Cercetari Privind Folosirea Pasarilor In Lupta Biologica In Livada

=== 01.Introducere ===

[NUME_REDACTAT] bazinului hidrografic al râului Tur, ca și a județului Satu-Mare în ansamblu, a fost puțin studiată. În cea mai recentă monografie a amfibienilor din România (Cogălniceanu et al 2000), o specie comună în țară precum Bufo bufo, nu a fost semnalată în nici o localitate din județul Satu – Mare. De altfel, situația este general valabilă la nivelul României în ansamblu, unde cel puțin până în anii 2000 nivelul cunoștințelor referitoare la compoziția și răspândirea geografică a herpetofaunei era foarte redus în comparație cu situația din Europa (Gasc et al 1997). Acest fapt este susținut și de rezultatele ulteriore anului 2000, care au fost de natură a modifica cunoștințele anterioare referitoare la răspândirea a numeroase specii. Este cazul identificării în premieră a șopârlei Podarcis taurica în vestul României (Covaciu-Marcov et al 2003 a), sau a populațiilor de Zootoca vivipara la câmpie (Ghira et al 2002, Covaciu – Marcov et al 2002, 2004, 2005 a).

Într-un articol recent (Ghira et al 2002) s-a estimat că datele din literatura herpetologică anterioară anului 2000 reprezintă doar aproximativ 5 % din situația reală din teren. Primele date asupra herpetofaunei României în ansamblu apar în anii 1930, fiind cuprinse în două volume de sinteză (Călinescu 1930, Kiritzescu 1930). Acestea nu indică însă răspândirea geografică exactă a speciilor, ci oferă doar date asupra preferințelor ecologice. Anterior celor două lucrări, despre Amfibienii și Reptilele regiunii de nord – vest a României existau numai în lucrările unor cercetători din imperiul austo-ungar (Frivaldszky 1875, Entz 1988, Kertesz 1901, Pazlavsky 1918).

Începutul studiilor herpetologice moderne din România este marcat de activitatea lui Fuhn, concretizată prin numeroase articole de specialitate, încununată prin redactarea volumelor din “Fauna R. P. R.” referitoare la Amfibieni (Fuhn 1960) și Reptile (Fuhn & Vancea 1961). Cele două volume reprezintă cele mai complete studii herpetologice din România și prezent. După apariția acestora nu a mai fost realizat nimic comparabil, cel puțin în cazul Reptilelor. În cazul Amfibienilor din România, există date recente (Cogălniceanu et al 2000). Ulterior, date de ansamblu au fost prezentate doar în cea ce privește Transilvania, fiind incluse într-o lucrare amplă semnată de un colectiv de autori (Ghira et al 2002). După anul 2000 au început să fie realizate articole cuprinzătoare despre herpetofauna diferitelor regiuni din România (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2003 a, b, c, d, e, 2004, 2005 a, b, c, 2006 a, b, c, d, Lazăr et al 2005, Gherghel & Ile 2006, Strugariu et al 2006 a, b,).

Herpetofaunei bazinului hidrografic inferior al râului Tur nu i-a fost dedicat nici un studiu, dar date referitoare la întregul județ, sau la anumite sectoare ale acestuia, se regăsesc în diferite lucrări (Fuhn 1960, Fuhn & Vancea 1961, Ardelean 1998, Ardelean & Karacsonyi 2002, Ghira et al 2002, Covaciu-Marcov et al 2005 a, Iftime 2005). Cele mai recente date asupra unor sectoare ale regiunii investigate (zona Livada) sunt cuprinse într-un articol dedicat herpetofaunei Oașului (Covaciu – Marcov et al 2004). În contextul precarității datelor anterioare, ne-am propus să analizăm herpetofauna rezervației naturale a Turului inferior și a regiunilor învecinate acesteia.

Obiectivele studiului au fost: 1. Stabilirea compoziției și răspândirii geografice a herpetofaunei, 2. Estimarea efectivelor populațiilor speciilor identificate, 3. Stabilirea speciilor rare, vulnerabile și importante din teritoriu, 4. Determinare zonelor cele mai importante pentru herpetofaună în zona analizată și 5. Evaluarea impactului antropic, a principalelor amenințări la adresa herpetofaunei rezervației.

1. Delimitarea geografică a județului [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] – Mare este situat la marginea nord-vestică a României, în zona de contact a [NUME_REDACTAT] cu [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], între 47°23' și 48°06' latitudine nordica și 22°18' și 23°37' longitudine estică, fiind delimitat, spre est, de județul Maramureș, spre sud-est de județul Sălaj, spre sud de județul Bihor, spre vest de granița de stat cu Ungaria, iar spre nord de granița de stat cu Ucraina.

Punctele extreme ale județului sunt: [NUME_REDACTAT] la nord, Lelei (comuna Hodod) la sud, Huta (comuna Certeze) la est si [NUME_REDACTAT] (comuna Pișcolț) la vest. Între aceste limite, județul Satu – Mare are o suprafața de 4 405 km2, reprezentând l,85°/o din teritoriul țării (locul 36 intre județe). Rezervația cursului inferior al râului Tur este situată în nord – vestul extrem la județului, în sectorul nord someșan al acestuia. Regiunea a cărei herpetofaună a fost investigată se află la limita dintre cele mai vestice culmi ale munților Oașului și [NUME_REDACTAT].

1.1. Relieful județului Satu – [NUME_REDACTAT] mai mare parte a teritoriului aparținător județului Satu – Mare se încadrează în marea unitate structurală a [NUME_REDACTAT], respectiv în compartimentul său estic, cunoscut în literatura geografică sub denumirea de [NUME_REDACTAT], și mai precis în sectorul nordic al acesteia – [NUME_REDACTAT]. Această câmpie, clădită din materialul adus de râuri din regiunile de dealuri și munți care o flanchează la est și sud-est, este o unitate relativ tânără.

figura nr.1 Harta județului [NUME_REDACTAT] ocupă o mică parte din suprafața județului, fiind situați în marginea estică și nord-estică a acestuia. Deși formați din roci dure, datorită scufundărilor suferite în trecutul geologic și eroziunii fluviatile, munții au înălțimi mici, cuprinse între 600 -1300 m.

[NUME_REDACTAT] au aspectul unor înălțimi relativ reduse (400-800 m), intens fragmentate, în care sunt frecvente formele rotunde de stoguri ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]) și neckuri (Măgura). Împreună cu ramificațiile vestice ale [NUME_REDACTAT], care se prezintă sub formă de culmi domoale (peste 800 m), dominate de masivele Pietroasa (1202 m) și [NUME_REDACTAT] (1013 m), închid [NUME_REDACTAT], numită și „[NUME_REDACTAT]”.

Extindere mare au dealurile de la nord de [NUME_REDACTAT]. În absența unor masive montane care să le flancheze la est, aceste dealuri reprezintă limita nord – vestică a [NUME_REDACTAT]. În primul rând se impune menționată [NUME_REDACTAT], cea mai nordică din grup, care ajunge până aproape de malul sudic al Someșului (Tufescu 1986). Este o culme abruptă, cu altitudini mai mari de 500 m, cu dispoziție longitudinală, având substrat dur, format din șisturi cristaline. [NUME_REDACTAT] emerge brusc din câmpie, având versanți abrupți. La sud de [NUME_REDACTAT] se află [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Oradiei (Tufescu et al 1995), toate aflându-se în legătură atât între ele cât și cu unități montane.

Zona luncilor, care cuprinde albia majoră a principalelor râuri ce drenează depresiunea, are o extensiune mai mare în părțile centrală și vestică, pătrunzând sub formă de culoare și în fâșia piemontană. Cunoscută în literatura geografică sub denumirea de [NUME_REDACTAT], ea reprezintă sectorul nordic al [NUME_REDACTAT], deosebindu-se din punct de vedere fizico-geografic de celelalte două sectoare, de mijloc ([NUME_REDACTAT]) și de sud ([NUME_REDACTAT]), prin varietatea mai mare a aspectelor sale și prin condițiile climatice ceva mai aspre. În cuprinsul ei se pot distinge două nivele: câmpii joase și câmpii înalte. Printre câmpiile joase intră câmpiile Someșului, Ecedei, Crasnei și Ierului, care, deși fac parte din aceeași unitate geografică, prezintă fiecare particularitățile proprii.

1.2. Clima județului Satu – [NUME_REDACTAT] județului Satu – Mare este temperat-continentala moderată, cu veri călduroase și ierni relativ blânde, cu desprimăvărări timpurii. De asemenea nivelul precipitațiilor este relativ redus. Variabilele anuale sunt destul de pronunțate. [NUME_REDACTAT] absolută, de -30,6° C, a fost înregistrată la Carei, in ianuarie 1929, iar maxima absolută, de 39,5°C, a fost înregistrată tot la Carei, in iulie 1952 (Stoenescu et al 1966), rezultând o amplitudine absoluta de 70,1°C.

Iernile sunt cu ceva mai lungi si mai reci la Satu – Mare (-1,7°C) decât in partea centrală și de sud a Câmpiei de Vest (-1,5°C la Oradea și -1,2°C la Timișoara). Desprimăvărarea se face brusc si mai devreme decât in [NUME_REDACTAT], primăverile si toamnele fiind călduroase și senine. În general, regimul termic, cu cele peste 300 de zile fără îngheț în zona de câmpie și deluroasă (84 % din timpul anului), cu doua luni având temperaturi medii de aproape și de peste 20° C și cu o sumă anuală a temperaturilor mai mari de 5° C de 3554° C (durata în zile = 242), asigură condiții optime pentru toate culturile agricole practicate in tara noastră (mai puțin orezul).

Numărul zilelor cu îngheț de pe parcursul iernii este de numai 50 – 60 pe an, dar se mai ivesc înghețuri târzii de primăvară, de obicei la sfârșitul lunii aprilie (mai rar chiar in prima decadă a lunii mai), care afectează unele specii de pomi roditori aflați in floare.

[NUME_REDACTAT] Oașului se înregistrează valori termice mai scăzute decât în restul județului, datorită influenței climatului montan. Astfel, în regiunea de piemont temperatura medie anuala este cuprinsă între 7° C și 8° C, iar in partea vestica a depresiunii este de 9°C (Stoenescu et al 1966). Iernile sunt puțin mai reci (media lunii ianuarie -4°C), iar verile mai puțin călduroase (media lunii iulie 18°C) în regiunea Oașului. Ca atare si suma temperaturilor mai mari de 5° C este mai scăzuta, decât în restul județului, fiind cuprinsă între 3200 și 3400° C.

Dacă comparam valorile termice înregistrate la stațiile meteorologice din Satu – Mare si Carei, observăm că temperaturile medii ale primăverii și toamnei sunt mai scăzute la Carei, datorita excesului de umiditate din solurile câmpiei Ecedea, umiditate care încetinește primăvara încălzirea suprafețelor terestre (prin consumarea unei mari cantități din căldură în procesul de evaporare), iar toamna favorizează apariția brumelor timpurii.

Alimentată în permanență de masele de aer oceanic încărcate cu vapori de apa, umiditatea atmosferica a județului se menține destul de ridicata tot timpul anului (64% vara, 83% iarna, media fiind de 71%). Astfel, este asigurată o activitate vegetativă normală pentru toate plantele cultivate și spontane. Influențele umidității atmosferice se exercită mai concret prin fenomenul nebulozității și prin precipitații. Nebulozitatea, care este relativ redusă, favorizează un număr însemnat de zile însorite (70 – 75 / an), însumând circa 2000 de ore pe an, suficiente pentru coacerea la timp a recoltelor de câmp, a fructelor si a viței de vie.

Din cantitatea anuală a precipitațiilor, aproape jumătate (45,6 %) cade la sfârșitul primăverii si vara, perioada maximă fiind in lunile mai și iunie (circa 25 %). În restul anului, cu excepția lunii decembrie, repartizarea este destul de uniformă. Precipitațiile oscilează între 400 mm în anii secetoși și 1000 mm în cei ploioși. Cantitatea anuală cea mai mare înregistrată la stația Satu – Mare a fost de 1045 mm (în anul 1912), iar cea mai mica de 378,2 mm. Valoarea lunara maximă a fost de 233 mm (în anul 1913) și cea mai mică 0,0 mm (înregistrată în anul 1931). In anul 1970, când s-au produs catastrofalele inundații în județ (14.V.1970), între 10 si 13 mai s-au înregistrat 127,1 mm; numai într-o singură, zi cantitatea precipitațiilor s-a ridicat până la 100 l/m2, ceea ce corespunde la 2-3 luni de primăvară carpatică obișnuită.

Numărul anual al zilelor cu precipitații este de 120 – 130 / an, dintre care 20 reprezintă cu ninsoare (17 %). De obicei, întâia zăpadă cade in prima decadă a lunii decembrie, dar nu se menține. Un strat relativ subțire (in medie 10 – 12 cm) se formează în ianuarie, dar nu durează decât până la jumătatea lunii februarie, când începe să se topească. În zona [NUME_REDACTAT] zăpada se păstrează în jur de 4 luni (decembrie – martie).

1.3. Rețeaua hidrografică a județului Satu – [NUME_REDACTAT] județului Satu – Mare este brăzdat de o importantă rețea hidrografică, a cărei evoluție a adus transformări radicale peisajului natural, mai cu seamă pentru partea de deal și de câmpie. Acest teritoriu poate fi considerat în mare parte ca un con de dejecție a cursurilor de apa, cu mari influențe in structura litologică a bazinelor lor și a raporturilor cu apele subterane.

Apele subterane. In substratul [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] s-a acumulat o stivă groasă de straturi, de grosimi și structuri foarte diferite, care prezintă o gamă întreagă de condiții hidrogeologice. În funcție de aceste condiții se pot deosebi doua medii acvifere: unul de adâncime și altul mai apropiat de suprafață, acesta din urmă interesând mai mult din punct de vedere al valorificării practice a apelor subterane. Stratul de nisip albastru pleistocen, în grosime de circa 70-80 m, acumulează cea mai mare parte a apei precipitațiilor și a celor cu scurgeri subterane din zona de bordura, influențând direct nivelele hidrostatice ale diferitelor pânze de apa freatică. Corespunzător oscilațiilor climatice, acest strat acvifer de bază, care alimentează si pânzele acvifere de deasupra lui, face ca în perioadele secetoase nivelul hidrostatic al acestor pânze sa scadă până la adâncimea de 3 – 4 m, iar in cele ploioase să se ridice la 1 – 2 m, ajungând chiar până la suprafață, cum se întâmplă in depresiunea Ecedea. În perioadele cu precipitații extrem de bogate, apa răzbate la suprafață, apărând procese de băltire si chiar de înmlăștinire.

În cea ce privește apele subterane de adâncime, acestea se prezintă sub forma ascensională sau arteziană, precum și sub forma de zăcământ. Cele ascensionale sunt exploatabile pentru alimentarea cu apa potabilă și industrială sau pentru tratamente balneare. Etajul superior de straturi acvifere este format din ape dulci, carbonatate și se află la adâncimea de 250 – 400 de m. Apele de zăcământ din etajul inferior (800 – 2000 de m) se ivesc la suprafață ca izvoare, sau prin foraje de-a lungul unor linii de fracturi sub forma de ape minerale carbogazoase, cloruro-sodice, cu proprietați alcaline (Bixad, Turț, Nădaș – [NUME_REDACTAT]), slab sulfuroase (localitatea Luna de lângă lângă Negrești – Oaș, Vama, Ghenci), sau bicarbonatate ([NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] – Vama, Noroieni, Micula) și termale (Carei, Domănești, Acâs, Satu – Mare, Moftin. Apele termale au temperaturi de peste 50° C și chiar peste 70° C la [NUME_REDACTAT].

Apele curgatoare, reprezentate de râuri si canale, sunt orientate spre vest si nord-vest, fiind axate pe trei cursuri mai importante: ale Someșului, Crasnei si Turului, la care se adaugă Homorodul, lerul si Talna.

Someșul (cu un curs de 61 km pe teritoriul județului Satu – Mare) î-și colectează apele de pe o suprafață de peste 14500 km2, din județele Cluj, Bistrița – Năsăud, Sălaj, și Maramureș, din zona de munte și deal, cu lunci înguste și pante mari. Faptul determină o mare variabilitate a nivelelor debitelor de apa ale râului pe teritoriul județului Satu – Mare, mai ales prin suprapunerea undelor de viitură ale diverșilor afluenți. De la localitatea Someșeni, pe malul drept și de la localitatea Lipău, pe malul stâng, râul este îndiguit, cu maluri consolidate în punctele cele mai critice. Panta relativ mică, cuprinsă între 0,2 – 0,5 %0, favorizează un curs liniștit (0,4 – 0,9 m/s). Cu debitul său mediu de 119 m3/s, Someșul asigură o scurgere medie anuala de 3752 miliarde m3. Debitele sunt însă foarte fluctuante: 4,90 m3/s (18 decembrie 1961) și 3 342 m3/s (14 mai 1970), corespunzător unei variabilități a nivelelor la aceleași date, cuprinse între 0 si 816 cm. Temperatura apei este de obicei cu 3 – 4 grade mai ridicata decât cea a aerului. Fenomenele de îngheț apar la Satu – Mare cu frecvența de 23 %, putând conduce la formarea unui pod de gheața cu durata maximă de 28 zile.

Crasna (cu un curs de 57 km in județ) are in sectorul de câmpie o panta foarte mică, ceea ce îi imprimă același curs liniștit (0,3 – 0,5 m/s). Condițiile speciale de alimentare și scurgere determină debite foarte fluctuante: 342 m3/s (12 iunie 1970) până la 0,046 m3/s (30 octombrie 1961), ajungând în partea sa superioară până la secare. Amplitudinea nivelelor este cuprinsă între 3 – 606 cm. Debitul mediu multianual de 5,9 m3/s la [NUME_REDACTAT] exprimă cel mai bine volumele de apă în general scăzute de pe acest curs. Punerea in funcțiune a acumulării Vârșolț (Sălaj), cât și programul realizării transferului de debite din Someș vor rezolva, în perspectivă, problema asigurării necesarului constant de apa în zonă, inclusiv pentru cerințele extinderii irigațiilor.

figura nr.2 [NUME_REDACTAT] la [NUME_REDACTAT]

Turul are pe teritoriul județului un bazin de 70 km liniari, fiind amenajat în zona cuprinsă între Negrești-Oaș și frontiera de stat cu Ungaria si Ucraina. Volumele de apa sunt cele mai mari în raport cu bazinul său hidrografic, înregistrându-se o variabilitate cuprinsă între 0,100 m3/s (28 iulie 1963) si 519 m3/s (14 mai 1970). La stația hidrometrică Turulung amplitudinea viiturilor este cuprinsă între 22 si 566 cm. Viiturile dese, produse după fiecare perioadă ploioasă, au fost atenuate prin construcția, in ultimii ani, a barajului de la Călinești – Oaș. Existența debitelor constante pe acest curs de apa (cu calitate corespunzătoare) a făcut posibilă înființarea unor importante pescarii la Bercu si Livada, cu disponibilitați pentru dezvoltarea în continuare a altor tipuri de folosință. Principalul afluent al Turului este Talna, cu o lungime de 35 km (ce două râuri confluând la [NUME_REDACTAT]).

Homorodul are o lungime de 30 km si formează, împreună cu afluenții săi, un bazin de peste 600 km², care drenează versantul nordic al [NUME_REDACTAT]. La sfârșitul secolului, trecut apele acestui râu si ale pâraielor afluente au fost colectate prin canalul de centura Homorod și dirijate spre râul Someș, lângă Satu – Mare. Prin lucrările de modernizare și îndiguire din ultimul deceniu, Homorodul a fost deviat în amonte, cu vărsare in Someș lângă localitatea Ambud.

Ierul a fost caracterizat multă vreme prin lipsa unei albii stabile, bine conturate, ulterior fiind îndiguit. Acesta este motivul pentru care regimul hidrologic al zonei nu a putut fi urmărit. Împreună cu afluenții săi, colectați de pe [NUME_REDACTAT], caracterizați prin regim de scurgere temporar, Valea lerului curge pe o lungime de 30 km și formează un bazin de peste 870 km2. Până nu demult, la creșteri mari ale nivelelor de apa, lerul crea mlaștini cu caracter permanent. Datorita marilor investiții hidroameliorative din ultimii ani, zona este de nerecunoscut. Astfel, valea lerului a fost regularizata și îndiguită, iar în dreptul localității Andrid a fost creat un lac de acumulare.

Alături de cursurile principale de apă care însumează o lungime de 285 km, teritoriul județului adăpostește 16 lacuri artificiale, in majoritate populate cu pește, cu o suprafață totala de 562 ha. Între aceste lacuri cel mai însemnat este rezultatul ridicării unui important baraj pe râul Tur, la Călinești – Oaș (357 ha). Acesta a devenit un loc de agrement foarte căutat.

1.4. Flora și [NUME_REDACTAT]. Covorul vegetal al județului Satu – Mare, care constă din numeroase formațiuni primare și secundare, a suferit o serie de modificări în urma activității umane, în special in zona de șes. Pe întreaga suprafață a județului Satu – Mare vegetația naturală ocupă actualmente numai o treime din teritoriul acestuia (Ardelean 1998). Astfel, în prezent în sectorul de câmpie al regiunii studiate predomină pajiștile stepizate și derivate, secundare, edificate de grupări cu Festuca pseudovina, Festuca sulcata, Festuca vallesiaca (Stoenescu et al 1966). Locul fostelor păduri se stejar a fost ocupat în cea mai mare parte de terenuri agricole. Pajiștile naturale s-au redus mult ca suprafață, fiind uneori puternic degradate în urma suprapășunatului.

Teritoriul ocupat de câmpie se încadrează în zona de silvostepă. Pădurile, dominate de stejar (Quercus robur), apar aici sub forma de pâlcuri, cele mai întinse suprafețe aflându-se in hotarul localităților Livada, Ardud, Ciuperceni, Micula și Foieni. Pe soluri mai umede se formează stejăreto – ulmetele, iar pădurile de stejar care se găsesc pe terenuri cu umiditate mai scăzută au ca plantă indicatoare lăcrimioarele (în special în zona Careiului). De obicei, in mijlocul pâlcurilor de păduri unde umiditatea atmosferică este mai ridicată se instalează stejăreto – cărpinetele.

Dintre esențele lemnoase care apar mai des în pădurile de câmpie amintim: jugastrul, frasinul, alunul sau cireșul sălbatic. De-a lungul râurilor și în special a Someșului și Turului se găsesc pâlcuri formate din esențe moi, in special zăvoaie de răchită și plopi indigeni. In ultimul timp au fost realizate aici culturi întinse de plopi euro-americani, iar în partea vestica a județului, în câmpia Nirului, pe lângă vechile păduri de stejar s-au extins plantațiile de salcâm.

Pădurile din etajul dealurilor au o compoziție floristică variată. In partea sudică se extind cereto-gorunete masive. Pe alocuri apare si stejarul pufos, iar în zona Corundului chiar și gârnița (Quercus frainetto). În această zonă, făgetele compacte se găsesc pe terenurile mai înalte din [NUME_REDACTAT], dar în unele cazuri (de exemplu la Orbău) coboară si la înălțimi mult mai mici.

Pădurile din [NUME_REDACTAT] formează masivele cele mai însemnate. Aici formațiunile dominante sunt făgetele seculare. Deși din punct de vedere floristic acestea nu sunt unitare, fapt subliniat și prin prezența diferitelor specii indicatoare (Luzula luzuloides, Symphytum cordatum), ele constituie formațiuni compacte care urcă aproape la cele mai mari înălțimi existente pe teritoriul județului. Pe vârful cel mai înalt al munților – Pietroasa (1 201 m) – se extind afinetele. Pe versanții [NUME_REDACTAT] si Gutâi apar, sub formă de enclave intercalate între făgete, molidișurile de origine antropogenă. Tot în urma plantațiilor s-a extins aici specia termofilă castanul, pinul, bradul sau duglasul verde În prezent, pădurile județului Satu – Mare ocupă circa 67 000 ha. Inspectoratul silvic județean a efectuat prin cele cinci ocoale silvice din raza sa de activitate (Borlești, Livada, Negrești – Oaș, Satu – Mare si Tășnad) importante împăduriri cu specii autohtone si exotice. Suprafața acestor lucrări s-a ridicat in ultimele trei decenii la 18 000 ha. Ritmul anual de împădurire este de 450 ha, iar principalele specii forestiere introduse prin împăduririle recente sunt stejarul, gorunul, salcâmul, plopul, molidul, bradul si pinul, în amestec cu alte specii și arbuști.

Pășunile si fânețele, care se extind in prezent pe circa 85 000 ha, sunt dominate de diferite graminee. În zona de câmpie se pot distinge formațiuni mai umede în care predomina Agrostis stolonifera, Poa trivialis, Alopercurus pratensis, sau pășuni uscate dominate de Festuca pseudoviva. În partea vestică a zonei de câmpie sunt prezente pășuni sărăturoase, caracterizate prin prezența speciilor halofile. La poalele dealurilor care înconjură țara Oașului, nardetele montane coboară la mică înălțime. Fânețele etajelor superioare sunt dominate de păiușuri, iar în interiorul bazinului Oașului se găsesc fânațe în care predomină iarba albastră (Molinia coerulea).

Vegetația bălților și mlaștinilor s-a restrâns datorită repetatelor asanări. Ea este reprezentata în zona de câmpie printr-o serie de formațiuni vegetale plutitoare, trestișuri și, în special, rogozuri înalte. Cele mai multe mlaștini se găsesc pe Câmpia lerului, a Nirului și de-a lungul Someșului, in timp ce teritoriul fostei mlaștini Ecedea este aproape complet lipsit de aceste formațiuni. [NUME_REDACTAT] Oașului se remarcă prezența unor mlaștini oligotrofe (de exemplu spre vârful Brada), având o floră caracteristică sfăgnetelor montane.

Terenurile agricole sunt teritorii unde apar cele mai multe specii ruderale și buruieni, dintre care multe sunt elemente noi, adventive, în flora acestui ținut (din genurile Amarathus, Chenopodium, Xenhium, etc.

Din punct de vedere botanic teritoriul cel mai interesant din județul Satu – Mare îl constituie Câmpia nisipoasă a Nirului, având o floră specifică (Plelichrysum arenarium, Corynephorus canescens, Onosma arenari, Plantago indica).

Fauna a suferit o serie de modificări datorită schimbărilor survenite in covorul vegetal al teritoriului, în special pe terenurile de câmpie.

Dintre mamiferele mari cu răspândire largă, populațiile cele mai însemnate de mistreți se găsesc in zona [NUME_REDACTAT] și a Codrului. Ursul prefera înălțimile mai mari din țara Oașului, dar în ultimul timp prezența lui a fost semnalată și în pădurile din zona Codrului. Cerbul carpatin este răspândit in țara Oașului, zona Codrului și a Tașnadului. Lupul executa migrații sezoniere pe verticală, in timpul iernii coborând in zona colinelor și, ocazional, chiar și în câmpie. Căprioara, apare in toate zonele împădurite, iar pisica sălbatică este reprezentată prin populații mici, în special în pădurile de pe dealurile de la sud de Tășnad. Densitatea cea mai mare a populațiilor de vulpi se înregistrează in zona pădurilor de stejar. Jderul de copac este caracteristic făgetelor din zona Oașului.

Ornitofauna teritoriului, in ciuda asanării mlaștinilor și a defrișărilor, este destul de bogată. Până nu demult la Andrid era singurul loc de cuibărit din țara noastră a speciei sitarul de mal (Limosa limosa). [NUME_REDACTAT] Nirului și a Careiului au fost găsite, pentru prima data în țară, cuiburi de becaține (Gallinago gallinago). Caracteristic pentru avifauna zonei de câmpie este faptul ca în timpul pasajelor aici numeroase specii de rațe, gâște, egrete, pescăruși, etc. În zona [NUME_REDACTAT], spre vârfurile Pietroasa si Țiganul trăiește pajura (Aquila chry-saetos). [NUME_REDACTAT] este teritoriul în care cocoșul de mesteacăn (Lyrurus tetryx) coboară la altitudini reduse.

Dintre reptile se remarcă prezența viperei (Vipera berus) în pădurile Noroieni, Livada si Selătruc-Oaș. Din grupa amfibienilor amintim apariția broaștei de mlaștină (Rana arvalis) la Apa și Andrid.

Pe întinsele terenuri mlăștinoase de odinioară din zona de câmpie, dintre pești erau foarte frecvenți țiparul (Misgurnus fosillis) si țigănușul (Umbra kammeri). În prezent, speciile comune aflate în râurile județului sunt: crapul, carasul, cleanul, știuca, linul, zvârluga, plătica, scobarul sau șalăul. În râul Someș trăiesc mai multe specii de pești, dintre care putem aminti: avatul (Aspius aspius), plătica (Ambramis brama), mreana, somnul, crapul. Din râul Tur, de la Porumbești, a fost colectat un ciprinid rar (Rutilus pigus virgo). Păstrăvul este prezent în apele curgătoare repezi din zona Oașului.

1.5. [NUME_REDACTAT]

În regiunea rezervației naturale a cursului inferior al râului Tur există un număr redus de localități, reprezentate doar de comune și sate. Cele mai importante localități din zonă sunt Turu – Lung, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Datorită absenței orașelor, în regiunea studiată lipsește și poluarea industrială, care reprezintă cea mai puternică și radicală formă a impactului antropic.

Impactul antropic asupra regiunii se manifestă deci la o scară locală și neorganizată, fiind reprezentat de surpapășunat, sau de depozitarea diferitelor deșeuri menajere. De asemenea, un impact puternic a fost reprezentat de regularizarea albiei râului Tur pe întreaga suprafață a regiunii cercetate. În trecut, din măgura de la Turu – [NUME_REDACTAT] s-au extras și roci.

Un puternic impact antropic a fost reprezentat în trecut de defrișări, care astăzi sunt mult mai reduse și în orice caz nu mai au o formă industrială, datorită protejării regiunii sub formă de rezervație. Ca o consecință a defrișărilor din trecut, în regiunea studiată au mai supraviețuit doar cinci insule de pădure, izolate între ele.

Căile de comunicație nu sunt foarte dezvoltate, dar regiunea este traversată de la nord la sud pe o distanță foarte scurtă de șoseaua și de calea ferată care leagă municipiul Satu – Mare de Halmeu. Pe lângă șoseaua principală, în regiune există o serie de drumuri nemodernizate, în general paralele cu râul Tur.

2. Materiale și [NUME_REDACTAT] asupra herpetofaunei rezervației naturale a cursului inferior al râului Tur s-a desfășurat în intervalul 2005 – 2006. Activitatea de cartare a fost efectuată pe întreaga durată a sezonului cald, în intervalul martie – octombrie, totuși accentul fiind pus primăvara, când Amfibienii se află la reproducere, acesta fiind sezonul cel mai favorabil identificării majorității speciilor.

În scopul stabilirii compoziției și răspândirii geografice a herpetofaunei am folosit metoda transectelor (Cogălniceanu 1997), efectuând mai multe observații în fiecare punct de lucru. Amfibienii și Reptilele au fost identificate cu ajutorul metodei observației directe (Brown 1997). În toate localitățile în care speciile au fost citate, acestea au fost identificate și determinate personal, informațiile de la localnici având numai un rol orientativ.

Amfibienii au fost capturați folosind metode diferite, în funcție de habitatul pe care îl populau. Amfibienii acvatici, sau cei aflați la reproducere în habitate acvatice, au fost capturați cu ajutorul unor plase. În habitatele de dimensiuni reduse, canale sau bălți și în cele cu adâncimi mari ale apei, am folosit o plasă montată pe o tijă metalică telescopică, lungă de 2 m. Ca urmare a mânerului lung, această plasă poate fi folosită de pe mal. În habitatele de dimensiuni mai mari, dar cu adâncimea apei redusă, Amfibienii au fost capturați prin dragare, folosind o dragă cu ramă metalică cu ajutorul căreia puteam investiga un segment mare al bazinului în cauză. Cu ajutorul plasei sau al drăgii au fost capturate și larve, acestea fiind la rândul lor folosite la determinarea speciilor. Speciile terestre au fost capturate direct cu mâna, de la nivelul habitatelor populate.

Reptilele au fost capturate în general cu mâna, sau uneori, în cazul șopârlelor cu lațul herpetologic (Fuhn 1969). Șerpii neveninoși au fost capturați în toate cazurile direct cu mâna. Viperele au fost capturate după ce au fost imobilizate cu ajutorul unei tije de lemn. După imobilizare viperele au fost prinse cu mâna în regiunea occipitală și manipulate astfel în siguranță.

Importantă pentru stabilirea răspândirii speciilor de Amfibieni și de Reptile din zona studiată a fost identificarea și determinarea animalelor ucise fie accidental de traficul auto, fie de către localnici în mod intenționat. Din nefericire, în multe regiuni unele specii de Amfibieni, dar mai ales toate speciile de șerpii și șopârla apodă Anguis fragilis sunt omorâte cu orice ocazie de către localnici, care le consideră veninoase și periculoase. Victime ale traficului auto cad primăvara, în perioada de reproducere toate speciile de Amfibieni, și în special cele două specii ale genului Bufo, care sunt mai expuse și în afara perioadei de pontă. De asemenea, victime frecvente ale traficului auto sunt și Ofidienii.

Animalele capturate sau observate au fost determiante cu ajutorul literaturii de specialitate din domeniu (Fuhn 1960, 1969, Fuhn & Vancea 1961, Cogălniceanu et al 2000, Dely 1967, 1978). Hibrizii au fost determinați pe baza caracterelor morfologice sau cromatice ale acestora, determinarea realizându-se după principalele caractere sau măsurători indicate în literatura de specialitate (Berger 1966, 1973, Cogălniceanu et al 2000, Csata 1998, Fuhn 1960, Ghira & Mara 2000, Stugren 1980, Szymura 1993).

După determinare, exemplarele capturate au fost eliberate, unele fiind în prealabil fotografiate, minimalizând astfel, cât mai mult cu putință, impactul studiului nostru asupra herpetofaunei. Exemplarele identificate ucise au fost conservate, în măsura în care starea lor a permis acest lucru, aflându-se în prezent în colecția herpetologică a Catedrei de Biologie a Universității din Oradea.

Estimarea efectivelor populațiilor a fost realizată cu ajutorul transectelor cantitative prin diferite tipuri de habitate. Astfel, am numărat indivizii de pe transecte de diferite lungimi și diferite durate în timp, în perioadele cele mai favorabile întâlnirii fiecărei specii. Apoi am extrapolat aceste rezultate asupra întregului teritoriu ocupat de habitatul în cauză, la nivelul întregii zone studiate. În cazul amfibienilor, în perioada de reproducere, am efectuat numărări ale pontelor depuse. La tritoni estimarea s-a realizat în perioada de depunere a pontei, în mediul acvatic.

3. Descrierea generală a speciilor identificate

La nivelul rezervației naturale a cursului inferior al râului Tur am întâlnit 23 de specii ale herpetofaunei. Alături de acestea, în zonă sunt prezente 3 categorii de hibrizi între anumite specii de amfibieni.

3.1. [NUME_REDACTAT] Linnaeus 1758

Salamandra salamandra – Linnaeus 1785

[NUME_REDACTAT] o specie răspândită în toate zonele înalte din Europa centrală și vestică (Veith 1997). [NUME_REDACTAT] este prezentă în zona de deal și de munte, la peste 200 metri altitudine, fiind caracteristică zonelor împădurite din regiunile înalte. Ajunge până la limita golului alpin dar lipsește în zonele cu sol nisipos (Cogălniceanu et al 2000).

Salamandra salamandra este o specie de dimensiuni mari, putând ajunge la 20 centimetri. Capul este turtit dorso-ventral, coada cilindrică, mai scurtă decât restul corpului. Pielea este netedă, lucioasă, în regiunea parietală se întâlnesc două glande parotoide, iar pe mijlocul spatelui se pot observa două șiruri longitudinale de pori glandulari negri. Membrele sunt scurte și groase, iar orificiul cloacal este în formă de fantă longitudinală.

Salamandra este o specie exclusiv terestră, predominant nocturnă, întâlnită pe văile umbrite din păduri, pe malurile pâraielor, sau chiar și la mari distanțe de apă fiind un animal terestru. Salamandra salamandra este o specie ovovivipară, acuplarea are loc primăvara și toamna și este însoțită de o paradă sexuală. [NUME_REDACTAT] nu depune ponta imediat după acuplare, ci ouăle sunt ținute în organism până ce larvele ies din ou și ating o lungime de aproximativ 3 centimetri. Larvele sunt depuse în apele curgătoare, dar se pot întâlni frecvent și în cele stătătoare

Triturus vulgaris – Linnaeus 1758

Salamâzdra mică

Tritonul mic este răspândit la nivelul unui areal foarte întins, începând de la vest, din centrul Franței, depășind spre est [NUME_REDACTAT], pătrunzând mult în Asia. Ocupă și [NUME_REDACTAT] și nordul [NUME_REDACTAT]. În sudul Europei salamâzdra mică ajunge până în părțile centrale ale peninsulei Apeninice și în întreaga Peninsulă balcanică. [NUME_REDACTAT] este cea mai comună specie de tritoni, fiind reprezentată prin două subspecii (Fuhn 1960).

Triturus vulgaris are dimensiuni până la 10 cm, fiind cea mai mică specie de tritoni de la noi (Cogălniceanu et al 2000). Coloritul dorsal este galben brun, brun cenușiu, brun măsliniu sau brun închis cu pete negre rotunde. Această colorație se continuă și pe flancuri. Ventral coloritul este galben palid, cu pete rotunde negre, mai mult sau mai puțin exprimate, în zona mediană a abdomenului fiind prezentă o dungă roșu-portocalie. Frecvent la femele se păstrează desenul de la juvenili, compus din două dungi dorso-laterale întunecate.

Corpul este zvelt, mai înalt decât lat, tegumentul fiind neted. Coada este în general puțin mai lungă decât restul corpului. Dimorfismul sexual este foarte pronunțat, masculii și femelele posedând numeroase caractere de diferențiere. În perioada de reproducere masculul posedă o creastă tegumentară dorsală înaltă, vălurită, neântreruptă din regiunea ochiului până la vârful cozii, degetele picioarelor posterioare fiind lobate. În perioada de pontă cloaca masculului este mult mărită și colorată închis. Femelele sunt mai deschis colorate, petele lor fiind mai reduse.

Triturus vulgaris este o specie răspândită din zonele de câmpie până la munte, la 1500 m altitudine (Cogălniceanu et al 2000). Populează atât lacurile de dimensiuni mari, bălțile și canalele din câmpie, băltoacele și șanțurile din interiorul pădurilor, cât și bălțile temporare din zonele montane, fiind o specie foarte puțin pretențioasă față de calitatea apei. În general populează bălțile mici (Halley et al 1996). Reproducându-se în variate habitate acvatice, ieșirea din hibernare este dependentă de temperatura biotopilor unde hibernează (Kowalewski 1974). În perioada acvatică este preponderent nectonic (Dolmen& Kovksvik 1983). Părăsește apa în mai sau iunie, trăind în zone umede, ducând o viață nocturnă.

Triturus cristatus – Laurentus 1968

Triton cu creastă

Triturus cristatus este o specie prezentă la nivelul unui areal foarte larg, situat în cea mai mare parte a Europei centrale și nordice. În sudul continetului însă lipsește, fiind înlocuit de alte specii de tritoni cu creastă.

Triturus cristatus, este un triton de dimensiuni mari, putând să ajungă până la 16 cm lungime. Capul este relativ lat, corpul fiind robust, masiv, coada fiind comprimată lateral, prevăzută cu o creastă superioară și una inferioară. Lungimea cozii este mai mică sau egală cu lungimea corpului. Triturus cristatus are tegumentul rugos. Masculul posedă în perioada de pontă o creastă dorsală înaltă și dințată, care începe din dreptul ochilor. Creasta dorsală este complet separată de creasta caudală în regiunea cloacei. În perioada de pontă, cloaca masculului este puternic umflată și colorată în negru. Femela nu prezintă creastă dorsală.

Tritonul cu creastă prezintă membre lungi, groase și puternice. Când membrele se întind de-a lungul corpului fiind paralele cu acesta, cele anterioare în direcție caudală și cele posterioare în direcție cranială, la mascul cele posterioare ating articulația tibiotarsală a celor anterioare, iar la femelă în general vârful degetelor acestora.

Triturus cristatus prezintă dorsal un colorit care variază de la brun-închis, uneori aproape negru, până la brun roșcat sau brun gălbui. La nivelul fondului cromatic se dispun pete închise, distribuite neregulat, pe flancuri existând numeroase puncte mărunte, albe sau galbene. Abdomenul este galben sau galben – portocaliu, cu pete negre dispuse neregulat, pigmentul galben fiind majoritar, gușa prezentând pe un fond galben pete albe sau fumurii.

Tritonul cu creastă este acvatic în sezonul de reproducere, care are loc primăvara, ulterior fiind terestru. În perioada acvatică, Triturus cristatus populează în general apele stagnante, de dimensiuni mari, cu vegetație bogată, dar și bălțile limnocrene. Tritonul cu creastă iese din hibernare devreme, intrând în apă pentru reproducere încă de la începutul lunii martie. Există o puternică corelație negativă între prezența peștilor în habitatele acvatice și prezența tritonilor cu creastă (Swan & Oldham 1993), peștii reprezentând prădători ai larvelor de Triturus cristatus.

Triturus dobrogicus – Kiritzescu 1903

Triton cu creastă dobrogean

Triturus dobrogicus a fost considerat până la finele anilor 1980 o subspecie de Triturus cristatus: Triturus cristatus dobrogicus. Numai apoi pe baza unor date genetice care s-au adăugat deosebirilor morfologice cunoscute, cele patru subspecii de tritoni cu creastă, inclusiv cea dobrogeană, au fost ridicate la rangul de specii (Bucci-Innocenti et al 1983, Wallis & Arntzen 1989, Arntzen & Wallis 1994). Triturus dobrogicus este o specie endemică în bazinul hidrografic mediu și inferior al Dunării (Litvinchuk & Borkin 2000), ocupând un areal de dimensiuni reduse (Arntzen et al 1997). Tritonul cu creastă dobrogean trăiește exclusiv în regiunile de câmpie, la altitudini de 100-200 m. [NUME_REDACTAT] este prezent în regiunile sudice, în special în Dobrogea și în [NUME_REDACTAT]. Este slab reprezentat în zonele de vest ale României, unde apare sporadic în Câmpia de Vest.

Triturus dobrogicus este o specie de dimensiuni mari, corpul este zvelt, alungit. Coloritul dorsal este reprezentat de un fond cromatic variabil, de obicei brun gălbui sau brun roșcat, pe care se dispun pete negre, rotunde. Coloritul ventral este foarte caracteristic acestei specii, care astfel este ușor de diferențiat de Triturus cristatus. Caracteristica constă în pete negre confluate larg pe un fond portocaliu, variabil de la gălbui intens la roșcat. Petele de obicei sunt unite pe linia mediană sub forma unei dungi mai mult sau mai puțin conturate, sau al unei succesiuni de linii transversale negre, groase. Desenul de pe gușă constă într-un fond cromatic întotdeauna negru, pe care apar pete alb argintii, extrem de contrastante (Fuhn 1953).

Dimorfismul sexual este exprimat prin haina nupțială a masculilor, care este asemănător cu cea descrisă la tritonul cu creastă, creasta masculului fiind înaltă. Capul este alungit, la fel și botul, care se termină ascuțit. Pielea este foarte slab rugoasă, la multe exemplare fiind chiar netedă. Membrele sunt subțiri, relativ scurte. Îndreptând membrele toracale în direcție caudală și pe cele pelviene în sens cranial, acestea nu se ating niciodată, nici măcar vârful degetelor, între ele rămânând un spațiu evident.

Triturus dobrogicus este predominant acvatic (Cogălniceanu et al 2000), populând bălțile de dimensiuni mari din zona de câmpie cu multă vegetație, în general stătătoare, sau slab curgătoare. Rareori poate fi întâlnit și în mici băltoace, temporare. Intră la reproducere devreme, la finele lunii februarie. În iunie sau iulie părăsește apa, dar rămâne în zonele umede din vecinătatea acesteia, în adăposturile din această zonă având loc și hibernarea.

Triturus cristatus X Triturus dobrogicus

Triton cu creastă

Hibridul este un individ care a rezultat în urma reproducerii a două specii diferite. Zonele în care se întâlnesc hibrizi sunt regiuni înguste în care populații ale unor specii diferite genetic intră în contact și se reproduc, dând naștere la hibrizi. În cazul tritonilor cu creastă hibrizii apar la limita arelelor, în zonele în care delurile joase vin în contact cu câmpia. Indivizii populațiilor hibride dintre Triturus dobrogicus și Triturus cristatus prezintă caractere intermediare între cele două specii (Cogălniceanu et al 2000). Hibrizii prezintă caractere de diferențiere osteologice, morfologice sau cromatice. Aspectul este relativ zvelt, membrele mai lungi și mai puternice decât la Triturus dobrogicus, coada mai scurtă cu puncte albe pe laturi, capul masiv, caractere specifice pentru Triturus cristatus.

O metodă de diferențiere a celor două specii și a formelor hibride este calcularea indicelui lui Wolterstorff, care definește raportul dintre lungimea membrului anterior și distanța dintre membre. Aceste valori sunt: între 55 – 70 % pentru masculii de Triturus cristatus iar pentru femele între 45 – 60 %. [NUME_REDACTAT] dobrogicus, la masculi valoarea indicelui este între 40 – 55 % iar pentru femele este între 35 – 45 %. Media pentru prima specie este 41% iar pentru cea de-a doua specie este tot de 41 %. Valorile intermediare se întâlnesc în cazul hibrizilor. Când se practică determinarea speciilor pe teren, se procedează astfel: se îndreaptă membrul toracal în direcție caudală, iar cel pelvian cranial. Dacă membrele se ating este vorba de Triturus cristatus iar dacă nu se ating, este specia cealaltă.

Bombina bombina – Linnaeus 1761

Izvoraș cu burta roșie

Bombina bombina este răspândită în zonele joase, de câmpie. Ocupă centrul și estul Europei, o parte a Caucazului. În est ocupă [NUME_REDACTAT] până la [NUME_REDACTAT], ajungând în centrul Europei. În nord ajunge până la țărmul [NUME_REDACTAT]. În sud este răspândită până în [NUME_REDACTAT], de-a lungul Dunării și al țărmului [NUME_REDACTAT]. Populații izolate au fost identificate în [NUME_REDACTAT], în nord-vestul Turciei (Andren et all 1984). [NUME_REDACTAT] izvorașul cu burtă roșie este răspândită în zonele de câmpie.

Bombina bombina este o specie de dimensiuni reduse, care ajunge până la 5 cm (Cogălniceanu et al 2000). Corpul este turtit dorso-ventral, capul fiind relativ mic. Coloritul dorsal este întunecat, variind de la cenușiu deschis la negricios, măsliniu sau gri închis. Rareori coloritul dorsal este verde. Coloritul dorsal prezintă un model caracteristic format din grupări mari de negi, tuberculi. Vârfurile degetelor sunt întotdeauna colorate în negru.

Coloritul ventral este mai caracteristic. Modelul ventral apare pe fond negru intens, caracteristică fiind dispunerea insulelor de pigment deschis, roșu, portocaliu sau gălbui intens, întotdeauna predominând pigmentul negru. Există pete albe, de dimensiuni reduse, dispuse ventral și ventro-lateral. Acest colorit reprezintă o avertizare, izvorașul cu burta roșie fiind o specie veninoasă, care secretă substanțe toxice. Coloritul ventral se extinde și la partea ventrală a membrelor. Când este surprinsă în afara apei, prezintă așa numitul „unkenrefkex”, expunând spre adversar partea ventrală, colorată în roșu.

Bombina bombina este o specie mică, mai mult acvatică, cu capul mai lung decât lat. Limba este discoidală, fapt ce determină apartenența acestei specii la familia Discoclossidae. Tegumentul dorsal prezintă numeroși negi, cu vârful turtit. Dimorfismul sexual se prezintă prin calozitățile nupțiale ale masculului pe partea interioară a antebrațului, având de asemenea doi saci vocali de mari dimensiuni, situați în zona ventrală a capului, care în stare umflată depășesc dimensiunile capului.

Reproducerea începe din aprilie-mai, dat fiind faptul că din octombrie începe hibernarea pe uscat în diferite ascunzători, devenind active în general în martie (Cogălniceanu et al 2000). Femela poate depune mai multe ponte de-a lungul unui an. Masculii teritoriali, dotați cu saci vocali, prezintă 5 tipuri diferite de chemări.

Bombina variegata – Linnaeus 1758

Izvoraș cu burta galbenă

Bombina variegata este o specie răspândită la nivelul Europei centrale și vestice. Izvorașul cu burtă galbenă este atașat de zonele deluroase și montane Populează habitate acvatice de dimensiuni reduse în comparație cu precedenta. Este mai termofilă decât congenera sa, preferând zonele cele mai calde ale bălților populate (Barandun & Rayer 1997). Este mai terestră decât Bombina bombina. Masculul nu prezintă sac vocal, având o voce slabă. Se poate reproduce de mai multe ori pe parcursul sezonului cald.

Este o specie asemănătoare cu Bombina bombina, însă spre deosebire de aceasta are talia puțin mai mare, având aspectul general mai masiv. Are picioarele mai lungi și mai groase. Tegumentul este de asemenea mai gros, ca o adaptare la o viață mai terestră, fiind în același timp mult mai rugos, negii fiind mai ascuțiți și înconjurați de o coroană de spini secundari (Fuhn 1960).

Coloritul dorsal este reprezentat de un fond cromatic cenușiu – maroniu. Și această specie poate prezenta tuberculi colorați mai închis decât fondul dorsal, dar spre deosebire de Bombina bombina aceștea sunt dispuși dezordonat. Ventral coloritul este reprezentat de un fond galben deschis. La nivelul acestui fond sunt prezente insule de pigment negru, de dimensiuni reduse, separate între ele prin galben. La această specie, la nivelul părții ventrale predomină pigmentul galben, vârfurile degetelor fiind, de asemenea, colorate în galben.

Bombina bombina X Bombina variegata

Izvorași sau buhai de baltă

Hibrizii naturali dintre Bombina bombina și Bombina variegata sunt cunoscuți de multă vreme. Populații hibride au fost înregistrate în toate zonele în care arealul celor două specii ajunge în contact (Szymura 1993). Lungimea zonei de hibridare este foarte mare, ca urmare a faptului că arealele celor două specii vin în contact pe suprafețe întinse la nivelul Europei centrale.

Cele două specii ale genului Bombina nu sunt izolate reproductiv, contrazicând astfel într-o mare măsură definiția clasică a speciei, stabilită pe baza izolării reproductive. Ca urmare a importanței deosebite pe care o prezintă hibrizii și a intinderii deosebite a populațiilor hibride, zona de hibridare dintre Bombina bombina și Bombina variegata a fost intens studiată (Gollmann 1984, Szymura 1988, Szymura & Barton 1991).

Fenontipic hibrizii sunt intemediari între cele două specii parentale, prezentând caracterele acestora în diferite proporții. Altitudinea la care se află populațiile hibride diferă între diferitele sectoare ale zonei de hibridare. În nord – vestul României hibrizii sunt situați la altitudini cuprinse înte 150 și 250 de m (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2004), dar în [NUME_REDACTAT] pot să ajungă la 400 de m (Fuhn 1960, Ghira & Mara 2000).

Analiza populațiilor hibride se face pe baza unor grile standardizate care conțin caracterele celor două specii, permițând astfel compararea rezultatelor din diferite regiuni, toți autorii europeni lucrând cu aceleași metode (Gollmann 1984, Szymura 1988, Szymura & Barton 1991, Stugren 1980). Aceste grile cuprind caracterele de determinare ale celor două specii, notând modul de exprimare al fiecărui caracter, dacă acesta se exprimă la ca Bombina bombina sau ca la Bombina variegata.

Bufo bufo – Linnaeus 1758

Broasca râioasă brună

Broasca râioasă brună populează un teritoriu imens, fiind răspândită de la țărmul [NUME_REDACTAT] până la cel al [NUME_REDACTAT]. Prezintă o plasticitate ecologică deosebită. Arealul speciei începe din vestul Spaniei, urcă foarte mult în nordul Europei, chiar și în Scoția, ajunge în nordul extrem al [NUME_REDACTAT], Se găsește și în zonele sudice ale Europei, în Italia și [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] această specie este semnalată în toate regiunile țării, urcând la altitudini de 1800 m.

Bufo bufo este o specie puternică, atingând dimensiuni până la 12 cm, corpul având aspect robust. În regiunea dorsală tegumentul este verucos, acoperit cu tuberculi de diferite mărimi, rugoși, uneori dotați cu spini. Coloritul dorsal variază de la brun roșcat la brun închis sau măsliniu. Parotoidele sunt mărginite în părțile externe de către o dungă mai închisă. Ventral este alb murdar sau pătat cu brun cenușiu (Fuhn 1969).

Capul este lățit, botul scurt și rotunjit, având nările oblice, spațiul interorbital fiind turtit. Timpanul este de obicei este evident, rareori fiind acoperit de tegument. Pupila este orizontală. Tegumentul este extrem de rugos. Membrele sunt de lungime mijlocie, tuberculul metatarsal intern este proeminent și oval.

Dimorfismul sexual este foarte accentuat. Masculul este mult mai mic decât femela și de obicei mai puțin verucos, neavând saci vocali. În perioada de reproducere masculii prezintă pe primele trei degete ale membrului anterior calozități nupțiale negre.

Broasca râioasă brună este o specie terestră, crepuscular-nocturnă. Având dimensiuni relativ mari se deplasează greoi, în general nu efectuează salturi, pășeșind cu ajutorul tuturor membrelor. Acest animal preferă habitaele relativ umede, ziua fiind retras în galerii de rozătoare, bușteni, etc., pe care le părăsește pe înserat.

Perioada de reproducere începe în luna martie când exemplarele devin active, fiind o specie extrem de rezistentă la frig (Cogălniceanu et al 2000). Regimul termic este factorul determinant al începerii perioadei de pontă. Reproducerea este sincronă, animalele stând în ape de 10° C în medie 8-10 zile (Kowalewski 1974). Ponta se prezintă sub forma unui cordon cu un singur rând de ouă, foarte numeroase.

Bufo viridis – Laurentus 1768

Broasca râioasă verde

Bufo viridis este o specie de origine asiatică, prezentă în cea mai mare parte a Europei, dar și în [NUME_REDACTAT], fiind răspândită și în nordul Africii. Este prezentă în toată România, fiind mai răspândită în sudul țării, dar în egală măsură a fost semnalată și în munții din nordul Moldovei,

Ca dimensiune, broasca râioasă verde este mai mică decât Bufo bufo. Coloritul este variabil, dar inconfundabil. Dorsal pe fondul deschis, alb-gălbui, gălbui-cenușiu, gălbui sau cu nuanțe de roz, apare un desen alcătuit din numeroase pete de dimensiuni mari, neregulate, verzi, măsliniu, uneori delimitate cu negru. Coloritul ventral este alb murdar, cu sau fără pete mai închise.

Bufo viridis este asemănătoare cu Bufo bufo, având capul mai puțin lat. Timpanul este distinct. Glandele parotoide au dimensiuni mari, fiind ușor convergente spre bază. Degetele sunt relativ scurte, tuberculii subarticulari unici. Membrul posterior nu este prea lung. Tegumentul dorsal este verucos, prezintând un șir de verucoztăți mai mari începând de la comisurile gurii până în regiunea lombară.

Dimorfismul sexual este mai accentuat în perioada de pontă, când masculii posedă o calozitate nupțială mare, situată pe partea internă a primului deget de la membrele anterioare, prezentând un sac vocal unic de dimensiuni mari, în partea ventrală a capului.

Broasca râioasă verde este o specie euritopă, fiind mai bine adaptată la lipsa de umiditate, fiind originară din zonele uscate și calde din Asia. Este un animal nocturn, dar totuși poate fi întâlnit în activitate chiar și în insolație puternică. Perioada de reproducere începe la finele lunii martie, de obicei în aprilie. Stă mult în apă, până în iunie, reproducerea nefiind sincronă ca la Bufo bufo (Cogălniceanu et al 2000). Suportă chiar și apele salmastre.

Pelobates fuscus – Laurentus 1768

Broasca de pământ brună

Pelobates fuscus este o specie vest palearctică, cu un areal foarte întins, cuprinzând cea mai mare parte a Europei (Arnold & Burton 1978), ajungând până în Asia. La vest ajunge până în centrul și sudul Franței, lipsește din [NUME_REDACTAT] și din sud vestul [NUME_REDACTAT]. În nord ajunge la țărmul [NUME_REDACTAT]. Arealul acestei specii înaintează până în [NUME_REDACTAT], spre est depășind [NUME_REDACTAT], se întinde până la lacul Aral. [NUME_REDACTAT] este prezentă în zonele de câmpie, dar și în cele depresioanare.

