Delapidarea

ABREVIERI

Art. – articol Alin. – alineat

B. Of. – Buletinul oficial C.A. – Curtea de Apel

C. Civ. – Cod Civil

C. Cons. – Curtea Constituțională

C. Pen. – Cod Penal

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

dec. pen. – decizia penală

hoț. – hotărâre

Î.C.C.J – înalta Curte de Casație și Justiție

M. Of. – Monitorul Oficial

R.D. – Revista Dreptul

R. R. D. – Revista Română de Drept

R.D.P. – Revista de Drept Penal

s. pen. – secția penală

Trib. Jud. – Tribunalul Județean

Trib. Reg. – Tribunalul Regional

Trib. Supr. – Tribunalul Suprem

CAP. I

OCROTIREA PATRIMONIULUI PRIN MIJLOACE DE DREPT PENAL

SECȚIUNEA l NOȚIUNEA DE PATRIMONIU – OBIECT AL OCROTIRII PENALE

Încă din cele mai vechi timpuri, omul și-a apărat întotdeauna ceea ce era al său – „lucrările" sale – bunurile sale sau ale colectivității din care făcea parte. Bunurile au avut dintotdeauna o importanță deosebită fie datorită afectării acestora anumitor scopuri sau activități, fie datorită valorii economice pe care o au, valoare importantă pentru desfășurarea unor schimburi sau activități al căror scop principal este obținerea de profit. Bunurile reprezintă și un etalon de măsurare a bunăstării unei persoane sau colectivități – în funcție de calitatea, numărul și valoarea acestora, în literatura de specialitate, bunul este definit ca fiind o valoare economică (patrimonială, evaluabilă în bani) susceptibilă de a face o trebuință omului (de ordin material sau spiritual), dar și susceptibilă de apropiere sub formă de drept patrimonial . Termenul de bun nu trebuie confundat cu termenul de patrimoniu.

Patrimoniul este conceput ca un ansamblu de drepturi și obligații evaluabile în bani, aparținând unei persoane fizice sau juridice , în sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor care alcătuiesc averea unei persoane.

Patrimoniul a fost definit și ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ce aparțin aceleiași persoane. Deci patrimoniul este noțiunea mai largă în care sunt incluse atât drepturile patrimoniale cât și obligațiile patrimoniale, patrimoniul fiind deci alcătuit atât din activul patrimonial cât și pasivul patrimonial.

Dacă sub aspectul dreptului civil, patrimoniul a fost definit în sensurile mai sus menționate, în dreptul penal noțiunea de patrimoniu are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, gestionate fraudulos, etc . Ca și în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, patrimoniul este ocrotit prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiuni și sunt prevăzute în Titlul III al Codului Penal român.

Sub denumirea generică de infracțiuni contra patrimoniului" dată Titlului III, se află două categorii de bunuri susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport cu formele diferite de proprietate.

Constituția României la art. 136 alin.l împarte proprietatea în două categorii: publică și privată, în cadrul aceluiași articol la alin.3 sunt enumerate bunurile care nu pot exista decât în cadrul proprietății publice: „bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite prin lege." De exemplu, în art. 4 din Legea nr. 18 / 1991, se arată că terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al dreptului de proprietate publică.

În ceea ce privește proprietatea publică se poate afirma faptul că a fost realizat în întregime cadrul legislativ al acesteia, prin legile 219/1998 privind regimul concesionărilor și 215/2001 privind administrația publică locală.

O altă lege care intră în acest cadru normativ al proprietății publice este și legea nr. 63/1998 privind energia electrică și termică precum și O.U.G. nr. 54/2006 care modifică legea 219/1998 privind regimul concesionărilor de bunuri aparținând domeniului public.

Potrivit legii 215/2001, „aparțin de domeniul public bunurile care, potrivit legii, sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public." Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate publică al statului sau unităților administrațiv-teritoriale se exercită asupra bunurilor care în conformitate cu legea, sau datorită naturii lor, sunt de uz sau de interes public.

În ceea ce privește proprietatea privată, aceasta nu este definită în legea 215/2001 a administrației publice locale nici Constituția României și nici un alt act normativ nu definesc proprietatea privată. Ca urmare a acestui fapt, avându-se în vedere definiția generală a proprietății cuprinsă în ari. 408 Cod civil și în opoziție cu definiția legală a proprietății publice formulată în legea 215/2001, dreptul de proprietate privată a fost definit ca fiind „dreptul de proprietate care aparține persoanelor fizice și persoanelor juridice, inclusiv statului și unităților administrativ-teritoriale – comune, orașe, județe, asupra bunurilor care, prin natura sau destinația lor, sunt de uz sau interes privat".

Spre deosebire de bunurile proprietate publică care pot fi identificate cu ușurință și în mod direct pe baza normelor constituționale și a legilor speciale, bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietății publice.

SECȚIUNEA II SCURT ISTORIC PRIVIND OCROTIREA PENALĂ A

PATRIMONIULUI ȘI AL INCRIMINĂRII INFRACȚIUNII DE

DELAPIDARE

Din cele mai vechi timpuri, prin intermediul legilor penale au fost incriminate și sancționate faptele comise împotriva patrimoniului. Determinate de factorii criminogeni specifici fiecărei societăți, infracțiunile contra patrimoniului au tăcut obiectul operei apărării sociale și se vor impune treptat ca o categorie autonomă în cadrul incriminărilor din partea specială a dreptului penal modern și contemporan.

În perioada sclavagistă faptele de furt și de tâlhărie erau drastic sancționate. În evul mediu sancțiunile priveau toate faptele prin care era adusă atingere patrimoniului. Furturile minore erau pedepsite cu biciuirea, iar la al treilea furt de acest gen se aplica pedeapsa cu moartea. Pentru furturile grave, la prima abatere se aplica aceeași pedeapsă.

În vechiul drept românesc, existau reglementări referitoare la infracțiuni contra patrimoniului. Legiuirile scrise, începând cu „Cartea românească de învățătură" din 1646, apărută la Iași din porunca lui Vasile Lupii și „îndreptarea legii", din 1652, tipărită la Târgoviște din dispoziția lui Matei Basarab și, sfârșind cu codicele penale apărate în vremea lui Alexandrii Sturdza (1826) în Moldova și ale lui Barbu Știrbei (1850) în Țara Românească, cuprindeau norme speciale penale consacrate infracțiunilor contra patrimoniului. Astfel, Pravilele lui Vasile Lupii, Matei Basarab, Codicele penale ale lui Alexandra Sturza și ale lui Barbu Știrbei, conțineau prevederi referitoare la infracțiunile de furt, tâlhărie.

Codul Penal român din 1864 cuprindea în capitolul referitor la „Crime și delicte contra proprietăților" (art. 306-380) numeroase incriminări privitoare la apărarea patrimoniului, cadru normativ completat apoi, cu unele incriminări prevăzute în diferite legi speciale nepenale (exemplu: Codul silvic român din 1881, urmat de Codul silvic din 1910).

Codul penal român din anul 1936 cuprindea, în Cartea II, Titlul XIV, „Crime și delicte contra patrimoniului" (art. 524-573), sistematizate în 5 capitole: cap.I – Furtul; cap.II – Tâlhăria și pirateria; cap.III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; cap.IV – Strămutarea de hotar, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății; cap.V – Jocul de noroc, Loteria și specula contra economiei publice. Ulterior, în anul 1950 a fost introdus un capitol nou – „Unele infracțiuni contra avutului obștesc" (art. 5361 – 5364) care au primit diferite modificări în epoca regimului socialist.

Pe lângă infracțiunile prevăzute de Codurile penale de la 1864 cât și de la 1936, au existat și anumite infracțiuni prevăzute în Codul Justiției Militare, în Codul Comercial, Codul Silvic și Codul Marinei Comerciale.

In ceea ce privește infracțiunea de delapidare, în perioada ce a urmat anului 1944, în conformitate cu ideologia vremii și cu modul de a concepe existența proprietății, a fost adoptat Decretul nr. 192/1950, în conținutul căruia s-a definit noțiunea de „obștesc" și implicit aceea de „avut obștesc". Prin acest decret, a fost introdus în codul penal din 1936, Titlul XIV, cu un nou capitol intitulat „Unele infracțiuni contra avutului obștesc", căruia, ulterior, i s-au adus modificări în privința agravării pedepselor.

