Dreptul la Un Proces Echitabil

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile fundamentale recunoscute într-o societate democratică a cărui garantare trebuie să fie inerentă oricărui sistem de drept.

In realitate, dreptul la un proces echitabil nu are o dimensiune unică, ci reflectă

un drept complex cu o serie de exigente, pe care legiuitorul intern dar si cei care sunt

chemați sa aplice legea, inclusive destinatarii acesteia trebuie să le respecte.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei , a intrat în vigoare în septembrie 1953. În spiritul autorilor săi, este vorba de luarea primelor măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora din drepturile enumerate în Declarația universală a drepturilor omului din 1948. Convenția consacră, pe de o parte, o serie de drepturi și libertăți civile și politice și stabilește, un sistem vizând garantarea și respectarea de către statele contractante a obligațiilor asumate de acestea.

România a ratificat Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, precum și Protocoalele adiționale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10 prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994, Conform prevederilor cuprinse în art.11 și 20 din Constituție, Convenția și Protocoalele ei adiționale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate față de acesta, altfel spus Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și protocoalele adiționale au devenit izvor de drept intern obligatoriu și prioritar, ceea ce, în plan național, are drept consecință imediată aplicarea convenției și protocoalelor de către instanțele judecătorești române, iar în plan internațional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătorești naționale.

Dreptul la un proces echitabil este prevăzut în mod expres în art.6 din Conventia europenă a drepturilor omului,  care stipulează că:

“1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul : a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa ; b. să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ; c. să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer ; d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării ; e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.”

Rezulta ca, în acceptiunea Conventiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe  componente si anume: accesul liber la justitie; examinarea cauzei în mod echitabil, public si într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de catre un tribunal independent, impartial, stabilit prin lege; publicitatea pronuntarii hotarârilor judecatoresti.

Articolul 11 din Constitutia României stabilește, cu valoare de principiu, obligația statului român de a îndeplini întocmai si cu buna-credinta îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum si faptul ca tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.

Din analiza art.6 din Conventia europenă a drepturilor omului rezultă că dreptul la un proces echitabil are mai multe  componente si anume:

accesul liber la justitie;

examinarea cauzei în mod echitabil, public si într-un termen rezonabil;

examinarea cauzei de catre un tribunal independent, impartial, stabilit prin lege;

publicitatea pronuntarii hotarârilor judecatoresti.

Accesul liber la justiție

Accesul liber la justitie constituie un principiu fundamental al organizarii oricarui sistem judiciar democratic fiind consacrat intr-un numar important de documente internationale, astfel ca el are semnificatii deosebite atat pentru dreptul procesual, cat si pentru dreptul constitutional.

Liberul acces al persoanei la justitie reprezinta facultatea oricarei persoane de a introduce, dupa libera sa apreciere, o actiune in justitie, implicand obligatia corelativa a statului ca, prin instanta competenta, sa solutioneze aceasta actiune.

Orice conditionare a accesului liber la justitie reprezinta o nesocotire a unui principiu constitutional fundamental si a unor standarde internationale universale, in orice democratie reala.

Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenție, cât și prin art.21 din Constituția României, prin art.10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art.14 pct.1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

În plan procesual, accesul liber la justitie se concretizează in prerogativele pe care le implica dreptul la acțiune, ca aptitudine legala ce este recunoscuta de ordinea juridică oricarei persoane fizice sau juridice.

În explicitarea acestui drept, în doctrina dreptului european dreptul de acces la un tribunal este inteles ca un drept de acces concret si efectiv, care presupune ca justitiabilul ”sa beneficieze de o posibilitate clara si concreta de a contesta atingerea adusa drepturilor sale.”

Conținutul dreptului de acces la o instanță nu este același în domeniul civil și în cel penal. Astfel, dacă în materie civilă conținutul dreptului de a avea acces la o instanță nu ridică multe probleme, în materie penală, Curtea a arătat că, prin intermediul dispoziției din primul alineat al articolului 6, nu se conferă nici un drept victimei unei infracțiuni de a declanșa proceduri penale împotriva autorului acesteia și nici de a cere reprezentanților  Ministerului Public începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată.

Totodată, această dispoziție nu poate fi interpretată ca îndreptățind persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni să ceară continuarea procedurilor până la pronunțarea unei hotărâri de către o instanță conformă cerințelor articolului 6. Singurul lucru pe care îl cere această normă, în materie penală, este ca, ori de câte ori se face o constatare cu privire la existența vinovăției unei persoane, această constatare să fie făcută de o instanță care să asigure garanțiile procesului echitabil.

În orice caz, pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie respectat, trebuie ca instanța în fața căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicție deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât și cele de drept ale cauzei. O instanță care este ținută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de fapt sau de drept deduse judecății nu va fi considerată ca având jurisdicție deplină. Nepronunțarea asupra unui capăt de cerere duce la constatarea încălcării acestui principiu, astfel cum a arătat Curtea chiar într-o cauză împotriva României.

Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac. Totuși, dacă o fac, ele au obligația, în temeiul articolului 6 din Convenție, de a asigura respectarea exigențelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create. Dreptul de acces la o instanță acoperă, așadar, și dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate.

Din jurisprudența organelor de la Strasbourg, rezultă că dreptul de acces la o instanță are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut.

Dreptul de acces la o instanță ca și drept efectiv. 