Pelobates fuscus este o specie de dimensiuni medii, atingând 5 – 8 cm. Coloritul este variabil, existând exemplare, care prezintă pe un fond cenușiu măsliniu, brun deschis, galben sau alb gălbui, pete mari sau marmorații brune, brun măslinii, sau brun roșcate cu margini mai închise, uneori confluate sub forma unor dungi. Uneori apar pete de culoare roșu cărămiziu sau sângerie, partea ventrală fiind albă.

Anatomia broaștei de pământ brună dă corpului aspect masiv. Capul este foarte convex, bombat puternic în zona frunții, în spatele ochilor. Botul este rotunjit, pielea aderentă de oasele craniului. Ochii sunt adaptați la modul de viață nocturnă, fiind foarte mari, cu pupila verticală, la întuneric fiind rotundă. Nu prezintă timpan. Membrele posterioare sunt scurte și robuste, tuberculii subarticulari fiind indistincți. Tuberculul metatarsal intern este foarte mare, având o muchie tăioasă folosită la săpat. Tegumentul este neted pe cap și pe membre, pe spate prezintă mici verucozități, ventral este neted.

Pelobates fuscus este o broască nocturnă, care ziua se adăpostește în sol, la 50 – 100 cm adâncime, săpând aproape vertical, putând reține în plămâni o mare cantitate de aer. Devine activă seara. Preferă zonele cu soluri ușor de săpat, afânate, nisipoase, inclusiv terenuri agricole. Depunerea pontei are loc în bălți mari și adânci (Cogălniceanu et al 2000).

Hyla arborea – Linnaeus 1758

[NUME_REDACTAT] arborea are un areal întins, ocupând regiunile central-sudice ale Europei, regiunea Caucazului, [NUME_REDACTAT] și Mijlocie, zonele estice ale [NUME_REDACTAT] și nordul Africii. În nord, specia este prezentă doar în partea cea mai sudică a [NUME_REDACTAT]. În sud este bine reprezentată, chiar și în multe insule din [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], brotăcelul este o specie comună, dar la nu urcă la altitudini mai mari de 1000 m.

Hyla arborea este o specie de dimensiuni reduse, corpul fiind oval, cu aspect zvelt și elegant. Coloritul dorsal este variabil, de obicei fiind verde intens sau verde gălbui, uneori putând fi galben, cenușiu, galben brun, sau galben-roz cu pete cafenii. Ventral este alb-gălbui, uniform. Culoarea variază în funcție de culoarea mediului în care se află individul. Brotăcelul este o specie homocromă (Cogălniceanu et al 2000). Întotdeauna este prezentă o dungă laterală, neagră sau cafenie, care începe de la nivelul nărilor și al ochilor, aceasta se întinde până la baza coapsei. Această dungă întunecată marchează limita între partea colorată în verde și cea albă.

Hyla arborea este unicul Amfibian arboricol din România, urcându-se pe arbori și arbuști cu ajutorul discurilor adezive. Este o specie relativ mică, cu corp oval, capul fiind mai lat decât lung, botul rotunjit, timpanul evident. Limba este circulară, liberă și crestată posterior. Membrele sunt lungi, degetele membrului anterior sunt mai lungi terminându-se cu discuri aproape la fel de mari cât timpanul, cu palmură rudimentară. Degetele membrelor posterioare prezintă discuri terminale puțin mai mici în comparație cu cele de al membrele anterioare. Pielea pe partea dorsală este netedă și lucioasă, ventral prezentând granulații.

Dimorfismul sexual: masculul nu are calozități nupțiale, posedă un singur sac vocal subgular, de dimensiuni mari, brun închis sau gălbui, care în stare de repaus formează cute. În stare umflată, sacul vocal depășește dimensiunea capului.

Brotăcelul este o specie nocturnă, fiind activ ziua doar în perioada de reproducere. Datorită homocromiei nu încearcă să fugă sau să se ascundă, nici în zonele deschise, fiind greu vizibil. Ziua este refugiat în coronamentul arborilor. Hyla arborea preferă regiunile împădurite sau cele cu tufișuri. În general perioada de reproducere are loc între lunile martie-aprilie. Masculul are o voce caracteristică, puternică.

Rana ridibunda – Pallas 1771

Broasca de lac

Rana ridibunda ocupă zone întinse din Europa, Asia și nordul Africii. La vest ajunge până în nordul Spaniei, în nord până în regiunile sudice ale Angliei, țărmul [NUME_REDACTAT] și Danemarca. Lipsește în [NUME_REDACTAT], în sudul Europei este prezentă în zone din sudul Franței, lipsind din [NUME_REDACTAT]. Este prezentă în întreaga [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Mică, nordul [NUME_REDACTAT] și nordul Africii. [NUME_REDACTAT] este comună în zonele de câmpie, mai rară la deal, fără a depăși însă altitudinea de 600 m (Cogălniceanu et al 2000).

Broasca mare de lac este cel mai mare Amfibian din Europa și din România, atingând 15 cm lungime (Cogălniceanu et al 2000). Coloritul dorsal este foarte variabil, predominând nuanțele închise. Poate fi o colorație cu pigment verde măsliniu, sau măsliniu închis, verde închis, și o colorație pe bază de maro cu verde. Pe acest fond cromatic sunt dispuse pete închise, negre de dimensiuni mari, de obicei prezentând o dungă vertebrală, mai deschisă decât fondul. Regiunea internă a coapselor și cea lombară sunt marmorate cu alb și cenușiu, dar în nici un caz cu galben sau portocaliu, predominând nuanțele închise. Ventral coloritul este alb murdar, cu pete mari fumurii, uneori fără, sau cu pete mici negre.

Broasca mare de lac este robustă, corpul fiind masiv, de mari dimensiuni. Capul este lat, botul rotunjit, pupila are dispoziție orizontală, timpanul este de dimensiuni mari. Tegumentul este relativ rugos,dorsal prezintă verucozități mici. Membrele posterioare sunt lungi, degetele fiind la rândul lor lungi, prevăzute cu membrane interdigitale bine dezvoltate, tuberculul metatarsal extrem de dimensiuni mici. Dimorfismul sexual se exprimă prin faptul că masculii prezintă doi saci vocali externi bilaterali, situați la unghiurile gurii, în repaus având aspectul unor pliuri tegumentare.

Broasca de lac este o specie aproape exclusiv acvatică, bună înotătoare, este întâlnită doar în apă sau în imediata vecinătate a acesteia. Preferă apele permanente, în special lacurile mari și adânci (Cogălniceanu et al 2000), dar apare și în bălți sau în zonele cu curgere lentă, în vecinătatea malurilor râurilor. Rana ridibunda este o specie gregară, zgomotoasă, masculii orăcăind oricând și în afara perioadei de pontă.

Rana lessonae – Camerano 1876

Broasca mică de lac

Această specie deține un areal european, fiind răspândită în vest până în centrul și vestul Franței. La est ajunge până în Rusia, bazinul Volgăi (Cogălniceanu et al 2000). În nordul continentului ajunge la țărmul [NUME_REDACTAT], dar lipsește din [NUME_REDACTAT] și din Danemarca. Este prezentă până la țărmul [NUME_REDACTAT]. În sudul Europei se limitează la nordul [NUME_REDACTAT] și nord-vestul celei Balcanice. Este prezentă în câteva pucte din România, dar răspândirea sa în țară este insuficient cunoscută (Cogălniceanu et al 2000).

Rana lessonae a fost considerată multă vreme doar o varietate de Rana esculenta. Recent s-a confirmat statutul de specie al acesteia, demonstrându-se că Rana esculenta reprezintă în realitate o formă hibridă între Rana ridibunda și Rana lessonae.

Rana lessonae este o specie de dimensiuni reduse, mult mai mică în comparație cu Rana ridibunda, maximul atins fiind 9 cm. Coloritul este foarte variabil, în general mult mai viu, mai intens, cu nuanțe contrastante în comparație cu cel de la broasca mare de lac. Fondul dorsal este verde maroniu, verde deschis, prezentând pete negre. Pe mijlocul spatelui poate să existe o dungă mai deschisă, muchiile dorso-laterale fiind de asemenea colorate mai deschis, în contrast evident cu fondul. Pe părțile laterale, pe un fond deschis, albicios apar pete negre, mari, confluate, puternic contrastante cu fondul, aspectul fiind reticulat.

Ventral prezintă culori deschise alb, uneori cu pete închise de dimensiuni reduse. Caracteristic este faptul că zona coapselor și partea caudală a abdomenului prezintă pete mari, galbene, sau portocalii, interpuse cu pigmentul maro negricios al zonei.

Anatomic prezintă diferențe în comparație cu specia precedentă. Botul este mai alungit, timpanul fiind foarte vizibil, pupila orizontală. Membrele posterioare sunt mai scurte decât la Rana ridibunda. Tuberculul metatarsal este bine dezvoltat, de dimensiuni mari, fiind înalt și relativ rotunjit față de cel al precedentei specii. Dimorfismul sexual și la această specie este observabil, masculii prezentând saci vocali și calozități nupțiale la nivelul primului deget al membrului anterior.

Rana lessonae este o specie mai puțin acvatică în comparație cu broasca mare de lac (Cogălniceanu et al 2000), inclusiv hibernarea având loc pe uscat. Este o specie diurnă, care poate fi întâlnită în vecinătatea bălților temporare sau permanente de dimensiuni diferite. Este mai rezistentă la uscăciune, când seacă bălțile la nivelul cărora trăiește poate să se îngroape cu ușurință în sol cu ajutorul tuberculului metatarsal puternic dezvoltat.

Rana kl. esculenta – Linnaeus 1758 (Rana ridibunda X Rana lessonae)

Broasca mică de lac

Broasca de lac mică este răspândită în Europa, având un areal aproximativ similar cu al speciei Rana lessonae, dar mai extins spre nord. [NUME_REDACTAT] Rana esculenta a fost identificată în toate zonele țării, fiind mai frecvent în [NUME_REDACTAT] și în [NUME_REDACTAT], dar apare constant și în Moldova, pe cursul Siretului.

Rana esculenta nu este o specie, ci este un hibrid natural dintre Rana ridibunda și Rana lessonae. Pe baza încrucișărilor dintre cele trei forme s-a putut constata că Rana esculenta este în realitate un hibrid între Rana ridibunda și Rana lessonae (Berger 1966, 1971). Astfel de hibrizi au fost obținuți și în laborator, încrucișând cele două specii parentale (Gunther 1973). Inclusiv studiile proteinelor serice au confirmat statutul de hibrid între Rana ridibunda și Rana lessonae al formei descrise inițial sub numele de specie Rana esculenta (Tunner 1970, 1973).

Fiind un hibrid, Rana esculenta prezintă caractere morfologice intermediare între Rana lessonae și Rana ridibunda. Dimensiunile sunt intermediare între acestea, atingând maxim 12 cm (Cogălniceanu et al 2000).

Coloritul este variabil, dorsal evoluând de la brun deschis la diferite nuanțe de verde, cu pete închise, frecvent fiind prezentă dunga vertebrală deschisă. Pe părțile laterale există pete negre mari, pe un fond deschis, ventral coloritul fiind albicios. Regiunea lombară și coapsele prezintă un desen caracteristic, negru cu galben, în proporții egale sau predominând galbenul. În general, coloritul este mai viu decât la Rana ridibunda, dar mai șters, cu mai multe nuanțe închise decât la Rana lessonae.

Anatomic se aseamănă atât cu Rana ridibunda, cât și cu Rana lessonae, prezentând totuși caractere de diferențiere, botul fiind ascuțit, timpanul vizibil. Când picioarele se așază în unghi drept față de axa corpului articulațiile tibio – tarsale ale celor două membre posterioare vin în contact, dar nu se suprapun, atingându-se doar. Dimorfismul sexual se prezintă prin caracterele observate și la speciile descrise anterior. Masculul prezintă saci vocali. Tuberculul metatarsal este mare, comprimat bilateral, semilunar (Fuhn 1969), dar mai mic decât la Rana lessonae. Sacii vocali ai masculului sunt colorați cenușiu deschis.

Rana esculenta populează o mare diversitate de habitate acvatice, de la lacuri la bălți și băltoace. Este preponderent diurnă, pronunțat acvatică în comparație cu precedenta, hibernând atât în apă dar și pe uscat (Cogălniceanu et al 2000). Poate fi găsită atât în apă cât și în zonele umede din vecinătatea malurilor.

Caracteristic pentru Rana esculenta este faptul că în unele situații populații hibride se pot reproduce și perpetua ca atare, în absența speciilor parentale. Reproducerea broaștei mici de lac are loc prin hibridogeneză, formele diploide conținând câte un genom al fiecărei specii parentale, cele triploide un genom al unei specii și două ale celeilalte. Înainte de reproducere se elimină un genom al unei specii, celălalt fiind dublat și transmis clonal.

Rana dalmatina – Bonaparte 1839

Broască roșie de pădure

Rana dalmatina este răspândită aproape exclusiv în Europa centrală și vestică, populând numai o suprafață foarte limitată din vestul extrem al [NUME_REDACTAT], în zona [NUME_REDACTAT]. Este bine reprezentată în România, fiind semnalată în România între 0 și 900 de metri altitudine, populând predilect zonele ămpădurite. Cel mai înalt punct din România în care a fost semnalată specia este regiunea Maramureșului, unde această specie urcă până la altitudini de 1300 – 1400 m în (Ardelean & Bereș 2000).

Rana dalmatina este o specie zveltă, de dimensiuni medii (7 – 8 cm maxim). Coloritul dorsal este reprezentat de un fond gălbui-cenușiu, roz-cenușiu galben-cărămiziu brun, uniform sau stropit cu puncte mici negr. Între umeri se află un desen mai închis în formă de V răsturnat, cu vârful orientat cranial, o pată mai închisă în regiunea temporală, situată între vârful botului și comisurile gurii. Coapsele sunt marmorate cu galben, membrele posterioare dungate transversal cu brun sau cafeniu închis.

Ventral coloritul este deschis, alb lăptos, gușa vermiculată cu roșu, partea internă a coapselor fiind galben roșiatică. Flancurile prezintă de obicei nuanțe mai deschise, existând doar puncte negre extrem de mărunte. Coloritul este extrem de variabil, la același individ modificându-se sub influența condițiilor de mediu.

Examinând din punct de vedere anatomic, observăm că lungimea capului este egală cu lățimea, sau mai mică, botul este ascuțit, pupila orizontală. Timpanul este de dimensiuni mari, extrem de evident. Degetele membrului anterior sunt terminate obtuz, membrul posterior fiind foarte lung, când piciorul este întins cranial paralel cu axul corpului, articulația tibio-tarsală depășește evident vârful botului. Dorsal pielea este netedă sau cu puține glande proeminente, ventral tegumentul fiind neted.

Masculii nu prezintă saci vocali, având în schimb calozități nupțiale pe partea internă a primului deget al membrului anterior, care este mai puternic la mascul decât la femele (Cogălniceanu et al 2000).

Rana dalmatina este o specie terestră, cu excepția perioadei de pontă, populând în general diferiți biotopi forestieri cu umiditate crescută, dar putând fi găsită și în zonele neâmpădurite, cu mlaștini acoperite cu stuf. Broasca roșie de pădure este un Amfibian foarte agil, fiind capabilă să execute salturi cu lungimi foarte mari (peste 2 m). Este activă atât ziua cât și noaptea (Cogălniceanu et al 2000).

Rana arvalis – Nilsson 1842

Broască de mlaștină

Broasca de mlaștină ocupă un vast areal euro – asiatic, fiind o specie legată de zonele nordice ale acestora. Limita vestică a arealului este situată în Olanda, Belgia și nord -vestul Franței, la est fiind mult mai răspândită, ajungând până în regiunile nordice din Asia centrală, în Siberia, fiind un element faunistic estic (Fuhn 1956). [NUME_REDACTAT] este relativ rară, fiind prezentă exclusiv în zonele nordice și centrale ale țării.

Rana arvalis este o specie de dimensiuni medii (atingând până la 8 cm), cu corpul relativ îndesat și robust (Cogălniceanu et al 2000).

Coloritul dorsal este extrem de variabil, desenul de asemenea fiind extrem de variabil. Fondul cromatic este reprezentat de nuanțe de cenușiu deschis la mascul și brun sau brun roșcat la femele. Desenul este extrem de variabil, forma tipică prezentând o dungă medio – dorsală, mai deschisă decât fondul, lată, situată între vârful botului și anus, mărginită lateral de câte o dungă roșietică sau brună și vermiculații paralele proeminente. Plecând de la acest desen, trecând prin toate gradele de simplificare, de la absența dungilor laterale, a vermiculațiilor, se ajunge la forme uniform colorate, brun, bej, uniform, similare cu Rana dalmatina. Pata temporală este prezentă. Ventral coloritul este alb, uniform, doar partea ventrală a capului fiind uneori stropită cu roșu. Laturile sunt colorate caracteristic, prezentând pe un fond deschis pete negre intens, de dimensiuni mari, de obicei confluate intr-un desen reticulat caracteristic.

Rana arvalis are botul alungit, pupila fiind orizontală, lățimea capului egală sau ceva mai mare decât lungimea, rostrul alungit, depășind evident mandibula. Tuberculul metatarsal intern este mare. Pielea este netedă, sau cu mici verucozități, formând de fiecare parte a axului vertebral câte o linie, între umeri fiind prezentă o tivitură glandulară în formă de V întors. Masculul prezintă doi saci vocali interni, în perioada de pontă având calozități nupțiale negre pe degetul intern al membrelor toracale (Fuhn 1969). În perioada de pontă, masculii sunt colorați în albastru, ca urmare a acumulării subtegumentare de limfă.

Rana arvalis este o specie preponderent terestră, dar atașată de zonele cu umiditate mare, mlaștini, turbării, pășuni umede. În apă poate fi găsită exclusiv în perioada de hibernare și de pontă, care are loc devreme, în martie – aprilie. Este activă mai ales noaptea (Cogălniceanu et al 2000). Realizează salturi relativ scurte și mai greoaie.

3.2. [NUME_REDACTAT] Blainville 1816

Emys orbicularis – Linnaeus 1758

Țestoasă de apă

Specia prezintă un întins areal euro – asiatic și nord – african, fiind răspândită în Europa începând din Spania până în zona [NUME_REDACTAT]. Lipsește din regiunile nordice ale continentului. [NUME_REDACTAT] de vest ajunge până la est de lacul Aral, fiind de asemenea prezentă în [NUME_REDACTAT] și într-o zonă îngustă din nordul Africii. Aparține valului postglacial silvic, pătrunzând pe teritoriul Românie o dată cu pădurile de foioase (Stugren 1957). [NUME_REDACTAT] este răspândită în toate zonele țării, dar a fost semnalată doar în puține localități.

Coloritul este variabil, dorsal capul fiind stropit cu pete galbene pe un fond brun pal sau negru. Carapacea este ornamentată cu pete galbene, dispuse pe un fond negru sau brun închis. Plastronul este alb gălbui sau brun murdar, la juvenili negru, carapacea acestora fiind brun închisă. Coada și membrele sunt întunecate, pătate cu negru. Emys orbicularis are carapacea rotunjită sau eliptică, turtită, puțin mai lată caudal, ajungând maxim 36 cm (Fuhn 1969). Coada este acoperită cu solzi relativi netezi. Degetele sunt libere, prevăzute cu gheare, în număr de cinci.

Emys orbicularis trăiește în ape stătătoare sau lin curgătoare permanente, de dimensiuni mari, pe malul cărora poate fi frecvent observată însorindu-se. Este sensibilă la variațiile temperaturii. Iese din hibernare la finele lunii martie sau la începutul lunii aprilie. Țestoasa de apă este un animal prudent. Înoată foarte rapid, mișcându-se facil și pe sol. Se reproduce primăvara, la ieșirea din hibernare, ponta fiind depusă în mai sau iunie. Populează preponderent în zonele de câmpie, deal și podiș, unde există ape de tipul necesar speciei.

Lacerta agilis – Linnaeus 1758

Șopârla de câmp

Lacerta agilis este o specie răspândită la nivelul unui vast areal euro – asiatic. În vestul Europei această specie ajunge până în zonele centrale și sudice ale ale Franței, lipsind însă din [NUME_REDACTAT], în est ajungând în Asia până la est de lacul Balhaș. Urcă în nord până în zonele centrale ale Angliei, sudul [NUME_REDACTAT]. În sud ajunge până în zonele centrale ale [NUME_REDACTAT] și în [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] este cea mai comună specie de șopârle, fiind prezentă în toată țara, reprezentată prin 3 subspecii.

Lacerta agilis agilis este o formă de dimensiuni mari, care poate să atingă 20 cm. Coloritul prezintă numeroase variații, fiind diferit în funcție de sex, existând un model dorsal alcătuit dintr-o dungă dorsală. Aceasta prezintă median o linie vertebrală albă, fragmentată, și mărginită lateral de două benzi laterale, albe. Coloritul dungii dorsale este brun închis sau brun roșcat, fiind foarte contrastantă datorită celor două benzi albe care o mărginesc. Părțile laterale ale masculilor sunt în general colorate în verde, ale femelei fiind brune, la ambele sexe fiind prezente în aceste zone 1 – 2 șiruri de pete ocelare. Ventral masculul este verde pătat cu negru, femela verzui, albicios sau gălbui, în general nepătat, sau doar pe părțile mai laterale stropit cu negru. Apar relativ frecvent exemplare cu partea dorsală uniform colorată în roșu cărămiziu. Juvenilii sunt colorați asemănător cu adulții.

Aspectul acestei specii este masiv, capul fiind scurt, dar mare, înalt, botul fiind rotunjit (Fuhn & Vancea 1961). Coada este groasă, fiind mai scurtă decât dublul lungimii capului și trunchiului luate împreună. Solzii dorsali sunt relativ mari și carenați, cei laterali mai lați decât cei din regiunea medio – dorsală și mai puțin carenați.

Hibernarea durează de la finele lunii septembrie până la începutul lui aprilie, juvenilii prelungindu-și mai multă vreme activitatea spre sezonul rece. Împerecherea are loc în mai sau iunie, juvenilii apărând în august. Lacerta agilis agilis este o șopârlă higrofilă, care populează diverse habitate. Este prezentă la toate altitudinile, începând din zonele de câmpie, și cele de deal, urcând în general până la 1000 – 1500 m, ocazional fiind întâlnită la altitudini mai mari (Fuhn & Vancea 1961). Este nepretențioasă, putând fi întâlnită în culturile agricole, livezi, pe marginea drumurilor, la liziera pădurilor, mlaștini, de-a lungul apelor.

Lacerta viridis – Laurentus 1768

[NUME_REDACTAT] ocupă un areal vast, fiind răspândit în special în Europa, dar ajunge și în unele regiuni din [NUME_REDACTAT]. În vest arealul acestei specii se întinde până în sudul Spaniei, depășind [NUME_REDACTAT], în estul Europei ajungând până la Nipru și Don (Fuhn & Vancea 1961). În nord nu urcă la latitudini mari. În sud este ocupă în totalitate [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Mică este prezentă numai în regiunile nordice ale Turciei. [NUME_REDACTAT] Lacerta viridis viridis este răspândită în toate regiunile țării.

Specie de dimensiuni mari, gușterul poate ajunge până la 40 cm. Corpul este zvelt, lungimea corpului crescând în sudul arealului. Coloritul este caracteristic, extrem de variabil, denotând un accentuat dimorfism sexual.

Masculii sunt colorați dorsal în diferite nuanțe de verde, până la verde gălbui deschis, fiind stropiți cu puncte negre numeroase. Gușa și laturile capului masculului sunt întotdeauna colorate în albastru intens, în contrast cu fondul cromatic. Femelele prezintă dorsal nuanțe verzi, măslinii cu pete negre, caudal devenind brun – cafenii, gușa fiind colorată alb gălbui, uneori fiind prezente dorsal două sau patru dungi longitudinale deschise. Ventral coloritul este alb – gălbui uniform. Juvenilii sunt brun roșcați uniform, cu pete ocelare.

Capul este înalt, ușor convex, botul fiind ascuțit, evident mai voluminos în regiunea temporală, regiunea maseterică fiind mai proeminentă la mascul. Coada este lungă și subțire, fiind egală cu dublul lungimii capului și trunchiului.

Lacerta viridis este o specie mezofilă (Fuhn & Vancea 1961) atașată de temperaturi ridicate și un anumit grad de umiditate. În general poate fi întâlnită în zone cu vegetație. Gușterii sunt prezenți și în zone cultivate, în vii, în vecinătatea pădurilor. Populează lizierele și poienile din păduri, preferând zonele cu expoziție sud – estică, cu vegetație rară, tufișuri. Deși are talie mare, se poate refugia în copaci, fiind un animal foarte rapid. Devine activ în martie sau aprilie, intrând în hibernare la finele lunii septembrie. Este o specie sensibilă la variații termice. Depunerea pontei are loc în iunie sau iulie.

Zootoca vivipara – Jacquin 1787

Șopârla de munte

Zootoca vivipara este o specie cu un areal imens, transpalearctic. La vest ajunge până în nordul Spaniei în [NUME_REDACTAT]. Specia este răspândită în toate regiunile nordice ale Europei și Asiei, prelungindu-se până în zonele extrem estice ale acestui continent, unde ajunge inclusiv în insula Sahalin. În nord este prezentă până la latitudini mari, dincolo de cercul polar, ajungând până la țărmul [NUME_REDACTAT]. La sud este mai puțin răspândită, fiind prezentă în nordul Italiei în Alpi și în [NUME_REDACTAT], pe culmile munților Carpați și Balcani sub forma unor populații izolate, în zonele înalte.

[NUME_REDACTAT], Zootoca vivipara a fost semnalată exclusiv în zonele montane, fiind întâlnită în toate grupele [NUME_REDACTAT] începând din nordul acestora, din Maramureș, până în [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], această specie a fost considerată multă vreme ca fiind o șopârlă de munte (Fuhn & Vancea 1961), cu toate că populații de câmpie se cunoșteau de multă vreme în vecinătatea României (Kopany 1950, Lac & Kluch 1968, Dely 1978 a, b). Recent, au fost semnalate și în România, populații în zone joase, atât în Câmpia de Vest (Ghira et al 2002, Covaciu – Marcov et al 2002, 2004), cât și în nordul [NUME_REDACTAT] (Covaciu – Marcov et al 2003 f, Strugariu et al 2006 a).

Zootoca vivipara este o specie mică, care nu depășește 18 cm (Fuhn & Vancea 1961). Coloritul dorsal este în general brun deschis sau închis, spre negru, cenușiu, brun roșietic, uneori galben pal. Pe acest fond se observă pete mărunte galbene, fiind evidentă o dungă vertebrală mai închisă. Sunt prezente cel mult opt șiruri dorsale paralele de pete sau dungi deschise. Pe flancuri există o dungă brun închisă. Coloritul ventral prezintă diferențe la mascul și femelă. Ventral este caracteristic contrastul dintre gușa albăstruie deschis, și restul regiunii ventrale, colorat de la galben portocaliu la roșu la mascul, sau gălbui deschis, palid la femelă. La mascul sunt prezente mici puncte negre, care sunt mai rare la femelă. Uneori apar indivizi melanici, colorați integral în negru. Juvenilii sunt colorați mai închis decât adulții, fondul dorsal fiind brun închis, aproape negru, prezentând o dungă vertebrală închisă.

Corpul este zvelt, cu aspect cilindric. Capul este mic, relativ scurt, botul terminându-se obtuz, fără umflătură în zona maseterică, gâtul fiind lat. Membrele sunt scurte, coada cilindrică, relativ scurtă și groasă, subțiindu-se doar spre vârf. În zona temporală sunt prezenți numeroși solzi de dimensiuni reduse. Solzii dorsali sunt relativ mari. Hibernează din octombrie până în aprilie, în diferite ascunzișuri, crăpături din sol, sub rădăcini, etc.

Anguis fragilis – Linnaeus 1758

Năpârca, șarpele de sticlă, șarpele orb

Șarpele de sticlă este răspândit în Euopa, estul Asiei și nordul Africii. Este prezent în întreaga Europă vestică și centrală, începând din Spania și până în [NUME_REDACTAT]. Este larg răspândit în nordul continentului și în întreaga Europă estică. [NUME_REDACTAT] Mică, zona [NUME_REDACTAT], ajungând până în nordul Iranului. [NUME_REDACTAT] este bine reprezentat în zonele împădurite.

Anguis fragilis este o specie de dimensiuni relativ mari, ajungând până la 50 cm. Nu prezintă membre, corpul fiind serpentiform, alungit. Prezintă un cap lacertiform, ochi mici cu pupilă rotundă. Pleoapele sunt bine dezvoltate, mobile, iar botul, este conic terminal. Solzii au dimensiuni mari, fiind identici ca dimensiuni atât pe partea dorsală cât și pe cea ventrală.

Dorsal prezintă un colorit cenușiu – plumburiu, brun – cenușiu, brun – roșcat, la nivelul căreia se află rar o dungă îngustă vertebrală neagră. Masculii prezintă pete albastre, uneori flancurile fiind brun închise. Pe partea ventrală, șarpele de sticlă este colorat plumburiu închis, pileusul fiind colorat uniform sau vermiculat cu brun mai închis.

[NUME_REDACTAT] șarpele de sticlă este prezent atât la câmpie cât și la munte, unde este mai abundent. Se întâlnește în biotopuri cu umiditate ridicată, fiind răspândit la lizierele pădurilor, în poieni, livezi. Se încălzește dimineața și seara, trăind în orificii de la baza arborilor, sub pietre, bușteni căzuți. Este activ de la începutul lunii martie, intrând în hibernare în octombrie. Poate fi întâlnit seara și dimineața sau după ploaie, în perioade cu umiditate ridicată.

Natrix natrix – Linnaeus 1758

Șarpe de casă

Șarpele de casă este prezent aproape în toată Europa, în nordul Africii, în unele zone din Asia, în [NUME_REDACTAT], în regiunea [NUME_REDACTAT], până la [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] specia este răspândită în regiunile vestice, ocupând în totalitate [NUME_REDACTAT]. În estul continentului lipsește numai din regiunile cele mai nordice. În țară este o specie cu răspândire largă, prezentă atât în câmpie, cât și în regiuni înalte.

Șarpele de casă este o specie de dimensiuni medii, depășind 1 m. Coloritul dorsal este variabil, pe fond cenușiu, brun sau negricios desenul este format din patru sau șase șiruri longitudinale de pete mici negre. În general solzii laterali prezintă o dungă marginală deschisă. Solzii dorsali formează o carenă longitudinală evidentă, mai slab conturată în zona caudală.Desenul dorsal poate lipsi, existând exemplare uniform colorate. Foarte caracteristic este prezența în zona occipitală a două pete de culoare galben-portocalii, sau albicioase, așezate simetric, încadrate cranial și caudal de două pete negre. Coloritul ventral prezintă pe fond negru pete albe alternante, mai dezvoltate lateral.

Șarpele de casă este prezent în jurul bazinelor acvatice permanente, dar totuși poate fi întâlnit și la distanțe mari de apă, de-a lungul lizierelor sau în interiorul pădurilor, în zone uscate. Este o specie diurnă. Este des întâlnit în regiunile locuite. Hibernarea are loc între lunile octombrie-aprilie. Împerecherea se desfășoară în aprilie sau mai, iar depunerea pontei are loc în iulie sau august. Juvenilii se aseamănă cu adulții, diferind doar în privința coloritului ventral, unde prezintă pe un fond cenușiu o alternanță de pete mai închise.

Elaphe longissima – Laurentus 1768

Șarpele lui [NUME_REDACTAT] longissima este o specie care deține un areal vast în Europa și vestul Asiei. Limita vestică a arealului speciei este localizată în nord – estul Spaniei în regiunea [NUME_REDACTAT], în nord – est ajungând până în zonele centrale ale stepelor Ucrainei, fără a fi semnalat în [NUME_REDACTAT]. În sud este prezent în aproape întreaga [NUME_REDACTAT], cu excepția zona [NUME_REDACTAT], ajungând până la țărmul sudic al [NUME_REDACTAT]. În sudul continentului specia este bine reprezentată, fiind prezentă în întreaga [NUME_REDACTAT], și [NUME_REDACTAT], în Asia fiind răspândită până în nordul Iranului. [NUME_REDACTAT] acest șarpe este semnalat în toate zonele țării.

Șarpele lui Esculap este o specie de dimensiuni mari, care poarte atinge până la maxim 2 m lungime. Animalul este foarte zvelt, capul fiind mic și îngust, coada subțire și relativ lungă. Solzii dorsali sunt netezi, fiind slab carenați în regiune caudală.

Elaphe longissima este colorat dorsal cu nuanțe de brun închis sau deschis, uneori cu tente de cenușiu, caracteristic fiind faptul că mulți solzi prezintă câte o dungă longitudinală albă. În regiunea post occipitală, pe laturile capului, prezintă câte două pete deschise, gălbui. Este prezentă o dungă mai închisă, situată între ochi și colțul gurii. Ventral este colorat uniform, alb – gălbui. Juvenilii prezintă dorsal pete colorate brun închis, petele post occipitale fiind mai pronunțate, contrastante. Sunt semnalate și exemplare melanice.

Elaphe longissima este răspândit în zonele împădurite, preferând luminișurile și rariștile uscate, zonele însorite din pădurile de foioase. Poate fi întâlnită și în zonele cu stâncării, sau cu vegetație arborescentă, uneori chiar la nivelul unor construcții abandonate, ruine. Este un șarpe relativ lent, dar se poate cățăra cu ușurință pe vegetație. Este o specie termofilă, hibernând în perioada septembrie – aprilie.

Coronella austriaca – Laurentus 1768

Șarpe de alun

Această specie ocupă un vast areal, fiind răspândită în Europa și vestul Asiei. Limita vestică a arealului șarpelui de alun este situată în nordul [NUME_REDACTAT], la est ajunge până la nivelul țărmului sudic al [NUME_REDACTAT], dincolo de Ural, și în [NUME_REDACTAT]. În sudul Europei este de asemenea bine reprezentată, fiind răspândită în întreaga [NUME_REDACTAT] și Balcanică. Este prezentă și în [NUME_REDACTAT], ajungând până în nordul Iranului. Se consideră că specia reprezintă pe teritoriul României un rezistent glaciar (Stugren 1957). În țară șarpele de alun este larg răspândit, fiind semnalat în toate zonele României.

Șarpele de alun este o specie de dimensiuni mici (maxim 70 – 80 cm). Corpul este relativ zvelt, coada având lungime mijlocie (Fuhn & Vancea 1961). Botul este relativ proeminent. Solzii dorsali sunt netezi.

Coloritul dorsal prezintă un fond brun, brun roșcat, uneori cenușiu. Există o dungă închisă, neagră sau brună, situată între nară și colțurile gurii. În partea occipitală se află o pată de dimensiuni mari, neagră sau brună, uneori împărțită caudal în două ramuri. Desenul dorsal este foarte variabil, în general fiind prezente două sau patru șiruri de pete închise, fuzionate în diferite grade, uneori fiind evidente patru dungi paralele, longitudinale. Coloritul ventral este reprezentat de nuanțe deschise, albicioase în zona ventrală a capului, abdomenul fiind brun sau roșu cărămiziu la mascul, cenușiu spre negru la femelă. Juvenilii au abdomenul roșu cărămiziu, intens, pileusul fiind de obicei negru.

Coronella austriaca este o specie întâlnită în general la liziera pădurilor, în luminișuri și poieni, pe taluzuri cu vegetație arborescentă. Populează și zonele cu bolovănișuri, dacă acestea prezintă vegetație. În general este o specie întâlnită în regiuni uscate și însorite, rareori în zone mai umede. Este prezentă începând de la câmpie și până la altitudini de 1500 m (Fuhn & Vancea 1961). Este un șarpe diurn, relativ lent. Hibernarea are loc în perioada octombrie – aprilie. Este o specie ovovivipară, împerecherea având loc în lunile aprilie sau mai, juvenilii apărând la sfârșitul lunii august.

Vipera berus – Linnaeus 1758

[NUME_REDACTAT] berus ocupă un areal foarte vast. Limita vestică este localizată în Franța, de unde se întinde în toată Europa și Asia de nord, prin Siberia, ajungând până în insula Sahalin. În nordul Europei este prezentă în [NUME_REDACTAT], și în [NUME_REDACTAT]. În sudul Europei este mai puțin răspândită, în [NUME_REDACTAT] fiind prezentă doar în zonele nordice, în vreme ce în [NUME_REDACTAT] ajunge până în nordul Greciei, urmând culmile montane. [NUME_REDACTAT] este răspândită în special în zonele montane, ajungând până la altitudini de 2500 m. Este semnalată în toate grupele [NUME_REDACTAT]. În nordul arealului însă ocupă zonele de câmpie. De asemenea este prezentă în zonele joase din Ungaria (Dely 1978 a).

Vipera berus este o specie de dimensiuni reduse (50 – 80 cm), având corpul scurt și îndesat. Botul este turtit, având conturul superior rotunjit sau trunchiat. Solzii dorsali prezintă carene puternice, fiind prevăzuți cu două fosete apicale. Între populațiile de la munte și cele de la deal există anumite deosebiri privind folidoza și chiar deosebiri biometrice (Fuhn & Vancea 1961).

Coloritul este foarte variabil, atât în funcție de sex cât și de regiune. Astfel, putem observa un dimorfism sexual evident. Masculii din zona de munte prezintă un fond cenușiu, cenușiu argintiu, brun cenușiu, ventral fiind plumburii sau de culoarea ardeziei. Femelele de la munte sunt cafenii, brun roșietice, sau roșietice, pătate cu brun închis. La deal, ambele sexe prezintă un fond cafeniu sau cafeniu roșcat. Indiferent de fond, modelul este format dintr-o dungă în zig zag, de obicei continuă pe toată lungimea spatelui, uneori parțial întreruptă, mărginită pe laturi de câte un șir de pete mai închise. Pe parte caudală a capului sunt prezente două dungi închise care se intersectează în formă de X sau V.

Ventral coloritul este cenușiu sau brun albăstrui, cenușiu închis, spre negru, pe flancuri fiind stropit cu alb. Vârful cozii este galben. Relativ frecvent sunt întâlnite exemplare melanice, colorate uniform în negru metalizat, de asemenea apar exemplare colorate brun roșcat uniform fără desen dorsal.

Poate fi întâlnită la lizierele pădurilor, pe marginea potecilor, în poieni, bălării, pante montane cu grohotiș. Hibernarea se întinde din octombrie până în martie sau aprilie. Împerecherea are loc în luna aprilie sau mai, juvenili apărând în august sau septembrie.

=== 01.Introducere ===

1. [NUME_REDACTAT] trăiesc în apă pe timpul perioadei de reproducere, și adoptă o viață terestră în restul anului (Griffiths, 1996), ocupând toate microhabitatele acvatice ca marginile, coloana apelor, suprafața apelor și fundul lacurilor mai adânci de 9 metri (Schabetsberger, 1993; Denoel & Joly, 2001a).

În habitate unde pot fi găsite mai mult de 5 specii de tritoni (Arntzen & [NUME_REDACTAT], 1989), acestea împreună cu selecția de pradă ar putea reduce competiția între specii, pentru ca mai apoi să favorizeze coexistența lor (Schoener, 1974; Tokeshi, 1999). Fragmentarea resurselor a fost observată la mai multe comunități de tritoni, formate din 2 (Dolmen & Koksvik, 1983; Griffiths & Mylotte, 1987; Dolmen, 1988) sau din 3 specii (Joly & Giacoma, 1992; Fasola, 1993; Braz & Joly, 1994).

Există o variație mare în ceea ce privește frecvența și durata activității de reproducere la urodele (Duellmann and Trueb 1986). Multe din aceste variații se datorează unor factori ecologici (ex. latitudine) (vezi de exemplu Miaud and Merila 2001). În latitudinile mari, reproducerea tinde să fie sezonală (primăvăra) iar spre sud să fie prelungit, iar durata perioadei diferă foarte mult atât între specii cât și între diferitele populații aparținînd aceleiași specii.

Selecția sexuală poate să mărească succesul reproductiv al masculilor prin afectarea unor trăsături genetice și fiziologice care măresc capacitatea competitivă: dimensiunea corporală, caractere sexuale secundare, comportamente de reproducere etc. (Douglas 1979, Green 1991, Denöel et al. 2001, Baker and Halliday 2000, Halliday 1998). Lipsa amplexului la genul Triturus, asigură condiții pentru ca selecția sexuală să fie “decisă” de femele (Halliday 1977, 1998). Halliday (1977) presupune că la acest gen, una dintre principalele caracteristici pe baza cărora femela alege masculul cu care să se împerecheze este dimensiunea crestei.

Există observații care sugerează că Triturus vulgaris este capabil să-și regleze rata de depunere a pontei în funcție de tipul de habitat acvatic în care depune și starea acesteia. Astfel, femelele care se reproduc în băltoace temporare (și probabil s-au metamorfozat din aceste băltoace) depun mai puține ouă ca cele care depun în condiții permanente. Analiza ovarelor acestor femele arată că femelele care depun în băltoace temporare nu depun întreaga „garnitură” de pontă (Cogălniceanu 1999).

Mortalitatea este influențată de condițiile de mediu: inundații frecvente, desecări frecvente a băltoacelor, perioade de secetă, prădătorism etc. (Cogălniceanu and Miaud 2002, Cvetkovik et al. 1996, Dodd 1993, Bosman et al. 1997, Gill 1978). Mortaliatatea poate fi semnificativă și în timpul hibernării. În cazul hibernării pe uscat riscul este reprezentat de temperaturile joase, dacă hibernarea se face în apă mortalitatea se datorează în primul rând asfixierii (Martin and Feder 1992).

Reproducerea timpurie indică o rată micǎ de supraviețuire a juvenililor / adulților, și condiții nesigure de reproducere (Crump 1982). Rata de mortalitate a adultilor, in schimb, este mare ceea ce are ca consecință maturitate sexuală timpurie (Crump 1982).

În ultimul secol, datorită defrișărilor pădurilor și a dezvoltării industriei de prelucrare a lemnului (cu toate consecințele ei: drumuri auto construite pentru a căra lemnele, folosirea erbicidelor etc.) au avut efecte negative asupra ecosistemelor de pădure. Au dispărut (sau le-a scăzut numărul) componentele cu rol cheie în menținerea biodiversității în păduri (ex. bușteni, arbori bătrâni etc.) (Axelsson 2000, Linder and Östlund 1998). [NUME_REDACTAT], densitățile cele mai mari de T. cristatus s-au găsit în pădure de foioase, iar există o corelație pozitivă între densitatea trunchiurilor căzute și densitățile populaționale (Latham et al. 1996).

Aciditatea este una dintre factorii abiotici care determină distribuția amfibienilor (Freda and Dunson 1986) dar și structura comunităților de amfibieni (Hecnar and M`Closkey 1996). Deoarece amfibienii sunt dependenți de habitatele acvatice, unde se reproduc și larvele cresc și se dezvoltă (Duellmann and Trueb 1986), cele mai multe studii referitoare la efectul acidității s-au axat pe efectul acidității apelor asupra diferitelor stadii de dezvoltare. Aciditatea poate crește toxicitatea unor poluanți (Corn et al. 1989, Corn and Vertucci 1992); aciditatea apei afectează și comportamentul (mobilitatea) larvelor (Freda and Taylor 1992).

Predația este un factor important în reglarea populațiilor de amfibieni, reprezentând una dintre presiunile selective cele mai puternice. În bălțile temporare lipsa prădătorilor poate cauza mortalitate în masă a larvelor de amfibieni, datorită creșterii densității (Wilbur 1987). Speciile introduse pot fi potențiali prădători pentru fauna autohtonă de amfibieni.

În condiții “normale” amfibienii au o serie de forme de comportament sau adaptări fiziologice cu ajutorul cărora por reduce riscul de a fi prădat. Aceste “tactici” sunt de fapt rezultatul unei coadaptări: larvele și adulții pot recunoaște prezența prădătorului datorită moleculelor emise de prădător, sau prin secretarea unor feromoni pentru a alerta indivizii conspecifici (Griffiths et al. 1998, Hopey and Petranka 1994, Petranka and Hayes 1998, Schley and Griffiths 1998). Speciile introduse cauzează declinul populațiilor de amfibieni datorită faptului că amfibienii “nu recunosc” speciile introduse ca potențiali prădători (Schmidt and Amezguita 2001).

Specii diferite ale aceleași comunități de amfibieni pot exprima o sensibilitate diferită față de schimbările calitative ale habitatului, inclusiv față de predația peștilor (Hecnar & M’Closkey, 1997).

Temperatura și pH-ul sunt primii factori abiotici care afectează speciile de amfibieni, atât la nivel de populație cât și la nivel de comunitate. Ca și rezultat al toleranței diferite, acești factori pot influența fragmentarea habitatelor, cu consecințe considerabile în distribuția și abundența speciilor (Griffiths and de Wijer, 1994).

Cercetarea a avut ca și bază o înțelegere mai eficientă a existenței amfibienilor, a cererilor față de mediul înconjurător, a comportamentului lor din perioada de reproducere și nu numai, evoluția ponderii indivizilor în populație, schimbări ce au loc sub acțiunile naturale ale ecosistemului, sau din contră în urma acțiunilor antropice întreprinse de către om. Trebuie amintit faptul că amfibienii au fost primele vertebrate ce au părăsit mediul acvatic, și că aceștia au avut un rol foarte important în adaptarea, dezvoltarea și evoluția în mediul terestru. Prin urmare, aceștia necesită o atenție corespunzătoare din partea societății umane, care ar trebui să asigure continuitatea comunităților de amfibieni prin promovarea diferitelor proiecte de management, și acordarea unui respect … naturii.

Au fost studiate populațiile de tritoni aparținând a două habitate, unul din zona Mădrigești, iar altul din apropierea localității Cermei, din județul Arad, studiu ce a fost realizat asupra 3398 de indivizi. Obiectivele lucrării au fost următoarele:

– analiza structurii si dinamicii reproductive a populatiilor

– dinamica populatiilor

– stabilirea raportului de sexe si de mărime (in habitatul de la Madrigesti am stabilit doar raportul de sexe)

=== 03.Regiune ===

3. Descrierea regiunii cercetate

3.1. Delimitările geografice ale regiunii studiate

De la granița de Vest a țării, peste câmpiile netede ale Mureșului și [NUME_REDACTAT], județul Arad își întinde cei 7658 km2 până în inima [NUME_REDACTAT], acolo unde în ceața depărtărilor se deslușește Bihorul.

[NUME_REDACTAT] este un județ cu frontieră, alcătuind în zona sa de vest, parte din granița cu Ungaria. La sud, județul se învecinează cu [NUME_REDACTAT], la est, cu Hunedoara, iar la nord, cu județul Bihor. O porțiune extrem de mică, situată în nord – estul județului Arad, face legătura cu județul Alba (Fig.3.1.1.).

Localitățile care îi marchează extremitățile după punctele cardinale sunt: la [NUME_REDACTAT], 20o 45 long. E, la [NUME_REDACTAT] 22o 39 long. E, la [NUME_REDACTAT] 46o36 lat. N și la [NUME_REDACTAT] 45,57 lat. N.

Varietatea caracteristică a reliefului specific întregului pământ românesc este prezentă și la această poartă de Vest a țării fiind recunoscute toate cele trei principale trepte de relief: munții, dealurile și câmpiile.

Fig.3.1.1 Harta geografico-administrativă a județului [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] par mai înalți și mai masivi decât sunt în realitate , căci sunt, de fapt fragmentați de văi adânci, de multe mici depresiuni tectonice ori de eroziune diferențială și de mari „depresiuni – golfuri” în vest.

Munții județului Arad sunt: Codru-Moma, Zărandului și o mică porțiune a [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] situați între [NUME_REDACTAT] Alb și cea a Mureșului sunt mult mai greoi având culmile domoale și fără forme semețe cu vârfuri ce nu depășesc în general 900 m, cele mai înalte fiind Drocea 837m și Highișul 860m. Din punct de vedere petrografic sunt alcătuite din eruptivi vechi (granitul de la Highiș), din șisturi cristaline puternic erodate de ape, tufuri vulcanice și andezite situate pe margini la care se mai adaugă formațiuni ale flișului cretacic. Alcătuit astfel din roci rezistente, culmea este nivelată cam la 500m și segmentată adânc de văi. La capătul de vest, munții cad abrupt spre câmpie având la poale doar un îngust glacis piemontan pe care se înșiră cunoscuta „podgorie a Aradului”, cu sate mari, frumoase.

[NUME_REDACTAT]-Moma, singurii din întreaga grupă care depășesc 1000m altitudine (Pleșu, 1109m), sunt formați dintr-o împestrițare de roci sedimentare paleozoice și mezozoice pe un fundament cristalin și de intruziuni granitice, care se pun în evidență în partea de vest. Formează o culme largă dominată din loc în loc de gurguie de roci mai rezistente (conglomerate ori cuarțite permiene). Pe latura sudică se individualizează, în calcare, mica [NUME_REDACTAT], cunoscută prin marmură și prin ape termale de origine vadoasă (36o) folosite pentru băi. Spre sud-est se termină printr-un mic podiș calcaros ([NUME_REDACTAT]) fragmentat de văi adânci și strâmte, cu peșteri, cu izbucuri și câmpuri de doline.

[NUME_REDACTAT] Crișene formează o treaptă de tranziție între limita franjurată a [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Zona deluroasă a județului face parte din [NUME_REDACTAT] vestice alcătuite din roci friabile (nisipuri, argile, marne, pietrișuri pliocene) în care apele curgătoare au imprimat reliefului un aspect destul de evoluat. Se pot menționa pe teritoriul județului următoarele unități deruloase: [NUME_REDACTAT] ale Codrului, Dealurile piemontane ale Zărandului și [NUME_REDACTAT].

Dealurile piemontane Codru-Moma cât și cele ale Zărandului fac parte din a.n. [NUME_REDACTAT]. Ele prezintă caractere piemontane, au o altitudine medie de 200-300 m și sunt străpunse, din loc în loc, de martori de roci mai dure din fundamentul muntos scufundat în trepte spre vest, care nu este prea adânc în această zonă alcătuită din depozite mio-pliocene, cu cuvertură de pietrișuri și luturi pleistocene. [NUME_REDACTAT], formează o fâșie îngustă de dealuri înalte de 200-300m. [NUME_REDACTAT] și ale Cigherului formează o treaptă de 200-300m altitudine care se reazimă la sud pe marginea [NUME_REDACTAT]-Drocea ([NUME_REDACTAT]), recurbându-se în semicerc spre nord-vest, în jurul micii câmpii a Cigherului ([NUME_REDACTAT]).

Culoare, alcătuite din dealuri joase 400-600 m pe care pâraiele înaintează adânc atât din sud cât și din nord împart culmea Zărandului în mai multe masive secundare. Culoarul transversal, SV-NE ce urmărește [NUME_REDACTAT] (afluent al Mureșului la Căpruța) și Mădrigești (afluent al [NUME_REDACTAT] la Gurahonț) delimitează [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] constituiți dintr-un complex de melafire cu vârfuri ce depășesc 900 m [NUME_REDACTAT]. Cu toată desfășurarea domoală a culmilor de înălțimi, zona pădurilor și succesiunea Pantelor abrupte alternează ca platouri de poieni cu fânețe și pășuni care fac atractiv întregul lanț muntos. [NUME_REDACTAT] și Tălagiu-Gurahonț săpate de Criș compartimentează [NUME_REDACTAT] în alte trei depresiuni mici: Hălmagiu, Gurahonț-Almaș și Zărand. În vest, Depresiunea se întinde până la linia convențională care unește satele Măsca-Mocrea-Beliu.

[NUME_REDACTAT] Alb, care începe de sub măgura calcaroasă Vulcan din [NUME_REDACTAT], se prezintă până la pătrunderea în câmpie ca o succesiune de compartimente depresionare și defilee. [NUME_REDACTAT] cu localitățile miniere care gravitează spre Crișcior, având largi câmpuri cultivate pe terase și pomi fructiferi pe dealurile marginale, aparține [NUME_REDACTAT]. După defileul de la Bârtin, unde valea s-a adâncit epigenetic în piroclastite și granite, se intră în [NUME_REDACTAT], cu aspect colinar, continuată spre [NUME_REDACTAT] printr-o șa puțin înaltă, la nord de satul Vârfurile. La vest urmează o nouă îngustare, în defileul de la Tălagiu tăiat de asemenea, în roci vulcanice neogene dure (andezite și piroclastite), care creează aspecte de reîntinerire a văii, prinsă între povârnișuri repezi, împădurite. Valea se deschide din nou în [NUME_REDACTAT], iar după defileul de la Berindia, pătrunde în [NUME_REDACTAT], care se deschide în pâlnie spre câmpie, prezentându-se ca o asociere de șesuri largi aluviale și terase ce scad repede în înălțime spre vest. Apare un compartiment de câmpie străjuit din loc în loc de mici măguri formate din roci vulcanice, cum este [NUME_REDACTAT] (377m) din apropiere de Ineu.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Alb, între [NUME_REDACTAT]-Moma și Zărandului, [NUME_REDACTAT] pătrunde adânc și nestingherit. Întreaga porțiune a acestui „golf” mărginit înspre munți de treapta dealurilor formează depresiunea Zărandului care mai poartă în geografie simbolicul nume de „[NUME_REDACTAT]”. Aceste meleaguri cu profunde rezonanțe istorice sunt alcătuite din câmpuri roditoare, dealuri acoperite de livezi cu pomi și sate așezate pe malurile [NUME_REDACTAT], care păstrează încă neștearsa, vechea arhitectură populară.

În partea de Vest a județului Arad, ocupând mari suprafețe, se întind câmpiile Mureșului și [NUME_REDACTAT]. Tot aici se găsește [NUME_REDACTAT] cu caracter piemontan subcolinar pe care unii geografi o includ în [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT], unul dintre cele mai joase sectoare ale Câmpiei de Vest (doar circa 90m altitudine), și dintre cele mai tinere (holocenă), se situează într-o arie de subsidență care este activă și astăzi. De fapt [NUME_REDACTAT] cuprinde două trepte distincte: una joasă, de divagare a râurilor și de înmlăștiniri frecvente în partea de vest, alta înaltă cu caracter piemontan în partea de est, la poalele dealurilor. Treapta înaltă cuprinde câmpiile piemontane ale Ghepișului, între [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (numită de V. [NUME_REDACTAT] Miersigului), cu largi interfluvii netede la 160-180m altitudine, fragmentată de văi puțin adânci orientate în evantai și [NUME_REDACTAT], între [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], asemănătoare cu precedenta, doar că se află la un nivel ceva mai coborât (150-160m) și se apleacă pe nesimțite spre câmpia joasă, astfel că delimitarea devine acolo dificilă. Formate din pietrișuri, nisipuri și mâluri depuse de râuri și de torenți, ambele câmpii piemontane cuprind culturi agricole și sate mari, bine gospodărite.

De la Arad la Mădrigești putem ajunge prin localitățile Șiria-Pâncota-Ineu-Sebiș-Buteni-Gurahonț. Drumuri și poteci de munte ușor de trecut de pe valea Corbeștilor sau [NUME_REDACTAT] traversează brâul Zărandului de la sud la nord ajungând la Gurahonț sau la Vața pe [NUME_REDACTAT] Alb.

Mădrigești situat la 10 km de Gurahonț este ultima localitate situată de pe drumul ce duce înspre Căpruța de pe versantul nordic al [NUME_REDACTAT]. La sud de Brazi, din drumul principal ce trece peste culmea Zărandului, se bifurcă mai multe drumuri secundare care duc la Iacobini, Buceava-Șoimoș și Secaș.

3.2. [NUME_REDACTAT] Arad se încadrează în general în clima temperat-continental-moderată, cu ierni nu prea friguroase și veri relativ călduroase, cu influențe ale climatului oceanic și cu ușoare influențe sud-vestice și nordice.

Temperatura medie anuală oscilează în jurul valorilor de 10-8 Co teritoriul județului fiind încadrat de izotermele de 21 Co (luna iulie) și – 2 Co (luna ianuarie).

În zona montană temperatura medie a sezonului cald se ridică numai până la 15-17 Co ceea ce trebuie menționat în cadrul climei județului este prezența în depresiunea Almaș – Gurahonț a unui climat adăpostit de invaziile aerului rece din N și NV. Acest climat adăpostit creează posibilitatea ca în zona sus amintită să existe elemente din flora mediteraneană: ghimpele (Ruscus aculeatus), liliacul sălbatic (Syringa vulgaris), castanul comestibil (Castanea sativa) și altele.

În câmpie clima suferă influențele maselor de aer oceanic dinspre vest și foarte puține influențe continentale dinspre est ce se strecoară prin culoarul Mureșului.