Acest act normativ a marcat momentul în care pentru prima oară apare o ocrotire diferențiată a patrimoniului, după cum acesta era considerat „particular" sau „obștesc".

În cadrul codului penal de la 1936, infracțiunea de delapidare se regăsea la art. 236, titlul XIV „Unele infracțiuni contra avutului obștesc", având, după modificările survenite, publicate în M. Of. nr. 48/27.02.1948 și M. Of. nr. 99/28.04.1949, următorul conținut:

„Art. 236 – Funcționarul public care își însușește, trafica, sau întrebuințează pentru el sau pentru alții, bani, efecte sau alte lucruri mobile din avutul public, încredințate lui în administrare sau păstrare, în virtutea însărcinării sale legale, comite delictul de delapidare.

Se consideră delapidator și funcționarul public care, fără a fi gestionar de drept, dar, în mod voluntar sau din ordin, primind însărcinarea de a încasa, transporta sau manipula: bani, efecte, sau alte lucruri mobile din avutul public, săvârșește vreuna din faptele enumerate la alineatul precedent.

Delictul de delapidare se pedepsește după cum urmează:

1. De la 3 la 5 ani închisoare corecțională, amendă de la 5 000 la 10 000 lei și interdicție corecțională de la l la 3 ani, dacă suma sau valorile delapidate nu întrec 50 000 lei;

2. De la 3 la 7 ani închisoare corecțională, amendă de la 5 000 la 15 000 lei și interdicție corecțională de la 3 la 5 ani, dacă suma sau valorile delapidate sunt de la 50 000 Iei la 100 000 Iei inclusiv;

3. De la 3 la 10 ani închisoare corecțională, amendă de la 10 000 lei la 20 000 lei și interdicție corecțională de la 3 la 6 ani, dacă suma sau valorile delapidate sunt mai mari de l 000 000 lei.

Dacă pentru săvârșirea delapidării sau pentru acoperirea ei, ori pentru împiedicarea descoperirii sau pentru păstrarea profitului ce derivă din ea, culpabilul a săvârșit un fals, vreo distrugere de acte sau orice alt delict, pedeapsa este aceea prevăzută în aliniatele precedete, după distincțiile acolo făcute, putându-se majora cu cel mult 2 ani.

In toate cazurile instanța poate pronunța prin hotărârea de condamnare și pedeapsa cofîscării averii precum și pierderea drepturilor la pensie".

Prin decretul nr. 192, publicat în B. Of. nr. 67 din 5 august 1950, textul a fost modificat astfel:

„Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau oricare alte bunuri din avutul obștesc, pe care le gestionează, administrează, mânuiește ori păstrează, constituie infracțiunea de delapidare și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 2-7 ani și interdicție corecțională de la 1-3 ani." Sintagma interdicție corecțională se referea la interzicerea unor drepturi – sancțiune prevăzută de actuala legislație în codul penal din 1968 modificat prin legea 278 / 2006. De asemenea, în cadrul reglementării de la acea vreme – de la 1950 erau prevăzute și circumstanțe agravante la această infracțiune. Potrivit reglementărilor de la acea vreme fapta (infracțiunea de delapidare) era mai gravă și se sancționa cu o pedeapsa de la 5 la 15 ani dacă aceasta:

„ a. a fost săvârșită în proporții mari;

b. a fost săvârșită de două sau mai multe persoane în mod organizat;

c. prezintă un caracter de gravitate deosebită, chiar dacă consecințele care determină această gravitate au putut fi evitate;

d. a fost săvârșită prin fals, distragere de acte sau orice alt delict, ori dacă pentru împiedicarea descoperirii delapidării s-a făcut uz de astfel de mijloace."

In textul de lege se mai prevedea că instigatorii, complicii, tăinuitorii și favorizatorii primesc aceeași pedeapsă ca și autorul.

Textul legal a fost modificat iar prin decretul nr. 79 publicat în B. Of. nr. 18 din 9 aprilie 1952. Principala modificare adusă incriminării a fost cuantumul pedepsei al cărui interval s-a majorat (închisoare corecțională de la 2 la 12 ani). De asemenea se prevedea în textul legal, faptul că „tentativa se pedepsește ca și infracțiunea consumată."

Modificarea operată prin decretul nr. 469 publicat în B. Of. nr. 26, din 30 sept. 1957 a adus noi pedepse în cazul delapidării prezentând un caracter grav și anume; muncă silnică de la 5 la 25 ani, degradare civică (degradare din drepturile civile) de la 3 la 10 ani și confiscarea averii sau pedeapsa capitală -pedeapsa cu moartea și confiscarea totală a averii.

Ultimele doua modificări, înainte de elaborarea codului penal din 1968, au fost cele operate de decretul nr. 318 publicat în B. Of. nr. 27, din 21 iulie 1958 și decretul nr. l publicat în B. Of. nr. l din 14 ianuarie 1959 – în care cuantumul și natura pedepselor diferea în funcție de paguba produsă, iar în cazul în care fapta a prezentat „un pericol social deosebit datorită frecvenței faptelor de aceeași natură sau a gravității urmărilor provocate, se va putea aplica oricare dintre pedepsele mai grave, prevăzute mai sus, decât cea corespunzătoare valorii pagubei produse, chiar și pedeapsa cu moartea."

În cadrul codului penal din anul 1968, autorii au preluat ocrotirea diferențiată a patrimoniului prevăzută pentru prima dată în codul penal de la 1936. Astfel, în titlul III al codului mai sus menționat, au fost prevăzute infracțiuni contra avutului particular și în titlul IV – infracțiunile contra avutului obștesc.

Cadrul juridic general cuprins în Constituția României din 1991 republicată în 2003 a determinat noi reglementări penale în materia infracțiunilor contra patrimoniului. In Constituție au fost cuprinse norme cu caracter de principii fundamentale referitoare la proprietate. Astfel, simt stabilite formele de proprietate: publică și privată. De asemenea, sunt arătați cei cărora le aparțin bunurile ce fac parte din fiecare formă de proprietate.

Codul penal din 1968 a fost modificat și completat prin legile 140/1996 și 278/2006.

În ceea ce privește infracțiunea de delapidare, aceasta era inițial incriminată în codul penal de la 1968 la art. 223, Titlul IV intitulat „Infracțiuni contra avutului obștesc" și consta în „însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar ori alt salariat în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri din avutul obștesc, pe care le gestionează sau administrează."

După intrarea în vigoare a Constituției din 1991, s-a invocat în fața instanțelor judecătorești că prevederile art. 145 din codul penal privind noțiunea de „avut obștesc", ca și întreg Titlu IV din Codul penal în vigoare din 1968 privind infracțiunile în dauna avutului obștesc să fie abrogate implicit ca fiind neconstituționale. Excepțiile de neconstituționalitate anterior prezentate ridicate în fața instanțelor judecătorești se bazau pe împărțirea conform Constituției a proprietății în două forme: publică și privată.

Prin Decizia nr.1/1993 a Plenului, Curtea Constituțională a României a decis: „dispozițiile din Codul Penal referitoare la infracțiunile contra avutului obștesc sunt abrogate parțial potrivit art. 150 alin. l din Constituție și, în consecință, acestea urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 al. 4 (136 conform celei republicate 2003) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice."

În literatura de specialiate s-a precizat că, prin apariția deciziei Curții Constituționale a României, textul art. 223 de atunci al codului penal care privea infracțiunea de delapidare nu s-a abrogat, și că acesta trebuie aplicat, de la caz la caz, la domeniile sau sferele care interesează proprietatea publică, instutițiile publice, serviciile publice, sau cei care administrează sau folosesc bunurile publice.

Prin legea nr. 140/1996 – intrată în vigoare la data de 14.11.1996 – Titlul IV din partea specială a Codului penal infracțiuni contra avutului obștesc", care cuprindea articolele 223-235, a fost abrogat. Prin același act normativ a fost introdus în Codul penal art 215 care incriminează infracțiunea de delapidare.

Ultima modificare operată asupra codului penal este cea introdusă prin legea nr. 278/2006 . În ceea ce privește infracțiunea de delapidare această modificare interesează prin modificarea art. 146 – care conține prevederi referitoare la „consecințe deosebit de grave", consecințe care reprezintă rezultatul modalității agravante a acestei infracțiuni. Noua reglementare prevede: „prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200 000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145 ori altei persoane juridice sau fizice".

