintre Rana ridibunda și Rana lessonae. Numele de specie al acestei forme se păstrează, pe deoparte din considerente istorice, fiind prima descrisă din complexul verde, iar pe de altă parte, datorită faptului că acest hibrid prezintă, anumite particularități. Hibrizi au fost obținuți și în laborator, încrucișând cele două specii parentale (Gunther 1973). Inclusiv studiile proteinelor serice au confirmat statutul de hibrid între Rana ridibunda și Rana lessonae al formei descrise inițial sub numele de specie – Rana esculenta (Tunner 1970, Tunner 1973).

Rana esculenta este prezentă într-o mare parte a Europei. La vest ajunge până în zona [NUME_REDACTAT], în est până în [NUME_REDACTAT]. În nord ocupă zonele sudice și centrale ale Angliei, întreaga Danemarcă și sudul [NUME_REDACTAT]. Rana esculenta este considerată un element faunistic euro – est – asiatic, cu vechime preglaciară în Europa (Stugren 1957).

Fiind un hibrid, Rana esculenta prezintă caractere morfologice intermediare între Rana ridibunda și Rana lessonae. Dimensiunea maximă este de 12 cm (Cogălniceanu et al 2000), botul fiind ascuțit, timpan vizibil. Masculul prezintă saci vocali, tuberculul metatarsal este mare, comprimat bilateral, semilunar (Fuhn 1969), dar mai mic decât la Rana lessonae. Când picioarele se așează în unghi drept față de axa corpului, articulațiile tibio – tarsale ale celor două membre posterioare vin în contact, dar nu se suprapun, atingându-se doar.

Dorsal, coloritul este brun deschis, cu diverse pete închise. Pe părțile laterale există pete mari negre, ventral fiind prezente nuanțe deschise, albicioase. Regiunea lombară și coapsele prezintă un desen caracteristic, negru cu galben. Masculul prezintă saci vocali colorați cenușiu deschis (Cogălniceanu et al 2000).

Rana esculenta poate fi întâlnită la nivelul unei mari diversități de habitate acvatice, fiind o specie pronunțat acvatică. Reproducerea are loc în aprilie-mai, dar poate avea loc și în iunie (Fuhn 1969) Ponta este asemănătoare cu cea de Rana ridibunda, dar conține mai puține ouă. Larvele sunt asemănătoare cu cele ale precedentelor specii, metamorfozându-se în trei-patru luni, maturitatea sexuală fiind atinsă de mascul după prima hibernare, iar de femele – după cea de-a doua. În sudul [NUME_REDACTAT] esculenta se poate reproduce de trei ori pe an, depunând trei rânduri de ponte (Rastogi et al 1983). Sunt cunoscute cazuri de larve gigantice, considerate a fi exemplare triploide (Lanza 1983).

Reproducerea broaștei mici de lac are loc prin hibridogeneză, formele diploide conținând câte un genom al fiecărei specii parentale, iar cele triploide un genom al unei specii și două ale celeilalte. Înainte de reproducere se elimină un genom al unei specii, celălalt fiind dublat și transmis clonal. Se pare că la Rana esculenta în timpul meiozei nu are loc recombinarea cromozomială (Tunner 1973). Astfel se explică existența, uneori independentă, a unor populații de Rana esculenta și a faptului că acești hibrizi se pot reproduce în absența speciilor parentale prin faptul că gameții lor se comportă ca și gameți ai acestora. În natură au fost descrise mai multe modalități de coexistență a formelor complexului de esculenta: ori , sunt prezente doar Rana lessonae și Rana esculenta, ori doar Rana ridibunda și Rana esculenta.

La noi în țară Rana esculenta pare a fi relativ frecventă (Cogălniceanu et al 2000). [NUME_REDACTAT] complexul cel mai frecvent este Rana ridibunda și Rana esculenta, fiind preponderente fenotipurile de Rana ridibunda (Vancea et al 1989). Este prezentă și în vestul țării, în special la câmpie, dar și pe cursul râurilor principale.

Fig. 10. Răspândirea hibridului Rana esculenta în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

Rana esculenta este un hibrid între Rana ridibunda și Rana lessonae (Berger 1973), cu toate că multă vreme a fost considerată o specie de sine stătătoare. Este rară în județul Dolj, noi întâlnind-o doar la Filiași. Este prezentă în zonele umede din interiorul pădurilor din lunca Jiului, unde există populații numeroase. În zonă apare în aceleași habitate cu Rana ridibunda, astfel în județul Dolj fiind prezent sistemul R – E (Vancea et al 1989). În zonă predomină exemplarele de Rana esculenta, broaca mare de lac fiind mult mai rară în comparație cu aceasta. Habitatul de la Filiași se aseamănă într-o mare măsură cu cel în care au fost identificate broaștele mici de lac în județul Satu – Mare (Covaciu – Marcov et al 2004). Totuși, nu am reușit să identificăm în județul Dolj cea de-a treia formă a complexului broaștelor verzi, anume pe Rana lessonae. Acest fapt este probabil o consecință a faptului că Rana lessonae este specia cea mai legată de zonele cu temperaturi mai scăzute din cadrul complexului broaștelor verzi, iar Rana ridibuna fiind cea mai termofilă, este favorizată de climatul județului Dolj.

Rana dalmatina Bonaparte 1839

Broasca roșie de pădure

Rana dalmatina este o specie monotipică, răspândită aproape exclusiv în Europa centrală și vestică. În vest ajunge până la [NUME_REDACTAT], în partea estică ajungând până la țărmul vestic al [NUME_REDACTAT]. În nord se găsește în sudul extrem al [NUME_REDACTAT], izolat în Danemarca și Germania. În sudul Europei ajunge până la țărmul [NUME_REDACTAT], fiind răspândită în întreaga [NUME_REDACTAT] și Apeninică, inclusiv în [NUME_REDACTAT]. Aparține valului postglaciar silvic, răspândindu-se spre nord odată cu pădurile de foioase. S-a format probabil în timpul glaciațiunii în Europa sudică, dintr-o populație relictă a unui areal vast interglaciar, în Japonia existând o specie strâns înrudită, Rana japonica, interpretată de Mertens ca descendentă din același strămoș (Fuhn 1960).

Rana dalmatina este o specie de dimensiuni medii. Lungimea capului este egală cu lățimea, sau mai mică, botul fiind ascuțit, iar pupila orizontală. Membrul posterior este foarte lung: când piciorul este întins cranial paralel cu axa corpului, articulația tibio-tarsală depășește evident vârful botului. Pe partea dorsală pielea este netedă sau cu puține glande proeminente, tivitura dorso-laterală fiind bine dezvoltată. Ventral tegumentul este neted, fiind granulat în partea inferioară a coapselor. Masculii nu prezintă saci vocali, au în schimb calozități nupțiale pe partea internă a primului deget al membrului anterior care este mai puternic la mascul decât la femelă (Cogălniceanu et al 2000).

Coloritul dorsal este reprezentat de un fond cromatic gălbui-cenușiu, roz-cenușiu, uniform sau stropit cu pete mici negre pe care se evidențiază tiviturile dorso-laterale mai deschise. Între umeri se află un desen în formă de V răsturnat cu vârful orientat cranial, o pată mai închisă în regiunea temporală, aflată între vârful botului și comisurile gurii. Membrele posterioare sunt dungate transversal cu brun sau cafeniu închis în alternanță cu galben la nivelul coapselor. Coloritul ventral este deschis: alb-lăptos, gușa vermiculată cu roșu, partea internă a coapselor fiind galben roșietică. Flancurile prezintă nuanțe mai deschise. Coloritul este extrem de variabil, la același individ modificându-se sub influența condițiilor de mediu.

Cu excepția perioadei de pontă, Rana dalmatina este o specie terestră. Broasca roșie de pădure este agilă, realizând salturi cu lungime foarte mare. Este prezentă, în principal, în zonele împădurite, dar populează și mlaștini neîmpădurite. Hibernarea se termină devreme, încă de la sfârșitul lunii februarie, perioada de pontă ținând până în aprilie. Se reproduce în diferite tipuri de habitate acvatice. Amplexul este axilar, având loc noaptea; ponta este caracteristică, de forma unui conglomerat globulos fixat de diferite suporturi acvatice. Larvele ating la metamorfoză 6 cm, fiind asemănătoare cu cele ale celorlalte Ranide. Coada acestora este înaltă și terminată ascuțit. Dorsal larvele sunt colorate brun deschis, cu pete, partea ventrală fiind albă cu pete aurii. Dezvoltarea larvară durează 2-3 luni.

Rana dalmatina este prezentă atât la deal cât și la câmpie, fiind semnalată în România la altitudini între 0 și 900 metri (Cogălniceanu et al 2000), populând predilect biotopuri forestiere. În zonele montane din Austria a fost semnalată și la altitudini mai mari, ajungând până la 1200 m (Cabela et al 2001).

Rana dalmatina este o specie de Amfibieni relativ rară în județul Dolj. Broasca roșie de pădure este prezentă în principal în regiunile deluroase împădurite din nordul și

Fig. 11. Răspândirea speciei Rana dalmatina în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

nord – vestul județului. Mult mai rar apare în zonele împădurite din lunca Jiului. Populează în principal sectoarele mai umede din interiorul pădurilor, fiind prezentă în zonele învecinate văilor sau canalelor care străbat pădurile.

4.2. Specii de Reptile identificate în județul [NUME_REDACTAT] orbicularis Linnaeus 1758

Țestoasa de apă

Specie monotipică, prezintă un întins areal euro-asiatic și nord-african. [NUME_REDACTAT] este răspândită începând din Spania, la est ajungând până în zona [NUME_REDACTAT], lipsind din regiunile nordice, zonele central-vestice din Germania, [NUME_REDACTAT] și zonele nord-estice ale [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] de vest ajunge până la est de lacul Aral, de asemenea fiind prezentă în [NUME_REDACTAT]. Aparține valului post glacial silvic, pătrunzând pe teritoriul României în același timp cu pădurile de foioase (Stugren 1957).

Emys orbicularis are carapacea rotunjită sau eliptică, turtită puțin, ajungând până la 26-36 cm (Fuhn 1969), fiind acoperită cu plăci dispuse după următoarea schemă: 5 ventrale, 4-4 costale, 11-11 marginale și una nucală, putând varia individual. Are plastromul plat, ușor scobit la mascul, format din 6 perechi de plăci. Are coada acoperită cu solzi netezi, dispuși în verticil, la juvenili fiind la fel de lungă ca și carapacea, iar la masculi este mai lungă decât la femele. Coloritul este variabil, dorsal capul fiind stropit cu pete galbene pe un fond brun. Carapacea este cu pete sau linii radiare galbene, dispuse pe un fond brun. Plastronul este alb gălbui sau brun murdar, la juvenili fiind negru. Coada și membrele pătate cu negru.

Țestoasa de apă trăiește în ape stătătoare sau lin curgătoare de dimensiuni mari, pe malul cărora se încălzește, optimul termic fiind cuprins între 20-24 0C. Hibernarea se termină la sfârșitul lunii martie începutul lunii aprilie. Emys orbicularis este prudentă, refugiindu-se în apă la cel mai mic pericol. Reproducerea are loc primăvara, ponta fiind

Fig. 12. Răspândirea speciei Emys orbicularis în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

depusă în mai sau iunie. Trăiește în zone de câmpie, deal și podiș, unde sunt ape de tipul necesar speciei.

[NUME_REDACTAT] trăiește în toate regiunile, cele mai multe semnalări fiind în [NUME_REDACTAT],. și în [NUME_REDACTAT]. De-a lungul cursurilor de apă urcă în zonele de podiș, chiar și în cele înalte, fiind prezentă în [NUME_REDACTAT] și al Moldovei (Fuhn & Vancea 1961).

Emys orbicularis este o specie răspândită în lunca Dunării unde găsește numeroase habitate favorabile. Țestoasa de apă este prezentă și în lunca Jiului, de unde pătrunde și în canale din regiunile împădurite. Populații mai numeroase sunt prezente în zonele umede din lunca Dunării, unde par a fi râspândite la nivelul unui areal continuu. Acest fapt este important, în alte regiuni din România broasca țestoasă de apă fiind rară, răspândită la nivelul unor habitate fragmentate (Ghira et al 2002).

Lacerta viridis Laurentus 1768

[NUME_REDACTAT] viridis este o specie politipică, prezentând 5 subspecii, în România fiind prezente numai două: Lacerta viridis viridis și Lacerta viridis meridionalis, ultima fiind răspândită exclusiv în unele zone din sud-estul țării (Fuhn 1969). Gușterul ocupă un areal mare, fiind răspândit în special în Europa, dar ajunge și în unele regiuni din [NUME_REDACTAT]. La vest este prezentă în nordul Spaniei, în estul Europei ajunge până la Nipru și Don (Fuhn & Vancea 1961). În nord nu urcă la altitudini mari, limitându-se în nordul Franței. În sud este bine răspândit, ocupând [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Lacerta viridis este un imigrant postglacial, care a pătruns în România în valul eremic-est-mediteranian .

Gușterul este o specie de dimensiuni mari. Poate ajunge până la 40 de cm lungime (Fuhn & Vancea 1961). Are capul înalt, ușor convex, botul fiind ascuțit, regiunea maseterică fiind mai pronunțată la mascul. Zona temporală este acoperită cu plăci mari, neregulate. Gulerul este dințat, solzii dorsali sunt mici și carenați, coada

Fig. 13. Răspândirea speciei Lacerta viridis în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

fiind subțire și lungă. Scuturile ventrale sunt dispuse în 6-8 șiruri longitudinale; porii femurali sunt în număr de 14-19 (Fuhn 1969).

Coloritul este variabil, masculii prezentând diferite nuanțe de verde până la verde gălbui deschis. La nivelul acestui fond cromatic sunt prezente puncte negre mici. Coloritul extremității cefalice este mai închis, prezentând vermiculații mai decolorate decât fondul. La masculi, zonele latero-ventrale ale capului sunt colorate în albastru închis. Femelele prezintă dorsal nuanțe verzi, măslinii cu pete negre, gușa fiind colorată alb gălbui sau verzui, uneori fiind prezente dorsal două sau patru dungi longitudinale deschise. În partea ventrală coloritul este alb gălbui sau galben-verzui, uniform.

Gușterii sunt prezenți în zone cu vegetație, în zone cultivate, în vii, în vecinătatea pădurilor. Populează lizierele și poienile din păduri, zonele cu expoziție sud-estică, cu vegetație rară, tufișuri. În ciuda taliei mari se poate refugia în copaci, fiind foarte rapid. Devin activi în martie sau aprilie, intrând în hibernare la sfârșitul lui septembrie. Ponta este depusă în iunie sau iulie, ecloziunea având loc în august. Răspândirea gușterului este determinată de faptul că preferă zonele calde și acoperite cu vegetație, urcând până la altitudini de 600 m, dar în România a fost identificată și la 1000 m (Fuhn 1969). În alte regiuni putând urca și mai mult, până la 1300 m, în [NUME_REDACTAT] (Tiedemann et al 2001).

[NUME_REDACTAT] Lacerta viridis este răspândită în toate regiunile țării. Poate fi întâlnit atât la câmpie, în special în sudul țării, cât și în zone de deal și podiș (Fuhn & Vancea 1961).

Lacerta viridis este o specie comună în județul Dolj, fiind răspândită în numeroase localități. Populează, în principal, regiunile deluroase, fiind localizat la nivelul versanților acoperiți cu tufișuri. Specia este prezentă și în lunca Dunării, în zonele cu nisipuri. Numeroase exemplare de Lacerta viridis pot fi întâlnite la nivelul terasamentului magistralei feroviare București – Timișoara. Gușterii care populează terasamentele căilor ferate au fost semnalați și în alte regiuni din România (Covaciu – Marcov 1999, Covaciu – Marcov et al 2000).

Podarcis taurica Pallas 1814

Șopârla de iarbă

Podarcis taurica este o specie endemică în [NUME_REDACTAT], fiind răspândită numai în părțile estice ale acesteia. Arealul speciei cuprinde Grecia, Bulgaria, estul Iugoslaviei, Ungaria, unde a pătruns dinspre sud, de-a lungul Dunării. Este prezentă în sudul României, în Oltenia și Muntenia (Cruce 1971), fiind abundentă în Dobrogea. Mai este prezentă și în unele insule din [NUME_REDACTAT]. Prezintă trei subspecii, în România fiind prezentă numai specia nominată Podarcis taurica taurica, care a pătruns la noi în postglacial, în perioada cea mai caldă, aparținând valului eremic-est-mediteranian.

Șopârla de iarbă este o specie de dimensiuni mici, putând să atingă maximum 20 cm. Corpul este turtit dorso-ventral, coada fiind lungă, subțiindu-se accentuat terminal. Capul este mic, mai lung decât lat, botul fiind ascuțit (Fuhn & Vancea 1961). Masculii sunt de dimensiuni mari, comparativ cu femelele, capul și membrele acestora fiind mai masive și lungi.

La masculi coloritul dorsal este de un verde intens, pileusul prezentând puncte negre mici. Pe partea dorsală este prezentă o bandă lată, verde intens, situată între solzii parietali, îngustându-se spre coadă, care este mărginită de două șiruri de paralele de pete negre neregulate. Partea caudală a trunchiului, coada și membrele sunt cafenii, acestea din urmă prezentând pete ocelare albe. Femelele prezintă nuanțe de verde deschis, cafeniu. Ventral masculul are capul alb, dar abdomenul și coada colorate în roșu portocaliu, portocaliu intens, plăcile ventrale externe fiind pătate cu albastru. Pe partea ventrală femelele sunt colorate în alb. Juvenilii au același desen ca și adulții, dar coloritul este închis, cu nuanțe de cafeniu.

Podarcis taurica este o specie caracteristică zonelor de stepă, trăind în general în zone înierbate, cu sol nisipos sau pe dunele de la țărmul mării. De asemenea se găsește în zonele pietroase, în regiunile calcaroase din Dobrogea (Fuhn 1969). Cu toate că este o specie de stepă, șopârla de iarbă necesită un anumit nivel de umiditate. Este activă din aprilie, intrând în hibernare târziu, uneori în noiembrie; hibernează îngropată în sol.

Fig. 14. Răspândirea speciei Podarcis taurica în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

[NUME_REDACTAT] este prezentă în sudul țării. Cele mai multe localități în care a fost semnalată șopârla de iarbă sunt în Dobrogea. Este răspândită mai rar în zonele de câmpie din Muntenia și relativ în numeroase localități din Oltenia. În nord – vestul României este răspândită într-o regiune limitată din sud-vestul județului Satu-Mare și nord-vestul județului Bihor (Covaciu-Marcov 2003 e).

Podarcis taurica este bine reprezentată în județul Dolj. Populează habitate diferite, fiind prezentă atât în zone cu nisipuri, cât și pe taluzurile de pe marginea căilor ferate. Spre deosebire de nord – vestul României, unde populează exclusiv zonele cu soluri nisipoase (Covaciu – Marcov et al 2003 e), în județul Dolj specia este prezentă și în zone în care solul nu este nisipos.

Zootoca praticola Eversman 1834

Șopârla de pădure

Zootoca praticola este o specie politipică, formată din două subspecii, în România fiind prezentă doar subspecia Zootoca praticola pontica. Arealul acestei specii este restrâns, pe deoparte fiind prezentă în zona [NUME_REDACTAT], iar pe de altă parte, este răspândită insular în unele regiuni din [NUME_REDACTAT], în Bulgaria, Grecia, Iugoslavia și România. Arealul pe care îl ocupă Zootoca praticola ridică mari probleme în privința modului în care această specie, de origine caucaziană, a ajuns în România, ca de altfel în [NUME_REDACTAT] (Stugren 1957).

Șopârla de pădure este o specie de talie mică (maxim 17 cm), capul fiind de dimensiuni reduse, regiunea maseterică fiind slab proeminentă (Fuhn & Vancea 1961). Corpul este mai alungit; coada, care este ușor dilatată la bază, se subțiază evident doar terminal, membrele sunt scurte și puternice. Masculii sunt mai mici decât femele, dar au coada și membrele posterioare mai lungi, prezentând 8-13 pori femurali. Solzii ventrali sunt dispuși în 6 șiruri longitudinale paralele.

Coloritul dorsal este compus dintr-un fond întunecat, cafeniu deschis, uneori brun roșcat deschis, frecvent cu puncte închise. Prezintă o bandă ruginie în partea mediană a zonei dorsale, lată de 2 mm care pornește din zona occipitală și se întinde

Fig. 15. Răspândirea speciei Zootoca praticola în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

până la jumătatea cozii. Pe flancuri se află o bandă ruginie lată. Pete ocelare deschise sunt prezente pe membrele posterioare. Ventral coloritul este uniform, galben verzui la mascul și albicios sau alb gălbui la femele, fără pete închise.

Zootoca praticola este răspândită în zonele cele mai umede de la nivelul pădurilor de foioase, atât în zonele de deal, cât și în cele de câmpie și submontane, unde a fost întâlnită până la altitudini de 600 m (Fuhn & Vancea 1961).Trăiește pe malul văilor, a bălților, în zone umbrite, dar ocazional se găsește și printre stâncării și arbuști. Hibernarea durează din octombrie până în aprilie.

La noi este prezentă numai în unele regiuni din sudul țării, ocupând, după toate probabilitățile, un areal întrerupt. Este prezentă în zona pădurilor de stejar din regiunea București, în Oltenia în zona Cazanelor și a [NUME_REDACTAT], urcând până pe valea Cernei. Zootoca praticola a fost identificată în [NUME_REDACTAT] Ruscă, în regiunea Deva (Ghira 1994), unde își atinge limita nordică a arealului în România.

Zootoca praticola este prezentă exclusiv în regiuni împădurite, noi întâlnind-o atât lângă Craiova, cât și în nord – vestul județului, la Seaca de Pădure. Am identificat-o numai în interiorul pădurilor, în zonele mai rare cu frunzar abundent la nivelul substratului. Mult mai rar poate fi observată pe marginile drumurilor care străbat pădurile.

Ablepharus kitaibelii Bibron & Bory 1833

Șopârlița de frunzar

Ablepharus kitabelii este o specie politipică, în cadrul căreia au fost descrise trei subspecii, în România fiind prezentă numai subspecia Ablepharus kitaibelii fitzingeri. Șopârlița de frunzar este răspândită în [NUME_REDACTAT]. O zonă îngustă din nord – estul Africii și în sud – estul Europei și numai în unele regiuni din [NUME_REDACTAT]. Este prezentă în zona [NUME_REDACTAT], Siria, Israel și nordul [NUME_REDACTAT]. Se mai găsește în [NUME_REDACTAT] și în zonele din Africa situate la sud de [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Ablepharus kitabelii este cunoscut doar în [NUME_REDACTAT], în principal în zonele sudice, dar și de-a lungul țărmului românesc și bulgăresc al [NUME_REDACTAT], până în regiunile din nordul Dobrogei, urcă pe Dunăre ajungând în Iugoslavia și în Ungaria și în unele regiuni din sudul Slovaciei. Această specie aparține valului eremic-est-mediteranean, ajungând pe teritoriul României în perioada cea mai caldă din postglacial.

Ablepharus kitaibelii este o specie de dimensiuni reduse, care poate atinge maxim 10,7 cm. Corpul este alungit, cilindric relativ lung, nedelimitabil de gât (Fuhn & Vancea 1961). Capul este scurt, de dimensiuni reduse, fiind cu puțin mai lung decât lat; botul este scurt și rotunjit. Pleoapele sunt unite între ele, formând un scut asemănător cu cel de la șerpi. Coada este lungă terminată ascuțit, fiind aproximativ dublul lungimii capului și trunchiului luate la un loc. Membrele sunt reduse, cu degete relativ scurte, membrele pelviene fiind puțin mai lungi decât cele toracale. Prezintă solzi mari, cicloizi, hexagonali, netezi, dispuși imbricat, uniform având aceeași mărime atât pe partea dorsală cât și pe cea ventrală. Vârful cozii se termină cu un singur solz.

Dorsal coloritul este brun cenușiu, pe flancuri fiind prezente două dungi late, colorate brun închis, situate de la coadă la rostru. Dorsal capul prezintă mici puncte brune, între cele două dungi brune există 4-6 linii fragmentate, mărginite cu alb. Ventral coloritul este cenușiu spre albastru, cu reflexe sidefii.

Aceste șopârle de frunzar trăiesc în zonele de silvostepă, la nivelul pădurilor de stejar, în zonele uscate, în luminișuri (Fuhn & Vancea 1961). Se mai găsește pe soluri argiloase de loes sau în zone de stâncării calcaroase. În general este răspândită în zone cu altitudine joasă, în silvostepă, dar urcă și la altitudini mai mari dacă la nivelul lor există habitate optime, în Serbia fiind întâlnită până la altitudini de o 1000 m (Tomovic 2001). Nu suportă insolația puternică, fiind activă dimineața și înainte de apusul soarelui. Hibernarea începe târziu, la finele lunii octombrie, având loc în sol, ea devenind activă la începutul lunii martie. Ablepharus kitabelii este o specie ovipară, masculii fiind predominanți în populații. Ponta, alcătuită din 4-5 ouă, este depusă la începutul lunii iunie, puii eclozând în august. Se hrănește cu o mare diversitate de Artropode.

La noi această specie se găsește exclusiv în zonele sudice ale țării. Ablepharus kitaibelii este răspândit, în primul rând, în Dobrogea, pe care o ocupă în întregime, până în zonele nordice, apoi în pădurile din zona Bucureștiului. Lipsește, se pare, în

Fig. 16. Răspândirea speciei Ablepharus kitaibelii în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

[NUME_REDACTAT], fiind prezentă din nou în Craiova. Cele mai vestice puncte în care ajunge sunt [NUME_REDACTAT] și zona [NUME_REDACTAT]. Nu a fost semnalată în nici o localitate din vestul țării, lipsind de asemenea din Transilvania și Moldova (Fuhn & Vancea 1961).

Ablepharus kitaibelii este prezent exclusiv în regiunile împădurite. Totuși, poate fi întâlnit și în fânețele situate până la câțiva zeci de metri de pădure. Șopârlița de frunzar este rară la nivelul județului în ansamblu, ca urmare a cerințelor sale ecologice, fiind o specie atașată de zonele împădurite.