Valorile medii ale precipitațiilor atmosferice se diferențiază altitudional. În regiunile montane media anuală atinge 100 mm ca urmare a ascensiunii aerului umed de proveniență vestică. Pe versantul sudic al [NUME_REDACTAT] 52,2% din cantitatea de precipitații cade în sezonul cald numărul zilelor cu ploi fiind de circa 139 / an.

3.3. Apele curgătoare

[NUME_REDACTAT] se caracterizează prin precipitații bogate, ceea ce explică alimentarea unei ample rețele hidrografice orientată divergent spre periferie. Râurile legendare care scaldă teritoriile județului Arad sunt [NUME_REDACTAT] și Mureșul.

Mureșul după ce izvorăște din „inima țării” ([NUME_REDACTAT] Mare) de la un loc cu Oltul, traversează [NUME_REDACTAT] a Transilvaniei și se încumetă să sape impresionantul defileu Deva-Zam-Lipova, din care porțiunea Petriș-Lipova, situată între culmile Zărand la N și [NUME_REDACTAT] la S, se găsește pe teritoriul județului Arad. După ce culege zeci de păraie venite dintre culmile Zărandului ([NUME_REDACTAT], Troașului, Bărzavei, Milovei, Cladovei etc.) Mureșul iese în câmpie la Păuliș. Mureșul trece prin mun. Arad și se îndreaptă spre Tisa părăsind teritoriul țării în vestul orașului Nădlac.

[NUME_REDACTAT] pătrunde în județul Arad în dreptul satului Ionești. [NUME_REDACTAT] Zărandului pe care o împarte în trei compartimente: [NUME_REDACTAT], Gurahonțului și Zărandului. Pe valea [NUME_REDACTAT] întâlnim șesuri largi dintre care cel mai reprezentativ se află în zona satului Pescari, unde se poate vorbi chiar de o regiune de subsidență locală. Primește numeroși afluenți. Pe partea dreaptă se pot menționa râurile Hălmăgel, Leuci, Tăcășelelor, Cremenoasa, Zimbrului, Dezna și altele, iar pe stânga Tălagiu, Honțișorul, Chisindia, Cigherul și altele. În amont de Buteni din [NUME_REDACTAT] se desprinde [NUME_REDACTAT].

Caracterul variat al apelor (munte, deal, câmpie), prezența unei faune piscicole diverse, cât și ingenioasele lucrări de hidroameliorațiuni oferă rețelei hidrografice din județ un plus de atracție.

Tot aici numeroasele pâraie, tumultoase, cu repezișuri și mici cascade spală coloanele de eruptiv sau șisturi cristaline, după care se odihnesc în văi adânci cu versanți înalți și umbroși care-și deformează silueta în ochiuri largi de apă rece și limpede ca cristalul săgetate de stoluri de păstrăvi și lipani sau adulmecate de mreana veșnic leneșă.

3.4. Flora și fauna județului

[NUME_REDACTAT] Arad îi sunt caracteristice următoarele zone de vegetație:

Zona vegetației de câmpie, reprezentată prin vegetația de silvostepă și vegetația forestieră de câmpie cuprinzând pâlcuri de păduri și păduri cu arbori ca: cerul, gârnița, gorunul, ulmul și altele. Apoi elemente de tip stepic, păiușurile alături de specii mezoxerofile și mezofile de tip pontico-panonic și în parte mediteranean.

Vegetația dealurilor și podișurilor cu păduri de stejar, stejar cu carpen, stejar cu fag. În pădurile de joasă altitudine 200-400 m se găsesc plante termofile ca: alunul turcesc, castanul dulce, liliacul sălbatic, ghimpele și altele.

Vegetația de munte: munți mijlocii caracterizate prin păduri de stejar și fag, păduri pure de fag și uneori rășinoase.

Exemplarele rare în flora județului declarate monumente ale naturii trezesc un mare interes ex. arbustul Ilex aquifolium, arborele tulupan (Liriodendron tulipferen) existent dispersat pe teritoriul județului. Important este [NUME_REDACTAT] din Macea plantat mai mult de 100 de ani.

Alături de vegetația spontană, vegetația cultivată este tot atât de variată și bogată oferind mari posibilități de cultură agricolă.

[NUME_REDACTAT] județului se împarte în următoarele zone:

Zona faunistică a pădurilor cuprinzând lupul, mistrețul, vulpea, iepurele, veverița, căpriorul, pisica sălbatică și altele.

Zona faunistică a stepelor caracterizată prin prezența în special a păsărilor (prepeliță, dropia, potârniche).

Zona pădurilor de silvostepă cu animale ca cerbul, căpriorul, mistrețul și numeroși fazani.

Zona faunistică de luncă și baltă cu bogăția de pești în care se întâlnesc șalăuri, crapul, bibanul, plătica, carasul, știuca și altele.

Zona faunistică a apelor curgătoare care de la munte la câmpie se împarte în subzona păstrăvului, mrenei, scobarului crapului alături de care trăiesc numeroase subspecii piscicole înrudite. Bogăția animalelor terestre și acvatice creează posibilitatea dezvoltării unui turism sportiv intens: vânătoarea și pescuitul.

Pe lângă speciile expuse vânatului în fauna județului întâlnim și exemplare rare dintre care unele sunt declarate monumente ale naturii: dropia ( Otis tarda), egreta mică (Egretta garzetta) și egreta mare (Egretta alba), lopătari (Platalia leucorodus), acvila de câmp (Aquila reliaca). De ocrotire specială se bucură și cele trei specii de animale care reprezintă fala Carpaților românești întâlnite și în județul Arad: cerbul lopătar (Cervus dana), cerbul carpatin ( Cervus elephus) și căpriorul (Capreolus capreolus).

3.5. Modificări antropice

Natura nu disociază; omul o face pentru a putea cunoaște, ea rămâne complexă și corelativă chiar în cele mai mărunte particule ale ei (Tufescu, 1974).

Evoluția peisajului geografic poate rezulta din propriile interacțiuni dintre componente – ceea ce duce mai totdeauna la un echilibru natural – sau de pe urma unor influențe venite din afară care, în faza actuală, se exercită în cea mai mare parte din sfera antropică. Acestea din urmă, impulsionate de tehnica contemporană, tind uneori spre exagerări, putând chiar să provoace dezechilibre în natură prin degradarea unuia sau mai multor componente ale peisajului geografic (V. Tufescu, 1971).

Dacă însă ritmul transformărilor pe cale naturală a complexelor teritorială este relativ lent, schimbările produse de om sunt extrem de rapide și adesea radicale.

Activitatea umană, având ca efect alterarea generală a mediului înconjurător, este considerată printre cele mai importante cauze ale dispariției speciilor de-a lungul timpului (Chapin et al 2000).

Factorul antropic are o influență mult mai evidentă decât ceilalți factori, afectând un număr mare de specii. Efectele pot fi directe sau indirecte, fiind generate de extinderea localităților, industrie generatoare de poluare, sau poluare menajeră, defrișări în scopul obținerii de terenuri agricole, căi de comunicație, etc. [NUME_REDACTAT], la fel ca pentru majoritatea speciilor terestre, distrugerea habitatelor reprezintă cea mai puternică amenințare (Sala et al 2000).

Pe lângă poluarea reprezentată de sursele industriale, care nu este foarte puternică în zonele cercetate, un rol mult mai important ca arie de cuprindere și anvergură îl joacă poluarea cu reziduuri menajere și în general poluarea neindustrială. Aceasta afectează suprafețe întinse, în vecinătatea fiecărei localități. Influența antropică se manifestă și prin îndiguirea unor cursuri de ape, cu efecte negative asupra faunei și în special a ihtiofaunei (Telcean 1997). Un alt aspect foarte important al factorului antropic este mortalitatea rutieră.

=== 05.Rezultate ===

5. Rezultate și discuții

O specie poate fi considerată un mozaic de populații, fiecare adaptată la condiții locale de mediu. Un grup de organisme aparținând aceleiași specii, care contribuie la alcătuirea unui fond genetic formează o populație (Ridley 2004). Delimitarea populațiilor la diferitele specii este evidentă în cazul speciilor cu distribuție insulară (Bănărescu1970). Pe de altă parte sunt speciile a căror areal de răspândire este mare, iar specia este reprezentată de populații pe toată suprafața arealului. Multe specii de amfibieni din Europa au o asemenea distribuție (de exemplu Rana temporaria) (Fuhn 1960, Cogălniceanu et al. 2000). În cazul studiilor populaționale pe teren, este imposibil de studiat populația reală, în general “populație” însemnând un anumit număr de indivizi (eșantion) studiați. La amfibieni, grupurile de indivizi aparținând aceleiași specii, care se reproduc simultan în același loc frecvent sunt numite populații. În cazul amfibienilor, locurile de reproducere (bălțile) sunt folosite la delimitarea populațiilor („ponds-as-patches”approach) (Marsh and Trenham 2001, Gill 1978a). Definiția este special folositoare în cazul speciilor cu reproducere explozivă (explozive breeders, sensu Wells 1977). Aceasta se bazează pe faptul știut, că adulții majorității speciilor studiate arată o fidelitate față de locul de reproducere (Sinsch 1990, Sinsch 1991, Gill 1978a). Pe de altă parte, se presupune că majoriatea populațiilor de amfibieni sunt organizate în metapopulații (Alford and Richards 1999). Și în cazul studiului metapopulațiilor ca și a dinamicii la nivel regional al comunităților de amfibieni, populația are semnificația prezentată mai sus. Prin urmare interacțiile dintre „subpopulații”, colonizările/recolonizările, sau turnoverul de specii sunt estimate prin prezența anuală a indivizilor reproductivi –de diferite vârste– la locul de reproducere sau schimbul de indivizi între două/mai multe bălți (de exemplu Reading et al. 1991, Sjögren-Gulve and Ray 1998, Hecnar and M`Closkey 1996, 1998, Halley et al. 1996, Gill 1978a). Studiul grupurilor de indivizi –adulți– care se adună în locurile de reproducere pare a fi cea mai eficientă metodă de studiu a populațiilor de amfibieni. Acestea, în literatura de specialitate deseori sunt denumite ca: „adult population” sau chiar „female population”.

Juvenilii și subadulții, care nu se reproduc nu sunt considerate ca „populație” în aceste studii. Una dintre posibilele cauze este că subadulții și juvenilii, deși prezente uneori în densități mari în habitatele terestre din împrejurimile habitatelor de reproducere, sunt greu de studiat pentru că activitatea lor este în general nocturnă și foarte dependentă de condițiile climatice. De asemenea juvenilii și subadulții se dispersează la distanțe mai mari de locul natal relativ la adulți. Astfel, nu toți juvenilii observați într-o zonă vor rămâne sedentari zonei respective, prin urmare nu toți juvenilii vor contribui la natalitatea populației din care provin. Adulții reproductivi în schimb, contribuie direct la demografia populației și arată fidelitate față de locul de reproducere. În aceste condiții este mult mai eficient studiul adulților reproductivi.

Desigur, dinamica populațiilor de amfibieni este influențat atât de condițiile oferite de mediul acvatic cât și cele din mediul terestru. Acestea trebuie luate în considerare în interpretarea datelor .

5.1. Analiza structurii și dinamicii reproductive ale unor populații de tritoni din județul Arad

5.1.1. Habitatul din zona [NUME_REDACTAT] de Urodele identificate în balta de la Mădrigești au fost reprezentate de către tritonul comun (Triturus vulgaris), tritonul cu creastă (Triturus cristatus) și tritonul de munte (Triturus alpestris). Pe lângă aceștia, au mai fost prezente și specii de Anure reprezentate de către Bombina variegata, Bufo bufo și Bufo viridis. De asemenea, și Rana dalmatina și Rana temporaria se reproduc în acest habitat.

Cercetarea în această zonă s-a realizat asupra 2943 de indivizi: 282 de indivizi capturați în prima ieșire realizată în 9 aprilie 2006; 624 de indivizi capturați în cea de-a doua ieșire din 6 mai 2006; 1597 de indivizi capturați în a treia ieșire ce a avut loc în 20 mai 2006 și 440 de indivizi capturați în ultima ieșire din 17 iunie 2006 (Tabel 5.1.1.1.). Aceste date menționate, au fost practic stabilite ca fiind ultima zi de lucru, noi deplasându-ne la locul studiat cu 3 zile înainte.

Tabel 5.1.1.1. Ponderea indivizilor capturați în funcție de perioadă

Am observat faptul că exemplarele de Triturus vulgaris au fost cele care au dominat ca pondere în prima perioadă, cu o valoare de 156 de indivizi, cu mai mult de două ori decât celelalte 2 specii. Tritonii cu creastă s-au semnalat în număr de 62 indivizi, respectiv tritoni de munte cu 64 de indivizi. În schimb, la cea de-a doua ieșire tritonii de munte au fost prezenți în valoarea cea mai ridicată, cu 294 de indivizi, urmați apoi de indivizii tritonii comuni (196) și de tritonii cu creastă (134). Ieșirea din 20 mai 2006 a avut ca rezultat capturarea celor mai mulți indivizi, de pe întregul parcurs al studiului, enumerând 774 exemplare de Triturus vulgaris, 597 indivizi de Triturus cristatus, și numai 226 de exemplare de Triturus alpestris. Ultima ieșire, din 17 iunie 2006, a fost apreciată de prezența în baltă doar a tritonilor comuni (252) și a tritonilor cu creastă (188). Tritonii de munte au fost absenți la această dată (Fig.5.1.1.2; Fig.5.1.1.3.; Fig.5.1.1.4.).

Ocupând marginea însorită a bălții, zonă în care apa se încălzește mai repede, iar vegetația bogată (pipirig, iarbă înaltă) servește ca adăpost, tritonii comuni au fost cei mai numeroși în toate perioadele de cercetare. S-a observat creșterea ponderii acestora în baltă, de la o perioadă la alta, datorită condițiilor de existență favorabile, până în luna mai, când au fost prezenți în baltă în ponderea cea mai ridicată, evidențiindu-se astfel sfârșitul inițierii și începutul desfășurării perioadei de reproducere. Tot în această perioadă s-a observat atât o răspândire uniformă în baltă cât și prezența paradelor nupțiale.

Fig.5.1.1.2. Ponderea indivizilor Triturus vulgaris în funcție de perioada de studiu

Tritonii cu creastă au fost răspândiți relativ uniform în baltă, de obicei unde au găsit vegetație pe mal, iar apa a avut cel puțin 50 cm adâncime. În aprilie și mai aceștia au depus ponta, în special în zonele cu ape mai adânci și vegetație bogată. Ca și la specia anterioară, perioada de vârf din punct de vedere numeric a fost tot luna mai, când probabil au avut loc perioade de reproducere mai intense, cu multe depuneri de pontă în baltă. Așa cum am menționat, și în luna aprilie s-a semnalat prezența pontelor în baltă, ceea ce indică o altă perioadă de reproducere. Fiind prezenți tot într-o pondere ridicată și în luna iunie, cu alte ponte depuse în baltă, s-a observat faptul că perioada de reproducere încă a continuat. În urma acestora, am dedus ideea că la indivizii de Triturus cristatus are loc o reproducere asincronă. Acesta s-a constatat și la indivizii speciei Bufo viridis, prezenți în aceeași baltă, aceștia depunând ponte la timpi aproximativi apropiați cu indivizii speciei Triturus cristatus, în cele 2 perioade studiu din mai.

Fig. 5.1.1.3. Ponderea indivizilor Triturus cristatus în funcție de perioada de studiu

Fiind o specie care trăiește în zonele umede montane, Triturus alpestris și-a făcut prezența doar în primele 3 perioade de cercetare. Tritonii de munte au intrat în apă, fiind la început prezenți doar în număr scăzut, în principal în zonele mai adânci, relativ reci, umbrite, cu vegetație bogată. În prima parte a lunii mai, ponderea lor a crescut semnificativ în baltă, în zonele mai adânci, fără vegetație, unde în general a depus ponta, pregătindu-se să iasă din baltă, fiind prezenți spre finalul lunii mai într-o pondere ușor mai scăzută. Acestea conduc la ideea că specia Triturus alpestris se reproduce sincron în acest habitat, sit ce prezintă o expunere accentuată la condițiile de vară ( creșterea temperaturii, încălzirea apei într-un ritm mai accelerat, posibilitatea de secare ulterioară a bălții, umiditate scăzută…). Exemplarele care ies din apă prezintă tegumentul foarte rugos, iar regimul de hrănire al acestora este mai scăzut. Ultima idee a fost afirmată în urma spălăturilor stomacale realizate asupra acestor tritoni de munte.

Pentru a înțelege mai eficient aspectele comportamentale în perioada de reproducere a tritonilor, ne-am folosit tot de ponderea acestora în baltă, dar în funcție de sex și mărime. Astfel că, după capturarea și numărarea indivizilor din baltă, a fost stabilit sexul, precum și mărimea acestora, ce au fost notate într-un tabel.

Fig.5.1.1.4. Ponderea indivizilor Triturus alpestris în funcție de perioada de studiu

Tabel 5.1.1.5. Ponderea indivizilor capturați, în funcție de sex și mărime

Prima ieșire a evidențiat unele diferențe ponderiale semnificative între speciile de tritoni prezenți în baltă (Tabel 5.1.1.5). Spre exemplu, exemplarele de Triturus vulgaris au fost cele care au dominat numeric, în comparație cu celelalte specii, cu 81 masculi, respectiv 75 de femele (Fig.5.1.1.6). Ponderea mai scăzută a femelelor decât a masculilor în cadrul speciei Triturus vulgaris s-ar putea explica prin supraviețuirea mai riscantă a femelelor în cursul iernii (în perioada de hibernare) datorită posibilității de a trece prin aceasta odată cu ponta nedepusă. Aceasta necesită o oarecare energie consumată în plus, adiționată faptului că regimul de hrănire în perioada de hibernare este nulă.. Prin urmare, femelele sunt supuse unei selecții naturale mai drastice și mai dificil de înfruntat. Ca de exemplu, la broaștele verzi, femelele mor mai frecvent în perioada de hibernare.

În ceea ce privește masculii și femelele speciilor de Triturus cristatus și Triturus alpestris, aceștia au fost prezenți într-o pondere mult mai mică față de indivizii speciei anterioare, adică 29 masculi și 32 femele, respectiv 28 masculi și 36 femele din specia Triturus alpestris. A fost capturat de asemenea un singur exemplar juvenil aparținând speciei Triturus cristatus. O explicație pentru aceasta este faptul că balta a secat de mai multe ori în anii precedenți, lucru ce nu a permis dezvoltarea generațiilor următoare.

Fig.5.1.1.6. Ponderea indivizilor capturați, în funcție de sex și mărime, din 9 Aprilie 2006

A doua ieșire a fost caracterizată de prezența în ponderea dominantă, de data aceasta, a exemplarelor de Triturus alpestris. Pentru aceștia, prima parte a lunii mai a reprezentat perioada de reproducere, relevată tocmai prin valoarea maximă de capturare a indivizilor aparținând speciei în cauză, de pe parcursul întregului studiu. Masculii au fost în număr de 122, iar femelele în număr de 172 (Fig.5.1.1.7). Fiind o specie de munte, în consecință se constată faptul că tolerează mult mai bine un mediu mai rece, începutul lunii mai fiind perfectă pentru reproducere, datorită diferențelor de temperatură dintre zi și noapte, precipitațiilor de ploaie care au un efect de răcire a atmosferei, atmosferă care se încălzește oarecum în decursul zilei. Astfel, ei se reproduc în mod sincron, și nu de mai multe ori, evitând alte momente ulterioare, când temperaturile cresc și vremea se încălzește.

Referitor la indivizii speciei Triturus vulgaris, aceștia au fost observați și în alte zone adiacente habitatului, sau pe lângă drum, ceea ce indică o direcționare, sau o reântoarcere a indivizilor spre habitat, locul unei perioade de reproducere ulterioară. S-au capturat 108 masculi și 88 femele. La prime ieșire, Triturus vulgaris era prezent în bălțile de pe câmp, de lângă habitatul cercetat, unde se hrănea cu ponte de Rana temporaria, după care s-a întors în balta cea mare, singura unde se reproduc.

Triturus cristatus a fost reprezentat, aici, de 73 masculi și de 61 femele, mai puțini decât indivizii speciei prezentate anterior. Luând în considerare talia sau mărimea corpului / individ, am susținut faptul că dacă indivizii unei populații au talia corpului mai mic, atunci aceștia pot habita pe o suprafață mai mare de apă. Balta de studiu prezintă malurile puțin adânci, având la un loc o suprafață relativ mare, iar aceasta în raport cu suprafața întregii bălți, am sugerat ideea că ar fi un oarecare inconvenient din punct de vedere al spațiului, pentru tritonii cu creastă, ce au o talie mai mare decât a tritonilor comuni.

A doua parte a lunii mai a caracterizat habitatul prin prezența celor mai mulți indivizi care au fost capturați, în raport cu perioada de cercetare în ansamblu, această perioadă reprezentând pentru Triturus vulgaris și Triturus cristatus perioada de reproducere și de depunere a pontei. Cu privire la Triturus alpestris, observăm faptul că indivizii au ieșit și în continuare ies din apă, chestiune evidențiată prin tegumentul care a devenit mai rugos decât anterior, și de asemenea prin ponderea lor în baltă, pondere ce ușor scade odată cu încălzirea vremii. Am observat faptul că regimul lor de hrănire a scăzut, caracteristică decelată de spălăturile stomacale realizate asupra indivizilor. Au fost capturați doar 102 masculi și 124 femele apaținând speciei Triturus alpestris (Fig.5.1.1.8).

Fig.5.1.1.7. Ponderea indivizilor capturați, în funcție de sex, din 6 Mai 2006

În baltă, indivizii Triturus vulgaris au fost răspândiți în mod uniform, fiind reprezentativi cu o pondere foarte ridicată. Au fost găsiți 377 de masculi și 392 de femele. S-a semnalat, de asemenea, prezența a 5 juvenili. Aceste valori ne-au indicat, așa cum am mai specificat, existența în perioada de reproducere, cu parade nupțiale, a membrilor populației de Triturus vulgaris.

În ceea ce îi privesc pe indivizii speciei Triturus cristatus, am notat situația asemănătoare perioadei anterioare, conform căreia femelele încă depun pontă. O chestiune, de altfel prezentă și la Bufo viridis. Sunt în baltă în ponderea cea mai ridicată, în ceea ce privește specia și perioada de studiu aprilie – iunie, cu 249 masculi și 339 femele. Și aici, și-au făcut prezența doar un număr de 9 juvenili. Ponderea ridicată a relevat, și în cadrul acestei specii, inițierea perioadei de reproducere.

Ultima ieșire pe teren din cadrul cercetărilor pe teren, a relevat absența exemplarelor de Triturus alpestris, aceștia fiind de negăsit în baltă. Așa cum a mai fost menționat anterior, aceștia au adoptat o formă de reproducere sincronă, la un moment dat, după care aceștia au părăsit habitatul acvatic, migrând în mediul terestru, înspre diferite refugii, probabil în pădurea învecinată bălții în cauză. Reproducerea sincronă a fost caracteristică și speciei Bufo bufo, prezentă alături de celelalte specii conviețuitoare din baltă.

Scăderea valorii ponderii a fost notată și în cazul celorlaltor 2 specii. Astfel că, au fost prinși doar 121 masculi și 131 femele aparținând speciei Triturus vulgaris, respectiv 73 masculi, 111 femele și 4 juvenili pentru Triturus cristatus, evidențiindu-se aici asincronitatea reproductivă a speciei (Fig.5.1.1.9).

În habitatul de la Mădrigești, datorită condițiilor variabile existente au condus la secarea bălții de mai multe ori în anii precedenți, fapt ce a determinat o mortalitate în rândul juvenililor populațiilor de aici, idee pe care am considerat-o motivul în urma căruia nu s-au capturat atât de mulți indivizi juvenili. Și în acest fel, nu s-a putut asigura continuitatea generațiilor prin indivizi numeroși.

Fig.5.1.1.8. Ponderea indivizilor capturați, în funcție de sex și mărime, din 20 Mai 2006

Fig.5.1.1.9. Ponderea indivizilor capturați, în funcție de sex și mărime, din 17 Iunie 2006

Dragările realizate atât în baltă cât și pe marginile acesteia, au fost de folos în descrierea habitatului de la Mădrigești prin figuri, pentru diferitele specii de tritoni, amplasați în zonele specifice, în număr specific, decelându-se astfel și comportamentul lor prin răspândirea lor în apă, în funcție de temperatură (Fig.5.1.1.10; Fig.5.1.1.11; Fig.5.1.1.12).

Speciile de Urodele identificate în balta de la Cemei au fost reprezentate de către Triturus dobrogicus și Triturus vulgaris. Hbitatul cercetat a semnalat o faună bogată, fiind prezenți pe lângă speciile de Urodele și Nevertebrate de tipul lipitorilor (Hirudo medicinalis, Haemopis sangvisuga), gândaci acvatici carnivori și larvele acestora (Dytiscus marginalis) și a unor Vertebrate de tipul peștilor (Carassius auratus, Cobitis taenia).

Fig.5.1.1.10. Numarul indivizilor de Triturus vulgaris / plan (habitat)

Fig.5.1.1.11. Numarul indivizilor de Triturus cristatus / plan (habitat)

Fig.5.1.1.12. Numărul indivizilor de Triturus alpestris / plan (habitat)

5.1.2. Habitatul din apropierea localității [NUME_REDACTAT] în această zonă s-a realizat asupra 455 de indivizi: 132 de indivizi capturați în prima ieșire realizată în 6 aprilie 2006; 239 de indivizi capturați în cea de-a doua ieșire din 5 mai 2006; 84 de indivizi capturați în a treia ieșire ce a avut loc în 21 mai 2006. În ciuda ieșirilor noastre și a eforturilor depuse de întreaga echipă, în habitatul de la Cermei, în ultima parte a perioadei de cercetare din 17 Iunie 2006, nu s-a semnalat prezența tritonilor cercetați, în special datorită condițiilor termice care s-au instalat în acele momente (Tabel 5.1.2.1). Datele cu munca de teren menționate anterior au avut loc înaintea zilelor de lucru din habitatul de la Mădrigești, excepție făcând data de 21 mai când s-a lucrat când ne-am întors din Mădrigești.

Tabel 5.1.2.1. Ponderea indivizilor capturați în funcție de perioadă

Prima perioadă de studiu în balta de la Cermei a scos în evidență diferențe ponderiale între indivizii celor două specii, tritonii cu creastă dobrogeni fiind mai puțini (39) decât tritonii comuni (93). S-a notat faptul că tritonii intrau pe mal, sub tufele de pipirig, datorită condițiilor climatice reci, fiind prezente și precipitațiile. Triturus dobrogicus era situat sub mal, în vegetație, în apă mică, iar Triturus vulgaris s-a situat în zonele și mai adânci ale bălții (Fig.5.1.2.2.; Fig.5.1.2.3).

Mai târziu, în prima parte a lunii mai, indivizii capturați s-au semnalat în ponderi mai ridicate decât la prima ieșire. Aceasta probabil datorită condițiilor termice care au crescut favorabil, fenomen ce a determinat crșterea vegetației dinspre mal, fapt ce a condus la deplasarea tritonilor spre centrul bălții. Aici s-au identificat 62 de exemplare aparținând speciei Triturus dobrogicus, și 177 exemplare aparținând speciei Triturus vulgaris. La finalul studiului am determinat această ca fiind cu cei mai mulți indivizi în baltă, considerând-o perioada de reproducere, pentru ambele specii, datorită optimizării în special a condițiilor termice, așa cum mai menționat anterior.

Ultima perioadă de cercetare în aceast habitat, din 21 mai 2006, a adus informații mult diferite la un interval de timp destul de scăzut, ulterioare celei precedente din 5 mai 2006. Indivizii au fost capturați într-o pondere scăzută, aceștia au prezentat deja un tegument rugos, și erau în curs de ieșire din baltă, iar balta seca din ce în ce mai mult datorită temperaturilor mari din timpul zilei, și a celor mai ușor scăzute din timpul nopții. S-au numărat doar 30 exemplare de Triturus dobrogicus, respectiv 54 exemplare aparținând speciei Triturus vulgaris. Grație nivelului scăzut al apei în baltă, tritonii sunt obligați să iasă din apă.

Data de 17 iunie 2006 a fost descrisă ca fiind o zi de lucru în zadar, nefiind semnalată în zonă prezența a nici unei specii. Zona devenise aridă, vegetația se uscase, precipitațiile au lipsit timp îndelungat, și în consecință tritonii s-au refugiat.

La fel ca și în habitatul de la Mădrigești, pentru a observa mai eficient aspectele comportamentale în perioada de reproducere a tritonilor, am utilizat tot valoarea ponderială a acestora în baltă, dar în funcție de sex și mărime. Astfel, după capturarea și numărarea indivizilor din baltă, a fost stabilit sexul, precum și mărimea acestora, ce au fost notate într-un tabel (Tabel 5.1.2.4). Indivizii speciei Triturus dobrogicus au prezentat, în prima ieșire pe terenul de lucru, valori ponderiale aproape similare, capturându-se 12 masculi, 14 femele, și 13 juvenili. Lucrurile au stat însă în alt mod, in ceea ce îi privește pe indivizii speciei Triturus vulgaris. De data aceasta, femelele au fost mai multe decât masculii, cu o pondere de 57, masculii cu 24, iar juvenilii cu o valoare ponderială de 12 (Fig.5.1.2.5).

Fig.5.1.2.2. Ponderea indivizilor Triturus dobrogicus în funcție de perioada de studiu

Fig.5.1.2.3. Ponderea indivizilor Triturus vulgaris în funcție de perioada de studiu

Tabel 5.1.2.4. Ponderea indivizilor capturați, în funcție de sex și mărime

Fig.5.1.2.5. Ponderea indivizilor capturați, în funcție de sex și mărime, din 6 Aprilie 2006

În ceea ce privește perioada din prima parte a lunii mai de studiu, observăm faptul că femelele continuă să domine ponderial în baltă, cu o valoare de 35 pentru femelele speciei Triturus dobrogicus, respectiv 104 femele aparținând speciei Triturus vulgaris. Tritonii cu creastă dobrogeni masculi n-au prezentat o diferență ponderială semnificativă față de perioada anterioară, fiind capturați doar 13 indivizi, foarte puțini pe lângă femele. Același lucru menționăm și pentru juvenili fiind prinși 14 exemplare. Diferențe notabile față de perioada anterioară de studiu au fost observate în cazul masculilor și juvenililor de Triturus vulgaris. Astfel, au fost capturați 37 masculi și 36 juvenili (Fig.5.1.2.6). Valorile ponderiale ale acestei perioade, în raport cu toată perioada aprilie – mai de studiu, fiind cele mai ridicate, ne-a indicat instalarea unei perioade de reproducere și de depunere a pontelor. În vederea acestor chestiuni, tritonii au fost capturați din zonele mai centrale ale bălții, cu apă mai adâncă, și cu vegetație bogată dinspre maluri.

Fig.5.1.2.6. Ponderea indivizilor capturați, în funcție de sex și mărime, din 5 Mai 2006

Munca de teren din 21 mai 2006 a condus la capturarea unui număr mai mic de indivizi, din ambele specii, aceasta probabil condițiilor termice care erau în ascensiune. Au fost capturați mai puține exemplare decât în perioada anterioară, aceștia având un tegument rugos, și ieșeau din apă în număr mare. S-au capturat 6 masculi, 19 femele, respectiv 5 juvenili aparținând speciei Triturus dobrogicus, și 13 masculi, 29 femele, 12 juvenili pentru specia Triturus vulgaris (Fig.5.1.2.7).

Așa cum am mai specificat, ziua de 17 iunie 2006 a fost lipsită de rezultate, în ciuda încercărilor de capturare și de muncă intensă, tritonii lipsind cu desăvârșire.

Fig.5.1.2.7. Ponderea indivizilor capturați, în funcție de sex și mărime, din 21 Mai 2006

Există o variație mare în ceea ce privește frecvența și durata activității de reproducere la urodele (Duellmann and Trueb 1986). De exemplu, există variații interspecifice și intraspecifice în ceea ce privește reproducerea anuală sau bianuală a indivizilor. Multe din aceste variații se datorează unor factori ecologici (ex. latitudine) (vezi de exemplu Miaud and Merila 2001). În latitudinile mari, reproducerea tinde să fie sezonală (primăvăra) iar spre sud să fie prelungit. Speciile genului Bolitoglossa din [NUME_REDACTAT] se reproduc pe tot parcursul anului, pe când la Ambystoma care se reproduce în Nord, reproducerea este explozivă, ținând doar câteva zile (Halliday 1998).

În cazul multor urodele care se reproduc în apă s-a observat prezența masculilor la locurile de reproducere înaintea femelelor (Taricha torosa, T. granulosa, Notophtalmus viridescens, Ambystoma talpoideum, Ambystoma tigrinum, Ambystoma jeffersonianum) (Halliday 1998, Gill 1978, Semlitsch 1983, Semlitsch et al. 1993, Douglas 1979, Scott 1993). În alte cazuri femelele și masculii intră simultan în apă (Triturus vulgaris, T. cristatus) (Verrell and Halliday 1985, Halliday 1998). Durata perioadei de reproducere diferă foarte mult atât între specii cât și între diferitele populații aparținînd aceleiași specii.

Datele prezentate în Halliday (1998) au relevat caracteristici importante asupra biologiei reproductive la Triturus vulgaris (Anglia, Europa), cu descrierea strategiilor de reproducere ale acesteia. Astfel că: pontele sunt depuse separat; sezonul reproductiv durează mai multe luni; masculii și femelele intră împreună în baltă; aceștia stau în baltă pentru aproximativ aceleași perioade; nu există amplex, și nici o formă de comportament la masculi care să constrângă comportamentul femelelor; femelele au oportunitatea de a alege între masculi, fiind favorizați masculii cu creastă mai înaltă; masculii intră în competiție prin interferență sexuală; lungimea cozii masculilor este egală cu cea a femelelor; sucesul transferării spermatoforului este mic (22 – 43 %); testicule mari (raporat la dimensiunea corpului); masculii investesc mai multă energie în împerecheri multiple, dar probabilitatea de paternitate este mică; și competiția de spermă este o trăsătură majoră a sistemului de împerechere.

Migrarea mai timpurie a masculilor la locurile de reproducere le poate expune la mortalitate prin prădătorism sau îngheț datorită condițiilor climatice instabile. Douglas (1979) crede că avantajele pe care le are un mascul dacă intră înaintea femelelor în apă contrabalansează riscurile la care sunt expuși dacă migrează mai târziu.

Intrarea timpurie rezultă în aglomerări mari de masculi la locurile de reproducere și la balansarea ratei pe sexe la începutul perioadei de reproducere în favoarea masculilor. Astfel apare o intensă competiție între masculi pentru femele, competiție care pornește îndată ce femelele intră în apă. Această competiție rezultă într-o selecție sexuală puternică. O astfel de selecție poate să mărească succesul reproductiv al masculilor prin afectarea unor trăsături genetice și fiziologice care măresc capacitatea competitivă: dimensiunea corporală, caractere sexuale secundare, comportamente de reproducere etc. (Douglas 1979, Green 1991, Denöel et al. 2001, Baker and Halliday 2000, Halliday 1998). Lipsa amplexului la genul Triturus, asigură condiții pentru ca selecția sexuală să fie “decisă” de femele (Halliday 1977, 1998). Halliday (1977) presupune că la acest gen, una dintre principalele caracteristici pe baza cărora femela alege masculul cu care să se împerecheze este dimensiunea crestei. Studii mai recente au confirmat aceasta (Green 1991, Gabor and Halliday 1996), dar se presupune că creasta are și alt rol, pe lângă atragerea femelelor: recunoașterea speciei, poate reprezenta suprafață respiratorie auxiliară, rol în recunoașterea intrasexuală (teritorialitate), poate da informații despre vârsta și condiția corporală a masculului (Halliday 1977, Zuiderwijk and Sparreboom 1986, Baker and Halliday 2000, Baker 1992).

La alte urodele nu există caractere sexuale secundare atât de pronunțate, dar există amplex prin care masculul imobilizează femela înainte de a se împerechea cu ea (Ambystoma jeffersonianum, Notophtalmus viridescens viridescens, Taricha torosa, T. granulosa) (Douglas 1979, Gabor et al. 2000, Halliday 1998). La aceste specii dimensiunea masculilor afectează direct succesul reproductiv al acestora, masculii mai mari având succes reproductiv mai mare. În aceste condiții, amplexul limitează oportunitatea atât a masculilor cât și a femelelor de a se împerechea de mai multe ori în cursul unei perioade de reproducere

Intensitatea selecției sexuale la Ambystoma jeffersonianum este influențată de factorii de mediu, cum ar fi temperatura. Astfel temperaturile joase încetinesc imigrarea și depunerea, prin urmare imigrarea se prelungește în timp, contrabalansând emigrarea. Aceasta duce la scăderea intensității competiției între masculi și la emigrarea rapidă a masculilor după reproducere. În condiții apropiate de cele optime densitatea indivizilor reproductivi crește brusc, ceea ce duce la o competiție și la o selecție sexuală mai intensă. În aceste condiții masculii stau o perioadă mai lungă în apă (Douglas 1979).

Diversitatea în tacticile sexuale între indivizii aparținând aceluiași sex este foarte răspândit în natură. La salamandre este foarte frecvent întâlnit interferența sexuală, când masculii rivali “intră” între masculul care curtează și femelă (Zuiderwijk and Sparreboom 1986, Verrell and Krenz 1998). Masculii speciei Triturus alpestris își pot schimba tactica de curtare în funcție de responsivitatea femelelor: în cazul în care acestea nu răspund masculii pot adopta două tactici: așteaptă până când femela devine receptivă (tactica de așteptare – wayting tactic) sau depune un spermatofor în fața femelei nereceptive și executând mișcări care mimează prada încearcând să o atragă (tactica de momeală – luring tactic) (Denöel et al. 2001). Acest comportament s-a observat și la Triturus italicus (Giacoma and Sparreboom 1987).

În cazul când femelele sunt receptive și numărul masculilor este mare, masculii intră în competiție prin interferență (Verrell 1988). Astfel, la T. alpestris există cel puțin trei tactici de împerechere: competiția prin interferență, tactica de așteptare și tactica de momeală. Succesul tacticii “de momeală” este de 60% iar celei de interferență este de 7.5% (Denöel et al. 2001). [NUME_REDACTAT] viridescens folosește amplex când femela nu răspunde curtării (Verrell 1982, în Denöel et al. 2001). Masculii speciei Ambystoma talpoideum adoptă o tactică alternativă când densitatea indivizilor (masculi) este mare: abandonează orice încercare de a curta și de a se împerechea. Această strategie este avantajoasă numai atunci când probabilitatea ca numărul femelelor să crească în timp este mare (prin urmare rata pe sexe să se egaleze). (Verrell and Krenz 1998).

Beneficiile sau dezavantajele ale unei femele care intră în apă pentru reproducere după intrarea masculilor sunt decise de mai mulți factori, atât externi cît și interni. Aparent, întârzierea reproducerii prezintă pericolul ca densitatea larvelor să crească, ceea ce poate duce la depleția hranei și încetinirea dezvoltării (prin aceasta întârzierea metamorfozei) (Morin et al. 1990). Douglas (1979) prezintă două ipoteze în această direcție pentru Ambystoma jeffersonianum: (a) Femelele sunt mult mai sensibile variațiilor mari de temperatură care caracterizează începutul perioadei de reproducere (în cazul speciilor din nord). (b) Intrând în apă după intrarea masculilor femelele pot face posibilă competiția între masculi și prin urmare pot alege cel mai potrivit mascul cu care să se împerecheze.

Sincronizarea imigrării la locul de reproducere a celor două sexe poate fi explicată prin cel puțin două căi, în funcție de “direcția” forței selective care “produce” un astfel de comportament: (a) adaptare la condițiile de mediu frecvent schimbătioare sau (b) modul de reproducere, în special comportamentul social al adulților reproductivi care este puternic influențată de posibilitatea pentru competiție de spermă. În primul caz, condițiile de mediu sunt cele care obligă sincronizarea activității celor două sexe. Sincronizarea este avantajoasă în special în cazul în care reproducerea se face în condiții schimbătoare, în special când desecarea bălților este imprevizibilă. Dodd (1993) a observat sincronizarea celor două sexe la specia Notophtalmus perstriatus în asemenea condiții. Această strategie este prezentă și la cîteva specii de anure care se reproduc în băltoace temporare. Reproducerea imediat după reumplerea băltoacelor, paralel cu alte adaptări fiziologice cum ar fi capacitatea accelerării dezvoltării embrionare și larvare crește sansele de metamorfoză la speciile care se reproduc în băltoace temporare.

La specia Triturus vulgaris, deși nu este exclus ca la unele populații sincronizarea activității adulților reproductivi la începutul perioadei de reproducere să aibă loc ca răspuns la condițiile de mediu (uscăciune), sincronizarea sexelor s-a observat și în cazul unor populații care se reproduc în bălți permanente (Verrell and Halliday 1985, Baker 1992). În acest caz competiția de spermă și adaptările masculilor și a femelelor de a face posibilă aceasta (cum ar fi capacitatea masculilor de a produce mai mulți spermatofori și a femelelor de a stoca eficient și a folosi spermatoforii mai multor masculi) este cea care determină activitatea adulților și durata perioadei de reproducere. Deși competiția de spermă la amfibieni este mai puțin studiat ca la alte grupe de animale (insecte, păsări) există evidențe puternice care arată că, competiția de spermă este un factor decisiv în modularea comportamentul sexual, a proceselor fiziologice, a proprietăților morfologice și a dinamicii reproductive a populațiilor de amfibieni.

Verrell and Halliday (1985) a notat că în Anglia femelele de T. vulgaris intră în număr mai mare în apă ca masculii la începutul perioadei de reproducere: în prima zi a activității acvatice au găsit în apă 105 masculi și 216 femele. Cauzele care provoacă astfel de comportamente la această specie includ: modul de stocare a spermei și fertilizare a ouălor și modul de depunere a ouălor. Ciclul annual de stocare (storage) a spermei a fost studiat la nivel ultrastructural la foarte puține specii de urodele (doar 2% din speciile cunoscute) (sintetizat de Sever 2002). La salamandride, un grup larg răspândit, care conține 15 genuri și 53 specii care arată o diversitate morfologică și comportamentală foarte variată, observațiile ultrastructurale ale spermatecii femelelor sunt făcute doar la cinci specii: Salamandra salamandra, Notophtalmus viridescens, Salamandrina terdigitata, Triturus vulgaris și T. italicus (Sever and Brizzi 1998, Sever et al. 1999, Sever et al. 2001, Sever 2002).

Triturus vulgaris prezintă o spermatecă simplă (consistând din 40-60 tubuli în partea dorsală a cloacei). S-a observat, că spermatozoizii odată preluați de pe spermatofor în cloacă tind să între în primele canale pe care le întâlnesc în calea lor. În cazul spermatecii simple, primele canale sunt de fapt cele posterioare ale spermatecii, adică cele mai îndepărtate de oviduct. Aceste tubuli se umplu cu spermatozoizii proveniți din prima împerechere. Spermatozoizii care provin din împerecheri subsecvente intră în tuburile mai anterioare, rămase goale. Astfel tubul cel mai apropiat oviductului se umple cu spermatozoizii proveniți din împerecherea cea mai recentă – care de regulă se face cu cel mai „viabil” mascul. Prin urmare, ouăle care apar primele din oviduct, vor fi fecundați de cei mai proaspeți spermatozoizi. Aceste observatii sunt suportate și de observațiile comportamentului sexual la T. vulgaris (sintetizate se Halliday 1998, Sever et al. 1999).

Populațiile din Anglia al acestei specii au o perioadă prelungită de reproducere, de aproximativ 3 luni. Cauza principală care determină durata atât de lungă a activității de reproducere este modul în care ouăle sunt depuse: femelele depun ouăle individual, fiecare fiind individual împachetat în frunzele plantelor acvatice sau frunzele arborilor căzuți. Acest comportament este caracteristica speciilor din genul Triturus (Triturus vulgaris, T. marmoratus, T. helveticus, T. alpestris, T. cristatus etc.), și s-a arătat că are rol in protejarea ouălor de prădători, radiații UV (Miaud 1995, Jacob et al. 1998, Marco et al. 2001). Acest proces durează mult, și o femelă poate necesita 3 luni ca să depună toate ouăle (Baker 1992). Această perioadă de ovipoziție prelungită probabil a selectat începerea timpurie a activității la această specie femelele intrând în apă primăvara chiar în număr mai mare ca masculii (Verrell and Halliday 1985).

Femelele de T. vulgaris devin foarte receptive împerecherii la începutul perioadei acvatice, împerechiându-se cu mai mulți masculi, intrând chiar în competiție pentru aceștia. Observațiile de teren arată că interacțiile competitive între masculi sunt puține la începutul perioadei de reproducere, dar devin mult mai intense când femelele încep să depună (Verrell and McCabe 1988). Pe parcursul timpului femelele devin mai selective față de masculii cu caracter sexual secundar mai pronunțat (creasta dorsală mai înaltă) (Gabor and Halliday 1997). Studiile arată că masculii nu sunt capabili să producă spermă în timpul perioadei de reproducere, ei folosind sperma produsă și depozitată toamna. Astfel, este „în interesul lor” să folosească cât mai eficient stocul de spermă pe care o au. De aceea la începutul perioadei de reproducere, când numărul de femele este mai mic masculii folosesc foarte precaut spermatozoizii de care dispun (de aceea competiția între masculi este mic la începutul perioadei de reproducere).

Deoarece masculii mai mici produc spermă mai puțină decât cei mari, ultimii sunt capabili de mai multe împerecheri, fiind deci în prioritate selectivă în fața masculilor cu dimensiuni mai mici. Femelele sunt capabile să depoziteze sperma mai multor masculi, prin urmare „își permit” ca la începutul perioadei de reproducere să „se ofere” masculilor ba chiar să intre în competiție pentru aceștia. Pe parcursul timpului însă, apar caracterele sexuale secundare la masculi, competiția între ei devine mai intensă. Din acest moment, interesul femelelor nu mai este acea de a asigura „provizia” de spermă necesară fecundării ouălor (din moment ce există deja după prima împerechere) ci de a selecta masculii cu care să se împerecheze. De aceea, femelele devin mai selective pe parcursul perioadei de reproducere (atunci când competiția masculilor se intensifică). Din cele prezentate, reiese cât de perfectă este reglată reproducerea la această specie.

Alte cauze potențiale pentru care femelele se împerechează de mai multe ori pe parcursul perioadei de reproducere este înlocuirea spermatozoizilor deteriorați, care se absorb din spermatecă. Potențial femelele necesită doar o singură împerechere. După prima împerechere femelele pot stoca 30000-120000 spermatozoizi care sunt destui pentru a fertiliza cele maximum 300 de ouă pe care o femelă poate depune într-un sezon (Baker 1992, Sever 2002). S-a arătat de asemenea că succesul fertilizării ouălor este foarte mic, și acest lucru ducînd la împerecherea multiplă (Halliday 1998).

Trebuie amintit faptul că există observații care arată că Triturus vulgaris este capabil să-și regleze rata de depunere a pontei în funcție de condițiile externe. Astfel, femelele care se reproduc în băltoace temporare (și probabil sau metamorfozat din aceste băltoace) depun mai puține ouă ca cele care depun în condiții permanente. Analiza ovarelor acestor femele arată că femelele care depun în băltoace temporare nu depun întreaga „garnitură” de pontă: depunerea se oprește la un moment dat (Cogălniceanu 1999). Femelele care nu au depus toate pontele pot fi stimulate să le depună prin injectare de gonadotropină (hCG) (Hartel and Cogălniceanu în curs de preparare). Aceste rezultate deschid întrebarea în legătură cu existența unui mechanism fiziologic prin care mediul extern poate „regla” rata de depunere a femelelor la urodele. Studiile lui Denver (1997) asupra larvelor de amfibieni au arătat că plasticitatea fenotipică a acestora este determinat de mediul extern prin căi hormonale.

Wells (1977) face prima sinteză în ceea ce privește comportamentul în timpul perioadei de reproducere a anurelor, distingând două tipuri de reproducere la Anure: reproducerea explozivă (explozive breeding) și reproducerea prelungită (prolonged breeding). Aceste două categorii reprezintă de fapt două capete a unui continuum, de la reproducerea într-o singură noapte a unor specii, la reproducerea pe o durată de mai multe luni la altele. Astfel, perioadele de reproducere a mai multor populații aparținând aceleiași specii pot diferi de la o populație la alta (vezi mai jos). Alți autori nu țin cont de această împărțire în categorii (“sezon” sau “perioadă” de reproducere) (Elmberg 1990).

Reproducerea explozivă este caracterizată de o perioadă scurtă de reproducere, și se găsește la speciile care se reproduc în băltoace temporare: în cazul multor specii de Bufonidae, Pelobatidate, Microhylidae, câteva specii de Ranidae din Africa (aparținând genurilor Pyxicephalus, Phyrnobatrachus, și Cacosternum), Leptodactylidele din Australia precum și un număr de specii din America de Sud (un studiu al reproducerii la nivel de comunitate, într-o zonă cu cel mai mare număr de specii pe o arie de pe pământ (81 de specii de anure în [NUME_REDACTAT], Ecuador, este prezentată de Crump 1974). Reproducerea explozivă este o caracteristica multor specii de anure din Europa, America de Nord și Asia: Bufonidae, Ranidae, Pelobatidae (Elmberg 1988, [NUME_REDACTAT] and Hoedemaekers 1971, Gittins et al. 1980, Kusano and Fukuyama 1989, Oldham 1974). Reproducerea explozivă se asociază cu aglomerarea într-o perioadă foarte scurtă a indivizilor în – și în jurul locurilor de reproducere. Aceste locuri în general sunt habitate acvatice, dar pot fi și arborii (sau alte plante) din jurul acestor habitate (genurile Agalychnis, Pachymedusa, Phyllomedusa, din [NUME_REDACTAT] și de Sud, și Chiromantis în Africa) (Wells 1977, Roberts 1994).

Femelele (și masculii) multor specii sunt fideli locurilor de reproducere (Sinsch 1987, 1988), găsindu-le de la distanțe mari. În cazul speciilor cu reproducere explozivă masculii, caută activ femelele, deseori nu le diferențiază vizual, apucând practic orice (Bufo bufo), de la obiecte din apă până la indivizii altor specii (Reading 1984). În acest caz, vocalizarea are rol în evitarea amplexurilor între masculi (cântec de avertizare, [NUME_REDACTAT] et al. 2001). Există relatări conform cărora unele specii care se reproduc exploziv (ex. Bufo americanus) dar care au mișcări limitate în perioada de reproducere, vocalizarea are și rol de delimitare a teritoriului (Licht 1976). S-a observat schimbarea comportamentului masculilor speciilor cu reproducere explozivă în funcție de densitatea indivizilor. Astfel masculii de Bufo bufo în condiții de densitate mică/intermediară își aleg puncte la malul apei, unde cântă și așteaptă femelele. În cazul în care densitatea masculilor crește, toți încep să caute activ femelele și activitatea de cântec „teritorial” se oprește (Wells 1977).

Perechile speciilor cu reproducere explozivă se pot forma randomizat (fără selecție sexuală) sau nerandomizat (există selecție sexuală). Selectia sexuală se poate măsura prin compararea dimensiunilor indivizilor în amplex. Daca există corelație pozitivă între dimensiunile masculilor și a femelelor în amplex se poate vorbi despre selecție sexuală, dacă nu, nu. De asemenea, se compară dimensiunile masculilor care sunt în amplex cu acelea a masculilor care nu sunt în amplex. Dacă lungimea masculilor în amplex este mai mare decât cea a masculilor “solitari” se presupune că există selecție sexuală. Nu toate populațiile ale unei specii arată selecție sexuală în sensul celei prezentate mai sus. Corelația dintre dimensiunile masculilor și cea a femelelor în amplex nu este semnificativă la o populație de Bufo bufo din Suedia, dar corelația este pozitivă și semnificativă la populațiile din Anglia (Loman and Madsen 1988, Gittins et al. 1980, Reading and Clarke 1983). O posibilă explicație al acestei diferențe între populații este că în cazul populațiilor la care nu s-a găsit corelație femelele nu stau mai mult de 3 zile în apă, în celelalte cazuri – există selecție sexuală – rămânând pentru o perioadă mai lungă. În primul caz dislocările masculilor mai mici de către masculii mai mari nu poate fi posibilă, în al doilea caz da, datorită perioadei mai lungi pe care femela o petrece în apă înaintea depunerii. Din cele prezentate mai sus reiese că femelele ar avea totuși un cuvânt de spus în succesul lor reproductiv.

Reproducerea prelungită, în general, acoperă perioade de reproducere mai lungi. [NUME_REDACTAT] care se reproduc exploziv, masculii speciilor cu reproducere perlungită folosesc vocalizare ca să atragă femelele la locul de reproducere. Femelele sunt capabile să selecteze masculii (pe baza cântecului acestora) și să se apropie de ei. Masculii speciilor cu reproducere prelungită (vezi Anexele 1,2 și 3 din Wells 1977) – contrar speciilor cu reproducere explozivă – nu “se împerechează” cu orice obiect mișcător care apare în calea lor, și competiția directă între masculi se întâmplă doar ocazional. Varianta succesului reproductiv la masculi este mai mare decât la masculii care se reproduc exploziv, datorită faptului că nu toate femelele intră în apă într-o anumită perioadă de reproducere. La speciile explozive numărul femelelor care pot fi fecundate scade spre sfârșitul perioadei de reproducere.

[NUME_REDACTAT]-Centrală, reproducerea prelungită este exemplificată de specia Bufo calamita. Masculi reproductivi se pot găsi la locurile de reproducere de-a lungul întregii perioade reproductive și formează coruri pentru a atrage femelele (dar și masculii). Femelele intră în apă exclusiv pentru a se reproduce după care imediat se îndepărtează de locul de reproducere (după cel mult trei zile la o populație din Germania) (Sinsch 1988 a,b). Perioada anuală de reproducere durează câteva luni, dar perioada reproductivă a indivizilor este considerabil mai scurtă. Se pare că divizia perioadei de reproducere în mai multe (două sau trei) „subperioade” este o trăsătură generală a populațiilor studiate în Europa.

[NUME_REDACTAT] s-au raportat două maxime de depozitare a pontelor (Mai și Iulie), în Anglia două maxime (Aprilie și Iunie) și în Germania trei (Aprilie-mijlocul lunii Mai, a doua parte a lunii Mai-începutul lunii Iulie, și mijlocul lui iulie-August) (Sinsch 1988 a,b). Se observă o regularitate în reproducerea indivizilor dintr-o populație. Astfel s-a observat că imigrarea masculilor la locul de reproducere se face simultan. Femelele intră cu 3-7 zile după intrarea masculilor și niciodată înaintea formării corului (Sinsch 1992). S-a arătat, că succesul reproductiv este până la două ori mai mare la masculii care cântă, decât la cei silențioși. Există populații la care succesul reproductiv este independent de activitatea vocală a masculilor (Stevens et al. 2003). Este interesant de menționat faptul că populațiile de Bufo calamita unde indivizii se reproduc pe tot parcursul anului se pot forma populații temporale. Astfel de populații temporale a identificat Sinsch (1992) în Germania.

Studiile genetice arată că populațiile temporale “se comportă” ca niște populații individuale, având fond genetic propriu. Mai mult, s-a găsit un nivel mai scăzut de schimb de gene între populațiile temporale care se reproduc în același habitat acvatic, ca între populațiile vecine. Dezvoltarea și persistența unor astfel de fonduri genetice a diferitelor grupuri temporale necesită îndeplinirea a cel puțin trei condiții: (a) marea majoritate a indivizilor trebuie să se reproducă în același timp în anii consecutivi, (b) succesul repoductiv al indivizilor trebuie să se limiteze la o singură perioadă de reproducere, și (c) adulții care se reproduc prima oară trebuie să provină din același grup în care se încadrează ca adulți reproductivi. Toate cele trei conditii sunt indeplinite la populatia din Germania: 100% din masculii supraviețuitori și 87% din femele se reproduc în același perioadă în doi ani consecutivi (Sinsch and Seidel 1995a).