În fine, prin legea nr. 85/2006 privind procedura insolveței s-a reglementat o variantă de specie a infracțiunii de delapidare săvârșită de o altă categorie de subiecți activi – „administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului, precum și orice reprezentant sau prepus al acestuia".

Delapidarea, fiind o infracțiune îndreptată în pricipal împotriva patrimoniului, este inclusă în Titlul III din partea specială a Codului penal, denumit, „INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI".

În urma acestor modificări, se respectă întocmai principiul constituțional, care precizează împărțirea proprietății în proprietate publică și proprietate privată, iar faptele îndreptate împotriva patrimoniului public sau privat sunt sancționate conform prevederilor articolelor 208-222 din Codul penal.

SECȚIUNEA III

CARACTERIZAREA GENERALĂ A INFRACȚIUNILOR CONTRA

PATRIMONIULUI

În accepțiunea legii penale, patrimoniul și drepturile legate de acesta sunt apărate doar în măsura în care acestea sunt păstrate în starea în care se aflau până în momentul activității ilicite a făptuitorului. Ulterior executării actului infracțional, valorificarea drepturilor patrimoniale privitoare la acel bun nu mai este posibilă, decât doar în măsura soluționării penale a acelei cauze, inclusiv prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal.

1. Condiții preexistente

A. Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului este reprezentat de valoarea socială pe care o constituie patrimoniul și ansamblul relațiilor sociale ce se nasc, se desfășoară și se dezvoltă în legătură cu respectiva valoare socială, în special sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, inclusiv sub aspectul obligației de a menține situația juridică inițială a bunului ce face parte din acel patrimoniu.

Unele infracțiuni, cum ar fi tâlhăria sau pirateria, au un obiect juridic complex, deoarece afectează mai multe valori sociale. Astfel, în principal, este afectată de către aceste infracțiuni valoarea socială pe care o denumim patrimoniu, iar în secundar, valoarea socială pe care o reprezintă viața, sănătatea, integritatea corporală, libertatea persoanei.

B. Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie bunurile mobile sau imobile împotriva cărora a fost orientată activitatea infracțională.

Obiectul material va fi, în toate situațiile, un bun mobil la infracțiunile de furt, tâlhărie, abuz de încredere, delapidare sau însușirea bunului găsit.

Unele infracțiuni, cum ar fi distrugerea (în oricare dintre variantele sale) sau tulburarea de posesie pot avea ca obiect material un imobil asupra căruia se îndreaptă activitatea infracțională a făptuitorului.

C, Subiectul activ la cele mai multe dintre infracțiunile contra patrimoniului poate fi orice persoană, în măsura în care legea nu prevede o calitate specială pentru acesta.

La unele infracțiuni, cum este cazul delapidării (art. 2151) sau al distrugerii din culpă (art. 219 alin. ultim), legea stabilește o calitate specială a subiectului activ, și anume, cea de funcționar gestionar sau funcționar administrator, în primul caz, ori conducător al unui mijloc de transport în comun sau membru al personalului care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi, în situația celei de-a doua infracțiuni. Calitatea respectivă trebuie să fie îndeplinită inclusiv de cei care sunt coautori la aceste infracțiuni.

Într-o proporție semnificativă, infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc în participație penală, fie sub forma coautoratului, instigării sau complicității. Este posibilă și participația improprie, în măsura în care la intervenția intenționată a instigatorului sau complicelui, autorul a acționat din culpă sau fără vinovăție.

În doctrina și practica dreptului penal se apreciază că poate exista coautorat la infracțiunea de abuz de încredere doar în măsura în care bunul mobil a fost încredințat făptuitorilor în grija lor comună, iar la gestiunea frauduloasă doar atunci când făptuitorii aveau obligația comună de a administra sau conserva bunurile.

D. Subiect pasiv al infracțiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică sau juridică, după caz, precum și statul în măsura în care bunurile asupra cărora a fost îndreptată activitatea infracțională constituie obiect exclusiv al proprietății publice.

Problema subiectului pasiv poate cunoaște unele interpretări, în măsura în care, pe lângă subiectul pasiv principal, apare și un subiect pasiv secundar (adiacent). Astfel, în cazul infracțiunilor de distrugere la care subiectul pasiv principal este persoana fizică sau juridică căreia îi aparține bunul, poate exista și un subiect pasiv secundar în persoana celui care avea asupra bunului distrus anumite drepturi care nu mai pot fi valorificate, cum este cazul creditorului ipotecar sau al uzufructuarului.

O problemă aparte apare în cazul infracțiunilor complexe: tâlhăria și pirateria. Pornind de la particularitățile de ordin obiectiv ale acestor infracțiuni, vor exista și unele diversificări privind subiectul lor pasiv, atunci când, pe lângă persoana subiectului pasiv principal, al cărui patrimoniu a fost lezat prin violență, va exista și un subiect pasiv secundar, și anume, persoana fizică ce suportă violențele exercitate de făptuitor, chiar dacă aceasta nu a fost lezată în drepturile sale patrimoniale.

Majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului nu prezintă condiții speciale de loc și timp pentru existența infracțiunii, În cazul furtului sau al tâlhăriei, cerințele speciale privind locul și timpul săvârșirii infracțiunii pot constitui doar

2. Conținutul constitutiv

A. Latura obiectivă, a) Elementul material al laturii obiective a infracțiunilor contra patrimoniului se poate prezenta fie sub forma unei acțiuni, în cele mai multe cazuri, fie a unei inacțiuni. Din conținutul legal al acestor infracțiuni, se constată că unele infracțiuni au elementul material sub forma unei singure acțiuni (furtul), altele sub forma unor acțiuni alternative (delapidarea -însușirea, traficarea, folosirea; distrugerea, tăinuirea) ori cumulative (tâlhăria, pirateria), iar în alte situații, acțiuni sau inacțiuni alternative (însușirea bunului găsit).

În doctrina dreptului penal s-a exprimat părerea că, în raport de specificul fiecărei acțiuni care constituie elementul material al infracțiunii, se poate realiza o grupare a infracțiunilor contra patrimoniului în trei mari categorii: faptele de sustragere (furtul, tâlhăria, pirateria și tăinuirea), faptele realizate prin fraudă (abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea și însușirea bunului găsit), și faptele de samavolnicie (distragerea și tulburarea de posesie).

b) Urmarea socialmente periculoasă constă în producerea unei pagube patrimoniului unei persoane fizice sau juridice private sau patrimoniului unei persoane juridice publice. In cazul tâlhăriei sau al pirateriei, fiind afectate și alte valori sociale, în secundar, va apărea și o altă urmare imediată reținută în mod adiacent de norma de incriminare. Atunci când vor exista și consecințe subsecvente ale infracțiunii, cum sunt urmările grave sau deosebit de grave, acestea vor fi reținute în conținutul agravant al infracțiunii.

c) Legătura de cauzalitate ce se realizează între elementul material și urmarea imediată rezultă, în cazul anumitor infracțiuni, din materialitatea faptei săvârșite, iar în alte situații trebuie să se dovedească prin probe.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăție cu care se săvârșesc infracțiunile contra patrimoniului este, de regulă, intenția directă sau indirectă. In cazul unor forme agravante ale tâlhăriei sau pirateriei, vinovăția se poate prezenta și sub aspectul praeterintenției, iar în mod cu totul deosebit, poate îmbrăca și forma culpei în varianta distragerii din culpă.

3. Forme. Modalități. Sancțiuni

A. Forme, În evoluția executării lor, infracțiunile contra patrimoniului pot parcurge drumul de la acte pregătitoare, la tentativă și infracțiunea consumată (epuizată), deoarece sunt infracțiuni care, cel mai frecvent, se săvârșesc prin acțiune și cu forma de vinovăție a intenției.

Actele pregătitoare, potrivit regulii generale, nu sunt incriminate la aceste infracțiuni.

Tentativa este sancționată, potrivit prevederilor art. 222 C. pen., la infracțiunile prevăzute în art. 201-212, 215, 2151 și 218.