În anumite circumstanțe, dreptul de acces la o instanță poate presupune instituirea de către stat a unui sistem de asistență juridică gratuită, atât în civil, cât și în penal ”atunci când aceasta se dovedește indispensabilă pentru asigurarea unui acces efectiv la o instanță, fie datorită complexității procedurii sau a cauzei, fie întrucât există obligativitatea reprezentării de către un avocat în fața instanțelor superioare.”

În cauza Airey, Curtea a arătat că dreptul fiecărei persoane de a avea acces la justiție se completează cu obligația statului de a facilita accesul, astfel încât pentru respectarea acestei exigențe nu este suficientă obligația negativă de a nu împiedica în nici un fel accesul la o instanță, ci, uneori, statele sunt obligate să asigure adevărate drepturi sociale și economice. În cauza mai sus amintită, reclamanta urmărea să obțină separația de soțul ei – divorțul în Irlanda fiind interzis prin Constituție. Singura instanță competentă în această materie era High Court, dar deoarece reclamanta nu dispunea de mijloacele financiare necesare, nu a găsit nici un avocat dispus să o reprezinte. Pe de altă parte, conform datelor de care dispunea Curtea, în ultimii 5 ani din cauza complexității procedurii și a naturii probelor ce trebuie administrate, în toate cauzele de separație de corp părțile au fost reprezentate de un avocat. Toate aceste circumstanțe au condus Curtea să decidă că prezentarea în fața High Court fără asistența unui avocat nu aveau șanse reale de succes și deci, nici acces la justiție: “un obstacol de fapt poate să ducă la încălcarea Convenției în egală măsură cu unul de drept”. Deoarece Convenția tinde să protejeze drepturi reale și efective, statul avea o obligație de rezultat de a asigura un acces efectiv la instanță. În îndeplinirea acestei obligații, statul este liber să aleagă mijloacele – de exemplu, simplificarea procedurii sau instituirea unui sistem de asistență judiciară gratuită – atâta timp cât rezultatul final, accesul efectiv la o instanță, este asigurat. Întrucât legea în Irlanda nu prevedea acordarea asistenței judiciare în cazul persoanelor lipsite de mijloace financiare, în procedurile în fața High Court în materie de separație de corp, Curtea a considerat că articolul 6 paragraf 1 din Convenție a fost încălcat.

Dreptul de a beneficia de un acces efectiv la o instanță poate implica – mai ales în cazul persoanelor lipsite de libertate – dreptul de a lua legătura și de a comunica în mod confidențial cu un avocat, în vederea pregătirii unei acțiuni în justiție. În măsura în care accesul la avocat este interzis sau restrâns în mod nejustificat, acest lucru poate însemna un obstacol de fapt în calea accesului la o instanță. De altfel, Curtea acceptă limitări ale contactului dintre o persoană deținută și avocatul ei doar în cazuri excepționale.

Accesul efectiv la o instanță presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei. Ducând mai departe acest raționament, Curtea a stabilit că, în anumite circumstanțe, inadmisibilitatea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării unei probe importante administrate de partea adversă lasă fără conținut dreptul de acces la o instanță. Aceste probleme sunt în mod tradițional analizate prin prisma articolului 6 paragraf 1 – egalitatea armelor sau a articolului 6 paragraf 3 d) – citarea și interogarea martorilor, însă, așa cum s-a arătat în cauzele citate, ele pot intra în discuție și prin prisma principiului fundamental al accesului la justiție.

S-a arătat, de asemenea, că, deși articolul 6 din Convenție nu garantează accesul gratuit la justiție, uneori costurile ridicate ale procedurilor pot aduce atingere acestui drept. Astfel, o taxă de timbru în cuantum ridicat, o cauțiune proporțională cu valoarea obiectului procesului sau alte cheltuieli de judecată disproporționate față de posibilitățile financiare ale reclamantului pot reprezenta o descurajare în fapt a liberului acces la justiție. Curtea a arătat, într-o cauză în care taxa de timbru era egală cu salariul mediu anual, că principiile de mai sus sunt aplicabile și în litigiile comerciale, chiar dacă angajarea în activități comerciale presupune alocarea unor fonduri pentru eventualitatea angajării unor acțiuni în justiție.

Complexitatea procedurilor și neclaritățile privind natura juridică a unor acte pot constitui și ele obstacole pentru realizarea unui acces efectiv la o instanță, așa cum rezultă din cauza De Geouffre de la Pradelle c. Franța. În speță, datorită controversei ce plana asupra naturii juridice a unui anumit act administrativ ce urma să afecteze dreptul de proprietate al reclamantului, acesta a pierdut termenul pentru introducerea unei acțiuni în justiție în vederea contestării respectivului act administrativ. Întrucât Curtea a arătat că reclamantul se putea aștepta în mod rezonabil să fie notificat cu privire la adoptarea amintitului act și nu era obligat să urmărească pe o perioadă de câteva luni de zile Monitorul Oficial pentru a lua cunoștință de adoptarea sa, pierderea termenului pentru introducerea acțiunii în justiție nu îi era imputabilă; astfel încât, în opinia Curți, faptele cauzei au fost de natură să determine o încălcare a dreptului de acces la un judecător enunțat de primul paragraf al articolului 6. obligația statelor în acest context este de a oferi justițiabililor o posibilitate clară, concretă și efectivă de a contesta în instanță un act reprezentând o ingerință în drepturile lor.