Se pare că, deși perioada de reproducere la masculi este îndeajuns de lungă pentru a “prinde” imigrarea unui nou val de femele, evidențele arată că masculii “rămași în urmă” din valul anterior nu au succes reproductiv. Femelele populațiilor de Bufo calamita depun doar odată pe an, cu excepția celor din limita arealului geografic (Suedia și sudul angliei unde 20, respectiv 10-18% din femele depun o a doua pontă). Așadar, și condiția a doua este îndeplinită. Îndeplinirea celei de a treia condiții este evaluat de Sinsch and Seidel (1995b). Masculii care provin din grupul de primăvară se reproduc în grupul de primăvară, iar cei care s-au metamorfozat din grupul de vară se vor alătura acestui grup la maturitate. Aceste rezultate sunt în concordanță cu ipoteza care susține faptul că structura temporală a perioadei de reproducere este determinată genetic la Bufo calamita. Schimbarea indivizilor între diferitele grupe reproductive într-un sezon este mai mic decât schimbul de indivizi din diferitele populații spațiale (care se reproduc simultan în mai multe balți). Acest lucru duce la diferențieri genetice între populațiile temporale și la schimbul de gene între populațiile spațiale care se reproduc simultan Cele prezentate mai sus arată complexitatea interacțiilor care pot exista între populațiile “spațiale” și “temporale” la speciile cu reproducere prelungită. Amintim faptul că în cadrul acestei specii, care este considerată o specie model pentru sistemul de reproducere prelungit, pot exista populații care se reproduc exploziv (2-3 săptămâni) (Tejedo 1988).

Structura temporală descrisă anterior, la metapopulația de Bufo calamita nu este unică între amfibieni. Dinamică asemănătoare s-a descris și la Bombina variegata și Bufo viridis (vezi discuții în Sinsch 1992). Biologia reproducerii la aceste specii împărtășește două trăsături importante cu Bufo calamita: reproducere prelungită (aproximativ 4 luni) și băltoacele temporare sunt preferate ca habitate de reproducere (discuții la Sinsch 1992). Nu știm însă dacă aceste specii au populații temporale distincte din punct de vedere genetic așa cum are Bufo calamita.

În cazul majorității speciilor de Amfibieni care se reproduc în apă, adulții se îndepărtează de locul de reproducere după terminarea reproducerii și se stabilesc în teritoriile terestre, unde își petrec perioada anului. Distanțele de la locurile de reproducere parcurse în mediile terestre sunt diferite, chiar și în cazul diferitelor populații al aceleiași specii. Datorită faptului că habitatele terestre sunt extrem de importante pentru amfibieni (reprezintă locuri de hrănire, ascunziș, hibernare etc.) este necesară cunoașterea distanțelor de locul de reproducere la care se stabilesc adulții. Aceste informații sunt valoroase pentru conservarea eficientă a amfibieniilor care se reproduc în habitate acvatice. Protejarea eficientă a acestor specii depinde așadar, de existența unei zone terestre tampon în jurul habitatelor acvatice, zone netulburate unde majoritatea indivizilor din populație își petrec perioada terestră. Puține studii abordează dimensiunile unor asemenea zone terestre tampon (Semlitsch 1998).

Literatura de specialitate susține că media distanțelor medii la care se dispersează adulții postreproductivi este de 196 m pentru Urodele și 554 m pentru Anure, diferența fiind semnificativă statistic (testul t, p<0.05). Media distanțelor maxime la care au fost găsiți adulți este de 441 m pentru Urodele și 823.48 m pentru Anure, diferențele fiind și în acest caz semnificative statistic (testul t, p<0.05).

Semlitsch (1998) a calculat o distanță de 164.3 m, și propune ca o zonă terestră de asemenea dimensiuni să fie considerată ca zonă de tampon pentru Amfibieni, unde majoritatea indivizilor îsi petrec viața terestră. El specifică, faptul că deși importante, distanțele maxime de locul de reproducere nu pot fi folosite eficient pentru determinarea distanței zonei terestre unde se află majoritatea adulților. Studiile lui Dodd (1996) arată că majoritatea amfibienilor stau la o distanță mai mică de 600 de metri de potențialele habitate de reproducere, găsind indivizi chiar la 914 metri distanță. S-a arătat că multe specii de amfibieni folosesc anumite culoare atât în migrările prereproductive cât și după reproducere (Dodd 1994, Latham et al. 1996).

Femelele se mișcă la distanțe mai mari decât masculii la Bufo calamita, B. bufo și Rana catesbeiana (Sinsch 1988, 1992, Miaud et al. 2000, Austin et al. 2003), dar nu și la Myxophies iteratus (Lemckert and Brassil 2002). Strategia de reproducere poate determina distanța parcursă de habitatul acvatic. Indivizii speciilor care se reproduc în băltoace temporare și au o perioadă foarte scurtă de reproducere (câteva nopți pe an), sunt obligați să trăiască în apropierea habitatelor acvatice ca să-și mărească la maxim șansele de a se reproduce. O astfel de specie este Litoria brevipalmata (Australia), unde indivizii se reproduc doar odată pe an, câteva nopți după o ploaie abundentă, iar masculii cântă doar o noapte (Lemckert and Slatier 2002).

Distanțele medii de migrare a adulților postreproductivi, de locul de reproducere, la câteva specii de Urodele, din [NUME_REDACTAT] au fost următoarele: la Triturus cristatus 50–120 m (Latham et al. 1996), sau de maxim 400 m (Baker and Hallidaz 1999).

Activitatea adulților postreproductivi se răstrânge la o arie mică, teritoriul (home range). În general nu se consideră teritorii acele arii unde/la care se desfășoară migrările în masă a adulților. De exemplu, majoritatea amfibienilor din zona temperată desfășoară migrări de primăvară la locul de reproducere (ex. Bufo bufo) (Gittins et al. 1980, Slater et al. 1985). În acest caz, adulții își petrec doar căteva săptămâni (2-3 la anure, sau mai multe la urodele) în apă, după depunere întorcându-se pe uscat la teritoriile “de vară”, unde trăiesc în restul anului. În literatura de specialitate aceste zone sunt denumite “teritorii” (home range). Distanța unor astfel de teritorii de locul de reproducere poate varia între 55-1600 m la Bufo bufo (Sinsch 1988). La unele specii de tritoni (Triturus cristatus, T. marmoratus) (Zuiderwijk and Sparreboom 1986) sau broaște cu reproducere prelungită (sensu Wells 1977) există și teritorii acvatice pe care le ocupă masculii în perioada se reproducere. Aceste teritorii nu intră în categoria de “home range”.

În cazul multor specii de amfibieni cere se reproduc pe uscat, reproducerea se face în cadrul teritoriului (home range): Pletodontidae (Duellman and Trueb 1986), Leptodactylidae, Eleutherodactylidae (Crump 1974). La alte specii, cum ar fi Bombina variegata exemplarele adulte sunt foarte mobile și tot timpul anului o petrec în băltoace, în împrejurimile acestora sau migrând dintr-o băltoacă în cealaltă (reproducându-se în mai multe secvențe pe an, în general în sincronizare cu ploile abundente care umple băltoacele). În acest caz, și habitatele de reproducere sunt parte a “home range”-ului.

Factorii care influențează dimensiunea teritoriilor: (a) dimensiunea exemplarelor. Exemplarele mai mari au teritorii mai mari (Duellman and Trueb 1986); (b) sexul. Este de așteptat ca femelele să aibă teritorii mai mari decât masculii datorită necesității mai mari de hrană. Acest lucru nu este general. Astfel femelele de Bufo boreas au teritorii de aproximativ 4 ori mai mari ca masculii (Muths 2003) dar și situația inversă este frecventă; (c) oferta de hrană și condițiile oferite de microhabitate sunt foarte importante în delimitarea teritoriului (Crump 1986).

Teritorialitatea implică două tendințe distincte (Wells 1977): atașarea față de un loc și apărarea acesteia de intruși.

Capacitatea de reîntoarcere, fidelitatea față de un anumit loc este denumit “homing”. Amfibienii deseori sunt obligați să-și părăsească teritoriul temporar. Aceasta se datorează lipsei de hrană, a schimbării microclimei, a lipsei de adăpost, migrațiilor la locul de reproducere (în cazul în care acestea sunt în afara teritoriului) etc. După o perioadă de timp, exemplarele se întorc la teritoriu. Evidențele experimentale arată că homingul este frecvent întâlnit atât la Urodele cât și la Anure (Sinsch 1991).

5.2. Dinamica unor populații de tritoni din județul Arad

5.2.1. Habitatul din zona [NUME_REDACTAT] urma capturării tuturor indivizilor utilizați în studiu, așa cum s-a mai menționat, au fost numărați și notați în caietul de teren, până la introducerea acestor date în calculator. Utilizându-ne de aceste date transpuse în tabele, ne-am putut interpreta datele mai eficient. S-au realizat astfel tabele cu valori normale și cu valori procentuale.

Datorită capturării unui număr mic de juvenili în acest habitat, în raport cu toată cercetarea efectuată în zona Mădrigești, nu s-au mai calculat fluctațiile numerice (%) ale acestora, în funcție de mărime, raportat la adulți (masculi + femele); s-au calculat, însă pentru habitatul de la Cermei, dar acestea vor fi discutate ulterior, la momentul potrivit.

Pentru interpretarea fluctuațiilor prezenței în baltă a indivizilor, în funcție de sex, ne-am folosit de această dată de valori procentuale (Tabel 5.2.1.1).

Luând în considerare valorile ponderiale cele mai ridicate ale indivizilor, în funcție de sex și perioadă, au fost calculate valori procentuale care au caracterizat în procente prezența fluctuativă, în mediul acvatic, a tritonilor.

Per ansamblu interpretat, am evidențiat faptul că a indivizii au intrat în apă în procentaj mai scăzut. O specificație mai trebuie amintită și aceea că masculii au fost prezenți, la începutul activității biologice, respectiv la începutul studiului nostru, în valori procentuale mai ridicate decât femelele. Masculii speciei Triturus vulgaris au fost reprezentați de 21,48 %, iar femelele de 19,13 %. Aceste valori, însă, au crescut ușor spre a doua perioadă, fiind de 28,64 % pentru masculi, și doar de 22,44 % pentru femele (Fig.5.2.1.2).

A doua parte a lunii mai a reprezentat pentru tritonii comuni perioada de vârf, fiind prezenți în procentaj maxim (100 %), specifică perioadei de reproducere, cu paradele nupțiale caracteristice. S-a observat spre ultima parte a cercetării, o prezență care a scăzut mult față de perioada anterioară, astfel masculii fiind în 32,09 %, iar femelele în 33,41 %.

Tabel 5.2.1.1. Dinamica numerica a indivizilor în funcție de sex,

pe durata întregului studiu (%)

Fig.5.2.1.2. Dinamica numerica a indivizilor speciei Triturus vulgaris în funcție de sex,

pe durata întregului studiu (%)

Revenirea în mediul acvatic a tritonilor cu creastă a reprezentat procentajele cele mai scăzute, masculii 11,64 % și femelele 9,43 %, în comparație cu celelalte specii, la prima ieșire pe teren din 9 aprilie 2006. Acestea au crescut, însă, spre prima parte a lunii mai, când în baltă au fost deja observate ponte depuse de femelele Triturus cristatus. Masculii au reprezentat 29,31 %, dominând prin prezență în continuare femelele, iar acestea cu 17,99 %. Analog speciei anterioare, finalul lunii mai a evidențiat perioada de reproducere prin prezența maximă în baltă, atât a masculilor cât și a femelelor (100 %). În ultima ieșire au fost capturați reprezentând procentaje aproape similare speciei Triturus vulgaris (masculii 29,31 %, iar femelele 32,74 %), femelele dominând oarecum, de data acasta (Fig.5.2.1.3).

Triturus alpestris a evidențiat diferențe față de speciile cohabitante, indivizii decelându-se prin valori dominante în prima ieșire pe teren, ca de altfel specia intrând mai de timpuriu în baltă, față de speciile Triturus vulgaris și Triturus cristatus. Masculii au reprezentat 22,95 %, respectiv femelele 20,93 %. Prima parte a lunii mai a descris pentru Triturus alpestris perioada de reproducere, masculii și femelele fiind prezenți în procentaje maxime (100 %). Spre finalul lunii mai aceste valori maximale s-au redus ușor, evidențiindu-se tendința incipientă de părăsire a bălții, la valori de 83,6 % pentru masculi și 72,09 % pentru femele. Ca și o deosebire în plus față de celelalte specii de Urodele existente în baltă, luna mai a fost lipsită de prezența indivizilor speciei Triturus alpestris (Fig.5.2.1.4).

Fig.5.2.1.3. Dinamica numerica a indivizilor speciei Triturus cristatus în funcție de sex,

pe durata întregului studiu (%)

Fig.5.2.1.4. Dinamica numerica a indivizilor speciei Triturus alpestris în funcție de sex,

pe durata întregului studiu (%)

5.2.2. Habitatul din apropierea localității Cermei

5.2.2.a. Analiza dinamicii populaționale în funcție de sexul tritonilor

Datele prelucrate, și la nivelul acestui habitat, a evidențiat unele asemănări cât și deosebiri între tritonii cohabitanți Triturus dobrogicus și Triturus vulgaris (Tabel 5.2.2.a.1).

Tritonii cu creastă dobrogeni masculi s-au evidențiat, la prima ieșire, într-un procentaj foarte ridicat, de 92,3 %, față de perioada de procentaj maxim, indicând faptul că prezența lor ponderială în baltă nu s-a modificat semnificativ spre a doua parte a studiului, din 5 mai; femelele au reprezentat 40 %. În ceea ce privește masculii de Triturus vulgaris, menționăm faptul că procentual au fost mai puțini (nu și ponderial), 64,86 %, decât tritonii cu crestă dobrogeni masculi; în cazul femelelor la fel, 54,8 %, față de femelele speciei Triturus dobrogicus. După cum se observă, începutul lunii mai a evidențiat perioada de reproducere în cazul ambelor specii, masculii și femelele evidențiindu-se în procentajele maxime (100%) (Fig.5.2.2.a.2. si Fig.5.2.2.a.3).

Tabel 5.2.2.a.1. Dinamica numerica a indivizilor în funcție de sex,

pe durata întregului studiu (%)

Fig.5.2.2.a.2. Dinamica numerica a indivizilor speciei Triturus dobrogicus în funcție de sex, pe durata întregului studiu (%)

Procentajul tritonilor cu creastă, în ceea ce privește finalul lunii mai, atât pentru exemplarele mascule cât și femele, a relevat scăderi până aproape de jumătate din valorile maxime, respectiv 46,15 % pentru masculi și 54,28 % în cazul femelelor. Aceste valori au fost și mai scăzute pentru indivizii Triturus vulgaris, fiind doar de 35,13 % în cazul masculilor, și 27,88 % pentru femele, reprezentând aproape de trei ori mau scăzute decât valorile maxime (Fig.5.2.2.a.2. si Fig.5.2.2.a.3).

Fig.5.2.2.a.3. Dinamica numerica a indivizilor speciei Triturus vulgaris în funcție de sex, pe durata întregului studiu (%)

5.2.2.b. Analiza dinamicii populaționale în funcție de mărimea tritonilor

Exemplarele adulte au fost considerate cele care au prezentat dimensiunile corporale maxime, specifice fiecărei specii în parte. Iar în opoziție, indivizii cu dimensiuni mai reduse decât cele obișnuite unui exemplar adult, caracteristică în funcție de specie, au fost considerați ca fiind juvenili.

S-a evidențiat similaritatea perioadei de reproducere, de la începutul lunii mai la ambele specii, fiind prezentă valorea maximă (Tabel 5.2.2.b.1).

Tabel 5.2.2.b.1. Dinamica numerica a indivizilor în funcție de mărime,

pe durata întregului studiu (%)

Menționăm, de asemenea, faptul că ieșirea din 17 iunie 2006 nu a prezentat un rezultat, nefiind semnalată prezența tritonilor în zonă.

Se observă o balanță aproape echilibrată, în ceea ce privește adulții Triturus dobrogicus, în raport cu perioadele de studiu. Astfel că, în prima perioadă adulții reprezintă 54,16 %, fiind apoi în perioada de reproducere prezenți în procentaj maxim (100 %), iar la finalul lunii mai prezenți în 52,08 %. În ceea ce privește juvenilii observăm faptul că în primele perioade de studiu procentajul nu diferă semnificativ, corespunzând la 92,85 %, respectiv 100 %. Ieșirea a treia pe terenul de studiu a relevat o prezență procentuală mult scăzută, la valoarea de 35,71 % (Fig.5.2.2.b.2).

Exemplarele adulte aparținând speciei Triturus vulgaris s-au evidențiat în prima perioadă de studiu cu 57,44 % față de perioada de reproducere din prima parte a lunii mai. A doua jumătate a lunii mai a fost reprezentată doar de 29,78 % indivizi adulți. Cu privire la juvenili, s-a evidențiat un echilibru procentual între perioadele I și III de studiu, cu o valoare de 33,33 % (Fig.5.2.2.b.3).

Fig.5.2.2.b.2. Dinamica numerica a indivizilor speciei Triturus dobrogicus în funcție de mărime, pe durata întregului studiu (%)

În cazul majorității speciilor studiate, mortalitatea stadiilor premetamorfice (ouă și larve) este mult mai mare decât cea a adulților. Cauzele mortalității ridicate sunt variate (ex. rată de prădătorism mare, desecarea bălților etc.). Factorii care influențează parametrii demografici a populațiilor de amfibieni se împart în două categorii: factori care depind de densitate (resursele de hrană, adăpost, locuri de reproducere etc.) și factorii independente de densitate (condițiile de mediu, modul de viață – grija parentală, etc).

Biologii evoluționiști sunt interesați de mult timp de fecunditatea la amfibieni. Fecunditatea este una dintre strategiile de reproducere la amfibieni, care determină numărul optim de urmași în anumite condiții de mediu. O strategie reproductivă este semnificativă pentru supraviețuirea unei specii doar atunci, când reprezintă adaptări fiziologice și morfologice la mediu. Fecunditatea include: numărul și dimensiunea ouălor, frecvența depunerii și proporția femelelor care se reproduc (Duellmann and Trueb 1986).

Fig.5.2.2.b.3. Dinamica numerica a indivizilor speciei Triturus vulgaris în funcție de marime, pe durata întregului studiu (%)

Fig.5.2.2.b.4. Modelarea influențelor mediului (inclusiv ale efectelor materne) asupra ciclului de viață a unui amfibian tipic. [NUME_REDACTAT] (1998), modificat.

Un organism poate asimila doar o cantitate finită de energie pe durata unei perioade și poate aloca această energie creșterii, menținerii și reproducerii. Prin urmare, un organism care alocă o cantitate mare de energie reproduceii, va dispune de mai puțină energie pentru menținere și creștere: va crește mai încet după atingerea maturității sexuale și probabil va avea mortalitate mai mare. În cazul în care energia este alocată creșterii, maturitatea sexuală întârzie. Fecunditatea este strâns relatată dimensiunii femelei: femelele mai mari depun pontă mai mare. Maturitatea timpurie înseamnă dimensiuni mai mici și prin urmare pontă mai mică, maturitate întârziată înseamnă dimensiuni mai mari și deci fecunditate mai mare (Kusano 1982).

La amfibieni, variațiile fecundității sunt foarte mari. Aceste variații se observă la mai multe nivele: (a) la nivelul modurilor de reproducere, (b) la nivel de specie (diferențe interspecifice), (c) intraspecific (variații între populații), (d) intrapopulațional (variații între indivizii aceleiași populații), (e) variații între pontele depuse succesiv de același individ, și (f) în cadrul unei singure ponte. Considerăm aceea că multitudinea nivelelor la care se observă variația fecundității la amfibieni se datorează faptului că amfibienii au un ciclu de viață complex, cu stadii acvatice (ou, larvă) și terestre (juvenil, subadult și adult). Prin urmare fiecare stadiu este expus variațiilor predictibile sau nepredictibile ale mediului, și schimbările induse de mediu în stadiile timpurii (ou, larvă) își fac efectul și asupra stadiilor târzii (terestre) care la urmă afectează fecunditatea.

Recent, se pune accent mare pe rolul plasticității fenotipice și a efectului matern în producerea variațiilor în numărul și dimensiunea ouălor. Plasticitatea fenotipică se referă la toate tipurile de variații fenotipice generate de variații ale factorilor de mediu (Pigliucci 1996 a,b, Callahan et al. 1997, Via et al. 1995 – existența ei la amfibieni este detaliat documentat). Efectul matern este documentat la multe grupe nevertebrate și vertebrate (inclusiv amfibieni) și se referă la variațiile caracteristicilor ouălor și a urmașilor, selectarea locului de depunere, variații nedeterminate genetic dar care sunt determinate de variațiile mediului prin fenotipul matern (Reznick 1990, Reznick 1991, Mousseau and Fox 1998, Kaplan 1998, Messina 1998, Messina and Fox 2001).

Mediul afectează organismul matern de-a lungul creșterii și dezvoltării ei, dar și în perioada ovulației. Aceste variații au consecințe asupra dimensiunilor ouălor și deci a fitnesului urmașilor. De exemplu, variațiile anuale în dimensiunea ouălor au fost asociate cu variațiile greutății corporale la Bombina orientalis, aceasta din urmă fiind influențat și de temperatură și hrană (Kaplan 1998). Diferențele factorilor de mediu pot cauza diferențele interpopulaționale (intraspecifice) în fecunditate observate la amfibieni.

Femelele de Bufo calamita din Belgia au o fecunditate mult mai mică, și sunt mai mici ca femelele din alte populații. O explicație ar fi condițiile neprielnice (lipsa hranei) la care sunt expuse adulții acestei populații (Stevens et al. 2003). Variații interpopulaționale în dimensiunea ouălor în funcție de altitudine s-a observat la Rana temporaria și Triturus alpestris (Miaud and Merila 2001): dimensiunea ouălor este mai mare la altitudinile mai înalte. Dimensiunea ouălor influențează mărimea, forma, rata de creștere și dezvoltare embrionară și larvară, prin urmare larvele din altitudinile mai mari cresc mai repede ca cele din altitudinile joase (Miaud et al. 1999, Miaud and Merila 2001).

Dacă condițiile biotice și abiotice sunt constante este de așteptat ca organismele să își dezvolte o dimensiune “optimă” a ouălor și a mărimii pontei. În cazul în care condițiile variază predictibil, este de așteptat ca să se dezvolte plasticitatea fenotipică, ceea ce rezultă în răspunsuri non-randome determinate de variațiile mediului. În cazul în care condițiile de mediu variază nepredictibil trei ipoteze majore au fost propuse pentru a explica variațiile în dimensiunea și numărul ouălor și a urmașilor: (a) – femela își alocă energia în număr mare de urmași care au dimensiune mică, sau un număr mic de urmași care au dimensiuni mai mari. Urmașii care au dimensiuni mai mari au o probabilitate mai mare de supraviețuire. (b) – selecția menține doar acele stadii care au cea mai mare șansă de supraviețuire. Ouăle mai mari necesită o perioadă mai îndelungată de dezvoltare, dar au șanse mai mari de supraviețuire în condițiile neprielnice deoarece au înmagazinate cantități mai mari de energie ca ouăle de dimensiuni mai mici. (c) – variația în dimensiunile urmașilor reprezintă o adaptare la condițiile neprevizibil schimbătoare.

Prin producerea a mai multor urmași cu dimensiuni variate, șansa de supraviețuire crește, necontând cum variază factorii de mediu. S-a observat că același populație de Hyla calypsa poate folosi strategia (b) și (c) pentru a-și maximiza șansa de a avea urmași (Lips 2001).

Există observații care sugerează că Triturus vulgaris este capabil să-și regleze rata de depunere a pontei în funcție de tipul de habitat acvatic în care depune și starea acesteia. Astfel, femelele care se reproduc în băltoace temporare (și probabil s-au metamorfozat din aceste băltoace) depun mai puține ouă ca cele care depun în condiții permanente. Analiza ovarelor acestor femele arată că femelele care depun în băltoace temporare nu depun întreaga „garnitură” de pontă (Cogălniceanu 1999).

Viața amfibienilor de cele mai multe ori implică un stadiu acvatic și un stadiu terestru. Rata de supraviețuire a diferitelor stadii (pontă, larve, postmetamorfici) este foarte variat, ca și metodele cu care au fost estimate.

În cazul amfibienilor, rata de supraviețuire în stadiile acvatice în natură au fost doar rareori studiate în detaliu, deși există mai multe informații referitoare la stadiile terestre. Văzând fecunditatea mare, în special la amfibienii din zona temperată, se poate crede că rata de mortalitate a stadiilor acvatice (ouă și larve) trebuie să fie mare. La multe specii de amfibieni, cea mai mare rată a mortalității o au stadiile acvatice (ou, larve). Prin urmare supraviețuirea până la metamorfoză este un determinant critic a dinamicii populației.

Supraviețuirea ouălor acvatice până la eclozare variază mult, de la 2.6% la Triturus vulgaris până la 91% la Rana aurora. Broasca gladiator (Hyla rosenbergi) depune în cuib. Supraviețuirea ouălor la această specie este de 48%. Ouăle depuse în zonă terestră au o rată mai mare de supraviețuire (95%) (datele luate din Duellmann and Trueb 1986) ca cele depuse în apă. Supraviețuirea larvelor este de asemenea foarte mică, deși există câteva excepții, în special printre larvele de salamandre care trăiesc în râuri.

Surse importante naturale a mortalității pontelor și a larvelor sunt infecțiile, predația, desecarea bălților și competiția. În cazul animalelor cu stadii multiple de viață (ouă, larvă, adult) perioada de tranziție între diferitele stadii variază în funcție de costurile și beneficiile rămânerii în acel stadiu (Werner 1986, 1988). Astfel, perioada trecută până la eclozare, timpul petrecut în perioadă larvară variază în funcție de riscul de mortalitate ale embrionilor și a larvelor.

Doar recent s-a descoperit, că dezvoltarea embrionară a amfibienilor (Agalychnis calidryas) se accelerează în cazul în care riscul de mortalitate cauzată de infecții sau prădătorism crește (Warkentin 1995, 1999, 2000, 2001). Un alt studiu arată că prezența prădătorului nu afectează perioada embrională la Rana temporaria dar afectează forma larvelor, lungimea lor fiind mai mică, și având înotătoarele mai înalte (Laurila et al. 2001). Aceste date sugerează că, capacitatea de a răspunde adaptiv la potențiale pericole apar încă din cele mai timpurii stadii.

Există două pericole majore pentru supraviețuirea larvelor în bălți: desecarea bălții dacă pontele sunt depuse în băltoace temporare și predația dacă pontele sunt depozitate în bălți permanente. Speciile de amfibieni arată adaptări pentru supraviețuire în ambele circumstanțe. Predația poate fi un agent dependent de densitate, care să regleze dinamica populației pradă, dar prezența prădătorilor deasemenea poate afecta comportamentul, morfologia și fiziologia prăzii. Riscul de a fi prădat se poate reduce prin secrețiile unor componente toxice sau a unor substanțe care alarmează celelalte larve din grup. Aceste “tactici” sunt efective în special împotriva prădătorilor vertebrate (pești). Scăderea activității, folosirea refugiilor și plasticitatea fenotipică de asemenea sunt eficiente împotriva prădătorilor (Laurila and Kujasalo 1999, Laurila 1998, Semlitsch and Reyer 1992, [NUME_REDACTAT] 2001).

Băltoacele temporare reprezintă habitate a căror permanență variază neprevizibil (Griffiths 1997). Larvele speciilor care se reproduc frecvent în băltoacele temporare, cum ar fi Rana temporaria arată plasticitate fenotipică, care le permit să “scape” din bălțile pe cale de desecare (Newman 1992, Laurila and Kujasalo 1999, Loman 1999). Bombina variegata, o specie care se reproduce în băltoace temporare depune de mai multe ori pe an, în sincronizare cu precipitația, și are o perioadă larvară scurtă (Barandun and Reyer 1997,1998). Astfel succesul reproductiv este maximalizată în băltoacele temporare.

Se observă că succesul reproductiv diferă intraspecificde la an la an, dar există și o diferență interspecifică: succesul reproductiv cel mai mic o are tritonul cu creastă, iar succesul reproductiv cel mai mare o are Bombina variegata.

Sinsch (1992) și Sinsch and Seidel (1995) au arătat un succes reproductiv foarte variabil la Bufo calamita (estimat prin numărul de băltoace / an, unde larvele ajung până la metamorfoză). Acestea arată că succesul reproductiv în băltoacele temporare este foarte mic, cu toate că există adaptări fiziologice pentru a reduce riscul mortalității. Supraviețuirea larvelor în băltoace temporare depinde de precipitație. În băltoacele temporare mortalitatea cauzată de prădătorism este minoră, comparativ cu mortalitatea pe care o provoacă desecarea băltoacelor. În condițiile climatice bune, când băltoacele mențin apă pentru o perioadă mai lungă de timp, mortalitatea datorată predației (nevertebrate) poate să crească, dar niciodată nu este atât de semnificativă ca mortalitatea catastrofală cauzată de desecare.

O estimare arată că dacă 0.5% din juvenilii proaspăt metamorfozați supraviețuiesc până la maturitatea sexuală, aceasta duce la o creștere a populației la Bufo marinus, o specie cu fecunditate mare (Duellmann and Trueb 1986). Probabil rata de supraviețuire a juvenililor cu moduri specializate de reproducere este mult mai mare, pentru că numai așa se pot menține populații viabile.

Supraviețuirea tritonilor adulți de la primul an reproductiv la al doilea este de aproximativ 50%. [NUME_REDACTAT] viridescens rata de supraviețuire a masculilor este de aproximativ 50% iar acea a femelelor este de 42% (Gill 1978), pe când la Triturus vulgaris ratele sunt de 43% pentru masculi și 55% pentru femele (Bell 1977). Date limitate sugerează că rata de supraviețuire este mai mic la tropice decât în zona temperată. Aceasta se datorează probabil faptului că perioada de activitate este mai lungă și implicit expunerea la prădători a amfibienilor la tropice este mai mare decât a celor din zona temperată, unde indivizii sunt inactivi pentru perioade mai mult sau mai puțin lungi.

Mortalitatea este influențată de condițiile de mediu: inundații frecvente, desecări frecvente a băltoacelor, perioade de secetă, prădătorism etc. (Cogălniceanu and Miaud 2002, Cvetkovik et al. 1996, Dodd 1993, Bosman et al. 1997, Gill 1978). Mortaliatatea poate fi semnificativă și în timpul hibernării. În cazul hibernării pe uscat riscul este reprezentat de temperaturile joase, dacă hibernarea se face în apă mortalitatea se datorează în primul rând asfixierii (Martin and Feder 1992).

Rata de creștere, vârsta la prima reproducere și longevitatea sunt trăsături importante ale vieții. De exemplu, stadiul și vârsta la maturitatea sexuală este critic pentru succesul unui individ într-un anumit mediu de viață și prin urmare, are consecvențe demografice importante. Atât creșterea, cât și vârsta la maturitatea sexuală și longevitatea sunt influențate de factori genetici și de mediu și de interacțiile dintre acestea. Cantitatea de energie disponibil pentru organisme este în general finit. Pe de altă parte există mediul extern, al cărei factori –biotici și abiotici– sunt constante sau pot varia (previzibil sau inprevizibil) în timp.

Mediul extern, selectează modul de alocare a energiei pentru cele mai importante stadii ale vieții: prin cantitatea de hrană disponibilă, sau diferitele grade ale riscului de mortalitate (expunerea la prădătorism, “oferta” de locuri de ascunziș, reproducere, hibernare, disponibilitatea lor în spațiu și timp etc.). Astfel, organismele alocă energia pentru creștere, reproducere, apărare etc., în funcție de condițiile de mediu. Condițiile instabile de mediu, care prezintă risc mare de mortalitate pentru adulți, selectează trăsături ca: reproducere la vârstă mai tânără și dimensiuni mai mici la maturitatea sexualǎ, și depunerea unei ponte mai mici. În asemenea condiții când riscul mortalității este mare, reproducerea la vârste înaintate nu reprezintă avantaj.

Reproducerea timpurie indică o rată micǎ de supraviețuire a juvenililor/adulților, și condiții nesigure de reproducere (Crump 1982). Multe studii pe amfibieni furnizează informații care confirmă aceasta: în Massechustes (SUA) populațiile de Notophtalmus viridescens care trăiesc în condiții instabile de mediu se reproduc la vârsta de 2 ani, iar cele care trăiesc în medii mult mai stabile se reproduc la vârste de 4 la 8 ani. [NUME_REDACTAT] tigrinum se reproduce în bălți permanente unde rata de supraviețuire a larvelor este mare.

Rata de mortalitate a adultilor in schimb este mare ceea ce are ca consecință maturitate sexuală timpurie (Crump 1982). La altitudinile mari s-a observat o întârziere a maturității sexuale la amfibieni. Aceasta se datorează plasticității fenotipice, pentru că larvele de Triturus alpestris care provin din altitudini mari (1643 m altitudine) ținute în condiții de laborator se maturizează la o vârstă de 2-3 ani, contrar vârstei de 10 ani a indivizilor populației din care provin (vezi discuții în Miaud et al. 2000). Întârzierea maturității sexuale la altitudini mari poate fi cauzată de: reducerea perioadei de hrănire ceea ce reduce rata de creștere, succes reproductiv mic datorită condițiilor aspre de mediu și a lipsei prădătorismului (Miaud et al. 1999, 2000). Studiile arată că atingerea maturității sexuale depinde de dimensiunea corporalǎ și nu de vârstă la Triturus cristatus (Sinsch et al. 2003). In cazul unei metapopulatii de Triturus cristatus s-a stabilit o distributie pe varste (Fig.5.2.2.b.5).

Rata de supraviețuire la masculii și femelele speciilor Triturus dobrogicus este de 59 % (Cogălniceanu and Miaud 2002), Triturus vulgaris de 50 % (Bell 1977), Bombina variegata 78 – 81 % (Gollmann and Gollmann 2000), Bufo bufo 89 – 78 % sau 96 – 93 % (Reading et al. 1991), Bufo calamita 27 % (Stevens et al. 2003) sau 50 – 80 % (Sinsch and Seidel 1995), sau Rana temporaria de 36 % (Loman 1984).

Condițiile de mediu determină și structura pe vârste (cât și persistența în timp) a populației. Miaud et al. (1993) a analizat distribuția pe vârste a câtorva subpopulații ale unei metapopulații de Triturus cristatus. Au găsit că în balta care conține prădători (pești) lipsesc indiviții tineri, pe când în alte bălți, unde prădătorii lipsesc proporția exemplarelor tinere este mare. Una dintre ipotezele prin care care explică rezultatele găsite este rata mare de mortalitate în balta cu pești. Exemplarele tinere fiind mai expuse prădării, ele ori ocolesc balta ori sunt prădați. Datorită lipsei colonizării cu indivizi tineri din direcțiile subpopulațiilor autosusținătoare (sau a demelor) populațiile care nu au influx de tineri pot dispărea.

Fig.5.2.2.b.5. Distribuția pe vârste a indivizilor de Triturus cristatus apaținând unei metapopulații (Sinsch et al. 2003)

Unele studii au estimat, prin scheletocronologie, vârsta indivizilor (ani) la prima reproducere la unele specii de Urodele. Astfel că la Triturus alpestris din Franța, [NUME_REDACTAT] masculii ating prima vârstă de reproducere la 11 ani, iar femelele la 9 ani (Miaud et al. 2000); la Triturus cristatus, tot din Franța, masculii la 2 – 3 ani, iar femelele la 3 ani (Miaud et al. 1993); sau masculii și femelele la 2 (1 – 4) în Germania (Sinsch et al. 2003); sau la 3 ani, în Suedia (Hangstrom 1977); la Triturus dobrogicus vârsta medie în cazul masculilor la 3,2 ani, iar femelele la 3,5 ani în [NUME_REDACTAT], România (Cogălniceanu and Miaud 2002), sau 2,92 ani la masculi și 3,08 ani la femele, în Austria (Ellinger and Jehle 1997), iar la Triturus vulgaris masculii la 3 – 5 ani, iar femelele la 3 – 4 ani, în Suedia (Hangstrom 1977).

Densitatea indivizilor este printre cele mai puțin studiate aspecte ale ecologiei amfibienilor. Aceasta se datorează faptului că cele mai multe specii sunt greu de capturat după perioada de reproducere, fiind ascunse sau având o activitate redusă. Informații despre numărul de indivizi există la multe specii, dar de cele mai multe ori datele nu sunt raportate la suprafața de teren. Cel mai ușor de studiat este numărul de adulți care se adunǎ în bălți în perioada de reproducere. Duellmann și Trueb (1986) raportează niște cifre impresionante referitoare la dimensiunile populațiilor (definit aici prin numărul de indivizi reproductivi în baltă) la unele specii: 13.000 exemplare într-o noapte la specia Agalychnis spurreli într-o baltă care are 3500 m², 45.000 de exemplare la Smilisca baudini într-o baltă de numai 750 m² din Mexic.

Totodată, aceste teritorii terestre reprezintă habitate de hrǎnire (în special pentru urodele si anurele cu reproducere explozivă care nu se hrănesc deloc în timpul reproducerii). Prin urmare aceste zone sunt acelea unde se acumulează energie și se găsește locul de refugiu (față de prădători sau condiții climatice nefavorabile, hibernare). Mai mult, aceste zone sunt acelea unde indivizii postreproductivi își exercită “impactul” asupra ecosistemului din care fac parte (prin consumul de nevertebrate, biomasă, ofertă trofică). Este așadar logic, ca estimările densităților populaționale să se facă după terminarea perioadei de reproducere.

Duellmann și Trueb (1986) dau câteva exemple de densități ale indivizilor/m²: la anure, 0.0017 – 459 indivizi/m² la speciile de Eleotherodactylus ([NUME_REDACTAT]), 0.00029/m² la Syrrhopus mamocki (Texas), 0.01/m² pentru Eleutherodactylus lynchi (Mții. Anzi), 0.016/m² pentru Atelopus ebenoides (Anzi). Cea mai mare densitate de indivizi la anure s-a găsit la bufonidul Nectophrynoides occidentalis în Africa de Vest: 5.92/m².

În cazul urodelelor densitățile pot fi foarte mari. Burton și Likens (citați de Duellmann and Trueb 1986) au estimat că populațiile a patru specii de salamandre (Desmognathus, Eurycea, Gyrinophylus și Plethodon) au fost reprezentate de 106.508 indivizi pe o arie de 36.1 hectare într-o pădure din [NUME_REDACTAT]. Dintre acestea Plethodon cinereus a fost reprezentat de 95.000 indivizi având o biomasă de 59.85 kg (1.65 kg/ha). Aceste estimări devin și mai impresionante când sunt comparate cu estimările celorlalte vertebrate de pe suprafața aceea: această biomasă a fost mai mare ca cea a păsărilor și a mamiferelor la un loc. Cea mai mare densitate găsită vreodată la un amfibian este de 116 indivizi/m² (Eurycea nana).

Studiile pe termen lung lui Latham et al. (1996) arată că pentru Triturus cristatus habitatul optim este pădurea de foioase.

Studiul dinamicii metapopulațiilor pe larg însemană studiul rolului imigrării și emigrării în mențierea și diamica populațiilor la nivel regional. Teoria metapopulațiilor a început cu un model general care leagă ocuparea unui habitat de către o specie la rata locală de colonizare și extincție (Levins 1970). O predicție majoră a modelului lui Levins este că un sistem de populații caracterizat de instabilitate locală poate avea stabilitate la nivel regional.

Un alt model de metapopulație este prezentat de Boormann și Levitt (1973) (citat de Țopa și Cogălniceanu 1996, Gill 1978a,b). Aceasta presupune o populație mare care este înconjurat de populații satelit și de habitate vacante, care pot fi colonizate de către exemplarele care emigrează din populația autosusținătoare.

Deși de-a lungul timpului modele noi au încorporat multe aspecte adiționale a dinamicii metapopulațiilor și a comunitățiilor, Holyoak și Ray (1999) consideră necesar o “schiță” care să ghideze cercetarea în viitor în acest domeniu. Au propus un fel de hiperspațiu cu “n” dimensiuni a metapopulațiilor pornind din propunerea de “definiție” pentru nișa ecologică dată de Hutchinson (1957 citat în lucrarea lor – o descriere a teoriei lui Hutchinson referitoare la nișă, vezi în Shoener 1989). Axele care delimitează acest spațiu determină aspecte referitoare la structura metapopulațiilor, de exemplu: conectivitatea între populații, diversitatea dimensiunelor habitatelor (=patch size diversity), variații în calitatea habitatelor și variații ale mediului înconjurător. Poziția metapopulației în cadrul acestui spațiu determină potențialul ei pentru o anumită dinamică.

Holyoak și Ray (1999) enumeră următoarele șase mecanisme care prin influențarea influxului populațional și recolonizării au impact asupra persistenței regionale a metapopulației:

1. Independența spațială: conectivitatea între populații influențează persistența metapopulațiilor.

2. Dinamica extincției și a recolonizării: este singurul mecanism prezent în modelul clasic prezentat de Levins. Modelul lui Levins presupune un număr infinit de habitate și populații locale și o rată de extincție statică.

3. Efectul de “salvare” (rescue effect): reducerea ratei de extincție locale prin imigrare. Depinde de dimensiunea și distanța populațiilor sursă, a fluctuației în timp a dimensiunilor ei și a fluctuației ratelor de dispersie.

4. Efectul dimensiunii populațiilor: presupunerea este că populațiile mai mari au o rată mai mică de extincție. Autorii accentuează că acesta este efectul dimensiunii populațiilor și nu a habitatului (a “patch”ului), deși acestea două pot fi pozitiv corelate.

5. Demografia populațiilor din diferitele habitate: recolonizarea sau “salvarea” populațiilor care ocupă habitate inferioare de către indivizi care emigrează din habitate superioare. Calitatea habitatelor poate determina rata de creștere a populațiilor. De asemenea densitatea populației poate afecta calitatea habitatului.

6. Demografia indusă de turnoverul de habitate: crearea unor habitate noi (prin disturbanță) poate produce noi oportunități pentru colonizare, iar distrugerea habitatelor poate elimina populații locale.

Conectivitatea determină dinamica de extincție-recolonizare și efectul de “salvare” (Hansson 1991). Probabilitatea pentru “salvare” de asemenea depinde de diversitatea dimensiunilor populațiilor dar și de calitatea habitatelor și a demografiei specifice fiecărui habitat.

Prima încercare de aplicare a conceptului teoriei metapopulației la amfibieni a fost făcut de către Gill (1978a,b). Gill (1978a,b) a studiat o metapopulație de Notophtalmus viridescens pe o perioadă de trei ani. Aglomerările adulților reproducători din fiecare baltă au constituit populațiile locale numite deme. A marcat peste 8500 de exemplare. Rezultatele lui Gill referitoare la caracteristicile metapopulației la N. viridescens se pot sumariza în următoarele puncte:

(a) Fidelitatea totală a adulților reproductivi față de locul de reproducere. Migrarea interdemică a adulților a fost zero în trei ani de zile (cu excepția unei femele)

(b) Colonizarea rapidă a bălților nou apărute

(c) Lipsa succesului reproductiv în majoritatea bălților (datorită nivelului mare de prădătorism)

(d) Viață scurtă după atingerea maturității sexuale.

Combinate, aceste caracteristici dau naștere la niște paradoxuri. De exemplu, tritonii adulți arată fidelitate mare față de locurile de reproducere, deși succesul reproductiv este zero pentru o perioadă lungă de timp.

Un alt exemplu este acea că populațiile reproducătoare persistă cu toate că nu există natalitate. Gill a “rezolvat” aceste paradoxuri propunând un nou model de metapopulație. În acest model demele persistă în totalitate datorită a unei sau mai multor centre majore de reproducere care “produc” un surplus de indivizi care mențin metapopulația. Prin urmare, majoritatea demelor nu contribuie deloc la generațiile viitoare și la persistența metapopulației ca un întreg.

Un alt aspect al modelului lui Gill este că distribuția spațială a bălților, cât și a calității lor, se schimbă foarte repede, nepredictibil în timp. În modelul de metapopulație prezentat de Gill (1978a,b) o importanță deosebită în menținerea metapopulațiilor revine juvenililor / subadulților. Toți indivizii emigrează în aceste stadii. Comportamentul de dispersie este favorizat de selecție pe de-o parte atunci, când rata de dispariție/reapariție a habitatelor, dar și a schimbării calității lor este mare.

O altă cauză interesantă pentru care selecția favorizează dispersia la N. viridescens este că fitnesul femelelor este mai mare în bălțile noi apărute: bălțile tinere au densitățile populaționale cele mai mici, iar femelele au probabilitatea de supraviețuire cele mai mari în aceste bălți (Gill 1978a).

Rezultatele lui Miaud et al. (1993) asupra dinamicii unei metapopulații de Triturus cristatus nu sunt în conformitate cu cele prezentate mai sus. Diferențele constă în faptul că:

(a) o populație locală a dispărut în totalitate (lipsind adulții reproductivi), chiar de lângă populația cea mai mare (fiind la 25 de m distanță de aceasta),

(b) pot exista migrări între băltoace și în stadiile adulte.

O explicație pentru diferențele din punctul (b) poate fi faptul că indivizii speciei Notophtalmus viridescens au o perioadă mai lungă de stadiu de juvenil decât tritonii cu creastă (> 4 ani vs 2-3 ani). Majoritatea adulților la Notophtalmus viridescens nu se reproduc mai mult de doi ani, pe când T. cristatus se pot reproduce mai mult de aproximativ 15 ani. Aceste caracteristici pot “face” ca fidelitatea față de un loc de reproducere să fie mai mare la N. viridescens decât la T. cristatus. Perioada scurtă a vieții la prima specie face ca indivizii să nu se expună riscului mortalității migrând în stadii adulte – acest lucru făcându-se în stadiile subadulte. La T. cristatus perioada lungă a vieții adulților reproductivi oarecum balansează riscul mortalității. Bălțile studiate de Miaud și colaboratorii lui se află într-o rază de 250 m, iar cele lui Gill pe o rază de cațiva kilometri.

Modelele noi referitoare la dinamica metapopulațiilor analizează cum rata de extincție a populațiilor locale este raportat la dimensiune bălții și a distanței de populația autosusținătoare. Halley et al. (1996) într-un model au arătat că supraviețuirea populațiilor de Triturus cristatus și Bufo bufo este corelat atât cu calitatea bălții cât și cu distanța de populațiile autosusținătoare. Habitatele care nu sunt capabile să suporte 30 de femele adulte de B. bufo sunt expuse extincției.

Probabilitatea ca populațiile să persiste crește dacă acestea sunt la mai puțin de 4 km distanță de o populație autosusținătoare, sau pot suporta 50 de femele adulte. Populațiile cu tritoni au probabilitate mare să persiste dacă conțin mai mult de 40 de femele, sau se află la o distanță mai mică de 0.5 km de o populație autosusținătoare. Acest studiu sugerează că atât calitatea habitatelor cât și distribuția spațială a acestora trebuie luate în considerare în managementul populațiilor de amfibieni.

„Dimensiunile” populațiilor de amfibieni sunt estimate de cele mai multe ori atunci când acestea sunt în apă pentru reproducere sau în stadii larvare. Metode frecvent folosite sunt: numărul grămezilor de pontă, numărul indivizilor activi, numărul masculilor cântători, marcare-recapturare, capcane, estimări cu minciocul, și închiderea completă a bălților (Alford and Richards 1999).

Dimensiunile populațiilor de amfibieni fluctuează datorită faptului că factorii biotici și abiotici influențează natalitatea, mortalitatea, emigrarea și imigrarea de-a lungul timpului. Studiile care să analizeze detaliat efectele acestor factori sunt puține. De aceea, cu toate că avem la dispoziție seturi de date impresionante despre fluctuațiile pe termen lung a densităților populaționale – deseori este foarte greu de „ghicit” dacă o scădere a densității populaționale are cauze antropice sau cauze naturale.

Un model recent (comparat cu date reale) a arătat că descreșterile în densitățile populațiilor de amfibieni sunt naturale, și o populație pe termen lung este caracterizat de perioade lungi de descreștere urmate de perioade de creșteri bruște (Alford and Richards 1999).

Factorii independenți de densitate, în special variabilitatea climatică, sunt foarte importante în determinarea ratei de supraviețuire, în special a stadiilor acvatice premetamorfice (ouă, larve) (Duellmann and Trueb 1986). Studiile pe termen lung al amfibienilor arată că factorii de mediu care afectează rata de desecare a bălților sunt cele mai importante mecanisme care controlează dimensiunile populațiilor larvare: sunt ani în care nu există metamorfoza datorită desecării accelerate a bălților, în alți ani datorită persistenței bălților (influențate direct de către condițiile climatice) larvele se matamorfozează în număr mare (Pechmann et al. 1991, Semlitsch et al. 1996).

Multe studii au arătat că mortalitatea cauzată de desecarea băltoacelor reprezintă sursa primară de mortalitate a larvelor în băltoacele temporare. Efectul net al acestor fluctuații în factorii de mediu este că pot elimina generații de urmași, ceea ce își face efectul la nivel de populație, schimbând structura pe vârste a populației postmetamorfice.

Potențiale cauze care provoacă mortalitate la adulți sunt inundațiile, iernile aspre etc., acestea intrând în categoria factorilor independente de densitate. Diferitele strategii reproductive de asemenea pot fi factori independente de densitate: s-a observat că variabilitatea în rata de supraviețuire a ouălor și larvelor acvatice este mult mai mare ca acea a postmetamorficilor terestre. S-a observat că strategiile de reproducere care “înlătură” stadiile acvatice cresc rata de supraviețuire a larvelor (dar și fecunditatea scade relativ la strategiile acvatice de reproducere).

Unii autori consideră că și predația intră în categoria factorilor independenți de densitate. În cazul multor specii/comunități de amfibieni prădătorismul are efect evident asupra stadiilor acvatice (ouă, larvă, adult reproductiv). Există foarte multe studii referitoare la efectul prădătorului asupra creșterii și dezvoltării larvelor de amfibieni, și a rolului complexității habitatelor în “medierea” efectului prădătorilor ([NUME_REDACTAT] 2001, Babbitt et al. 1997, 1998, Babbitt and Jordan 1996).

Studii recente au arătat că mecanismele de reglare a populațiilor dependente de densitate joacă un rol extrem de important – și obligatoriu – în “viața” populațiilor de amfibieni. Una dintre documentatele aspecte ale factorilor dependente de densitate este competiția intraspecifică. În cadrul acesteia există o bogată literatură în legătură cu rolul competiției în structurarea populațiilor larvare – vezi în primul rând studiile lui Wilbur (1976, 1977, 1987, 1997) care au conturat practic linia de cercetare în acest domeniu – dar foarte puține studii există referitoare la stadiile postmetamorfice. Când ne referim la acest ultim aspect, trebuie menționat că la speciile cu ciclu complex de viață cum sunt amfibienii, grup caracterizat de schimbări ontogenetice abrupte în morfologie (metamorfoză), cu schimbări în nișă (larve “vs” adulți), estimarea factorilor dependente de densitate care afectează aceste stadii este mai complicat.

Datorită faptului că stadiile larvare și cele terestre nu se suprapun (se comportă aparent independent unele de celelalte) densitatea își poate face efectul în cadrul ambelor stadii dar există și un efect care acționează între cele două stadii, în sensul că condițiile larvare determină fitnesul adulților, care la rândul lor afectează stadiile larvare. Acestea au consecvențe importante asupra dinamicii populațiilor de amfibieni.

Există puține studii asupra modurilor de reglare pe baza densității populațiilor de amfibieni, cu considerațiuni asupra ambelor stadii (pre- și postmetamorfice), în literatura referitoare la aceștia: Scott (1990, 1994), Taylor and Scott (1997), Morey and Reznick (2001), Semlitsch et al. (1988), Semlitsch (1987), Altwegg (2003).

Dimensiunea și vârsta la prima reproducere sunt trăsături foarte importante ale vieții, care influențează succesul individual reproductiv și rata creșterii populației. O scădere în vârsta primei reproduceri în general rezultă în creșterea ratei de creștere a populației. Densitatea mică larvară se asociează cu o rată ridicată de supraviețuire până la prima reproducere, o dimensiune corporală mai mare la prima reproducere și o reproducere mai timpurie. Datorită dimensiunii corporale mari, femelele au o fecunditate mai mare din care eclozează larve mai mari. Toate acestea la un loc au ca drept consecință creșterea ratei de creștere a populației, care duce la creșterea densității larvare. Densitățile mari ale larvelor duc la încetinirea creșterii și a dezvoltării acestora, o perioadă larvară mai lungă, și o dimensiune mai mică după metamorfoză. Toate acestea reduc rata de supraviețuire până la prima reproducere, prima reproducere se va face târziu, la dimensiuni mici. Ponta depusă este de asemenea mică. Toate acestea duc la scăderea ratei de creștere a populației.

În urma celor prezentate este evident că stadiile larvare sunt foarte importante în reglarea populațiilor de amfibieni. Densitatea larvară este mult mai importantă în determinarea creșterii în viața teretră ca densitatea juvenililor proaspăt metamorfozați. Doi factori pot fi foarte importanți în micșorarea importanței densității în stadiile terestre comparativ cu stadiile larvare: predația și dispersia. Ambele reduc densitatea în stadiile postmetamorfice. Unii biologi consideră că deși creșterea populațiilor nu este infinită, factorii independenți de densitate intervin cu mult înainte ca procesul regulator de feedback negativ să se întample (Lundberg et al. 2000).

5.3. Stabilirea raportului de sexe și de mărime a populațiilor de tritoni studiate din județul Arad

5.3.1. Habitatul din zona [NUME_REDACTAT]-a lungul studiului s-au observat diferente intre speciile existente în balta cercetată (Tabel 5.3.1.1). Prima ieșire, din 9 aprilie 2006, a evidențiat raportul sex ratio în favoarea femelelor, cu excepția speciei Triturus vulgaris, unde masculii au fost mai mulți (51,92 %) decât femelele (48,07 %). În cazul celorlaltor specii masculii au fost mai puțini, și anume 47,54 % pentru specia Triturus cristatus și 43,75 % pentru Triturus alpestris, iar femelele s-au remarcat în procentaj mai mare, 52,45 % pentru femelele Triturus cristatus și 56,25 % în cazul femelelor speciei Triturus alpestris (Fig.5.3.1.2).

Tabel 5.3.1.1. Raportul de sexe în habitatul de la Mădrigești (%)

Fig.5.3.1.2. Raportul de sexe, in functie de specie, din 9 aprilie 2006

A doua ieșire a descris o situație inversă celei anterior descrise. Astfel că, masculii au fost mai puțini (41,49 %) doar în cazul speciei Triturus alpestris, față de femele care au fost prezente în procentaj de 58,5 %. Masculii speciilor Triturus vulgaris și Triturus cristatus au înclinat rapotul sex ratio în favoarea lor, cu o valoare de 55,1 %, respectiv 54,47 %. Cu privire la femele, acestea au fost într-un procent de 44,89 % pentru Triturus vulgaris, și 45,52 % în cazul speciei Triturus cristatus (Fig.5.3.1.3).

La cea de-a treia ieșire, raportul nu a prezentat diferențe semnificative în raportul dintre sexe în ceea ce privește specia Triturus vulgaris, masculii semnalându-se cu 49,02 procente și femelele cu 51,98 %. S-au semnalat diferențe vizibile în raportul sexelor la celelalte 2 specii cohabitante. [NUME_REDACTAT] cristatus, masculii au fost prezenți cu 42,34 %, și femelele cu 57,65 %, iar la Triturus alpestris masculii cu 45,13 %, iar femelele cu 54,86 % (Fig.5.3.1.4).

Fig.5.3.1.3 Raportul de sexe, in functie de specie, din 6 mai 2006

Fig.5.3.1.4. Raportul de sexe, in functie de specie, din 20 mai 2006

Raportul sex ratio a evidențiat, în ultima ieșire, diferențe minore la specia Triturus vulgaris, masculii fiind reprezentați de 48,01 %, iar femelele de 51,98 de procente. În schimb, specia Triturus cristatus s-a remarcat cu 39,67 % masculi și 60,32 % femele. Indivizii de Triturus alpestris au lipsit în această perioadă (Fig.5.3.1.5).

Fig.5.3.1.5. Raportul de sexe, in functie de specie, din 17 iunie 2006

5.3.2. Habitatul din apropierea localității Cermei

5.3.2.a. Stabilirea raportului de sexe

Studiul a relevat diferențe privind raportul de sexe (Tabel 5.3.2.a.1).

Perioada întâi de studiu a scos în evidență diferențe majore la nivelul raportului sex ratio între cele două specii. În cadrul speciei Triturus dobrogicus, masculii au fost semnalați cu 46,15 %, și femelele cu 53,84 %, iar la Triturus vulgaris diferența a fost mare, masculii semnalându-se cu 29,62 %, și femelele cu 70,37 % (Fig.5.3.2.a.2).

Prima parte a lunii mai a fost caracterizată de dominanța femelelor în raportul sex ratio la ambele specii. Au fost prezenți 27,08 % masculi și 72,91 % femelele din specia Triturus dobrogicus, și 26,24 % masculi și 73,75 % femele aparținând speciei Triturus vulgaris (Fig.5.3.2.a.3).