Anguis fragilis Linnaeus 1758

Năpârca, șarpele de sticlă, șarpele orb

Este o specie politipică, cu trei subspecii, în România trăind numai subspecia orientală Anguis fragilis colchicus Nordman – 1840. Șarpele de sticlă este răspândit în Euopa, estul Asiei și nordul Africii. Este prezent în întreaga Europă vestică și centrală, începând din Spania și până în [NUME_REDACTAT]. Este larg răspândit în nordul continentului, fiind prezentă din nordul și centrul [NUME_REDACTAT] până în centrul Finlandei (Terhivuo 1993), în întreaga Europă estică, cu excepția regiunilor nordice. Este prezentă în întreaga [NUME_REDACTAT], zona [NUME_REDACTAT], ajungând până în nordul Iranului. Resturi fosile de Anguis fragilis sunt cunoscute la noi în depozitele din perioada Pliocenului, fiind considerată specie glaciar rezistentă, care s-a adaptat la condițiile din perioada glaciară, supraviețuind în respectivele condiții pe teritoriul României (Stugren 1957, Fuhn & Vancea 1961).

Anguis fragilis este o specie de dimensiuni relativ mari, ajungând până la 50 cm. Nu prezintă membre, corpul fiind serpentiform, alungit. Prezintă un cap lacertiform, ochi mici cu pupilă rotundă. Pleoapele sunt bine dezvoltate, mobile, iar botul, este conic terminal. Pileusul este acoperit cu plăci, nazalele sunt mici fiind despărțite de rostral prin câte o placă. În restul corpului solzii au dimensiuni mari, fiind identici ca dimensiuni atât pe partea dorsală cât și pe cea ventrală.

Fig. 17. Răspândirea speciei Anguis fragilis în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

Dorsal prezintă un colorit de un fond cenușiu – plumburiu, brun – cenușiu, brun – roșcat, la nivelul căreia se află rar o dungă îngustă vertebrală neagră. Masculii prezintă niște pete albastre, uneori flancurile fiind brun închise. Pe partea ventrală șarpele de sticlă este colorat plumburiu închis, pileusul fiind colorat uniform sau vermiculat cu brun mai închis.

[NUME_REDACTAT] șarpele de sticlă este prezent atât în regiuni de câmpie cât și de munte, unde este mai abundent. Se întâlnește în biotopuri cu umiditate ridicată, fiind răspândit la lizierele pădurilor, în poieni, livezi. Se încălzește dimineața și seara, trăind în orificii de la baza arborilor, sub pietre, bușteni căzuți. Este activ de la începutul lunii martie, intrând în hibernare de la începutul lunii octombrie. De obicei poate fi întâlnit seara și dimineața sau după ploaie, în perioade cu umiditate ridicată. Este o specie ovovivipară, împerecherea având loc în luna mai, femela născând, în luna august, 5-6 pui.

Anguis fragilis este o specie rară în regiunea cercetată. Am identificat șerpi de sticlă într-o singură localitate, la Filiași, în pădurile din lunca Jiului. [NUME_REDACTAT] fragilis este mai larg răspândit în regiunile împădurite ale județului Dolj, faptul că l-am identificat într-o singură localitate explicându-se prin modul său de viață nocturn (Fuhn 1969).

Natrix natrix Linnaeus 1758

Șarpele de casă

Natrix natrix este o specie politipică, alcătuită din numeroase subspecii (Fuhn & Vancea 1961), în România fiind prezentă doar specia nominată Natrix natrix natix. Este răspândit într-un areal întins, fiind prezent în aproape toată Europa, în Asia și nordul Africii. Șarpele de casă este o specie prezentă departe în zonele reci ale Europei, motiv pentru care în România este considerată ca fiind o specie care a rezistat glaciațiunilor pe teritoriul țării (Stugren 1957, Fuhn & Vancea 1961).

Natrix natrix este o specie de dimensiuni medii care poate să ajungă la 1,5 m lungime. Rostralul este mai lat decât înalt, internazalele fiind trapezoidale, iar frontalul este mai lung decât lat. Dorsal solzii prezintă o carenă longitudinală. Masculii sunt mai zvelți în comparație cu femelele.

Coloritul dorsal este variabil, fondul evoluând de la cenușiu la brun sau negru. La nivelul acestuia sunt prezente pete negre de diferite mărimi. În zona occipitală se găsesc două pete de culoare galben-portocalii sau albicioase, simetrice încadrate atât cranial cât și caudal de două pete negre. Ventral coloritul este reprezentat de un fond negru pe care alternează pete albe, mai dezvoltate lateral. Juvenilii prezintă pe un fond cenușiu o alternanță de pete mai închise. Există și exemplare melanice sau exemplare uniform colorate (Fuhn & Vancea 1961).

Natrix natrix populează mai ales zonele limitrofe unor bazine acvatice permanente. Cu toate acestea, fiind o specie nepretențioasă, poate fi întâlnită și la distanțe mari de apă, de-a lungul lizierelor sau în interiorul pădurilor, în zone uscate, pe terenuri cultivate sau chiar în zonele de stâncării. Se găsește în locuri însorite cu vegetație bogată, relativ frecvent în regiunile locuite. Poate urca și în zona montană, în România fiind întâlnit până la altitudini de 1100 m (Fuhn & Vancea 1961), în Austria fiind semnalată până la 2000 m (Tiedemann et all 2001). Hibernarea are loc în intervalul octombrie-aprilie. Împerecherea se desfășoară în aprilie sau mai, iar depunerea pontei are loc în lunile iulie sau august.

Șarpele de casă este o specie larg răspândită în România, fiind prezentă în toate regiunile țării, atât în zonele de câmpie cât și cele înalte. Are o răspândire mare în Delta și [NUME_REDACTAT] și în lacurile din zona litoralului [NUME_REDACTAT].

Natrix natrix este o specie bine reprezentată în județul Dolj, fiind prezent atât în zona dealurilor din nordul județului, cât și în lunca Dunării. Numeroase exemplare pot fi observate în regiunile umede din lunca Dunării unde am observat chiar unele exemplare ucise de traficul auto. Totuși, șerpii de casă sunt prezenți și în zonele împădurite din nordul județului sau din lunca Jiului. [NUME_REDACTAT] am capturat un exemplar care se hrănise de puțină vreme. Prin mișcări de apăsare ale abdomenului am obligat șarpele să elimine conținutul stomacal. Astfel, am constatat că șarpele de casă consumase un exemplar de Pelobates fuscus.

Fig. 18. Răspândirea speciei Natrix natrix în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

Coluber caspius Gmelin 1789

Șarpele rău

Coluber caspius este o specie răspândită la nivelul unui areal euro-asiatic. [NUME_REDACTAT] se găsește în unele regiuni ale [NUME_REDACTAT], lipsind din sudul acesteia. Este prezent în zonele centrale ale peninsulei, urcând de-a lungul Dunării prin Serbia până în [NUME_REDACTAT], unde este semnalat în unele localități între Dunăre și Tisa (Dely 1978). Este întâlnită în zonele de la nord de [NUME_REDACTAT], fiind prezent și în [NUME_REDACTAT]. De asemenea se găsește în zonele ponto – caspice, până în regiunile de la nord – estul [NUME_REDACTAT]. Mai este prezent în insulele din [NUME_REDACTAT] și în [NUME_REDACTAT] până în bazinul Eufratului. Până nu demult era considerată o subspecie a speciei Coluber jugularis. [NUME_REDACTAT] este un imigrant postglaciar, aparținând valului eremic – turanic. Provine din stepele aralo – caspo – pontice, în România fiind situat la limita nordică a arealului, fiind răspândit în special în zonele de stepă din sudul țării.

Această specie de șarpe este de dimensiuni relativ mari care poate ajunge până la 2 m lungime, având coada lungă și subțire. Botul este rotunjit terminal, capul fiind de formă ovală (Fuhn 1969), distinct față de gât. Ochii sunt mari, iar nara este situată între două plăci. Solzii de pe partea dorsală sunt netezi, fără carenă, prezentând două găurele apicale. Scuturile ventrale sunt angulate pe laturi. Masculii sunt mai mari decât femelele, având de asemenea capul mai mare. Coluber caspius este colorat dorsal în cafeniu, brun cenușiu sau brun gălbui, fiecare solz prezentând o dungă deschisă, dispusă longitudinal. Pileusul este frecvent stropit cu negru. Ventral coloritul este uniform, galben deschis. Juvenilii sunt colorați închis, brun sau cenușiu, cu pete mai închise.

Șarpele rău se găsește în zonele de uscat cu temperaturi ridicate, fiind xerofilă și termofilă (Fuhn & Vancea 1961). Populează regiunile de silvostepă, putând fi întâlnit de obicei la liziera pădurilor. Mai este prezent în zone de stâncării, cu condiția ca aceasta să prezinte vegetație arborescentă sau în zonele cu sol de loes. Este carnivor, și, datorită dimensiunii, pot să consume mamifere mici, în special rozătoare. [NUME_REDACTAT]. 19. Răspândirea speciei Coluber caspius în județul Dolj

(foto: www.herp.it)

speciile de șerpi din [NUME_REDACTAT] caspius este cel mai rapid, fiind capabil să urce pe vegetație arboricolă sau arbustivă și pe stânci. Dacă este prins se comportă agresiv. Reproducerea are loc la finele lunii mai, iar depunerea pontei în iunie sau iulie.

La noi în România acest șarpe este prezent exclusiv în sudul țării, în special în Dobrogea. A mai fost întâlnit în sud – estul [NUME_REDACTAT], în zona Bucureștilor, fiind identificat și în sudul Moldovei, în zona Galați. Apare în zona [NUME_REDACTAT], urcând până la [NUME_REDACTAT].

Coluber caspius este semnalat în premieră în fauna județului Dolj. Anterior a fost semnalat, cel mai aproape de regiunea studiată, numai în județul Mehedinți (Fuhn & Vancea 1961). Specia este rară în județul Dolj, noi întâlnind două exemplare pe dealurile de la Filiași. Pe bază zoogeografică se poate presupune că, Coluber caspius este mai larg răspândit în județ, fiind probabil prezent cel puțin și în regiunea deluroasă din nord – vestul județului, regiune aflată în legătură cu arealul speciei din Mehedinți, prezentând habitate favorabile speciei. Coluber caspius nu a fost identificat anterior în Dolj ca urmare a dificultății de a fi observat, fiind un șarpe foarte rapid (Fuhn 1969). Astfel, cum a fost demonstrat anterior la populațiile de Ablepharus kitaibelii din Serbia, în multe cazuri petele albe din arealului unei specii nu indică lipsa speciei din zonă, ci absența unor studii aprofundate (Tomovic et al 2001). Șarpele rău preferă habitatele xerofile, acoperite cu arbuști și cu vegetație ierboasă.

=== Materiale ===

2. Materiale și metode

Studiul nostru a fost realizat în perioada anilor 20042005. În cazul cartării herpetofaunei zonei județului Dolj am folosit metoda transectelor (Cogălniceanu 1997), efectuând deplasări pe teren în marea majoritate a localităților județului Dolj. Investigațiile au fost efectuate primăvara, când cele mai multe specii de Amfibieni se află la reproducere, fiind astfel mai ușor de întâlnit. După determinare, animalele au fost eliberate în habitatele lor, diminuând astfel la maxim impactul activității noastre asupra acestora. Pentru fiecare specie determinată în regiune am întocmit o listă cu localitățile unde a fost întâlnită, rezultând astfel o listă finală, cu noile localități identificate, pentru fiecare localitate din teritoriu identificând mai multe specii ale herpetofaunei.

Amfibienii au fost capturați folosind metode diferite, în funcție de biotopul pe care îl populau în momentul capturării. Amfibienii acvatici au fost capturați cu ajutorul unor plase. În habitatele de dimensiuni reduse, canale sau bălți am folosit o plasă montată pe o tijă metalică telescopică, lungă de 2 m, care are avantajul că permite capturarea animalelor direct de pe mal. În habitatele de dimensiuni mai mari Amfibienii au fost capturați prin dragare, folosind o dragă limnologică cu ramă metalică, investigându-se o porțiune mare a bazinului respectiv. De asemenea prin aceleași metode au fost capturate și larve care au avut un rol important în stabilirea arealului speciilor. Speciile terestre au fost capturate direct cu mâna de la nivelul habitatelor populate. Pe lângă capturarea și determinarea adulților sau a larvelor important în studiul nostru a fost și identificarea și determinarea apartenenței pontelor la specii.

Reptilele au fost capturate de cele mai multe ori cu mâna, sau în cazul șopârlelor cu bățul sau lațul herpetologic (Fuhn 1969). Șerpii neveninoși au fost capturați direct cu mâna, cele două specii ale genului Natrix nemușcând nici o dată, nici chiar atunci când sunt capturate.

Pe lângă capturarea și determinarea anumitor exemplare, o mare importanță în stabilirea arealului speciilor de Amfibieni și Reptile din regiunea județului Dolj a avut-o determinarea exemplarelor ucise fie de traficul auto fie de localnici. Victime ale traficului auto cad primăvara în perioada de reproducere toate speciile de amfibieni, și în special cele două specii ale genului Bufo, care sunt mai expuse și în afara perioadei de pontă. De asemenea speciile de șerpi frecvent victime ale traficului auto.

După determinare, exemplarele capturate au fost eliberate, unele fiind în prealabil fotografiate, exemplarele identificate ucise a căror stare permitea conservarea lor au fost colectate acestea în prezent aflându-se în colecția herpetologică a Catedrei de Biologie, a Universității din Oradea.

=== p.69-70 – Anexa ===

Anexa nr. 1 Lista localităților cu speciile de Amfibieni și Reptile identificate în regiunea cercetată de noi

(Ss=Salamandra salamandra, Tv=Triturus vulgaris, Tc=Tr. cristaus, Td=Tr. dobrogicus, Ta=Tr. alpestris, Bb=Bombina bombina, Bv=B. variegata, BX=B. bombina x B. variegata, Pf=Pelobates fuscus, Bf.b=Bufo bufo, Bf.v=B. viridis, Ha=Hyla arborea, Rr=Rana ridibunda, Re=R. esculenta, Rd=R. dalmatina, Rt=R. temporaria, La=Lacerta agilis, Lv=L. viridis, Pm=Podarcis muralis, Af=Anguis fragilis, Nn=Natrix natrix, Nt=N. tessellata, El=Elaphe longissima, Ca=Coronella austriaca, Vb=Vipera berus)

X – localități noi pentru herpetofauna României

S – localități în care era semnalată o anumită specie, regăsită și de noi

∑(S) – suma acestor localități

=== 04. Rezultate ===

4. Rezultate și [NUME_REDACTAT] urma studiului nostru am stabilit compoziția și răspândirea geografică a herpetofaunei regiunii de nord – vest a județului Sălaj. În zona cercetată am întâlnit 15 specii aparținând herpetofaunei. Dintre acestea, 10 specii aparțin [NUME_REDACTAT], iar 5 specii fac parte din [NUME_REDACTAT]. Alături de cele 15 specii, în regiune sunt prezenți hibrizi naturali între două specii de Amfibieni.

Speciile de Amfibieni identificate în regiunea cercetată sunt: Salamandra salamandra, Triturus vulgaris, Triturus cristatus, Bombina bombina, Bombina variegata, Pelobates fuscus, Bufo bufo, Bufo viridis, Hyla arborea, Rana ridibunda și Rana dalmatina. În regiunea de nord – vest a județului Sălaj sunt prezențe populații hibride în cele două specii europene ale genului Bombina (Bombina bombina și Bombina variegata). Cele 5 specii de Reptile prezente în regiunea investigată sunt: Lacerta agilis, Lacerta viridis, Zootoca vivipara, Natrix natrix și Coronella austriaca.

Analizând prezența celor 15 specii și a hibrizilor dintre două specii de Amfibieni în cele 34 de localități investigate, se poate constata că am identificat un număr de 261 de localități de răspândire ale herpetofaunei. Dintre acestea un număr de 204 sunt localități noi pentru herpetofauna României (tabelul nr. 1). Pentru a stabili statutul localităților identificate de noi (localități noi, localități unde specia era citată antrior, fiind regăsită sau nu de noi) am folosit ca reper cel mai recent articol referitor la distribuția geografică a herpetofaunei Transilvaniei (Ghira et al 2002).

Dintre cele 10 specii de Amfibieni identificate în regiunea cercetată, una a fost întâlnită în premieră, nemaifiind semnalată anterior activității noastre nici o dată în zona de nord – vest a județului Sălaj. Este vorba despre tritonul comun, Triturus vulgaris, o specie de tritoni larg răspândită în România (Cogălniceanu et al 2000), fapt de natură să sublinieze precaritatea informațiilor anterioare referitoare la herpetofauna zonei cercetate. Din cadrul [NUME_REDACTAT], hibrizii dintre Bombina bombina și Bombina variegata sunt de asemenea identificați în premieră în regiune, prezența lor reprezentând o noutate și la nivelul județului.

[NUME_REDACTAT] două specii din cele întâlnite de noi nu au mai fost observate anterior în această parte a țării. Este vorba despre Zootoca vivipara din cadrul Lacertilienilor și despre Coronella austriaca din grupul Ofidienilor. Dintre cele două specii, Zootoca vivipara este identificată pentru prima dată nu doar în herpetofauna regiunii cercetate, ci este identificată în premieră în județul Sălaj.

[NUME_REDACTAT] – Linnaeus 1758

[NUME_REDACTAT] – Dumeril 1806

[NUME_REDACTAT] cu corpul alungit, cu aspect lacertiliform. Prezintă două perechi de membre, ocazional numai cea anterioară, coada existând și la adult. Coastele sunt prezente, cavitatea timpanică și timpanul lipsesc, fecundația fiind în general internă. Este un ordin aproape în întregime holarctic, în România fiind reprezentat numai printr-o singură familie, [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] – Gray 1825

Prezintă în stadiul de adult numai plămâni, vertebrele sunt opistocelice, pleoapele fiind mobile. Această familie este reprezentată în herpetofauna României prin două genuri: [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Ambele genuri sunt reprezentate în regiunea de nord – vest a județului [NUME_REDACTAT] Salamandra – Laurentus 1768

Cuprinde specii terestre, ovovivipare, cu coada subcilindrică sau slab turtită, parotoidele fiind puternic dezvoltate, dinții palatini dispuși în două șiruri longitudinale îndoite în formă de S. Are o răspândire vest palearctică, fiind prezentă în Europa și în zona [NUME_REDACTAT]. Cuprinde două specii actuale: Salamandra salamandra și Salamandra atra. [NUME_REDACTAT], este prezentă o singură specie: Salamandra salamandra, răspândită și în regiunea cercetată.

Salamandra salamandra – Linnaeus 1758

Salamâzdră de uscat

Salamandra salamandra este o specie de talie mare. Are capul turtit dorso ventral, coada fiind rotunjită, ca urmare a faptului că nu o folosește la înot. În regiunea occipitală sunt prezente două glande veninoase bine dezvoltate (Fuhn 1960). Membrele sunt puternice, salamandrele deplasându-se printr-un mers lent.

Coloritul acestei specii este foarte caracteristic. Prezintă un fond cromatic negru lucios, metalizat. La nivelul acestui fond cromatic sunt prezente pete galbene de diferite mărimi, dispuse dezordonat, aflate într-un contrast evident cu fondul cromatic. Ventral coloritul este negru uniform.

Salamandra este o specie legată de zonele împădurite, fiind răspândită în regiunile sudice și centrale ale Europei (Veith 1997). [NUME_REDACTAT] este considerată ca fiind bine reprezentată la nivelul zonelor cu altitudini mai mari de 200 m (Cogălniceanu et al 2000). Este o specie terestră, care nu înoată nici o dată; dacă ajunge în apă în mod accidental se poate chiar îneca (Fuhn 1969). Populează de obicei zonele cele mai umede din interiorul pădurilor, situate în vecinătatea unor văi sau cursuri de apă. Larvele sunt depuse în diferite tipuri de ape, de multe ori chiar și în pâraie și torenți.

În regiunea de nord – vest a județului Sălaj, Salamandra salamandra este o specie relativ bine reprezentată. Am identificat salamandre exclusiv în regiunile deluroase împădurite. Această specie lipsește complet din zonele depresionare, inclusiv din cele împădurite, lipsind de asemenea de la nivelul dealurilor defrișate. Apare numai la altitudini mai ridicate de 200 de m, ajungând la nivelul [NUME_REDACTAT] până la peste 500 m altitudine. În regiunea Oașului din nordul județului Satu – Mare, salamandrele coboară chiar până la 180 m altitudine (Covaciu – Marcov et al 2004), dar în regiunea cercetată nu am identificat-o nici o dată atât de jos. Acest fapt se datorează probabil absenței habitatelor favorabile la altitudini reduse, în regiunea cercetată, datorită unui climat mai uscat și mai cald decât în Oaș (Stoenenscu et al 1966).

Nu am identificat foarte multe salamandre în zona cercetată. Nici la nivelul [NUME_REDACTAT], care este în mare parte acoperită de păduri nu sunt prezente foarte multe exemplare. Acest fapt se datorează cel mai probabil aspectului măgurii. Astfel, aceasta este extrem de abruptă, având versanți cu înclinație mare. Acest fapt împiedecă existența unor acumulări de apă care să servească ca mediu de dezvoltare pentru larve. Nici apele curgătoare nu sunt mai favorabile speciei, datoră marii înclinații a versanților și a suprafeței reduse a măgurii în ansamblu, pâraiele având debit redus cu excepția perioadelor ploioase. În multe cazuri, cursurile de apă de la nivelul Măgurii sunt chiar temporare, secând în scurt timp după terminarea ploilor. Astfel, în rarele izvoare permanente sau zone de băltire de la nivelul măgurii se întâlnesc numeroase larve de Salamandra salamandra, care în zonele limitrofe localităților sunt distruse de păsările domestice (rațe și gâște).

În multe sectoare ale regiunilor deluroase salamandrele au dispărut ca urmare a defrișărilor masive care le-au distrus habitatele. În context, deși am întâlnit salamandre în 5 localități ale zonei studiate, specia este vulnerabilă în regiunea de nord – vest a județului Sălaj, datorită activităților antropice, care se adaugă rarității habitatelor de reproducere potrivite.

[NUME_REDACTAT] – Rafinesque 1815

Cuprinde specii acvatice în perioada de reproducere, ulterior majoritatea fiind terestre, având coada comprimată lateral, tegumentul neted sau rugos. Masculii unor specii ale genului posedă în perioada de pontă creste tegumentare dorsale. Limba este discoidală, ovalară sau ovală, dinții vomerieni fiind dispuși în două serii longitudinale, paralele, convergente anterior în formă de V întors. [NUME_REDACTAT] este holarctic, cuprinzând 10 specii, 7 dintre acestea fiind exclusiv europene. [NUME_REDACTAT] sunt prezente 5 specii: Triturus alpestris, Triturus montandonii, Triturus cristatus, Triturus dobrogicus și Triturus vulgaris. Dintre cele cinci specii ale genului, în regiunea de nord – vest a județului Sălaj sunt prezente numai două, anume: Triturus vulgaris și Triturus cristatus.

Triturus vulgaris – Linnaeus 1758

Salamâzdră mică

Triturus vulgaris este o specie de tritoni de talie mică, atângând maxim 10 cm lungime (Cogălniceanu et al 2000). Prezintă un dimorfism sexual evident. Astfel, masculul are o creastă dorsală foarte bine dezvoltată, neântreruptă în dreptul cloacei, continuată cu creasta caudală. Femela nu prezintă creastă dorsală. La mascul cloaca este foarte voluminoasă, și proeminentă în perioada de reproducere.

Coloritul acestei specii este foarte variabil. Latero – dorsal fondul cromatic variază de la gălbui la brun cenușiu, în general stopit cu pete mari negre neregulate. Acestea sunt mai frecvente la mascul, la femelă lipsind de multe ori cu totul. Partea inferioară a crestei caudale a mascului prezintă o alternanță de pete albăstrui și gălbui. Ventral este prezent un fond cromatic deschis, gălbui sau maroniu deschis cu pete neregulate de diferite mărimi, similare pe abdomen și pe gușă. În general, pe partea mediană a abdomenului este prezentă o dungă portocalie contrastantă cu fondul, având o lățime variabilă.

Salamâzdra mică este o specie comună într-o mare parte a Europei, fiind absent doar din vestul extrem al continentului (Kuzmin & Zuiderwuk 1997). Prezintă numeroase subspecii, cele mai multe fiind răspândite spre limita sudică a arealului. O singură subspecie este izolată în interiorul arealului subspeciei nominate, anume Triturus vulgaris ampelensis (Fuhn 1951). Această subspecie este răspândită doar în [NUME_REDACTAT], în vreme ce în restul României apare Triturus vulgaris vulgaris. Cele două specii diferă aproape exclusiv prin caracterele sexuale secundare ale masculului (Raxworthy 1990).

Este o specie euritopă, fiind prezentă în România de la câmpie până la 1500 m altitudine (Cogălniceanu et al 2000). Primăvara se află la reproducere, populând diferite tipuri de habitate acvatice, în general de dimensiuni reduse (Halley et al 1996).

Triturus vulgaris este o specie bine reprezentată în regiunea de nord – vest a județului Sălaj. Este prezent atât în regiunile deluroase, întâlnindu-se inclusiv la nivelul [NUME_REDACTAT], dar populează și zonele depresionare, noi întâlnind-l atât la nivelul depresiuni Barcăului cât și a Crasnei. Triturus vulgaris se reproduce în aproape toate tipurile de habitate acvatice stagnante prezente în regiunea cercetată. În depresiuni este prezent în diferite tipuri de bălți sau canale, dar în zonele deluroase, și în special la nivelul [NUME_REDACTAT], apare și în bălți de dimensiuni reduse. Aproape întotdeauna se reproduce în aceleași habitate ca și Triturus cristatus, fiind singur doar în bălțile de dimensiuni foarte reduse.

Exemplarele întâlnite de noi par a fi intemediare morfologic între cele două subspecii de Triturus vulgaris care sunt prezente în România. Zona de intergradă dintre cele două subspecii este foarte largă, fapt semnalat anterior (Rafinski et al 2001). Zona studiată se situează din punct de vedere geografic la limita dintre arealele celor două subspecii. De altfel, populații intermediare au fost semnalate și mai departe spre nord față de zona cercetată, până în depresiunea Baia – Mare (Micluță 1970).

Triturus cristatus – Laurentus 1768

Salamâzdră cu creastă

Este cea mai mare specie de tritoni din România, putând să ajungă până la 15 cm lungime (Cogălniceanu et al 2000). Are aspect masiv, puternic, capul fiind lățit, gura mare. Membrele sunt puternice, lungi și groase. Tegumentul este rugos. La fel ca și în cazul speciei precedente, este evident dimorfismul sexual. Astfel, masculul prezintă o creastă dorsală bine dezvolată. Dar, spre deosebire de Triturus vulgaris creasta dorsală este întreruptă la nivelul cloacei, fiind astfel separată de creasta caudală. De asemenea, creasta dorsală a acestei specii este mai puternic vălurită. Sunt prezente și creste caudale. Femela nu prezintă creastă dorsală, având cloaca mult mai puțin proeminentă decât cea a masculului.