B. Modalități. Infracțiunile contra patrimoniului, în raport de conținutul lor legal, îmbracă modalități normative stabilite printr-un conținut închis de incriminare sau printr-un conținut deschis care permite și alte modalități decât cele enumerate de legiuitor. Modalitățile faptice pot fi de o mare diversitate.

C. Sancțiuni. Pe o extindere largă a pericolului social generic, infracțiunile contra patrimoniului pot fi pedepsite alternativ cu închisoarea, în limite reduse, și pedeapsa amenzii, ori cu pedeapsa închisorii mergând până la limita specială maximă de 25 ani. La unele infracțiuni, în variante agravante, se prevede și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (furt calificat, tâlhărie, piraterie, înșelăciune, delapidare, distragere calificată).

În măsura în care sunt îndeplinite condițiile art. 118 C. pen. va putea fi luată și măsura de siguranță a confiscării speciale.

Clasificarea infracțiunilor contra patrimoniului. Sistematizând infracțiunile în raport cu obiectul lor juridic, legiuitorul a inclus infracțiunile contra patrimoniului într-o singură grupă de infracțiuni. Sistematizarea făcută nu exclude însă posibilitatea realizării în cadrul acestor infracțiuni a unor subdiviziuni, deoarece, deși omogene din punctul de vedere al obiectului lor juridic, ele sunt susceptibile de a fi clasificate în raport cu alte particularități pe care le prezintă. O asemenea clasificare, departe de a fi lipsită de interes, își dovedește utilitatea, contribuind la o mai bună înțelegere a conținutului lor și deci, la o mai corectă aplicare a taxelor pe care le prevăd, în literatura de specialitate s-au făcut numeroase clasificări infracțiunilor patrimoniale, dintre care unele, fiind însușite uneori chiar și de către legiuitor, și-au găsit consacrarea în coduri. Dintre clasificările făcute este mai interesantă cea care are drept criteriu specificul acțiunii prin care se lansează obiectul ocrotirii legale , în funcție de acest criteriu, infracțiunile care se răsfrâng asupra patrimoniului sunt împărțite în trei subdiviziuni:

a) Infracțiuni contra patrimonului care se realizează prin sustragere: flirtul, tâlhăria, pirateria și tăinuirea;

b) Infracțiuni contra patrimonuîui care se realizează prin fraudă: delapidarea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea și însușirea bunului găsit;

c) Infracțiuni contra patrimonuîui care se realizează prin samavolnicie: distrugerea și tulburarea de posesie.

SECȚIUNEA IV ASPECTE DE DREPT COMPARAT

Infracțiunea de delapidare prezintă, în legislațiile altor țări alte elemente în plus, sau în minus fată de aspectele reglementate în legislația noastră. Este interesant de privit asupra legislațiilor unor țări străine, la soluțiile pe care le-au ales acestea pentru a combate cât mai eficient această categorie de infracțiune, însă, infracțiunea de delapidare prezintă diferite considerații din partea legislațiilor altor state (dreptul francez, dreptul belgian) – îi este acordată o natură juridică diferită de cea legiferată în dreptul penal român.

Astfel, codul penal francez din 22 iulie 1992, prevede delapidarea în art. 432-15, în Capitolul II privind atingeri aduse administrației publice săvârșite de persoane exercitând o funcție publică și în Titlul II referitor la atingerile aduse activității de stat, subiectul activ fiind o persoană depozitară a autorității publice sau însărcinată cu o misiune în serviciul public, ori unul din subordonații săi. In noul cod penal francez din 1994, delapidarea este prevăzută în art. 432-10, sub același titlu, în cadrul Cărții IV intitulată Crime și delicte contra națiunii, statului și păcii publice. Art. 432-10 al. l definește delapidarea ca fiind „fapta săvârșită de către o persoană depozitară a autorității publice sau însărcinată cu o misiune în serviciul public de a primi, pretinde sau ordona perceperea cu titlu de drepturi, contribuții, impozite sau taxe publice, a unei sume de care știe că nu este datorată sau, în plus, față de ceea ce este datorat". La această formă, același articol 432-10 al. 2 asimilează cu delapidarea „fapta de a acorda pe nedrept, sub o formă oarecare și pentru orice motiv, o exonerare sau o scutire de drepturi, contribuții, impozite sau taxe publice". Sub aspectul naturii juridice, infracțiunea de delapidare este considerată, în sistemul francez, un abuz de autoritate (sau abuz în serviciu) comis de către individul care deturnează de la scopul său normal puterea pe care o deține. Sub acest aspect, victima poate fi nu numai un simplu particular, ci și statul însuși sau o colectivitate publică atunci când făptuitorul acordă fără drept o exonerare fiscală și lezează astfel interesele trezoreriei sau cele ale colectivității. Acesta este motivul pentru care în doctrina franceză s-a susținut că este mai exact a afirma că delapidarea aparține grupei de infracțiuni care aduc atingere datoriei de probitate, la care sunt constrânși cei care girează fondurile sau valorile aparținând patrimoniului statului sau colectivităților publice, În ceea ce privește subiecții activi ai acestei infracțiuni, în dreptul francez, potrivit art. 432-10, aceștia pot fi numai persoanele depozitare ale activității publice și persoanele însărcinate cu o misiune într-un serviciu public, adică persoana care dispune de o putere de decizie și de constrângere asupra persoanelor și lucrurilor, putere ce se manifestă în exercițiul funcțiilor permanente sau temporare cu care este învestită (magistrații, ofițerii de poliție judiciară, primarii, funcționarii administrațiilor financiare, supraveghetorii din administrația penitenciară, etc) și persoanele care nu au primit o putere de decizie sau de comandament, derivând din exercițiul autorității publice, dar sunt însărcinate să exercite funcții sau să îndeplinească acte al căror obiect este de a satisface interesul general (grefierii și secretarii diferitelor jurisdicții, lichidatorii, perceptorii, gardienii, etc.).

Fapta prezentată mai sus se pedepsește conform legislației franceze mai sus menționată cu 5 ani închisoare și cu amendă penală de 75 000 euro.

În codul penal al provinciei Kosovo din cadrai actualei Serbia și Muntenegru, infracțiunea de delapidare este prevăzută în cadrai Capitolului XXIII, intitulat „Infracțiuni împotriva proprietății" la art. 257 – „Delapidarea". Art. 257 prevede la alin. l că „oricine cu intenția de a obține un beneficiu material ilicit pentru sine sau pentru altul, își însușește un bun mobil ce aparține altei persoane și care i-a fost încredințat va fi pedepsit cu amendă sau cu închisoarea de până la un an". Observăm că din incriminarea generală rezultă că subiectul activ poate fi orice persoană care răspunde din punct de vedere penal având intenția de a obține un beneficiu material ilicit pentru sine sau pentru altul, spre deosebire de infracțiunea de delapidare din legislația României unde subiectul activ este calificat ca .funcționar. Conform alin.2, fapta de la alin. l este mai gravă dacă a fost comisă de un tutore și se pedepsește cu închisoare de până la trei ani. Aici este vorba despre un subiect activ calificat – și anume o persoană care îndeplinește rol de tutore. Delapidarea, în viziunea acestui cod penal este privită ca un abuz de încredere (în sistemul nostru de drept), în textul legal simt prevăzute alte două agravante și anutne – în cazul în care valoarea bunurilor însușite depășește 15.000 EUR, autorul va fi pedepsit cu închisoarea de la un an la cinci ani (alin.3) iar la alin. 4 – „când bunurile însușite au o valoare științifică, culturală sau istorică deosebită, autorul va fi pedepsit cu închisoarea de la un an la opt ani". Alin. 5 al art. 257 prevede că „oricine își însușește în mod ilegal bunul altuia pe care 1-a găsit sau în posesia căruia a intrat accidentai, cu intenția de a obține un beneficiu material ilicit pentru sine sau pentru altul va fi pedepsit cu amendă sau cu închisoarea de până la un an". In cadrul acestui paragraf infracțiunea de delapidare prezintă asemănări cu însușirea bunului găsit din sistemul nostru de drept. Ceea ce este interesant la această infracțiune este faptul că în textul incriminării, mai precis, la alin. 6 al aceluiași art. 257, se prevede că pentru infracțiunile de la alin. l – incriminarea generală, alin.2 – fapta mai gravă comisă de tutore și alin.5 -„procesul penal se inițiază la cerere".