Tabel 5.3.2.a.1. Raportul de sexe în habitatul din apropierea localității Cermei (%)

În a doua parte a lunii mai s-au remarcat difernțe majore în raportul de sexe, la ambele specii. Astfel că, la Triturus dobrogicus masculii au fost prezenți doar cu 24 procente, iar femelele cu 76 %. Populația de Triturus vulgaris a fost reprezentată de 30,95 % masculi și de 60,04 % femele (Fig.5.3.2.a.4).

Fig.5.3.2.a.2. Raportul de sexe, in functie de specie, din 6 aprilie 2006

Fig.5.3.2.a.3. Raportul de sexe, in functie de specie, din 5 mai 2006

Fig.5.3.2.a.4. Raportul de sexe, in functie de specie, din 21 mai 2006

5.3.2.b. Stabilirea raportului de mărime (adult / juvenil)

Pe tot parcursul cercetării, raportul de mărime a fost în favoarea adulților, fenomen absolut normal, în ideea că indivizii juvenili nu ar putea fi prezenți într-un număr mai mare decât cei adulți, în cadrul unei specii (Tabel 5.3.2.b.1).

În prima parte a studiului, adulții de Triturus dobrogicus au reprezentat 66,66 % din populația specifică, și 33,33 % juvenili, iar la specia Triturus vulgaris au fost remarcați 87,09 % adulți și 12,9 % juvenili (Fig.5.3.2.b.2).

În a doua parte a studiului, raportul de mărime a prezentat mici deferențe interspecifice. Astfel că, specia Triturus dobrogicus a avut 77,41 % adulți și 22,58 % juvenili, iar specia Triturus vulgaris 79,66 % adulți și 20,33 % juvenili (Fig.5.3.2.b.3).

Tabel 5.3.2.b.1.Raportul de mărime în habitatul din apropierea localității Cermei (%)

Finalul lunii mai a prezentat în cadrul speciei Triturus dobrogicus 83,33 % indivizi adulți și 16,66 % indivizi juvenili, iar pentru specia Triturus vulgaris adulții au reprezentat 77,77 % și juvenilii 22,22 % din populația specifică (Fig.5.3.2.b.4).

Fig.5.3.2.b.2. Raportul de mărime, in functie de specie, din 6 aprilie 2006

Fig.5.3.2.b.3. Raportul de mărime, in functie de specie, din 5 mai 2006

Amfibienii nu sunt apărate de blană, penaj sau solzi, doar o piele subțire, permeabilă apei și aerului. În prezent sunt cele mai “bătrâne” vertebrate terestre de pe pământ, existând de mai bine de 350 milioane de ani, supraviețuind impactelor de meteoriți, glaciațiunilor, erupțiilor vulcanice, nașterii și dispariției dinosaurilor și apariției altor taxoni. Cu toate acestea, situația amfibienilor în prezent este alarmantă. În prezent amfibienii ca grup sunt mult mai periclitați (fiind în declin mai accentuat) ca păsările sau mamiferele. Astfel, un articol recent (Stuart et al. 2004) arată că, 32.5% (=1856 specii) din totalul de 5743 specii incluse pe lista IUCN, sunt vulnerabile sau periclitate, ceea ce este un procent mai mare ca acea a păsărilor (12%=1211 specii) sau a mamiferelor (23%=1130 specii). Declinul populațiilor de amfibieni este semnalat la nivel global, speciile dispar chiar din cele mai “neatinse” și protejate arii naturale, și de asemenea a crescut alarmant proporția indivizilor malformați.

Fig.5.3.2.b.4. Raportul de mărime, in functie de specie, din 21 mai 2006

Băltoacele temporare, ale căror rol în menținerea biodiversității la nivel local și regional este recunoscut și acceptat doar în zilele noastre, sunt extrem de vulnerabile (Semlitsch 2000a). În multe băltoace temporare amfibienii – ca răpitori de vârf a multor nevertebrate planctonice – au importanță majoră în determinarea distribuției și a abundenței nevertebratelor (Bohonak and Whiteman 1999). Băltoacele temporare – prin caracterul lor temporar – „forțează” amfibienii să se adapteze riscului de desecare, de asemenea prin perioada pentru care conțin apă (=hydroperiod) pot determina structura comunităților de amfibieni, împreună cu alți factori foarte importanți (competiție, predație, densitate) (Wilbur 1997). Doar în zilele noastre s-a recunoscut că, caracteristicile habitatelor umede (densitatea lor pe o arie, dimensiunea lor etc.) pot fi folosite mai bine pentru prezicerea destinului populațiilor care se reproduc în ele ca studierea populațiilor în sine, pentru că acestea din urmă deseori arată fluctuații mari (Babik and Rafinski 2001). Prin urmare, dispariția zonelor umede cauzează declinul populațiilor de amfibieni la nivel regional.

Amfibienii deseori au nevoie de o heterogenitate spațială a habitatelor pentru a trăi: între aceste habitate își desfășoară migrațiile periodice (reproducere, hrănire). Drumurile auto deseori intersectează calea amfibienilor spre locurile de reproducere cauzând mortalitate în masă (Oldham 1999a). Un studiu din Ungaria a arătat că speciile care migrează pe distanțe lungi (0.7-2.2 km) km sunt cele mai expuse riscului de a cădea victime traficului auto: Bufo bufo, Rana dalmatina, Pelobates fuscus și Salamandra salamandra (Simonyi et al. 1999). În vederea fragmentării habitatelor devin frecvente studiile asupra efectului fragmentării asupra fondului genetic al populațiilor (Scribner et al. 2000, Lesbarreres 2003, Anderson et al. 2004).

În ultimul secol, datorită defrișărilor pădurilor și a dezvoltării industriei de prelucrare a lemnului (cu toate consecințele ei: drumuri auto construite pentru a căra lemnele, folosirea erbicidelor etc.) au avut efecte negative asupra ecosistemelor de pădure. Au dispărut (sau le-a scăzut numărul) componentele cu rol cheie în menținerea biodiversității în păduri (ex. bușteni, arbori bătrâni etc.) (Axelsson 2000, Linder and Östlund 1998).

Amfibienii reprezintă cea mai mare biomasă în multe ecosisteme de pădure, totodată reprezintă o bază trofică importantă. Efectul negativ a defrișărilor s-a dovedit la majoritatea speciilor de amfibieni studiați, dar defrișarea afectează unele specii mai mult iar altele mai puțin (deMaydanier and [NUME_REDACTAT]. 1995). [NUME_REDACTAT], densitățile cele mai mari de T. cristatus s-au găsit în pădure de foioase, iar există o corelație pozitivă între densitatea trunchiurilor căzute și densitățile populaționale (Latham et al. 1996). Defrișarea afectează negativ populațiile locale de Rana lessonae din Suedia (Sjögren-Gulve and Ray 1996).

Wassersug (1992) arată că metodologia folosită la capturarea larvelor de amfibieni deseori are efect negativ asupra larvelor pentru că reprezintă un factor de perturbare. Larvele deseori se ascund în mal sau între plante, rareori înoată liber în apă. Aceste comportamente au evoluat pentru a minimaliza riscul de a fi prădat. Metodologia studiului larvelor deseori constă în folosirea minciocului. Cercetătorii se străduie să studieze un eșantion „reprezentativ” pentru populația studiată. Prin urmare, riscul de a perturba habitatele este mare și deci crește expunerea larvelor la prădătorism (dar și infecții).

Amfibienii dispar chiar din zone aparent „neatinse“ de om, unde nu s-a putut arăta nici un fel de perturbare. Aceste efecte sunt incluse în categoria de „cauze globale“, și cuprind schimbările climatice globale, creșterea radiațiilor UV-B datorită subțierii stratului de ozon și aparițiile epidemiilor „misterioase“ (aparent fără nici o cauză). Aceste trei efecte merg undeva împreună, având efecte sinergistice.

Creșterea temperaturii paralel cu scăderea precipitațiilor a cauzat probabil dispariția mai multor specii de amfibieni don [NUME_REDACTAT] (Martin and Nagy 2002). Animalele poikiloterme, și în special amfibienii sunt foarte sensibile temperaturilor ridicate și a umidității reduse. Acestea duc la perioade mai lungi de inactivitate când nu se hrănesc, și asta poate afecta fitnesul indivizilor. Schimbarea regimului de precipitație (scăderea ei) este bănuit ca fiind factorul principal care a cauzat dispariția bufonidului Bufo periglenes (Crump et al. 1992).

Tot prin schimbările climatice s-a explicat declinul speciei Rana aurora în California (Carey and Alexander 2003). Uscăciunea reduce și numărul habitatelor de reproducere, în special acela a băltoacelor temporare. Unii cercetători presupun că încălzirea globală poate avea efecte pozitive mai ales în Nord și la altitudini mari, dar cu condiția ca să crească și cantitatea de precipitații (Oldham 1999b).

Subțierea stratului de ozon cauzează creșterea radiațiilor de UV-B (280-320 nm lungime de undă). Studiile lui Blaustein au arătat că radiațiile UV-B sunt cauzele pincipale ale declinului a două specii montane (1000 m altitudine): Rana cascadae și Bufo boreas. Aceste specii sunt afectate în principal în stadiile de pontă. Radiațiile UV-B și-au făcut efectul prin blocarea transcripției de ADN. Celulele pot respinge efectele radiațiilor UV-B prin producerea unei enzime, numite fotoliază. Pontele care conțin multă fotoliază nu sunt afectate de radiațiile UV-B. Astfel specia Hyla regilla care este sintopică cu speciile mai sus amintite nu a fost afectat de UB-B, dar pontele ei conțin fotoliază (Blaustein and Wake 1995).

Studiile subsecvente au arătat că cantitatea de fotoliază poate diferi chiar în cadrul unei specii de la o populație la alta. [NUME_REDACTAT] temporaria nici stadiile larvare, nici pontele nu sunt afectate de UV-B, dar a fost afectatǎ dimensiunea corporală după metamorfoză (Merila et al. 2000, Pahkala et al. 2000, Pahkala et al. 2001a). Se poate observa că expunerea la radiațiile ultraviolete diferă inter- și intraspecific. Consecvențele negative își fac efectul prin mortalitate directă sau reducerea fitnesului ceea ce poate avea consecințe la nivel populațional.

Contaminarea apelor si scăderea calității lor sunt accelerate în ultimii ani. Aciditatea are efecte serioase asupra multor organisme acvatice, printre ele amfibienii. Aciditatea este una dintre factorii abiotici care determină distribuția amfibienilor (Freda and Dunson 1986) dar și structura comunităților de amfibieni (Hecnar and M`Closkey 1996). Deoarece amfibienii sunt dependenți de habitatele acvatice, unde se reproduc și larvele cresc și se dezvoltă (Duellmann and Trueb 1986), cele mai multe studii referitoare la efectul acidității s-au axat pe efectul acidității apelor asupra diferitelor stadii de dezvoltare.

Aciditatea poate crește toxicitatea unor poluanți (Corn et al. 1989, Corn and Vertucci 1992). Sensibilitatea față de aciditate diferă inter- și intraspecific la amfibieni. Astfel, Rana arvalis în Suedia rezistă mai bine acidității ca alte specii reproducându-se în ape cu pH<5 (Pahkala et al. 2001b). Viertel nu a observat diferențe în preferința la Rana temporaria față de aciditatea habitatelor acvatice (aciditatea variind între 7.0 – 8.3). Rasanen et al. (2002) și Laurila (1998) au observat că R. temporaria recunoaște și ocolește apele acide, dar frecvența lor în ape cu pH=6 a fost mai frecventă decât cea așteptată (aciditatea apelor a variat între 5 – 7).

Aciditatea apei afectează și comportamentul (mobilitatea) larvelor (Freda and Taylor 1992). Larvele broaștelor de munte mănâncă mai puțin în condiții acide și sunt mai mici după metamorfoză ca cele metamorfozate în medii neutre (Pahkala et al. 2001b, Rasanen et al. 2002). Mobilitatea larvelor scade în mediu acid și prin asta crește expunerea lor la prădătorism. De multe ori prădătorii acvatici sunt mai rezistenți la aciditate decât larvele amfibienilor, acest lucru mărind riscul de a fi prădat (Rowe et al. 1994).

Aciditatea afectează, de asemenea, și organismele planctonice care constituie hrana larvelor de urodele (Harte and Hoffmann 1989). Aciditatea afecteaza si stadiile terestre. Salamandrele terestre ocolesc substratele care sunt mai acide. S-a observat, că bălțile ale căror împrejurimi terestre sunt acide (pH<3.5) nu sunt folosite pentru reproducere de Ambystoma jeffersonianum.

Acidiatea baltilor și aceea a solului sunt corelate. Studiile de laborator ale lui Horne and Dunson (1994) arată că aciditatea solului cauzează pierderi de Na+ și apă. Prin urmare, atât stadiile larvare cât și stadiile terestre pot fi afectate în zonele puternic industrializate, sau în zonele unde aciditatea solului este natural mare.

Amfibienii sunt deseori considerați ca un grup de organisme care sunt sensitive poluanților, datorită ciclului dual de viață și a pielii permeabile. Toxinele provoacă schimbări în organisme la nivel molecular, celular, de țesuturi și la nivel individual. Toate acestea își fac efectul și la nivel populațional dacă numărul de indivizi expuși este mare. Amfibienii sunt expuși xenobioticelor, atât în stadiile larvare cât și în stadiile terestre.

Insecticidele ajunse în apă afectează negativ activitatea motorie a larvelor (Bridges 1997). Azotul (10- 18 g/ml) omoară larvele și adulții la Rana temporaria (Oldham et al. 1997). Studiile lui Hill (citat de Oldham 1999b) au arătat că populațiile de Rana temporaria suferă mortalitate foarte ridicată dacă migrând spre locul de reproducere sunt nevoite să traverseze 20m pe un teren agricol proaspăt tratat cu azot. Azotul afectează negativ și Daphnia care este o sursă importantă de hrană pentru Triurus vulgaris (Watt and Oldham 1995).

Predația este un factor important în reglarea populațiilor de amfibieni, reprezentând una dintre presiunile selective cele mai puternice. În bălțile temporare lipsa prădătorilor poate cauza mortalitate în masă a larvelor de amfibieni, datorită creșterii densității (Wilbur 1987). Speciile introduse pot fi potențiali prădători pentru fauna autohtonă de amfibieni.

În condiții “normale” amfibienii au o serie de forme de comportament sau adaptări fiziologice cu ajutorul cărora por reduce riscul de a fi prădat. Aceste “tactici” sunt de fapt rezultatul unei coadaptări: larvele și adulții pot recunoaște prezența prădătorului datorită moleculelor emise de prădător, sau prin secretarea unor feromoni pentru a alerta indivizii conspecifici (Griffiths et al. 1998, Hopey and Petranka 1994, Petranka and Hayes 1998, Schley and Griffiths 1998). Speciile introduse cauzează declinul populațiilor de amfibieni datorită faptului că amfibienii “nu recunosc” speciile introduse ca potențiali prădători (Schmidt and Amezguita 2001).

Consecințele introducerii peștilor în habitatele de reproducere sunt bine documentate peste tot. Studii din Europa, America de Nord și de Sud, și din Australia au arătat că popularea bălților cu pești poate cauza declinul și dispariția populațiilor de amfibieni. Brönmark and Edenhamn (1994) sugerează că în Europa introducerea peștilor a contribuit la declinul brotăcelului (Hyla arborea). Ei au găsit că în Suedia prezența brotăcelului se asociează cu lipsa peștilor din bălți. Brotăcelul nu s-a reprodus în bălți care conțineau Esox lucius, Perca fluviatilis, Rutilus rutilus, Carassius carassius, Scardinius erythroptalmus, și Tinca tinca.

Introducerea peștilor este considerată una dintre cele mai răspândite amenințări antropogene pentru ecosistemele acvatice și pentru speciile locale (Chapman et al., 1996; Logge et al., 1998; Schindler et al., 2001; Olden & Poff, 2005) și reprezintă una dintre cele mai majore cauze ale declinului amfibienilor de pretutindeni (Kats & Ferrer, 2003). Amfibienii, în habitatele de reproducere, sunt sensibili la introducerea de pești în stadiile lor acvatice (ouă, larve, adulți ce prezintă periode de reproducere și adulți ce rămân în apă pentru a se hrăni).

Peștii introduși pot reduce sau chiar elimina complet amfibienii prin predație, competiție sau chiar și prin transfer patogen (Bronmark & Edenhamn, 1994; Hecnar & M’Closkey, 1997; Tyler et al., 1998; Knapp & Matthews, 2000; Kieseker et al., 2001; Matthews et al., 2001; Larson & Koffman, 2002; Nystrom et al., 2002; Kats & Ferrer, 2003; Bosch et al., 2006; Orizaola & Brana, 2006).

Oricum, specii diferite ale aceleași comunități de amfibieni pot exprima o sensibilitate diferită față de schimbările calitative ale habitatului, inclusiv față de predația peștilor (Hecnar & M’Closkey, 1997).

Popularea lacurilor cu păstrăv este un „obicei” foarte frecvent de mult timp. S-a arătat că prezența salmonidelor poate afecta direct (prin eliminarea populațiilor de amfibieni), dar și indirect (prin izolarea populațiilor de amfibieni rămase în lacurile fără pește) (Matthews et al. 2001, Bradford et al. 1993). S-a observat că eliminarea amfibienilor prin introducerea peștilor a afectat și prădătorii naturali ai amfibienilor (Matthews et al. 2002).

Temperatura și pH-ul sunt primii factori abiotici care afectează speciile de amfibieni, atât la nivel de populație cât și la nivel de comunitate. Ca și rezultat al toleranței diferite, acești factori pot influența fragmentarea habitatelor, cu consecințe considerabile în distribuția și abundența speciilor (Griffiths and de Wijer, 1994). Mai mult, stadiile embrionare sunt în general mai puțin tolerante la acești factori decât larveleși adulții (Bohmer and Rahmann, 1990). Studii cu privire asupra toleranței față de temperatură și pH ale amfibienilor, oferă informații referitoare la încălzirea globală accentuată și la depozitele de acid în comunitățile de amfibieni (Pough and Wilson, 1976; Wake, 1991; Pierce and Wooten, 1992; Beebee, 1995; Pounds, 2001; Muths et al., 2003).

Din moment ce temperatura este factorul principal care controlează dezvoltarea embrionară (Bachmann, 1969; Duellman and Trueb, 1994) sunt multe date cu privire la efectele acesteia asupra embriogenezei multor specii de amfibieni, atât pentru Anure (Volpes, 1957; Guyetant, 1969; McLaren and Cooley, 1972; Kuramato, 1975; Zweifel, 1977) și Urodele (Brown, 1976; Punzo, 1983; Horner and MacGregor, 1985; Griffiths and de Wjer, 1994; Tripepi et al., 1998).

Amfibienii din zona temperată, inclusiv din Europa, prezintă un sezon cu activități de reproducere care asigură înmulțirea, depunerea pontelor, și dezvoltatrea larvelor, procese ce au loc în caele momente când condițiile de mediu sunt favorabile (Halliday, 1990; Griffiths, 1996). În general, sezonul de reproducere este inițiat de creșterea temperaturii și de precipitațiile primăverii, și în unele cazuri se poate extinde până în perioada de vară.

Toamna, caracterizată de un climat potrivit (cel puțin în zonele mediteraneene) este mai puțin reprezentată de perioadele de reproducere ale amfibienilor. Corelația strânsă între caracterele de reproducere și parametrii climatici este evidențiată de comparația acelorași populații de specii distribuite în zone diferite; de exemplu populațiile continentale și cele de pe insule, sau cele de câmpie și montane.

La alte specii de amfibieni (ex. R. Italica, R. Latastei, T. Alpestris, T. Carnifex, Speleomantes italicus) procesele de reproducere depind în mod direct de temperatură. Ei sunt inactivi la condiții de mediu nefavorabile, dar pot începe iar când acestea redevin optime. În acest caz vorbim de un potențial continuu de gametogeneză (Galgano, 1952a,b).

Dimorfismul sexual este definit ca fiind o diferență fenotipică dintre masculii și femelele unei specii, caracterele dimorfismului fiind ușor observabile (mărimea corpului, caractere morfologice, ornamentații, colorații etc.), sau pot fi de asemenea subtile (ex. structura glandulară, secreția de feromoni, textura epidermală). În general, caracterele dimorfice permanente sunt influențate, în mod primar, pracesele de creștere și dezvoltare prioritare maturizării (Shine, 1990), pe când caracterele sexuale secundare sunt în principal influențate de hormoni și de schimbările sezonale (Andersson, 1994).

Dimorfismul sexual este răspândit la animalele de pretutideni (Darwin, 1871; Andersson, 1994). Aceasta poate fi privită ca și un rezultat fenotipic al polimorfismului genetic, menținut de o selecție frecvențial – dependentă ([NUME_REDACTAT], 1989), și există multe ipoteze diferite în ceea ce privește evoluția acestuia (see reviews by eg. Shine, 1979, 1989; Slatkin, 1984; Andersson, 1994; Reynolds & Harvey, 1994; Fairbairn, 1997).

În general, la amfibieni femelele cresc mai mari decât masculii, iar dimensiunea corporală la femele este adesea corelată cu dimensiunea pontei (ex. Duellman & Trueb, 1986). La speciile unde masculii reprezintă sexul mai mare în dimensiune, aceasta se atribuie unui înalt grad de interacțiuni între masculi, ca și luptele din timpul sezonului de reproducere (Shine, 1979; vezi de asemenea Halliday & Verrell, 1986).

Tritonii europeni ai genului Triturus prezintă un grad înalt de dimorfism sexual (vezi ex. Hallidaz & Arrano, 1991; Kalezic, Crnobrnja et al., 1992; Andersson, 1994). Cele mai izbitoare caractere dimorfice sunt sezonale – toate speciile acestui grup au elaborat comportamente lekking acvatice, unde colorația masculilor și dezvoltarea crestei dorsale sunt caractere importante pentru succesul reproductiv al masculilor (ex. Halliday, 1977; Malacarne & Cortassa, 1983; Hedlund, 1990).

Multe specii prezintă, însă, caractere sexuale permanente diferite ca morfologie. De exemplu, femelele sunt în general mai mari în dimensiunea corpului decât masculii (ex. Rafinski & Pecio, 1989; Kalezic, Crnobrnja et al., 1992), una dintre puținele excepții find specia Triturus vittatus. Incidental, tot această specie prezintă comportamentul de agresivitate lekking de la mascul la mascul (Raxworthy, 1989).

Valoarea limitantă de pH pentru embrionii de Triturus vulgaris este de 4 (Bohmer, 1988; Haidacher and Fachbach, 1991), în timp ce embrionii de Triturus cristatus sunt mai puțini toleranți la aciditate, pentru că nici un embrion nu supraviețuiește la ieșirea din ou la un pH de 4,5 (Griffiths and de Eijer, 1994). Triturus helveticus și Triturus alpestris se pare că sunt cele mai tolerante specii la aciditate, fiind găsiți în habitate cu pH scăzut de 4, și valoarea lor letală de pH este de 3,7 (Cooke and Frazer, 1976; Leuven et al., 1986; Bohmer, 1988).

Vegetația în habitate poate crea o varietate de microhabitate (Laan & Verboom, 1990). Aceste microhabitate productive pot reprezenta siguranță și medii bogate în hrană pentru larvele de amfibieni și adulții acvatici, și oferă o calitate bună microhabitatelor pentru reproducere (fiind suport pentru ouă) (Hartel, 2004).

Chiar dacă cunoaștem „exact” efectul unui factor asupra unei populații, capacitatea noastră de predicție se micșorează drastic cu numărul factorilor și a speciilor implicați. Studiile la nivel de comunitate sunt foarte grele pentru că sunt costisitoare financiar, a lipsei personalului și perioada lungă de timp. Reducerea biodiversității în schimb se întâmplă foarte repede, așa că cercetătorii deseori sunt puși în situația de a acționa chiar dacă le lipsesc date extrem de importante.

=== 08.Bibliografie ===

[NUME_REDACTAT], R.A. and S. J. Richards., 1999 – [NUME_REDACTAT] Declines: a Problem in [NUME_REDACTAT]. Annu. Rev. Ecol. Syst. , 30: 113-65.

Altwegg R., 2003 – Multistage density dependence in an amphibian. Oecologia 136: 46-50.

Andersen L.W., K. Fog and C. Damgaard, 2004 – Habitat fragmentation causes bottlenecks and inbreeding in the european tree frog (Hyla arborea). Proc. R. Soc. Lond. 271: 1293-1302.

Andersson M. 1994 – Sexual selection. Princeton: [NUME_REDACTAT] Press.

Arntzen J. W., Butger R. J. F., Cogălniceanu D., Wallis G. P., 1997 – The distribution and conservation status of the Danube crested newt, Triturus dobrogicus. Amphibia – Reptilia, 18, 133 – 142.

Arntzen, J. W. & P. [NUME_REDACTAT], 1989 – On the distribution of the palearctic newts (genus Triturus) including the description of a five species pond in western France. Brit. Herp. Soc. Bull., 30 : 6-11.

Austin J. D., J. A. Davila, S. C. Lougheed and P. T. Boag, 2003 – Genetic evidence for female biased dispersal in the bullfrog Rana catesbeiana (Ranidae). [NUME_REDACTAT] 10: 1-6.

Axelsson A-L, 2000 – Temporal and spatial changes in a [NUME_REDACTAT] Landscape: GIS Applications. Pp: 157-163, in M. Angoletti and S. Anderson (eds.): Methods and Approaches in [NUME_REDACTAT].

Babbitt K.J. and G.W. Tanner, 1997 – Effects of cover and predator identity on predation of Hyla squirella Tadpoles. J. Herpetology, 31 (1): 128-130.

Babbitt K.J. and G.W. Tanner, 1998 – Effects of cover and predator size on survival and developement of Rana utricularia tadpoles. Oecologia. 114: 258-262.

Babik W. and J. Rafinski, 2001 – Amphibian breeding site characteristics in the [NUME_REDACTAT], Poland. [NUME_REDACTAT], 11: 41-51.

Baker J.M.R, 1992 – Egg production in the smooth newt (Triturus vulgaris). [NUME_REDACTAT] 2: 90-93.

Baker J.M.R. and T.R. Halliday, 1999 – [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] in an [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], 9: 55-63.

Baker J.M.R. and T.R. Halliday, 2000 – Variation in dorsal crest morphology and tail height with age in great crested newt (Triturus cristatus). [NUME_REDACTAT] 10: 173-176.

Barandun J. and Reyer H. – U., 1997 – Reproductive ecology of Bombina variegata: development of eggs and larvae. Journal of Herpetology 31 (1): 107-110.

Barandun J. and Reyer H. – U., 1998 – [NUME_REDACTAT] of Bombina variegata: habitat use. Copeia 1998 (2): 497-500.

Bănărescu P., 1970 – Zoogeography. Principles and problems.Ed. Acad. Rep. Soc. Rom.

Berger L., Michalowski J., 1963 – Plazy – Amphibia. Klucze do oznaczania kregowcow Polski, Warsawa – Krakow, 2.

Blaustein A.R., D. B. Wake., 1995 – The puzzle of declining amphibian populations. Sci.Am. 272(4):52-57.

Bohonak A.J. and H.H. Whitemann, 1999 – Dispersal of the fairy shrimp Branchinecta coloradensis (Anostraca): Effects of hydroperiod and Salamanders. Limnol. Oceonogr. 44(3): 487-493.

Bosman W., J.J. van Gelder, H. Strijbosch, 1997 – The effect of inundation on hibernating Bufo bufo and Bufo calamita. Amphibia-Reptilia 18: 339-346.

Bradford D.F., F. Tabatabai, D.M. Graber, – Isolation of [NUME_REDACTAT] of the Native frog, Rana mucosa, by [NUME_REDACTAT] in Sequoia and [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], California. [NUME_REDACTAT], 7 (4): 882-888.

Braz E. & P. Joly, 1994 – Micro-habitat use, resource partitioning and ecological succession in a size-structured guild of a newt larvae (g. Triturus, Caudata, Amphibia). Arch. Hydrobiol., 131 : 129-139.

Bridges C.M., 1997 – [NUME_REDACTAT] Performance and [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Exposure to sublethal Levels of Carbalyl. [NUME_REDACTAT] and Chemistry, 16 (9): 1935-1939.

Brönmark C. and Edenhamn P., 1994 – Does the presence of the fish affect the distribution of tree frogs (Hyla arborea)? [NUME_REDACTAT] 8: 841-845.

Cabela A., Grillitsch H., Tiedemann F., 2001 – On the vertical distribution of the amphibian species in Austria. Biota, vol 2, No. 1, 5-8.

Callahan H. S., M. Pigliucci and C. D. Schlichting, 1997 – Developmental phenotypic plasticity: where ecology and evolution meet molecular biology. Bioessays 19: 519 – 525.

Carey C. and M. A. Alexander, 2003 – Climate change and Amphibian declines: is there a link? Diversity and distribution 9: 111-121.

Cogălniceanu D., Aioanei F., Bogdan M., 2000 – Amfibienii din România – 99 pp., Determinator. București ([NUME_REDACTAT]).

Cogălniceanu D., 1999 – Egg deposition strategies of the smooth newt (Triturus vulgaris) in an unpredictable environment. [NUME_REDACTAT] 9: 119-123.

Cogălniceanu D. and C. Miaud, 2002 – Age, survival and growth in Triturus dobrogicus (Amphibia, Urodela) from the [NUME_REDACTAT] Floodplain. Internat. Assoc. [NUME_REDACTAT]. 34: 777-783.

Cogălniceanu D., Venczel M., 1992 – The evolution of genus Triturus (Amphibia, Urodela). Zoogeographical and behaviourial data. Rev. Rom. Biol., Biol. Anim. T 37, no. 1, 57-56, București.

Corn P.S., W. Stolzenberg and R. [NUME_REDACTAT], 1989 – Acid precipitation study in Colorado and Wyoming: interim report of surveys of montane amphibians and water chemistry. U.S. Fish and [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] 80, 57 pp.

Covaciu – Marcov S. D., Ghira I., Venczel M., 2000 a – Contribuții la studiul herpetofaunei din zona Oradea. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea XXVIII, 143- 158.

Covaciu – Marcov S. D., Cupșa D., Telcean I., Cicort A., 2002 f – Contribuții la cunoașterea spectrului trofic al unor populații de Triturus cristatus (Amphibia, Urodela) din depresiunea Beiușului. [NUME_REDACTAT] ale U.S.M.F “[NUME_REDACTAT]”, Vol. 1. , pp: 97 – 104

Covaciu – Marcov S. D., [NUME_REDACTAT], Telcean I., 2001 – Contribuții la cunoașterea spectrului trofic al speciei Triturus cristatus Laurentus din regiunea Oradea. [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom VIII, 2001, 119 – 142.

Covaciu-Marcov S. D., Cicort A., Sas I., Antal B., 2004 – Contribuții la cunoașterea răspândirii speciei Triturus dobrogicus în nord-vestul României. [NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom XI, in pres

Covaciu-Marcov S. D., Sas I., [NUME_REDACTAT], Telcean I., [NUME_REDACTAT], 2003 – Spectrul trofic al unei populații de Rana arvalis Nilsson 1842 (Amphibia) din Resighea (județul Satu-Mare). [NUME_REDACTAT] Oradea, [NUME_REDACTAT], Tom X., [NUME_REDACTAT], in press.

Crump M. L., 1974 – Reproductive strategies in a tropical anuran community. University of Kansas, 68 pp.

Crump M. L., 1982 – Amphibian reproductive ecology on the community level. Pp. 21-35 in N. J. [NUME_REDACTAT]. ed. Herpetological communities: a symposium of the Society for the Study of Amphibians and Reptiles and the Herpetologists` League, August 1977, U.S. Fish and [NUME_REDACTAT], Wildl. Res. Rep. 13. 239 pp.

Crump M. L., 1986 – Homing and site fidelity in a neotropical frog Atelopus varius (Bufonidae). Copeia 2: 438-444.

Crump M. L., F. M. Hensley, K. L. Clark, 1992 – Aparent decline of the golden toad: underground or extinct? Copeia 2: 413-420.

Cvetkovic D., M. L. Kazelic, A. Djorovic, G. Dzukic, 1996 – The crested newt (Triturus carnifex) in Submediterranian: reproductive biology, body size and age. Ital. J. Zool. 63: 107-111.

Darwin C., 1871 – The descent of man, and selection in relation to sex. London: Murray.

DeMaydanier P.G. and M.L. [NUME_REDACTAT]., 1995 – The relationship between forest management and amphibian ecology: a review of the [NUME_REDACTAT] literature. Environ. Rew. 3: 230-261.

Denoel M. & P. Joly, 2001 – Adaptative significance of facultative paedomorphosis in Triturus alpestris (Amphibia, Caudata) : resource partitioning in an Alpine lake. Freshwat. Biol., 46 : 1387-1396.

Denöel M., P. Poncin and J.-C. Ruwet, 2001 – Alternative mating tactics in the alpine newt Triturus alpestris alpestris. Journal of Herpetology 35(1): 62-67.

Denver R. J., 1997 – Environmental stress as a developmental cue: corticotropin releasing hormone is a proximate mediator of adaptive phenotypic plasticity in amphibian metamorphosis. Hormones and Behaviour 31: 169 – 179.

[NUME_REDACTAT] I.E., A. Martino and U. Sinsch, 2001 – Release vocalizations in neotropical toads (Bufo): ecological constrains and phylogenetic implications. J.Zool. Syst. Research 39: 13-23.

Dodd C. K. Jr., 1996 – Use of terrestrial habitats by amphibians in the sandill uplands of northcentral Florida. Alytes 1996 14 (1): 42-52.

Dodd C.K. Jr., 1993 – Cost of Living in [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] Notophtalmus perstriatus during a [NUME_REDACTAT]. Copeia, 1993 (3): 605-614.

Dodd C.K. Jr., 1994 – The effects of drought on population structure, activity, and orientation of toads (Bufo quercicus and B. terrestris) at a temporary pond. Ethology, Ecology & Evolution 6: 331-349.

Dolmen D. & J. I. Koksvik, 1983 – Food and feeding habits of Triturus vulgaris (L.) and T. Cristatus (Laurenti) (Amphibia) in two bog tarns in central Norway. Amphibia-Reptilia, 4 : 17-24.

Dolmen D., 1988 – Coexistence and niche segregation in the newts Triturus vulgaris (L.) and T. cristatus (Laurenti). Amphibia-Reptilia, 9 : 365-374.

Douglas M. E., 1979 – Migration and sexual selection in Ambystoma jeffersonianum. Can. J. Zool. 57: 2303-2310.

Duellmann W. E. and Trueb L., 1986 – Biology of Amphibians. McGraw-Hill, New-York. 670 pp. (reprint, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], 1994).

Ellinger N., R. Jehle., 1997 – Struktur und dynamik einer Donaukammolchpopulation (Triturus dobrogicus) am Endelteich bei Wien: ein überblick über neun untersuchungsjahre. Stapfia 51: 133-150.

Elmberg J., 1987 – Random mating in a boreal population of European common frogs Rana temporaria. [NUME_REDACTAT] 10: 193-195.

Elmberg J., 1990 – Long – term survival, length of breeding season, and operational sex ratio in a boreal population of common frogs, Rana temporaria L. Can. J. Zool. 68: 121 – 127.

Fairbairn D. J., 1997 – Allometry for sexual size dimorphism : pattern and process in the coevolution of body size in males and females. Annu. Rev. Ecol. Sust. 28 : 659-687.

Fasola M., 1993 – Resource partitioning by three species of newts during their aquatic phase. Ecography, 16 : 73-81.

Freda J. and D. H. Taylor, 1992 – Behavioral response of amphibian larvae to acidic water. Journal of herpetology 26(4): 429-433.

Freda J. and William A. Dunson, 1986 – Effects of low pH and other chemical variables on the local distribution of amphibians. Copeia 2: 454-466.

Fuhn I., 1964 – Situația actuală a faunei noastre de Amfibieni și Reptile și ocrotirea ei. [NUME_REDACTAT], 8/2, 231 – 248, București.

Fuhn I.E., 1960 – Fauna R.P.Române, Amphibia vol.XIV fascicula l, Ed.Acad. R.P.R.București, 1961, 288 pp.

Fuhn IU., 1969 – Broaște, șerpi, șopârle. – 246 pp., București, Ed.[NUME_REDACTAT] I., 1953 – Contribuții la cunoașterea solomâzdrelor-de-apă (tritonilor din R.P.R.); 2 studiul subspeciilor și varietăților de Triturus cristatus Laur., Bul. Științific secțiunea de [NUME_REDACTAT]. Agro. Geol și Geog., Tom. 5, nr. 3: 625 – 640.

Gabor C.R. and T. R. Halliday, 1996 – Sequential mate choice by multiply mating smooth newts: females became more choosy. [NUME_REDACTAT] 8(2): 162-166.

Gabor C. R., J. D. Krenz and R. G. Jaeger, 2000 – Female choice, male interference, and sperm precedence in the red spotted newt. [NUME_REDACTAT] 11(1): 115-124.

Galgano M., 1952a – Intorno a una classificazione delle varie modalita di svolgimento della spermatogenesi negli Anfibi. Boll. [NUME_REDACTAT]. 19 : 1-19.

Galgano M., 1952b – Saggio di classificazione delle varie modalita di svolgimento della spermatogenesi negli Anfibi. Arch. Zool. Ital. 37 : 193-230.

Giacoma C. and M. Sparreboom, 1987 – On the sexual behaviour of the italian newt, Triturus italicus (Caudata: Salamandridae). Bijdragen tot de Dierkunde 5(1): 19-30.

Gill D. E., 1978 – Effective population size and interdemic migration rates in a metapopulation of red-spotted newt, Notophtalmus viridescens (Rafinesque). Evolution 32(4): 839-849.

Gill D. E., 1978a – The metapopulation ecology of the red spotted newt, Notophtalmus viridescens (Rafinesque). [NUME_REDACTAT] 48(2): 145-166.

Gittins S. P., A. G. Parker and F. M. Slater, 1980 – Population characteristics of the common toad (Bufo bufo) visiting a breeding site in Mid-Wales. J. Anim. Ecol. 49: 161-173.

Gollmann G. and B. Gollmann, 2000 – Wiederfangstudie an einer Gelbbauchunkenpopulation: Überlebensraten und Ausbreitung. Beitr. Ökol. 4(2): 75-82.

Green A. J., 1991 – Large male crests, an honest indicator of condition, are preferred by female smooth newts, Triturus vulgaris i(Salamandridae) at the spermatophore transfer stage. Anim. Behav. 41 : 367-369.

Griffiths, 1996 – Newts and salamanders of Europe. [NUME_REDACTAT] History, London.

Griffiths R. A. & V. J. Mylotte, 1987 – Microhabitat selection and feeding relations of smooth and warty newts, Triturus vulgaris and T. cristatus, at an upland pond in mid-Wales. Hol. Ecol., 10 : 1-7.

Griffiths R. A., 1997 – Temporary ponds as amphibian habitats, Aquatic conservation: Marine and freshwater ecosystems 7: 119-126.

Griffiths R.A., L. Schley, P. E. Sharp, J. L. Dennis and A. Roman, 1998 – Behavioural responses of Mallorcan midwife toad tadpoles to natural and unnatural snake predators. Anim.Behav., 55: 207-217.

Halley J. M., Oldham R. S., Arntzen J. W., 1996 – Predicting the persistence of Amphibian populations with the help of a spatial model. Journal of [NUME_REDACTAT], 33, 455 – 470.

Halliday T., 1998 – Sperm competition in amphibians. [NUME_REDACTAT] competition and sexual selection, Academic press: 465-502.

Halliday T. R & Arrano B., 1991 – Resolving the phylogeny of the European newts. Trends. Ecol. Evol. 6 : 113-117.

Halliday T. R. & Verrell P. A., 1986 – Sexual selection and body size in amphibians, Herpetol. J. 1 : 86-92.

Halliday T.R. 1977 – The courtship of european newts: an evolutionary perspective. In: Taylor, D.H. and S.I. Guttman (Eds.): The reproductive biology of amphibians. Pp 185-232. Plenum, [NUME_REDACTAT].

Hangström T., 1977 – Growth studies and ageing methods for adult Triturus vulgaris L. and T. cristatus Laurenti (Urodela, Salamandridae). [NUME_REDACTAT] 6: 61-68.

Hansson L., 1991 – Dispersal and connectivity in metapopulations. [NUME_REDACTAT] of the [NUME_REDACTAT] 42: 89-103.

Harte J. and E. Hoffmann, 1989 – [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] on a [NUME_REDACTAT] Population of the [NUME_REDACTAT] Ambystoma tigrinum. Conserv. Biology, 3(2): 149-158.

Hartel T., 2004 – The long term trend and the distribution of amphibian populations in a semi-natural pond in the middle section of the [NUME_REDACTAT] (Romania). Biota-Journal of Biology and Ecology 5: 25-36.

Hecnar S.J. and R. T. M’ Closkey, 1996 – Amphibian species richness and distribution in relation to pond water chemistry in south-western Ontario, Canada. [NUME_REDACTAT] 36: 7-15.

Hecnar S.J. and R. T. M’ Closkey, 1997 – Changes in the Composition of a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Am. Midl. Nat. 137: 145-150.

Hedlund L., 1990 – Reproductive ecology of crested newts, Triturus cristatus (Laur.). Dissertation, [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT], Uppsala.

Holyoak M. and C. Ray, 1999 – A roadmap for metapopulation research. [NUME_REDACTAT] 2: 273- 275.

Hopey M.E. and J.W. Petranka, 1994 – Restriction of wood frogs to fish-free habitats: How important is adult chouce? Copeia(4): 1023-1025.

Jacob C., O. Hoffmann, C. Braun, A. J. Crivelli and M. Veith, 1998 – Characteristics of intra-pool egg deposition of Triturus marmoratus (Latreille, 1800) and T. helveticus (Razoumowski, 1789). [NUME_REDACTAT], C. and R. Guyetant (eds.): Le burget du lac/France – SHE 1998: 215-219.

Joly P. & C. Giacoma, 1992 – Limitation of similarity and feeding habits in three syntopic species of newts (Triturus, Amphibia). Ecography, 15 : 401-411.

[NUME_REDACTAT], J., Dorovic, A. & Dzukic G., 1992 – Sexual size defference in Triturus newts: geographical variation in Yugoslav populations. Alytes 10 : 63-80.

Kaplan R. H., 1998 – Maternal effects, developmental plasticity and life history evolution – An amphibian model. [NUME_REDACTAT], C.W and T. A. Mousseau (eds). Maternal effects as adaptations. Oxford.

Kiesecher J. M., A. M. Blaustein, L. K. Belden, 2001 – Complex causes of amphibian population declines. Nature 410: 681-684.

Kowalewski L., 1974 – Observation on the Phenology and Ecology of Amphibia in the Region of Czestochowa. [NUME_REDACTAT] Cracoviensia, tom XIX, Nr.18, 391-460.

Kusano T., 1982 – Postmetamorphic growth, survival, and age at first reproduction of the salamander, Hynobius nebulosus tokyoensis Tago in relation to a consideration on the optimal timing of reproduction. Res. Popul. Ecol. 24: 329-344.

Laan R. & B. Verboom, 1990 – Effects of pool size and isolation on amphibian communities. [NUME_REDACTAT] 54: 251-262.

Latham D.M., R.S. Oldham, M.J. Stevenson, R. Duff, P. Franklin and S.M. Head, 1996 – Woodland management and the conservation of the great crested newt (Triturus cristatus). Aspects of applied Biology, 44: 451-459.

Laurila A., 1998 – Breeding habitat selection and larval performance of two anurans in freshwater rock – pools. Ecography.21: 489-494.

Laurila A. and J. Kujasalo, 1999 – Habitat duration, predation risk and phenotypic plasticity in common frog (Rana temporaria) tadpoles. Journal of [NUME_REDACTAT], 68: 1123-1132.

Laurila A., P – A. Crochet, and J. Merila, 2001 – Predation-induced effects on hatching morphology in the common frog (Rana temporaria). Can. J. Zool. 79: 926-930.

Lemckert F. and C. Slatier, Short term movements and habitat use by the threatened green-thighed frog Litoria brevicephala (Anura: Hylidae) in mid-coastal [NUME_REDACTAT] Wales. [NUME_REDACTAT] 32 (1): 56-61.

Lemckert F. and T. Brassil, 2000 – Movements and habitat use of the endangered giant barred river frog (Myxophyes iteratus) and the implications for its conservation in timber production forests. [NUME_REDACTAT] 96: 177-184.

Lesbarreres D., A. Pagano, T. Lode, 2003 – Inbreeding and road effect zone in a Ranidae: the case of agile frog Rana dalmatina Bonaparte 1840.

Licht D.E., 1976 – Sexual selection in toads (Bufo americanus). Can. J. Zool. 54: 1277-1284.

Linder P. and L. Östlund, 1998 – Structural changes in three mid-boreal Swedish forest landscapes, 1885-1996. [NUME_REDACTAT], 85: 9-19.

Lips K., 2001 – Reproductive trade-offs and bet hedging in Hyla calypsa, a Neotropical treefrog. Oecologia 128: 509-518.

Litvinchuk S. N., Borkin L., 2000 – Intraspecific taxonomy and nomenclature of the Danube crested newt, Triturus dobrogicus. Amphibia – Reptilia, 21, 419 – 430.

Loman J., 1984 – Density and survival of Rana arvalis and Rana temporaria. Alytes 3: 125-134.

Loman J., 1999 – Early metamorphosys in common frog Rana temporaria tadpoles at risk of drying:an experimental demonstration. Amphibia-Reptilia. 20: 421-430.

Loman J., and T. Madsen, 1986 – Reproductive tactics of large and small male toads Bufo bufo. Oikos 46: 57-61.

Lundberg R. E., E. Ranta, J. Ripa, and V. Kaitala, 2000 – Population variability in space and time. TREE 15(11): 460-464.

Malacarne G. & Cortassa R., 1983 – Sexual selection in the crested newt. Anim. Behav. 31 : 1256-1257.

Marco A., M. Lizana, A. Alvarez, A. Blaustein, 2003 – Egg-warpping behaviour protects newt embryos from UV radiation. [NUME_REDACTAT] 61: 630-644.

Marsh D.M. and Trenhem P.C., 2001 – Metapopulation dynamics and amphibian conservation. – Conserv. Biol. 15: 40-49.

Martin K. and K. Nagy, 2002 – Animal physiology correlates and [NUME_REDACTAT] Change. Vol.2. [NUME_REDACTAT] System: biological and ecological dimensions of global environmental change. H.A. MOONEY, and J.G. CANADELL (eds): 136-139.

Matthews K. R., R. A. Knapp, and K. L. Pope, 2002 – [NUME_REDACTAT] Distributions in [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]: Is there a link with [NUME_REDACTAT] Populations and [NUME_REDACTAT] Introductions? J. of Herpetology, 36(1) : 16-22.

[NUME_REDACTAT] J., 1989 – Evolutionary genetics. Oxford: [NUME_REDACTAT] Press.

Merila J., M. Pahkala and U. Johanson, 2000 – Increased ultraviolet-B radiation, climate change and latitudinal adaptation – a frog perspective. Ann. Zool. Fennici, 37: 129-134.

Messina F. J. and C. W. Fox, 2001 – Offspring size and number. In: C.W. Fox. D. A. off and D. J. Fairbairn (eds.): [NUME_REDACTAT]: Concepts and case studies. Pp: 113-127. [NUME_REDACTAT]. Press.

Messina F. J., 1998 – Maternal influences on larval competition in insects. In. T. A. Mousseau and C. W. Fox (eds). Maternal effects as adaptations. Pp 227-243, [NUME_REDACTAT]. Press.

Miaud C. and J. Merila, 2001 – Local adaptation or environmental induction: causes of populațion differentation in alpine amphibians. Biota. 2: 131-58.

Miaud C., Merila J., 2001 – Local adaptation or environmental induction? Causes of population differentiation in alpine Amphibians. Biota, Vol 2, No 1, 31 – 50.

Miaud C., – Ovuposition site selection in three species of [NUME_REDACTAT] (Salamandridae) genus Triturus. Amphibian-Reptilia 16: 265-272.

Miaud C., R. Guyetant and H. Faber, 2000 – Age, size, and growth of the alpine newt Triturus alpestris (Urodela: Salamandridae), at high altitude and a review of life-history trait variation thoroughout its range. Herpetologica 56(2): 135-144.

Miaud C., R. Guyetant and J. Elmberg, 1999 – Variations in life history traits in the common frog Rana temporaria (Amphibia: Anura): a literature review and new data from the [NUME_REDACTAT]. J. Zool. London 249: 61-73

Miculuță H., 1970 – Note faunistice herpetologice din [NUME_REDACTAT]. Bul.Stiinț. Inst.Pedag.[NUME_REDACTAT], ser.Biol.2:39-42

Morey S. and D. Reznick, 2001 – Effects of larval density on postmetamorphic spadefoot toads (Spea hammondii). Ecology 82: 510 – 522.

Mousseau T. A. and C. W. Fox, 1998 – The adaptive significance of maternal effects. Tree 13(10): 403-407.

Muths E., 2003 – Home range and movements of boreal toads in undisturbed habitat. Copeia 1: 160-165.

Newman R. A., 1992 – Adaptive plasticity in amphibian metamorphosis. BioScience 42: 671 – 678.

Oldham R.S., 1974 – Mate attraction by Vocalization in members of the Rana pipiens complex. Copeia 4: 982-984.

Oldham R.S., 1999b – Amphibians and agriculture: double jeopardy. In: Aquatic life cycle strategies. Survival in a variable environment. Ed. Whitfield, M., MATTHEWS, J., Reynolds, C. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], U.K.: 105-104.

Oldham R. S., D. M. Latham, D. B. Hilton, M. Towns, A. S. Cooke and A. Burns, 1997 – The effect of ammonium nitrate fertiliser on frog (Rana temporaria) survival. [NUME_REDACTAT] and Environment, 61: 69-74.

Oldham R.S., 1999a – The impact of road developement on a toad population. Bulletin of the [NUME_REDACTAT] Society, 30: 2.

Pahkala M., A. Laurila and J. Merila, 2000 – Ambient ultraviolet – B radiation reduces hatchling size in common frog Rana temporaria. Ecography, 23: 531-538.

Pahkala M., A. Laurila, L. O. Bjorn and J. Merila, 2001 – Effects of ultraviolet – B radiation and pH on early developement of the moor frog Rana arvalis. J. of [NUME_REDACTAT], 38: 628-636.

Pahkala M., A. Laurila and J. Merila, 2001 – Carry over effects of ultraviolet – B radiation on larval fitness in Rana temporaria. Proc.R.Soc.Lond.268: 1699-1766.

Pechmann J. H. K., D. E. Scott, R. D. Semlitsch, J. P. Caldwell, L. J. Vitt, J. W. Gibbons, 1991 – Declining amphibian populations: the problem of separating human impacts from natural fluctuations. Science. 253: 892-895.

Petranka J., L. Hayes, 1998 – Chemically mediated avoidance of a predatory odonate (Anax junius) by American toad (Bufo americanus) and Wood frog (Rana sylvatica) tadpoles. Behav. Ecol. Sociobiol. 42: 263-271.

Pigliucci M., 1996a – [NUME_REDACTAT] plasticity II. Do genetic correlations matter? Heredity 77: 453 – 460.

Pigliucci M., 1996b – How organisms respond to environmental changes: from phenotypes to molecules (and vice versa). [NUME_REDACTAT]. Evol. 11: 168 – 173.

Rafinski J. & Pecio A., 1989 – Craniometric studies on the species of the genus Triturus, Rafinesque, 1815 (Amphibia, Salamandridae). [NUME_REDACTAT].(Krakow)37 : 131-150.

Rasanen K., A. Laurila, J. Merila, 2002 – Cary over effects of embrionic acid conditions on developement and growth of Rana temporaria tadpoles. [NUME_REDACTAT], 47:19-30.

Raxworthy C. J., 1989 – Courtship, Fighting and sexual dimorphism of the banded newt, Triturus vittatus ophryticus. Ethology 81 : 148-170.

Reading C.J., 1984 – Interspecific spawning between common frogs (Rana temporaria) and common toads (Bufo bufo). J. Zool. Lond. 203: 95-101.

Reading C.J. and R.T. Clarke, 1983 – Male breeding behaviour and mate acquizition in the common toad, Bufo bufo L. J. Zool. Lond. 201: 237-246.

Reading C. J., J. Loman and T. Madsen, 1991 – Breeding pond fidelity in the common toad, Bufo bufo. J. Zool. Lond., 225: 201-211.

Reynolds J. D. & Harvey P. H., 1994 – Sexual selection and the evolution of sex differences. [NUME_REDACTAT] differences between the sexes; 53-70. Short, R. V. & Balaban, E. (Eds). Cambridge: [NUME_REDACTAT] Press.

Reznick D. N., 1990 – Maternal effects in fish life histories. The unity of evolutionary biology 2: 780-793.

Reznick D. N., 1991 – Plasticity in age and size at maturity in male guppies (Poecilia reticulata): an experimental evaluation of alternative models of development. J. Evol. Biol. 3: 185-203.

Ridley M., 2004 – Evolution. Third edition. [NUME_REDACTAT] Company.

Roberts W., 1994 – Explozive breeding aggregations and papachuting in a neotropical frog Agalychnis saltator (Hylidae). Journal of Herpetology 28(2): 193-199.

Rowe C. L., W. J. Sadinski, and W. Dunson, 1994 – Predation on Larval and Embrionic amphibians by acid tolerant [NUME_REDACTAT] (Ptilostomis postica). Journal of Herpetology, 28(3): 357-364.

Schabetsberger R., 1993 – [NUME_REDACTAT] (Triturus alpestris, Laurenti) als Endkonsument in einem [NUME_REDACTAT] (Dreibrudersee, 1643 m, [NUME_REDACTAT]). Ph.D. Thesis, [NUME_REDACTAT]., Austria.

Schmidt B. R. and A. Amazguita, 2001 – Predator induced behavioural responses: tadpoles of the neotropical frog Phyllomedusa tarsius do not respond to all predators. [NUME_REDACTAT], 11: 9-15.

Schoener T. W., 1974 – Resource partitioning in ecological communities. Science, 185 : 27-39.

Schoener T. W., 1989 – The ecological niche. In J. M. Charrett (edit.): [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Publ: 79-113.

Scott D. E., 1990 – Effects of larval density in Ambystoma opacum: an experiment in large scale field enclosures. Ecology 71: 296 – 306.

Scott D. E., 1993 – Timing of reproduction of paedomorphic and metamorphic Ambystoma talpoideum. Am. Midl. Nat. 129: 397-402.

Scott D. E., 1994 – The effect of larval density on adult demographic traits in Ambystoma opacum. Ecology 75: 1383 – 1396.

Scribner K. T., J. W. Arntzen, T. Burkke, N. Gruddache and R. S. Oldham, 2000 – Environmental correlates of toad abundance and inter-population variation in measures of genetic diversity: estimates derived from single locus minisatellites. Biol. Conservation, 98: 201-210.

Semlitsch R. D., D. E. Scott and J. H. K. Pechmann, 1988 – Time and size at metamorphosis related to adult fitness in Ambystoma talpoideum. Ecology, 69 (1): 184-192.

Semlitsch R. D., 1987 – Density-dependent growth and fecundity in the paedomorphic salamander Ambystoma talpoideum. Ecology 68(4): 1003-1008.

Semlitsch R. D., 1997 – [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] Zones for Pond – [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], 12 (5): 1113-1119.

Semlitsch R. D., 2000a – Principles for mamagement of aquatic – breeding Amphibians. J.Wildl.Manage.64(3): 615-631.

Semlitsch R. D., D. E. Scott, J. H. K. Pechmann and J. [NUME_REDACTAT], 1993 – Phenotipic variation in the arrival time of breeding salamanders: individual repetability and environmental influences. Journal of [NUME_REDACTAT] 62: 334-340.

Semlitsch R. D., D. E. Scott, J. H. K. Pechmann, J. W. Gibbons, 1996 – Structure and dynamics of an amphibian community: evidence from 16 year study of a natural pond. In. CODY M.L., SMALLWOOD J.A. editors. Long term study of vertebrate communities. [NUME_REDACTAT] C.A: Academic p. 217-248.

Sever D.M., 2002 – Female sperm storage in amphibians. Journal of [NUME_REDACTAT] 292: 165-179.

Sever D. M. and R. Brizzi, 1998 – Comparative biology of sperm storage in female salamanders. Journal of [NUME_REDACTAT] 282: 460-476.

Sever D.M., T. Halliday, E. C. Moritary and B. Arano, 2001 – Sperm storage in females of the smooth newt (Triturus v. vulgaris): II. Ultrastructure of the spermathecae after the breeding season. [NUME_REDACTAT] 82: 49-56.