Coloritul dorsal este reprezentat de nuanțe închise, variind între negru și brun închis, uneori fiind vizibilă o marmorație. La nivelul acestui fond cromatic sunt prezente numeroase puncte albe, extrem de mici (ca niște vârfuri de ac), mai numeroase pe flancuri. Masculii prezintă pe părțile laterale ale cozii o dungă alb – albăstruie. Coloritul părții ventrale diferă evident între abdomen și gușă. La nivelul abdomenului este prezent un fond cromatic galben, galben – deschis. La nivelul acestui fond cromatic sunt prezente pete negre, de dimensiuni mici, neunite între ele, predominând evident pigmentul galben. La nivelul gușii se află un fond negru, la nivelul căruia apar pete galbene și puncte albe mai puține.

La fel ca și Triturus vulgaris și salamâzdra cu creastă este acvatică primăvara, în perioada de reproducere, ulterior fiind terestră. Populează habitate asemănătoare cu cele folosite de specia precedentă, dar mai mari decât acestea, datorită taliei mai mari. Evită habitatele în care există pești (Swan & Oldham 1993), fiind preponderent bentonic (Dolmen & Koksvik 1983). [NUME_REDACTAT] este prezent în regiuni deluroase și montante, prezentând afinitate făță de climatul acestora (Fuhn 1953), situație generală la limita sudică a arealului (Arntzen & Borkin 1997). [NUME_REDACTAT] centrală este înlocuit la câmpie de o specie vicariantă, Triturus dobrogicus (Arntzen et al 1997).

În regiunea cercetată, Triturus cristatus este o specie comună, fiind larg răspândit atât în regiunile depresionare joase, cât și la nivelul zonelor deluroase. Salamânzdra cu creastă este prezentă în cele mai multe localități din nord – vestul județului Sălaj. În general este prezent în habitate de dimensiuni mari, cu vegetație bogată. Cele mai numeroase populații se află în zona depresionară unde se sunt localizate habitatele cele mai favorabile. În multe localități, tritonii cu creastă se reproduc în canalele și șanțurile de pe marginea drumurilor. Totuși, la nivelul [NUME_REDACTAT] specia este mai rară, ca urmare probabil a rarității habitatelor de pontă din zonă. [NUME_REDACTAT] spre exemplu, tritonii cu creastă se reproduc la nivelul unor băltoace temporare de pe marginea unui drum de pământ, alături de Triturus vulgaris. Respectivele bălți au un diametru de mai puțin de 1 m², și o adâncime de maxim 30 de cm.

În regiunea cercetată nu am întâlnit populații de Triturus dobrogicus, specie asemănătoare morfologic, dar prezentă la câmpie. Cele două specii erau considerate în trecut doar subspecii ale aceleiași specii, abia recent fiind ridicate la rangul de specii valide. Totuși, am identificat unele exemplare de Triturus cristatus care prezentau și anumite caractere de Triturus dobrogicus. Este vorba fie de caractere morfologice (membre mai scurte și subțiri, talie mai zveltă), fie de caractere cromatice (predominarea pigmentului negru pe abdomen. Populații cu caractere ale celeilalte specii au fost semnalate anterior în diferite puncte ale arealului speciei (Stugren & Popovici 1960, Wallis & Arntzen 1989). În zona studiată, astfel de exemplare apar mai frecvent în lunca Crasnei, zonă apropiată de câmpia din județul Satu – Mare unde este prezentă specia Triturus dobrogicus (Covaciu – Marcov et al 2004).

[NUME_REDACTAT] – Dumeril 1801 (Salientia – Laurentus 1768)

[NUME_REDACTAT] care au corpul îndesat, scurt, capul fiind continuat direct cu trunchiul. Frontalele sunt fuzionate cu parietalele. Adulții nu prezintă coadă, membrele posterioare sunt conformate pentru salt. Ordinul este reprezentat în fauna herpetologică a României prin Familiile: Discoglossidae, Pelobatidae, Bufonidae, Hylidae, Ranidae, toate cinci prezente și în zona cercetată.

[NUME_REDACTAT] – Gunter 1859

Prezintă centura scapulară de tip arcifer, maxilarul fiind prevăzut cu dinți. Vertebrele sunt opistocelice, cele anterioare prezentând coaste de dimensiuni reduse. Larva prezintă spiraculum median. [NUME_REDACTAT] este reprezentată în herpetofauna României și a zonei studiate printr-un singur gen, genul Bombina.

[NUME_REDACTAT] – Oken 1816

Este un gen cu răspândire paelarctică, arealul originar fiind scindat de glaciațiunea siberiană, astfel că acum cuprinde specii cu areal vest palearctic (Bombina bombina și Bombina variegata) și specii cu areal est palearctic (Bombina orientalis și Bombina maxima). Speciile genului Bombina prezintă pupila rotundă, cordiformă sau triunghiulară, centura scapulară fiind arciferă, apofizele transverse ale vertebrei sacrale foarte dilatate. Limba este circulară și aderentă, timpanul lipsește. Genul cuprinde 4 specii, două europene, prezente și în fauna României și a nord – vestului Sălajului, Bombina bombina și Bombina variegata, specii care dau hibrizi viabili pretutindeni de-a lungul liniei de contact.

Bombina bombina – Linnaeus 1761

Izvoraș cu burta roșie

Este o specie de Anure de dimensiuni medii. Are corpul zvelt, cu membrele posterioare relativ scurte. Capul este alungit, pupila fiind triunghiulară. Tegumentul acestei specii este foarte rugos, prezentând o serie de glande care secretă venin.

Coloritul dorsal este reprezentat de un fond închis, negricios. La nivelul acestui fond cromatic se află o serie de tuberculi mai închiși, dispuși regulat. Ocazional apar exemplare colorate complet în verde la nivelul părții dorsale. Ventral coloritul de fond este negru închis cu puncte albe mici (Fuhn 1960). La nivelul acestui fond cromatic apar insule de pigment portocaliu intens, sau chiar roșu, separate prin zone ocupate de pigmentul negru. Vârfurile degetelor sunt tot negre.

Bombina bombina este o specie caracteristică zonelor de câmpie ale Europei centrale și estice (Arntzen 1978). Cu toate că în general preferă zonele joase, poate urca și la altitudini mai mari, cel mai sus fiind întâlnită la 600 de m (Madej 1964). [NUME_REDACTAT] este larg răspândită în sectoarele de câmpie, atât de la est cât și de la vest de [NUME_REDACTAT] (Fuhn 1960, Cogălniceanu et al 2000). Totuși, poate să ajungă și la 400 de m altitudine, pătrunzând în [NUME_REDACTAT]. Este comună și în Câmpia de Vest, în vestul României ajungând însă numai până la 200 m altitudine ([NUME_REDACTAT] et al 2000, 2002, 2003 a, b, c).

Populează în primul rând habitale acvatice de dimensiuni mari, cu multă vegetație (Madej 1978). Se reproduce la începutul primăverii, mascul prezentând un sac vocal de mari dimensiuni, având astfel o voce foarte puternică.

În regiunea cercetată Bombina bombina este o specie comună, noi întâlnind-o în 17 localități. Dar, în ciuda numărului ridicat de localități unde este prezent, izvorașul cu burtă roșie nu este răspândit pe întregul teritoriu analizat, fiind distribuit la nivelul unui areal disjunct. Astfel, Bombina bombina populează pe de o parte [NUME_REDACTAT], iar pe de altă parte [NUME_REDACTAT]. Specia lipsește de la nivelul [NUME_REDACTAT], o zonă înaltă interpusă între bazinele hidrografice ale Crasnei și Bărcăului, precum și de la nivelul dealurilor.

La nivelul [NUME_REDACTAT] specia este înlocuită de Bombina variegata. Astfel, cele două grupe de populații de izvoraș cu burtă roșie nu comunică între ele pe teritoriul județului Sălaj, dar populațiile de la nivelul luncii Crasnei sunt în legătură cu cele din [NUME_REDACTAT] din județul Satu – Mare, iar cele din [NUME_REDACTAT] sunt în legătură cu cele din județul Bihor. Teritoriul ocupat de specie la nivelul [NUME_REDACTAT] se împarte în două în dreptul localității Sărmășag. O parte din populații sunt răspândite de-a lungul Crasnei, ajungând până în amonte de [NUME_REDACTAT]. Specia nu poate avansa în continuare în amonte de-a lungul Crasnei ca urmare a faptului că între [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] există o zonă cu aspect de defileu, unde dealurile sunt foarte apropiate, fapt incompatibil acestei specii. Un alt segment de areal se desfășoară de-a lungul râului Zalău, noi identificând izvorași cu burtă roșie până la limita regiunii cercetate, în zona localității Bocșa.

În regiunea cercetată izvorașul cu burtă roșie este răspândit la altitudini de aproximativ 200 de metri. Specia populează exclusiv sectoarele cu relief plan, situate în imediata vecinătate a cursurilor de apă, pătrunzând de-a lungul acestora adânc în zona dealurilor. O situație asemănătoare se înregistrează și în zona Marghita din județul Bihor, unde specia înaintează mult de-a lungul văilor dintre dealuri (Covaciu – Marcov et al 2002).

Bombina bombina populează predilect habitate de dimensiuni mari. Cele mai numeroase populații sunt prezente în zonele de băltire din lunca Crasnei. Numeroase populații sunt localizate în șanturile de pe marginea drumurilor sau a căilor ferate, dar și în canalele care separă culturile agricole.

Bombina variegata – Linnaeus 1758

Izvoraș cu burta galbenă

Este o specie asemănătoare cu congenera sa. Spre deosebire de Bombina bombina are talia puțin mai mare, având aspectul general mai masiv. Are picioarele mai lungi și mai groase. Tegumentul este de asemenea mai gros (Czopkowa & Czopek 1955), ca o adaptare la o viață mai terestră, fiind în același timp mult mai rugos, negii fiind mai ascuțiți și înconjurați de o coroană de spini secundari (Fuhn 1960). În context și veninul seceretat este mai puternic decât în cazul speciei precedente.

Coloritul dorsal este reprezentat de un fond cromatic cenușiu – maroniu. Și această specie poate prezenta tuberculi colorați mai închis decât fondul dorsal, dar spre deosebire de Bombina bombina aceștea sunt dispuși dezordonat. Ventral coloritul este reprezentat de un fond galben deschis. La nivelul acestui fond sunt prezente insule de pigment negru, de dimensiuni reduse, separate între ele prin galben. La această specie, la nivelul părții ventrale predomină pigmentul galben, vârfurile degetelor fiind, de asemenea, colorate în galben.

Bombina variegata este o specie răspândită la nivelul Europei centrale și vestice. Izvorașul cu burtă galbenă este atașat de zonele deluroase și montane. În vestul României coboară numai până la 140 m (Covaciu – Marcov et al 2000), cea ce este totuși foarte jos comparativ cu [NUME_REDACTAT] unde la 400 m se află încă izvorași cu burtă roșie (Ghira & Mara 2000). Populează habitate acvatice de dimensiuni reduse în comparație cu precedenta. Este mai termofilă decât congenera sa, preferând zonele cele mai calde ale bălților populate (Barandun & Rayer 1997). Este mai terestră decât Bombina bombina. Masculul nu prezintă sac vocal, având o voce slabă. Se poate reproduce de mai multe ori pe parcursul sezonului cald.

În regiunea de nord – vest a județului [NUME_REDACTAT] variegata este o specie comună, larg răspândită. Populează însă exclusiv zona deluroasă, lipsind atât din [NUME_REDACTAT] cât și din cea a Crasnei. Este prezentă la nivelul [NUME_REDACTAT], Vulturului, la nivelul Măgurii cât și a [NUME_REDACTAT]. Deși numărul de localități în care am identificat cele două specii ale genului Bombina este foarte apropiat, arealul izvorașului cu burtă galbenă este mai mare. Acest fapt se datorează întinderii mai mari a zonei de deal în detrimentul depresiunilor la nivelul regiunii analizate.

Izvorașul cu burtă galbenă este prezent în aproape toate tipurile de habitate acvatice prezente în sectorul deluros al regiunii cercetate. Am identificat numeroase exemplare la nivelul văuilor, pâraielor și torenților care drenează versanții dealurilor. Un habitat caracteristic speciei este reprezentat de băltoacele temporare de la lizierele, din interiorul pădurilor sau de pe marginea drumurilor. Nu am identificat această specie în habitate de dimensiuni mari.

Bombina variegata este o specie rezistentă, fiind una din puținele specii de Amfibieni care poate fi întâlnită inclusiv în regiunile defrișate și degradate în urma suprapășunatului. Astfel, această specie nu este vulnerabilă în zona cercetată.

Bombina bombina X Bombina variegata

Izvorași sau buhai de baltă

Hibrizii naturali dintre Bombina bombina și Bombina variegata sunt cunoscuți de multă vreme (Heron – Royer 1891). Populații hibride au fost înregistrate în toate zonele în care arealul celor două specii ajunge în contact (Szymura 1993). Lungimea zonei de hibridare este foarte mare, ca urmare a faptului că arealele celor două specii vin în contact pe suprafețe întinse la nivelul Europei centrale.

Cele două specii ale genului Bombina nu sunt izolate reproductiv, contrazicând astfel într-o mare măsură definiția clasică a speciei, stabilită pe baza izolării reproductive. Acest fapt este posibil datorită evoluției în trecut a celor două specii, care au hibridat de mai multe ori pe parcursul perioadelor glaciare, când arealele lor s-au modificat sub influența modificărilor climatice (Maxon & Szymura 1979). Ca urmare a importanței deosebite pe care o prezintă hibrizii și a intinderii deosebite a populațiilor hibride, zona de hibridare dintre Bombina bombina și Bombina variegata a fost intens studiată la nivel european (Gollmann et al 1984, Szymura 1988, Szymura & Barton 1991).

Analiza populațiilor hibride se face pe baza unor grile standardizate care conțin caracterele celor două specii, permițând astfel compararea rezultatelor din diferite regiuni, toți autorii europeni lucrând cu aceleași metode (Gollmann et al 1984, Szymura 1988, Szymura & Barton 1991, Stugren 1980). Aceste grile cuprind caracterele de determinare ale celor două specii, notând modul de exprimare al fiecărui caracter, dacă acesta se exprimă la ca Bombina bombina sau ca la Bombina variegata.

Fenontipic hibrizii sunt intemediari între cele două specii parentale, prezentând caracterele acestora în diferite proporții. Altitudinea la care se află populațiile hibride diferă între diferitele sectoare ale zonei de hibridare. În nord – vestul României hibrizii sunt situați la altitudini cuprinse înte 150 și 250 de m (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2004).

În regiunea cercetată am identificat numeroase populații hibride între Bombina bombina și Bombina variegata. Numărul mare al acestora se datorează lungimii mari a zonei de contact dintre arealul celor două specii în partea de nord – vest a județului Sălaj. Această lungime este un rezultat al mozaicării reliefului alcătuit din regiuni înalte populate de Bombina variegata și zone depresionare joase, populate de Bombina bombina.

În regiunea de nord – vest a județului Sălaj există două grupuri de populați hibride. Un grup este alcătuit de populațiile de Bombina bombina din câmpia barcăului și cele de Bombina variegata de pe dealuri, iar celălalt grup este format de populațiile de Bombina bombina din lunca Crasnei și cele de Bombina variegata de pe dealuri. Am identificat mai multe populații hibride în bazinul hidrografic al Crasnei datorită lățimii mai mari pe care zona de câmpie o înregistrează în acea zonă. În ciuda acestei dualități, zona de hibridare este relativ asemănătoare în cele două zone. Astfel, populațiile hibride sunt situate la limita dintre dealuri și zonele depresionare, corespunzând limitei superioare a reliefului plan. În regiunea studiată hibrizii dintre Bombina bombina și Bombina variegata sunt situați la altitudini de aproximativ 250 m.

Habitatele populațiilor hibride diferă foarte mult între ele. Astfel, am indentificat populații hibride în habitate de dimensiuni mari, care se aseamănă cu cele populate în mod normal de Bombina bombina, cât și în habitate temporare corespunzătoare cerințelor ecologice ale izvorașului cu burtă galbenă. În habitatele de mari dimensiuni sunt prezenți hibrizi apropiați de Bombina bombina, iar în habitatele de dimensiuni reduse am întâlnit hibrizi apropiați de Bombina variegata. În regiunea studiată hibrizii apar de cele mai multe ori în populații mixte, alături de indivizi la care predomină caracterele uneia dintre specile parentale. Mult mai rar am identificat populații exclusiv hibride. Astfel, se pare în regiunea de nord – vest a județului Sălaj se află o zonă de hibridare de tip mozaic (Szymura 1993).

În afara populațiilor hibride, am indentificat cazuri în care indivizi ai unor populații care aparțineau în mod clar uneia dintre specii, prezentau totuși și caractere ale celeilalte specii. Astfel de situați am întâlnit și la populații aflate departe de regiunea de hibridare. Situații similare au fost semnalate anterior în județul Bihor (Covaciu – Marciv etr al 2002, 2003), sau în Rusia (Stugren 1980). Chiar și populațiile de Bombina variegata din [NUME_REDACTAT] exprimă unele caractere ca izvorașul cu burtă roșie (Ghira & Mara 2000).

[NUME_REDACTAT] – Boulounger 1882

Prezintă centura scapulară de tip arcifer. Vertebrele sunt procelice, fără coaste, apofizele transverse ale vertebrei sacrale fiind foarte lățite. Familia, cu răspândire holarctică, este reprezentată în fauna României printr-un singur gen, genul Pelobates.

[NUME_REDACTAT] – Wagler 1830

[NUME_REDACTAT] cuprinde specii nocturne, săpătoare, cu pupilă verticală. Limba este circulară liberă posterior, dinții vomerieni fiind dispuși în serii scurte transversale, așezate între coane. Apofizele transverse ale vertebrei sacrale sunt foarte dilatate. Tuberculul metatarsal intern este mare, turtit, cu marginea tăioasă. Genul cuprinde patru specii, două prezente în România: Pelobates fuscus și Pelobates syriacus, ultima fiind răspândită exclusiv în sudul extrem al țării (Cogălniceanu et al 2000).

Pelobates fuscus – Laurentus 1768

Broască de pământ brună

Este o specie de dimensiuni medii, cu aspect îndesat, masiv (Fuhn 1960). Capul broaștei de pământ bună este masiv, având fruntea extrem de bombată. Ochii sunt deosebit de proeminenți având pupila cu aspectul unei despicături orientată vertical. Membrele acestei broaște sunt scurte și groase. Masculul prezintă la nivelul brațului o glandă voluminoasă. La nivelul metatarsului se află o formațiune săpătoare, foarte puternică, dezvoltată pe seama tuberculului metatarsal intern.

Coloritul broaștei de pământ brune este foarte variabil. Dorsal este prezent un mozaic de diferite nuanțe de maro sau gri cu diferite tente, unori înlocuite de pete cafenii sau gălbui închise. La nivelul acestui fond cromatic sunt prezente pete roșii de diferite mărimi, răspândite aleator. Partea ventrală a acestei broaște prezintă un colorit mult mai șters, alcătuit de diferite nuanțe de gălbui murdar sau albicios.

Pelobates fuscus este o broască săpătoare. Astfel, această specie își petrece cea mai mare parte a timpului îngropată adânc în sol, fiind activă numai noaptea (Funh 1969). Acest comportament explică dificultatea de a întâlni pe teren broaștele săpătoare, care sunt active numai după orele 22. Specia se reproduce primăvara devreme, putând fi întâlnită în apă la finele lunii martie sau la începutul lunii aprilie, în funcție de temperatură (Cogălniceanu et al 2000). Stă foarte puțin în apă, ponta sa fiind ușor de recunoscut, fiind formată dintr-un șirag gros de ouă, dispuse pe mai multe rânduri.

Broasca săpătoare brună este răspândită în regiunile de câmpie ale Europei centrale și estice. [NUME_REDACTAT] este relativ bine reprezentată în zonele joase (Cogălniceanu et al 2000).

În regiunea de nord – vest a județului Sălaj, Pelobates fuscus este o specie de Amfibieni relativ rară. Acest fapt este o consecință a reliefului zonei, unde predomină sectoarele deluroase. În multe cazuri substratul acestora este format din roci dure, fiind un fundament cristalin (Oncescu 1959), fapt care împiedecă prezența unei specii săpătoare. În consecință, în regiunea cercetată broasca săpătoare brună este răspândită exclusiv la nivelul sectoarelor depresionare. Am identificat populații de Pelobates fuscus atât la nivelul [NUME_REDACTAT] cât și al [NUME_REDACTAT], unde pătrunde și în zonele joase care însoțesc afluenții acestui râu.

În zona cercetată Pelobates fuscus se reproduce la începutul lunii aprilie, întâlnind exmplare în apă în perioada 1 – 10 aprilie, în ambii ani ai studiului. Specia se reproduce preponderent în bălți, mlaștini și alte habitate de mari dimensiuni, dar apare și în canalele de pe marginea drumurilor. Cele mai multe localități în care am identificat această specie se află în lunca Crasnei, fapt datorat probabil deschiderii mai mari a acesteia spre zonele de câmpie din județul Satu – Mare, cea ce asigură înaintarea speciei înspre zonele deluroase, înaintare posibilă atâta vreme cât solul îi este favorabil.

Pelobates fuscus poate fi întâlnită pe timpul zilei doar în scurta perioadă în care este la reproducere, ulterior fiind activă doar noaptea, astfel încât nu este supusă unei importante presiuni antropice. Totuși, primăvara am întâlnit câteva exemplare ucise de traficul auto în zona localității Nușfalău.

[NUME_REDACTAT] – Hogg 1841

Centura scapulară a acestor broaște este de tip arcifer, maxilarele fiind lipsite de dinți. Vertebrele sunt procelice, neprezentând coaste. Familia este aproape cosmopolită, cuprinzând șapte genuri, în herpetofauna României fiind prezent unul, genul Bufo.

[NUME_REDACTAT] – Laurentus 1768

Pupila este orizontală, timpanul fiind prezent, vizibil sau acoperit de piele. Limba este piriformă sau eliptică, întreagă, liberă posterior și proiectibilă. Apofizele transverse ale vertebrei sacrale sunt dilatate, omosternul lipsește. [NUME_REDACTAT] sunt prezente două specii ale acestui gen: Bufo bufo și Bufo viridis, ambele fiind răspândite și la nivelul regiunii de nord – vest a județului Sălaj.

Bufo bufo – Linnaeus 1758

Broasca râioasă brună

Este o specie de talie mare, care prezintă un puternic dimorfism sexual, masculii fiind mult mai mari în comparație cu femelele. Aspectul este îndesat, capul fiind turtit dorso – ventral. Membrele sunt puternice, adaptate unei locomoții prin pășit și nu prin sărit ca și în cazul altor broaște (Fuhn 1969). Ochii sunt evidenți, dar mai puțin bine dezvoltați în comparație cu precedenta specie. În zona occipitală se află două glande veninoase, foarte bine dezvoltate. Tegumentul este foarte aspru.

Bufo bufo nu prezintă un colorit foarte impresionant. Fondul cromatic dorsal este reprezentat de un colorit maro. Ventral se află un colorit mai deschis, galben murdar, uneori cu pete maro de diferite mărimi.

Bufo bufo este o specie nocturnă, ziua putând fi obervați doar juvenilii, și aceștea doar în caz de vreme ploioasă. Broasca râioasă brună se reproduce devreme, la începutul primăverii (Fuhn 1960), în general până la jumătatea lunii martie pontele fiind deja depuse. Pontele au forma unor cordoane, dar sunt mult mai lungi și mai subțiri decât în cazul speciei precedente.

În regiunea de nord – vest a județului [NUME_REDACTAT] bufo este o specie comună. Broasca râioasă brună este larg răspândită în regiune, fiind prezentă atât în sectoarele depresionare cât și la nivelul tuturor celor patru unități deluroase. Bufo bufo este o specie atașată de regiunile împădurite, dat poate fi întâlnită și în zone fără păduri, cu condiția ca acestea să aibă un nivel ridicat de umiditate. Astfel, în zonele neâmpădurite poate fi observată în mlaștini sau în zonele umede învecinate unor cursuri de apă. Se reproduce în general în acumulări de apă de mari dimensiuni, de obicei permanente, sau care rezistă cel puțin până în iunie sau chiar iulie. Numai dacă acest tip de habitate lipsesc, specia î-și depune ponta și în habitate de dimensiuni mai reduse, în principal în canalele de pe marginea drumurilor.

[NUME_REDACTAT] bufo este specia cea mai negativ și mai puternic afectată de traficul auto. Astfel, am observat, în timpul migrației broaștelor spe zonele de depunere a pontei, sau în imediata vecinătate a acestora, sute de exemplare zdrobite de mașini. După încheierea perioadei de depunere a pontei cadavre de broște râioase brune se întâlnensc doar ocazional pe șosele.

Bufo viridis – Laurentus 1768

Broasca râioasă verde

Bufo viridis este o specie asemănătoare morfologic cu congenera sa, dar atinge dimensiuni cu ceva mai mici decât aceasta. Prezintă același dimorfism sexual ca și în cazul broaștei râioase brune, dar acesta este mai puțin pronunțat, masculii nefiind la fel de mici față de femele. Aspectul broaștelor râioase verzi este masiv, fiind animale puternice. Capul este mare, turtit dorso – vental, membrele fiind puternice, adaptate de asemenea la un mod de deplasare prin pășit. La nivelul regiunii occipitale se află două glande veninoase de mari dimensiuni. Ochii sunt bine dezvolatți, pupila având forma unei despicături dispuse orizontal. Tegumentul este foarte rugos conținând numeroase glande veninoase. Prezența acestor glande veninoase a adus ambelor specii din România aparținând genului Bufo denumirea de broaște râioase.

Coloritul acestei specii este mai viu, mai contrastant, decât la broasca râioasă brună. Astfel, la fel cum îi spune denumirea populară, de broască râioasă verde prezintă la nivelul părții dorsale un fond cromatic reprezentat de diferite nuanțe de verde. La nivelul fondului cromatic se dispun pete de pigment roșu de diferite mărimi, mai numeroase la nivelul părților laterale. Ventral, coloritul este mai puțin impresionant, fiind reprezentat de diferite nuanțe de gălbui sau cenușiu deschis.

La fel ca și congenera sa, Bufo viridis este o specie nocturnă, dar mai frecvent decât în cazul acesteia juvenili pot fi observați pe înserat în zone cu umiditate ridicată (Fuhn 1969). Se reproduce mult mai târziu decât Bufo bufo, fiind prezentă în apă la finele lunii aprilie, de obicei doar în mai. În apă stă mai mult în comparație cu broasca râioasă brună. Ponta celor două specii ale genului Bufo prezente în România este asemănătoare morfologic. [NUME_REDACTAT] Bufo viridis este o specie bine reprezentată (Cogălniceanu et al 2000).