În codul penal suedez dispoziții privitoare la infracțiunea de delapidare se regăsesc în cadrai capitolului 10 intitulat „Evaziunea și alte tipuri de abuz de încredere" – în cadrul secțiunilor l, 3, 9, 10. Secțiunea l din cadrul capitolului mai sus menționat, prevede următoarele: „Persoana care, printr-un contract sau printr-un serviciu public sau privat sau printr-o altă situație similară, a obținut drept de posesie a unei proprietăți în numele altei persoane, având obligația de a furniza sau de a fi răspunzător pentru această proprietate, înstrăinează sau nu ia în considerare obligațiile pe care trebuie să le ducă la îndeplinire cu privire la aceasta, în cazul în care fapta are ca rezultat un beneficiu pentru el și un prejudiciu pentru proprietar, va fi condamnată pentru delapidare, iar fapta se va sancționa cu închisoare de până la doi ani". Și în sistemul de drept suedez delapidarea este considerată o formă de abuz de încredere, În ceea ce privește subiectul activ din cele ce rezultă din textul legal de mai sus – poate fi orice persoană care răspunde din punct de vedere penal.

În cadrul secțiunii 2 din respectivul capitol, se precizează că dacă fapta de la secțiunea l nu este gravă, atunci ea reprezintă reținere de proprietate și se va sancționa cu amendă sau închisoare de până la șase luni. Această circumstanță atenuantă de fapt este o cu totul altă infracțiune (reținere de proprietate}. Secțiunea 3 prevede o circumstanță agravantă și anume – în cazul în care fapta de la secțiunea l este gravă, atunci aceasta „reprezintă delapidare calificată și se va sancționa cu închisoare de la șase luni la șase ani". Se mai prevede și faptul că în evaluarea gravității faptei se va ține cont dacă făptuitorul a făcut uz de documente false, dacă a înregistrat greșit date în contabilitate și dacă a abuzat de funcția sa și de asemenea se va ține cont de pericolul pe care fapta 1-a produs față de terți și de valoarea prejudiciul ui (modalități). Secțiunea 9 prevede pedepsirea tentativei în cazul infracțiunilor mai sus menționate, iar secțiunea 10 face referire la începerea urmăririi penale numai la plângerea prealabilă a persoanei prejudiciate prin aceste infracțiuni, cu excepția delapidării calificate.

Codul penal spaniol – conține prevederi cu privire la infracțiunea de delapidare la titlul XIX intitulat – ,Delicte împotriva Administrației Publice" în cadrul capitolului VII intitulat „Delapidarea", la articolele 432, 433, 434 și 435.

Astfel, art. 432, al. l prevede că delapidarea fiind săvârșită de „autoritatea sau funcționarul public care, în scopul obținerii de beneficii, substrage sau consimte ca un terț, cu același scop, să sustragă fonduri sau efecte publice pe care le dețin datorită atribuțiilor funcției sale, va fi pedepsită cu pedeapsa închisorii de la 3 la 6 ani și o decăderea absolută pe o perioadă de la 6 la 10 ani", în sistemul de drept spaniol delapidarea prezintă un subiect activ calificat și anume, funcționarul public sau autoritatea publică. Se observă că în sistemul de drept spaniol, delapidarea este într-o oarecare măsură considerată un abuz în serviciu. Se prevede și modalitatea omisivă (pasivă) de săvârșire a infracțiunii – când subiectul activ consimte ca un terț să sustragă fonduri sau efecte publice. De asemenea, textul legal spaniol se referă doar la bunurile, fondurile și efectele publice – nu și la cele aparținând unor persoane juridice sau fizice (domeniul privat). Alin. 2 al art. 432 prevede o circumstanță agravantă și anume: „Se va aplica pedeapsa închisorii de la 4 la 8 ani și decăderea absolută pe o perioadă de la 10 la 20 de ani, dacă delapidarea este de o gravitate deosebită având în vedere valoarea sumelor sustrase și dauna sau blocajului produs serviciului public. Aceleași pedepse se vor aplica dacă bunurile delapidate au fost declarate valori istorice sau artistice sau dacă sunt bunuri destinate ajutorării în cazul unei calamități publice". Iar alin. 3 prevede următoarele: „Când sustragerea nu depășește suma de 4.000 EUR, se va aplica pedeapsa cu amendă mai mare de 2 luni până la 4 luni, închisoare de la 6 luni la 3 ani și suspendarea din postul sau funcția publică pe o perioadă de până la 3 ani". Acest articol incriminează în mare „însușirea".

Art. 433 din codul penal spaniol conține următoarea incriminare: „Autoritatea sau funcționarul public care destinează pentru uz străin funcției publice fondurile sau efectele de care răspunde prin atribuțiile funcției sale va fi pedepsită cu amendă de la 6 la 12 luni și suspendarea din postul sau funcția publică pe o perioadă de la 6 luni la 3 ani. Dacă vinovatul nu restituie suma sustrasă în termen de 10 zile de la data intentării procesului, se vor aplica acestuia pedepsele prevăzute în articolul anterior" – ceea ce se rezumă la modalitatea de „traficare" conținută de incriminarea de la art 2151 din codul penal român, iar în ceea ce privește modalitatea de „însușire" reglementată în legislația românească – aceasta are corespondent la art. 434 din codul penal spaniol: „Autoritatea sau funcționarul public care, în scopul obținerii de beneficii pentru sine sau pentru un terț, a dat o întrebuințare privată bunurilor mobile sau imobile care aparțin oricărei Administrații sau Entități de stat, autonome sau locale sau unui organism care funcționează pe lângă una din acestea, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la l la 3 ani și decăderea specială din postul sau funcția publică pe o perioadă de la 3 Ia 6 ani".

În fine, art. 435 din codul penal spaniol califică pe larg subiecții activi posibili ai infracțiunii de delapidare (conform legislației spaniole) prin dispozițiile exprese introduse de legiuitor în cadrul acestuia.

Astfel: ..Dispozițiile acestui Capitol se extind:

1. Asupra celor însărcinați, sub orice formă, cu fonduri, venituri sau efecte ale Administrațiilor publice;

2. Asupra persoanelor particulare legal desemnate ca depozitare de fonduri sau efecte publice;

3. Asupra administratorilor sau depozitarilor de bani sau bunuri confiscate, sechestrate sau depozitate de autoritatea publică, deși aparțin unor persoane particulare".

În fine, codul penal belgian cuprinde reglementări referitoare la infracțiunea de delapidare în cuprinsul titlului IV – .„Despre crime si delicte împotriva ordinii publice, comise de persoane care exercită o funcție publică sau de miniștrii cultelor în exercitarea misiunii lor" – la capitolul III – „Despre deturnare, delapidare, preluarea de active comise de persoane care exercită o funcție publică". Ari. 243 prevede următoarele: „Orice persoană care exercită o funcție publică și care este vinovată de delapidare, ordonând să se perceapă, pretinzând sau primind ceea ce ea știe că este interzis, sau că depășește ceea ce se datora referitor la drepturi, taxe, contribuții, venituri, fonduri sau dobânzi drept salarii sau retribuții, este pedepsită cu închisoarea de la șase luni la cinci ani și cu amendă de la 100 la 50 000 de franci sau cu una din cele două pedepse, și, mai mult, poate fi condamnată la interdicția dreptului de a ocupa funcții, locuri de muncă sau funcții publice, în conformitatea cu legea.

Se pedepsește cu recluziunea de la cinci ani la zece ani și cu amendă de la 500 la 100 000 de franci, dacă delapidarea a fost comisă cu violențe sau cu amenințări".

Se observă, că infracțiunea de delapidare are în accepțiunea sistemului de drept beglian o natură juridică asemănătoare, la fel ca și în sistemul de drept francez, cu aceea a infracțiunii de abuz în serviciu. Este privită ca un abuz de autoritate. Subiectul activ este calificat – el neputând fi decât o persoană care exercită o funcție publică. Subiectul pasiv însă, poate fi atât orice persoană, orice particular, cât și statul sau o întreagă colectivitate care ar putea fi prejudiciată în urma pretinderii/primirii pe nedrept drepturilor, taxelor, dobânzilor, într-un cuantum mai mare decât prevede legea. La finalul art. 243 din codul belgian este reglementată, în cadrul ultimei fraze – o circumstanță agravantă și anume – fapta de delapidare săvârșită cu violențe sau amenințări, minimul și maximul special dublându-se.