Faza de executare a unei hotărâri judecătorești face parte din procesul civil, în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenție. Prin urmare, neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești poate, în mod indirect, să ducă la lăsarea fără conținut a dreptului de acces la un tribunal. Ingerințe ale puterii executive – prin nepunerea la dispoziția părții a forței publice – ale puterii legislative – prin adoptarea unei legi prin care se anulează sau se lasă fără efect o întreagă procedură judiciară – sau chiar ale puterii judecătorești – prin admiterea unei căi extraordinare de atac având ca efect anularea unei întregi proceduri judiciare finalizate cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și care eventual a și fost pusă în executare au condus la constatarea de către Curte a încălcării dreptului de acces la o instanță. Acest principiu nu se opune existenței procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranței circuitului civil – care este unul din aspectele esențiale ale principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică – cere ca folosirea acestora în materie civilă să îmbrace un caracter excepțional în ceea ce privește termenul în care pot fi promovate, motivele de admisibilitate cât și părțile care au dreptul la acțiune.

În cauza Luca împotriva României, Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanta Atena Luca a invocat încălcarea art. 6 § 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 pe  motiv  că  nu  s-a  pus  în  executare  o  sentință  irevocabilă  prin  care  s-a  dispus reconstituirea  dreptului  de  proprietate în  baza Legii fondului  funciar nr. 18/1991 în favoarea reclamantei și a soțului său în comuna Comana  (instanța a indicat  și amplasamentul  parcelelor  pentru care  a  dispus reconstituirea). Prin  aceeași  sentință Comisia Județeană Giurgiu a fost obligată să emită titlu de proprietate pentru suprafața pentru care se dispusese reconstituirea. Reamintind că  s-a  mai  pronunțat în cauze similare împotriva României (Sabin Popescu c. României și Dragne și alții c. României), în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a constatat că în prezenta cauza Guvernul nu a adus nici un argument care să o determine să ajungă la o concluzie diferită.

În ceea ce privește cauzele aflate pe rolul instanțelor, Curtea a adoptat o poziție mai nuanțată în problema legilor modificând, în favoarea statului, dispoziții de drept material sau procesual aplicabile în procesele aflate în curs. Curtea s-a arătat dispusă să accepte astfel de modificări legislative dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiții: să nu existe o hotărâre definitivă pronunțată în cauză, modificarea legislativă să fie inspirată dintr-un motiv imperios de interes general și să fie menținut un raport rezonabil de proporționalitate între interesul general urmărit și restrângerea drepturilor individuale. Normele de procedură pot fi de imediată aplicare. Statul nu poate însă să amâne, până la adoptarea unei noi legislații în domeniu, judecarea unor procese introduse împotriva sa și aflate pe rolul instanțelor.

Termenul în care instanța soluționează cererea cu care este sesizată intră în discuție prin prisma dreptului de acces la justiție. Dacă simple depășiri ale termenelor legale de soluționare nu reprezintă încălcări ale accesului la judecător, totuși, în măsura în care soluționarea cererii în afara termenului legal prevăzut lipsește de interes cererea, o astfel de depășire va fi considerată ca un obstacol de fapt în calea accesului la justiție de natură să atragă constatarea încălcării articolului 6 din Convenție.

Calitatea serviciilor avocatului din oficiu poate, la rândul său, să ridice unele semne de întrebare cu privire la accesul la justiție. Este adevărat că statul nu poate fi făcut responsabil pentru toate lipsurile unei apărări făcute de avocatul din oficiu, dar, în virtutea articolului 6 paragraf 3 c) din Convenție, statul trebuie să acorde “asistență” prin intermediul unui apărător din oficiu persoanelor care nu dispun de mijloacele necesare angajării unuia. Așadar simpla numire a unui apărător nu duce la îndeplinirea obligației asumate de către stat. Acesta trebuie să și vegheze la modul în care avocatul numit își duce la îndeplinire sarcinile și, în măsura în care este sesizat sau carențele serviciilor prestate de apărător sunt evidente, statul trebuie să intervină și, fie să numească un altul, fie să-l oblige pe cel deja numit să-și îndeplinească obligațiile.