Sever D. M., T. Halliday, V. Waights, J. Brown, H. A. Davies and E. C. Moriatry – Sperm storage in females of the smooth newt (Triturus v. vulgaris): I. Ultrastructure of the spermathecae during the breeding season. Journal of [NUME_REDACTAT]: 283: 51-70.

Shine R., 1979 – Sexual selection and sexual dimorphism in the Amphibia. Copeia 1979 : 297-306.

Shine R., 1989 – Ecological causes for the evolution of sexual dimorphism: a review of the evidence. Q. Rev. Biol. 64 : 419-461.

Shine R., 1990 – Proximate determinants of sexual differences in adult body size. Am. Nat. 135 : 278-283.

Shley and R. A. Griffiths, 1998 – Midwife toads (Alytes muletensis) [NUME_REDACTAT] Cues from Snakes (Natrix maura). J. of Herpetol.32(4): 572-574.

Simonyi A., M. Puky, T. Tóth, L. Pásztor, B. Bakó, Zs. Molnár, 1999 – Progress in protecting wildlife from transportation impacts in Hungary and other european countries. Pp 279-287, in G.L. EVINK, P. GARRET, and D. ZEIGLER (eds): [NUME_REDACTAT] the [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].

Sinsch U., 1990 – Migration and orientation of anuran amphibians. Ethol. Ecol. Evol. 2:65-79.

Sinsch U., 1987 – Migratory behaviour of the toad Bufo bufo within its home range and after displacement. In J.J. van Gelder, H. Strijbosch and P.J.M. Bergers (eds.) Proceedings of the 4th ordinary general meeting of the [NUME_REDACTAT] Herpetologica: 361-364.

Sinsch U., 1988 – Seasonal changes in the migratory behaviour of the toad Bufo bufo: direction and magnitude of movement. Oecologia 76: 390-398.

Sinsch U., 1992 – Structure and dynamic of a natterjack toad metapopulation (Bufo calamita). Oecologia 90: 489-499.

Sinsch U. and D. Seidel, 1995 – Dynamics of local and temporar breeding assemblages in a Bufo calamita metapopulation. Australian J. of Ecol. 20: 351-361.

Sinsch U., V. Lang and V. Wiemer, 2003 – Dynamik eine [NUME_REDACTAT] (Triturus cristatus) auf militärishem Übungsgelände (Schmittenhöhe, Koblenz): 3. Altenstruktur. Zeitschrift für Feldherpetologie 10: 229-244.

Sjögren – Gulve P. and C. Ray, 1996 – [NUME_REDACTAT] Regression to [NUME_REDACTAT] Dynamics: Large scale [NUME_REDACTAT] the [NUME_REDACTAT]. Pp. 111-137 in D.R. MCCOLLOUGH (ed): Metapopulations and [NUME_REDACTAT] and Management. [NUME_REDACTAT], Washington D.C.

Slatkin M., 1984 – Ecological causes of sexual dimorphism. Evolution 38 : 135-139.3

Stevens V. M., R. A. Wesselingle and M. Baguette, 2003 – Demographic processes in a small, isolated population of natterjack toads (Bufo calamita) in southern Belgium. [NUME_REDACTAT] 12: 59-67.

Stuart S. N., I. S. Chanson, N. A. Cox, B. E. Young, A. S. L. Rodrigues, D. L. Fishman, R. W. Waller, 2004 – Status and trends of amphibian declines and extinctions worldwide. Science, 3.December: 1783- 1785.

Stugren B., 1957 – Noi contribuții la problema originii faunei herpetologice din R.P.R. în lumina glaciațiunilor – Bul. Șt. Secția de biol. [NUME_REDACTAT] Agricole, [NUME_REDACTAT] 9, 1, 35-47.

Stugren B., Popovici M., 1960 – Etude de la variation de quelques esspeces d’amphiblens de la Transyilvanie. [NUME_REDACTAT], Musei historico-naturalis Hungarici, tom 2, fas.2

Swan M. J. S., Oldham R. S., 1993 – [NUME_REDACTAT]. Național amphibian survey final report. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. No 38, [NUME_REDACTAT], Peterborough.

Szymura J. H., 1993 – Analysis of hibrid zones with Bombina . In hibrid zones and the evolutionary process (ed.R.G.Harrison).pp.26l-289. Oxford: [NUME_REDACTAT] Press.

Taylor B. E. and D. E. Scott, 1997 – Effects of larval density dependence on population dynamics of Ambystoma opacum. Herpetologica 53(1): 132-145.

Telcean I. C., 1997 – Efectul barajelor și al amenajărilor hidrotehnice asupra [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Oradea, Fasc. Biol., Tom IV, 64 – 76.

Terentiev P. V., Cernov S. A., 1949 – Opredelitel presmikaiușcihsia I zemnovodnîh. Moscova.

Terhivuo J., 1981 – Provisional atlas and populations status of the Finish amphibian and reptile species with reference to their ranges in northern Europe. Ann. Zool. Fennici. 18, 139-164, Helsinki.

Terhivuo J., 1993 – Provisional atlas and status of populations for the herpetofauna of Finland in 1980-92. Ann. Zool. Fennici. 30, 55-69, Helsinki.

Tokeshi M., 1999 – Species coexistence. Ecological and evolutionary perspectives. [NUME_REDACTAT], London.

Tufescu V., 1971 – Peisajul geografic și valorificarea rațională a resurselor naturale, rev. „Terra”, III/XXIII, 3;

Tufescu V., 1974 – România, Ed. Științifică, [NUME_REDACTAT] S. și D. Cogălnieanu – Metapopulația – Concept operațional în conservare. Ocrot. Nat. med. Înconj. 40 (1-2): 5-11.

[NUME_REDACTAT] J. J., and H. C. M. Hoedemaekers, 1971 – Sound activity and migration during the breeding period of Rana temporaria, L., R. arvalis Nilsson, Pelobates fuscus Laur. and Rana esculenta L. J. Anim. Ecol. 40: 599 – 568.

VanBuskirk J., 2001 – Specific induced responses to different predator species in anuran larvae. J. Evol. Biol. 14: 482-489.

Verrell P., 1988 – Sexual inerference in the alpine newt Triturus alpestris (Amphibia, Urodela, Salamandridae). Zool. Sci. 5: 159-164.

Verrell P. and J. D. Krenz, 1998 – Competition for mates in the mole salamander, Ambystoma talpoideum: tactics that may maximize male mating success. Behaviour 135: 121-138.

Verrell P. and N. McGabe, 1988 – Field observations on the sexual behaviour of the smooth newt, Triturus vulgaris vulgaris (Amphibia: salamandridae). J. Zool. Lond. 214: 533-545.

Verrell P. and T. Halliday, 1985 – Reproductive dynamics of a population of smooth nevt, Triturus vulgaris, in southern England. Herpetologica 41: 386-395.

Via S., R. Gomulkiewitz, G. [NUME_REDACTAT], S. M. Sheiner, C. D. Schlichting, P. H. [NUME_REDACTAT], 1995 – Adaptive phenotypic plasticity: consensus and controversy. Trends in Ecology and Evolution 10 (5): 212- 217.

Wake D. B., 1991 – [NUME_REDACTAT] Populations. Science. 253:860.

Wallis G. P., Arntzen J. W., 1989 – Mitochondrial – DNA variation in the crested newt superspecies; limited cytoplasmic gene fLőw among species. Evolution, 43, 88 – 104.

Warkentin K. M., 1995 – Adaptive plasticity in hatching age: a response to predation risk trade offs. Proc. Natl. Acad. Sci. 92.: 3507-3510.

Warkentin K. M., 2000 – Wasp predation and wasp-induced hatching of red-eyed treefrog eggs. [NUME_REDACTAT] 60: 503-510.

Warkentin K. M., C. R. Currie, S. A. Rehner, 2001 – Egg – killing fungus induces early hatchling of Red eyed Treefrog eggs. Ecology, 82 (10): 2860-2869.

Warkentin K. M., 1998 – The development of behavioral defenses: a mechanistic analysis of vulnerability in red-eyed tree frog hatchlings. [NUME_REDACTAT] 10: 251-262.

Wassersug R., 1992 – On assessing environmental factors affecting survivorship of premetamorphic amphibians. Declines in Canadian amphibian populations: designing a national monitoring strategy 76: 53-59.

Watt P. J. and R. S. Oldham, 1995 – The effect of ammonium nitrate on the feeding and development of larvae of the smooth newt, Triturus vulgaris,L., and on the behavior of its food source, Daphnia. [NUME_REDACTAT], 33: 319-324.

Wells K. D., 1977 – The social behaviour of anuran amphibians. Anim. Behav. 25: 666 – 693.

Whitaker J., Rubin O. D., Munsee J. R., 1977 – Observation on food habits of four species of spadefoot toads, genus Scaphiopus. Herpetologica 33: 468-475

Wilbur H. M., 1976 – Density dependent aspects of metamorphosis in Ambystoma and Rana sylvatica. Ecology 57: 1289-1296.

Wilbur H. M., 1977 – Density dependent aspects of growth and metamorphosis in Bufo americanus Ecology 58: 196-200.

Wilbur H. M., 1987 – Regulations of structure in complex systems: Experimental temporary pond communities. Ecology, 68(5), 1437-1452.

Wilbur H. M., 1997 – Experimental ecology of food webs: complex systems in temporary ponds. Ecology 78(8): 2279-2302.

Zuiderwijk A. and M. Sparreboom, 1986 – Territorial behaviour in crested newt Triturus cristatus and marbled newt T. marmoratus (Amphibia, Urodela). Bijdragen tot de Dierkunde 56(2): 205-213.

www.herp.it

www.gasc.com

=== 06.Concluzii ===

6. [NUME_REDACTAT] noastră, desfășurată de-a lungul a 4 luni (aprilie-iunie 2006), a avut scopul de a investiga și de aduce date asupra unor populații ale genului Triturus din 2 habitate ale județului Arad, cu privire la identificarea speciilor și a comportamentului lor, în special cel atribuit sezonului de reproducere, în funcție de numărul indivizilor capturați, sexul și mărimea acestora, fluctuațiile numerice (ale ponderii) ale indivizilor în populație, în funcție de sex (%), și stabilirea raportului sex ratio, și a raportului de mărime (doar în habiatatul de la Cermei) (%), în funcție de acțiunea unor factori (abiotici sau biotici, antropic).

Au fost studiați 3398 de indivizi ai genului Triturus, 2943 provenind din habitatul din zona Mădrigești și 455 din habitatul din apropierea localității Cermei.

În habitatul din zona Mădrigești au fost capturați la prima ieșire, din 9 aprilie 2006, 156 de exemplare de Triturus vulgaris, 62 exemplare de Triturus cristatus și 64 exemplare aparținând speciei Triturus alpestris. A doua ieșire, din 6 mai 2006, au fost capturați 196 indivizi de Triturus vulgaris, 134 indivizi de Triturus cristatus și 294 de indivizi ai speciei Triturus alpestris. În cea de-a treia ieșire, din 20 mai 2006, s-au identificat 774 exemplare de Triturus vulgaris, 597 exemplare de Triturus cristatus și doar 226 exemplare din specia Triturus alpetris. Ultima ieșire, din 17 iunie 2006, au fost capturați 252 indivizi din specia Triturus vulgaris și 188 din specia Triturus cristatus, prezența speciei Triturus alpestris nefiind semnalată.

Habitatul din apropierea localității Cermei a prezentat 2 specii ale genului Triturus, și anume Triturus dobrogicus și Triturus vulgaris. La prima ieșire, din 9 aprilie 2006, am capturat 39 exemplare de Triturus dobrogicus și 93 de Triturus vulgaris. În a doua ieșire, din 5 mai 2006 am capturat 62 indivizi de Triturus dobrogicus și 177 de Triturus vulgaris, iar în a treia ieșire, din 21 mai 2006, s-au identificat 30 exemplare de Triturus dobrogicus și 54 de Triturus vulgaris. Deplasarea în acest habitat s-a realizat și în 17 iunie 2006, însă nu a fost semnalată prezența tritonilor, în ciuda eforturilor depuse.

Analizând populațiile cercetate din zona Mădrigești au fost observate unele deosebiri, fiind caractere de specie, astfel că Triturus vulgaris a fost plasat, în general, pe malurile însorite ale bălții, ponderea masculilor fiind mai mare decât a femelelor în perioada prereproductivă (aprilie-mai). Ponderea femelelor a crescut, însă, în perioada de reproducere și de depunere a pontei (a doua parte a lunii mai). S-au capturat de-a lungul studiului un număr mic de juvenili (5 exmplare), datorat, în opinia noastră, unor cauze naturale ce au acționat la nivel local, reprezentate de secările repetate din anii anteriori, și acest lucru a dus probabil la mortalitatea multor indivizi în stadiu de ou sau larvă.

Triturus cristatus a fost răspândit în baltă relativ uniform, în zonele cu apă mai multă și vegetație, unde începând cu luna mai depune ponta, semnalându-se prezența pontei și în luna iunie, reproducerea fiind asincronă. Ponderea femelelor a fost mai mare de-a lungul studiului, cu excepția primei părți a lunii mai când masculii au fost mai mulți. Și la această specie, indivizii au prezentat o pondere ascendentă, culminând cu numărul maxim în sezonul de reproducere. Au fost capturați și în acest caz un număr mic de juvenili (13), fiind consecințe ale acelorași cauze menționate anterior.

Triturus alpestris a prezentat o răspândire în principal în zonele mai adânci ale bălții, relativ reci, umbrite de sub pădure, cu vegetație bogată. În schimb, în perioada de depunere a pontei (începutul lunii mai) a fost răspândit preferențial în zonele cele mai adânci, fără vegetație. Indivizi puțini au intrat în apă în aprilie, ponderea lor a crescut, însă, ulterior în sezonul de reproducere, iar apoi s-au pregătit de ieșire din apă, spre sfârșitul lunii mai tegumentul lor fiind rugos. Din acestea am concluzionat o formă de reproducere sincronă la această specie. În iunie, aceștia nu au mai fost prezenți în habitatul cercetat.

Habitatul din apropierea localității Cermei a relevat, de asemenea, unele deosebiri între speciile prezente. Astfel că, Triturus dobrogicus intră mai întâi pe mal, sub tufele de pipirig, iar apoi în sezonul de reproducere a fost găsit spre centrul bălții, în zonele mai adânci. Pe tot parcursul cercetării, ponderea femelelor a fost cea dominantă, indivizii populației intrând în baltă in număr mai scăzut, pentru ca spre spre prima parte a lunii mai în perioada de reproducere să crească, și din nou să scadă odată cu creșterea temperaturii și secarea bălții. Ieșirea din iunie a relevat absența totală a populației de tritoni cu creastă dobrogeni, în pofida eforturilor depuse de întreaga echipă.

În comparație cu habitatul de la Mădrigești, în balta din apropierea localității Cermei au fost capturați mai mulți indivizi juvenili, respectiv 32 exemplare din specia Triturus dobrogicus și 60 exemplare de Triturus vulgaris. Aceasta am considerat-o ca fiind rezultatul a unor acțiuni mai puțin severe a naturii în această regiune în anii anteriori, datorită deversărilor din râul Teuz, aflat în apropierea habitatului, care a contrabalansat eventualele desecări ale bălții și datorită prezenței preciptațiilor. Toate acestea au avut influențe pozitive asupra populațiilor de tritoni, și a favorizat natalitatea.

Triturus vulgaris intră întâi pe mal, sub tufele de pipirig datorită atmosferei reci, cu o pondere a indivizilor mai scăzut. Sezonul de reproducere (începutul lunii mai) caracterizează o pondere maximă de indivizi, podere ce are să scadă, însă, spre finalul lunii mai datorită temperaturilor crescute, secării bălții. Pe tot parcursul studiului ponderea cea mai ridicată aparține femelelor. A fost evidențiată o absență totală, în ieșirea din luna iunie, și a populației de tritoni cu creastă.

Per ansamblu, observăm faptul că sezonul de reproducere diferă, în funcție de altitudine, în habitatul din zona Mădrigești având loc în a doua parte a lunii mai, fiind o zonă de munte, pe când în habitatul din apropierea localității Cermei, localizat în zona de câmpie, sezonul de reproducere are loc mai repede în prima parte a lunii mai. Sezonul de reproducere variază și în funcție de specie, cele tolerante de condiții relativ mai reci depunând ponta mai repede, iar cele termofile fie se reproduc odată sau de două ori pe sezon, în concordanță cu condițiile și calitatea habitatului.

În cazul multor Urodele care se reproduc în apă s-a observat prezența masculilor la locurile de reproducere înaintea femelelor (Taricha torosa, T. granulosa, Notophtalmus viridescens, Ambystoma talpoideum, Ambystoma tigrinum, Ambystoma jeffersonianum) (Halliday 1998, Gill 1978, Semlitsch 1983, Semlitsch et al. 1993, Douglas 1979, Scott 1993). În alte cazuri femelele și masculii intră simultan în apă (Triturus vulgaris, T. cristatus) (Verrell and Halliday 1985, Halliday 1998). Durata perioadei de reproducere diferă foarte mult atât între specii cât și între diferitele populații aparținînd aceleiași specii.

În ceea ce privește fluctuațiile de pondere în baltă a indivizilor, considerăm ca fiind cauze primare care determină schimbări condițiile termice, desecările și predația. Acești factori au efect pe termen lung dacă acționează perioade îndelungate, și mai ales dacă nu apar factori care să le contrabalanseze (precipitații, aprovizionări cu apă din alte surse, vegetație bogată etc.).

Analiza ovarelor acestor femele arată că femelele care depun în băltoace temporare nu depun întreaga „garnitură” de pontă (Cogălniceanu 1999). Supraviețuirea tritonilor adulți de la primul an reproductiv la al doilea este de aproximativ 50%. [NUME_REDACTAT] viridescens rata de supraviețuire a masculilor este de aproximativ 50% iar acea a femelelor este de 42% (Gill 1978), pe când la Triturus vulgaris ratele sunt de 43% pentru masculi și 55% pentru femele (Bell 1977).

Scăderea activității, folosirea refugiilor și plasticitatea fenotipică de asemenea sunt eficiente împotriva prădătorilor (Laurila and Kujasalo 1999, Laurila 1998, Semlitsch and Reyer 1992, [NUME_REDACTAT] 2001). Rata de supraviețuire la masculii și femelele speciilor Triturus dobrogicus este de 59 % (Cogălniceanu and Miaud 2002), Triturus vulgaris de 50 % (Bell 1977), Bombina variegata 78 – 81 % (Gollmann and Gollmann 2000), Bufo bufo 89 – 78 % sau 96 – 93 % (Reading et al. 1991), Bufo calamita 27 % (Stevens et al. 2003) sau 50 – 80 % (Sinsch and Seidel 1995), sau Rana temporaria de 36 % (Loman 1984).

Factorii independenți de densitate, în special variabilitatea climatică, sunt foarte importante în determinarea ratei de supraviețuire, în special a stadiilor acvatice premetamorfice (ouă, larve) (Duellmann and Trueb 1986). Băltoacele temporare, ale căror rol în menținerea biodiversității la nivel local și regional este recunoscut și acceptat doar în zilele noastre, sunt extrem de vulnerabile (Semlitsch 2000a). Băltoacele temporare – prin caracterul lor temporar – „forțează” amfibienii să se adapteze riscului de desecare, de asemenea prin perioada pentru care conțin apă (=hydroperiod) pot determina structura comunităților de amfibieni, împreună cu alți factori foarte importanți (competiție, predație, densitate) (Wilbur 1997).

=== 02.Specii ===

2. Descrierea speciilor cercetate

Tritonii aparțin genului Triturus, clasa Amfibia, ordinul Caudata, familia Salamandridae.

[NUME_REDACTAT]- Limnaeus 1758

[NUME_REDACTAT] – Dumeril 1806

Cuprinde specii de amfibieni care prezintă corp alungit, având aspect lacertiliform sau anguiliform. Sunt prezente două perechi de membre, ocazional numai cea anterioară, coada existând și la adult. Coastele sunt prezente, cavitatea timpanică și timpanul lipsesc, fecundația fiind în general internă. Este un ordin cu răspândire aproape în întregime holarctică, în România fiind reprezentat numai printr-o singură familie, [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] – Gray 1825

Reprezentanții acestei familii prezintă în stadiul adult numai plămâni, vertebrele sunt opistocelice, pleoapele fiind mobile. Această familie este reprezentată în herpetofauna României prin două genuri: [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] – Rafinesque 1815

Cuprinde specii acvatice primăvara, în perioada de reproducere, ulterior majoritatea fiind terestre. Prezintă coada comprimată lateral, tegumentul fiind neted sau rugos. Masculii unor specii ale genului posedă în perioada de pontă creste tegumentare dorsale. Limba este discoidală, ovalară sau ovală, dinții vomerieni fiind dispuși în două serii longitudinale, paralele, convergente anterior în formă de V întors. [NUME_REDACTAT] este holarctic, cuprinzând 10 specii, dintre care 7 sunt exclusiv europene. [NUME_REDACTAT] sunt prezente 5 specii ale genului: Triturus alpestris, Triturus montandonii, Triturus cristatus, Triturus dobrogicus și Triturus vulgaris. . [NUME_REDACTAT] cristatus și Triturus dobrogicus și între Triturus montandonii și Triturus vulgaris au fost semnalați hibrizi naturali (Cogălniceanu et al 2000).

În cele ce urmează vom prezenta speciile [NUME_REDACTAT] cercetate în studiul nostru.

2.1. Triturus vulgaris – Linnaeus 1758

Salamâzdra mică

Tritonul mic este răspândit la nivelul unui areal foarte întins, începând de la vest, din centrul Franței, depășind spre est [NUME_REDACTAT], pătrunzând mult în Asia, ocupă și [NUME_REDACTAT] și nordul [NUME_REDACTAT] (Fig.2.1.1). Este răspândit pe întreaga suprafață a [NUME_REDACTAT], ajungând chiar la țărmul [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] este răspândit pe întreg teritoriul țării, o caracteristică importantă fiind faptul că în zonă apare izolat, în numeroase insule din [NUME_REDACTAT], unele chiar foarte mici ca dimensiune (Terhivuo 1981). În sudul Europei salamâzdra mică ajunge până în părțile centrale ale peninsulei Apeninice, în întreaga Peninsulă balcanică.

Este o specie politipică, în România fiind prezente două subspecii: Triturus vulgaris vulgaris și Triturus vulgaris ampelensis, endemică în [NUME_REDACTAT]. Triturus vulgaris aparține, la fel ca și Triturus cristatus, valului postglacial silvic, răspândindu-se pe teritoriul țării o dată cu pădurile de foioase (Stugren 1957). Unele populații ale acestei specii au supraviețuit glaciațiunilor, ca rezistenți glaciari în [NUME_REDACTAT], formând subspecia Triturus vulgaris ampelensis (Cogălniceanu & Venczel 1992). Tritonul mic în România, în funcție de altitudine, apare împreună cu toate celelalte specii de tritoni.

Triturus vulgaris are dimensiuni până la 10 cm, fiind cea mai mică specie de tritoni (Cogălniceanu et al 2000). Coloritul dorsal este galben brun, brun cenușiu, brun măsliniu sau brun închis cu pete negre rotunde. Această colorație se continuă și pe flancuri. Ventral coloritul este galben palid, cu pete rotunde negre, mai mult sau mai puțin exprimate, în zona mediană abdomenului fiind prezentă o dungă roșu-portocalie. Frecvent la femele se păstrează desenul juvenil, compus din două dungi dorso-laterale întunecate.

Fig.2.1.1 Arealul speciei Triturus vulgaris

Corpul este zvelt, mai înalt decât lat, tegumentul fiind neted. Coada este în general puțin mai lungă decât restul corpului, cu muchie superioară și inferioară, terminată ascuțit, în general fără filament.

Dimorfismul sexual este foarte pronunțat, masculii și femelele posedând numeroase caractere de diferențiere, începând cu mărimea, masculii fiind mai mari decât femelele. În perioada de reproducere masculul posedă o creastă tegumentară dorsală foarte înaltă (până la 7-8 mm) (Fig.2.1.2), ușor translucidă, vălurită, neîntreruptă din regiunea ochiului până la vârful cozii, degetele picioarelor posterioare fiind lobate. În perioada de pontă cloaca masculului este mult mărită și colorată închis. Femelele sunt mai deschis colorate, petele lor fiind mai reduse. Zona supracaudală a masculilor este brun închisă, cea mediană brun mai deschisă, iar cea infracaudală dungată longitudinal cu albastru punctat cu roșu și brun, de asemenea pe cap prezintă 7 dungi negre.

Triturus vulgaris este o specie euritopă, fiind răspândită din zonele de câmpie până la munte, la 1500 m altitudine (Cogălniceanu et al 2000). Populează atât lacurile de dimensiuni mari, bălțile și canalele din câmpie, băltoacele și șanțurile din interiorul pădurilor, cât și bălțile temporare din zonele montane, fiind o specie foarte puțin pretențioasă față de calitatea apei. În general, populează bălțile mici, sub 25 m² (Halley et al 1996). Este o specie care iese repede din hibernare, încă din februarie. Reproducându-se în variate habitate acvatice, ieșirea din hibernare este dependentă de temperatura biotopurilor unde hibernează (Kowalewski 1974). În perioada acvatică este preponderent nectonic (Dolmen&Kovksvik 1983). Părăsesc apa în mai sau iunie, trăind în zone umede, ducând o viață nocturnă.

Fig.2.1.2 Exemplare de Triturus vulgaris

(stânga: mascul, dreapta sus: femelă,

dreapta jos: larvă)

Larvele ajung la 4 cm la metamorfoză, prezentând o creastă dorsală înaltă, care începe de la branhii. Metamorfoza are loc la 60-90 zile după depunerea pontei (Berger &Michalowski 1963). Larva prezintă caractere cromatice diferite față de adulți, coloritul ventral fiind alb argintiu, dorsal fiind maro deschis sau gălbui, cu puncte mai închise și coada se termină ascuțit, fără filament.

Spectrul trofic este caracteristic de prădător, totuși diferă în perioada de reproducere acvatică și perioada terestră. Urodelele fiind carnivore, atât ca adult cât și ca larvă, consumă prăzi acvatice: larve de Diptere acvatice, Anelide, Crustacee (Dolmen & Koksvik 1983), și prăzi terestre: Anelide, Gastropode, fiind important faptul că tritonii acționează ca prădători atât în ecosisteme terestre cât și în cele acvatice.

Tritonul mic are o largă răspândire și fiind nepretențioas nu este periclitat în România (Cogălniceanu et al 2000).

2.2. Triturus cristatus – Laurentus 1768

Salamâzdră cu creastă

[NUME_REDACTAT], Triturus cristatus a pătruns după încheierea ultimei perioade glaciare (Würm), o dată cu înaintarea spre nord a pădurilor de foioase, aparținând valului postglacial silvic (Stugren 1957). Este considerat un element euro-est-asiatic. [NUME_REDACTAT] cristatus este răspândită la nivelul unui areal mare (Fig.2.2.1), care ocupă cea mai mare parte a Europei centrale și nordice, în vest ajungând până în centul Franței, iar în est depășește [NUME_REDACTAT], extinzându-se în părțile asiatice ale Rusiei. Urcă mult în nord, fiind prezent până în nordul Scoției și centrul [NUME_REDACTAT], fiind identificat și în centrul Finlandei și în unele insule din [NUME_REDACTAT] (Terhivuo 1993). În sud tritonul cu creastă este răspândit până în România, limitându-se la [NUME_REDACTAT] și Carpați.

Fig.2.2.1 Arealul superspeciei Triturus cristatus

(include speciile T.cristatus, T.dobrogicus, T.carnifex, T.karelinii)

Triturus cristatus, este o specie de tritoni de dimensiuni mari, femela, care este mai mare decât masculul, putând să ajungă până la 16 cm lungime. Tritonul cu creastă este cea mai mare specie de triton din România (Cogălniceanu et al 2000). Capul este relativ lat, corpul fiind robust, masiv, coada fiind comprimată lateral, prevăzută cu o creastă superioară și una inferioară. Lungimea cozii este mai mică sau egală cu lungimea corpului. Triturus cristatus are tegumentul rugos, în special în regiunea dorsală. Masculul posedă în perioada de pontă o creastă dorsală înaltă și dințată, care începe din dreptul ochilor (Fig.2.2.2). Creasta dorsală este complet separată de creasta caudală în regiunea cloacei. În perioada de pontă, cloaca masculului este puternic umflată și colorată în negru. Femela nu prezintă creastă dorsală, ci un șanț medio-dorsal, crestele caudale fiind slab dezvoltate.

Tritonul cu creastă prezintă membre lungi, groase și puternice, degetele masculului fiind mai lungi și mai subțiri decât cele ale femelei. Când membrele se întind de-a lungul corpului fiind paralele cu acesta, cele anterioare în direcție caudală și cele posterioare în direcție cranială, la mascul cele posterioare ating articulația tibiotarsală a celor anterioare, iar la femelă în general vârful degetelor acestora. Raportul dintre lungimea membrului anterior X 100 / distanța dintre membre este de 55 – 65 % la masculi și 45 – 54 % la femele, reprezentând indicele lui Wolterstorff, care este unul dintre cele mai importante modalități de determinare a speciei (Fuhn 1969). Exemplarele de Triturus cristatus din România sunt relativ mai masive decât cele din Europa centrală, având capul mai lat și membrele foarte lungi și puternice (Fuhn 1953).

Triturus cristatus prezintă dorsal un colorit care variază de la brun-închis, uneori aproape negru, până la brun roșcat sau brun gălbui. La nivelul acestui fond cromatic se dispun pete închise distribuite neregulat, pe flancuri existând numeroase puncte mărunte, albe sau galbene. Abdomenul este galben sau galben – portocaliu, cu pete negre dispuse neregulat, pigmentul galben fiind majoritar, gușa prezentând pe un fond galben pete sau vermiculații albe sau fumurii. Desenul ventral este un caracter individual, care se modifică puțin în timp. Specia prezintă degetele galbene, inelate cu negru. Latura inferioară a cozii femelei este galbenă sau portocalie, pe flancurile cozii masculului în rut existând o dungă longitudinală alb – sidefie, caracteristică.

Tritonul cu creastă este acvatic în sezonul de reproducere, care are loc în prima jumătate a perioadei active, ulterior fiind terestru. În perioada acvatică, Triturus cristatus populează în general apele stagnante, de dimensiuni mari, cu vegetație bogată, dar și bălțile limnocrene. Se poate reproduce și în bazine betonate, canalele de irigații sau mici băltoace din păduri. În perioada acvatică, Triturus cristatus se comportă mai ales ca un animal bentonic, fiind cantonat de obicei în zona din vecinătatea substratului (Dolmen & Koksvik 1983). Tritonul cu creastă iese din hibernare devreme, intrând în apă pentru reproducere încă de la începutul lunii martie. Maturitatea sexuală este atinsă la ambele sexe la vârsta de 2 ani (Francillon – Vieillot et al 1990). Ponta este depusă în general în luna aprilie, caracteristic fiind faptul că multe dintre ouăle depuse nu se dezvoltă, datorită faptului că sunt afectate de numeroase mutații cromozomiale (Cogălniceanu et al 2000). În iunie – iulie tritonii cu creastă părăsesc apa, trăind în zone umede, în păduri, pe malul bălților, ziua ascunzându-se sub bușteni căzuți, pietre etc, în aceste adăposturi având loc și hibernarea.

Fig.2.2.2 Exemplare de Triturus cristatus

(stânga: mascul, dreapta sus: female, vedere ventrală,

dreapta jos: larvă)

Masculul posedă în perioada de reproducere o creastă dorsală care este înaltă și dințată și începe din dreptul ochilor. Pe parcurs creasta este separată, astfel creasta dorsală este separată de creasta caudală în dreptul regiunii cloacale. În perioada de pontă, la mascul această cloacă se va umfla puternic și va fi colorată în negru. Femela nu prezintă această creastă dorsală, ci doar un șanț medio-dorsal, iar în ceea ce privește crestele caudale acestea sunt slab dezvoltate.

Larva de Triturus cristatus este caracteristică, fiind facil de determinat, ca urmare a faptului că prezintă o creastă dorsală înaltă, care începe din dreptul membrelor toracale, terminându-se cu un filament lung de până la 6 mm. Dezvoltarea larvară este lentă, metamorfoza având loc târziu, în luna august sau septembrie (Halley et al 1996). Membrele larvei, în general și mai ales degetele, sunt extrem de lungi, coloritul acesteia fiind gri, maro, închis sau deschis, pătat cu negru, mai ales în regiunea caudală. Larva măsoară la metamorfoză 5 – 8 cm. Există o puternică corelație negativă între prezența peștilor în habitatele acvatice și prezența tritonilor cu creastă (Swan & Oldham 1993), peștii reprezentând prădători ai larvelor de Triturus cristatus.

Tritonul cu creastă este, asemeni tuturor speciilor de Urodele, carnivor atât în stadiul de larvă, cât și ca adult. Spectrul trofic diferă între perioada acvatică și perioada terestră. În perioada de viață acvatică Triturus cristatus consumă mai ales prăzi acvatice, larve de Diptere acvatice, Anelide, Crustacee (Dolmen & Koksvik 1983), pe lângă care apar și resturi vegetale, probabil consumate întâmplător, cum se consideră că este în general cazul la Amfibieni (Witaker 1977). Datorită dimensiunilor sale, se poate hrăni și cu Vertebrate, fiind înregistrat consumul unor exemplare de Triturus vulgaris (Covaciu – Marcov et al., 2001). În perioada terestră, spectrul trofic se deplasează spre consumul de prăzi terestre, Anelide, Gastropode.

[NUME_REDACTAT] vestică, centrală și în Rusia, Triturus cristatus este prezent atât în zonele de câmpie, cât și la altitudini mai mari (Terentiev 1949). [NUME_REDACTAT], tritonul cu creastă este asociat mai ales cu regiunile deluroase, podișuri și zonele montane, fiind prezent de la 100 m altitudine în sus, putând să ajungă până la 1000 m altitudine (Fuhn 1960). Triturus cristatus este o specie de Amfibieni comună în fauna României, fiind legată de munți și de zonele aflate sub influența climatului montan (Fuhn 1953), fiind prezentă pe aproape întregul teritoriu al țării, cu excepția Dobrogei și a zonelor joase, de câmpie, în special lunca Dunării, unde este prezent Triturus dobrogicus. [NUME_REDACTAT] Carpați cu excepția regiunilor cu altitudini de peste 1000 m, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], al Moldovei. Tritonul cu creastă este răspândit în vestul României, în masivele montane și dealurile din acestă regiune, ajungând până la limita câmpiilor cu altitudini reduse (Cogălniceanu et al 2000), neexistând date suplimentare despre altitudinea la care coboară în zonă.

Triturus cristatus este o specie considerată vulnerabilă în România în ciuda arealului larg pe care îl ocupă (Cogălniceanu et al 2000). Acest lucru se datorează în principal distrugerii habitatelor și în special a biotopilor folosiți pentru reproducere, fiind o specie pretențioasă.

2.3. Triturus dobrogicus Kiritzescu 1903

Triturus dobrogicus a fost multă vreme considerat ca fiind numai o subspecie de Triturus cristatus (Triturus cristatus dobrogicus). A fost descris pentru prima dată în Dobrogea, în [NUME_REDACTAT], de către herpetologul român Kiritzescu, în anul 1903. Acesta considera că reprezintă o varietate a lui Triturus cristatus. Ulterior populațiile din [NUME_REDACTAT] au fost considerate ca constituind o subspecie aparte, Triturus cristatus danubialis. Constatându-se faptul că Triturus cristatus danubialis este identic cu Triturus cristatus dobrogicus, datorită priorității primului nume, toate populațiile de triton cu creastă din zonele [NUME_REDACTAT], prezentând caractere morfologice, osteologice și cromatice comune, se numesc Triturus dobrogicus, Triturus cristatus danubialis intrând în sinonimie (Stugren & Popovici 1960).

Triturus dobrogicus este o specie cu un areal limitat, central european, fiind endemică în bazinul hidrografic mediu și inferior al Dunării (Litvinchuk & Borkin 2000). Limita vestică a arealului acestei specii este situată în Austria. La est tritonii cu creastă dobrogeni ajung până în [NUME_REDACTAT] și pe țărmul [NUME_REDACTAT] (Cogălniceanu et al 2000). La nord și sud arealul tritonului cu creastă dobrogean este delimitat de lanțuri montane (Carpați, Balcani).

Fig.2.3.1 Răspândirea speciei Triturus dobrogicus Kir. 1903 în România

(după datele lui Arntzen et al 1997, Cogălniceanu et al 2000,

Covaciu-Marcov et al 2003 a, 2004, 2005 a, b)

Până nu de mult această specie era considerată numai o subspecie de Triturus cristatus (Triturus cristatus dobrogicus). A fost descrisă pentru prima dată ca o varietate a lui Triturus cristatus, în Dobrogea, în [NUME_REDACTAT], de către Kiritzescu (Fig.2.3.1). Ulterior populațiile din [NUME_REDACTAT] au fost descrise ca o subspecie aparte, Triturus cristatus danubialis. Constatându-se faptul că Triturus cristatus danubialis era identic cu Triturus cristatus dobrogicus, datorită priorității primului nume, toate populațiile de triton cu creastă din zonele [NUME_REDACTAT], prezentând caractere morfologice, osteologice și cromatice comune, au fost numite Triturus dobrogicus, Triturus cristatus danubialis intrând în sinonimie (Stugren & Popovici 1960).

Triturus dobrogicus este o specie de dimensiuni mari, dar spre deosebire de specia înrudită Triturus cristatus, are corpul mult mai zvelt, alungit. Posedă un număr mai mare de vertebre (17 – 18, față de 16 la Triturus cristatus). Capul și botul acestei specii este alungit, botul terminându-se ascuțit.

Pielea tritonilor cu creastă dobrogeni este foarte slab rugoasă, la multe exemplare fiind chiar netedă. Triturus dobrogicus are membre subțiri și relativ scurte, cel puțin în comparație cu specia înrudită. Îndreptând membrele toracale în direcție caudală și pe cele pelviene în sens cranial, acestea nu se ating nici o dată, nici măcar vârful degetelor, între ele rămânând în general un spațiu evident. Acest caracter, extrem de important în determinarea speciei, se datorează pe de o parte numărului mai mare de vertebre, pe de altă parte lungimii mai reduse a membrelor.

În privința hainei nupțiale, se aseamănă cu Triturus cristatus, creasta masculului având aceeași formă și întindere. În perioada de pontă masculul posedă o creastă dorsală înaltă și dințată. Aceasta începe din dreptul ochilor, fiind complet separată de creasta caudală în regiunea cloacei, apoi continuându-se cu creasta caudală. De asemenea, cloaca masculului în perioada de pontă este umflată și colorată negru. Femela nu prezintă creastă dorsală, ci un șanț medio-dorsal, crestele caudale fiind slab dezvoltate.

Fig.2.3.2 Exemplare de Triturus dobrogicus Kir. 1903

(Stânga: femelă și mascul; Dreapta: coloritul ventral la un mascul) (www.herp.it)

Coloritul dorsal al tritonilor cu creastă dobrogeni este reprezentat de un fond cromatic variabil, de obicei brun gălbui sau brun roșcat, mai închis sau mai deschis (Fig.2.3.2). La nivelul acestui fosnd cromatic se observă pete mai închise (negre), rotunde (Cogălniceanu et al 2000). Coloritul ventral este foarte caracteristic acestei specii, Triturus dobrogicus fiind ușor de diferențiat de precedenta pe baza lui. Este reprezentat de un fond portocaliu, variabil de la gălbui intens la roșcat, pe care se află pete negre confluate larg. De obicei petele negre sunt unite pe linia mediană, sub forma unei dungi mai mult sau mai puțin conturate, sau al unei succesiuni de linii transversale negre, groase (Fuhn 1960). Desenul de pe gușă este la rândul său extrem de caracteristic, fondul cromatic fiind întotdeauna negru, la nivelul său apărând pete alb – argintii, extrem de contrastante (Fuhn 1953). La nivelul gușii nu prezintă nici o dată pigment galben, așa cum se întâmplă la specia Triturus cristatus.

Triturus dobrogicus este o specie predominant acvatică (Cogălniceanu et al 2000), care intră la reproducere devreme, încă la finele lunii februarie. Tritonii cu creastă dobrogeni se reproduc în bălțile și mlaștinile de dimensiuni mari, situate în zona de câmpie. Aceste habitate prezintă multă vegeteție, în general fiind stătătoare, uneori slab curgătoare. Totuși, titonii cu creastă dobrogeni pot fi găsiți excepțional și în mici băltoace, temporare. În iunie sau iulie această specie părăsește apa, ulterior trăind în zonele umede din vecinătatea acesteia, în zone cu stuf, etc. Larva este extrem de asemănătoare cu cea a speciei Triturus cristatus (Cogălniceanu et al 2000), indicând marea apropiere a celor două specii.

Triturus dobrogicus trăiește exclusiv în regiunile de câmpie din bazinul hidrografic mediu și inferior al Dunării. Specia este răspândită la altitudini de cel mult 100 – 200 de m. În mod excepțional, în Austria, la limita vestică a arealului, a fost totuși semnalat până la 300 – 400 m (Cabela et al 2001).

[NUME_REDACTAT] Triturus dobrogicus este cantonat aproape exclusiv în regiunile sudice, în special în Dobrogea și în lunca și [NUME_REDACTAT]. În aceste zone sunt situate cele mai multe localități din țară unde este citată această specie. De asemena este prezent în zona Galați, și în lungul Dunării. În zonele de vest ale României, tritonii cu creastă dobregeni sunt foarte slab reprezentați, fiind semnalați, în punctul cel mai nordic, în zona Timișoara, și în regiunea de ieșire din țară a [NUME_REDACTAT]. Recent specia a fost identificat în regiunile de câmpie din vestul României (Covaciu – Marcov et al 2003 a, 2004, 2005 a, b), ajungând până în depresiunea Maramureșului (Iftime 2005).

Triturus dobrogicus hibridează cu Triturus cristatus în zonele în care arealele celor două specii vin în contact (Wallis & Arntzen 1989). Populații hibride au fost semanalate și în regiunea de nord – vest a României (Covaciu – Marcov et al 2000 a, 2002 f, 2004). Hibrizii prezintă caractere intermediare între cele două specii parentale, fiind localizați în zonele de contact dintre dealuri și câmpie.

Hibrizii dintre Triturus cristatus și Triturus dobrogicus au caractere intermediare între cele două specii (Fuhn 1960, Cogălniceanu et al 2000). Aceast lucru este valabil doar la nivelul populației în ansamblu, indivizii fiind în general apropiați mai mult de una dintre speciile de origine, numai o parte dintre aceștea putând fi considerați intermediari. O caracteristică a zonei de hibridare la trionii cu creastă este lățimea relativ mare a acesteia. Această situație este oarecum necaracteristică, zonele de hibridare fiind considerate ca regiuni înguste (Barton & Hewit 1985), aceasta fiind, spre exemplu, situația în cazul zonei de hibridare dintre cele două specii europene ale genului Bombina (Szymura 1993), unde tranziția între caracterelor celor două specii are loc pe numai câțiva km. Deși după datele morfologige zona ocupată de populațiile hibride este relativ lată, după parametri genetici aceasta este mult mai îngustă (Wallis & Arntzen 1989).

Cea mai sigură modalitate de diferențiere morfologică a celor două specii de tritoni cu creastă și a formelor hibride dintre acestea, este reprezentată de calcularea indicelui lui Wolterstorff. Acest indice definește raportul dintre lungimea membrului anterior și distanța dintre membre (Fuhn 1960). Valorile indicelui lui Wolterstorff sunt, la Triturus cristatus, la masculi cuprinse între 55 – 70 % iar la femele între 45 – 60 %, media fiind de 41 %. [NUME_REDACTAT] dobrogicus la masculi valoarea indicelui lui Wolterstorff este situată între 40 – 55 %, iar la femele între 35 – 45 %, media fiind de 41 %. La exemplarele hibride, aceste valori sunt intermediare. Pentru a putea determina pe teren cele două specii și hibrizii dintre aceștea, se îndreaptă membrul toracal caudal și cel pelvian cranial; în cazul în care membrele se ating, este vorba despre specia Triturus cristatus, în cazul când între ele rămâne un spațiu liber este Triturus dobrogicus.

Triturus dobrogicus este o specie periclitată, fiind necesară ocrotirea ei (Cogălniceanu et al 2000). Acest fapt este o consecință a arealului redus pe care îl ocupă specia, a faptului că tritonii cu creastă dobrogeni populează regiunile de câmpie, puternic antropizate. În aceste condiții tritonii cu creastă dobrogeni găsesc cu mare dificultate habitate potrivite pentru reproducere. În general speciile herpetofaunei din regiunile de câmpie sunt mai puternic afectate în urma activităților antropice (Fuhn 1964).

2.4. Triturus alpestris Laurentus, 1768

Sălămâzdră de munte

Această specie de triton este politipică, având o răspândire vest-paleartică, ocupând zonele înalte din Europa. Este prezentă în Alpii din sudul Franței, nordul Italiei, Elveția, Spania, Germania, Austria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia; formează o serie de rase geografice: T. a. apuanus (Bonaparte), T.a. reiseri (Werner), etc.(Fig.2.4.1) La noi în țară se găsește numai rasa nominată Triturus alpestris alpestris (Foto 2.3.1).

Făcând referire la dimensiunile și la coloritul acestei specii putem spune că: masculul are până la 80 mm lungime iar femela are până la 110 mm lungime. Corpul este îndesat, capul relativ lat, coada egală sau mai scurtă decât 1/2 din lungimea totală (bot-vârful cozii), comprimată lateral cu muchie superioară și inferioară. Tegumentul este neted sau fin grăunțos; în haină terestră este mai grăunțos. În haină nupțială, masculul are o creastă scundă, dreaptă, care se continuă fără întrerupere cu creasta caudală; ea este colorată în galben-deschis, vărgată vertical cu negru (Fig.2.4.2).

Spatele negricios, negru-brun, cenușiu, albăstrui cu marmorație închisă (mai ales la femelă). La masculul îmbrăcat în haină nupțială, pe laturile capului și ale corpului se observă niște pete negre pe fond alb-argintiu, iar pe flancuri, o dungă intensă albastră. Cloaca are pete negre, iar la mascul este mai umflată. În haină terestră, coloritul spatelui este mult mai închis, aproape negru.

Fig.2.4.1 Arealul speciei Triturus alpestris

Foto 2.4.2 Exemplar de Triturus alpestris Laurentus 1768

Abdomenul și gușa sunt de un roșu portocaliu uniform, fără pete. Uneori, gușa este pătată cu pete de culoare închisă. Femela nu are creastă dorso-caudală, numai în perioada de reproducere posedă o creastă tegumentară joasă și dreaptă (2 mm), care se continuă fără întrerupere cu creasta caudală superioară , iar petele negre de pe flancuri nu sunt pe fond alb-argintiu; dunga laterală albastră de pe flancuri lipsește. Picioarele posterioare sunt ceva mai lungi sau egale cu cele anterioare.

Dacă ne oprim asupra ecologiei acestei specii putem spune că sălămâzdra de munte trăiește la o altitudine de 700-2200 m (Fuhn 1960). Totuși în partea de vest a României a fost întâlnit la altitudini mai reduse, fiind răspândit până la 300 m altitudine (Covaciu – Marcov 2001). În mod excepțional coboară până la 200 m la Derna în nordul județului Bihor (Covaciu – Marcov et al 2003). Aceasta este în prezent altitudinea minimă până la care specia a fost întâlnită în România, anterior fiind citată la Baia – Mare la 210 m (Micluță 1970). Preferă bălțile cu apă curgătoare sau alimentate de izvor. Iernarea are loc pe uscat, în găuri. În perioada de viată terestră, activitatea se desfășoară noaptea. Aceste animale intră în apă în aprilie, iar reproducerea are loc în mai sau iunie (după altitudine). Apoi trec pe uscat. În cursul jocurilor nupțiale, spatele masculului nu se încovoaie. Unele populații își petrec toată viața în apă, cum este cea din crovul de pe [NUME_REDACTAT] Mari, de la 2000 m altitudine.

Larva se caracterizează prin branhii externe, coada terminală într-un unghi relativ obtuz; posedă o creastă dorsală scundă, care începe în dreptul membrelor anterioare, continuându-se pe ambele muchii ale cozii. Coloritul este cenușiu- negricios, cu pete rotunde pe laturile corpului și cozii. Larvele au înainte de transformare circa 50 mm. La larvele mari dezvoltate, coada este mai mare decât lungimea corpului de la bot la coadă.

Răspândirea sălămâzdrei de munte este legată de cutările alpine ale Europei (Pirinei, Alpi, Apenini, Carpați, Tatra, etc.). [NUME_REDACTAT], Danemarca și Ungaria trăiește și în zona de câmpie, în Olanda ajungând până la nivelul mării (Miaud & Merilă 2001). La noi în țară se găsește pe ambii versanți ai [NUME_REDACTAT] și în [NUME_REDACTAT] (fig 1).

[NUME_REDACTAT] 1

1. Delimitarea geografică a județului [NUME_REDACTAT] 2

2. Materiale și Metode 9

3. Descrierea generală a speciilor identificate 10

3.1. [NUME_REDACTAT] Linnaeus 1758 10

3.2. [NUME_REDACTAT] Blainville 1816 20

4. Rezultate și discuții 25

4.1. Speciile de amfibieni identificate 27

4.2. Speciile de reptile identificate 44

Concluzii 53

Mulțumiri 55

Bibliografie 56

=== 02.RezultateBiblio ===

4. Rezultate și discuții

La nivelul rezervației naturale a cursului inferior al râului Tur am întâlnit 23 de specii ale herpetofaunei. Alături de acestea, în zonă sunt prezente 3 categorii de hibrizi între anumite specii de amfibieni.

În zona studiată am întâlnit 14 specii de Amfibieni: Salamandra salamandra, Triturus vulgaris, Triturus cristatus, Triturus dobrogicus, Bombina bombina, Bombina variegata, Pelobates fuscus, Hyla arborea, Bufo bufo, Bufo viridis, Rana ridibunda, Rana lessonae, Rana dalmatina, Rana arvalis și 9 de reptile: Emys orbicularis, Lacerta agilis, Lacerta viridis, Zootoca vivipara, Anguis fragilis, Natrix natrix, Coronella austriaca, Elaphe longissima și Vipera berus. În regiune sunt prezenți hibrizi între Triturus cristatus și Triturus dobrogicus între Bombina bombina și Bombina variegata, precum și între Rana ridibunda, și Rana lessonae, formă considerată în trecut drept specie validă, numită Rana kl. esculenta.

figura nr.3 Harta detaliată a regiunii cercetate

(imagine satelitară cu scară UTM de 10×10 km, respectiv 1x1km)

Herpetofauna rezervației Turului inferior se individualizează prin relictele glaciale prezente în mlaștinile forestiere de la câmpie (Rana arvalis, Zootoca vivipara și Vipera berus). În zonă există populații de Salamandra salamandra și Bombina variegata prezente la 140 de m altitudine. În rezervație sunt prezente toate cele trei forme ale complexului broaștelor verzi din România. Cele mai importante regiuni ale rezervație din punct de vedere herpetofaunistic sunt zonele împădurite. Acestea adăpostesc cele mai multe specii și cele mai mari populații ale speciilor ocrotite. Rezultatele noastre subliniază necesitatea includerii pădurilor de la Livada în rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur.

Tabel nr.1 Speciile de amfibieni și reptile identificate în regiunea cercetată,

efectivele estimate, încadrarea Natura 2000

[NUME_REDACTAT] 2000:

A – reprezentativitate excelentă

B – reprezentativitate bună

C – reprezentativitate semnificativă

D – prezență nesemnificativă

Cele mai mari populații ale herpetofaunei din regiunea studiată le au speciile comune în România, legate de zonele de câmpie (Bombina bombina, Rana ridibunda și Lacerta agilis). Acestea sunt prezente pe întregul teritoriu al zonei cercetate. Cele mai reduse efective le înregistrează speciile legate de zonele de deal și de munte, precum și cele atașate de păduri, care în regiune găsesc puține habitate favorabile. Speciile legate de zonele mai înalte se află în regiune la limita altitudinală inferioară. Astfel, Salamandra salamandra, Bombina variegata și Lacerta viridis sunt reprezentate printr-un număr redus de indivizi. Dar populațiile acestora din zona studiată sunt în legătură cu populațiile din munții Oașului, unde respectivele specii sunt bine reprezentate (Covaciu-Marcov et al 2004). Speciile legate de zone împădurite, Anguis fragilis, Elaphe longissima sunt reprezentate de puțini indivizi, datorită suprafeței reduse ocupate de păduri și a faptului că în prezent pădurile sunt reprezentate de insule izolate între ele de dimensiuni reduse. Singura pădure mai mare, aflată în legătură cu masivele forestiere ale [NUME_REDACTAT], este pădurea de la Livada, care în prezent nu este inclusă în rezervație.

Herpetofauna regiunii studiate nu este răspândită uniform la nivelul acesteia Majoritatea speciilor sunt cantonate la nivelul celor cinci insule de pădure care supraviețuiesc pe teritoriul rezervației, precum și la nivelul celor trei zone împădurite din vecinătatea acesteia. Astfel, Hyla arborea, Rana arvalis, Rana lessonae, Anguis fragilis, Cornella austriaca, Elaphe longissima și Vipera berus au fost identificate aproape exclusiv în suprafețele împădurite. Acestea sunt în prezent izolate între ele, înconjurate de terenuri agricole, trebuind să beneficieze de o protecție deosebită. Restul teritoriului studiat, reprezentat de terenuri agricole sau pășuni, nu are aceiași importanță pentru herpetofaună adăpostind un număr redus de specii ubicviste (Rana ridibunda, Lacerta agilis). În consecință, pe lângă protecția deosebită care trebuie acordată pădurilor din rezervație, se impune includerea în teritoriul acesteia cel puțin a pădurilor de la Livada. Acestea adăpostesc o herpetofaună extrem de bogată, având o suprafață mare, fiind în legătură cu zonele împădurite ale [NUME_REDACTAT].

Impactul antropic asupra herpetofaunei rezervației Turului inferior și a zonelor învecinate nu pare a fi foarte puternic în prezent. Totuși aspectul actual al regiunii este rezultatul unor puternice și radicale acțiuni antropice manifestate prin defrișări și îndiguiri. Cele mai negative acțiuni antropice asupra herpetofaunei sunt reprezentate de defrișări, care au loc sporadică în zona Livada. Un efect negativ asupra reptilelor îl au acțiunile umane izolate, manifestate în special prin uciderea șerpilor.

În scopul reducerii impactului antropic se impune în primul rând controlul strict al tăierilor din zonele împădurite. Acestea trebuie reduse cât mai mult și limitate doar la copacii bătrâni și bolnavi. Pădurile din zona estică a rezervației (zona Halmeu) sunt foarte mici, dar relativ apropiate între ele, cea ce permite schimburi de faună între aceste. În cazul zonei din estul rezervației, de la [NUME_REDACTAT], există două insule forestire relativ mari și apropiate între ele. S-ar impune includerea în rezervație a pădurii de la Livada, care conține cele numeroase specii specii caracteristice rezervației, reprezentate prin populații mari. Eventual se poate pune problema reunirii acestor trei păduri, care se află la 1-2 km între ele, prin împăduriri. Trebuie ocrotite mlaștinile și canelele din vecinătatea zonelor împădurite, acestea reprezentând habitate de reproducere pentru amfibieni, dar în jurul cărora se sunt prezente și unele specii de reptile precum Zootoca vivipara.

Salamandra salamandra (Linnaeus, 1758)

[NUME_REDACTAT] este o specie foarte rară în rezervația cursului inferior al râului Tur, fiind identificată doar într-o singură regiune extrem de redusă a acesteia. Astfel, Salamandra salamandra populează doar sectoarele extrem nord – estice ale zonei studiate, unde se află singurele zone mai înalte de la nivelul acesteia. Astfel, salamandrele sunt prezente la limita inferioară a Măgurii de la [NUME_REDACTAT], ocupând un sector limitat ca întindere, paralel cu drumul de pământ care unește localitățile Turu – [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].