Observăm că fiecare sistem de drept și-a ales diferite soluții și au atribuit diferite naturi juridice acestei infracțiuni cum este abuzul de autoritate în dreptul francez și belgian sau abuzul de încredere în dreptul suedez sau abuzul în serviciu în dreptul spaniol.

CAP. II

DELAPIDAREA-CONCEPT, CARACTERIZARE ȘI CONDIȚII

PREEXISTENTE

SECȚIUNEA I CONCEPT ȘI CARACTERIZARE

Conform textului legal din cadrai codului penal la art. 215 alin. l, infracțiunea de delapidare constă în „însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte

bunuri pe care le gestionează sau le administrează". Articolul 2151 alin. l mai prevede că faptele menționate mai sus ,jse pedepsesc cu închisoare de la l la 15 ani În cadrul alin. l al art. 2151 este prevăzută varianta simplă – varianta tip. în cadrul alin. 2 al art. 2151 este prevăzută și varianta agravată: „în cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi".

Delapidarea este deci, fapta unui funcționar care sustrage bunuri care, în considerarea atribuțiunilor sale de serviciu, i-au fost încredințate în gestiune sau administrare.

Funcționarul care săvârșește o astfel de faptă pune în evidență lipsa de respect a acestuia față de legea penală. Acesta încalcă nu numai relațiile sociale cu caracter patrimonial, ci și cele referitoare la activitatea de serviciu. Datorită calității făptuitorului, infracțiunea poate fi mai ușor săvârșită și mai greu de descoperit, ceea ce-i mărește gradul de pericol social.

Particularitățile care caracterizează infracțiunea de delapidare și care o diferențiază de celelalte infracțiuni contra patrimoniului, justifică incriminarea prin dispoziție distinctă în codul penal român, sub denumirea proprie de delapidare.

SECȚIUNEA II CONDIȚII PREEXISTENTE

Subsecțiunea I – Obiectul juridic

Această infracțiune prezintă un obiect juridic complex. Obiectul juridic special (principal) al infracțiunii de delapidare îl constituie relațiile sociale de natură patrimonială, a căror existentă și dezvoltare este condiționată de menținerea poziției de fapt a bunurilor ce aparțin sau interesează o persoană juridică privată sau publică împotriva actelor de însușire sau folosire în scopuri personale a bunurilor ce constituie obiectul activității de gestionare sau administrare săvârșite de către administratori sau gestionari. Infracțiunea fiind săvârșită de către un funcționar public sau funcționar, are ca obiect juridic secundar relațiile sociale care asigură desfășurarea normală și corectă a serviciului unității publice sau private.

Deci, acest obiect juridic complex al infracțiunii de delapidare este alcătuit dintr-un obiect juridic principal, reprezentat de relațiile sociale de natură patrimonială privitoare la corecta gestionare sau administrare a bunurilor încredințate potrivit fișei postului gestionarilor sau administratorilor – funcționari publici sau funcționari și dintr-un obiect juridic secundar care se referă la relațiile sociale privitoare la buna și corecta desfășurare a activității în cadrai serviciului (public sau privat) relații sociale care sunt afectate tocmai prin prisma împrejurării de fapt că făptuitorul este un funcționar public sau funcționar (în domeniul privat), relații sociale care constituie și obiect juridic principal, dar pentru altă categorie de infracțiuni reglementate de codul penal român.

Subsecțiunea II – Obiectul material

Infracțiunea de delapidare, fiind o infracțiune contra patrimoniului, are un obiect material, reprezentat de bani, valori și alte bunuri care fac parte din patrimoniul unității publice sau private și fac obiectul acțiunii de sustragere (însușire, folosire, traficare) exercitată în mod direct și nemijlocit de către funcționarul public sau funcționarul care le gestionează ori administrează.

Astfel, prin bani se înțeleg biletele de bancă și monedele metalice de emisiune românească sau străină care au putere circulatorie, indiferent dacă se află în numerar sau la dispoziția unității private sau publice. Referitor la valori, prin acest termen sunt desemnate hârtiile de valoare de orice fel, cum sunt: cecurile, hârtiile de virament, timbrele, titlurile de credit, de creanță etc., dacă încorporează drepturi a căror valorificare este legată de deținerea respectivelor înscrisuri . Cecurile simt mijloace bănești (titlu de credit, instrument și ordin de plată) care servesc la efectuarea operațiilor de decontare (plăți) interne și internaționale. Obligațiunile CEC sunt instrumente avantajoase de economisire la purtător de a atrage cu titlu rambursabil disponibilitățile bănești, fiind puse la dispoziția populației de către Casa de Economii și Consemnațiuni.

În ceea ce privește titlul de credit, acesta este un document negociabil, un înscris constitutiv de drepturi (exemplu: cambia, biletul la ordin – B.O.) – emis de o instituție bancară sau de către alte instituții de credit, care conferă proprietarului său un drept de creanță, precis determinat, menționat în cuprinsul lui, adică dreptul de a primi (realiza) sau transmite o sumă de bani la un anumit termen sau la vedere într-o localitate din țară sau din străinătate, stabilită de către părți (încasarea unei sume de bani, garantarea unui credit, rambursarea creditului la scadență, plata dobânzii). Timbrele sunt imprimate emise de către stat sau de alte instituții autorizate care, prin anulare, pe diferite acte sau documente le conferă acestora un caracter oficial; reprezintă un mijloc de plată a unui impozit sau a unei taxe . Cambia este un titlu de credit de obicei pe termen scurt; este un instrument de plată folosit în economia de piață, întocmit într-o anumită formă, susceptibilă să circule pe calea girului, prin care emitentul, numit trăgător dă ordin unei alte persoane, numită tras, să plătească necondiționat o sumă de bani determinată unei a treia persoane, numită beneficiar la o dată numită scadență și într-un anumit loc . Acțiunile sunt hârtii de valoare și reprezintă o cotă fixă, dinainte stabilită, din capitalul unei societăți și care dă posesorului ei dreptul de a participa cu vot deliberativ la adunările generale ale acționarilor societății, de a lua parte la administrarea și controlul societății și de a participa la împărțirea rezultatelor financiare ale societății (să primească dividende) proporțional cu valoarea acțiunilor ce le posedă.

Prin „alte bunuri" se înțeleg bunurile mobile corporale, altele decât banii ori valorile asimilate acestora, care au o valoare economică și fac parte din sfera de gestionare sau administrare a făptuitorului. Se consideră, de asemenea, bun mobil corporal, bunul ce poate fi desprins dintr-un bun imobil, de exemplu, ușile, ferestrele unei clădiri, fructele unui teren.

În legislația civilă nu există o definiție a „bunului", însă în literatura de specialitate s-a subliniat că prin bun se înțelege „o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului și este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial".

Referitor la clasificarea bunurilor, acestea, în funcție de natura lor și de calificarea dată de lege, se împart în mobile și imobile. Acestea mai prezintă și denumirea de mișcătoare și nemișcătoare.

În conformitate cu art. 473 din Codul Civil „sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât acele care se mișcă de la sine, precum sunt animalele, precum și cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum sunt lucrurile neînsuflețite". De asemenea, prin determinarea legii sunt mobile obligațiile și acțiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acțiunile sau interesele în companii de finanțe, de comerț sau de industrie, chiar și când capitalul acestor companii constă în imobile (art.474 alin. l Cod Civil).

O altă clasificare a bunurilor le împarte pe acestea în bunuri individual determinate (res certa) și bunuri determinate generic (res genera) după criteriul modului în care acestea sunt determinate.

Astfel, bunurile individual determinate sunt acele bunuri care potrivit naturii sau voinței exprimată în actul juridic, se individualizează prin însușiri proprii, speciale. Bunurile determinate sunt acele bunuri care sunt unicate.

Bunurile determinate generic sunt acele bunuri care se individualizează prin însușirile speciei ori categoriei din care fac parte, iar individualizarea este realizată prin cântărire, măsurare și numărare.