Astfel, în cauza Georgel și Georgeta Stoicescu împotriva României prin hotărârea din 26 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial Nr. 416 din 10 iulie 2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul roman, printre altele, și pentru că au fost încălcate prevederile art.6 alin.1 din Convenție, respective accesul liber la justiție al reclamantei a fost îngrădit. În motivare hotărârii, Curtea a reținut faptul că art. 6 § 1 din Convenție garantează pentru oricine dreptul de stabilire a drepturilor și obligațiilor sale de către o instanță. Fixează așadar un "drept la instanță", din care dreptul de acces, în special dreptul de a introduce o acțiune civilă, reprezintă doar un aspect. Cu toate acestea, "dreptul la instanță" nu este absolut. Se pretează la limitări având în vedere că, prin însăși natura sa, necesită reglementarea statului, care poate selecta mijloacele ce trebuie folosite în acest scop. Totuși, aceste limitări nu trebuie să restricționeze exercitarea dreptului într-un asemenea mod încât însăși esența dreptului să fie micșorată. Ele trebuie să urmărească un scop legitim și trebuie să existe o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre alte autorități, Fayed împotriva Regatului Unit, 21 septembrie 1994, pct. 65, Seria A nr. 294-B, Bellet împotriva Franței, 4 decembrie 1995, pct. 31, Seria A nr. 333-B, și Levages Prestations Services împotriva Franței, 23 octombrie 1996, pct. 40, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V). Curtea a susținut că valoarea taxelor estimate în cadrul circumstanțelor deosebite dintr-un anumit caz, inclusiv posibilitatea reclamantului de a le plăti și stadiul procedurii în care a fost impusă restricția, sunt factori materiali în a stabili dacă unei persoane i se respectă dreptul de acces la instanță sau dacă, prin taxele ce trebuie plătite, însăși esența dreptului de acces la instanță a fost afectată [a se vedea Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, pct. 63, Seria 316-B, și Kreuz (nr. 1) împotriva Poloniei, nr. 28.249/05, pct. 60, CEDO 2001-VI]. Mai mult, Curtea a considerat că sunt excesive și, prin urmare, afectează însăși esența dreptului de acces la instanță taxele judiciare ce nu au ținut seama de situația financiară a reclamantei, ci au fost calculate pe baza unui procentaj stabilit prin lege la suma aflată în joc (a se vedea Weissman și alții împotriva României, nr. 63.945/00, pct. 39-42, CEDO 2006- VII).. În cele din urmă, Curtea a susținut că, atunci când o entitate publică este răspunzătoare de daune, obligația pozitivă a statului de a facilita identificarea corectă a pârâtului este cu atât mai importantă (a se vedea Plechanow împotriva Poloniei, nr. 22.279/04, pct. 109, 7 iulie 2009). În cauza de față, Curtea observă că, teoretic, legislația română a permis reclamantei posibilitatea de a introduce acțiuni judiciare în despăgubiri în temeiul Codului civil. Reclamanta s-a folosit de această posibilitate, pretinzând că administrația locală este răspunzătoare pentru atacul pe care ea l-a suferit. În ciuda sărăciei, aceasta a trebuit să plătească taxele judiciare de timbru pentru audierea cauzei, dar, având în vedere dreptul intern care prevede calcularea taxelor de timbru în funcție de un procent al despăgubirilor, a trebuit să își limiteze pretențiile în fața instanțelor naționale. Mai mult, deși Tribunalul București a hotărât, la 19 iunie 2001, că reclamanta era scutită de la plata taxelor judiciare, banii pe care aceasta i-a plătit nu i-au fost niciodată înapoiați. Curtea observă, de asemenea, că, chiar și după depășirea parțială a obstacolului taxelor judiciare de timbru, reclamanta nu a obținut o hotărâre definitivă privind fondul acțiunii sale civile, deoarece cauza i-a fost respinsă în repetate rânduri fără o examinare a fondului, pe motiv că nu a identificat bine autoritatea locală în subordinea căreia este organismul responsabil de câinii fără stăpân. În primul set de proceduri, Consiliul General al Municipiului București, și nu Primăria București, iar în al doilea set de proceduri, primăriile de sector ale municipiului București, și nu Consiliul General al Municipiului București și ASA. Curtea observă că accesul la căile de atac interne numai pentru a fi informat că acțiunea este respinsă în urma interpretării capacității procesuale a unei autorități pârâte, în comparație cu cea a unui departament sau organism executiv, poate ridica o problemă în temeiul art. 6 alin. 1. De asemenea, gradul accesului permis de legislația națională și interpretarea sa de către instanțele naționale trebuie să fie suficiente pentru a asigura "dreptul la instanță" al unei persoane, având în vedere standardele statului de drept într-o societate democratică. Pentru ca dreptul de acces să fie efectiv, un individ trebuie să aibă o oportunitate practică clară de a contesta un act care constituie o ingerință în drepturile sale (a se vedea, mutatis mutandis, Bellet, citată anterior, pct. 36, și F.E. împotriva Franței, 30 octombrie 1998, pct. 46 și 47, Culegere 1998-VIII). În această privință, Curtea observă că, în temeiul ambelor legi ale administrației publice locale (nr. 69/1991 și nr. 215/2001), primăriile de sector sunt organismele executive ale consiliilor municipale, acestea din urmă fiind responsabile de înființarea serviciilor pentru câinii fără stăpân, în vreme ce primele implementează această politică specifică. În prezenta cauză, ștampila de pe documentul emis de ASA avea imprimat numele Primăriei Municipiului București (supra, pct. 11). Prin urmare, reclamanta ar putea crede în mod rezonabil – și nici Tribunalul București, în cadrul primei proceduri, nici autoritatea pârâtă nu au declarat altceva – că Primăria Municipiului București avea capacitate procesuală în fața unei instanțe într-o cauză privind activitatea și responsabilitățile ASA. Curtea constată așadar că, în contextul schimbărilor organizaționale locale în domeniul protecției animalelor, obligarea reclamantei de a identifica autoritatea împotriva căreia ar trebui să facă plângerea era o cerință disproporționată și nu a reușit să păstreze un echilibru echitabil între interesul public și drepturile reclamantei. În consecință, Curtea constată că reclamanta nu a avut o oportunitate practică clară de a cere despăgubiri într-o instanță pentru atacurile suferite.În concluzie, în lumina tuturor acestor elemente de mai sus, Curtea a considerat că reclamanta nu a avut dreptul efectiv de acces la instanță, fiind încălcate prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție.

b)Examinarea cauzei în mod echitabil, public si într-un termen rezonabil.

Această cerință trebuie înteleasa în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricarui proces si anume principiul contradictorialitatii si principiul dreptului la aparare, ambele asigurând egalitatea deplina a partilor în proces.

Contradictorialitatea este principiul care îngaduie partilor din proces sa participe în mod activ si egal la prezentarea, argumentarea si dovedirea drepturilor lor în cursul desfasurarii procesului, mai precis sa discute si sa  combata sustinerile facute de fiecare dintre ele si sa-si exprime opinia asupra initiativelor instantei în scopul stabilirii adevarului si al pronuntarii unei hotarâri legale si temeinice.