În regiunea cercetată broasca râioasă verde este o specie mult mai rară decât Bufo bufo. Am întâlnit populații de Bufo viridis exclusiv în regiunile depresionare joase. Astfel, specia este răspândită la nivelul unui areal disjunct, fiind întâlnită atât la nivelul depresiunii Barcăului cât și a Crasnei. Nu am întâlnit broaște râioase verzi la nivelul regiunilor deluroase din zona de nord – vest a județului Sălaj. Acest fapt se datorează probabil cerințelor ecologice diferite ale celor două specii ale genului Bufo. Astfel, Bufo bufo este un element faunistic legat de regiuni mai reci, în vreme ce Bufo viridis este, din contră, un imigrant postglaciar termofil, care a pătruns pe teritoriul României, dinspre est, dinspre zonele de stepă limitrofe [NUME_REDACTAT], într-o perioadă mai caldă a postglaciarului (Stugren 1957).

La fel ca și în cazul speciei precendente, am întâlnit cadavre de broaște ucise de diferite șosele. Dar, în același fel în care numărul de localități în care am identificat broaște râioase verzi este mai redus și numărul localităților în care am întâlnit cadavrele acestora pe șosele a fost sensibil mai redus. Am identificat broște râioase verzi și în interiorul unor localități, astfel întâlnind cadavre în centrul localității Bobota, la nivelul drumului european ce străbate această localitate. Este cunoscut faptul că broasca râioasă verde este una dintre speciile de Amfibieni de la noi adaptată în cea mai mare măsură la viața în așezările umane (Fuhn 1969).

[NUME_REDACTAT] – Gunther 1858

Centura scapulară este arciferă. Maxilarul superior prezintă dinți, vertebrele fiind procelice. Aceste broaște nu prezintă coaste. Familia este reprezentată în herpetofauna României și a zonei studiate, printr-un singur gen, [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] – Laurentus 1768

Cuprinde specii arboricole, cu pupila orizontală, limba circulară sau cordiformă, aderentă sau liberă posterior. Apofizele transverse ale vertebrei sacrale sunt dilatate moderat, coccisul fiind articulat cu doi condili, omosternul și sternul fiind cartilaginoase. Genul cuprinde mai mult de 250 de specii, în România fiind prezentă o singură specie, Hyla arborea.

Hyla arborea – Linnaeus 1758

[NUME_REDACTAT] arborea este o broască deosebită în herpetofauna României, fiind unica specie arboricolă care trăiește la noi în țară. În același timp, este probabil singura specie de Amfibieni care nu este privită negativ și cu superstiții de oamenii (Fuhn 1969). Este o specie de dimensiuni reduse, având un aspect fragil, zvelt, cu membrele lungi și subțiri. Capul este comprimat lateral. Caracteristic acestei specii arboricole este faptul că la partea terminală a degetelor de la ambele perechi de membre sunt prezente discuri adezive. Acestea sunt niște terminații dilatate ale degetelor, care servesc la cățăratul pe vegetație. Masculul are un sac vocal unic, extrem de mare, situat în partea ventrală a capului. Ca urmare a acestuia, masculii de Hyla arborea au o voce foarte puternică.

Coloritul acestei specii este foarte caracteristic. Dorsal, brotăcelul este colorat în diferite nuanțe de verde, intensitatea coloritului fiind determinată de condițiile de mediu, Hyla arborea fiind o specie homocromă, care î-și poate modifica foarte ușor coloritul. Astfel, în mod ocazional pot să apară exemplare colorate în galben sau în maro. Coloritul dorsal este separat de cel ventral printr-o linie neagră. Ventral brotăcelul este colorat în alb.

Hyla arborea este prezentă în cea mai mare parte a perioadei de activitate la nivelul vegetației arboricole sau arbustive, departe de sol. Pe sol poate fi observată doar în perioada de reproducere, care are loc în aprilie, și la începutul perioadei de hibernare, în general în octombrie. Trăiește în regiuni împădurite, fiind răspândită în pădurile de câmpie sau de la deal, în România urcând până la 1000 de m altitudine (Cogălniceanue et al 2000). Cu toate că brotăcelul este legat de regiunile împădurite, în anumite situații poate fi observat și în zone neâmpădurite, cu condiția ca acestea să fie mlăștinoase, având o umiditate ridicată. În astfel de zone Hyla arborea se cantonează tot la nivelul vegetației, în acest caz reprezentată de stuf, în cazuri foarte rare chiar de pipirig.

În regiunea de nord – vest a județului Sălaj, Hyla arborea este o specie relativ rară, noi întâlnind-o numai în 6 localități. Acest fapt este probabil o consecință a vieții ascunse, arboricole de pe care o duc brotăceii. Este foarte probabil ca Hyla arborea să fie totuși mai larg răspândită în regiunea studiată a județului Sălaj. Acest fapt poate fi dedus din răspândirea sa în regiune, astfel noi întâlnind brotăcei atât la nivelul regiunii depresionare cât și a celei deluroase, înclusiv la nivelul [NUME_REDACTAT]. În afară de aceastea, specia este prezentă atât la nivelul [NUME_REDACTAT] cât și a [NUME_REDACTAT].

În toate cazurile populațiile de Hyla arborea identificate sunt situate în vecinătatea unor regiuni împădurite. Brătăceii se reproduc în luna aprilie, preferând habitele acvatice de dimensiuni mari. Am identificat exmplare în bălți situate în imediata vecinătate a unor localități situate în regiuni împădurite.

[NUME_REDACTAT] – Bonaparte 1845

Centura scapulară a acestor broaște este de tip firmistern, maxilarul superior prezintă dinți, apofizele transverse ale vertebrei sacrale fiind cilindrice. Această familie, care grupează cele mai evoluate specii de Anure, cuprinzând 50 de genuri și aproximativ 700 de specii (Zug 1993), este prezentă în aproape toată lumea (cu excepția sudului Americii de Sud, al Australiei și [NUME_REDACTAT]). Familia este reprezentată în fauna României numai printr-un singur gen: [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] – Linnaeus 1758

Prezintă centură scapulară de tip firmistern. Vetebrele sunt procelice, apofizele transverse ale vertebrei sacrale fiind cilindrice. Limba este liberă, larg decupată de planșeul bucal, dinții vomerieni prezenți, pupila orizontală. Degetele membrelor anterioare nu au membrană interdigitală, cele posterioare fiind palmate, glandele tegumentare absente, cu excepția a două cute dorso-laterale. Genul cuprinde peste 250 de specii, în România fiind prezente cinci (Rana ridibunda, Rana lessonae, Rana dalmatina, Rana temporaria, Rana arvalis), precum și o formă hibridă între Rana ridibunda și Rana lessonae, descrisă în trecut ca specie de sine stătătoare: Rana esculenta. În parte de nord – vest a județului Sălaj am întâlnit numai două specii ale acestui gen, anume Rana ridibunda și Rana dalmatina.

Rana ridibunda – Pallas 1771

Broasca de lac mare

Este o specie de Amfibieni de talie mare. Corpul este masiv, îndesat, picioarele fiind lungi dar puternice. Capul este alungit, terminat cu un rostru. Ochii sunt bine dezvoltați, timpanul este evident, având dimensiuni mari. Membrele posterioare sunt foarte bine dezvoltate, terminate cu degete lungi, între care se află membrane interdigitale înotătoare mari. Masculul prezintă doi saci voali externi, situați pe părțile laterale ale capului.

Coloritul acestei specii este foarte variabil. Fondul cromatic dorsal este alcătuit de diferite nuanțe, variind de la verde închis la maro sau la cenușiu murdar. La nivelul fondului cromatic sunt prezente pete mai închise, de diferite mărimi. Pe mijlocul spatelului se află o dungă mai deschisă. Sacii vocali ai masculului sunt colorați în cenușiu închis. Membrele sunt marmorate, prezentând o alternanță de dungi de verzi sau maro. Nici o dată la nivelul coapselor nu există pigment galben, așa cum este cazul speciei întrudite, Rana lessonae, sau a hibridului dintre Rana ridibunda și Rana lessonae, anume Rana esculenta (Cogălnicenu et al 2000).

Rana ridibunda este o broască preponderent acvatică, care î-și petrece viața în apă sau în imediata vecinătate a acesteia (Fuhn 1960). Numai în cazuri rare, în regiuni cu umiditate ridicată, anumite exemplare părăsesc apa, vânând în zone mlăștinoase (Covaciu – Marcov et al 2000). Broasca mare de lac preferă apele stătătoare, în special cele de dimensiuni mari, în România fiind distribuită mai ales în zonele de câmpie (Cogălniceanu et al 2000). Cel mai frecvent poate fi întâlnită în lacuri sau în sectoarele de câmpie ale râurilor. Mult mai rar urcă în zonele submontane, fiind semnalată recent în [NUME_REDACTAT] Craiului (Covaciu – Marcov et al 2003 c). Unele populații s-au adaptat la viața în apele termale, nemaihibernând și reproducându-se pe toată durata anului, inclusiv iarna (Covaciu – Marcov et al 2003 f, 2004 b).

În regiunea de nord – vest a județului Sălaj, broasca mare de lac este o specie larg răspândită, noi indentificând-o într-un mare număr de localități. Este prezentă atât în sectoarele depresionare, unde sunt localizate cele mai numeroase populații, cât și în zonele deluroase unde însă sunt prezente mai puține exemplare. În regiunile depresionare populațiile sunt mai mari ca urmare a faptului că acolo și habitatele sunt mai mari. În zonele deluroase, populațiile de Rana ridibunda ajung de-a lungul principalelor cursuri de apă care brăzdează dealurile.

În zona cercetată, broasca de lac este specia de Amfibieni cea mai euritopă, populând practic orice tip de habitate acvatice. Am întâlnit această specie atât în bălțile, mlaștinile și râurile din sectorul depresionar, cât și în pâraiele cu caracter submontan, curgere rapidă și substrat pietros din [NUME_REDACTAT]. De asemenea, Rana ridibunda este prezentă în șanturi și canale, dar poate fi întâlnită chiar și în bălți temporare. Este o specie foarte rezistentă, fiind prezentă în habitate modificate antropic sau poluate.

Rana dalmatina – Bonaparte 1839

Broască roșie de pădure

Este o specie de dimensiuni mai reduse decât precedenta. Aspectul morfologic general al broștei roșii de pădure este asemănător cu cel al broaștei mari de lac. Membrele posterioare sunt bine dezvoltate, dar membranele interdigitale sunt reduse, fiind o specie terestră. Capul este alungit, terminat printr-un rostru evident.

După cum se poate deduce din denumirea sa populară, broasca roșie de pădure prezintă un fond cromatic roșu – brun la nivelul părții dorsale a corpului. În regiunea temporală, între ochi și timpan Rana dalmatina prezintă o dungă brună închisă. În regiunea dintre umeri se află un desen în forma literei V, cu vârful orientat cranial. Pe flancuri sunt prezente puncte negre de dimensiuni reduse. Coapsele prezintă o serie de dungii roșii, dispuse transversal. Coloritul ventral este reprezentat de nuanțe de alb, eventual la nivelul gușii fiind prezente pete roșii.

Rana dalmatina este o specie terestră, care poate fi observată în apă exclusiv în perioada de reproducere. Aceasta are loc devreme, la începutul primăverii, în prima parte a lunii martie. Broasca roșie de pădure stă în apă doar câteva zile. După încheierea perioadei de pontă specia poate fi observată în habitate terestre cu nivel ridicat de umiditate. După cum îi spune și denumirea populară, cel mai comun habitat al acestei specii este reprezentat de zonele împădurite. [NUME_REDACTAT] este o specie bine reprezentată în pădurile de la câmpie și de la deal (Cogălniceanu et al 2000). În zonele neâmpădurite, această specie populează sectoarele mlăștinoase, cu umiditate ridicată. În aceste zone specia se cantonează la nivelul sectoarelor cu vegetație abundentă, fiind prezentă în cordoanele de stuf și pipirig.

În zona cercetată a județului Sălaj, Rana dalmatina este o specie comună, prezentă în numeroase localități. Este, după Rana ridibunda, a doua specie ca număr al localităților unde am întâlnit-o. Broasca roșie de pădure este prezentă atât în sectorul depresionar cât și cel deluros. Specia este rară sau lipsește doar în zonele deluroase defrișate, unde au dispărut pădurile, dar nu au existat nici zone mlăștinoase, care formează al doielea tip de habitat al speciei. Aceasta este situația în zona Ip – Camăr. Cele mai numeroase populații de Rana dalmatina sunt prezente în sectoarele deluroase, împădurite, dar specia este bine reprezentată și în zonele mlăștinoase neâmpădurite din sectoarele depresionare, mai ales la nivelul [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] – Blainville 1816

[NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT] 1802

Cuprinde specii cu aspect lacertiform sau serpentiform, vertebrele fiind în general procelice. Craniul este tropibazal, neurocraniul nefiind osificat în partea anterioară. Oasele centurilor sunt prezente chiar dacă membrele lipsesc. [NUME_REDACTAT] sunt reprezentate numai trei familii: Scincide, Lacertide și Anguide. În regiunea de nord – vest a județului Sălaj am întâlnit exclusiv reprezentanți ai familiei Lacertide.

[NUME_REDACTAT] – Bonaparte 1831

Dentiția este pleurodontă, limba fiind ușor alungită și bifidă. Membrele sunt bine dezvoltate, corpul prezintă dorsal plăci simetrice, solzii de pe partea ventrală fiind deosebiți atât ca formă, mărime, cât și ca dispoziție de cei dorsali. De obicei prezintă pori femurali. Este o familie numeroasă, răpândită în întreaga Eurasie, cu excepția zonelor extrem nord – estice ale Asiei, inclusiv în unele insule ale Indoneziei. Este prezentă de asemenea în întregul continent african, cu excepția insulei Madagascar. [NUME_REDACTAT] sunt reprezentate patru genuri ale familiei: Lacerta, Podarcis, Zootoca și Eremias. În trecut genurile Podarcis și Zootoca erau considerate numai subgenuri ale genului Lacerta (Fuhn & Vancea 1961), recent fiind considerate ca genuri de sine stătătoare, mai întâi Podarcis, ulterior Zootoca. Deosebirile dintre genurile Lacerta, Zootoca și Podarcis constau în detalii de folidoză, talie, etc. În regiunea cercetată sunt reprezentate doar două genuri: Lacerta și Zootoca.

[NUME_REDACTAT] – Linnaeus 1758

Gulerul este dințat, în general existând două postnazale suprapuse. Sunt prezente 10 – 22 perechi de pori femurali, dinții pterigoidieni fiind prezenți. Solzii dorsali sunt de dimensiuni mici, plăcile ventrale sunt mari, netede, dispuse în 6 – 10 șiruri. [NUME_REDACTAT] sunt prezente trei specii ale genului Lacerta: Lacerta agilis, Lacerta viridis și Lacerta trilineata. Ultima specie este răsândită exclusiv în Dobrogea (Fuhn & Vancea 1961).

Lacerta agilis – Linnaeus 1758

Șopârla de câmp

Este o specie de talie mijlocie, cu aspect masiv, puternic. Capul este bine dezvoltat, masculul prezentând zona maseterică proeminentă. Coada este relativ scurtă în raport cu corpul. Membrele sunt bine dezvoltate.

Coloritul este variabil, fiind prezent un evident dicromism sexual. Astfel, masculul prezintă pe flancuri diferite nuanțe de verde, în vreme ce femela prezintă nuanțe de cenușiu sau de maroniu, neavând nici o dată verde. Pe mijlocul spatelului este prezent un desen caracteristic, independent de sex, constând dintr-o alternanță de dungi albicioase, de diferite grosimi. Astfel, în prelungirea solzilor occipitali se află două benzi late de aproximativ 1 mm, continuate până la baza cozii. Pe mijlocul spatelui, deasupra proceselor spinoase ale vertebrelor, se află o linie întreruptă, albă. Între cele două benzi albe, de o parte și de alta a liniei vertebrale, se află pete negre de diferite mărimi. Ventral prezintă un colorit alb sau gălbui, cu pete închise dispuse neregulat. Uneori se întâlnesc indivizi la care spatele este în întregime colorat în roșu.

Lacerta agilis este o specie foarte rezistentă, fiind larg răspândită în România (Fuhn & Vancea 1961). Este prezentă din regiunile de câmpie până în zonele montane. La noi în țară se află trei subspecii ale șopârlei de câmp, în partea cercetată a județului Sălaj fiind răspândită numai subspecia nominată (Fuhn 1969).

Șopârla de câmp este cea mai comună specie de Lacertilieni și de Reptile în general din regiunea de nord – vest a județului Sălaj. Este răspândită atât în sectoarele depresionare cât și la nivelul zonei deluroase. Populează o mare diversitate de habitate. Astfel, am întâlnit șopârle de câmp la nivelul lizierelor pădurilor, pe marginea drumurilor sau a căilor ferate, dar și în zonele învecinate cursurilor de apă. De asemenea, Lacerta agilis este prezentă în vegetația bogată, caracteristică zonelor mlăștinoase din lunca Crasnei.

Lacerta viridis – Laurentus 1768

[NUME_REDACTAT] cea mai mare specie de șopârle din herpetofauna României. Are aspect masiv, capul fiind foarte proeminent și lățit în regiunea maseterică la masculi. Coada este lungă. Membrele sunt puternice, gușterii deplasându-se cu viteze foarte ridicate.

Coloritul dorsal este reprezentat de un fond cromatic verde uniform, la nivelul căruia se află mici puncte negre și galbene. Există exemplare care prezintă pe spate fie două fie patru dungi albe înguste, sau exemplare care prezintă pete neregulate de dimensiuni mari, colorate în negru. Masculii au gușa colorată în albastru închis, aflat în contrast foatre evident cu fondul cromatic, la femele gușa fiind colorată în alb – gălbui. Ventral coloritul este mai puțin impresionant, fiind reprezentat de nuanțe gălbui – albicioase.

Lacerta viridis este o specie relativ bine reprezentată în România, dar lipsește din zonele montane înalte. De asemenea preferă temperaturi mai ridicate decât precedenta (Fuhn & Vancea 1961), nefiind întâlnită în zone umede și reci.

În regiunea de nord – vest a județului [NUME_REDACTAT] viridis este o specie bine reprezentată. Totuși, este mai rară decât Lacerta agilis, lipsind de la nivelul regiunilor depresionare, nefiind întâlnită nici în [NUME_REDACTAT] nici în cea a Barcăului. Gușterul reprezintă un element al herpetofaunei caracteristic zonelor deluroase din regiunea investigată. Am întâlnit populații de Lacerta viridis la nivelul tuturor sectoarelor deluroase studiate. Gușterii sunt prezenți la nivelul lizierelor de pădure cu o vegetație arbustivă bogată, dar și pe marginea drumurilor învecinate acestora. În numeroase cazuri aceste șopârle sunt prezente pe versanți deluroși defrișați, acoperiți cu tufișuri.

[NUME_REDACTAT] – Wagler 1830

Nu prezintă dinți pterigoidieni, postnazalul fiind simplu. Sunt prezenți 5 – 15 pori femurali. Există 6 – 8 șiruri longitudinale de plăci ventrale, gulerul fiind dințat. [NUME_REDACTAT] sunt prezente două specii: Zootoca vivipara și Zootoca praticola, numai prima dintre acestea întâlnindu-se în zona cercetată.

Zootoca vivipara – Jacquin 1787

Șopârla de munte

Este o specie de șopârle răspândită la nivelul unui areal foarte întins. Zootoca vivipara este o șopârlă de talie mică în comparație cu precedentele. Are aspect fragil, zvel. Capul este triunghiular, de dimensiuni relativ mici în comparație cu corpul. Coada este lungă. Membrele sunt subțiri. În perioada de reproducere masculii au baza cozii mai umflată.

Coloritul dorsal este reprezentat de un fond alcătuit din nuanțe de maroniu sau cenușiu, variind ca intensitate. La nivelul său se află o serie de linii și dungi dispuse longitudinal. Acest model este foarte variabil individual, dungile fiind mai subțiri sau mai groase, complete sau incomplete. Ventral coloritul este reprezentat de un fond gălbui portocaliu, la nivelul căruia se află pete negre. Uneori se întâlnesc și exemplare melanice.

[NUME_REDACTAT] această specie era considerată în trecut ca fiind prezentă exclusiv în zonele montane, la altitudini mai ridicate de 800 de m (Fuhn & Vancea 1961). În aceste regiuni specia se cantona în habitate umede, urcând până la altitudini mari. Recent, au fost identificate, în țara noastră, populații de Zootoca vivipara la câmpie, atât în Câmpia de Vest (Ghira et al 2002, Covaciu – Marcov et al 2000, 2003, 2004) cât și în [NUME_REDACTAT] (Covaciu – Marcov et al 2003). Descoperirea acestor populații de câmpie, deși surprinzătoare pentru România nu este chiar atât de surprinzătoare la nivelul arealului general al speciei, populații la câmpie fiind semnalate și în alte puncte din vecinătatea limitei sudice a arealului speciei (Dely 1978). Înspre limitele nordice ale arealului, specia este răspândită în mod curent la câmpie. Populațiile de câmpie din România preferă habitate umede, de dimensiuni mari, cu vegetație bogată (Covaciu – Marcov et al 2002, 2003, 2004 a).

În regiunea de nord – vest a județului Sălaj, Zootoca vivipara este o specie rară, fiind indentificată numai în patru localități. Toate cele patru localități în care este prezentă specia sunt situate la nivelul luncii Crasnei. Deși este o specie rară în regiune, prezența sa este însă foarte importantă. Astfel, șopârla de munte nu a mai fost, anterior studiului nostru, întâlnită nici o dată în regiunea studiată, dar nici în județul Sălaj în ansamblu. Este oarecum surprinzătoare identificarea acestui element, considerat în mod tradițional ca fiind montan, în regiunea studiată. Trebuie subliniat faptul că șopârla de munte nu este prezentă în sectoarele deluroase, noi întâlnind-o numai în zonele din lunca Crasnei. Astfel, răspândirea acestei specii se încadrează în modelul general de distribuție al speciei în Câmpia de Vest (Covaciu – Marcov et al 2002, 2004 a). Descoperirea populațiilor din Sălaj completează datele anterioare despre răspândirea speciei la câmpie în vestul României.

În regiunea de nord – vest a județului [NUME_REDACTAT] vivipara populează exclusiv habitele cu nivel ridicat de umiditate. Este prezentă în mlaștinile și zonele de băltire situate în vecinătatea Crasnei, sau a sitemului de canale învecinat acesteia. Numărul exemplarelor observate este redus, zona studiată aflându-se la limita de răspândire a populațiilor de câmpie, acestea ocupând doar un sector limitat al său. În zona cercetată specia poate deveni vulnerabilă, fiind strict dependentă de un anumit tip de habitate, care sunt expuse unei puternice presiuni antropice.

[NUME_REDACTAT] – Linnaeus 1758

Acest grup este înrudit cu [NUME_REDACTAT], evoluând însă într-un mod particular. Se caracterizează prin absența membrelor și a centurii scapulare, lipsa pleoapelor mobile, a deschiderii externe a urechii și a arcului temporal superior. [NUME_REDACTAT] acest Ordin este reprezentat prin trei Familii: Boidae, Colubridae și Viperidae. În regiuna de nord – vest a județului Sălaj am întâlnit exclusiv reprezentanți ai [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] – Boulenger 1890

Este o familie evoluată, fiind lipsită de dinți la nivelul premaxilarelor, elemente ale centurii pelviene și de plămânul stâng, craniul fiind foarte cinetic. Este o familie larg răspândită, fiind prezentă pe toate continentele, cu excepția zonelor din nordul extrem. [NUME_REDACTAT] sunt reprezentate patru genuri: Coluber, Elaphe, Coronella și Natrix, numai ultimele două fiind prezente în zona investigată.

[NUME_REDACTAT] – Laurentus 1768

Dinții maxilari sunt mai lungi spre partea caudală. Nu se observă un gât distinct, ochiul fiind de dimensiuni reduse. Trunchiul și coada sunt de mărime medie. Din cele două specii europene, în România este prezentă numai una: Coronella austriaca.

Coronella austriaca – Laurentus 1768

Șarpe de alun

Coronella austrica este un șarpe de dimensiuni reduse. Corpul nu este foarte zvelt, capul fiind subțire, cu botul obtuz. Coada are o lungime medie.

Ventral șarpele de alun prezintă un fond cromatic reprezentat de nuanțe de cenușiu sau maroniu deschis. Dorsal sunt prezente dungi mai închise, dispuse longitudinal. De obicei aceste dungi sunt complete, dar există și situații în care dungile sunt alcătuite de fapt dintr-o alternanță de pete. În dreptul ochiului prezintă o dungă maronie. În zona occipitală se află o pată în forma literei V, de dimensiuni relativ mari. Din cauza acestei pete, mulți oameni confundă șerpii de alun cu viperele, motiv pentru care aceștea sunt omorâți cu orice ocazie. Ventral această specie prezintă un colorit cărămiziu închis.

Coronella austriaca este o specie comună în România, fiind răspândită de la câmpie până în zonele montane. Este o specie legată de zonele împădurite.

În partea de nord – vest a județului Sălaj, șarpele de alun este o specie rară. Pe parcursul activității noastre am întâlnit acest șarpe numai într-o singură localitate, la Ilișua. Această localitate este situată în zona nordică a [NUME_REDACTAT], o regiune bine împădurită. Am capturat numai un singur juvenil, în vecinătatea satului, într-o zonă cu vegetație arbustivă bogată. Șarpele de alun este cea mai rară specie de Reptile din regiunea studiată, fiind supusă unei puternice presiuni antropice, localnicii considerând-o veninoasă și în consecință ucigând-o cu orice ocazie pe care o au.

[NUME_REDACTAT] – Laurentus 1768

Dinții maxilari sunt mai lungi în partea posterioară a maxilarului. Capul este relativ distinct față de corp, ochiul fiind mijlociu sau mic. Coada are lungime medie. Solzii prezintă carene puternice, bine pronunțate și găuri apicale. [NUME_REDACTAT] sunt prezente două specii ale genului: Natrix natrix și Natrix tessellata. În regiunea cercetată am identificat numai specia Natrix natrix.

Natrix natrix – Linnaeus 1758

Șarpe de casă

Natrix natrix este un șarpe de talie mare, atingând până la 1,5 m (Fuhn & Vancea 1961). Capul este masiv, lățit în regiunea temporală, botul fiind rotunjit terminal. Coada este lungă și subțire.

Coloritul dorsal este variabil, alcătuit dintr-un fond cromatic cenușiu brun sau maroniu, la nivelul cărui se află pete mai închise de dimensiuni variabile. Unele exemplare prezintă două dungi late, dispuse longitudinal, la nivelul întregului spate. În regiunea occipitală sunt prezente două pete galbene sau potocalii, care reprezintă un important caracter al speciei. Ventral este prezent un fond negru intens. La capetele laterale ale fiecărui solz se află câte o pată albă. Uneori se întâlnesc și exemplare melanice.