Raritatea acestei specii în regiunea cercetată este o consecință a cerințelor sale ecologice. Astfel, Salamandra salamandra este o specie care populează de obicei zonele mai înalte, considerându-se că în România este răspândită numai de la 200 de m altitudine în sus (Cogălniceanu et al 2000). Astfel, în regiunea studiată salamandra se află la limita altitudinală inferioară, fiind reprezentată printr-un număr redus de indivizi. Totuși, populațiile de Salamandra salamandra de la nivelul rezervației cursului inferior al râului Tur sunt în legătură cu populațiile din [NUME_REDACTAT], unde această specie este bine reprezentată (Covaciu – Marcov et la 2004).

figura nr.4 Răspândirea speciei Salamandra salamandra în regiunea cercetată

În regiunea cercetată, salamandra este prezentă la altitudini mai joase decât restul arealului din România. Astfel, în regiunea cercetată specia coboară chiar și la 140 de metri altitudine. Aceasta este cea mai redusă altitudine la care specia a fost semnalată in România, anterior limita inferioară fiind de 200 m (Cogălniceanu et la 2000). Totuși, specia specia a fost identificată în regiunea Oașului, tot în județul Satu – Mare, la altitudini de 180 m (Covaciu-Marcov et la 2004).

Pe parcursul studiului nostru am observat doar un număr foarte redus de adulți de salamandre. Dar, larvele de Salamandra salamandra sunt prezente în micile pâraie care drenează versanții care mărginesc la nord rezervația, între localitățile Turu – [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]

Datorită numărului mic de indivizi observați în zona studiată și a suprafeței reduse populate, putem spune că salamandra este o specie vulnerabilă în rezervația Turului inferior. Cel mai mare pericol pentru această specie, este reprezentat de defrișare pădurilor din arealul populat, fapt care ar conduce la extincția speciei din regiune.

Triturus cristatus (Laurenti 1768)

Triton cu creastă

Triturus cristatus este mult mai bine reprezentat decât specia precedentă, dar totuși nu este răspândit uniform la nivelul întregii regiuni investigate. Astfel, tritonul cu creastă a fost întâlnit doar la altitudini mai mari de 150 de m, în zonele mai joase cu relief plan fiind înlocuit de specia de câmpia de câmpie, Triturus dobrogicus. În consecință, Triturus cristatus este răspândit numai în apropierea colinelor care mărginesc la nord și est regiunea cercetată. Răspândirea acestei specii la nivelul rezervației naturale a Turului inferior este în concordanță cu răspândirea generală a speciei în România, unde tritonul cu creastă este legat de zonele mai înalte, deluroase și montane (Fuhn 1953).

figura nr.5 Exemplar de Triturus cristatus din regiunea cercetată

figura nr.6 Răspândirea speciei Triturus cristatus în regiunea cercetată

Tritonii cu creastă sunt prezenți în principal în zone împădurite, sau în imediata vecinătate a cestora. Se reproduc mai ale în habitate acvatice mari, permanente. Majoritatea populațiilor au fost observate în șanțurile și canale artificiale, care brăzdează din abundență regiune cercetată, fiind o consecință a amenajărilor hidrotehnice din trecut. În toate cazurile însă, respectivele canale prezintă din abundență vegetație acvatică.

Triturus cristatus este reprezentat în regiunea cercetată de către un număr relativ mare de indivizi. Acest fapt combinat cu teritoriul relativ mare ocupat și cu larga răspândire în [NUME_REDACTAT] (Covaciu – Marcov et al 2004) indică că această specie nu este direct amenințat în zona investigată

Triturus dobrogicus Kiritzescu 1903

Triton cu creastă dobrogean

Tritonul cu creastă dobrogeană se găsește în bazinul hidrografic al Turului inferior în vecinătatea limitei nordice a arealului (Arntzen et la 1997). Noi l-am găsit doar în regiunile cu o altitudine mică de 120 de metri, in zone care prezintă un relief plan. Tritonii cu creastă dobrogeni populează doar ape permanente, de dimensiuni mari, cu vegetație bogată. Sunt prezenți în principal în mlaștini întinse, dar și în zonele inundabile și canalele din interiorul pădurilor de la câmpie. De asemenea, pot popula în rare ocazii și canalele și șanțurile de pe margine drumurilor sau a căii ferate.

figura nr.7 Exemplar de Triturus donrogicus din regiunea cercetată

Triturus dobrogicus este mult mai slab reprezentat ca număr de indivizi decât specia precedentă. Acest fapt, colaborat cu suprafața relativ redusă pe care o ocupă și cu faptul în zonă este prezent la limita extrem nordică a arealului indică faptul că tritonul cu creastă dobrogean este o specie vulnerabilă în rezervația cursului inferior al râului Tur. În consecință, acest triton ar trebui să beneficieze de măsuri sporite de ocrotire, prin protecția prioritară a habitatelor de reproducere.

figura nr.8 Răspândirea speciei Triturus dobrogicus în regiunea cercetată

Triturus cristatus X Triturus dobrogicus

Triton cu creastă

Hibrizii dintre Trturus cristatus și Triturus dobrogicus sunt relativ puțini ca număr de indivizi, precum și ca teritoriu ocupat. Totuși, în rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur, hibrizii sunt prezenți într-o zonă care se interpune ca o bandă între arealele celor două specii. Zona de hibridare este situată la limita dintre relieful plan și cel denivelat, la altitudini de aproximativ 150 de m. Lățimea zoneie de hibridare este relativ redusă, nedepășind câțiva km. Teritoriul redus ocupat de hibrizi în zona cercetată este o consecință a suprafeței reduse de contat dintre arealele celor două specii parentale.

Populațiile hibride cuprind indivizi cu caractere intermediare, alături de indivizi care prezintă majoritar caractere aparținând uneia sau alteia dintre specii. Habitatele populate sunt diferite, dar în general hibrizii sunt prezenți în șanțuri și canale, iar uneori în mlaștini și zone de băltire întinse. În regiunea cursului inferior al râului Tur, hibrizii dintre cele două specii de tritoni cu creastă sunt vulnerabile, putând fi afectate de toate activitățile antropice care afectează habitatele populate.

Triturus vulgaris (Linnaeus, 1758)

Triton comun

Triturus vulgaris este cea mai comună specie de tritoni din herpetofauna României (Cogălniceanu et la 2000). La fel ca și în cazul României în ansamblu, și în regiunea cercetată Triturus vulgaris este cea mai răspândită specie de tritoni, fiind reprezentată de un număr foarte mare de indivizi. Pe parcursul studiului nostru am găsit populați de Triturus vulgaris atât în zonele de câmpie cât și la limita dealurilor. Practic, tritonul comun este răspândit uniform în toată zona cercetată, indiferent de altitudine.

figura nr.9 Răspândirea hibriziilor dintre speciile Triturus dobrogicus și Triturus cristatus

în regiunea cercetată

În rezervația cursului inferior al râului Tur, Triturus vulgaris se reproduce în toate tipurile de ape stătătoare întâlnite. Astfel, poate fi întâlnit atât în acumulările de apă din interiorul celor 5 păduri din rezervație cât și în afara acestora. Specie nu manifestă preferință față de dimensiunile bazinului acvatic populat, putând fi întâlnită atât în mlaștini permanente de mari dimensiuni, cât și băltoace temporare, inclusiv în cele formate pe drumurile de pământ. Totuși, majoritatea exemplarelor au fost observate în canalele de drenaj dintre terenurile agricole, sau de pe marginea drumurilor.

figura nr.10 Răspândirea speciei Triturus vulgaris în regiunea cercetată

Considerăm că această specie nu este periclitată în regiunea cercetată. Acest fapt este o consecință a numărului mare de indivizi observați, tritonii comuni fiind observați inclusiv în zonele puternic modificate antropic.

Bombina bombina (Linnaeus, 1761)

Izvorașul de baltă cu burta roșie

Bombina bombina este o specie tipică pentru fauna de câmpie din zonele joase ale centrului și estului Europei (Arntzen 1978), în România fiind larg răspândită la câmpie. În consecință, Bombina bombina este o specie comună în regiunile de câmpie din județul Satu – Mare, inclusiv din rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur.

În zona studiată, izvorașul de baltă cu burtă roșie este una din speciile cu cele mai mari populați, fiind găsită pe întreg teritoriul zonei cercetate. Astfel, Bombina bombina populează bazine acvatice permanente și bălți de dimensiuni mari. Populați mari de Bombina bombina au fost observate și în șanțurile de pe marginea drumurilor dar și în bălțile de dimensiuni reduse și chiar în bălți temporare. Ocazional, izvorașul de baltă cu burtă roșie apare în bălțile efemere de pe terenurile agricole, sau chiar în fântâni și adăpătoare.

La noi în țară Bombina bombina este considerată o specie vulnerabilă (Cogălniceanu et la 2000), datorită distrugeri multor habitate prin lucrări de îndiguire și desecare. Totuși, numărul mare de indivizi (de ordinul zecilor de mii) care sunt prezenți în rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur, ne face să afirmăm că, cel puțin în această regiune, izvorașul cu burtă roșie nu este o specie vulnerabilă. În același timp, Bombina bombina posedă o mare plasticitate ecologică, fiind capabilă să folosească inclusiv habitate puternic modificate antropic.

figura nr.11 Răspândirea speciei Bombina bombina în regiunea cercetată

Bombina variegata (Linnaeus, 1758)

Izvorașul de baltă cu burta galbenă

Bombina variegata este o specie reprezentată în regiunea cursului inferior al râului Tur prin mult mai puțini reprezentanți decât congenera sa, Bombina bombina. În același timp, teritoriul ocupat de izvorașii de baltă cu burtă galbenă este în mod evident mai redus decât cel al precedentei specii, fiind limitat la un mic segment din nord – estul regiunii studiate. Astfel, arealul speciei este similar cu cel al salamandrei, fiind reprezentat de limita inferioară a colinelor de la [NUME_REDACTAT].

figura nr.12 Răspândirea speciei Bombina variegata în regiunea cercetată

figura nr.13 Exemplar de Bombina bombina din regiunea cercetată

Populațiile de Bombina variegata din regiunea cercetată coboară până la altitudini de 140 – 130 de metri. Acestea sunt cele mai reduse altitudini din vestul României la care specia a fost semnalată, anterior fiind identificată la 140 de metri la [NUME_REDACTAT], în județul Bihor (Covaciu-Marcov 1999). Caracteristic rezervației naturale a cursului inferior al râului Tur este faptul că Bombina variegata coboară la altitudini foarte reduse, mai reduse chiar și decât la nivelul Dealurilor de vest, unde specia ajunge până la altitudini cuprinse între 150 și 200 de m (Covaciu – Marcov et al 2000, 2002, 2003 b, c 2004, 2005 a, 2006 a). O explicație a acestui fapt poate fi oferită de absența dealurilor limitrofe [NUME_REDACTAT], astfel încât habitatele caracteristice speciei ajung până la limita câmpiei.

În regiunea studiată, Bombina variegata populează in principal pâraiele și torenții de pe versanții măgurii de la [NUME_REDACTAT]. Primăvara se întâlnesc indivizi și în bălțile efemere situate pe câmpurile învecinate Turului, sau chiar în băltoacele dintre diguri, în sectorul Turu – [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], acestea căutând probabil habitate pentru depunerea pontei.

Populațiile de Bombina variegata din regiunea investigată sunt destul de mici, numărul indivizilor fiind de doar de ordinul sutelor, cea ce face ca această specie să fie mai puternic afectată de lucrările efectuate de oameni cum sunt îndiguirile, defrișările sau terasările unor terenuri, dar și de lucrările agricole din zona de câmpie, Bombinele din această zonă coborând până la limita acesteia. Totuși, Bombina variegata este comună la nivelul munților Oașului (Covaciu – Marcov et al 2004), populațiile din regiunea cursului inferior al Turului fiind în legătură cu cele din [NUME_REDACTAT].

Bombina bombina X Bombina variegata

Izvorașul de baltă

În regiunea studiată se află un scurt sector de hibridare dintre Bombina bombina și Bombina variegata. Zona de hibridare este situată în nord – estul rezervației, în regiunea localităților Turu – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Poziționarea zonei de hibridare este o consecință a faptului că în respectivele zone se întâlnește relieful de câmpie cu cel denivelat și în consecință arealele celor două specii ale genului Bombina ajung în contact. Zona de hibridare este situată la altitudini cuprinse între 120 și 150 de metri. Astfel, zona de hibridare este situată la altitudini asemănătoare cu cele din regiunea limitrofă Dealurilor de Vest (Covaciu-Marcov et la 2002, 2006 a)

figura nr.14 Răspândirea hibrizilor de Bombina în regiunea cercetată

Populațiile hibride sunt prezente în habitate intermediare între cele ale speciilor parentale. Astfel, am identificat hibrizi în canele și șanțuri, băltoace temporare de pe pajiști și păduri, dar și în băltoacele efemere de pe terenuri agricole. Ca urmare a faptului că zona de hibridare este redusă ca suprafață, dar și datorită numărului mic de exemplare observate, considerăm că populațiile hibride dintre Bombina bombina și Bombina variegata sunt vulnerabile în rezervația cursului inferior al Turului. Datorită importanței teoretice deosebite, aceste populații ar trebui să beneficieze de o protecție specială.

figura nr.15 Exemplar hibrid de Bombina din regiunea cercetată

Pelobates fuscus (Laurenti 1768)

Broasca săpătoare

Pelobates fuscus este o specie comună în regiunea studiată, fiind răspândită relativ uniform la nivelul acesteia. Astfel, am identificat broaște săpătoare la nivelul întregii zone de câmpie a rezervației naturale a Turului inferior. Totuși, numărul de puncte în care a fost observată și nici numărul de exemplare întâlnite nu a fost foarte ridicat. Acest fapt este o consecință a modului de viață al acestei specii, Pelobates fuscus fiind o broască nocturnă, ca urmare dificil de observat. Broaștele săpătoare se reproduc în luna aprilie în toate tipurile de ape stătătoare, relativ permanente. Datorită numărului mare de canale și șanțuri din regiunea studiată, majoritate populațiilor depun ponta la nivelul acestora.

Pelobates fuscus este comună în regiune cursului inferior al râului Tur, astfel nefiind periclitată. De asemenea, modul de viață nocturn le ferește de obicei de contactul cu oamenii, în același timp putând folosi habitate artificiale, precum terenurile agricole. Totuși, și această specie este supusă unei presiuni antropice directe, concretizată prin mortalitatea rutieră. Astfel, pe parcursul studiului am întâlnit mai multe exemplare ucise de mașini, în special în vecinătatea localității Halmeu.

Bufo bufo (Linnaeus, 1758)

Broasca râioasă brună

Este o specie comună în regiunea cercetată, fiind observată pe întreaga suprafață a acesteia. Totuși, broasca râioasă brună este legată ca răspândire în principal la nivelul celor 5 insule de pădure. Numărul exemplarelor observate în rezervația naturală a Turului inferior este relativ ridicat, în regiune fiind prezente probabil mai multe mii de broaște râioase brune. Pe lângă sectoarele împădurite, broaștele râioase brune pot fi întâlnite în mlaștinile neîmpădurite, dar relativ permanente, cu suprafață mare. Cele mai multe exemplare au fost observate la nivelul pădurii de la Livada, care este și cea mai mare unitate forestieră din cadrul teritoriul investigat, deși în prezent nu este inclusă în rezervație. În pădurile de la Livada, Bufo bufo cade pradă, în mod ocazional, șerpilor de casă, fiind identificată în două rânduri în conținuturile stomacale ale acestora.

Bufo bufo se reproduce mai ales în habitatele acvatice permanente de mari dimensiuni, care sunt relativ numerose în teritoriul studiat. Totuși, uneori pontele pot fi depuse și în canalele de pe marginea drumurilor. Datorită numărului de exemplare observate și a răspândirii relativ uniforme, cel puțin în zonele împădurite, nu considerăm că broasca râioasă brună este amenințată în bazinul hidrografic inferior al râului Tur. Specia este protejată și de modul să de viață nocturn, datorită căruia evită în general contactul cu oamenii. Totuși, uneori, am observat exemplare ucise pe șosele.

figura nr.16 Exemplar de Bufo bufo din regiunea cercetată

Bufo viridis (Laurenti 1768)

Broasca râioasă verde

Bufo viridis este o specie comună în România, fiind larg răspândită și în rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur. Broasca râioasă verde este prezentă pe întregul teritoriu al rezervației, indiferent de altitudine sau de prezența sau absența pădurilor. Populațiile broaștei râioase verzi sunt numeroase, atingând probabil 4000 de indivizi. Bufo viridis este specia de amfibieni cea mai tolerantă față de activitățile umane, putând fi întâlnită relativ frecvent în interiorul localităților. În perioada terestră, broasca râioasă verde populează habitate foarte diferite, fiind prezentă inclusiv în culturi agricole, vii sau pășuni. Reproducerea are loc în aproape orice habitat acvatic care se mențin și pe durata verii, asigurând astfel dezvoltare mormolocilor.

figura nr.17 Răspândirea speciei Bufo viridis în regiunea cercetată

figura nr.18 Exemplar de Bufo viridis din regiunea cercetată

Fiind o specie foarte tolerantă față de activitățile umane, capabilă să folosească habitate alterate antropic, broasca râoasă verde nu este vulnerabilă în regiunea cercetată. În acest sens pledează și răspândirea largă și populațiile numeroase. Totuși, ocazional, unele exemplare cad victimă traficului auto, situație care pare a fi generală în cazul celor trei broaște nocturne: Pelobate fuscus, Bufo bufo și Bufo viridis.

Hyla arborea (Linnaeus, 1758)

[NUME_REDACTAT] arborea este reprezentată în rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur prin populații mari, cu efective probabil ordinul miilor. Totuși, brotăcelul nu este repartizat uniform pe întreaga suprafață a regiunii cercetate. Acest fapt este o consecință a modului de viață arboricol al speciei Hyla arborea. Astfel, am identificat brotăceii aproape exclusiv la nivelul celor cinci insule de pădure de pe teritoriul rezervației, precum și în cele trei zone împădurite din vecinătatea acesteia. Doar excepțional, un număr redus de exemplare pot fi identificate și în afara zonelor împădurite, dar numai dacă acestea se află totuși în vecinătatea unor păduri. În aceste cazuri, brotăceii populează mlaștinile întinse cu vegetație bogată precum cordoanele de vegetație de pe marginile unor canale.

În ciuda numărului mare de exemplare observate, Hyla arborea a fost identificată aproape exclusiv la nivelul suprafețelor împădurite, suprafețe care în prezent sunt izolate între ele, fiind înconjurate de terenuri agricole. Acest fapt ne determină să considerăm că brotăcelul este o specie vulnerabilă în regiunea investigată. Principalul pericol este reprezentat de defrișări, reducerea suprafețelor împădurite putând afecta drastic această specie. Cu siguranță și în prezent nu toate populațiile de Hyla arborea din cele 5 insule de pădure comunică între ele.

Rana ridibunda Pallas 1771

Broasca mare de lac

În rezervația naturală a cursului inferior al râului [NUME_REDACTAT] ridibunda este cea mai bine reprezentată specie din cadrul grupului broaștelor verzi. Această dominanță este exprimată atât prin numărul de indivizi cât și prin teritoriul ocupat. Rana ridibunda este răspândită relativ uniform la nivelul regiunii cercetate, fiind prezentă atât în zonele împădurite cât și în cele neâmpădurite.

figura nr.19 Răspândirea speciei Rana ridibunda în regiunea cercetată

Broasca mare de lac populează practic orice ochi de apă relativ permanent. Astfel, este prezentă atât în ape stătătoare cât și în ape curgătoare, fiind răspândită inclusiv la nivelul cursului Turului, în zonele de la nivelul malurilor, zone care vegetație bogată și curgere lină a apei. Rana ridibunda populează atât mlaștinile forestiere, unde este prezentă alături de celelalte două forme ale complexului broaștelor verzi, cât și în canalele și bălțile de pe câmpuri, unde reprezintă singura formă identificată. Numeroase exemplare de Rana ridibunda sunt prezente în zonele de băltire rămase între digurile Turului. În astfel de habitate, broasca mare de lac este de obicei singura formă din cadrul grupului broaștelor verzi.

Rana ridibunda este o specie larg răspândită în zona studiată, reprezentată prin populații numeroase, cu efective de ordinul zecilor de mii, atingând probabil 30.000. În consecință nu considerăm că această specie este vulnerabilă.

figura nr.20 Exemplar de Rana ridibunda din regiunea cercetată

Rana lessonae (Camerano 1878)

Broasca mică de lac

Rana lessonae a fost acceptată ca specie foarte recent, abia după anii 1970 (Berger 1966, 1971, 1973, Uzzell & Berger 1975, Tunner 1970, Tunner 1973). Anterior a fost considerată doar o subspecie de Rana esculenta.

În rezervația cursului inferior al râului [NUME_REDACTAT] lessonae este o specie mult mai rară decât precedenta, fiind identificată exclusiv în zonele împădurite sau în imediata vecinătate a acestora. De asemenea, numărul exemplarelor observate este mai redus, pe teritoriul rezervației nefiind prezente probabil mai mult 1000 de indivizi. Rana lessonae populează zone umede, fiind prezentă în mlaștinile mari din interiorul pădurilor, sau în șanțurile și canalele de la liziera acestora, unde pot fi observate numeroase exemplare în perioada de reproduce. Habitatele sunt asemănătoare celor folosite de Rana arvalis și sunt similare celor în care specia a fost semnalată anterior în vestul României (Covaciu-Marcov et la 2004, 2006 a) sau în alte zone ale arealului general.

figura nr.21 Răspândirea speciei Rana lessonae în regiunea cercetată

Populațiile din bazinul Turului sunt probabil în legătură cu cele din Ucraina (Gunther et al 1997), aceasta fiind până în prezent singurul loc din țară în care au fost identificate mai multe populații în cadrul aceluiași teritoriu. Astfel, broasca mică de lac nu este amenințată în regiunea cercetată, dar este totuși vulnerabilă. Vulnerabilitatea broaștei mici de lac este exprimată prin numărul mic de exemplare observate și amplificată de preferința acesteia pentru habitatele forestiere.

figura nr.22 Exemplar de Rana lessonae din regiunea cercetată

Rana esculenta Linnaeus, 1758

Broasca de lac

Rana esculenta este un hibrid natural între Rana ridibunda și Rana lessonae. În regiunea cursului inferior al râului Tur, Rana esculenta este mult mai bine reprezentată decât Rana lessonae, atât în cea ce privește numărul de indivizi cât și suprafață ocupată. Astfel, această formă ocupă atât habitate similare celor folosite de Rana ridibunda cât și a celor folosite de Rana lessonae. În consecință, Rana esculenta poate fi prezentă într-o mare diversitate de habitate acvatice, situate atât în zonele împădurite cât și în cele neâmpădurite. Această broască poate popula atât mlaștinile forestiere permanente cât și canalele sau chiar bălțile temporare de pe terenurile agricole. Rana esculenta poate împărți habitatul cu oricare dintre cele două specii parentale, dar în unele cazuri toate cele trei forme ale complexului broaștelor verzi pot apărea la un loc. Acesta este cazul canalelor situate la liziere de pădure.

Rana esculenta nu este un amfibian vulnerabil în rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur. Acest fapt este argumentat de larga răspândire și numărul mare de exemplare observate și accentuat de capacitatea broaștei de a folosi habitate puternic modificate antropic.

figura nr.23 Răspândirea speciei Rana esculenta în regiunea cercetată

Rana dalmatina Bonaparte 1839

Broasca roșie de pădure

Rana dalmatina populează aproape exclusiv zonele împădurite din regiunea cercetată. Numărul exemplarelor observate este foarte mare, de ordinul miilor. În mod excepțional, broasca roșie de pădure populează și zonele neâmpădurite, dar numai dacă acestea prezintă un nivel ridicat de umiditate și o vegetație bogată. În zonele împădurite specia este prezentă în frunzarul pădurii, la liziera acestora sau pe marginea drumurilor forestiere. În zonele neâmpădurite specia apare pe marginea canalelor sau a șanțurilor, sau în zonele mlăștinoase. Rana dalmatina își depune ponta în orice tip de apă disponibilă din interiorul pădurilor, fie ele bălți de dimensiuni mai mari sau fie bălți temporare. Depunerea pontei o face însă și în bălțile de la liziera pădurii sau din apropierea acesteia

Deși reprezentată prin numeroase exemplare, broasca roșie de pădure este totuși o specie vulnerabilă în regiunea cercetată. Acest fapt este o consecință a cantonării în zonele împădurite, care sunt, în prezent, despărțite între ele prin terenuri agricole.

figura nr.24 Răspândirea speciei Rana dalmatina în regiunea cercetată

figura nr.25 Exemplar de Rana dalmatina din regiunea cercetată

Rana arvalis Nilsson, 1842

Broasca de mlaștină

Rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur adăpostește populați mari de Rana arvalis, specie aflată la noi în țară la limita sudică a arealului (Cogălniceanu et la 2000). Specia este răspândită exclusiv la nivelul celor 5 insule de pădure din cadrul rezervația și în cele trei din vecinătatea acesteia. Totuși, numărul exemplarelor pare a fi ridicat, estimat de noi la aproximativ 2000-3000. Astfel, rezultatele noastre indică că în rezervația Turului inferior se află unele din cele mai mari populații ale speciei din țară, care trebui astfel să beneficieze de o protecție specială. Broasca de mlaștină este prezentă doar în zonele umede și mlaștinile vaste din interiorul sau de la lizierele pădurilor. În aceste habitate, broasca de mlaștină apare împreună cu Rana lessonae, iar dintre reptile cu Zootoca vivipara. Cele mai multe exemplare de Rana arvalis se află în sectorul, estic, cel mai dinspre câmpie, al păduri ide la Livada.

În ciuda numărului mare de exemplare, distribuția legată exclusiv de zonele împădurite ne determină să considerăm că această specie este vulnerabilă în regiunea analizată. În același timp, trebuie atras atenția asupra importanței conservării zonelor împădurite din cadrul rezervației.

figura nr.26 Răspândirea speciei Rana arvalis în regiunea cercetată

Emys orbicularis (Linnaeus, 1758)

Țestoasă de apă

Țestoasa de apă este o specie relativ comună la nivelul rezervației naturale a cursului inferior al râului Tur. Totuși, specia nu este răspândită uniform la nivelul regiunii cercetate, ci este cantonată exclusiv la nivelul cursului principal al Turului, precum și în zonele umede întinse și permanente din imediata vecinătate a acestuia. Faptul este în concordanță cu cerințele ecologice ale acestei specii (Fuhn & Vancea 1961). În ciuda răspândirii localizate, numărul de exemplare este relativ ridicat, în regiune fiind prezente probabil câteva sute de țestoase de uscat. Numărul mare al acestora este o consecință directă a existenței în zonă a unor acumulări de ape permanente, de mari dimensiuni. Emys orbicularis populează sectoarele cu vegetați bogată de la nivelul habitatelor folosite.

Este important că în regiunea studiată există populații mari de țestoase apă, datorită faptului că această specie este în general rară în Transilvania, fiind supusă unei puternice presiuni antropice. În rezervația Turului inferior nu am identificat factori amenințări directe și puternice pentru această specie.

figura nr.27 Răspândirea speciei Emys orbicularis în regiunea cercetată

figura nr.28 Exemplar de Emys orbicularis din regiunea cercetată

Lacerta agilis (Linnaeus 1758)

Șopârla de câmp

Șopârla de câmp este cea mai comună specie de șopârle și de reptile în general, de la nivelul rezervației naturale a cursului inferior al râului Tur. Probabil, în teritoriul investigat sunt prezente până la 10.000 de exemplare de Lacerta agilis. Șopârla de câmp este răspândită uniform la nivelul întregii regiuni cercetate, fiind prezentă atât în zona joasă, de câmpie cât și la limita dealurilor. Lacerta agilis populează habitate foarte diverse, fiind prezentă pe lizierele pădurilor sau pe marginile potecilor care le străbat. Este de asemenea prezentă în zone despădurite, pe marginea drumurilor sau a canalelor dintre terenurile agricole. Numeroase exemplare sunt prezente în zonele mlăștinose, sau în vegetația de pe marginea pâraielor care drenează măgura de la [NUME_REDACTAT]. De asemenea, specia este abundentă pe cale ferată sau pe liniile de așteptare din gara Porumbești. Șopârla de câmp este specia de șopârle prezentă cel mai aproape de localități, sau de zonele puternic afectate antropic, demonstrând capacități mari de a se acomoda la acestea.

Numărul mare de exemplare observate și teritoriul larg de răspândire ne îndreptățesc să afirmăm că Lacerta agilis nu este o specie vulnerabilă în regiune analizată. Cu toate aceste, în mod ocazional șopârlele de câmp cad victime traficului auto.

figura nr.29 Răspândirea speciei Lacerta agilis în regiunea cercetată

Lacerta viridis (Laurenti 1768)

[NUME_REDACTAT] o specie mult mai rară decât precedenta, fiind răspândită într-un sector foarte redus din nord estul extrem al acesteia. Gușterul ocupă doar zona deluroasă de la poalele măgurii de la [NUME_REDACTAT]. Datorită întinderii foarte reduse a suprafeței ocupate, numărul de exemplare de Lacerta viridis observate a fost de asemenea foarte redus, nedepășind câteva zeci. Răspândirea limitată a speciei este o consecință a preferințelor ecologice ale acesteia, astfel gușterul populând în vestul României exclusiv zone deluroase cu relief denivelat. În rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur, Lacerta viridis este prezentă doar la altitudini mai mare de 130 de m. Gușterii populează liziere de pădure cu arbuști și tufărișuri, dar și versanții deluroși defrișați și acoperiți cu tufișuri. Poate popula și margini de pâraie, ascunzându-se în zona podețelor de beton de la nivelul acestora.

Arealul limitat și numărul redus de exemplare observate indică clar că gușterul este o specie periclitată în regiunea analizată. Această specie poate fi amenințată în primul rând de activitățile antropice directe sau de pășunat. Totuși, populațiile din regiunea cercetată de noi sunt în legătură cu populațiile din zona limitrofă depresiunii Oașului, unde specia este bine reprezentată (Covaciu – Marcov et al 2004).

figura nr.30 Răspândirea speciei Lacerta viridis în regiunea cercetată

Zootoca vivipara (Jacquin, 1787)

Șopârla de munte

Zootoca vivipara este o specie comună în zona de câmpie a regiunii studiate. Specia este prezentă în zonele de câmpie, ajungând până la altitudinea de aproximativ 150 de m. Numărul exemplarelor observate a fost relativ mare, ajungând la câteva mii. Șopârla de munte este răspândită la nivelul unui areal uniform în rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur, lipsind doar din zona limitrofă dealurilor.

La fel ca și în alte cazuri în care apare în câmpia din nord – vestul României (Covaciu – Marcov et al 2002, 2004), și în acest caz Zootoca vivipara populează mlaștini și zone umede întinse. [NUME_REDACTAT], această specie a fost considerată multă vreme ca fiind o șopârlă de munte (Fuhn & Vancea 1961), cu toate că populații de câmpie se cunoșteau de multă vreme în vecinătatea României (Kopany 1950, Lac & Kluch 1968, Dely 1978 a, b). Recent, au fost semnalate și în România, populații în zone joase, atât în Câmpia de Vest (Ghira et al 2002, Covaciu – Marcov et al 2002, 2004), cât și în nordul [NUME_REDACTAT] (Covaciu – Marcov et al 2003 f, Strugariu et al 2006 a). Identificarea a numeroase populații în sectoarele de câmpie din nordul României sugerează o mai largă răspândire a acestei specii în regiune, subliniind necesitatea investigării factorilor care condiționează răspândirea speciei la câmpie.

În regiunea cercată Zootoca vivipara este răspândită atât în zonele neâmpădurite cât și în cele împădurite, dar în toate cazurile respectivele zone prezintă o umiditate ridicată. Șopârla de munte populează mlaștini, canale și șanțuri, apărând inclusiv în canalele de pe marginea drumurilor, sau în zonele umede rămase după viiturile Turului. Numărul mare de exemplare și larga răspândite a speciei în teritoriu indică că aceasta nu este vulnerabilă. Totuși, trebuie avut în vedere raritatea generală a populațiilor de câmpie ale acestei specii la limita de sud a arealului, fapt care trebuie să determine o ocrotirea specială a populațiilor acestei specii din rezervație.

figura nr.31 Răspândirea speciei Zootoca vivipara în regiunea cercetată

figura nr.32 Exemplar de Zootoca vivipara din regiunea cercetată

Anguis fragilis (Linnaeus, 1758)

Șarpele de sticlă

Anguis fragilis este o specie rară în rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur. Numărul exemplarelor observate a fost foarte redus, efectivele specie din zona cercetată fiind probabil de ordinul zecilor sau a sutelor. Raritatea, precum și efectivele reduse ale speciei din regiunea cercetată sunt o consecință a cerințelor ecologice ale acesteia, fapt care condus la o răspândire neuniformă a șarpelui de sticlă. Astfel, acesta populează exclusiv zonele împădurite din cadrul rezervației. Cele mai mari populații de Anguis fragilis sunt prezente în pădurea de la Livada, care are o suprafață mare și o umiditate ridicată, dar care în prezent nu este inclusă în cadrul rezervației.

Șarpele de sticlă este o specie periclitată în regiunea cercetată, având efective reduse și o răspândire discontinuă. Specia este pe de o parte amenință în mod direct, fiind ucisă de localnici sau de traficul auto (mai ales pe drumurile din vecinătatea păduri de la Livada). De asemenea, defrișările reprezintă cel mai grav pericol pentru această specie, legată exclusiv de habitatele forestiere.

figura nr.33 Răspândirea speciei Anguis fragilis în regiunea cercetată

Elaphe longissima (Laurenti 1768)

Șarpele lui [NUME_REDACTAT] longissima este cea mai rară specie de șerpi din rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur. De asemenea. numărul exemplarelor este foarte redus, nedepășind probabil câteva zeci. Șarpele lui Esculap este răspândit exclusiv în regiunile împădurite de la Livada, fiind identificat pe liziere de pădure însorite cu vegetație arbustivă bogată. Numărul foarte redus al exemplarelor observate ne determină să considerăm că Elaphe longissima este cea mai amenințată specie de reptile din regiunea investigată.

figura nr.34 Răspândirea speciei Elaphe longissima în regiunea cercetată

figura nr.35 Exemplar de Elaphe longissima din regiunea cercetată

Coronella austriaca Laurenti 1768

Șarpele de alun

Este de asemenea o specie rară, dar totuși mai bine reprezentată decât precedenta la nivelul zonei investigate. Astfel, exemplarele de șarpe de alun sunt mai numeroase, depășind cu siguranță peste 100. În același timp, teritoriul de răspândire al speciei este mai larg, interesând pe de o parte pădurile de la Livada, unde sunt prezente cel mai multe exemplare, dar și insulele de pădure de la Turu – [NUME_REDACTAT]. Coronella austriaca este prezentă exclusiv în zonele împădurite, exemplare observate fiind cantonate la lizierele acestora. În mod excepțional, apare și pe terasamente de căi ferate, dacă acestea se învecinează cu păduri.

La fel ca și șarpele lui Esculap, și șarpele de alun este o specie periclitată în regiunea cercetată, ocazional unele exemplare fiind ucise de mașini. Ocrotirea ambelor specii trebuie să includă obligatoriu ocrotirea zonelor împădurite care le găzduiesc.

figura nr.36 Răspândirea speciei Coronella austriaca în regiunea cercetată

Natrix natrix (Linnaeus, 1758)

Șarpele de casă

Natrix natrix este cea mai comună și mai larg răspândită specie de șerpi din rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur. Astfel, Natrix natrix are cea mai largă răspândire în zonă, fiind în același timp reprezentat prin cel mai mare număr de exemplare (mai multe mii). Spre deosebire de speciile precedente, șarpele de casă nu este limitat la zonele împădurite, fiind răspândit relativ uniform în teritoriul cercetat. Cea mai importantă cerință a speciei este cea referitoare la un nivel relativ ridicat de umiditate, cerință satisfăcută pe deplin în regiune. Natrix natrix este răspândit atât în zone împădurite cât și neâmpădurite, fiind prezent la liziere de pădure, pe marginea canelor sau în zone mlăștinoase întinse. Uneori se însorește pe terasamentul căii ferate.

Șarpele de casă nu este o speciei vulnerabilă în regiunea investigată, fapt probat de larga răspândire și de numărul mare de exemplare observate. Totuși, în mod frecvent se întâlnesc exemplare ucise de mașini sau de localnici, fapt care poate afecta pe termen lung efectivele speciei.

Vipera berus (Linnaeus, 1758)

Viperă comună

Este o specie rară în rezervația naturală a cursului inferior al râului Tur, unde totuși se află probabil câteva sute de exemplare. Este cantonată aproape exclusiv la nivelul pădurii de la Livada, dar apare și la limita dealurilor la [NUME_REDACTAT], înspre [NUME_REDACTAT], fapt care indică o mai largă răspândire a speciei în zonă. În rezervația Turului inferior vipera comună populează o gamă foarte diversă de habitate, dar care toate au în comun un nivel ridicat de umiditate. Astfel, vipera este prezentă în brâul de vegetație de pe marginea mlaștinilor, a potecilor din interiorul pădurilor, pe liziera pădurilor, sau chiar pe marginea căilor ferate. Exemplarele melanice, colorate complet în negru, par a fi comune în regiunea investigată.

Datorită vieții în habitate forestiere umede, vipera comună nu este periclitată momentan în rezervația Turului inferior. Totuși, specia nu este răspândită uniform, efectivele nefiind foarte mari. În același timp, prezența acestei specii, considerată în mod clasic montană în România, la altitudini atât de reduse este foarte importantă, populațiile de câmpie trebuind conservate prioritar.

figura nr.37 Răspândirea speciei Natrix natrix în regiunea cercetată

figura nr.38 Răspândirea speciei Vipera berus în regiunea cercetată

[NUME_REDACTAT] regiunii studiate prezintă anumite particularități care o deosebesc evident de herpetofauna altor zone din România, subliniind importanța protecției acesteia. Astfel, herpetofauna zonei se caracterizează prin prezența unor relicte glaciare, în multe cazuri aflate în habitate de câmpie, considerate necaracteristice. În regiune se întâlnesc la altitudini reduse elemente legate, în general în România de etajul deluros și montan. Sunt prezente specii rare în țară, inclusiv cea mai puțin cunoscută specie din România (Rana lessonae), alături de celelalte două forme din cadrul complexului broaștelor vezi. La limita nordică a rezervației trece un scurt segment al zonei de hibridare dintre Bombina bombina și Bombina variegata.

Relictele glaciale sunt reprezentate de: Rana arvalis, Zootoca vivipara și Vipera berus. Acestea apar împreună, în aceleași habitate, reprezentate de mlaștinile forestiere, din zonele de câmpie ale rezervației. Acest complex a fost semnalat anterior, în premieră la câmpie în România, în regiunea Oașului (Covaciu-Marcov et al 2004). [NUME_REDACTAT] arvalis este, în România, legată predominat de câmpie (Fuhn 1960), celelalte două specii au fost multă vreme considerate montane, Zootoca vivipara fiind numită chiar șopârlă de munte (Fuhn & Vancea 1961). Doar recent, cele două specii, au fost semnalate în zonele de câmpie din nordul țării, atât în Câmpia de Vest, cât și în [NUME_REDACTAT] (Ghira et al 2002, Covaciu-Marcov et al 2002, 2003, 2004, 2005, Strugariu et al 2006). În context, identificarea speciilor în rezervația cursului inferior al râului Tur, lărgește cunoștințele referitoare la arealul acestora la câmpie, în același timp permițând ocrotirea acestor populații relicte, rare la câmpie, în cadrul rezervației.

Pe lângă mlaștinile forestiere, Zootoca vivipara este prezentă și în alte zone ale rezervației, populând și mlaștinile neâmpădurite, sau chiar cordoanele de vegetație care înconjoară canalele și șanțurile. Exemplare izolate sunt prezente și în zonele umede dintre digurile Turului. Habitatul natural al speciei este totuși mlaștina forestieră. Celelalte habitate sunt secundare, apărând în urma activităților antropice, înlocuind practic habitatul natural. Zootoca vivipara poate supraviețui și în aceste habitate secundare, spre deosebire de celelalte două specii relicte (Rana arvalis și Vipera berus). Se impune protecția specială a populațiilor celor două specii alături de Zootoca vivipara, aceasta reprezentând un model în studiul multor probleme evolutive și biogeografice (Surget-Groba et al 2001).

Regiunea cercetată adăpostește populații mari de Rana arvalis, specie aflată în România la limita sudică a arealului (Cogălniceanu et al 2000). Este prezentă în Câmpia de Vest, doar în sectorul nordic al acesteia, populațiile din bazinul Ierului fiind în general foarte reduse și izolate între ele (Sas et al 2006). Rezultatele noastre indică că în rezervația Turului inferior se află unele din cele mai mari populații ale speciei din țară, care trebuie astfel să beneficieze de o protecție specială.

Datorită climatului mai rece și umed al regiunii (Stoenescu et al 1966), situate la limita depresiunii Oașului, unele specii de amfibieni coboară la altitudini reduse. Astfel, Salamandra salamandra este prezentă la 140 de m. Aceasta este cea mai redusă altitudine la care specia a fost semnalată în România, anterior limita altitudinală inferioară fiind de 200 de m (Cogălniceanu et al 2000). Larve de salamandra sunt prezente în micile pâraie care drenează versanții care mărginesc la nord rezervația, între localitățile [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. În aceiași regiune sunt prezente populații de Bombina variegata, la altitudini de 140 și chiar 130 de m. Acesta este cea mai joasă altitudine din vestul României la care specia a fost semnalată, anterior fiind identificată la 140 de m la [NUME_REDACTAT], în județul Bihor (Covaciu – Marcov 1999). În regiune, Bombina variegata populează în principal pâraiele și torenții de pe versanți. Însă, primăvara se întâlnesc indivizi și în bălțile efemere, situate pe câmpurile din vecinătatea Turului, sau chiar dintre diguri, în sectorul [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].

În regiunea studiată se află un scurt sector al zonei de hibridare dintre Bombina bombina și Bombina variegata, situat între localitățile [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], la altitudini cuprinse între 120 și 150 de m. Astfel, zona de hibridare este situată la altitudini asemănătoare cu cele din regiunea limitrofă [NUME_REDACTAT] (Covaciu – Marcov et al 2002, 2006). Caracteristic este faptul că Bombina variegata coboară la altitudini foarte reduse, mai reduse chiar și decât la nivelul Delurilor de Vest. O explicație a acestui fapt poate fi oferită de absența dealurilor limitrofe [NUME_REDACTAT], astfel habitatele caracteristice speciei ajungând până la limita câmpiei.

La nivelul rezervației cursului inferior al râului Tur sunt prezente toate cele trei forme ale complexului broaștelor verzi din România. Astfel, am identificat atât speciile Rana ridibunda și Rana lessonae, cât și hibridul dintre acestea, Rana esculenta. Cea mai bine reprezentată, atât ca număr de indivizi cât și ca suprafață ocupată, este Rana ridibunda. Aceasta populează practic orice ochi de apă relativ permanent din zona cercetată. Apare atât în mlaștinile forestiere, alături de celelalte două forme, cât și în canelele și bălțile de pe câmpuri. Numeroase exemplare sunt prezente în zonele de băltire rămase între digurile Turului. În astfel de habitate este de obicei singura formă din cadrul grupului broaștelor verzi.

Rana lessonae este mult mai rară decât precedenta, fiind identificată exclusiv în zonele împădurite sau în imediata vecinătate a acestora. Populează zone umede, fiind prezentă în mlaștinile mari din interiorul pădurilor, sau în șanțurile și canalele de la lizierele acestora, unde se reproduce. Habitatele, asemănătoare celor folosite de Rana arvalis, sunt similare celor în care specia a fost semnalată anterior în vestul României (Covaciu-Marcov et al 2004, 2006 a) sau în alte zone (Rybacki & Berger). Populațiile din bazinul Turului sunt probabil în legătură cu cele din Ucraina (Gunther et al 1997), în zonă aflându-se, după nivelul actual de cunoștințe, singurul teritoriu unitar ocupat de specie în țară, anterior fiind semnalate doar populații sau exemplare izolate (Cogălniceanu & Tesio 1993). Rana esculenta este mai bine reprezentată decât precedenta, atât ca număr de indivizi cât și ca suprafață ocupată.

Broaștele verzi pot să apară în diferite combinații, fiind descrise mai multe sisteme (Tunner & Heppich-Tunner, 1991), multe dintre acestea fiind prezente și în rezervația Turului inferior. În zonele împădurite, mlăștinoase, este prezent în general sistemul E – L, sau mai rar sistemul R – E – L, cele trei forme apărând împreună. În mlaștinile neâmpădurite, sau în canale, de cele mai multe ori apare sistemul R – E. În băltoacele dintre digurile Turului sau uneori în canale este prezentă în multe cazuri doar Rana ridibunda. Nici o dată nu am identificat populații independente de Rana lessonae sau de Rana esculenta. În cazul sistemului R – E – L cele mai numeroase sunt exemplarele de Rana esculenta, iar cel mai rare aparținând speciei Rana ridibunda, deși pe ansamblul rezervației acesta este cea mai bine reprezentată.

Tritonul cu creată dobrogean, Triturus dobrogicus se află în bazinul hidrografic al Turului inferior în vecinătatea limitei nordice a arealului (Arntzen et al 1997). Este prezent doar în regiunile cu altitudinea mai mică de 120 de m, cu relief plan. La altitudini mai mari, spre colinele care mărginesc la nord și est regiunea cercetată, este înlocuit de Triturus cristatus. Între arealul acestor specii se interpune o bandă în care apar indivizi cu caractere intermediare, alături de indivizi cu caracterele uneia sau alteia dintre specii.

[NUME_REDACTAT] această cale doresc să î-mi exprim cele mai sincere mulțumiri îndrumătorilor lucrării, Ș. L. Dr. S. – D. Covaciu – Marcov și Asist. Univ. Drd. I. Sas. Sprijinul acestora, atât pe teren cât și în etapa redactării și finalizării lucrării, a fost unul indispensabil realizării acesteia. De asemenea, trebuie să mulțumesc pentru sprijinul acordat pe teren colegilor din [NUME_REDACTAT] Oradea, în primul rând domnului Drd. A. – Șt. Cicort – Lucaciu, precum și colegelor mele [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Deplasările pe tren, pe drumuri de multe ori foarte dificile, au fost efectuate cu autoturismul [NUME_REDACTAT] 03 VBT, “Katiușa”, căreia îi rămân îndatorat. Această lucrare a reprezenta o parte a procesului de inventariere a herpetofaunei rezervației naturale a cursului inferior al râului Tur. Astfel, trebuie să mulțumesc celor ce au în custodie rezervația, anume [NUME_REDACTAT] Ardeleană (E. K. E), pentru posibilitatea realizării activității.

[NUME_REDACTAT] C., Nilson G., Podlouchy P.,1984. [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT] Bombina bombina (L.). SHE. Goteborg-Hanover: [NUME_REDACTAT], Council of Europe.

Ardelean G., 1998. Fauna județului Satu – Mare, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Arad – “[NUME_REDACTAT]” [NUME_REDACTAT], 1 – 515.

Ardelean G., Bereș I., 2000. Fauna de Vertebrate a Maramureșului. Ed. Dacia, [NUME_REDACTAT] G., Karácsonyi C., 2002. Flora și [NUME_REDACTAT] Ierului (înainte și după asanare). Ed. Bion, Satu – Mare, 1 – 675.

Arnold E. N., Burton J. A., 1978. A [NUME_REDACTAT] to the Reptiles and Amphibians of Britain et Europe. [NUME_REDACTAT] & Co. Ltd., London, 1 – 272.

Arntzen J. W., 1978. Some hypoteses on post glacial migrations of the fire – bellied toads, Bombina bombina L., and the yellow – bellied toads Bombina variegata. J. Biogeogr. 5, 339 – 345.

Arntzen J. W., Wallis G. P., 1994. The “[NUME_REDACTAT]” and its value to the taxonomy of the crested newt superspecies. Abh. Ber. Naturk. Vorgesch., Magdeburg. 17, 57 – 66.

Arntzen J. W., Butger R. J. F., Cogălniceanu D., Wallis G. P., 1997. The distribution and conservation status of the Danube crested newt, Triturus dobrogicus. Amphibia – Reptilia, 18, 133 – 142.

Barandun J., Reyer H.-U., 1997. Reproductive ecology of Bombina variegata: characterisation of spawnuing ponds. Amphibia – Reptilia 18, 143-154

Berger L., 1966. Biometrical studies on the population of water frog from the environs of Poznan. Ann. Zool. 23, 303 – 324.

Berger L., 1971. Viability, sex and Morfology of F2 generation within Forms of Rana esculenta Complex. Zool. Pol. 21, 345 – 393.

Berger L., 1973. Systematics and hybridization in European green frogs of Rana esculenta Complex. J. Herpetol. 7, 1 – 10.

Brown. L. J., 1997. [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] in the Study of [NUME_REDACTAT] Dynamics. Journal of Herpetology, Vol. 31, No. 3, 410 – 419.

Bucci – Innocenti S., Ragghianti M., Mancino G., 1983. Investigations of karyology and hybrids in Triturus boscai and Triturus vittatus, with a reinterpretation of the species groups within Triturus (Caudata: Salamandridae). Copeia, 1983, 662 – 672.

Călinescu R. I., 1930. Manual pentru determinarea Amfibiilor și Reptilelor din România. Ed. “[NUME_REDACTAT]” București, 1 – 89.

Cogălniceanu, D. 1997. Practicum de ecologie a Amfibienilor – metode și tehnici în studiul ecologiei Amfibienilor. Ed. Universității din București, 1 – 122.

Cogălniceanu, D., Tesio C., 1993. On the presence of Rana lessonae in Roumania. Amphibia – Reptilia 14, 90 – 93.

Cogălniceanu D., Aioanei F., Bogdan M. 2000. Amfibienii din România, Determinator. Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1 – 99.

Covaciu – Marcov S. D., 1999. Contribuții la studiul herpetofaunei pădurii [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] din Oradea, Fasc. Biologie, Tom VI, 175 – 191

Covaciu-Marcov S. D., Ghira I., Venczel M., 2000. Contribuții la studiul herpetofaunei din zona Oradea. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea XXVIII, 143-158.

Covaciu-Marcov S. D., Telcean I., Cupșa D., Cadleț D., Zsurka R., 2002. Contribuții la studiul herpetofaunei din regiunea Marghita (jud. Bihor, România). [NUME_REDACTAT]. din Oradea, Fasc. Biol., Tom IX, 2002, 47-58.

Covaciu-Marcov S. D., Cicort – Lucaciu A. Șt., Sas I., Bogdan H.,Peter V., 2003 a. Preliminary data about the distribution of Podarcis taurica in the North – estern parts of Romania. [NUME_REDACTAT]. din Oradea, Fasc. Biol., Tom X, 111 – 117.

Covaciu-Marcov S. D., Sas I., Cupșa D., Meleg G., Bud B., 2003 b. Studii herpetologice în regiunea [NUME_REDACTAT] Craiului și Plopișului ([NUME_REDACTAT]). [NUME_REDACTAT]. din Oradea, Fasc. Biol., Tom X, 81-95.

Covaciu-Marcov S. D., Cupșa D., Telcean I., Sas I., A. Cicort, 2003 c. Contribuții la cunoașterea herpetofaunei din regiunea cursului mediu și inferior al [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT], România). Oltenia, Studii și Comunicări, [NUME_REDACTAT], Vol. XIX, 189-194.

Covaciu-Marcov S. D., I. Telcean, Sala G., Sas I., Cicort. A., 2003 d. Contribuții la cunoașterea herpetofaunei regiunii Beiuș, jud. Bihor, România. Nymphaea, Folia naturae Bihariae, XXX, 127-141.

Covaciu-Marcov S. D., Sas I., Pusta C., Cadleț D., Antal B. 2003 e. Research about the hybridization area between Bombina bombina and Bombna variegata of the middle course of Barcău river (Bihor county, Romania). [NUME_REDACTAT]. din Oradea, Fasc. Biol., Tom X, 65-79.

Covaciu – Marcov S. D., Sas I., Cicort – Lucaciu A. Șt., Kovacs E. H., 2003 f. Notes upon the herpetofauna of the northern area of the Botoșani county (Romania). Univ. din Bacău, Studii și [NUME_REDACTAT], Biologie, 8, 201 – 205.

Covaciu-Marcov S. D., Ghira I., Sas I., 2004. Contribuții la studiul Herpetofaunei zonei Oașului (Județul SM, România). Mediul cercetare, protecție și gestiune, 2, Cluj –Napoca, 107-112.

Covaciu-Marcov S. D., Cicort-Lucaciu A. Șt., Sas I., Ile R. D., 2005 a. The herpetological fauna of “[NUME_REDACTAT]” (Satu – Mare county, Romania). [NUME_REDACTAT]. din Craiova, Vol XLVI, 163-168.

Covaciu-Marcov S. D., Cicort-Lucaciu A. Șt., Sas I., Bredet A. M., Bogdan H., 2005 b. Herpetofauna from the basin of Mureș river in Arad county, Romania. Mediul cercetare, protecție și gestiune, 5, Cluj –Napoca, 147-152.

Covaciu-Marcov S. D., Sas I., Cicort-Lucaciu A. Șt., Peter I., Bogdan H., 2005 c. Notes upon the herpetofauna of the county of Caraș – Severin, Romania. [NUME_REDACTAT] de Biologie, serie de [NUME_REDACTAT], Tome 49, 1 – 2, 47 – 56.

Covaciu-Marcov S. D., Sas I., Kiss A., Bogdan H., Cicort-Lucaciu A. Șt., 2006 a. The herpetofauna from the [NUME_REDACTAT] hydrographic basin ([NUME_REDACTAT], Romania). N. West. J. Zool., 2 (1): 27-38.

Covaciu-Marcov S. D., Sas I., Cicort-Lucaciu A. Șt., Bogdan H., Ardelean R., 2006 b. The herpetofauna of the north-western region of [NUME_REDACTAT]. Studii și Cercetări, Biologie, 85-91, Bacău.

Covaciu-Marcov S. D., Bogdan H. V., Ferenți S., 2006 c. Notes regarding the presence of some Podarcis muralis (Laurenti 1768) populations on the railroads of western Romania. N. West. J. Zool., 2 (2): 126-130.

Covaciu-Marcov S. D., Ghira I., Cicort-Lucaciu A. Șt., Sas I., [NUME_REDACTAT]., Bogdan H., 2006 d. Contributions to knowledge regarding the geographical distributions of the herpetofauna of Dobrudja, Romania. N. West. J. Zool., 2 (2): 88 – 125.

Csata Z., 1998. Studiu serologic și morfologic asupra formelor aparținând complexului Rana esculenta. Acta, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 111 – 140.

Dély O. Gy., 1967. Kétéltűek – Amphibia. Magyarország állatvilága. Akadémiai Könyvkiadás, XX. Kötet. 1 – 80.

Dely O. G., 1978 a. Hullok – Reptilia, [NUME_REDACTAT], 130, 20(4), 1-120, [NUME_REDACTAT], Budapest.

Dely O. G., 1978 b. Angaben zur morpholigischen Variation der [NUME_REDACTAT]. I. Bergeidechse (Lacerta vivipara Jacquin). [NUME_REDACTAT], XVIII, 7 – 53.

Dolmen, D. & Koksvik, J. I., 1983. Food and feeding habits of Triturus vulgaris (L.) and T. cristatus (Laurenti) (Amphibia) in two bog tarns in central Norway. Amphibia – Reptilia, 4: 17-24

Entz G., 1887. Beitrage zur [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] ertesito, 9, Kolosvar.

Frivaldszky I., 1875 [NUME_REDACTAT] es [NUME_REDACTAT] haunajahoz. Math. Termeszett. Kozl., 13, 6, 1 – 285.

Fuhn, I., 1953. Contribuții la cunoașterea solomâzdrelor-de-apă (tritonilor din R.P.R.); 2 studiul subspeciilor și varietăților de Triturus cristatus Laur., Bul. Științific secțiunea de [NUME_REDACTAT]. Agro. Geol și Geog., Tom. 5, nr. 3: 625 – 640.

Fuhn I., 1960. “Fauna R.P.R.”, vol. XIV, fascicola I, Amphibia. [NUME_REDACTAT] R.P.R., București, 1 – 288.

Fuhn I. 1969. Broaște, șerpi, șopârle. București, Ed. Științifică, 1 – 246.

Fuhn I., [NUME_REDACTAT]., 1961. “Fauna R.P.R.”, vol. XIV, Fascicola II, Reptilia. [NUME_REDACTAT] R.P.R., București. 1 – 352.

Gasc J. P., Cabela A., Crnobrnja – Isailovic J., Dolmen D., Grossenbacher K., Haffner P., Lescure J., Martens H., [NUME_REDACTAT] J. P., Maurin H., Oliveira M. E., Sofianidou T. S., Veith M., Zuiderwijk A., 1997. Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe. [NUME_REDACTAT] Herpetologica & [NUME_REDACTAT] d’[NUME_REDACTAT] Paris, 1 – 496.