În virtutea contradictorialitatii, partile îsi aduc reciproc la cunostinta pretentiile, apararile si probele de care înteleg sa se foloseasca în proces, prin cererile scrise adresate instantei, judecata nu se poate face decât dupa legala  lor citare, în cursul procesului toate partile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurarilor de fapt sau de drept puse în discutie de instanta, în vederea aflarii adevarului în cauza, încuviintarea probelor se face în sedinta publica, dupa prealabila lor discutare de catre parti, iar hotarârile judecatoresti sunt comunicate partilor, în vederea exercitarii cailor legale de atac.

Consacrari indirecte ale manifestarilor principiului contradictorialitatii, asa cum au fost ele anterior redate, respectând întelesul art.6 pct.1 din Conventie, se regasesc si în legislatia nationala, mai precis în art.14 din Codul de procedură penală.

Nu exista, deci, neconcordante de semnificatie juridica a contradictorialitatii între dispozitiile Conventiei si dispozitiile din legea nationala si, fata de garantiile pe care aceasta din urma le instituie pentru asigurarea contradictorialitatii, sunt toate premisele ca, prin hotarârile pronuntate, instantele nationale sa nu se faca vinovate de încalcari ale dreptului la un proces echitabil, prin nesocotirea principiului contradictorialitatii.

Dreptul la un proces echitabil înseamna si posibilitatea rezonabila a oricarei parti de a expune cauza sa instantei de judecata, în conditii care sa nu o dezavantajeze fata de partea adversa, ceea ce se realizeaza prin asigurarea dreptului sau la aparare.

 Dreptul la aparare are în dreptul românesc si valoare de principiu constitutional, tinând seama ca prin art.24 alin.1 din Constitutie se stabileste ca dreptul la aparare este garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiasi articol se prevede ca în tot cursul procesului partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În sens material, acest drept include toate drepturile si garantiile procesuale, care asigura partilor posibilitatea de a-si apara interesele, iar în sens formal el include dreptul partilor de a-si angaja un avocat.

Realizarea dreptului la aparare este asigurata si prin modul de organizare si functionare a instantelor judecatoresti, la baza caruia stau principiile legalitatii, egalitatii partilor, gratuitatii, colegialitatii, publicitatii, controlului judiciar, imutabilitatii si rolului activ al instantei.

Legalitatea semnifica înfaptuirea justitiei în numele legii de catre instantele judecatoresti prevazute de lege, în limita competentelor ce le-au fost conferite de legiuitor, precum si  supunerea judecatorilor numai în fata legii;egalitatea partilor semnifica egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanta, dar si în raporturile dintre ele, prin recunoasterea acelorasi drepturi procesuale si impunerea acelorasi obligatii; gratuitatea înseamna obtinerea unei rezolvari judiciare neconditionat de plata vreunei taxe; controlul judiciar înseamna posibilitatea verificarii, de catre o instanta superioara în grad, a legalitatii si temeiniciei hotarârii pronuntate de instanta inferioara;imutabilitatea semnifica imposibilitatea, de principiu, a modificarii cadrului litigiului, sub aspectul partilor, obiectului si temeiului de drept; rolul activ al instantei reprezinta, nu o ingerinta în interesele partilor, ci o garantie a respectarii drepturilor si realizarii intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevarului în cauza.

Cerinta examinarii cauzei în public, prevazuta de art. 6 pct.1 din Conventie, înseamna publicitatea dezbaterilor, care se realizeaza, pe de o parte prin asigurarea accesului partilor la dezbateri, aceasta fiind o conditie inerenta a exercitarii drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la aparare si dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de alta parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al oricaror persoane.

În acelasi mod este înteleasa notiunea de publicitate si în dreptul intern.

Astfel, art.126 din Constitutie si art.17 din Codul de procedura civila proclama ca ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege.; cazurile de exceptie de la regula publicitatii sunt nominalizate în lege, prin indicarea unor criterii de apreciere, pe baza carora instanta de judecata trebuie sa le determine – alin.2 al art.123 Cod procedura civila stabileste ca “ De asemenea, în cazurile în care dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce atingere moralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției, după caz, instanța, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfășoare în întregime sau în parte fără prezența publicului.”

Cerința din art.6 pct.1 al Convenției, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, mai precis să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

În virtutea contradictorialității, părțile își aduc reciproc la cunoștință pretențiile, apărările și probele de care înțeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanței, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părțile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuție de instanță, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviințarea probelor se face în ședință publică, după prealabila lor discutare de către părți, iar hotărârile judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării căilor legale de atac.

Curtea procedează la o apreciere concretă a respectării principiului egalității armelor. Se poate întâmpla ca norme naționale să genereze dificultăți: în cazul în care anumite contradicții cu Convenția pot apărea secundare, altele sunt mai importante, în special în ceea ce privește principiul egalității armelor în materie de expertize, dar și în desfășurarea procedurii în fața jurisdicțiilor atât judiciare, cât și administrative. Recurgerea la un expert poate aduce atingere principiului egalității armelor, care impune în mod efectiv un echilibru între ascultarea acestuia din urmă și cele ce au fost solicitate de apărare. În ceea ce privește expertizele, apar incertitudini: Curtea recunoaște judecătorilor de fond o putere discreționară de ascultare a experților. Această recunoaștere generează neliniști, în măsura în care o asemenea recunoaștere, poate uneori să aducă atingere garanțiilor unui proces echitabil. S-a decis că atunci când se numește un expert în cauză, părțile trebuie sa aibă facultatea de a participa la activitățile pe care acesta le desfășoară și să primească concluziile expertului pentru a le putea pune în discuție. Mai mult, s-a constatat o violare a art. 6 atunci când expertiza efectuată prezenta un caracter atât de tehnic încât scapă cunostințelor judecătorului, astfel încât acesta, chiar dacă formal nu era ținut de concluziile expertului, a fost influențat decisiv de acestea. Refuzând să dispună refacerea expertizei sau efectuarea uneia noi la cererea unei părți, instanța a violat, în opinia Curții, dreptul la contradictorialitate al părților.