Șarpele de casă este o specie comună în România, fiind intâlnit în toate zonele țării. Este o specie tolerantă ecologic, dar care preferă zonele umede.

În regiunea de nord – vest a județului Sălaj șarpele de casă este o specie comună, larg răspândită. Am întâlnit populații de Natrix natrix atât în zonele depresionare, cât și în cele deluroase. Specia este prezentă atât în [NUME_REDACTAT] cât și în cea a Crasnei. Cele mai multe populații sunt prezente în zonele joase, dar numeroase exemplare apar la deal. Habitatul preferat al acestei specii este reprezentat de zonele umede, mlăștinoase situate în vecinătatea unor cursuri se apă. Multe exemplare se pot întâlni însă și la nivelul zonelor împădurite, de-a lungul lizierelor. Deși este prezent în mutle localități, și am observat numeroase exemplare, șarpele de casă este totuși agresat antropic, observând numeroase cadavre, fie ucise accidental pe șosele de mașini, fie, în multe cazuri, ucise intenționat de către localnici care consideră că toți șerpii sunt periculoși.

=== Regiune ===

3. Descrierea regiunii cercetate

[NUME_REDACTAT] este amplasat în sud – vestul României. Acesta se învecinează la sud cu Dunărea și prin intermediul acesteia cu [NUME_REDACTAT]. La vest județul Dolj se învecinează cu județul Mehedinți, iar la est se învecinează cu județele Vâlcea și Olt. Limita nordică a regiunii cercetate este reprezentată de linia de contact dintre județele Dolj și Gorj.

3.1. Relieful regiunii cercetate

[NUME_REDACTAT] este alcătuit preponderent dintr-un relief jos, fiind situat în cea mai mare parte la nivelul [NUME_REDACTAT]. Numai în partea de nord și de nord – vest a județului sunt prezente dealuri joase.

Etajul de câmpie este situat în regiunea de sud a județului. Acesta este reprezentat la vest de Jiu de [NUME_REDACTAT], care este alcătuită din mai multe subunități: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (Posea & Badea 1984). La est de râul Jiu se află două subunități de câmpie, anume [NUME_REDACTAT] la sud și [NUME_REDACTAT] – Rotunda la nord. Zona de câmpie a județului Dolj este străbătută de la nord spre sud de lunca Jiului. În sudul regiunii de câmpie se află lunca Dunării, o formațiune joasă, atingând o lățime maximă de 10 km în regiunea Calafat – Dăbuleni.

În vestul județului se află piemontul Bălăciței (Posea & Badea 1984). Acesta este situat în cea mai mare parte pe teritoriul județului Mehedinți, în Dolj fiind prezentă doar partea extrem estică a acestuia, care se pierde treptat în lunca Jiului. [NUME_REDACTAT] se prezintă ca o formațiune alcătuită din dealuri joase ca altitudine, dar cu versanți abrupți. În nordul județului Dolj se află piemontul Tesluiului și [NUME_REDACTAT]. Acestea au altitudinea mai ridicată, depășind pe alocuri 300 de m, în apropierea limitei dintre județele Dolj și Gorj (Tufescu 1986). Altitudinea minimă la nivelul județului Dolj se înregistrează în apropierea confluenței dintre Jiu și Dunăre, fiind de 27 de m.

3.2. Rețeaua hidrografică

Rețeaua hidrografică a județului Dolj gravitează în jurul Dunării, fiind alcătuită din unii afluenți de stânga ai acesteia. Dunărea, al doilea fluviu ca mărime din Europa, este situată în sudul județului Dolj, formând granița acestuia și împlicit o parte din granița României cu Bulgaria. În regiune se află o parte a sectorului de câmpie a Dunării. Fluviul are, în regiunea cercetată, o lățime mare, curgere lentă, în trecut în zona sa limitrofă existând numeroase zone umede. În prezent Dunărea este mărginită în cea mai mare parte de diguri de pământ înalte, care o au afectat foarte mult flora și fauna specifică luncii.

Al doilea curs de apă al județului Dolj este râul Jiu. Acesta străbate partea estică a județului, curgând de la nord la sud. Jiul este unul dintre cele mai importante râuri din sud – vestul României. Izvorăște din [NUME_REDACTAT] și Retezatului, unde se formează la confluența dintre Jiul de Est și Jiul de Vest. În județul Dolj se află doar cursul inferior al acestui râu. De la Jiu provine și vechea denumire a județului Dolj, aceia de Doljiu sau Jiul de jos (Lazăr 2004). Cel mai important afluent din județ pe care îl primește Jiul este Amaradia. Cele două râuri se unesc în apropierea orașului Craiova. Alături de Amaradia, Jiul mai primește pe teritorul județului Dolj numeroși afluenți de mai mică importanță, formați aproape exclusiv pe partea dreaptă a Jiului, la nivelul platformei Bălăciței.

Un alt curs de apă important din județul Dolj este Desnățuiul. Acest râu se remarcă prin absența atât a sectorului mijlociu cât și a celui superior, Desnățuiul fiind unul dintre puținele râuri din România care izvorăște de la câmpie .

În regiunea cercetată sunt prezente numeroase ape stătătoare permanente, situate mai ales la nivelul luncii Dunării. Cea mai importantă dintre acestea este lacul Bistreț, situat în sud – estul județului.

3.3.[NUME_REDACTAT] climatului județului Dolj sunt o consecință a amplasării sale geografice în sudul României. Astfel, județul Dolj beneficiază de un climat mai blând, cu un regim termic mai ridicat, în comparație cu alte regiuni ale României. De asemenea, relieful județului exercită o anumită influență asupra climatului acestuia.

În cea ce privește regimul termic al județului Dolj, se observă o creștere constantă a temperaturilor medii anuale de la nordul spre sudul județului. Astfel, în regiunea nordică, care aparține dealurilor Amaradiei, temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 și 10° C (Stoenescu et al 1966). În cea mai mare parte a județului temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 10° C și 11° C. În sudul județului Dolj, în lunca Dunării, se înregistrează valori medii termice anuale mai mari de 11° C (Stoenescu et al 1966). Temperatura maximă absolută la nivelul județului Dolj s-a înregistrat în localitatea Leu în data de 17 VIII 1952, fiind de 42° C. Temperatura minimă absolută, de – 32° C a fost înregistrată în localitatea Tâmburești în data de 25 I 1942.

În cea mai mare parte a județului Dolj media cantităților anuale a precipitațiilor este cuprinsă între 500 și 600 mm (Stoenescu et al 1966). Excepție face sudul extrem al județului, anume regiunea Dăbuleni, unde media cantităților anuale a precipitațiilor este mai mică de 500 mm, precum și nordul județului, în zona dealurilor Amaradiei, unde aceasta depășește 600 mm. Numărul mediu anual al zilelor acoperite este cuprins între 100 și 120, cu excepția nordului județului și a luncii Dunării, unde depășește 120 de zile / an. Numărul zilele senine este cuprins, pe întregul teritoriul al județului, între 130 și 140 de zile / an. În cea mai mare parte a județului Dolj numărul mediu anual al zilelor cu ninsoare este mai mic de 20, numai în nordul județului, în zona dealurilor Amaradiei, numărul acestora fiind mai mare de 20. Numărul zilelor cu strat de zăpadă este cuprins între 40 și 60 de zile pe an, cu excepția luncii Dunării unde acesta este mai redus de 40 de zile pe an (Stoenescu et al 1966).

3.4. [NUME_REDACTAT] prezent teritoriul județului Dolj este în cea mai mare parte defrișat. În trecut însă acesta era acoperit în majoritate de păduri edificate de diferite specii de stejari.

Cea mai mare parte a zonei de nord a județului Dolj este ocupată actualmente de pajiști stepizate și pajiști stepizate secundare, alcătuite din grupări formate de diferite ierburi mezofile (Stoenescu et al 1966). La nivelul acestora predomină Poa pratensis, Lolium perene, Festuca vallesiaca sau Festuca perene. La nivelul acestor pajiști sunt prezente, izolat, insule de pădure amintind de pădurile odinioară întinse din regiune. Aceste păduri sunt edificate de cer și de gărniță.

În centrul județului sunt prezente pajiști stepice xeromezofile de silvostepă, edificate de Festuca vallesiaca, Carex praecox sau Stipa lessingiana. La nivelul acestor pajiști apar, pe foarte reduse suprafețe, insule de pădure edificate stejarul pufos (Quercu pubescens). În sudul extrem al județului sunt prezente grupări vegetale psamofile, situate pe tereasele vechi ale Dunării (Stoenescu et al 1966). În sud – vestul județului Dolj apar păduri de salcâm pe soluri acoperite de nisip. Pădurile de salcâm sunt de fapt plantații care ocupă suprafețele unde în trecut creșteau păduri edificate de diferite specii de stejar.

Cea mai mare parte a terenurilor defrișate sunt folosite în prezent pentru agricultură. Pe majoritatea terenurilor agricole din județul Dolj se practică cultura cerealelor. O parte a acestor terenuri agricole, în special cele situate în sudul județului, au fost irigate în trecut (Tufescu et al 1995). În prezent sistemele de irigații sunt în cea mai mare parte abandonate. Culturi de plante leguminoase sunt prezente în imediata vecinătate a orașului Craiova. Livezi și vii sunt prezente mai ales în partea nordică și nord – vestică a județului, unde sunt localizate dealurile. Totuși, viile ocupă suprafețe foarte întinse și în sudul județului, în regiunile cu substrat nisipos. În cea mai mare parte a județului pădurile au aspect insular, având dimensiuni reduse, fiind înconjurate complet de pajiști și terenuri agricole. Suprafețe mai întinse ocupate de păduri se află în zona deluroasă din nordul și nord – vestul județului.

3.5. Factorul antropic

[NUME_REDACTAT] are o populație numeroasă. Astfel, în cea mai mare parte a județului, densitatea medie a populației este cuprinsă între 75 și 100 de locuitori / km² (Tufescu et al 1995). Densităție ale populației cuprinse între 50 și 75 de locuitori / km² se întâlnesc numai în nordul și sud – vestul extrem al județului.

Cel mai mare oraș al județului Dolj este orașul Craiova, municipiul reședință al județului. [NUME_REDACTAT] are o populație de peste 303 500 de locuitori (Tufescu et al 1995). Alături de municipiul reședință, în județul Dolj mai sunt prezente ale patru orașe: Filiași, Șegarcea, Băilești și Calafat. Pe lângă așezările urbane, în județul Dolj sunt prezente numeroase sate și comune.

[NUME_REDACTAT] prezintă o industrie puternic dezvoltată. Industria extractivă a petrolului și a gazelor naturale este reprezentată în zona de nord est a județului. [NUME_REDACTAT] se află una dintre cele mai mari termocentrale din România, cea de la Ișalnița, situată în nord – vestul Craiovei. Industria electronică și electrotehnică este bine reprezentată în Dolj. De asemenea, bine reprezentată este și industria constructoare de mașini, la Craiova fiind prezente uzinele “[NUME_REDACTAT]”, unde se fabrică locomotive Diesel și [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] se fabrică și îngrășăminte azotoase (Tufescu et al 1995).

Căile de comunicație sunt bine dezvoltate în județul Dolj, având o influență negativă asupra herpetofaunei. Această influență negativă interesează în primul rând șoselele, unde am identificat numeroase cadavre de Amfibieni și de Reptile ucise de traficul auto. Cea mai importantă șosea din județul Dolj este șoseau București – Timișoara. Aceasta are statut de drum european, străbătând județul de la est spre vest. De asemenea, importante sunt drumurile naționale spre Calafat sau Bechet. Alături de aceste șosele de primă importanță, în județul Dolj sunt prezente o serie de drumuri județene, modernizate sau nemodernizate. Rețeau feroviară a județului Dolj are o structură asemănătoare cu cea rutieră.

=== p.16-60 – Rezultate ===

5. Rezultate personale

La nivelul bazinului hidrografic al Mureșului din județul Arad, am identificat 23 de specii aparținând herpetofaunei. Dintre acestea 14 specii sunt de Amfibieni, iar 9 specii aparțin Reptilelor. Alături de cele 23 de specii am întâlnit în zona studiată două tipuri de hibrizi între specii de Amfibieni.

Speciile de Amfibieni identificate în regiunea anlizată sunt: Salamandra salamandra, Triturus alpestris, Triturus cristatus, Triturus dobrogicus, Triturus vulgaris, Bombina bombina, Bombina variegata, Bufo bufo, Bufo viridis, Hyla arborea, Pelobates fuscus, Rana ridibunda, Rana dalmatina și Rana temporaria. Am identificat hibrizi între Bombina bombina și Bombina variegata, precum și Rana esculenta, aceasta fiind un hibrid între Rana ridibunda și Rana lessonae. Speciile de Reptile din zona investigată sunt: Lacerta agilis, Lacerta viridis, Podarcis muralis, Anguis fragilis, Natrix natrix, Natrix tessellata, Elaphe longissima, Coronella austriaca și Vipera berus.

Am identificat, în bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad, 496 localități pentru cele 23 de specii și 2 forme hibride. Dintre acestea, 404 reprezintă localități noi pentru herpetofauna României. Situația răspândirii acestor specii în localitățile investigate este redată în tabelul 1, alături de menționarea statutului semnalării acestora (semnalare în premieră, specie semnalată anterior și regăsită sau ne regăsită de noi).

[NUME_REDACTAT] – Linnaeus 1758

Salamandra salamandra – Linnaeus 1758 (Salamandră)

Această specie este răspândită în toate zonele înalte din Europa vestică și centrală (Veith 1997). Salamandra salamandra este prezentă în nordul Africii și în unele zone din vestul [NUME_REDACTAT]. Aparține valului postglaciar silvic (Stugren 1957), pătrunzând în României în postglacia.

Salamandra salamandra este prezentă în România la deal și munte, de la 200 m altitudine în sus, fiind o specie caracteristică zonelor împădurite din regiunile înalte. Ajunge până la limita golului alpin, lipsind însă în zonele cu sol nisipos (Cogălniceanu et al 2000). Este prezentă în [NUME_REDACTAT], pe întreaga lor întindere din România. Populează zonele estice ale podișului Transilvaniei. Este prezentă în depresiunile, umede și împădurite, din Maramureș (Ardelean & Bereș 2000), sau în depresiunea [NUME_REDACTAT], inclusiv în zona orașului (Micluță 1970, Dehelean & Ardelean 1999). [NUME_REDACTAT] Apuseni, ajungând până la nivelul [NUME_REDACTAT] (Fuhn 1960). În județul Bihor este larg răspândită de la 200 m altitudine în sus (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2003 a, b, e).

Salamandra salamandra are dimensiuni mari, capul turtit dorso-ventral, coada cilindrică, mai scurtă decât restul corpului. Pielea este netedă, lucioasă. Prezintă, în regiunea parietală, două glande parotoide. Membrele sunt scurte și groase, degetele turtite, cloaca având orificiul în formă de fantă longitudinală. Coloritul dorsal este negru lucios, cu pete neregulate ca formă și distribuție, variind de la galben la portocaliu. Pe pleoapa superioară, pe parotoide și pe baza membrelor sunt prezente pete galbene. Partea ventrală este neagră, cenușie uniform sau pătată cu galben, în general petele galbene există și pe gușă.

Salamandra este exclusiv terestră, atașată de zonele umede împădurite. Nu rezistă la uscăciune, în timpul zilei întâlnindu-se doar în perioade ploioase. Este predominant nocturnă, întâlnindu-se de obicei pe malurile pâraielor și a văilor umbrite din păduri. Fiind un animal terestru apare și la mari distanțe de apă. Salamandra salamandra este ovovivipară, acuplarea fiind precedată de o paradă sexuală, având loc atât primăvara cât și toamna. Ponta nu este depusă imediat, larvele dezvoltându-se o perioadă în organismul femelei. Larvele sunt depuse de obicei în ape curgătoare (pâraie, izvoare), în momentul când ating aproximativ 3 cm lungime. Larvele au capul puternic turtit dorso-ventral, cu botul obtuz, creasta dorsală formându-se la jumătatea distanței dintre membrele anterioare și cele posterioare.

În regiunea cercetată Salamandra salamandra este o specie larg răspândită în sectorul înalt. Este prezentă atât la nivelul zonelor împădurite din [NUME_REDACTAT] cât și din [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Zărandului este comună, întâlnind-o în numeroase loclaități. La nivelul [NUME_REDACTAT] este mai rară, ca urmare a altitudinii mai reduse a acestora, fapt care determină existența unui număr mai redus de habitate favorabile. În general coboară până la 200 m altitudine, cu excepția versantului vestic al [NUME_REDACTAT], aflat în contact direct cu câmpia, unde este prezentă doar de la 300 m altitudine în sus. Acest fapt este determinat de absența delurilor, câmpia venind în coantact direct cu munții. La nivelul versantului vestic al [NUME_REDACTAT], habitatele favoravile speciei atât pentru depunerea larvelor cât și pentru adulți sunt foarte rare, zona fiind mai uscată, ca urmare a contactului direct al maselor de aer uscat și cald din câmpie cu munții. În zonele nordice cu climat mai rece și umed, specia coboară chiar sub 200 m, fiind semnalată împreună cu Bombina bombina în zona Oașului (Covaciu – Marcov et la 2004). Salamandra este o specie comună în zone înalte împădurite, unde nu este vulnerabilă. Totuși, defrișările care se practică intens în special la nivelul [NUME_REDACTAT], reprezintă un factor negativ pentru specie, conducând la reducerea arealului și fragmentarea habitatelor. Traficul auto este alt factor negativ pentru specie, în numeroase cazuri întâlnind cadavre pe șosele, atât la nivelul [NUME_REDACTAT] cât și a [NUME_REDACTAT].

Triturus alpestris – Laurentus 1768 (Triton de munte)

Triturus alpestris este o specie caracteristică majorității zonelor montane ale Europei, fiind răspândită de la vest începând din [NUME_REDACTAT]. Arealul speciei cuprinde [NUME_REDACTAT], fiind răspândită în zonele înalte din [NUME_REDACTAT]. Este răspândit până în sudul [NUME_REDACTAT], limita estică a arealului fiind reprezentată de versantul estic al Carpaților românești. Populații izolate se află în zonele mai înalte ale câmpiei Panonice, în Ungaria (Dely 1959) și în zona de nord a Germaniei, unde apare și la câmpie (Fuhn 1969). [NUME_REDACTAT] este răspândit până la nivelul mării (Miaud & Merilă 2001).

[NUME_REDACTAT] Triturus alpestris este răspândit în general la altitudini mai mari de 500 m (Cogălniceanu et al 2000), arealul speciei urmând lanțul [NUME_REDACTAT]. Ocazional a fost întâlnit și la altitudini mai reduse, fiind identificat la 400 – 500 m altitudine în [NUME_REDACTAT] – Drocea (Ghira 1997). [NUME_REDACTAT] specia a fost întâlnită la 210 m, la Baia – Mare, într-o zonă depresionară cu climat mai rece și umed (Micluță 1970). Altitudinea minimă la care a fost identificată specia la noi este de 200 m, înregistrându-se la Derna, în județul Bihor (Covaciu – Marcov et al 2003 f).

Tritonul de munte este un triton de dimensiuni medii, ajungând de până la 12 cm. Are capul lat, turtit dorso – ventral. În perioada de pontă masculii au o creastă dorsală scundă și dreaptă. Creasta prezintă linii transversale paralele negre și alb gălbui. Urma ei rămâne și după încheierea perioadei de pontă. Femela nu prezintă creastă dorsală. Abdomenul este colorat în galben sau portocaliu intens. Coloritul dorsal diferă în funcție de sex, pe un fond închis la mascul fiind evidente tente de albastru sau albăstrui, cenușiu albăstrui, de obicei marmorat cu gri închis la femele. Femelele sunt colorate mai palid, mai șters decât masculii. Caracteristică este prezența pe flancuri, la limita dintre partea dorsală și cea ventrală, pe fiecare parte, a câte unui șirag de mici pete negre pe fond deschis. Acest model se află în contrast evident cu fondul cromatic. În timpul vieții terestre coloritul devine mai șters, mai puțin evident, mai închis, în același timp tegumentul fiind mai rugos.

Triturus alpestris este mai acvatic decât celelalte Urodele de la noi (Cogălniceanu et al 2000), Este sensibil la creșterea temperaturii și la calitatea apei. Se reproduce în ape stătătoare, bălți alimentate de izvoare, sau cele care formează pâraie, fiind prezent și în lacurile de mari, fără pești. Se reproduce mai târziu decât alți tritoni, cu atât mai târziu cu cât trăiește la altitudini mai mari. După perioada de pontă părăsește bazinele acvatice, pe uscat fiind nocturn. În general hibernează pe uscat (Fuhn 1969), dar unele exemlare pot hiberna și în apă (Cogălniceanu et al 2000). Larvele, care ating la metamorfoză maxim 5 cm, au o coadă lată și rotunjită terminal, vârful botului fiind de asemenea rotunjit. Larvele prezintă un colorit cenușiu închis, expunând la nivelul flancurilor pete rotunde și negre.

În bazinul hidrografic inferior al Mureșului din județul [NUME_REDACTAT] alpestris este rar. A fost identificat numai în [NUME_REDACTAT], în România fiind legat de regiuni înalte (Fuhn 1960). Este remarcabil faptul că am identificat specia la 230 m altitudine, în zona localității Dumbrăvița. Aici am identificat tritoni de munte la nivelul unor bălți întinse, cu vegetație bogată, situate la câteva zeci de metri în amonte de satul Dumbăvita, în vecinătatea pârâului. Anterior cea mai redusă altitudine la care Triturus alpestris a fost întâlnit în [NUME_REDACTAT] era de 400 m (Ghira 1997). În nordul țării a fost însă semnalat la altitudini mai reduse: 210 m la Baia – Mare (Micluță 1970), sau 200 m la Derna, în Bihor (Covaciu – Marcov et al 2003). Prezența speciei la aceste altitudini a fost explicată prin climatul depresionar, rece și umed, al respectivelor zone (Micluță 1970). Identificarea tritonilor de munte la 230 m, la nivelul versantului sudic al [NUME_REDACTAT] vine în contradicție cu această teorie, regiunea cercetată având un climat mai cald și uscat decât depresiunile de la Baia – Mare sau Derna. Descoperirea tritonilor de munte la Dumbrăvița indică o răspândire mai largă a speciei în zone cu altitudine redusă, cel puțin la nivelul versanților vestici ai [NUME_REDACTAT]. Probabil specia este mai larg răspândită la nivelul [NUME_REDACTAT], noi întâlnind-o în puține localități datorită faptului că în zonele joase stă mai puțin în habitate acvatice pentru reproducere. Totuși, considerăm acestă specie vulnerabilă, rădândită doar în anumite sectoare ale regiunii studiate și în anumite habitate. [NUME_REDACTAT] este o zonă specială pentru Triturus alpestris.

Triturus cristatus – Laurentus 1768 (Triton cu creastă)

Triturus cristatus are un areal întins în cea mai mare parte a Europei centrale și nordice, în vest ajungând până în centul Franței, iar în est depășește [NUME_REDACTAT], ajungând în părțile asiatice ale Rusiei. În nord ajunge până în Scoția și centrul [NUME_REDACTAT], iar în sud ajunge până în România, limitându-se la Alpi și Carpați.

[NUME_REDACTAT], Triturus cristatus este în general asociat cu regiunile deluroase, podișuri și zonele montane, apărând de la 100 m altitudine în sus, putând ajunge până la 1000 m altitudine (Fuhn 1960). [NUME_REDACTAT] vestică, centrală și în Rusia această specie este răspândită și în zonele de câmpie. Este prezent în aproape toată România, cu excepția Dobrogei și a zonelor joase, de câmpie, în special lunca Dunării, unde este înlocuit de Triturus dobrogicus. Triturus cristatus este o specie de Amfibieni comună în fauna României, fiind legată de munți și de zonele aflate sub influența climatului montan (Fuhn 1953). [NUME_REDACTAT] Carpați, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], al Moldovei. În nord – vestul României este o specie comună (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2003 a, b, f, 2004).

Tritonul cu creastă are dimensiuni mari, ajungând până la 16 cm. Capul este relativ lat, corpul fiind robust. Are coada comprimată lateral, prevăzută cu o creastă superioară și una inferioară. Pielea este rugoasă. Masculul are în perioada de pontă o creastă dorsală înaltă și dințată, care începe din dreptul ochilor, fiind complet separată de creasta caudală în regiunea cloacei. Femela nu prezintă creastă dorsală, ci un șanț medio-dorsal, crestele caudale fiind slab dezvoltate. Dorsal pielea este verucoasă. Membrele sunt lungi, groase și puternice. Când membrele se întind de-a lungul corpului, cele anterioare în direcție caudală și cele posterioare în direcție cranială, la mascul cele posterioare ating articulația tibiotarsală a celor anterioare, iar la femelă în general vârful degetelor acestora. Raportul dintre lungimea membrului anterior x 100 / distanța dintre membre = 55 – 65% la masculi, 45 – 54% la femele (indicele Wolterstorff), acesta fiind un caracter important de determinare a speciei (Fuhn 1969).

Dorsal prezintă un colorit variabil, de la brun-închis, aproape negru până la brun roșcat sau brun gălbui, cu pete închise distribuite neregulat, pe flancuri având multe puncte mărunte albe sau galbene. Abdomenul este galben sau galben-portocaliu, cu pete negre dispuse neregulat, pigmentul galben fiind predominant, gușa prezintă pe un fond galben pete sau vermiculații albe sau fumurii. Desenul ventral este un caracter individual, care se modifică puțin în timp. Latura inferioară a cozii femelei este galbenă sau portocalie, pe laturile cozii masculului în rut existând o dungă longitudinală alb – sidefie.

Triturus cristatus este acvatic în perioada de reproducere, în rest fiind terestru. În perioada acvatică, populează apele stagnante, mari, cu vegetație bogată, dar și bazine betonate sau se reproduce și în canalele de irigații. În perioada acvatică, Triturus cristatus este bentonic, fiind catonat în zona substratului (Dolmen & Koksvik 1983). Reproducerea începe în martie.

În bazinul hidrografic al Mureșului din județul [NUME_REDACTAT] cristatus este larg răspândit în regiunile înalte, atât la nord cât și la sud de Mureș, lipsind însă din zona de câmpie, uhnde este înlocuit de Triturus dobrogicus. este prezent până la limita inferioară a [NUME_REDACTAT]. Altitudinea minină la care am identificat tritoni cu creastă este de aproximativ 130 m, la limita sudică a arealului Triturus cristatus fiind răspândit în zone cu altitudini mai ridicate (Arntzen & Borkin 1997). Se reproduce în habitate diferite, fiind întâlnit atât în șanțurile de pe marginea drumurilor cât și în zonele de băltire întinse formate la nivelul difeirtelor pâraie. Populațiile de tritoni cu creastă sunt numeroase, alcătuite din mulți indivizi, specia fiind larg răspândită în toate zonele și habitatele favorabile.