Gherghel I., Ile R. D., 2006. Contributions to the distribution of Amphibia, Caudata in [NUME_REDACTAT], Romania. N. West. J. Zool., 2 (1): 44-46.

Ghira I., Mara G., 2000. Using the allelomorphic feature in identifying two species belonging to genus Bombina (Anura, Discoglossidae) from Transilvania. [NUME_REDACTAT]. Babeș – Bolyai, Cluj – Napoca, XLV, 85 – 95.

Ghira I., Venczel M., Covaciu – Marcov S. – D., [NUME_REDACTAT]., Ghile P., Hartel T., Török Z., Farkas L., Rácz T., Farkas Z., Brad T., 2002. Mapping of [NUME_REDACTAT]. Nymphaea, [NUME_REDACTAT] Bihariae, Oradea, XXIX, 145 – 203.

Gollmann G., 1984. Allozymic and morfological variation in the hybrid zone between Bombina bombina and Bombina variegata, (Anura, Discoglossidae) in northeastern Austria. Z. Zool. Syst. Evol. Forsch. 22: 51 – 64.

Gunther R., 1973. Uber die verwandschaflichen Beiziehungen zwischen den europaischen Grunfroschen und den Bastardcharakter von Rana esculenta L. (Anura). Zool. Anz. 190, 250-285.

Gunther R., 1997. Rana lessonae Camerano 1882. In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 148 – 149. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Halley J. M., Oldham R. S., Arntzen J. W., 1996. Predicting the persistence of amphibian populations with the help of a spatial model. Journal of [NUME_REDACTAT], 33, 455-470.

[NUME_REDACTAT]., 2005. Amfibieni și Reptile. În: [NUME_REDACTAT] a Vertebratelor din România, editori: Botnariuc & Tatole. Ed. Acad. Române, 1 – 325.

Kertész M., 1901. Bihar vármegye faunája. [NUME_REDACTAT] Samu: Magyarország vármegyéi és városai, Bihar vármegye, Budapest.

Kiritzescu C., 1930. Cercetări asupra faunei herpetologice a României. Ed. [NUME_REDACTAT], București.

Koppanyi T., 1950. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]-egyetem [NUME_REDACTAT]. Evkonyve, 1, 267.

Kowalewski L., 1974. Observation on the Phenology and Ecology of Amphibia in the Region of Czestochowa. [NUME_REDACTAT] Cracoviensia, tom XIX, Nr. 18, 391-460.

Lac J., Kluch E., 1968. [NUME_REDACTAT] der [NUME_REDACTAT] als selbstandige [NUME_REDACTAT] vivipara pannonica n. subsp. Zool. Listy. 17, 157 – 173.

Lazăr V., Covaciu-Marcov S. D., Sas I., Pusta C., Kovacs E-H., 2005. The herpetofauna in the district of Dolj (Romania). [NUME_REDACTAT] ale Univ. “Al. I. Cuza” Iași, Ser. Biol. Anim., [NUME_REDACTAT], 169-168.

Litvinchuk S. N., Borkin L., 2000. Intraspecific taxonomy and nomenclature of the Danube crested newt, Triturus dobrogicus. Amphibia – Reptilia, 21, 419 – 430.

Paszlavszky I., 1918. [NUME_REDACTAT] Hungariae (Amfibia și Reptilia). Ed. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Hungarica, [NUME_REDACTAT] M., Berger L., 1994. Distribution and Ecology of water frogs in Poland. [NUME_REDACTAT], 39, 3 – 4, 293 – 303.

Sas I., Covaciu – Marcov S.D., Kovacs E.H., Radu N.R., Toth A., Popa A., 2006. The populations of Rana arvalis Nills. 1842 from the [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT] Plain, Romania): present and future. [NUME_REDACTAT] of Zoology, Vol 2, No.1, 1 – 16.

Stoenescu Ș. M., Șchiop A., Dica I., Popescu E., Patrichi E., Țepeș E., 1966. Atlasul climatologic al R. S. R., [NUME_REDACTAT] Al., Săhlean T.C., Volosciuc-Hutuleac M.V., [NUME_REDACTAT].M., 2006 a. Preliminary data regarding the distribution of reptilian fauna in [NUME_REDACTAT] (Romania). [NUME_REDACTAT] of Zoology, Vol 2, No.1, 39 – 43.

[NUME_REDACTAT]., Gherghel I., Volosciuc-Hutuleac M.V., Săhlean T.C., Sas I., Pușcașu C.M., 2006 b. Preliminary data concerning the distribution of amphibian fauna in [NUME_REDACTAT] (Romania). Analele univ. din Oradea, Fasc. Biol., 39-47.

Stugren B., 1980. Geographical variation of the fire – bellied toad (Bombina bombina (L.)) in the USSR. (Amphibia, Anura, Discoglossidae). Zool. Abh. Mus. tierk. Dresden, 36 (5): 101 – 115.

Surget – Groba Y., Huelin B., Guillaume C. – P., Thorpe R. S., Kupriyanova L., Vogrin N., Maslak R., Mazzotti S., Venczel M., Ghira I., Odierna G., Leontyeva O., Monney J. C., Smith N., 2001. [NUME_REDACTAT] of Lacerta vivipara and the Evolution of Viviparity. [NUME_REDACTAT] and Evolution. Vil. 18, No. 3, 449 – 459.

Szymura J. M., 1988. Regional differentation and hybrid zones between fire-belied toads Bombina bombina (L.) and Bombina variegata (L.) in Europe. [NUME_REDACTAT] 147, Cracow.

Szymura J. M., 1993. Analysis of hybrid zones with Bombina. [NUME_REDACTAT] zones and the evolutionary process (ed R. G. Harrison), pp 261 – 289. Oxford: [NUME_REDACTAT] Press.

Szymura J. M., Barton N. H., 1991. The genetic structure of the hybrid zone between the fire-bellied toads Bombina bombina and Bombina variegata: comparisons between transects and between loci. Evolution 45 (2), 237 – 261.

Swan M. J. S., Oldham R. S., 1993. [NUME_REDACTAT]. National amphibian survey final report. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. No. 38, [NUME_REDACTAT], Peterborough.

Tufescu V., 1986. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

Tufescu V., Giurcăneanu C., Mierlă I., 1995. [NUME_REDACTAT]. Ed. Did. și Ped., București, 1 – 128.

Tunner H. G., 1970. Das serumeiweibild einheimischer Wasserfrosche und der Hybridcharacter von Rana esculenta. Verh. Dtsch. Zool. Ges. 64, 352 – 358.

Tunner H. G., 1973. [NUME_REDACTAT] und andere Bluteiweise bei Rana ridibunda Pallas, Rana lessonae Camerano, Rana esculenta Linne und deren Hybriden. Z. Zool. Syst. [NUME_REDACTAT], 11, 219 – 233.

Tunner H. G., Heppich – Tunner S., 1991. A new population system of the wather frogs discovered in Hungary. [NUME_REDACTAT] Z., Kiss I. (ed), Proc. Sixth. Ord. Gen. Met. S. H. E., 453 – 460, Budapest.

Uzzell T., Berger L., 1975. Electrophoretic phenotypes of Rana ridibunda, Rana lessonae and their hybribogenetic associate Rana esculenta. Proc. Acad. Nat. Sci. Philadelphia, 39, 225 – 234.

Veith M., 1997. Salamandra salamandra (Linnaeus 1758). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 68 – 69. [NUME_REDACTAT] D’[NUME_REDACTAT], Paris.

Wallis G. P., Arntzen J. W., 1989. Mitochondrial – DNA variation in the crested newt superspecies; limited cytoplasmic gene flow among species. Evolution, 43, 88 – 104.

=== lucrare licenta mihai(1) ===

CUPRINS

CAPITOLUL 1- STADIUL ACTUAL AL CERCETARILOR PRIVIND COMBATEREA DAUNATORILOR DIN LIVADA CU AJUTORUL PASARILOR…………………………3-17

1.1 POMICULTURA ECOLOGICA……………………………………………………………………………….4-9

1.1.1 FERTILIZAREA SOLULUI – ORGANICA SI MINERALA……………………………4-6.

1.1.2 MODUL DE FOLOSIRE A INGRASAMINTELOR NATURALE IN LIVADA…6-8.

1.1.3 LUCRARILE SOLULUI – ASPECTE PRIVIND UTILIZAREA MASINILOR….. 8-8

1.1.4 INTRETINERA SOLULUI…………………………………………………………………………….8-9

1.2 BOLI SI DAUNATORI…………………………………………………………………..10-13

1.3 METODE BIOLOGICE DE COMBATERE A DAUNATORILOR……………………14-17

CAPITOLUL 2 REZULTATE OBTINUTE…………………………………………………18-27

2.1 JUSTIFICAREA TEMEI SI OBIECTIVE……………………………………………….18-19

2.2 MATERIAL SI METODA…………………………………………………………………………………….20-21

2.3 REZULTATELE CERCETARILOR………………………………………………………………………22-26

2.4 CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………..27-27

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………28

CAPITOLUL 1- STADIUL ACTUAL AL CERCETARILOR PRIVIND COMBATEREA DAUNATORILOR DIN LIVADA CU AJUTORUL PASARILOR

1.1 POMICULTURA ECOLOGICA

[NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] (O.I.L.B.) a definit combaterea biologica ca o utilizare a organismelor vii si a produselor activitatii lor biologice, cu scopul reglarii populatiilor de daunatori. Prin acestea se subliniaza, pe o parte, utilizarea constienta a dusmanilor naturali ai daunatorilor, iar pe de alta parte, a produsilor activitatii lor metabolice cu scopul nu de a eradica, de a distruge toti daunatorii, ci numai de a regla densitatile populatiilor de daunatori.

Extinderea metodelor biologice de combatere a daunatorilor, este una dintre directiile de perspectiva a dezvoltarii protectiei plantelor, mai ales pentru reducerea si eliminarea fenomenelor de poluare pe care le pot produce substantele chimice.
Conservarea si activarea mecanismelor naturale de reglare a densitatilor populatiilor de organisme daunatoare trebuie sa se bazeze pe o cunoastere profunda a tuturor factorilor si legaturilor biocenotice.
In general, in momentul de fata se remarca o tendinta clara de « ecologizare » a activitatilor ce depind de mediul inconjurator.

La ora actuala, in livezile moderne nu mai exista pasari care sa utilizeze orificiile naturale pentru reproducere si din acest motiv singura actiune care se poate intreprinde consta in amplasarea unui numar mare de cuiburi artificiale care sa permita reproducerea speciilor de pasari care se hranesc cu insecte si animale mici.

Contributia acestor pasari este insemnata- de exemplu, o singura pereche de pitigoi care creste in medie 6-8 pui la un cuibarit, prinde mai multe sute de insecte pe zi, printre care multe larve de lepidoptere ; ciocanitoarele extrag cu limba lor lunga si lipicioasa parazitii lemnului, soimul poate prinde soareci de camp si cartite- astfel se contribuie la reducerea agentilor daunatori si se mentine un echilibru natural sanatos.

State europene, precum Germania si Olanda, unde informatia biologica este mult mai raspandita si care au constatat efectele nocive ale produselor antiparazitare, au gasit o alternativa valabila, instaland un numar mare de cuiburi ecologice, economisind anual timp si bani.

Pe de alta parte, in [NUME_REDACTAT] (Italia) cuiburile ecologice asezate de pomicultori in livezi se numara deja cu miile.

1.1.1 FERTILIZAREA SOLULUI – ORGANICA SI MINERALA

a. FERTILIZAREA ORGANICA

In conditii naturale, materia organica o solului este intretinuta prin materia vegetala si animala moarta care se depune la suprafata solului si este incorporata in cadrul ciclurilor caracteristice diferitelor biocenoza. La aceasta se adauga si masa de radacini moarte si alte organisme care mor in sol.

Cea mai la indemana sursa de materie organica utlizabila este constituita din resturile vegetale ramase dupa culturi (paie si cocenii de graminee, tulpini de floarea soarelui, vrejuri), apoi gunoiul animalelor, precum si ingrasamintele verzi.

P. Aubert imparte ingrasamintele organice in trei grupe, dupa destinatie :

1.cresterea continutului de humus : gunoi proaspat sau compostat, compost din frunze si reziduuri gospodaresti, reziduri vegetale ale recoltei. Aceste materiale sunt bogate in carbon si sarace in azot ;

2.cresterea cantitatii de azot cu deseuri de abator, dejectii lichide ;

3.completarea efectelor produse de materialele din primele doua categorii : ingrasaminte verzi.

Compostul de gunoi

Gunoiul de grajd gaseste cea mai buna si diversificata folosire atunci cand se pregateste sub forma de compost. Pentru pregatirea lui, gunoiul de grajd se incarca direct din grajd prin intermediul unui dispozitiv special de evacuare si se aseaza apoi in platforme pentru compostare. Aceasta se face in locuri alese sau la marginea terenului care va fi fertilizat, in special in loc umbros. Radacinile plantelor nu trebuie sa ajunga la platforma de compstare, in special pomii fructiferi, din cauza mustului care se scurge (exceptie face socul). Zeama de compost care apare in cazul unor precipiatii puternice trebuie sa se scurga prin drenaj, de preferinta intr-o groapa special amenajata. O buna platforma de compost are 1,5-3 m si 1-1,6 m inaltime. In jumatate de an, compostul se descompune si materialul se stabilizeaza, generand componente humice. Procesul fermentarii are 4 faze : de incalzire, de activitate aeroba, de transformare lenta si de structurare interioara.

Mustul de gunoi

Pentru a deveni ingrasamant viu, el trebuie prelucrat in bazine. Pentru a dirija fermentaia mustului se pune pe fundul bazinului pe toata lungimea, compost bine maturat, pe o latime de 0.5 m si o inaltime de 20 cm. Pentru a impiedica pierderile de azot deasupra solului e bine sa se aseze un strat de paie de 25-45 cm grosime, afanat. Cand bazinul este plin pana la o treime se adauga preparat de valeriana. Dupa umplerea completa a bazinului, pana la folosirea mustului mai trec cateva saptamani iar inainte de folosire se mai adauga o data valeriana.

Ingrasaminte de origine animala

Compostul de gunoi bine maturat reprezinta pentru aproape toate solurile si culturile, ingrasamantul ideal. Pe termen lung, aplicarea consecventa a gunoiului de grajd compostat amelioreaza capacitatea de productie, fertilitatea si sanatatea solului, plantelor si animalelor.

Produsele prezinta calitate superioara, contin substante valoroase si slujesc ca suport al sanatatii si energiei corporale.

Composturi din resturi biodegradabile

In acest scop se folosesc reziduurile biodegradabile de la ferme : materialul scos din santuri sau balti,iarba, buruieni, frunze si iarba uscata de la marginea drumului, ramuri subtiri rezultate la taierea copacilor, bostina de fructe, coji si rumegus netratate chimic.

b.FERTILIZAREA MINERALA

In pomicultura ecologica, spre deosebire de pomicultura conventionala se folosesc produse naturale greu solubile (cu exceptia zgurii lui Thomas si patent kali). Fertilizarea se aplica pentru corectarea unor carente si pentru imbunatatirea conditiilor fizice ale solului.

Se folosesc produse minerale care contin azot (Azotatul de sodiu din Chile), produse care contin siliciu (in agricultura si pomicultura ecologica se folosesc silicati fin macinati (cuart, feldspat, bazalt) care se introduc ca atare in sol sau ca suspensie in apa cu care se stropesc plantele in cursul vegetatiei), produse minerale care contin fosfor ( in pomicultura ecologica se folosesc ca ingrasaminte fosfatice de baza faina de fosforita, zgura lui Thomas (produs rezisual din metalurgie), fosfati naturali calcinati, faina de oase ), produse minerale care contin magneziu (dolomita, recomandata in special pe soluri calcaroase si pentru pastrarea echilibrului potasiu-magneziu), produse minerale care contin calciu (calcare naturale fin macinate, alge marine incrustate cu calcarcare contin in plus magneziu si alte microelemente), produse minerale care contin potasiu ( cenusa din lemn de foc, saruri potasice naturale (carnalit, kainit, polohalit) care pe langa potasiu contin si magneziu si sulf).

1.1.2 MODUL DE FOLOSIRE A INGRASAMINTELOR NATURALE IN LIVADA

D. Davidescu si [NUME_REDACTAT] (1994) recomanda ca in livezi, pe solurile cu fertilitate mijlocie, dozele de ingrasaminte sa fie variabile in raport cu specia, varsta, incarcatura de fructe, numarul de pomi pe unitatea de suprafata. In general, trebuie practicata o fertilizare de baza in toamna si fertilizari in timpul vegetatiei.

Toamna se poate aplica una dintre variantele :

-gunoi de grajd fermentat 20-40t/ha, la 2-3 ani ;

-gunoi de ovine 10-15 t/ha, la 2-3 ani ;

-compost biodinamic 5-15 t/ha la 2-3 ani ;

-gunoi de pasari 2-4 t/ha ;

-ingrasaminte verzi din 2 in 2 ani ;

-60-80kg/ha potasiu sub forma de minereuri potasice macinate din 2 in 2 ani ;

-60-80 kg/ha fosfor sub forma de fosfati naturali, fin macinati.

Primavara, in raport cu specia, varsta, incarcatura de rod, tehnologia de cultura (plantatii intensive) sunt necesare 40-60 kg/ha azot sub forma de : gunoi de pasari, tulbureala, urina plus must de gunoi, faina de coarne, sange, peste.

Balascuta N. (2000) recomanda :

-compostul proaspat toamna, semidescompus primavara si descompus toamna si primavara

-turba neagra ;

-faina de alge –in perioada cresterii intensive ;

-plamadeala de urzica- in perioada cresterii intensive ;

-gunoiul de grajd proaspat si semidescompus –toamna si descompus primavara ;

-mranita-primavara ;

-faina de oase-toamna ;

-faina de sange-in perioada de crestere intensiva ;

-faina de coarne si copite-primavara ;

-urina de animale si mustul de grajd-primavara ;

-cenusa de lemn –in perioada cresterii intensive ;

-calcar de alge- in perioada cresterii intensive ;

-calcar de alge-stropirea plantelor, conc 2.5% ;

-faina de fosforiti-toamna ;

-zgura lui Thomas-toamna ;

-kalimagnezia- in perioada cresterii intensive ;

-faina de dolimita-toamna.

1.1.3 LUCRARILE SOLULUI – ASPECTE PRIVIND UTILIZAREA MASINILOR

In pomicultura ecologica, se acorda o atentie deosebita in utilizarea masinilor, ce trebuie sa respecte mediul inconjurator. Porozitatea solului este responsabila pentru schimbarile componentei gazoase si de umiditate, asigurand astfel un mediu vital pentru organismele solului. Tasarea solului determina de fapt distrugerea porozitatii ; folosirea utilajelor specifice care se adapteaza operatiunilor trebuie sa limiteze compactarea solului si sa nu distruga zona ierboasa aflata pe intervalele dintre randuri, in plantatiile pomicole permanent inierbate.

Salvarea structurii solului depinde de tipul tractorului, de latimea pneurilor, de numarul trecerilor (caracterizat de alegerea tipului de aparat de stropit pentru aplicarea tratamentelor fitosanitare si de metoda aleasa pentru recoltare). Cele doua metode de aplicare a tratamentelor sunt :

– stropire normala- cantitate de apa 1000-1500 litrii/ha ;

– stropire cu volum redus- cantitati mici de apa 150-300 litrii/ha.

A doua metoda este mai eficienta in ceea ce priveste protejarea terenului.

1.1.4 INTRETINERA SOLULUI

Pomii altoiti pe portaltoi vegetativi de vigoare mica si plantati la distante mici intre randuri si pe rand prezinta o deficienta in alimentatia cu apa si substante nutritive. Nu este permisa interventia cu erbicide si ingrasaminte sintetice solubile pentru a opri cresterea buruienilor, aceasta fiind recomandat a se executa prin alte metode.

Pe langa operatiunea de plivit, care este metoda cea mai raspandita in fermele pomicole ecologice, pentru intretinerea terenului, randurile se pot acoperi cu materii organice care contin patogeni.

Frunzele viguroase de plante textile au dat bune rezultate in anumite ferme ecologice.

1.2 PRINCIPALII DAUNATORI DIN LIVEZI

~ DAUNATORI DIN LIVEZILE DE MAR, PAR SI GUTUI

PADUCHELE TESTOS DIN SAN JOSE Quadraspidiotus perniciosus

Este raspandit in toate zonele pomicole si figureaza ca daunator de carantina. Prezinta 1-3 generatii pe an. Ierneaza in stadiul de larva primara, pe scoarata tulpinilor si ramurilor. Primavara, cand temperatura depaseste 7 grade, larvele isi reiau activiatatea. In aprilie se transforma in larve secundare si in mai se maturizeaza in insecte adulte de ambele sexe. Larvele se localizeaza pe tulpini pe ramuri frunze si fructe . Pe tulpini si pe ramuri ,la un atac puternic , carapacele formeaza o crusta de culoare cenusie .

PADUCHELE LANOS Erisoma lanigerum

Are 8-12 generatii pe an, iar specia gazda este marul. Ierneaza ca larva de varsta 1 si 2 in ranile canceroase de pe radacini, ramuri sau tulpini. Primavara, la 5-6 grade, larvele se hranesc de la locul de hibernare si apoi migreaza pe tuplini si ramuri.

PADUCHELE VERDE AL MARULU Aphis pomiI

Are multe generatii pe an, intreg ciclul evolutiv desfasurandu-se pe mar. Ierneaza ca ou. Insectele adulte formeaza colonii compacte pe fata inferioara a frunzelor si pe varful lastarilor . inteapa frunzele si se hranesc cu sucul celular . In urma intepaturilor frunzele se rasucesc , se ingalbenesc si cad prematur. Pe dejectiile eliminate din abundenta pe frunze se instaleaza fumagina , care impiedica asimilatia normala a frunzelor. Prognoza aparitiei afidului se stabileste pe baza rezervei de oua de rezistenta, depuse pe ramuri si lastari .

PURICELE MELIFER AL MARULU Psylla pyricolaI

Daunatorul are doua sau trei generatii pe an respectiv de primavara , vara si toamna . Insecta ierneaza in stadiul de adult sub ritidomul si in crapaturile scoartei sau in frunzele de pe sol .

GARGARITA BOBOCILOR DE MAR Anthonomus pomorum

Se intalneste in bazinele pomicole; are o singura generatie pe an si ierneaza ca adult in crapaturile scoartei trunchiului si ale ramurilor mai groase precum si sub covorul de frunze de la baza trunchiului pomilor. Gargaritele rod mugurii floriferi si florile, din mugurii atacati se scurge un lichid lucios , care cu timpul se inchide la culoare si se usuca .

MOLIA FRUNZELOR DE MAR Hyponomeuta malinella

Este intalnita in toate zonele de cultura a marului , producand pagube prin defolierea pomilor. Are o singura generatie pe an. Ierneaza sub forma de larva de varsta intai , sub scutul format din secretia intarita care insoteste depunerea oualor. Dupa aparitie omizile rod mugurii inca ne deschisi apoi migreaza si consuma frunzele lasand numai nervurile. Omizile infasoara cu fire matasoase si rod frunzele din varful lastarilor, cand frunzele infasurate sunt roase, ele inglobeaza alte frunze sau trec la alt lastar vecin, formand un nou cuib.

ACARIANUL FRUNZELOR DE PAR Eriophyes pyri

Specie polioltina , are trei patru generatii pe an , iernand ca femela , sub solzii mugurilor. Specie monofaga, infestand doar parul cultivat si cel spontan. Dauneaza adultii si larvele care inteapa si sug sucul celular din tesutul frunzelor infestate. Ca urmare, tesuturile se deformeaza, apar niste gale galben-roscate , care cu timpul se extind pe inreaga suprafata a frunzelor .

~DAUNATORII LIVEZILOR DE PRUN

PADUCHELE TESTOS AL PRUNULUI Partenolecanium corni

Prezinta una doua generatii pe an. Ierneaza in stadiul de larva secundara, in crapaturile scoartei tulpinilor, la baza mugurilor, pe scoarta neteda si mai ales pe partea inferioara a ramurilor .

NALBARUL Aporia crategi

Fluturele alb al pomilor, cum mai este cunoscut s-a raspandit in toata tara, producand defolieri partiale sau totale in livazile de prun .Specie monovoltina ierneaza in stadiul de larva, in cuiburi caracteristice, formate din frunze consumate partial, infasurate cu fire matasoase si suspendate de ramuri. In interiorul cuiburilor se gasesc zece-doisprezece omizi .

VIERMELE PRUNELOR Cydia funebrana

Este raspandita din zona de stepa , pana in zona padurilor de stejar . Prezinta doua trei generatii pe an, ierneaza ca larva protejata de un cocon matasos si adapostit sub ritidomul de la baza trunchiului sau in frunzele cazute .

~DAUNATORII CIRESULUI SI VISINULUI

PADUCHELE NEGRU AL CIRESULUI Myzus cerasi

Specie polivoltina , ierneaza in stadiul de ou de rezistenta pe sccoarta tulpinii si ramurilor de cires. Are un ciclu biologic holociclic dioecic. Adultul formeaza colonii compacte pe dosul frunzelor si pr varful lastarilor de cires si visin , hranindu-se cusucul celular. Pe dejectiile eliminate se intaleaza fumagina care inpiedica asimilatia clorofiliana a frunzelor .

VISEPEA FRUNZELOR DE CIRES Caliroa limacina

Prezinta doua generatii pe an si ierneaza ca larva in stratul superficial al solului. Insecta polifaga, larvele hranindu-se cu aparatul foliar al diferitelor specii de pomi fructiferi ca : cires , visin , cais , prun, gutui, par. Cele mai atacate sunt plantatiile tinere si pepinierele situate pe ternurile cu expozitie sudica .

~DAUNATORII LIVEZILOR DE CAIS SI PIERSIC

PADUCHELE VERDE AL PIERSICULUI Myzodes persicae

Se intalneste pretutindeni, producand daune importante in livezile de piersic, precum si la mai multe culturi de plante tehnice si de culturi fortate. Este o specie polivoltina, avand trei-cinci generatii pe an,pe piersic si mai multe pe plante gazda secundare cum ar f i : cartof, sfecla, tomate, tutun, varza. Ierneaza in stadiul de ou de rezistenta pe scoarta tulpinilor si a ramurilor de piersic. Insectele formeaza colonii compacte pe dosul frunzelor si pe varful lastarilor. In urma intepaturilor, frunzele se rasucesc, se ingalbenesc si cad prematur. Pe dejectiile eliminate se instaleaza fumagina care impiedica asimilatia clorofiliana .

MOLIA VARGATA A PIERSICULUI Anarsia lineatela

Prezinta trei generatii pe an si ierneaza in stadiul de larva de varsta a treia si a para , sub scoarta ramurilor intr-un adapost construit din resturi de scoarta de lemn. Insecta ataca in primul rand piersicul si mai putin caisul , prunul , marul , parul , visinul si migdalul . Larvele tinere ataca lastarii si fructele tinere . Fructele atacate se zbarcesc si cad iar prin galeriile sapate de larve patrund microorganisme patogene care distrug fructele atacate .

1.3 METODE BIOLOGICE DE COMBATERE A DAUNATORILOR

Fertilizarea echilibrata a terenului realizeaza o dezvoltare viguroasa a plantelor , acestea fiind capabile sa tolereze prezenta daunatorilor intr-o densitate numerica redusa .

Un rol important revine controlului fitosaitar al culturilor , deplasarii la timp a plantelor infestate de nematozi, eliminarii si distrugerii acestora prin ardere .

Lupta impotriva daunatorilor poate fi de doua tipuri :

1. lupta biologica clasica-bazata pe manipularea si utilizarea diferitilor inamici naturali pentru combaterea bolilor si daunatorilor ;

2.lupta biologica moderna-bazata pe distrugerea insectelor daunatoare prin utilizarea diferitelor proceduri.

In lupta biologica clasica sunt luate in considerare toate acele organisme care pradeaza sau paraziteaza insecte daunatoare. Acestea sunt:

-entomofagi precum: pasari, insecte si acarieni pradatori, insecte parasite;

-agenti patogeni precum : virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare, nematozi.

Exista numeroase mamifere care sunt niste vanatori desavarsiti de insecte si de aceea sunt foarte utili in combaterea acestora, iar altele sunt folositoare in prinderea soarecilor si melcilor.

Liliacul (subordinul « Microchiroptera »)

Sunt folositori pentru ca vaneaza la asfintit si noaptea, se hranesc cu insecte care nu sunt prinse de alte speciiinsectivore precum pasarile.Nu trebuiesc deranjati in spatiile unde dorm, fiind sensibili.

Ariciul(Erinaceus europaeus)

Se harneste cu melci, omizi si soareci, are ca dusmani naturali vulpile, bufnita si cainii, dar pentru el sunt periculoase si masinile si insecticidele. Se adaposteste in gramezi nuiele,frunze,tufe dese.

Cartita (Talpa europea)

Mananca viermi, insecte, larve si pupe. Acolo unde apar daunatori trebuie protejata dar cu atentie, deoarece sapaturile ei sunt nefolositoare, ea rupand sau scormonind plantele.

Chitcanul( familia «  Soricidae »)

Se hraneste pe zi cu aproximativ aceeasi cantitate pe care o are corpul cu larve, insecte si melci, uneori soareci.Cainii si vulpile ii ocolesc, ei avand miros respingator, pisicile ii prind dar nu ii mananca; dusmanii mari sunt bufnitele.

Pasari entomofage

In prezent, o activitate valoroasa consta in instalarea unor cuiburi artificiale, pentru a da posibilitatea pasarilor sa gaseasca conditii favorabile reproducerii si cresterii puilor, in acelasi timp limitand inmultirea diverselor specii daunatoare. Multe pasari isi hranesc puii cu larve, omizi si pupe, altele cu seminte de buruieni. Un atac masiv al insectelor nu poate fi combatut in totalitate cu ajutorul pasarilor, ele insa pot contribui la reducerea semnificativa a acestora.

Protectia pasarilor este importanta si de aceea dintre masurile cele mai importante care au fost luate pentru ele sunt crearea de posibilitati pentru depunere de ouo si clocire, precum si casute de adapostire si a hranitorilor. Pe timp de iarna, in conditii vitrege hranirea lor este obligatorie, totusi ea trebuie limitata in restul anotimpurilor.

Mierla (Turdus merula)

Cu o lungime de doar 25 cm, mierla se hraneste cu viermi, insecte si larvele acestora, acarieni si miriapozi ; toamna si iarna cu seminte, fructe si resturi menajere. Culturile trebuie protejate cu folie, impletitura de sarma sau plase.

Codrosul de munte (Phoenicurus ochruros)

Se adapteaza usor la casutele artificiale chiar pentru clocit sau semicolivii care sunt deschise fie in sus, fie in lateral, sau la cuiburile asemanatoare celor de randunele.

Vrabia(Passer domesticus)

Mica (14,5 cm), vrabia este nepretentioasa in ceea ce priveste hrana, mancand atat resturi menajere cat si seminte de buruieni sau carabusi de mai. Culturile se protejeaza cu plase cu ochiuri sub 26mm sau cu folii.

Pitigoiul mare si Pitigoiul albastru (Parus major si Parus caeruleus)

Ambele specii joaca un rol important in combaterea insectelor daunatoare.Efectivele de pitigoi se maresc prin amplasarea de casute de protectie, la inaltimi mai mici de 2 m, pentru a putea fi usor controlate. La o suprafata de 1 ha se monteaza 20 cuiburi; deoarece pitigoiul albastru este mai rar cuiburile vor fi in raport de 3 :1, cu diametrul intrarii in cuib de 30 respectiv 26 mm.

Cioara griva (Corvus corone)

Ciorile fac parte dintre putinele specii de pasari care se hranesc cu melci. Pe langa acestia mai mananca viermi, insecte si larvele lor, resturi menajere dar si rasaduri tinere.Culturile si pomii fructiferi se vor proteja cu benzi de plastic in zig-zag, care se vor misca in vant.

Macaleandrul(Erithacus rubecula)

Se hraneste cu insecte si acarieni, iarna insa cu fructe ramase in copaci sau seminte. Pentru el se construiesc casute cu intrari mai mari decat la celelalte pasari (50mm) sau semiscorburi de dimensiunea 16 x 14 x 14 cm, cu jumatatea superioara a partii anterioare deschisa.

Ciocanitoarea mare ( Denrocopos major)

Ciocanitorile sunt singurele pasari care cu ciocul ascutit intra sub scoarta pomilor pentru a scoate insectele si larvele acestora.

Graurul (Sturnus vulgaris)

Se hraneste cu melci si insecte, dar daca sunt multi distrug culturile. Cel mai sigur mijloc de protejare a culturilor sunt plasele cu ochi care sa nu depaseasca 7 mm.

Struzul de iarna( Turdus pilaris)

Se hraneste cu melci, insa daca sunt multi distrug in special plantatiile de samburoase. Aceste se pot proteja cu folie, impletitura de sarma sau plase.

CAP 2. REZULTATE OBTINUTE

2.1 JUSTIFICAREA TEMEI SI OBIECTIVE

A practica pomicultura ecologica inseamna a renunta la ceea ce este strain de natura, dar nu ca o reintoarcere la pomicultura primitiva, ci ca un rezultat al unei constientizari ecologice sistematice. In momentul de fata, solutia cea mai eficienta este practicarea combaterii integrate a bolilor si daunatorilor. Aceasta metoda integreaza mijloacele nechimice (blande) cu mijloacele chimice (agresive), cu scopul nu de a distruge total ci de a mentine bolile si daunatorii sub control.

Principiul de baza al combaterii integrate este folosirea obligatorie graduala a mijloacelor de combatere, incepand cu cele de prevenire, continuand cu mijloacele de combatere cele mai blande si terminand, daca pana la acest nivel nu s-a obtinut reducerea scontata, cu mijloacele chimice.

Mai mult de jumatate din pasarile noastre cuibaresc in paduri; structura arboretelui, respectiv caracteristicile copacilor (specia, inaltimea, grosimea trunchiului si a ramurilor, forma coronamentului), caracteristicile subarboretului, a arborilor izolati, a tufelor de- a lungul lizierelor si a celora din afara padurii sunt determinante pentru cuibaritul pasarilor in conditii naturale. Dar, multe pasari arboricole cuibaresc in plantatii de arbori in parcuri, livezi, in gradina cu pomi, chiar in copacii care cresc de-a lungul soselelor si strazilor.

Multe specii de pasari aduc foloase omului, in primul rand pasarile insectivore si rapitoarele care consuma rozatoarele mici. Unele specii pot fi astfel exploatate.

Studierea metodelor de combatere a daunatorilor din livada cu ajutorul pasarilor vine in ajutorul confirmarii si fundamentarii stiintifice a posibilitatii utilizarii lor in cadrul unor culturi ecologice si ajuta la intelegerea influentelor pe care pot avea in viitor.

Cuiburile artificiale in pomicultura sunt in acord cu mediul inconjurator: un experiment de lupta biologica care a dat rezultate bune in tari precum Italia, Olanda sau Germania.

Desi in Romania ritmul de crestere a producerii si consumului de produse ecologice nu se situeaza la nivelul tarilor fruntase in acest domeniu, tendinta de crestere a importantei acordate acestor produse este evidenta. In acest moment, pozitia si situatia in care se gaseste Romania este de « tara urmaritoare ».

Obiectivele lucrarii 

Observarea, in urma amplasarii cuiburilor artificiale in livada si in perdeaua protectoare de la margine, a numarului de cuiburi populate ;

Observarea pasarilor care populeaza numarul de cuiburi si a modalitatilor acestora de hranire ;

Analizarea eficientei amplasarii cuiburilor artificiale pentru combaterea daunatorilor in livada.

2.2 MATERIAL SI METODA

Cercetarile au fost efectuate pe o perioada de 2 ani pe terenul Universitatii de [NUME_REDACTAT] si [NUME_REDACTAT] Bucuresti- in cadrul Facultatii de Horticultura (30 cuiburi ) si in cadrul [NUME_REDACTAT] Domneasca (70 cuiburi).

Suprafata observata a fost de 10 ha, instalandu-se 10 cuiburi la hectar de livada.

In lucrarea de fata s-a urmarit ocuparea cuiburilor artificiale cu fauna utila in vederea limitarii numarului de insecte daunatoare printr-o metoda ecologica. Cuiburile artificiale sunt practice in ceea ce priveste usurinta instalarii, operatiunile de control si curatirea anuala.

Pentru a se oferi un numar adecvat de locuri de cuibarit pasarilor insectivore si in scopul mentinerii la un nivel scazut al insectelor daunatoare se recomanda popularea la hectar cu:

-cel putin o pereche de pitigoi ;

-1-2 perechi de codros ;

-minim o pererche de vartecapi ;

-minim 3 perechi de vrabii ;

-o pereche de pupeze.

Materiale folosite :

1. cuiburi artificiale ;

2. hranitori.

1.Cuiburi artificiale- confectionate din ramuri de nuc uscate.

Trunchiuri cu diametrul de 15-20 cm au fost taiate in fragmente de 25-30 cm. La fiecare fragment, cu o secure mica sau freza a fost facuta o deschizatura de intrare in cuib. Partile superioare si inferioare au fost acoperite cu bucati de lemn, partea de sus usor inclinata, iar cea de jos dreapta.

Tipul de iesire a fost cel rotund, cu diametre intre 26-55 mm.

Cuiburile cu deschizatura de 26 mm au fost folosite pentru cuibaritul pitigoiului-albastru sau cenusiu.

Pentru specii mai mari precum codrosul, pitigoiul sau vrabia iesirile au fost de 32 mm.

Cuiburile cu deschizatura de 55 mm se folosesc pentru pupeze.

Cuiburile sunt practice atat ca durata in timp (sunt rezistente), cat si ca amplasare

Cuiburile au fost montate la o inaltime de aproximativ 2 metrii de la sol, in perioada octombrie –noiembrie si in luna martie.

2.hranitori

Hranitorile folosite au fost confectionate din PET-uri de 1,5 litrii si 2 litrii. Ele au fost asezate cu gura in jos, fixate pe suporturi metalice pentru a nu cadea. Tavitele utilizate pentru caderea semintelor au fost medii : lungime 30 cm, latime 20 cm si inaltime de 15 cm, in majoritate confectionate tot din PET-uri.

Hranitorile au fost amplasate in apropierea cuiburilor, in special pe pomi (pentru popositul pasarilor- mai ales pitigoi).

2.3 REZULTATELE OBTINUTE

Au fost instalate la suprafata de 10 hectare :

-15 cuiburi cu deschizatura de 26 mm ;

-70 cuiburi cu deschidere de 32mm ;

-15 cuib cu dechidere 55 mm.

In cuiburi nu a fost introdus nimic, deoarece pasarile care le-au populat si-au facut singure cuibarul, iar interventia putea constitui mai degraba un prejudiciu decat un beneficiu

In urma observatiilor facute pe cei 2 ani, s-a observat o populare a cuiburilor astfel :

Observatii in anul 1 :

Din totalul de 100 cuiburi montate, au fost populate doar 75, de urmatoarele specii :

-pitigoi- albastru : 13 cuiburi de dimensiune la intrare 26 mm ;

-mare :7 cuiburi de 32 mm ;

– vrabie : 40 cuiburi de 32 mm ;

-ciocanitoare : 10 cuiburi de 55mm ;

-pupaza : 5 cuiburi de 55 mm .

Au ramas nepopulate :

-23 cuiburi de 33mm ;

-2 cuiburi de 26 mm.

Nu au fost vazute specii precum vartecap sau codros.

La sfrasitul verii-inceputul toamnei, au fost curatate cuiburile. Este necesara o curatire anuala atunci cand pasarile au terminat cuibaritul pentru a putea popula cuiburile si in anul urmator. Curatirea sau controlul cuiburilor nu se face in perioada reproductiva deoarece pasarile, ca si liliecii nu trebuie deranjate in interiorul cuiburilor.

Odata deschis capacul cuibului, a fost extras cuibul interior construit de pasari si s-a curatat de excremente si reziduuri(oua ramase nefecundate, pene, pui morti).

Au fost cuiburi care au necesitat reparatii (inlocuirea capacului superior sau inferior)

In timpul operatiilor de control anual, pe baza materialului extras din cuiburi este posibila identificarea aproximativa a tipului de pasare care l-a populat.

In cuiburile de pupeze au fost gasite cele mai putine materiale .

Observatii din anul 2 :

Din totalul 100 de cuiburi montate, au fost populate 80, astfel :

– pitigoi albastru : 15 cuiburi de 26 mm ;

-mare : 10 cuiburi de 32mm ;

-vrabie : 40 cuiburi de 32mm ;

-ciocanitoare : 8 cuiburi de 55 mm ;

-pupaza : 5 cuiburi de 55mm.

Au ramas nepopulate :

-20 cuiburi de 32mm ;

-2 cuiburi de 55 mm.

In urma acestor observatii, s-a vazut o populare superioara anului 1, cu un numar de 5 cuiburi.

2. hranitori

In lunile calde ale anului, pasarile gasesc cu usurinta hrana, atat vegetala cat si animala. In schimb iarna, pentru a nu suferi de foame, se amplaseaza hranitori (in special pentru pasarile insectivore, care nu mai gasesc acest tip de hrana).

Perioada de hranire artificiala cu luna noiembrie si s-a terminat in luna februarie.

In hranitori au fost puse amestecuri de seminte de :

-grau ;

-porumb ;

-floarea-soarelui.

Nu se dau pasarilor seminte sarate pentru ca sarea este daunatoare pentru pasari. De asemenea, nu se pune in hranitori paine, biscuiti sau resturi de patiserie, hrana pentru animale de companie (precum caini sau pisici), care nu este sanatoasa pentru pasarile salbatice.

Pe timp de iarna (ian-febr) in hranitori au mai fost adaugate si produse animale : slanina (nesarata si neafumata) si untura de porc.

S-a observat ca la inceputul perioadei de harnire au fost preferate semintele mici, dar la final, cand conditiile nu au mai fost favorabile gasirii unei alt tip de hrana, au fost mancate si cele mari. In plus, in afara de hrana din hranitorile artificiale, pasarile au mai mancat si fructele ramase dupa recoltare in pomi.

Hranitorile au fost curatate cu apa si detergent (apoi clatite bine), la fel si tavitele, inainte de fiecare umplere cu hrana.

In plus, din loc in loc au fost amplasate vase pentru apa.

Activitatea zilnica a pasarilor variaza intre 14-15 ore, in functie de perioada si de obiceiurile specifice fiecarei specii.

In majoritatea speciilor observate, acestea aduceau la cuib 1 pana la 5 larve de lepidoptere (fluturi diurni si nocturni), numarul de capturi fiind deci insemnat.

Calculand la 15-20 zile perioada prezentei la cuib a puilor din diferite specii, se poate presupune ca numarul de insecte adulte si de larve alea acestora, capturate de adulti la un singur cuibarit este de 5000-8000 bucati.

In mod teoretic avem :

Cantitatea de hrana si de insecte pradata

2.4 CONCLUZII

Exigenta preocuparilor legate de starea mediului se concretizeaza in reglementari si legislatii tot mai severe , ce vizeaza obiective ca : reducerea rezidurilor provenite de la ambalaje , cresterea gradului de recuperare si valorificare a materialelor de ambalare uzate.

In urma observatiilor facute pe o perioada de doi ani , s-a ajuns la urmatoarele concluzii :

s-a observat ca pasarile au nevoie si folosesc cuiburile artificiale montate in perdeaua de protectie si mai putinin livada datorita lucrarilor de intretinre;

popularea de 75% respectiv 80% este buna, desi se dorea o ocupare a cuiburilor intr-un procent mai mare (95%- 100%) ;

procedeul de combatere a daunatorilor din livada cu ajutorul pasarilor este bun, desi nu in totalitate eficient (nu se poate realiza o protectie de 100% numai cu ajutorul lor, ci este nevoie de o combatere integrata a daunatorilor).

Se recomanda :

montarea cuiburilor si folosirea metodei de protectie cu ajutorul pasarilor deoarece aceasta ajuta la mentinerea unui nivel controlabil al daunatorilor ;

este cea mai eficienta metoda de combatere pentru o pomicultura ecologica.

BIBLIOGRAFIE

BALASCUTA, NICOLAE – « PROTECTIA PLANTELOR DE GRADINA CU DEOSEBIRE PRIN MIJLOACE NATURALE » ED. TIPOCART BRASOVIA. 

CHIRA, CONSTANTINA LENUTA -« TEHNICI HORTICOLE COMPATIBILE CU MEDIUL »- ED. CERES, BUCURESTI 2005 ;

DORNEANU AUREL,, «  DIRIJAREA RELATIILOR PLANTA-SOL PRIN SISTEMUL DE AGRICULTURA », ED, AGRO-SILVICA, BUCURESTI, 1966.

IACOB N., M. LACATUSU, C.BERATLIED, « COMBATEREA BIOLOGICA A DAUNATORILOR-CULEGERE DE STUDII », ED. STIINTIFICA, BICIRESTI, 1975.

MIHAESCU, GRIGORE, « POMICULTURA ECOLOGICA-TEHNOLOGII NEPOLUANTE », ED. CERES, BUCURESTI, 1998.

RADIANU S.P., « VANATORII DE INSECTE- ANIMALE SI PASARI AJUTATOARE PLUGARILOR », INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE, BUCURESTI, 1917.

VELICICA, DAVIDESCU – « INDICI FIZICO-CHIMICI DE PRETABILITATE A SOLURILOR PENTRU PLANTATIILE POMICOLE ». Lucrări științifice seria B. XXXIIL Horticultura. IANB București.

VOLKOV A.N., B.A. GHERASIMOV, P.V. ZAVING, « INDRUMATOR PENTRU COMBATEREA DAUNATORILOR SI A BOLILOR PLANTELOR AGRICOLE », ED. AGRO-SILVICA, BUCURESTI, 1954.

Revista « JURNALUL NATIONAL » NR 109 (29.03.2007)

 RIVISTA DI FRUTTICOLTURA  NR 12, 1990.

« THE BIRDS IN YOUR GARDEN »- THE ROYAL SOCIETY FOR THE PROTECTION OF BIRDS ( RSPB) CATALOGUE , SPRING 2003 .

« HRANITORI PENTRU PASARILE SALBATICE »-PLIANT SOCIETATEA ORNITOLOGICA ROMANA ;

INTERNET

.

=== 04.Materiale ===

4. Materiale și metode

Cercetările noastre, biologice și ecologice, s-au realizat asupra unor populații de tritoni. Acestea s-au desfășurat în 2 puncte: un punct fiind reprezentat de zona Mădrigești, și un alt punct aflat în apropierea localității Cermei, ambele fiind situate în județul Arad.

Obiectivele urmărite au fost în număr de 3:

– analiza structurii si dinamicii reproductive a populatiilor, în funcție de numărul de indivizi capturați, sexul și mărimea acestora

– dinamica populatiilor, în funcție de sex și mărime (%)

– stabilirea raportului de sexe si de mărime (in habitatul de la Madrigesti am stabilit doar raportul de sexe), în funcție de acțiunea unor factori (abiotici sau biotici, antropic).

4.1. Protocoale de lucru

Cercetarea a decurs de-a lungul a 4 perioade, respectiv în lunile aprilie, mai și iunie a anului 2006. Pentru aceasta am utilizat un număr de 2943 de indivizi din habitatul zonei Mădrigești, și 455 de indivizi din habitatul din apopierea localității Cermei, utilizând astfel, în total, 3398 de indivizi.

Exemplarele studiate au fost capturate de la nivelul habitatelor acvatice populate, folosind o plasă montată pe o tijă metalică telescopică, lungă de 2 m. Aceasta are avantajul că permite capturarea animalelor direct de pe mal, fiind utilă în bazinele acvatice cu adâncime mare care nu permit dragarea. În unele cazuri am utilizat o dragă metalică pătrată, pentru a captura animalele ascunse în mâl, iar cele care au fost observate vizual prin împrejurimile habitatului au fost capturate direct cu mâna. Exemplarele capturate și identificate au fost ulterior eliberate în habitatele de proveniență, evitând astfel ca studiul nostru să aibă un impact negativ asupra acestor populații.

Identificarea speciilor de tritoni s-a realizat sub îndrumarea coordonatorilor noștri științifici. Comportamentul tritonilor a fost urmărit în concordanță cu un factor fizic, temperatura, și cu numărul de indivizi, sexul și mărimea acestora, capturați în perioadele de studiu.

Așa cum se cunoaște, temperatura reprezintă un factor decisiv în compotamentul și activitatea amfibienilor, astfel că după perioada de hibernare, respectiv la începutul perioadei de activitate (martie, aprilie) indivizii sunt prezenți într-un număr mai scăzut. Însă, odată cu încălzirea atmosferei și reapariția parametrilor propice amfibienilor, numărul lor crește ușor, culminând în perioada de reproducere, perioadă caracterizată prin comportamente specifice.

Dragările realizate atât în baltă cât și pe marginile acesteia, au fost de folos în descrierea habitatului de la Mădrigești prin figuri, pentru diferitele specii de tritoni, amplasați în zonele specifice, în număr specific, decelându-se astfel și comportamentul lor (dinamica) prin răspândirea lor în apă, în funcție de temperatură.

Balta de la Mădrigești reprezintă habitatul acvatic atât pentru specii de Urodele ca și Triturus vulgaris, Triturus cristatus și Triturus alpestris, cât și pentru alte specii de Anure ca, Bombina variegata, Bufo bufo și Bufo viridis. De asemenea, și Rana dalmatina și Rana temporaria se reproduc în acest habitat.

Pe parcursul ieșirilor pe teren am notat într-un caiet de teren condițiile meteorologice prezente în respectivele zile de lucru, temperatura fiind măsurată cu termometrul, în grade Celsius (0C).

În zona Mădrigești, prima ieșire (realizată în 9 aprilie 2006 și cele 3 zile ulterioare de lucru) a fost caracterizată ca fiind într-o primăvară târzie, observându-se încă zăpada pe munți (la Stână, Padiș, Găina), noaptea având o temperatură de 20 C, iar ziua de 100 C.

În baltă plasarea indivizilor de Triturus vulgaris a fost în zonele cu apă mică (≈10 cm) de pe malurile însorite, unde apa este mai caldă. Triturus cristatus a fost răspândit relativ uniform în baltă, iar Triturus alpestris în principal în zonele cu apă mai adâncă (≈60 cm), relativ reci, umbrite, cu vegetație bogată. În zonele cu apă mare și caldă au fost capturați circa 12 Triturus vulgaris; 13 Triturus cristatus; 1 Triturus alpestris / plan, iar în cele cu apă mare și rece aproximativ 3 Triturus vulgaris; 1 Triturus cristatus și 6 Triturus alpestris / plan. În zonele mai mici, sub pădure, au fost capturați, sporadic, 1 la 3 plase, mai ales Triturus alpestris.

A doua ieșire (realizată în 6 mai 2006 și cele 3 zile ulterioare de lucru) a fost caracterizată prin condiții relativ reci, cu cerul variabil; au fost semnalate și picături de ploaie, noaptea având o temperatură de 50 C, iar ziua de 150 C.

În baltă, Triturus vulgaris a fost prezent mai spre mal, în ape mici; Triturus cristatus în zonele cu vegetație (pipirig), în special cu apă mai adâncă, observându-se faptul că a depus ponta, iar Triturus alpestris a fost prezent în zonele mai adânci, fără vegetație. În general, aceștia din urmă au depus ponta și se pregătesc să iasă din apă.

Balta a fost la fel de mare ca și la prima ieșire. A fost semnalată prezența, dincolo de drum, a indivizilor de Triturus vulgaris și de asemenea în baltă a foarte mulți mormoloci de Bufo viridis.

La a treia ieșire (realizată în 20 mai 2006 și în cele 3 zile ulterioare de lucru) vremea a fost relativ caldă, cu cerul variabil, noaptea semnalându-se averse, cu temperaturi de 100 C, iar ziua de 250 C.

Triturus vulgaris a fost uniform răspândit, având loc parade nupțiale, Triturus cristatus la fel ca și la a doua ieșire încă depune ponta, iar Triturus alpestris la fel ca înainte iese din baltă, pielea fiind foarte rugoasă și mănâncă puțin. În baltă a fost prezent și Bufo viridis care la fel ca și Triturus cristatus depune ponta.

În cea de-a patra ieșire (17 iunie 2006 și cele 2 zile ulterioare de lucru)a fost prezentă o vreme foarte caldă, cu temperaturi ridicate, de vară, nemai semnalându-se prezența indivizilor de Triturus alpestris, aceștia reproducându-se, probabil, sincron (ca și Bufo bufo), iar Triturus cristatus s-au reprodus, probabil, asincron (ca și Bufo viridis).

Următorul habitat, aflat în apropierea localității Cermei, a prezentat în prima ieșire (6 aprilie 2006) o mlaștină mare, vremea fiind rece cu precipitații. Tritonii prezenți în acest habitat (Triturus dobrogicus și Triturus vulgaris) intrau pe mal, sub tufele de pipirig.

Condițiile meteorologice la cea de-a doua ieșire (5mai 2006) au fost relativ calde, cu cerul aproape senin. Aici, tritonii au fost deplasați spre centrul bălții, în zonele mai adânci, odată cu creșterea vegetației, dinspre mal.

La a treia ieșire (21 mai 2006) vremea fiind foarte caldă, au fost capturați puțini tritoni, ei având deja pielea rugoasă (ies din apă).

În ciuda deplasărilor pe teren, la cea de-a patra ieșire (17 iunie 2006) atunci când condițiile de vreme au fost specifice anotimpului de vară, nu s-a semnalat prezența tritonilor în habitatul cercetat de la Cermei.

Numărul de indivizi capturați a prezentat fluctuații de-a lungul studiului, la fel în ceea ce privește sexul și mărimea, astfel că în perioadele mai reci, sau din contră foarte calde, au fost capturați mai puțini tritoni, decât în perioadele optime cu temperaturi favorabile și umiditate optimă (benefice mai ales în perioadele de reproducere), când aceștia au fost prezenți într-o pondere mai ridicată.

Odată ce indivizii au fost prinși, aceștia au fost numărați, li s-a stabilit sexul și mărimea (dacă individul este un adult sau un juvenil). Aceste date au fost notate în caietul de teren, indispensabil pentru munca de pe teren.

Pentru stabilirea raportului de sexe s-au utilizat datele anterior notate. Astfel că, am raportat numărul indivizilor de sex masculin la cel de sex feminin, pentru fiecare perioadă de studiu. Rezultatele au fost calculate în procente.

Datorită faptului că s-au capturat mulți indivizi juvenili în habitatul din apropierea localității Cemei, a fost posibilă întocmirea și a unui raport de mărime, între indivizii adulți și cei juvenili (rezultatul fiind exprimat tot în procente). Acest raport s-a realizat în studiul nostru, în plus față de habitatul de la Mădrigești, pentru motivul existenței unui număr mare de juvenili capturați în toate perioadele. În cadrul habitatului de la Mădrigești numărul juvenililor a fost destul de scăzut și nesemnificativ. Astfel că, în cadrul habitatului din apropierea localității Cermei a fost realizat atât un raport de sexe cât și un raport de mărime al indivizilor capturați.

4.2. Descrierea habitatelor studiate

Habitatele studiate sunt reprezentate de 2 bălți, una fiind localizată în zona Mădrigești, iar cea de-a doua în apropierea localității Cermei, a județului Arad.

Habitatul din Mădrigești (Fig. 4.2.1.)este reprezentat de o baltă permanentă de dimensiune mare, circa 10m2, cu o adâncime de aproximativ 1m, scăzând ușor spre margini. Balta este situată pe marginea unui drum ce traversează zona, lângă o pădure de fag, prezentând o vegetație bogată, în special pe maluri, reprezentată de stuf și pipirig.

Foto 4.2.1. Habitatul din [NUME_REDACTAT] din Cermei (Fig. 4.2.2.)este reprezentat de o baltă situată pe un câmp, lângă o pădure. Balta prezintă o suprafață mare, puternic eutrofizată, cu vegetație reprezentată tot de stuf și pipirig, respectiv de plante arbustive spre mal. O particularitate ce caracterizează acest habitat ,în comparație cu cel prezentat anterior, este faptul că a fost semnalată o faună bogată, prin prezența unor Nevertebrate de tipul lipitorilor (Hirudo medicinalis, Haemopis sangvisuga), gândaci acvatici carnivori și larvele acestora (Dytiscus marginalis) și a unor Vertebrate de tipul peștilor (Carassius auratus, Cobitis taenia). Aceasta s-a datorat deversărilor din râul Teuz, care alimentează balta cu apa proprie, fenomen ce are loc doar atunci când precipitațiile sunt abundente în zonă, sau în perioadele ulterioare iernii. Astfel, balta este un sistem mixt, atât cu elemente proprii cât și cu elemente provenite din sursa râului.

Foto 4.2.2. Habitatul din Cermei