Contradictorialitatea, intim legată de ideea de egalitate a armelor, impune judecătorului să vegheze ca orice element susceptibil să influențeze soluția privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părți. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai facultatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează pretențiile sale, dar și aceea de a lua la cunoștință și de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influența decizia. Nu prezintă nici o relevanță dacă elementul susceptibil să conducă la o anumită decizie este adus în discuție de către părti sau sesizat din oficiu de către instanță, chiar și în această din urmă situație, judecătorul fiind obligat să impună discutarea lui.

Curtea a constatat încălcarea principiului contradictorialității în cauza Dima c. România, întrucât Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat pe baza unei expertize contabile la efectuarea căreia reclamantul nu fusese citat. În cauza Cottin c. Belgiei din 2 iunie 2005, reclamantul s-a plâns cu privire la echitatea procedurii penale în cadrul unui proces în care era inculpat pentru vătămare corporală, având în vedere că expertiza medicală realizată pentru a stabili întinderea prejudiciului suferit de victimă nu a respectat principiul contradictorialității, el neputând participa la efectuarea expertizei. Curtea a reținut că, deși reclamantul a avut posibilitatea de a formula în fața instanței observații față de concluziile raportului de expertiză, nu este evident că acesta avut o posibilitate reală de a le comenta în mod eficient. Astfel, ca urmare a faptului că nu a putut lua parte la realizarea expertizei, reclamantul nu a avut posibilitatea de supune unui contra-interogatoriu, personal sau prin intermediul avocatului sau al unui consilier medical, persoanele interogate de expert, de a formula observații cu privire la piesele examinate de expert sau de a-i solicita acestuia să procedeze la investigații suplimentare. Prin urmare, reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de a formula comentarii cu privire la un element de probă esențial, Curtea constatând că articolul 6 (1) din Convenție a fost încălcat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Grozescu împo

triva României, constatând încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, datorită nerespectării principiului contradictorialității în cadrul procedurii judiciare interne.
În fapt, reclamantul a aratat că, în cadrul procedurii judiciare interne, după ce cauza a ramas în pronunțare asupra excepției netimbrării recursului, instanța de judecată, în absența sa, a permis depunerea, la dosarul cauzei, a chitanței doveditoare a plății taxei de timbru de către recurentă și a acordat cuvântul acesteia asupra temeiniciei căii de atac.

Curtea a reținut faptul că procedura judiciară internă nu s-a desfășurat în condiții echitabile pentru ambele părți din proces, nefiind respectat principiul contradictorialității în recurs, datorită faptului că reclamanta a putut prezenta concluzii orale în fața instanței de recurs, în lipsa reclamantului sau a apărătorului său și fără ca aceștia să poată lua, ulterior, cunoștință de continuțul acestora și de a le combate. În plus, Curtea reține faptul că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel, la data de 12 decembrie 2001, are la bază, parțial, argumentele prezentate de reclamantă pentru prima dată în apel.

În consecință, CEDO a statuat faptul că recunoașterea încălcării articolului 6 din Convenție, de către autoritățile române, reprezintă o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant și a obligat, totodată statul roman să îi plătească acestuia suma de 400 EURO, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Dreptul la apărare are în dreptul românesc și valoare de principiu constituțional, ținând seama că prin art.24 alin.1 din Constituție se stabilește că dreptul la apărare este garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiași articol se prevede că în tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În sens material, acest drept include toate drepturile și garanțiile procesuale, care asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părților de a-și angaja un avocat.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată și prin modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești, la baza căruia stau principiile legalității, egalității părților, gratuității, colegialității, publicității, controlului judiciar, imutabilității și rolului activ al instanței.

Legalitatea semnifică înfăptuirea justiției în numele legii de către instanțele judecătorești prevăzute de lege, în limita competențelor ce le-au fost conferite de legiuitor, precum și supunerea judecătorilor numai în fața legii; egalitatea părților semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanța, dar și în raporturile dintre ele, prin recunoașterea acelorași drepturi procesuale și impunerea acelorași obligații; gratuitatea înseamnă obținerea unei rezolvări judiciare necondiționat de plata vreunei taxe; controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanța superioară în grad, a  legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de instanța inferioară; imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului litigiului, sub aspectul părților, obiectului și temeiului de drept; rolul activ al instanței reprezintă, nu o ingerință în interesele părților, ci o garanție a respectării drepturilor și realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.

Cerința examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din Convenție, înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea accesului părților la dezbateri, aceasta fiind o condiție inerentă a exercitării drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la apărare și dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al oricăror persoane.

Publicitatea este o garanție a corectitudinii și imparțialității judecătorilor, a independenței acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este nevoie să se și vadă acest lucru; pentru acest motiv părțile nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar atunci când s-a declarat ședință secretă (art. 121 alin.2 Cod procedură civilă), iar terțele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul ședințelor secrete.

Caracterul dezbaterilor nu influențează, însă, pronunțarea hotărârii judecătorești, care se face, întotdeauna, în ședință publică, fapt prevăzut expres în art.6 pct.1 din Convenție, dar și în art. 121 alin.3 Cod procedură civilă.