Importanța pe care o prezintă această clasificare pe plan juridic este următoarea:

-momentul transmitem dreptului real în actele translative de drepturi reale, în principiu, când obiectul actului îl formează „res certa", dreptul real se transmite în momentul realizării acordului de voință, chiar dacă nu s-a predat bunul (art.971 și art. 1265 C. Civ.), pe când, în cazul în care obiectul actului îl constituie „res genera" dreptul real se transmite în momentul individualizării ori predării (în lipsa unei stipulații contrare);

-suportarea riscului contractului – dacă obiectul actului juridic este un bun individual determinat, iar bunul piere fortuit înainte de predare, fără ca înstrăinătorului să i se atribuie vreo culpă, înstrăinătorul nu mai este obligat să predea bunul, în schimb dobânditorul este ținut să-și execute obligațiile; dacă obiectul actului juridic este un bun determinat generic, iar bunul piere fortuit înainte de predare, înstrăinătorul este ținut să-și execute obligația de predare, deoarece bunurile de gen nu pier (genera non pereunt) ;

-locul predării bunului. In lipsă de stipulație contrarie, bunul individual determinat trebuie predat în locul unde se găsea la data contractării (art. 1319 C. Civ.) pe când predarea unui bun de gen trebuie făcută la domiciliul debitorului, iar nu al creditorului, deoarece, în principiu, plata este cherabilă iar nu portabilă (art. 104 C. Civ.).

Un al treilea criteriu de clasificare a bunurilor este cel care se referă la posibilitatea sau imposibilitatea de înlocuire a acestora în executarea unei obligații civile care le împarte în bunuri fungiMle sau bunuri nefungibile.

Un bun fongibil este un bun care, în executarea unei obligații, poate fi înlocuit cu altul, fără să afecteze valabilitatea plătii. Nefungibiî este bunul care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligații. Ca regulă, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele generic determinate sunt fungibile.

In funcție de modul în care folosirea bunurilor implică ori nu consumarea ori înstrăinarea lor acestea sunt consumptibile și neconsumptibile.

Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuințare să nu implice consumarea substanței ori înstrăinarea lui.

Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit repetat, fără ca, prin aceasta, să fie necesară consumarea substanței ori înstrăinarea lui. Sunt bunuri consumptibile, de pildă, banii, combustibili, alimentele, etc, iar neconsumptibile pot fi, de exemplu, mașinile, construcțiile, etc.

Criteriul de clasificare anterior expus prezintă utilitate în ceea ce privește materia contractului de împrumut. Astfel, obiectul împrumutului de folosință (comodat) îl constituie un bun neconsumptibii, pe când obiectul împrumutului de consumație (mutuum) îl formează bunurile consumptibile.

După cum pot fi ori nu împărțite fără să-și schimbe destinația lor, bunurile se împart în bunuri divizibile si bunuri indivizibile.

Este divizibil acel bun care nu poate fi împărțit fără a-și schimba, prin aceasta, destinația sa economică. De exemplu este divizibilă o bucată de pânză, în timp ce un aparat electronic este indivizibil.

După corelația dintre ele, bunurile se clasifică în principale și accesorii.

Este principal acel bun care poate fi folosit independent fără a servi la întrebuințarea altui bun.

Bunul accesoriu reprezintă un bun care este destinat să servească la întrebuințarea altui bun principal. Ca bunuri accesorii, pot fi menționate: tastatura pentru un computer personal, o husă de protecție pentru un telefon mobil, carcasa pentru DVD, etc.

După modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale și incorporale. Este corporal acel bun care are o existență materială, fiind ușor perceptibil simțurilor omului, iar un bun incorporai este acel bun a cărui valoarea economică are existență ideală, abstractă. De asemenea mai sunt bunuri frugifere și nefrugifere după cum acestea dau sau nu naștere în mod periodic la alte bunuri numite fructe.

După cum pot forma obiectul executării silite a unei datorii bunurile se împart în sesizabile și insesizabile. Doar bunurile publice sunt inalienabile, imprescriptibile, insesizabile, în condițiile legii.

În sfârșit, bunurile se împart în bunuri care domeniului public și

bunuri care aparțin domeniului privat conform criteriului titularului dreptului de proprietate asupra bunului..

Pentru ca un bun să devină obiect material al infracțiunii de delapidare, trebuie ca acesta să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a. să facă parte din categoria bunurilor mobile deoarece numai acestea sunt susceptibile de sustragere;

b. să aibă o existență materială, deoarece numai astfel de bunuri pot fi sustrase;

c. să aibă o valoare economică, exprimată într-un preț, tarif sau într-o listă valorică. Valoarea economică este un element semnificativ, deoarece de aceasta depinde cuanumul pagubei și prin aceasta, gradul de pericol social al faptei;

d. bunurile să aibă o anumită situație juridică, adică să facă parte din patrimoniul unei persoane juridice, să se afle în posesia sau detențiunea acesteia și totodată, să se afle efectiv în masa bunurilor gestionate sau administrate de făptuitor.

In literatura de specialitate s-a făcut sublinierea că un bun se consideră, de regulă, intrat în sfera avutului unei unități patrimoniale, în momentul preluării sale efective de către prepusul unei unități, împuternicit să îl primească în numele acesteia. Efectuarea operației scriptice corespunzătoare este irelevantă din acest punct de vedere, ceea ce interesează fiind doar transmiterea materială a bunului. Cu alte cuvinte, momentul intrării unui bun în masa bunurilor gestionate sau administrate de subiectul activ este momentul în care bunul intră în fapt în gestiunea sau administrarea acestuia , indiferent dacă aceasta și-a găsit sau nu reflectarea în actele de evidentă contabilă ce trebuie efectuate. Astfel, dacă gestionarul, preluând bunurile, sustrage din acestea, înainte de a întocmi actele de primire, săvârșește infracțiunea de delapidare.

Momentul ieșirii unui bun din gestiunea sau administrarea făptuitorului este dat tot de situația de fapt neavând relevantă dacă s-a făcut sau nu transcrierea operației respective în documentele contabile ale persoanei juridice .

Deci, obiectul material al delapidării îl formează numai bunurile corporale mobile, indiferent de sursa acestora, dar apărate în cadrul operațiunii de gestionare sau administrare a bunurilor aflate asupra unității (de exemplu: plusurile de bani sau de mărfuri din cadrul gestiunii sau bunuri ajunse din eroare în patrimoniul subiectului pasiv).

In practica judiciară s-a decis că bunul se consideră a face parte din avutul persoanei juridice, chiar dacă, deși nu i-a fost remis efectiv, beneficiarul a semnat numai formal de primirea lui. Tot astfel, în cazul unor bunuri generice vândute, dar încă nelivrate, transferul proprietății acestora nu are loc în momentul acordului de voință sau al plătii prețului, ci în momentul individualizării lor. Ca urmare, dacă gestionarul sustrage din bunurile aflate încă asupra sa, nefiind predate efectiv beneficiarului, va exista infracțiunea de delapidare, deoarece aceste bunuri nu au fost scoase legal din gestiune.

Pentru ca un bun să devină obiectul material al infracțiunii de delapidare trebuie ca acesta să aibă o existență materială, deoarece numai astfel de bunuri

pot fi sustrase. In același timp, trebuie să aibă o valoare economică și o anumită situație juridică, adică să facă parte din patrimoniul unei persoane juridice, să se afle în posesia sau detenția acesteia și, totodată, să se afle în masa bunurilor gestionate sau administrate de făptuitor.

Pot constitui obiectul material al infracțiunii de delapidare și plusurile create în gestiune, deoarece, indiferent de modalitatea de creare și indiferent dacă au fost sau nu înregistrate, ele revin unității care răspunde din punct de vedere civil față de cei care au fost prejudiciați.

Plusurile în gestiune sunt adaosuri rezultate din natura bunurilor sau din activitatea de serviciu a gestionarului sau administratorului. Acestea aparțin unității chiar dacă proveniența lor are un caracter fraudulos și indiferent dacă acestea au fost sau nu înregistrate.

Crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase constituie infracțiune (art. 35 din Legea 22/1969), iar dacă mijlocul fraudulos constituie el însuși infracțiune, făptuitorul răspunde și pentru această infracțiune (concurs). De exemplu, în cazul sustragerii unor plusuri din gestiune create prin înșelăciune la măsurătoare, făptuitorul răspunde pentru infracțiunea de delapidare în concurs cu infracțiunea prevăzută în art. 35 din Legea 22/1969, precum și cu infracțiunea prevăzută în art. 296 (înșelăciune la măsurătoare) din Codul Penal al României.