Triturus dobrogicus – Kiritzescu 1903 (Triton cu creastă dobrogean)

Triturus dobrogicus a fost multă vreme considerat o subspecie de Triturus cristatus. Recent, pe baza unor date genetice, care s-au adăugat deosebirilor morfologice cunoscute anterior, cele patru subspecii de triton cu creastă, inclusiv cea dobrogeană, au fost ridicate la rangul de specii (Bucci – Innocenti et al 1983, Arntzen & Wallis 1994). Triturus dobrogicus endemic în bazinului inferior și mediu al Dunării, având un areal redus, disjunct, fiind prezent în [NUME_REDACTAT] și în [NUME_REDACTAT] și Dobrogea (Arntzen et al 1997). Deși specia a fost recunoscută recent, există date despre răspândirea sa din perioada când era considerată subspecie. Recent a fost identificată și în câteva localități din vestul României (Arntzen et al 1997, Cogălniceanu et al 2000).

Este o specie mare, dar are corpul mult mai zvelt și alungit decât precedenta. Are mai multe vertebre (17 – 18, față de 16 la Triturus cristatus). Capul este alungit, botul de asemenea, terminându-se ascuțit. Pielea este foarte slab rugoasă, la multe exemplare chiar netedă, membrele fiind subțiri și relativ scurte. Îndreptând membrele toracale în direcție caudală și pe cele pelviene în sens cranial, acestea nu se ating nici o dată, între ele rămânând un spațiu evident. Acest caracter, important în determinarea speciei, se datorează pe de o parte numărului mai mare de vertebre, pe de altă parte lungimii mai reduse a membrelor. În rest se aseamănă cu Triturus cristatus, creasta masculului având aceeași formă și întindere.

Coloritul dorsal este reprezentat de un fond cromatic variabil, de obicei brun gălbui sau brun roșcat, mai închis sau mai deschis, pe care sunt dispuse pete mai închise (negre), rotunde. Coloritul ventral este caracteristic, reprezentat de un fond portocaliu, variabil de la gălbui intens la roșcat, pe care se află pete negre confluate larg, de obicei fiind unite pe linia mediană sub forma unei dungi mai mult sau mai puțin conturate, sau al unei succesiuni de linii transversale negre, groase. Desenul de pe gușă este la rândul său extrem de caracteristic, fondul cromatic fiind întotdeauna negru, pe care apar pete alb argintii, extrem de contrastante (Fuhn 1953). Triturus dobrogicus este predominant acvatic (Cogălniceanu et al 2000). Se reproducere devreme, încă la finele lunii februarie, populând bălțile de dimensiuni mari din zona de câmpie cu multă vegeteție, în general stătătoare, sau slab curgătoare. În iunie sau iulie părăsește apa, dar se localizează în zonele umede din vecinătatea acesteia, în zone cu stuf, etc. Trăiește exclusiv în regiunile de câmpie, la altitudini de cel mult 100-200 m.

Triturus dobrogicus este o specie rară în regiunea cercetată. Am întâlnit această specie exclusiv în zonele de câmpie cu altitudini mai reduse de 130 m. Am identificat tritoni cu creastă dobrogeni în zonele umede limitrofe Mureșului. Triturus dobrogicus lipsește sau este foarte rar în cea mai mare parte a câmpiei Aradului, ca urmare a faptului că aceasta este profund modificată în urma acrtivităților antropice. [NUME_REDACTAT] este transformată aproape complet în terenuri agicule, mlaștinile și zonele umede lipsind de la nivelul acesteia. În zonă Triturus dobrogicus poate fi întâlnit doar în canalele de drenaj dintre terenurile agricole. Cele mai multe exmplare le-am întâlnit în zonele umede, împădurite, din vecinătatea localității Pecica. Populează canale adâci cu stuf, zone de băltire, uneori chiar șanțurile de pe marginea drumurilor. Tritonul cu creastă dobrogean este vulnerabil în regiunea investigată, fiind supus unei puternice presiuni antropice, manifestată prin distrugerea habitatelor.

Triturus vulgaris – Linnaeus 1758 (Triton mic)

Triturus vulgaris are un areal foarte întins, începând de la vest, din centrul Franței, depășind spre est [NUME_REDACTAT], prelungindu-se mult în Asia, unde ocupă și [NUME_REDACTAT] și nordul [NUME_REDACTAT]. Urcă mult în nord, fiind răspândit pe întreaga suprafață a [NUME_REDACTAT], ajungând până în nordul [NUME_REDACTAT], chiar la țărmul [NUME_REDACTAT]. În sudul Europei tritonul mic ajunge până în părțile centrale ale peninsulei Apeninice, fiind de asemenea răspândit în întreaga [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT], tritonul mic are un areal întins, fiind răspândit în toată țara. Nepretențios la altitudine, este prezent începând din [NUME_REDACTAT] până în zonele montane înalte. În funcție de altitudine, apare împreună cu toate celelate specii de tritoni descrise anterior. În vestul României este comun. [NUME_REDACTAT] se consideră că există două subspecii de triton mic: Triturus vulgaris ampelensis răspândit în [NUME_REDACTAT] și dealurile limitrofe acestora și Triturus vulgaris vulgaris prezent în restul țării (Fuhn 1951).

Triturus vulgaris are dimensiuni reduse, atingând maxim 10 cm. Masculii sunt mai mari decât femelele. Corpul este zvelt, mai înalt decât lat, tegumentul fiind neted. Coada este în general puțin mai lungă decât restul corpului, cu muchie superioară și inferioară, terminată ascuțit. În perioada de reproducere masculul posedă o creastă tegumentară dorsală înaltă de până la 7 – 8 mm, vălurită, neântreruptă din regiunea ochiului până la vârful cozii, Degetele picioarelor posterioare sunt lobate.

Dorso – lateral prezintă un colorit galben brun, brun cenușiu, brun măsliniu sau brun închis, cu pete negre rotunde, creasta dorsală fiind pătată sau vărgată cu negru. Femelele sunt mai deschis colorate. Zona supracaudală a masculilor este brun închisă, cea mediană brun mai deschisă iar cea infracaudală dungată longitudinal cu albastru punctat cu roșu și brun, masculii prezentând, de asemenea, pe cap 7 dungi negre. Ventral coloritul este galben palid, cu pete rotunde negre, în zona mediană a abdomenului fiind prezentă o dungă roșu – portocalie.

Triturus vulgaris este o specie euritopă, fiind răspândită din zonele de câmpie până la munte, la 1500 m altitudine (Cogălniceanu et al 2000). Iese din hibernare repede, încă din februarie. Reproducerea are loc într-o multitudine de habitate acvatice. Populează atât lacurile de dimensiuni mari, bălțile și canalele din câmpie, băltoacele și șanțurile din interiorul pădurilor, cât și bălțile temporare din zonele montane, fiind nepretențios față de calitatea apei. Preferă bălțile mici, sub 25 m² (Halley et al 1996). În perioada acvatică este preponderent nectonic, înotând în masa apei (Dolmen & Koksvik 1983). În general, adulții părăsesc apa în mai sau iunie, trăind în zone umede, în păduri, ducând o viață nocturnă.

În bazinul hidrografic al Mureșului din județul [NUME_REDACTAT] vulgaris este o specie comună, fiind cea mai larg răspândită specie de tritoni. Tritoul mic este răspândirt pe întrg teritoriu investigat, populând atât zona montană cât și zona de câmpie. La câmpie este prezent în canalele de pe marginea drumurilor, sau în șanțurile de drenaj care separă terenurile agricole. Se reproduce în diferite habitate acvatice, de la cele de dimensiuni mari până la băltoacele temporare din zona delurilor. Este o specie nepericlitată în regiunea analizată.

Bombina bombina – Linnaeus 1761 (Izvoraș cu burta roșie)

Bombina bombina este o specie tipică pentru fauna de câmpie din estul și centrul Europei (Arntzen 1978), urcând în general numai până la altitudini de 400 m, doar exceptional fiind semnalată până la 600 m (Madej 1964). În estul arealului ocupă câmpia Rusă până la munții Ural, ajunând până în centrul Europei, limita vestică fiind reprezentată de bazinul Panonic și de zonele nordice ale Germaniei. În nord ajunge până la țărmul [NUME_REDACTAT], extinzându-se până în unele din insulele Danemarcei, recent dispărând din sudul extrem al Suediei (Szymura 1993). În sudul Europei este răspândită până în [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] este prezentă în toate zonele de câmpie, atât în [NUME_REDACTAT] cât și în Câmpia de Vest. Este frecventă în Dobrogea, fiind semnalată și în zonele deluroase din nordul Dobrogei. Izvorașul cu burtă roșie este răspândit în Moldova, în special în sudul acesteia, dar ocupă și zonele nordice, unde se răspândește de-a lungul râurilor. Ocupă unele zone din [NUME_REDACTAT], luncile joase, cu aspect de relief plan, situate de-a lungul râurilor, pătrunzând în Transilvania de-a lungul Someșului, Mureșului și Oltului, ajungând la altitudini de până la 400 m. Este semnalată și în zonele joase din vestul României, fiind comună în zonele de câmpie din [NUME_REDACTAT] (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2003).

Bombina bombina are dimensiuni reduse, ajungând la maxim 5 cm lungime (Cogălniceanu et al 2000). Corpul este turtit dorso – ventral, capul relativ mic, mai lung decât lat, sau cel mult lungimea fiind egală cu lățimea. Ochii sunt proeminenți, pupila având formă triunghiulară. Limba este discoidală (Fuhn 1969), acesta fiind un caracter al familiei. Dorsal tegumentul este rugos, prezentând numeroși negi, cu vârful turtit, aplatizat, prezentând la centru un punct negru. Ventral, tegumentul este mai neted. Masculul are calozități nupțiale pe partea interioară a antebrațului, având doi saci vocali mari situați în zona ventrală a capului. Când membrele posterioare sunt îndoite în unghi drept față de axa coprului, stilopodul fiind paralel cu zeugopodul, articulațiile dintre zeugopod și autopod nu se ating.

Izvorașul cu burta roșie are dorsal un colorit întunecat, variind de la negricios la cenușiu deschis, măsliniu. Pe acest fond apare un model caracteristic format din grupări mari de negi, tuberculi, caracterizați printr-o dispunere ordonată, în șiruri paralele, orientate cranio – caudal, frecvent apărând două formațiuni reniforme, paralele, situate între umeri. Vârfurile degetelor sunt colorate în negru. Coloritul ventral este este caracteristic. Fondul cromatic ventral, negru închis, prezintă insule de pigment deschis, roșu, portocaliu sau gălbui intens, Predomină pigmentul negru, pigmetul deschis apărând insular în marea neagră. Există frecvente pete albe, de dimensiuni reduse, dispuse ventral și ventro – lateral.

Este o specie acvatică, care populează de obicei lacurile și bălțile de mari dimensiuni, permanente, de la câmpie (Madej 1973). Se întâlnește în principal în zonele cu vegetație bogată, de la nivelul malurilor. Mai rar apare în habitate de dimensiuni reduse, în general numai dacă în apropiere acestora se află diferite bălți permanente, mari. Hibernarea începe în octombrie, având loc pe uscat, în diferite ascunzători, primăvara devenind activă în martie (Cogălniceanu et la 2000). Reproducerea începe din aprilie – mai, fiind caracteristic faptul că o femelă poate depune mai multe ponte pe an, împerecherea realizându-se prin amplex lombar. Având saci vocali, masculii au o voce puternică, fiind teritoriali. Ouăle sunt depuse fie izolat, fie sub forma unor mici grămezi, pe vegetația acvatică, sau direct pe substrat. Când este surprinsă în afara apei, afișează așa numitul “unkenreflex”, expunând spre adversar partea ventrală, colorată în roșu.

În regiunea bazinului hidrografic al Mureșului din județul [NUME_REDACTAT] bombina este o specie bine reprezentată. Populează în principal zonele de câmpie din vestul regiunii, dar pătrunde, de-a lungul Mureșului, până la limita dintre județul Arad și județul Hunedoara, atât la nord cât și la sud de Mureș. Specia se poate răspândi de-a lungul Mureșului, ca urmare a existenței în lunca acestuia a numeroase zone umede, de dimensiuni mari, care constituie habitate favorabile acesteia specii, atașată de zonele joase, cu habitate mari cu vegetație bogată (Madej 1973). De asemenea pătrunderea izvorașului cu burtă roșie de-a lungul culuarului Mureșului este posibilă datorită evoluției ascendente foarte lente a altitudini în amonte, de-a lungul Mureșului. Tranziția lentă a altitudinii determină menținerea unor habitate favorabile speciei de-a lungul Mureșului, chiar dacă acestea sunt înconjurate pe ambele părți de zone cu releif înalt, unde specia lipsește. Zona ocupată de Bombina bombina are o lătime variabilă în funcție de lătimea culuarului Mureșului. În regiunea cercetată acestă specie nu este amenințată de activitățile antropice.

Bombina variegata – Linnaeus 1758 (Izvoraș cu burta galbenă)

Izvorașul cu burtă galbenă este răspândit numai în Europa, în zonele cu relief înalt (Szymura 1993). În vest ajunge până în regiunile de sud ale Franței, fiind răspândită până în centul Germaniei. Este prezentă în [NUME_REDACTAT], ocupând de asemenea [NUME_REDACTAT]. Limita estică a arealului acestei specii este reprezentată de [NUME_REDACTAT]. Populații izolate sunt prezente în zonele mai înalte din [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT], Mecsek).

Bombina variegata este o specie atașată condițiilor ecologice din zonele de deal și de munte, fiind răspândită de la 150 m altitudine în sus, populații pure de izvoraș cu burtă galbenă fiind totuși, în mod ocazional, întâlnite și la 100 m (Madej 1964). [NUME_REDACTAT] această specie a fost întâlnită până la 1870 m (Stugren & Ghira 1988), fiind o prezență comună în regiunile de deal și munte, la altitudini mai mari de 200 m. Recent a fost întâlnită la 140 de m altitudine în regiunea Oradea (Covaciu – Marcov et al 2000). A fost semnalată în toate grupele [NUME_REDACTAT], populând de asemenea zonele înalte din [NUME_REDACTAT] și al [NUME_REDACTAT] variegata are dimensiuni mici, ajungând până la 5 cm. Corpul este turtit dorso – ventral, aspectul fiind similar cu al precedentei specii. Este mai masivă și mai îndesată decât Bombina bombina. Capul este mai lat decât lung, pupila având formă triunghiulară, cuta gulară fiind slab conturată (Cogălniceanu et al 2000). Tegumentul este foarte rugos, mai rugos decât cel al izvorașului cu burtă roșie. Negii dorsali au dimensiuni foarte mari, prezentând terminal un spin principal, încercuit de o centură de țepi secundari mai scunzi. Secreția glandulară toxică este foarte puternică. Masculul nu prezintă saci vocali, dar prezintă calozități nupțiale negre la nivelul degetelor și a antebrațului, acestea fiind prezente pe întreaga durată a verii. Când membrele posterioare sunt îndoite în unghi drept față de axa coprului articulațiile dintre zeugopod și autopod se ating. Membrele și mai ales degetele perezintă dungi negre.

Izvorașul cu burtă galbenă este în general uniform colorat dorsal. Fondul este cenușiu, cenușiu brun sau măsliniu uniform, fără să prezinte tuberculi mai închiși cu dipoziție regulată. Ventral predomină pigmentul galben, la nivelul căruia sunt prezente pete negre mici. Pigmentul galben apare uniform, petele negre nefiind unite între ele, ci izolate în marea galbenă. Vârfurile degetelor sunt galbene. Nu există pete albe pe laturile corpului sau la nivelul părților ventrale.

Bombina variegata este mai terestră decât Bombina bombina (Madej 1973), fiind întâlnită frecvent la distanțe de până la 100 m de apă. Femelele sunt mai terestre decât masculii (Fuhn 1970). Populează habitate acvatice de dimensiuni reduse, bălți și băltoace temporare din zonele de deal și munte, dar poate fi găsită și la nivelul diferitelor pâraie și torenți. Bombina variegata este o specie nocturnă. Se reproduce de mai multe ori în cursul anului, activitatea începând la temperaturi mai mari de 20° C (Fuhn 1970). Temperatura apei este factorul ecologic cel mai important care determină alegerea habitatului de reproducere. La fel ca și precedenta specie, modelul ventral folosește la avertizarea adversarului.

Bombina variegata este o specie comună în regiunile înalte a zonei studiate. Am identificat izvorașul cu burtă galbenă atât în [NUME_REDACTAT] cât și la nivelul [NUME_REDACTAT]. Aceste două sectoare de areal de Bombina variegata înconjoară populațiile de Bombina bombina răspândire de-a lungul Mureșului. Bombina variegata coboară pâna la 150 m altitudine, la limita celor mai joase dealuri cu câmpia. La nivelul versantului vestic al [NUME_REDACTAT] populațiile montane ajung în contact direct cu populațiile de Bombina bombina din câmpie. Specia populează diferite tipuri de habitate acvatice, fiind prezentă atât în șanturi, în bălțile temporare din zonele împădurite, cât și la nivelul pâraielor și torenților din [NUME_REDACTAT]. Atât numărul ridicat de localități unde am identificat specia cât și numărul mare de indivizi de Bombina variegata observați indică că izvorașul cu burtă galbenă nu este amenințat în bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad.

Bombina bombina X Bombina variegata

Bombina bombina și Bombina variegata nu sunt izolate reproductiv, hibridând masiv în zonele în care arealele lor vin în contact (Szymura 1993). Hibrizi între cele două specii europene ale genului Bombina au fost pentru prima dată semnalați în natură, în Transilvania, de către Mehely (Mehely 1892). Datorită studiilor numeroase zona de hibridare dintre Bombina bombina și Bombina variegata este unul dintre cele mai bine documentate exemple de interacțiune genetică la granițele speciilor (Gollmann et al 1993). Lungimea zonei de hibridare este impresionantă, urmând pe de o parte zonele de contact ale [NUME_REDACTAT] cu unitățile montane înconjurătoare (Carpați, Alpi, Dinarici), inclusiv cu subunitățile colinare mai înalte din [NUME_REDACTAT], pe de altă parte înconjoară la nord și la est Carpații, avâd mii de km lungime. Bombina bombina și Bombina variegata s-au diferențiat în Pliocen, date moleculare plasând momentul divergenței acestora acum 3 – 5 milioane de ani (Szymura 1993).

Cele două specii ale genului Bombina au fost obiectul a numeroase studii la nivel european (Szymura 1993). Aceste studii au fost facilitate de existența unor metode de lucru unitare în analiza zonei de hibridare, fapt care a permis unificarea punctelor de vedere și compararea rezultatelor obținute în diferite țări. [NUME_REDACTAT] studiile despre zona de hibridare dintre Bombina bombina și Bombina variegata sunt încă într-o etapă incipientă. Rezultate importante au fost obținute de Stugren (Stugren 1980). Recent au fost efectuate investigații în Transilvania (Ghira & Mara 2000), și în vestul României (Covaciu – Marcov et al 2001).

Hibrizii dintre cele două specii ale genului Bombina prezintă caracterele celor două specii în procente variabile. Hibrizii reprezintă un mozaic al diferitelor caractere parentale, exprimate în diferite procente, în funcție de anumiți factori de mediu. Atribuirea diferitelor populații la una dintre cele două specii, sau la diferite categorii de hibrizi se face tocmai pe baza stabilirii și analizei ponderii caracterelor celor două specii de origine.

În bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad populațiile hibride dintre Bombina bombina și Bombina variegata sunt prezente în zona de contact dintre arealele celor două specii parentale. Astfel, populații hibride se întâlnesc la limita dintre lunca Mureșului și [NUME_REDACTAT] la sud și [NUME_REDACTAT] la nord. Aspectul zonei de hibridare variază în funcție de modul de contact dintre dealuri și câmpie. Mai rar am întâlnit hibriozi și în zona de contact dintre versantul vestic al [NUME_REDACTAT] și Câmpia de Vest. Aspectul zonei de hibridare este influențat de modul de contact dintre relieful înalt și câmpie și de tipul habitatelor. Populațiile hibride sunt prezente în habitate diferite, apropiate de cerințele ambelor specii parentale. Cu toate că populațiile hibride sunt numeroase în regiunea cercetată, acestea trebuie să beneficieze de un statut deosebit, reprezentând situații biologice aparte, necesitând studii suplimentare.

Pelobates fuscus – Laurentus 1768 (Broască de pământ brună)

Pelobates fuscus are un areal foarte întins, cuprinzând cea mai mare parte a Europei, ajungând până în Asia. Limita de vest a arealului este constituită de centrul și sudul Franței, lipsind din [NUME_REDACTAT] și sud vestul [NUME_REDACTAT]. În nord ajunge la țărmul [NUME_REDACTAT], în Danemarca. Este prezentă și în sudul extrem al Suediei și la limita sudică a golfului Finic. Ajunge până în [NUME_REDACTAT], depășind spre est [NUME_REDACTAT], se întinde până la lacul Aral. Este o specie săpătoare, fiind răspândită în zone de deal și de câmpie cu sol afânat (Cogălniceanu et al 2000).

[NUME_REDACTAT] este prezentă în principal în zonele de cîmpie din întreaga țară. Urcă în zonele înalte de deal și de podiș, urmând cursurile apelor, la nivelul luncilor cu soluri ușor de săpat. Pătrunde în [NUME_REDACTAT], urmânând cursul Someșului, Mureșului și Oltului, pe unde ajunge până în depresiunea Brașovului, la Reci. Urcă în nordul Moldovei urmând cursul Siretului și al afluenților acestuia. Este răspândită și în Câmpia de Vest, fiind comună în zonele joase din județul Bihor (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2003).

Pelobates fuscus este o specie de dimensiuni medii. Are corpul masiv, capul foarte convex, bombat puternic în zona frunții. Botul este rotunjit, pielea aderentă de oasele craniului. Ochii sunt tipici unei specii nocturne, fiind foarte mari, pupila având forma unei fante verticale. Nu prezintă timpan. Limba este lată, groasă, circulară. Membrele posterioare sunt scurte și robuste, tuberculii subarticulari fiind indistincți, tuberculul metatarsal intern foarte mare, comprimat prezintă o muchie tăioasă, folosind la săpat. Tegumentul este neted pe cap și membre, prezentând mici verucozități pe spate, ventral fiind neted. Masculul, care este lipsit de saci vocali, prezintă o glandă ovoidă de dimensiuni mari în partea anterioară a brațului.

Coloritul este variabil. Fondul este cenușiu măsliniu, brun deschis, galben sau alb gălbui, prezentând pete mari sau marmorații brune, brun măslinii, sau brun roșcate cu margini mai închise, uneori confluate sub forma unor dungi. Uneori apar pete de culoare roșu cărămizie sau sângerie, partea ventrală fiind albă, tuberculul metatarsal fiind galben sau brun deschis.

Pelobates fuscus este o specie nocturnă, săpătoare, pe timpul zilei retrăgându-se în sol. Populează zone cu soluri ușor de săpat, la câmpie și deal, între 0 și 500 metri altitudine. Devine activ seara. Este prezent în apă doar în perioada de pontă, la finele lunii martie, început de aprilie, unde stă puțin timp. Împerecherea are loc noaptea, doar excepțional ziua, amplexul este lombar, ponta fiind caracteristică, sub forma unui cordon gros cu mai multe rânduri de ouă suprapuse. Pentru depunerea pontei preferă bălțile mari și adânci (Cogălniceanu et al 2000). Dacă este iritată secretă un lichid cu miros puțin intens de usturoi.

Pelobates fuscus a fost identificat în zona cercetată exclusiv în zonele umede limitrofe Mureșului. Lipsește din zonele de câmpie care au fost în cea mai mare parte degradate de activitățile antropice, aproape toate habitatele favorabile depunerii pontei dispărând. Specia este prezentă în zonele umede și în mlaștinile limitrofe Mureșului. Izolat, unele exemplare pot pătrunde în zone cu substrat stâncos urmând cursurile principalelor păraie și torenți care alimentează Mureșul. Faptul că am identificat broasca săpătoare numai într-un segment limitat al reginii cercetate, indică că această specie este vulnerabilă, populațiile de Pelobates fuscus fiind în declin în multe din zonele în care este prezentă specia (Nollert 1997).

Bufo bufo – Linnaeus 1758 (Broasca râioasă brună)

Bufo bufo ocupă un teritoriu imens, fiind răspândită de la țărmul [NUME_REDACTAT] până la cel al [NUME_REDACTAT], având o deosebită plasticitate ecologică. Limita vestică a arealului este aceeași cu limita vestică a uscatului euopean. Urcă foarte mult în nordul Europei, fiind răspândită și în nordul Scoției, ajungând în nordul extrem al [NUME_REDACTAT]. Este de asemenea prezentă în zonele sudice ale Europei, în Italia și [NUME_REDACTAT]. Arealul broaștei râioase brune se întinde în întreaga [NUME_REDACTAT], ajungând până în insulele Japoniei și [NUME_REDACTAT]. Este prezentă de asemenea și în podișul Anatoliei și nordul Africii (Fuhn 1960).

[NUME_REDACTAT] este comună, fiind semnalată în toate regiunile țării. Este mai răspândită în zonele de deal și munte, dar este prezentă și în zonele de câmpie, în [NUME_REDACTAT] fiind considerată relict glaciar (Fuhn 1960). Altitudinea maximă la care a fost întâlnită în România este de 1997 m, în [NUME_REDACTAT] (Cogălniceanu et al 2001). Coboară până la nivelul mării, fiind semnalată recent în lunca și în [NUME_REDACTAT]. Este prezentă în vestul țării, atât în zonele montane de la nivelul [NUME_REDACTAT], cât și în Câmpia de Vest.

Bufo bufo este o specie masivă, atingând până la 12 cm. Capul este lățit, cu botul scurt și rotunjit, având nările oblice. Uzual timpanul este evident, uneori fiind acoperit de tegument. Pupila este orizontală, în dosul ochilor existând o glandă parotoidă mare, ovalară. Tegumentul este extrem de rugos, fiind acoperit de numeroși negi, uneori terminați cu spini cornoși. Dorsală, tegumentul este verucos, acoperit cu tuberculi de mărimi diferite, rugoși, uneori prevăzuți cu spini, ventral fiind granulos. Dimorfismul sexual este foarte accentuat, masculii fiind mult mai mici și mai puțin verucoși decât femelele, neavând saci vocali. În perioada de pontă masculii au pe primele trei degete ale membrului anterior calozități nupțiale negre. Dorsal coloritul este uniform, variind de la brun roșcat la brun închis sau măsliniu. Uneori prezintă pete închise, sau marmorații. Parotoidele sunt mărginite de o dungă mai închisă (Fuhn 1969).