Cerința Convenției ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretențiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităților competente și al părților, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanței și exercitarea căilor de atac.

Prin hotararea din 12 octombrie 2004 in cauza Bursuc impotriva Romaniei, statul român a fost condamnat pentru încălcarea art.6 alin.1 din Convenție deoarece s-a considerat că având in vedere învinuirea adusă reclamantului si natura faptelor cercetate, si anume ca a palmuit de doua ori un politist si a ranit usor pe un altul, lovindu-l cu piciorul, s-a apreciat ca dosarul nu era unul complex. Prin urmare, Curtea a considerat că durata procedurii (de 4 ani) nu poate fi justificata in mod rezonabil prin natura si complexitatea cauzei. 

Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părțile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate și prin reinstaurarea legalității, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanție a unui proces echitabil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în cauza Corabian împotriva României, încălcarea articolului 6 alineatul 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și respectiv a articolului 1 din Primul Protocol Adițional (dreptul la respectarea bunurilor) la Convenție.

În această cauză, reclamantului i s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească din 8 ianuarie 1993, definitivă și irevocabilă, dreptul de a fi pus în posesie pentru o anumită suprafață de teren din perimetrul municipiului Satu Mare, fără a se indica amplasamentul terenului. Pentru o parte din suprafață, reclamantul a fost pus în posesie de autoritățile locale în anul 1994, iar pentru restul suprafeței în 2006.
Astfel, Curtea Europeană, reamintind că omisiunea de a se conforma, într-un termen rezonabil, unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, poate atrage încălcarea articolului 6 par. 1 din Convenție, mai ales când o astfel de obligație incumba unei autorități administrative, a apreciat că perioada de aproximativ 12 ani și 2 luni, care s-a scurs până la data punerii în posesie, a fost «anormal de lungă».
De asemenea, Curtea a apreciat că întârzierea în executarea hotărârii din 8 ianuarie 1993, fiind imputată autorităților competente, a condus și la încălcarea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Curtea a reținut că reclamantul a suferit un prejudiciu ca urmare a lipsei de folosință a bunului sau, pe parcursul multor ani.În consecință, Curtea a acordat 7.200 EUR cu titlu de daune morale.

Drepturi sunt prevăzute express în art. 8 din Codul penal care stipulează că : ”Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.”

c)Examinarea cauzei sa se faca de un tribunal independent, impartial, stabilit prin lege

Independenta presupune doua laturi si anume independenta instantelor si independenta magistratului.

Independenta instantelor, are în vedere ca sistemul instantelor prin care se realizeaza justitia nu face parte si nu este subordonat puterii executive sau legislative.

Acest aspect este reflectat în art.126 alin.1 Constitutia României, care prevede ca justitia se realizeaza prin Înalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege, adica judecatorii,tribunale si Curti de apel.

În acelasi sens sunt si prevederile art.126 alin.3 din Constitutie care prevad ca prin lege sunt stabilite competenta si procedura de judecata.

Independenta judecatorilor este reflectata în art.124 alin.2 din Constitutia României, care prevede ca judecatorii sunt independenti si se supun numai legii.

Aceasta presupune, ca si în cazul instantelor de judecata,faptul ca în realizarea actului de justitie, magistratii nu pot fi influentati de   puterea executiva sau legislativa.

Independenta, astfel înteleasa, nu exclude interventia instantelor de control judiciar care intervine în urma exercitarii cailor de atac împotriva hotarârilor judecatoresti.

Împartialitatea, ca element al unui proces echitabil,reprezinta garantia încrederii justitiabililor în magistratii si institutiile în care acestia îsi desfasoara activitatea,prin care se realizeaza actul de justitie.

Importanta acestui aspect este recunoscuta prin consacrarea unui întreg capitol din Codul de procedura civila care prevede cazurile concrete în care un magistrat si celelalte persoane implicate în actul de justitie sunt incompatibili precum si procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând impartialitatea pot fi regasite si în prevederile art. 140 din Codul de procedură civilă care prevede că “(1) Stramutarea procesului poate fi ceruta pentru motive de banuiala legitima sau de siguranta publica. (2) Banuiala se considera legitima in cazurile in care exista indoiala cu privire la impartialitatea judecatorilor din cauza circumstantelor procesului, calitatii partilor ori unor relatii conflictuale locale. (3) Constituie motiv de siguranta publica imprejurarile exceptionale care presupun ca judecata procesului la instanta competenta ar putea conduce la tulburarea ordinii publice. “

În acelasi timp si prin Constitutie  s-a recunoscut importanta acestei laturi a unui proces echitabil, prevazându-se ca functia de judecator este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din învatamântul superior.

În cauza Vasilescu împotriva Romania, curtea a stabilit că : “Actionand in calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai intai Procurorului General, apoi ministrului Justitiei, procurorul roman nu este independent fata de puterea executivă”. Curtea a amintit ca „tribunal” in sensul Art. 6.1 din Conventie este numai un organ care se bucura de plenitudine de jurisdictie, raspunzand unei serii de exigente, precum independenta fata de puterea executiva, conditie neindeplinita, in cauza, de Parchetul de pe langa Tribunalul Arges si de Procurorul General al Romaniei.

d)Publicitatea pronuntarii hotarârilor judecatoresti.

Acest aspect asigura cunoasterea de catre justitiabili a hotarârii judecatoresti, imediat dupa deliberarea completului de judecata.

Pronuntarea dispozitivului hotarârii judecatoresti, în sedinta publica, chiar în lipsa partilor, este impusa de art.258 alin.2 Cod procedura civila .

Pronuntarea în sedinta publica, da posibilitatea partii a carei cauza a fost solutionata nefavorabil, sa renunte în instanta la calea de atac (art.267 alin.1 Cod procedura civila ).

Publicitatea procedurii judiciare protejează justițiabilii împotriva justiției secrete, în afara controlului public. Aceasta este o modalitate de a menține încrederea publicului în instanțe și tribunale Art. 6 alin.1 indică faptul că „hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public”, ceea ce ar implica citirea publică a hotărârii de către instanță. Cu toate acestea, Curtea a considerat, de asemenea, ca fiind compatibile cu acest articol „alte modalități de a face publică o hotărâre”.Pentru a ști dacă modalitățile de publicitate prevăzute de dreptul intern sunt conforme cu cerințele unei pronunțări publice a hotărârilor în sensul art. 6 alin.1, trebuie, în fiecare caz, să fie apreciate „în lumina particularităților procedurii despre care se face vorbire și în funcție de scopul și de obiectul cauzei, de forma de publicitate a hotărârii prevăzută de dreptul intern” . Scopul urmărit de art. 6 alin. 1 – acela de a asigura controlul puterii judiciare de către public pentru protejarea dreptului la un proces echitabil – trebuie să fi fost atins în timpul procedurii, care trebuie să fie examinată în ansamblul său (Axen împotriva Germaniei, pct. 32). În lipsa unei pronunțări publice a hotărârii, trebuie examinat dacă publicitatea a fost suficient asigurată prin alte mijloace.

În următoarele exemple, publicitatea hotărârii a fost suficient asigurată prin alte mijloace decât o pronunțare în mod public:

– Instanțele superioare nu au pronunțat în ședință publică deciziile de respingere a recursurilor: pentru a stabili dacă modul în care o instanță de recurs a pronunțat o hotărâre respectă cerințele art. 6 alin.1, trebuie luat în considerare ansamblul procesului care s-a desfășurat în cadrul sistemului juridic intern și rolul pe care l-a jucat această instanță (Pretto și alții împotriva Italiei, pct. 27). Concluzionând neîncălcarea art. 6 alin. 1, Curtea a acordat o atenție deosebită stadiului procedurii și controlului efectuat de aceste instanțe, care s-a limitat la chestiuni de drept, precum și la hotărârile pronunțate de acestea, menținând autoritatea de lucru judecat a deciziilor instanțelor inferioare, fără a aduce modificări consecințelor în ceea ce îi privește pe reclamanți. Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că cerința de publicitate a fost îndeplinită atunci când, prin depunerea la grefă, textul integral al hotărârii a fost accesibil tuturor (Pretto și alții împotriva Italiei, pct. 27-28) sau atunci când o decizie de confirmare a unei hotărâri pronunțate în ședință publică nu este pronunțată în ședință (Axen împotriva Germaniei, pct. 32).

– Instanța de fond: Curtea a concluzionat lipsa încălcării într-o cauză în care o curte de apel a pronunțat, în ședință publică, o hotărâre sumară, menținând autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri a unei instanțe de prim grad în care au avut loc ședințe, dar care nu a pronunțat hotărârea în public (Lamanna împotriva Austriei, pct. 33-34). – Cauzele legate de încredințarea copiilor între părinți: deși este justificat ca autoritățile naționale să desfășoare aceste proceduri cu ușile închise pentru a proteja viața privată a copiilor și părinților și pentru a evita lezarea intereselor justiției și deși pronunțarea publică a acestor hotărâri ar submina în mare măsură aceste obiective, cerința art. 6 alin. 1 în ceea ce privește pronunțarea publică a hotărârilor este îndeplinită atunci când cineva care justifică existența unui interes poate consulta sau obține o copie a textului integral al deciziilor, acestea prezentând un interes special fiind sistematic publicate – ceea ce permite publicului să vadă care au fost raționamentele general urmate și principiile aplicate de instanțe atunci când s-au pronunțat cu privire la astfel de cauze (B. și P. împotriva Regatului Unit, pct. 47).

În următoarele două cazuri, lipsa pronunțării publice a dus la o încălcare:

– Într-o cauză legată de încredințarea copiilor între un părinte și o instituție publică, accesul la dosar oferit persoanelor care au demonstrat că au un interes juridic în cauză și publicarea unor decizii care aveau o importanță deosebită (instanțele de apel sau Curtea Supremă) nu au fost suficiente pentru a satisface cerința de publicitate a hotărârii (Moser împotriva Austriei, pct. 102-103).

– Atunci când instanțele de prim grad și de al doilea grad examinează cu ușile închise o cerere de despăgubiri pentru ținerea în detenție fără a face publice deciziile lor, iar publicul nu are acces la aceste decizii prin alte mijloace (Werner împotriva Austriei, pct. 56-60).

Lectura în ședință publică limitată doar la dispozitivul hotărârii: trebuie verificat dacă publicul a avut acces prin alte mijloace la hotărârea motivată, care nu a fost lecturată, și, în cazul uni răspuns afirmativ, să se examineze modalitățile de a se face publicitate reținute pentru ca această hotărâre să fie supusă controlului public (Ryakib Biryoukov împotriva Rusiei, pct. 38-46, și referințele citate, pct. 33-36). Dacă publicul nu putut cunoaște motivele care i-ar fi permis să înțeleagă motivele respingerii pretențiilor reclamantului, scopul urmărit în acest domeniu de art. 6 alin. 1 nu a fost îndeplinit.