Broasca râioasă brună este terestră, crepuscular – nocturnă. Este greoaie, în general nu efectuează salturi, pășind cu ajutorul tuturor membrelor. Populează zonele umede, ziua stând retrasă în diferite adăposturi. Devine activă devreme, la începutul lunii martie, fiind o specie extrem de rezistentă la frig (Cogălniceanu et al 2000). Reproducerea are loc la finele lunii martie începutul lunii aprilie, masculii intrând în apă anterior femelelor, fiind buni înotători. Reproducerea este sincronă, animalele stând foarte puțin în apă. Prezintă afinitate, atât față de biotopul de reproducere cât și față de cel unde trăiesc după reproducere (Halley et al 1996).

În bazinul hidrografic al Mureșului din județul [NUME_REDACTAT] bufo este o specie comună. Am întâlnit broaște râioase brune atât în sectorul de câmpie al regiunii studiate, cât și în zona înaltă. Specia este mai abundentă în [NUME_REDACTAT] și la nivelul [NUME_REDACTAT]. La câmpie apare mai rar, întâlnindu-se în special în zonele împădurite limitrofe Mureșului. Cu toate că este larg răspândită în regiunea cercetată, cel puțin unele populații sunt vulnerabile. Sunt afectate negativ de activitățile antropice în special populațiile situate în vecinătatea drumurilor. Primăvara, pe numeroase drumuri, se pot întâlni cadavre de broaște râioase brune ucise de mașini în timpul deplasării spre habitatele de pontă. Situația este larg răspândită, fiind semnalată și în alte regiuni, în bazinul hidrografic al Someșului constatându-se drastice reduceri ale teritoriilor ocupate de Bufo bufo și diminuarea populațiilor acestei specii (Torok 1997).

Bufo viridis – Laurentus 1768 (broasca râioasă verde)

Broasca râioasă verde este de origine asiatică, fiind prezentă și în cea mai mare parte a Europei. Limita vestică a arealului speciei se situează în zona Rinului, În nord urcă mai puțin decât Bufo bufo, ajungând numai până în Danemarca și sudul extrem al [NUME_REDACTAT]. În sudul Europei ocupă în întregime [NUME_REDACTAT] și cea Balcanică, inclusiv insulele din [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] ajunge până în regiunea Mongoliei, ocupând de asemenea în întregime [NUME_REDACTAT], fiind răspândită și în nordul Africii. Este un element xero – termofil, caracteristic stepelor aralo – caspo – pontice, pătruns în România în timpul perioadei celei mai calde a postglaciarului, aparținând valului eremic – turanic (Stugren 1957).

Este întâlnită cel mai frecvent la câmpie, începând de la nivelul mării, dar în număr mai redus de indivizi, ajunge pe culmile munților, în Alpi urcând până la 2000 m, iar în Asia centrală până la altitudini de 4000 de m (Fuhn 1969). Este prezentă în toată România, cele mai multe localități în care a fost semnalată fiind localizate în sudul țării, dar în egală măsură a fost întâlnită și în munții din nordul Moldovei.

Bufo viridis este masivă, asemănătoare cu precedenta, dar mai mică decât aceasta, atingând maxim 10 cm. Timpanul este distinct, pupila fiind orizontală, glandele parotoide au dimensiuni mari. Dorsal tegumentul este verucos, negii cei mai proeminenți având vârful roșu. De la comisurile gurii până în regiunea lombară prezintă un șir de verucozități mai mari. Masculul posedă în perioada de pontă o calozitate nupțială mare, situată pe partea internă a primului deget de la membrele anterioare, prezentând un sac vocal unic, mare, în parte ventrală a capului. Coloritul este variabil, dorsal fondul fiind deschis, alb-gălbui, gălbui-cenușiu, gălbui-roz. Pe acest fond apare un desen alcătuit din multe pete mari, neregulate, verzi sau măslinii, uneori delimitate cu negru. Unele verucozități au vârful roșu. Coloritul părții ventrale este alb murdar, cu sau fără pete mai închise.

Bufo viridis este o specie nocturnă, numai juvenilii fiind, uneori activi ziua. Este euritopă, fiind mai bine adaptată la lipsa de umiditate și mai termofilă decât specia precedentă. Este frecventă în localități, unde chiar vânează noaptea insectele adunate în zonele iluminate (Fuhn 1969). Se mișcă la fel ca și Bufo bufo, dar mai rapid. Perioada de reproducere este decalată față de Bufo bufo, ca urmare a preferendumului termic mai ridicat al acestei specii. Intră în apă mai târziu, cel mai devreme la finele lui martie, de obicei în aprilie, dar stă mai mult în apă, până în iunie, reproducerea nefiind sincronă (Cogălniceanu et al 2000).

Bufo viridis este mai rară decât specia precedentă în bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad. Populații mai numerose sunt prezente în zona de câmpie limitrofă Mureșului sau în punctul de intrare în culuarul Mureșului, în regiunea Păuliș – Lipova. Devine mult mai rară în zonele înalte, în special la nivelul [NUME_REDACTAT]. La fel ca și în cazul speciei precedente, pe drumuri se pot întâlni numeroase cadavre de broaște râiaose verzi. Acest factor poate periclita cel puține anumite popualții din zona investigată.

Hyla arborea – Linnaeus 1758 (Brotăcel)

Hyla arborea are un areal larg, ocupând sudul și centrul Europei, regiunea Caucazului, [NUME_REDACTAT] și Mijlocie, fiind prezentă până în zonele estice ale [NUME_REDACTAT], și nordul Africii. În vestul Europei ajunge până la [NUME_REDACTAT], în Spania. Răspândirea speciei nord este limitată, fiind prezentă numai în partea cea mai sudică a [NUME_REDACTAT], lipsind din [NUME_REDACTAT]. În sud însă, este bine reprezentată, până la limitele sudice ale continentului, fiind prezentă și în multe insule din [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] brotăcelul trăiește atât la cîmpie cât și la deal și munte, fiind răspândit între 0 și 1000 de metri altitudine. Preferă regiunile împădurite, sau măcar cele cu tufișuri, dar poate fi întâlnit și în zonele de câmpie neâmpădurită, unde în afara perioadei de pontă trăiește în zone mlăștinoase, cu stufăriș (Covaciu – Marcov et al 2002). [NUME_REDACTAT] Hyla arborea este o specie comună, pe harta răspândirii sale existând însă numeroase pete albe, datorită faptului că este greu de observat ca urmare a modului de viață.

Este o specie mică, corpul fiind oval, cu aspect elegant. Capul este mai lat decât lung, botul rotunjit, timpanul evident. Limba este circulară, liberă și crestată posterior. Membrele sunt lungi, degetele fiind terminate cu discuri adezive. Dorsal pielea este netedă și lucioasă, ventral fiind granulată. Masculul are un singur sac vocal subgular, mare, brun închis sau gălbui, care în stare de repaus formează cute. Când este umflat, sacul vocal depășește mărimea capului

Hyla arborea este o specie homocromă (Cogălniceanu et al 2000), coloritul dorsal fiind variabil, de obicei fiind verde intens sau verde gălbui, uneori putând fi galben, cenușiu, galben brun, sau galben-roz cu pete cafenii. Ventral coloritul este alb – gălbui, uniform. Culoarea diferă în funcție de culoarea mediului. Întotdeauna este prezentă o dungă laterală, neagră sau cafenie, care începe de la nivelul nărilor și al ochilor, întinzându-se până la baza coapsei.

Hyla arborea este o specie arboricolă, urcându-se ușor pe arbori și arbuști cu ajutorul discurilor adezive. Ca urmare a homocromiei nu încearcă să fugă și să se ascundă, fiind greu vizibilă. Este nocturnă, fiind activă ziua doar în perioada de pontă, singurul interval în care poate fi observată, în rest refugiindu-se în coronamentul arborilor. Pe sol poate fi întâlnită doar la începutul primăverii și în octombrie. Masculul are o voce puternică.

Hyla arborea este comună în zonele înalte din bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad. Am întâlnit brotăcei atât de la nord cât și de la sud de Mureș, precum și în sectorul din lunca acestuia cuprins între cele două zone înalte. Numeroase exemplare sunt prezente atât la reproducere cât și ulterior încheierii acesteia în mlaștinile situate în vecinătatea Mureșului, pe aproape întreg sectorul din județul Arad al culuarului. Nu am identificat specia în zona de câmpie, ca urmare a faptului că aceasta este într-o foarte mare măsură afectată de activitățile antropice, pădurile ocupând suprafețe foarte reduse. În zona înaltă Hyla arborea nu este direct afectată de activitățile antropice, influneța negativă cea mai importantă asupra speciei fiind reprezentată de defrișări.

Rana ridibunda – Pallas 1771 (Broasca de lac)

Rana ridibunda este o specie cu un areal vast, ocupând zone întinse din Europa, Asia și nordul Africii. La vest ajunge până în nordul Spaniei, în nord fiind prezentă până în regiunile sudice ale Angliei, țărmul [NUME_REDACTAT] și Danemarca. În sudul Europei broasca de lac este prezentă în zone din sudul Franței, dar lipsește în [NUME_REDACTAT], fiind prezentă însă în întreaga [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] ocupă zonele aralo – caspice, ajungând până la lacul Balhaș (Cogălniceanu et al 2000), ocupând de asemenea în întregime [NUME_REDACTAT], nordul [NUME_REDACTAT] și regiunile din nordul Africii.

Broasca de lac este comună în România la câmpie, devenind mai rară la deal. Ajunge până în zona montană, fiind semnalată în zona [NUME_REDACTAT] (Borcea 1983) fără a depăși altitudinea de 600 m (Cogălniceanu et al 2000). Este răspândită în toate regiunile țării, fiind cel mai bine reprezentat Amfibian din județul Bihor (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2003).

Este o specie robustă, cu corpul masiv. Este cel mai mare Amfibian din România, atingând 15 cm (Cogălniceanu et al 2000). Capul este lat, botul fiind rotunjit, pupila are dispoziție orizontală, timpanul este mare, foarte vizibil. Tegumentul este relativ rugos, dorsal prezentând verucozități mici, dorso – lateral fiind prezentă câte o tivitură glandulară, bine conturată, situată între colțul posterior al ochilor și inserția membrelor posterioare. Membrele posterioare sunt lungi, degetele fiind la rândul lor lungi, prevăzute cu membrane interdigitale bine dezvoltate. Masculul prezintă doi saci vocali externi bilaterali, situați la unghiurile gurii, în repaus având aspectul unor pliuri tegumentare.

Dorsal coloritul este foarte variabil, predominând nuanțele închise, evoluînd între o colorație cu pigment verde măsliniu, sau măsliniu închis, verde închis, și o colorație pe bază de maro cu verde. Acest fond prezintă pete închise, mari, negre, de obicei având o dungă vertebrală, mai deschisă. Ventral coloritul este alb murdar, de obicei cu pete mari fumurii, uneori fără, sau cu pete mici negre. Sacii vocali ai masculului sunt colorați în nuanțe închise, gri sau cenușiu închis, nici o dată deschis.

Rana ridibunda este o specie pronunțat acvatică, bună înotătoare. Trăiește în ape permanente, în special în lacuri mari și adânci (Cogălniceanu et al 2000), dar apare și în bălți sau în zonele cu curgere lentă, în vecinătatea malurilor râurilor. Este preponderent diurnă, iese din hibernare devreme, hibernarea având loc pe fundul bazinelor acvatice pe care le populează, numai excepțional în sol, mai ales juvenilii (Zavadil 1994). Este o specie gregară, zgomotoasă, masculii orăcăind și în afara perioadei de pontă. Amplexul este axilar, ponta având aspectul unor grămezi care sunt depuse fie pe vegetație fie pe fundul apei.

Rana ridibunda este o specie larg răspândită în regiunea cercetată, fiind prezentă într-un mare număr de localități. Am întâlnit broaște de la atât în sectorul de câmpie cât și sectoarele înalte ale teritoriului cercetat. Cele mai multe exemplare sunt prezente în zonele umede limitrofe Mureșului, în principal în sectorul de câmpie dar și la nivelul culoarului Mureșului. Specia poate fi întâlnită și la nivelul văilor și pâraiele cu caracter montan, curgere rapidă și substrat pietros din [NUME_REDACTAT], urcând în amonte, de-a lungul acestora, până la 10 km de Mureș.

“Rana esculenta” – Linnaeus 1758 (Rana ridibunda X Rana lessonae) (Broasca mică de lac)

Rana esculenta nu este o specie, ci este un hibrid natural dintre Rana ridibunda și Rana lessonae. Pe baza încrucișărilor dintre cele trei forme s-a putut constata că Rana esculenta este în realitate un hibrid între Rana ridibunda și Rana lessonae (Berger 1973). Hibrizi au fost obținuți și în laborator, încrucișând cele două specii parentale.

[NUME_REDACTAT] Rana esculenta a fost identificată în toate zonele țării, mai frecvent în [NUME_REDACTAT] și în [NUME_REDACTAT], dar apare și în Moldova, pe cursul Siretului (Cogălniceanu et al 2000). Este semnalată și în vestul țării, în special în zonele de câmpie, dar și pe cursurile principalelor râuri.

Broasca de lac mică este răspândită în Europa, având un areal relativ similar cu al speciei Rana lessonae, dar mai extins spre nord (Gunther 1997). Limita vestică este situată în sud –vestul Franței, în zona [NUME_REDACTAT], în est ajungând până în Rusia, în bazinul Donului. În nord ajunge până în centrul ale Angliei, Danemarcă și sudul [NUME_REDACTAT]. În sud, limita arealului corespunde mai exact cu cea de la Rana lessonae, fiind reprezentată de nordul Italiei și nord – vestul [NUME_REDACTAT] (Cogălniceanu et al 2000).

Rana esculenta este morfologic intermediară între Rana lessonae și Rana ridibunda. Dimensiunile sunt intermediare între acestea, atingând maxim 12 cm (Cogălniceanu et al 2000), botul fiind ascuțit, timpanul vizibil. Masculul are saci vocali. Tuberculul metatarsal este mare, comprimat bilateral, semilunar (Fuhn 1969). Când picioarele se așază în unghi drept față de axa corpului (stilopodul fiind paralel cu zeugopodul) articulațiile tibio – tarsale ale celor două membre posterioare vin în contact, dar nu se suprapun, atingându-se doar.

Coloritul este variabil, dorsal evoluând de la brun deschis la diferite nuanțe de verde, cu diverse pete închise, frecvent fiind prezentă dunga vertebrală deschisă. Lateral există pete negre mari, pe un fond deschis, ventral coloritul fiind albicios. Regiunea lombară și coapsele prezintă un desen caracteristic, negru cu galben, în proporții egale sau predominând galbenul. În general, coloritul este mai viu decât la Rana ridibunda, dar mai șters, cu mai multe nuanțe închise decât la Rana lessonae. Sacii vocali ai masculului sunt colorați cenușiu deschis.

Rana esculenta este o formă euritopă, populând o mare diversitate de habitate acvatice, de la lacuri la bălți și băltoace. Este preponderent diurnă, pronunțat acvatică, hibernând atât în apă dar și pe uscat (Cogălniceanu et al 2000). Poate fi găsită atât în apă cât și în zonele umede din vecinătatea malurilor. Reproducerea are loc în aprilie – mai, dar poate avea loc și în iunie (Fuhn 1969), amplexul este axilar, ponta fiind asemănătoare cu cea de la Rana ridibunda.

Rana esculenta este relativ rară în bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad. Am întâlnită broasca mică de lac numai în câteva localități din regiunea [NUME_REDACTAT] și mult mai rar la nivelul [NUME_REDACTAT]. Este prezentă fie în pâraie de munte cu curgere rapidă și substrat pietros care se varsă în Mureș, fie în zonele de băltire cu nivel redus formate de torenți sau pâraie. Nu am reușit să o întâlnim în zonele umede și mlaștinile de dimensiuni mari din lunca Mureșului, deși în nordul județului Satu – Mare apare numai în astfel de habitate (Covaciu – Marcov et al 2004).

Rana dalmatina – Bonaparte 1839 (Broască roșie de pădure)

Rana dalmatina este răspândită aproape exclusiv în Europa centrală și vestică, populând numai o suprafață foarte limitată din vestul extrem al [NUME_REDACTAT], în zona [NUME_REDACTAT]. Limita vestică a arealului este reprezentată de [NUME_REDACTAT], în partea estică limita fiind țărmul vestic al [NUME_REDACTAT]. În nord ajunge cel mult până la nivelul sudului extrem al [NUME_REDACTAT], populații izolate fiind prezente și în Danemarca și nordul Germaniei. În sudul Europei este însă mult mai bine reprezentată, ajungând până la țărmul [NUME_REDACTAT], fiind răspândită și în întreaga [NUME_REDACTAT] și Apeninică, inclusiv în [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] este prezentă peste tot, populații izolate fiind identificate și în zonele împădurite din nordul Dobrogei (Cogălniceanu et al 2000). Apare atât în zonele de câmpie cât și în cele de podiș și zonele montane, cu excepția înălțimilor mari. În vestul României este comună, fiind răspândită atât în regiunile joase din Câmpia de Vest cât și în unitățile montane și deluroase care o înconjoară pe aceasta.

Este o specie zveltă de dimensiuni medii, atingând maxim 7 – 8 cm. Botul este ascuțit, pupila orizontală (Cogălniceanu et al 2000). Timpanul este mare, extrem de evident. Membrul posterior este foarte lung, când piciorul este întins cranial paralel cu axul corpului, articulația tibio-tarsală depășește vârful botului. Dorsal pielea este, tivitura dorso – laterală fiind bine dezvoltată, de obicei dreaptă. Ventral tegumentul este neted. Masculii nu au saci vocali.

Dorsal coloritul este reprezentat de un un fond gălbui-cenușiu, roz-cenușiu galben-cărămiziu brun, uniform sau stropit cu puncte mici negre, mai puține sau mai numeroase, pe care se se evidențiază tiviturile dorso-laterale mai deschise. Între umeri se află un desen mai închis în formă de V răsturnat, cu vârful orientat cranial, o pată mai închisă în regiunea temporală, situată între vârful botului și comisurile gurii. Coapsele sunt marmorate cu galben, membrele posterioare dungate transversal cu brun sau cafeniu închis. Ventral colorit deschis, alb lăptos, gușa vermiculată cu roșu, partea internă a coapselor fiind galben roșiatică.

Rana dalmatina este terestră, cu excepția perioadei de pontă, populând în general diferiți biotopi forestieri cu umiditate crescută. Poate fi găsită și în zonele neâmpădurite, cu mlaștini acoperite cu stuf. Este un Amfibian foarte agil, capabil să execute salturi cu lungimi de peste 2 m. Este activă atât ziua cât și noaptea (Cogălniceanu et al 2000). Din hibernare iese încă de la finele lunii februarie. Pentru reproducere folosește o multitudine de habitate, de la lacuri permanete de mari dimensiuni, canale, până la bălți temporare și chiar băltoace efemere din interiorul sau de la liziera pădurilor. Este adaptată la biotopii din zonele de deal și câmpie, fiind semnalată în România între între 0 și 900 de metri altitudine.

Rana dalmatina este o specie comună în regiunea studiată, fiind prezentă pe întreaga suprafață a acesteia. Devine mai rară în zona de câmpie, ca urmare a absenței aproape complete, în urma activităților antropice, a habitatelor necesare speciei. În zona de câmpie este prezentă exclusiv la nivelul pădurilor din lunca Mureșului. Cele mai numerose populații sunt prezente în zonele împădurite ale [NUME_REDACTAT] și ale [NUME_REDACTAT]. Este prezentă și în zonele mlăștinoase, neâmpădurite, de la nivelul culuarului Mureșului, unde este cantonată în sectoarele cu stuf și vegetație abundentă.

Rana temporaria – Linnaeus 1758 (broasca roșie de munte)

Broasca roșie de munte este atașată zonelor reci, fiind singura specie de Amfibieni care atinge [NUME_REDACTAT] (Fuhn 1960). Are un areal foarte mare, disjunct, pe de o parte în Europa și părțile vestice ale Asiei, pe de altă parte în zonele estice ale acesteia și în insulele Sahalin și Kurile, lipsind în Asia centrală. [NUME_REDACTAT] arealul începe din nordul Spaniei ([NUME_REDACTAT]) ajungând până la est de fluviul Obi. În nord este răspândită în arhipelagul Britanic și [NUME_REDACTAT], până la țărmul oceanului Arctic. În sudul Europei este mai puțin răspândită, ajungând până în nordul [NUME_REDACTAT], și centrul celei Balcanice.

Rana temporaria ocupă în România zonele colinare și montane, între 200 și 2000 m altitudine. În zona Maramureșului urcă până în etajul subalpin (Ardelean & Bereș 2000). [NUME_REDACTAT] altitudinea maximă până la care a fost identificată această specie este de 2260 m, în [NUME_REDACTAT] (Cogălniceanu et al 2001). Arealul broaștei roșii de munte este la noi legat în principal de munții Carpați, fiind prezentă în toate subgrupele acestora. Apare în părțile nordice și estice, înalte, ale podișului Transilvaniei, și mai rar în zonele înalte ale [NUME_REDACTAT].

Este o specie masivă. Capul este mai lat decât lung, botul rotunjit, obtuz, pupilă orizontală, timpanul fiind vizibil, depărtat de ochi (Cogălniceanu et al 2000). Membrele posterioare sunt mai scurte decât la precedenta specie. Tuberculii subarticulari și cel metatarsal sunt slab dezvoltați. Pielea este netedă sau cu verucozități mici, tiviturile glandulare dorsale fiind bine dezvoltate. Masculii prezintă doi saci vocali laterali, interni, în perioada de pontă fiind dezvoltate calozități nupțiale la nivelul primului deget al membrelor toracale.

Coloritul este foarte variabil, fondul fiind reprezentat de nuanțe de brun, de la brun-gălbui la brun sau cafeniu-închis, pe care se dispun numeroase pete negre. În zona temporală există o pată mai închisă, un semn contrastant în formă de V întors fiind situat între umeri. Membrele pelviene sunt dungate transversal. Ventral, se află un fond alb-gălbui la femelă, cenușiu la mascul, de obicei pătat cu brun roșu sau negru, zona lombară și partea ventrală a picioarelor posterioare fiind marmorate cu cafeniu pe fond galben (Cogălniceanu et al 2000). În perioada de reproducere, masculului prezintă la nivelul bărbiei, nuanțe albăstrui.

Broasca roșie de munte este predominant terestră, întâlnindu-se în apă numai în perioada de pontă. Aceasta începe foarte devreme, chiar din februarie, specia fiind foarte rezistentă la temperaturi scăzute (Cogălniceanu et al 2000). Reproducerea poate avea loc si sub gheață, fiind mult decalată în funcție de altitudine. Se reproduce atât în bălți permanente, de mari dimensiuni, cât și în bălți temporare. După încheierea pontei, se retrage în zonele umede ale pădurilor, de obicei populând văile și pâraiele care curg în zonele accidentate din interiorul pădurilor, ducând o viață crepuscular nocturnă.

Rana temporaria este bine reprezentată în [NUME_REDACTAT], fiind mult mai rară în [NUME_REDACTAT], unde am întâlnit-o într-o singură localitate. Lipsește complet din sectorul de câmpie al bazinului hidrografic al Mureșului din județul Arad. Este răspândită la altitudini mai mari de 200 m, fiind prezentă și la nivelul versantului vestic al [NUME_REDACTAT], aflat în contact cu [NUME_REDACTAT], unde apare însă doar de la 300 m altitudine, ca urmare a numărului redus de habitate disponibile. Primăvara am întâlnit numeroase cadavre pe D. N. 7, probabil exemplarele care trăiesc în pădurile de la nivelul [NUME_REDACTAT] se reproduc în mlaștinile din [NUME_REDACTAT], în timpul migrației traversând șoseaua.

[NUME_REDACTAT] – Blainville 1816

Lacerta agilis – Linnaeus 1758 (Șopârla de câmp)

Lacerta agilis este răspâdită la nivelul unui vast areal euro – asiatic. În vestul Europei ajunge până în centrul și sudul Franței, lipsind însă din [NUME_REDACTAT], în est ajunge în Asia până la est de lacul Balhaș. Urcă în nord până în Anglia, sudul [NUME_REDACTAT]. În sud ajunge în zonele centrale ale [NUME_REDACTAT] și în [NUME_REDACTAT], în zona Caucazului. Lacerta agilis este o specie care aparține valului eremic – turanic, fiind în România un imigrant postglacial, pătruns din stepele aralo – caspo – pontice (Stugren 1957).

Lacerta agilis este o specie comună în România. Populează zonele de câmpie, atât la vest cât și la est de arcul carpatic, ajungând inclusiv la nivelul mării. Pe dunele de nisip litorale a fost descrisă o specie distinctă. În zonele montane urcă la latitudini ridicate, fiind prezentă în aceleași habitate ca și șopârla de munte (Fuhn & Vancea 1961).

Este o specie mare, atingând 20 cm lungime. Aspectul este masiv, capul fiind scurt, dar mare, înalt, botul fiind rotunjit (Fuhn & Vancea 1961). Coada este groasă. Regiunea temporală este voluminoasă. Gulerul este dințat. Solzii dorsali sunt relativ mari și carenați, cei laterali mai lați decât cei din regiunea medio – dorsală și mai puțin carenați.

Coloritul este foarte variabil, diferit în funcție de sex. Prezintă o dungă dorsală, alcătuită median o linie vertebrală albă, fragmentată, mărginită lateral de două benzi latero – dorsale, deschise, albe. Dunga dorsală este brun închis sau brun roșcat. Părțile laterale ale masculilor sunt colorate în verde, ale femelei brune, la ambele sexe fiind prezente 1 – 2 șiruri de pete ocelare, albe. Pielul variază de la cenușiu uniform la diferite nuanțe de brun. Ventral masculul este verde pătat cu negru, femela verzui, albicios sau gălbui, în general nepătat. Apar relativ frecvent exemplare cu partea dorsală uniform colorată în roșu cărămiziu, considerate ca formând varietatea erythronotus Fitzinger. Juvenilii sunt colorați asemănător cu adulții.

Lacerta agilis care populează diverse habitate. Este prezentă la toate altitudinile, începând din zonele de câmpie, și cele de deal, urcând în general până la 1000 – 1500 m, ocazional fiind întâlnită la altitudini mai mari (Fuhn & Vancea 1961). Este nepretențioasă, putând fi întâlnită în culturile agricole, livezi, pe marginea drumurilor, la liziera pădurilor, mlaștini, de-a lungul apelor, inclusiv în habitate foarte umede din zona montană.

Lacerta agilis este larg răspândită în regiunea cercetată, fiind cea mai comună specie de șopârle din bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad. Este prezentă atât în zonele de câmpie cât și în zona înaltă, populând atât [NUME_REDACTAT] cât și dealuriel Lipovei. Se întâlnește într-o mare diversitate de habitate, fiind prezentă înclusiv pe marginea drumurilor sau în zonele cu terenuri agricole. În zonele montane apare pe marginea potecilor sau în zonele mai umede învecinate cursurilor de apă. Preferă zone mai umede decât celelalte specii de șopârle identificate. Nu este amenințată de activitățile antropice.

Lacerta viridis – Laurentus 1768 (Gușter)

Gușterul ocupă un areal vast, fiind răspâdit în special în Europa, dar ajunge și în unele regiuni din [NUME_REDACTAT]. Limita vestică a arealului este în nordul Spaniei, depășind [NUME_REDACTAT], în estul Europei ajungând până la Nipru și Don (Fuhn & Vancea 1961). În ajunge până în nordul Franței, dar lipsește din zonele centrale și nordice ale Germaniei și Poloniei. În sud este mai bine răspândită, ocupând în totalitate [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Mică este prezentă numai în regiunile nordice ale Turciei, în zona țărmului [NUME_REDACTAT].

Lacerta viridis viridis este răspândită Rămânia. Este prezentă atât în zonele de câmpie din Muntenia și Moldova, cât și în zonele mai înalte, fiind frecventă în regiuni de podiș, în [NUME_REDACTAT] și al Transilvaniei. De asemenea este abundentă în Dobrogea. În vestul României este semnalată în regiunea Dealurilor de Vest. Lipsește din zonele montane înalte.

Este ce mai mare specie de șopârle din România, ajungând până la 40 cm. Corpul este zvelt, capul înalt, ușor convex, botul fiind ascuțit, mai voluminos în zona temporală, regiunea maseterică fiind mai proeminentă la mascul. Rostralul este de obicei în contact cu nara. Zona temporală este acoperită cu plăci mari, neregulate. Gulerul este dințat, solzii dorsali sunt mici, carenați, fiind aproximativ egali ca mărime. Coada este lungă și subțire (Fuhn 1969).

Coloritul este caracteristic. Masculii sunt colorați dorsal în diferite nuanțe de verde, până la verde gălbui deschis, fiind stropiți cu puncte negre numeroase, pilesul este mai închis, prezentând vermiculații mai decolorate decât fondul. Gușa și laturile capului masculului sunt întotdeauna colorate caracteristic, fiind albastre intens, în contrast cu fondul cromatic. Femelele prezintă dorsal nuanțe verzi, măslinii cu pete negre, caudal devenind brun – cafenii, gușa fiind colorată alb gălbui sau verzui, uneori fiind prezente dorsal două sau patru dungi longitudinale deschise. Ventral coloritul este alb – gălbui sau galben – verzui, uniform. Juvenilii sunt brun roșcați uniform, cu pete ocelare, nici o dată dungați. Există o multitudine de varietăți cromatice, care apar uniform pe întreg arealul, atât la mascul cât și la femele.

Lacerta viridis este o specie mezofilă (Fuhn & Vancea 1961) atașată de temperaturi ridicate și un anumit grad de umiditate. Se întâlnește în zone cu vegetație. Gușterii sunt prezenți și în zone cultivate, în vii, în vecinătatea pădurilor. Populează lizierele și poienile din păduri, zonele cu expoziție sud – estică, cu vegetație rară, tufișuri, rar taluzul șoselelor. Urcă lesne în copaci, unde se poate refugia, fiind un animal foarte rapid. Devine activ în martie sau aprilie, intrând în hibernare la finele lunii septembrie. Este sensibil lă variații termice.

Lacerta viridis este o specie comună în regiunile înalte din zona investigată. Am întâlnit gușteri atât la nivelul [NUME_REDACTAT] cât și al [NUME_REDACTAT]. Lipsește complet dn regiunea de câmpie. Populează în principal versanții deluroși sau montani cu înclinație mare, acoperiți cu tufișuri. Apare și în zonele abrupte, cu stâncării, dar poate popula și lizierele de pădure sau marginile potecilor care străbat zonele împădurite. Este prezent în toate zonele și habitatele care îi favorabile, nefiind amenițat.

Podarcis muralis – Laurentus 1768 (Șopârla de ziduri)

Este răspândită mai ales în Europa, dar ocupă și o suprafață restrânsă din [NUME_REDACTAT]. În vestul Europei ajunge până în nordul Spaniei, în [NUME_REDACTAT]. În estul este prezentă până la [NUME_REDACTAT], în România și Bulgaria. În nord este răspândită până în sudul Belgiei, Olandei, Germaniei și în Slovacia și România, în sud fiind însă mai bine reprezentată, ocupând întreaga [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Este prezentă de asemenea într-o fâșie îngustă din nordul Turciei. Lacerta muralis este o specie mediteraneană.

[NUME_REDACTAT] șopârla de ziduri este răspândită la nivelul Carpaților. Apare în multe localități din [NUME_REDACTAT] și din [NUME_REDACTAT]. În vestul României este prezentă în [NUME_REDACTAT] (Fuhn & Vancea 1961). [NUME_REDACTAT] Orientali este mai puțin răspândită, ajungând numai până în cheile Bicazului, punct care până în prezent constituie limita nordică a arealului speciei în România. Nu a fost identificată în zonele înalte din podișul Transilvaniei.

Șopârla de ziduri este o specie de talie mică, atingând maxim 19 cm lungime. Corpul este alungit, zvelt, capul de asemenea alungit, terminat ascuțit. Coada este cilindrică și lungă, (Fuhn & Vancea 1961). În regiunea temporală de obicei sunt prezenți solzi de dimensiuni reduse înconjurând un solz mare, gulerul având marginea dreaptă. Solzii dorsali sunt rotunjiți, având dimensiuni foarte mici, scuturile ventrale fiind dispuse în 7 șiruri.

Lacerta muralis prezintă dorsal un fond închis, variabil, de la brun la cenușiu, sau brun roșcat. De pe marginea externă a solzilor parietali până pe coadă se află două șiruri de puncte deschise, albicioase, sau două dungi, care delimitează între ele o bandă brună. Pe mijlocul spatelui se află o dungă vertebrală, sau o serie de pete. Pe membre există pete ocelare deschise, înconjurate cu negru. Ventral coloritul diferă între sexe, femelele fiind albe sau cărămiziu deschis, masculii colorați în roșu intens. Sunt prezente rare pete negre pe abdomen, mai numeroase pe gușă. Pe șirurile laterale de plăci ventrale masculii prezintă pete albastre.

Lacerta muralis populează regiunile pietroase, putând fi întâlnită pe coaste stâncoase abrupte, în cariere de piatră. Este prezentă la nivelul construcțiilor abandonate, sau pe grămezile de piatre de pe marginea drumurilor, la lizierele pădurilor, sau în zonele cu stâncării din interiorul pădurilor. Este frecventă în zonele cu expoziție sudică, expuse soarelui. Trăiește în colonii mari, fiind abundentă în zonele unde este răspândită. Șopârla de ziduri este rapidă.

Podarcis muralis este relativ bine reprezentată pe versanții orientați spre Mureș, atât ai [NUME_REDACTAT] cât și ai [NUME_REDACTAT], fiind o specie caracteristică zonelor cu stâncării (Fuhn 1969). În zona studiată specia este răspândită la altitudini mai mari de 150 m. Coboară totuși, într-o singură regiune, sub limita altitudinală inferioară de râspândire, noi intâlnind-o în orașul Arad, în plină câmpie, la 25 km de [NUME_REDACTAT], la aproximativ 150 m altitudine. Podarcis muralis este prezentă pe podul de deasupra gării din Arad, ascunzându-se în crăpături sau la nivelul stâlpilor acestuia. Este dificil de explicat prezența speciei în Arad, neexistând o continuitate de habitate între această populație și cele de la limita [NUME_REDACTAT]. Singura explicație plauzibilă, este migrarea unor exemplare de-a lungul terasamentului căii ferate, care poate reprezenta un habitat acceptabil, până în Arad, noi întâlnind indivizi de Podarcis muralis pe terasamentul căii ferate și pe defileul [NUME_REDACTAT]. Sau, exemplarele identificate în Arad nu sunt direct legate de populațiile din [NUME_REDACTAT], fiind aduse o dată cu vagonele cu piatră de linie pentru terasamente, din carierele din munți. Aceste exemplare au găsit condiții favorabile la nivelul podului gării din Arad, fiind prezente pe podurile din gări și în alte regiuni, ca de exemplu la gara din Radna.

Anguis fragilis – Linnaeus 1758 (Șarpe de sticlă)

Șarpele de sticlă are un vast areal euro – asiatic și nord african. Este răspândit în întreaga Europă vestică și centrală, începând din Spania, fiind întâlnit în [NUME_REDACTAT]. Este larg răspândit în nord, fiind prezent în [NUME_REDACTAT], în întreaga Europă estică, cu excepția regiunilor nordice ale acesteia. [NUME_REDACTAT] ajunge la est de munții și fluviul Ural, până zonele estice ale mării Caspice, fiind prezent în întreaga [NUME_REDACTAT], zona [NUME_REDACTAT], ajungând până în nordul Iranului. Este răspândit și în nordul Africii, în zona [NUME_REDACTAT].

Anguis fragilis este o specie prezentă în toate regiunile țării, atât în zonele joase, în [NUME_REDACTAT], cât și în zonele montane (Fuhn & Vancea 1961).

Este o specie mare, atingând până la 50 de cm (Fuhn & Vancea 1961). Corpul este serpentiform, lipsit de membre, coada fiind de două ori mai lungă decât restul corpului (Fuhn 1969), cilindrică, groasă, capabilă de autotomie. Capul este lacertiform, ochii fiind mici, pupila rotundă. Pleoapele sunt bine dezvoltate, mobile, botul fiind conic terminal. Pileusul este acoperit cu plăci, în restul corpului solzii au dimensiuni mari, fiind identici ca dimensiune atât pe fața dorsală cât și pe fața ventrală.

Anguis fragilis are dorsal un fond cromatic cenușiu – plumburiu, brun – cenușiu, brun roșcat, bronzat uniform, sau arămiu, la nivelul căruia se află rareori o îngustă dungă vertebrală neagră. Frecvent masculii sunt stropiți cu pete albastre, uneori flancurile fiind brun închise. Ventral, este colorat plumburiu închis, uniform, pileusul fiind colorat uniform sau vermiculat cu brun mai închis. Juvenilii au dorsal un fond cenușiu argintiu, prezentând o linie vertebrală neagră, flancurile și abdomenul fiind colorate brun închis sau negru.

Preferă biotopii cu umiditate ridicată, fiind răspândit la lizierele pădurilor, în poieni, livezi. Iese la însorit dimineața și spre seară, trăind în orificii de la baza arborilor, sub pietre, bușteni căzuți, etc. Devine activ chiar de la începutul lunii martie, intrând în hibernare în octombrie. Exemplare apar izolate, de obicei poate fi întâlnit dimineața și seara, sau după ploaie, în perioadele cu umiditate ridicată. Este o specie ovovivipară. Anguis fragilis este relativ bine reprezentat în zonele împădurite, atât de la nivelul [NUME_REDACTAT] cât și ale [NUME_REDACTAT]. Nu l-am identificat la câmpie ca urmare a rarității habitatelor favorabile în zonă. Este prezent în special la lizierele pădurilor dar poate fi întâlnit și pe marginile potcilor din interiorul acestora. Deși a fost identificat în numerosre localități, multe exempalre au fost întâlnite ucise atât de către localinici, cât și de către traficul auto. În special acest ultim factor constituie un element care influențează negativ, într-o destul de mare măsură, populațiile de Anguis fragilis din zona studiată.

Elaphe longissima – Laurentus 1768 (Șarpele lui Esculap)

Elaphe longissima ocupă un areal vast în Europa și vestul Asiei. Limita vestică se află în nord – estul Spaniei în [NUME_REDACTAT], în nord – est ajungând până în zonele centrale Ucrainei. Este prezent în aproape întreaga [NUME_REDACTAT], în [NUME_REDACTAT], ajungând până la țărmul sudic al [NUME_REDACTAT]. În nordul Europei nu urcă la latitudini mari, lipsind din nordul Franței, Germaniei, Poloniei. În sud este mai bine reprezentat, fiind prezentă în întreaga [NUME_REDACTAT], și [NUME_REDACTAT], în Asia fiind răspândită până în nordul Iranului.

A fost semnalat în toate zonele din România. A fost întâlnit atât la câmpie, lângă București și în Oltenia, cât și în zone de podiș, podișul Moldovei, pădurile din nordul Dobrogei, sau podișul Transilvaniei. A fost identificat și în zonele montane. În vestul României este cunoscută prezența acestei specii, fiind semnalat în zone din Maramureș (Ardelean & Bereș 2000), în [NUME_REDACTAT] și Igniș, (Torok 1999), sau în Bihor (Covaciu – Marcov et al 2000). Este un șarpe mare, ajungând până la 2 m lungime. Aspectul este foarte zvelt, capul fiind mic și îngust, coada subțire și relativ lungă. Nara este amplasată între două plăci. Solzii dorsali sunt netezi, fiind slab carenați în regiune caudală. Prezintă dorsal nuanțe de brun închis sau deschis, uneori cu tente de cenușiu. Mulți solzi prezintă câte o dungă longitudinală albă. În regiunea post occipitală, pe laturile capului, are câte două pete deschise, gălbui. Este prezentă o dungă mai închisă, situată între ochi și colțul gurii. Ventral este colorat uniform, alb – gălbui.

Elaphe longissima populează zonele împădurite, preferând luminișurile și rariștile uscate, zonele însorite din pădurile de foioase. Poate fi întâlnit în zonele cu stâncării, sau cu vegetație arborescentă, uneori chiar la nivelul unor construcții abandonate, ruine. Este un șarpe relativ lent, dar se poate cățăra pe vegetație.

Elaphe longissima este o specie rară în bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad. A fost identificat numai în trei localități situate la nivelul versantului sudic al [NUME_REDACTAT]. Este prezent în zone împădurite, întâlnindu-se la lizierele acestora. Populează și zonele cu stâncării și pereții abrupți care mărginesc în anumite zone șoseaua. Este o specie vulnerabilă în regiunea cercetată.

Coronella austriaca – Laurentus 1768 (Șarpe de alun)

Coronella austriaca este răspândită în Europa și vestul Asiei. Limita vestică a arealului se află în nordul [NUME_REDACTAT], la est ajunge până la nivelul țărmului sudic al [NUME_REDACTAT], dincolo de Ural, și în [NUME_REDACTAT]. În nordul [NUME_REDACTAT] austriaca urcă la latitudini mari, fiind prezentă în [NUME_REDACTAT], și zonele sudice ale [NUME_REDACTAT]. În sudul Europei specia este răspândită în întreaga [NUME_REDACTAT] și Balcanică. Este prezent și în [NUME_REDACTAT], până în nordul Iranului.

[NUME_REDACTAT] este larg răspândit, fiind semnalat în toate zonele țării. Este prezent la câmpie, în Dobrogea, inclusiv în [NUME_REDACTAT], în [NUME_REDACTAT] și în sudul Moldovei. Este frecvent în zonele înalte, în [NUME_REDACTAT] și regiunile montane.

Coronella austriaca este un șarpe de dimensiuni mici, atingând maxim 70 – 80 cm. Corpul este relativ zvelt, coada având lungime mijlocie. Botul este proeminent, nara conținută de scutul nazal. Solzii dorsali sunt netezi (Fuhn & Vancea 1961). Coloritul dorsal prezintă un fond brun, brun roșcat, uneori cenușiu. Există o dungă închisă, neagră sau brună, situată între nară și colțurile gurii. În partea occipitală se află o pată de dimensiuni mari, neagră sau brună, unerori împărțită caudal în două ramuri. Desenul dorsal este foarte variabil, în general fiind prezente două sau patru șiruri de pete închise, fuzionate în diferite grade, uneori fiind evidente patru dungi paralele, longitudinale. Ventral apar nuanțe deschise, albicioase în zona capului, abdomenul fiind brun sau roșu cărămiziu la mascul, cenușiu spre negru la femelă.

Specie se întâlnește la liziera pădurilor, în luminișuri și poieni, pe taluzuri cu vegetație arborescentă. Populează și zonele cu bolovănișuri, dacă acestea prezintă vegetație. În general este întâlnită în regiuni uscate și însorite, rareori în zone mai umede. Este prezentă începând de la câmpie și până la altitudini de 1500 m (Fuhn & Vancea 1961). Este un șarpe diurn, relativ lent, capabil să se urce pe vegetație.

Coronella austriaca este mai bine reprezentată în regiunea cercetată decât specia precedentă, noi întâlnind-o atât la nivelul [NUME_REDACTAT] cât și la nivelul [NUME_REDACTAT]. Populează zonele împădurite, unde apare atât la liziere cât și în interiorul pădurilor, la nivelul potecilor sau în vecinătatea cursurilor de apă care le străbat. Este prezent și în zone cu stâncării, cum este cazul carierelor de la Păuliș. Poate fi întâlnit și pe versanți deluroși acoperiți cu tufișuri. Am întâlnit și exemplare ucise de loclanici.

Natrix natrix – Linnaeus 1758 (Șarpe de casă)

Șarpele de casă ocupă un areal întins, fiind prezent în apoape toată Europa în unele zone din Asia și în nordul Africii. Cuprinde întreaga Europă vestică, inclusiv [NUME_REDACTAT]. În est lipsește numai din zonele cele mai nordice, în Asia înaintând până în Asia centrală, în zona lacului Baical. În nordul Europei este răspândit în [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. În sud este prezent până la țărmurile [NUME_REDACTAT]. Este răspândit și în [NUME_REDACTAT], în regiunea [NUME_REDACTAT], până la [NUME_REDACTAT]. Ocupă regiunile nord – vestice ale Africii.

Cu toate că este legat de zonele umede din câmpie, poate urca și la munte, în România fiind întâlnit la altitudini de până la 1100 m (Fuhn & Vancea 1961), în Austria fiind semnalat până la 2000 m (Tiedemann et all 2001). Natrix natrix larg răspândit în România, fiind prezentă în toate regiunile țării.

Natrix natrix este o specie zveltă, de dimensiuni medii, depășind un metru. Solzii dorsali au o carenă longitudinală evidentă, mai slab conturată în zona caudală. Masculii sunt mai zvelți decât femelele. Coloritul dorsal este variabil, fiind prezent un fond cenușiu, brun sau negricios, desenul fiind format din patru sau șase șiruri longitudinale de pete mici negre. Solzii laterali prezintă o dungă marginală deschisă. Desenul dorsal poate fi prezent sau poate lipsi, existând exemplare uniform colorate. În zona occipitală există două pete galben – portocalii, sau albicioase, simetrice, încadrate de două pete negre. Coloritul ventral este reprezentat de un fond negru, pe care alternează pete albe, mai dezvoltate lateral.

Șarpele de casă este amfibiu, fiind prezent preferențial în jurul bazinelor acvatice permanente (lacuri, râuri, pâraie, mlaștini). Poate fi întâlnit și la distanțe mari de apă, de-a lungul lizierelor sau în interiorul pădurilor, în zone uscate, pe câmpuri cultivate, sau chiar pe stâncării. Este diurn, având mișcări rapide, fiind un bun înotător, nu mușcă nici când este capturat. Este comun în locuri însorite, cu vegetație bogată. Este prezent în regiunile locuite.

Natrix natrix este cea mai comună specie de șerpi din sectorul arădean al bazinului hidrografic al Mureșului. Populează atât zona de câmpie cât și zona înaltă, unde urcă mult în amonte, de-a lungul afluenților Mureșului. Cele mai numeroase exemplare ssunt prezente în mlaștinile limitrofe Mureșului. Se întâlnește în diferite tipuri de habitate, de la liziere de pădure până la șanțurile de pe marginea drumurilor sau a căilor ferate. Nu este o specie vulnerabilă în regiunea analizată.

Natrix tessellata – Laurenti 1768 (Șarpe de apă)

Natrix tessellata ocupă un areal vest palearctic, fiind răspândit în Europa, vestul Asiei și o zonă din estul Africii. [NUME_REDACTAT] limita vestică a arealului este în vestul Italiei, Elveției și Germaniei. În est ajunge în Asia până la sud – est de lacul Balhaș. În nord este răspândit până în zonele centrale ale Europei, lipsind în nordul Franței, al Germaniei, Polonia. În sudul Europei este larg răspândit, fiind prezent în [NUME_REDACTAT], Balcanică și [NUME_REDACTAT]. Este prezent în [NUME_REDACTAT] și o parte restrânsă din nord – estul Africii, în zona [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT], a fost semnalat în toate regiunile țării, cu excepția Moldovei (Fuhn & Vancea 1961). Este frecvent în [NUME_REDACTAT] și complexul Razelm, fiind prezent și în [NUME_REDACTAT]. Numeroase localități în care a fost semnalat șarpele de apă sunt localizate pe defileul Dunării și pe valea Cernei. De asemenea este prezent și în podișul Transilvaniei.

Este o specie mare, ajungând frecvent la peste un metru lungime. Are aspect zvelt, capul fiind lung și îngust. Solzii dorsali sunt puternic carenați, carenele fiind la fel de evidente și în regiunea caudală. Coloritul dorsal este gălbui, cenușiu, prezentând un desen închis, format din cinci șiruri de pete cu contur pătrat, mai închise. Prezintă o pată occipitală de forma literei V, cu vârful orientat cranial, uneori pot fi întâlnite exemplare uniform colorate. Ventral este prezent un fond negru, pe care sunt dispuse pete alb-gălbui sau portocalii, în special pe flancuri. Juvenilii sunt colorați la fel ca și adulții, fondul fiind însă mai deschis.

Natrix tessellata este mai acvatic decât Natrix natrix, fiind un înotător foarte bun. Nu se îndepărtează de bazinele de apă permanente în care trăiește, însorindu-se pe malul acestora. Este răspândit din zonele de câmpie până la altitudini de 1000 de metri (Fuhn & Vancea 1961). Când este capturat nu încearcă să muște. Depunera pontei are loc în iunie – iulie.

În regiunea cercetată Natrix tessellata este mai rar decât specia precedentă, fiind întâlnit exclusiv în zonele imediat învecinate Mureșului, situate la est de Păulis. Lipsește de la câmpie. Poate pătrunde pe distanțe scurte și pe afluenții Mureșului. Răspândirea sa poate fi explicată prin faptul că este mai termofil decât Natrix natrix, preferând zonele cu substrat pietros care se încălzesc mai ușor. Este prezent atât în Mureș și în afluenții acestuia, dar poate fi întâlnit și în șanțurile care mărginesc calea ferată și se varsă în Mureș.

Vipera berus – Linnaeus 1758 (Viperă)

Vipera berus ocupă un areal transpalearctic, imens. Limita vestică este localizată în Franța, de unde se întinde în toată Europa și Asia de nord, prin Siberia, ajungând până în insula Sahalin. În nordul Europei este răspândită la latitudini mari, fiind prezentă în [NUME_REDACTAT], și în [NUME_REDACTAT]. În sudul Europei este mai puțin răspândită, în [NUME_REDACTAT] fiind prezentă doar în zonele nordice, în vreme ce în [NUME_REDACTAT] ajunge până în nordul Greciei, urmând culmile montane.

[NUME_REDACTAT] vipera este răspândită în special în zonele montane, unde ajunge până la altitudini de 2500 m, dar este prezentă și la deal (Covaciu – Marcov et al 2000, 2003, Ghira et al 2002). În nordul arealului însă ocupă zonele de câmpie. Este prezentă în zonele joase din Ungaria (Dely 1978). [NUME_REDACTAT], Vipera berus este răspândită în special în zonele montane, fiind semnalată în toate grupele [NUME_REDACTAT], în relativ numeroase localități. Apare în zonele de deal și de podiș, fiind întâlnită în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] (Fuhn 1969), și [NUME_REDACTAT] în zona Bârnova.

Vipera berus are dimensiuni reduse, atingând cel mult 80 cm. Are corpul scurt și îndesat. Botul este turtit, având conturul superior rotunjit sau trunchiat. Ochiul este de dimensiuni mai reduse la femelă decât la mascul. Pe pileus sunt prezente atât scuturi cât și solzi, mărunți. Solzii dorsali prezintă carene puternice. Între populațiile de la munte și cele de la deal există anumite deosebiri privind folidoza și chiar deosebiri biometrice (Fuhn & Vancea 1961).

Coloritul este foarte variabil, atât în funcție de sex cât și de regiune. Masculii de la munte sunt cenușii, cenușii argintii, brun cenușiu, ventral fiind plumburii. Femelele de la munte sunt cafenii, brun roșietice, sau roșietice, pătate cu brun închis. La deal, ambele sexe prezintă un fond cafeniu sau cafeniu roșcat. Indiferent de fond, modelul este format dintr-o dungă în zig zag, de obicei continuă pe toată lungimea spatelui, uneori parțial întreruptă, mărginită pe laturi de câte un șir de pete mai închise. Pe parte caudală a capului sunt prezente două dungi închise care se intersectează în formă de X sau V. Ventral coloritul este cenușiu sau brun albăstrui, cenușiu închis, spre negru, pe flancuri fiind stropit cu alb. Vârful cozii este galben. Relativ frecvent sunt întâlnite exemplare melanice, colorate uniform în negru.

Vipera poate fi întâlnită la lizierele pădurilor, pe marginea potecilor, în poieni, bălării, pante montane cu grohotiș. Hibernarea se întinde din octombrie până în martie sau aprilie. Împerecherea are loc în luna aprilie sau mai, juvenili apărând în august sau septembrie.

Vipera berus este o specie rară în bazinul hidrografic al Mureșului din județul Arad, fiind identificată în 2 localități aparținând [NUME_REDACTAT], situate la 200 m altitudine. Este remarcabilă identificarea viperei la 200 m altitudine, cu toate că în România este în general o specie atașată de zonele montane (Nilson & Andren 1997). În nord – vestul țării au fost întâlnite vipere la altitudini reduse (Covaciu – Marcov et al 2000, 2003 d, 200, Ghira et al 2002). De asemenea, Vipera berus a fost identificată la câmpie în nordul Ungariei (Dely 1978). Identificarea viperei la 200 m altitudine la nivelul [NUME_REDACTAT] indică că răspândirea acestei specii la altititudini reduse nu este limitată la zonele nordice, mai reci și umede, ale țării, fiind probabil mai largă.