În practica judiciară s-a decis că, în cazul sustragerii unor plusuri din gestiune create prin vânzarea unor mărfuri cu suprapreț, făptuitorul răspunde pentru infracțiunea de delapidare în concurs cu infracțiunea de creare de plusuri în gestiune, prevăzută de art.35 din Legea nr. 22/1969, precum și cu infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Privitor la ultima condiție ce trebuie îndeplinită pentru ca un bun să devină obiectul material al infracțiunii de delapidare, de subliniat este faptul că noțiunile de „posesie" și „detenție" sunt cele definite în dreptul civil.

Astfel, posesia este o situație de fapt care constă în exercitarea asupra unui lucru corporal a unei puteri sau stăpâniri materiale manifestată prin acte de păstrare, conservare, uz, folosință, sau transformare, cu voința și intenția de a se comporta ca titular al dreptului real, iar detenția constă în exercițiul unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu permisiunea și pe contul proprietarului fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar.

În literatura de specialitate, s-a susținut că în dreptul penal termenii „posesie" și „detenție" au înțelesul de simplă stăpânire de fapt a bunului la fel ca și în dreptul civil.

Prin urmare, după cele prezentate anterior, trebuie subliniat faptul că săvârșirea infracțiunii de delapidare de către funcționarul sau gestionarul administrator este posibilă numai după preluarea efectivă a bunului și nu mai este posibilă după predarea efectivă a acestuia, chiar dacă preluarea sau predarea n-au fost însoțite de operațiunile de înregistrare în evidența contabilă a persoanei juridice publice sau private. Mai trebuie precizat de asemenea și faptul că dacă bunul nu face parte din masa bunurilor gestionate sau administrate de făptuitor, sustragerea acestuia nu constituie delapidare ci furt, dar dacă bunul se găsea în posesia făptuitorului, dar nu ca urmare a îndatoririi de serviciu de a-1 gestiona sau administra, ci în virtutea oricărui titlu, fapta constituie infracțiunea de abuz de încredere. Astfel, banii, valorile sau orice alte bunuri trebuie să se afle în gestiunea sau administrarea făptuitorului pentru a constitui obiectul material al delapidării.

În practica judiciară s-a decis că sustragerea de către muncitori sau maiștri a unor bunuri încredințate pentru a fi utilizate în procesul de producție , ori de către ciobanul care are animale în grija sa, ori de către mecanizatorul agricol a cerealelor primite pentru a fi însămânțate , îmbracă elementele constitutive ale infracțiunii de furt și nu de delapidare.

III: Subiecții infracțiunii

1. Subiectul activ.

Textul legal (art. 2151 Cod Penal) precizează că „ însușirea, folosirea sau traficarea" banilor, valorilor sau altor bunuri se face de către un funcționar'''. Prin ,, funcționar" se înțelege, conform textului legal, atât calitatea de funcționar public (angajat al unei persoane juridice publice) cât și cea de funcționar (angajat al unei persoane juridice private). Subiectul activ al acestei infracțiuni este circumstanțiat de lege prin urmare este un subiect calificat, în persoana unui funcționar public sau unui funcționar care gestionează sau administrează bunurile unei unități publice sau private. Așadar, în cazul infracțiunii de delapidare autorul este de două ori calificat el are, pe de o parte, calitatea de funcționar public sau funcționar, iar pe de altă parte, calitatea de administrator sau gestionar de bunuri care aparțin unei persoane juridice. Aceste două calități se cer a fi îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia ducând la excluderea infracțiunii de delapidare. De aceea, un funcționar care a contribuit prin acte nemijlocite la însușirea unor bunuri, fără a fi însărcinat cu administrarea sau gestionarea lor, alături de o altă persoană (funcționar) care îndeplinește aceste condiții, nu va fi coautor la delapidare ci complice, în explicarea noțiunii de „funcționar", în sensul folosit de art. 2 Cod pen. trebuie să ținem seama de dispozițiile art. 147 C. pen.

Potrivit textului legal, prin ,,funcționar public" se înțelege orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre acelea la care se referă art 145 C. pen. Potrivit acestui articol, prin termenul „public" se înțelege tot ceea ce se referă la „autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, la administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel, care, potrivit legii, sunt de interes public". Prin ,,funcționar" se înțelege „persoana menționată în alin. l, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat" (art.147 C. Pen).

Din coroborarea acestor prevederi cu caracter general (art.147 C. pen) cu norma de incriminare a delapidării rezultă faptul că îndeplinește calitatea de a fi subiect activ nemijlocit al delapidării atât funcționarul public cât și funcționarul.

În literatura de specialitate s-a arătat că noțiunea de ,, funcționar" are un înțeles mai larg și o conține și pe aceea de funcționar public, acesta nefiind limitat numai la un salariat.

Sensul noțiunii de funcționar public este definit prin extensie către orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de forma de învestire, o însărcinare de orice natură, evident, în serviciul unității dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.

Prin termenul public „se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public" (art. 145 C. pen.).

Se observă din cele de mai sus că noțiunea de ,functionar" este destul de cuprinzătoare și că se pune accentul pe executarea în fapt a activității, fiind fără relevantă modul de învestire, de retribuție, ori timpul cât durează însărcinarea în serviciul unei persoane juridice publice sau private.

In literatura juridică se afirmă că, în condițiile art. 147 alin. (2), nu poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare decât un salariat aflat într-un raport de muncă cu unitatea păgubită. In continuare se arată că mențiunea care se referă la funcționarul public și care ar putea fi orice persoană „care exercită temporar cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură retribuită sau nu" folosită în art. 147 alin. (1) C. pen. nu mai este repetată și în cazul „simplului funcționar", cel din ipoteza a doua din alin. (2) al art. 147 C. pen. Întotdeauna funcționarul trebuie să se afle în raport de muncă, pe baza unui contract individual de muncă cu o altă persoană juridică, decât cele la care se referă art. 145 C. pen. Așadar, persoana care primește, păstrează și eliberează bunuri și valori pentru o persoană juridică, alta decât cea prevăzută în art. 145 C. pen., cu care nu se află într-un raport de muncă derivat dintr-un contract de muncă individual nu poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare, având ca obiect bunurile sau valorile respective, o asemenea faptă putând fi încadrată în dispozițiile art. 213 C. pen. (abuzul de încredere), sau art. 214 C. pen. (gestiunea frauduloasă).

Intr-o altă părere se afirmă că o persoană angajată de probă ca agent comercial, fără a i se încheia contract de muncă, având totuși atribuții de

gestionare, nu poate comite infracțiunea de delapidare, indiferent de titlul în baza căniia deține bunul pe care și-1 însușește, în acest caz putându-se reține doar infracțiunea de abuz de încredere art. 213 C. pen.

În cazul infracțiunii de delapidare, calitatea de funcționar circumscrisă numai acelor funcționari care, în virtutea raportului juridic cu persoana juridică, au atribuții de gestionare sau administrare.

În ceea ce privește calitatea de gestionar potrivit dispozițiilor din art. l al Legii nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor., are calitatea de gestionar acel funcționar care exercită ca atribuții principale de serviciu, primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară a unei unități publice sau a oricărei alte persoane juridice, indiferent de modul de dobândire și de locul unde se află bunurile.

Rezultă, așadar, că activitatea de gestiune pe care o desfășoară funcționarul este, în primul rând, o activitate de primire a unor bunuri, adică de luare în primire în cantitatea, calitatea și sortimentul specificate în actele însoțitoare, iar în al doilea rând, este o activitate de păstrare, prin care se înțelege ținerea în depozit,asigurarea integrității acestora în vederea efectuării, în condiții normale,

a mișcării bunurilor gestionate. In cazul în. care nu se păstrează integritatea bunurilor, dacă se constată reaua credință, fapta va fi gestiunea frauduloasă (art. 214 C.Pen), iar dacă atingerea adusă integrității bunurilor se datorează culpei, în anumite condiții, se poate reține infracțiunea de neglijență în serviciu (art. 249 C.Pen).

Păstrarea implică, de asemenea, acte corespunzătoare (evidențe, registre, documente) care să oglindească în mod exact cantitatea, felurile și calitatea bunurilor în păstrare.

În al treilea rând este o activitate de eliberare, predare a bunurilor. Prin eliberarea bunurilor se înțelege predarea lor de către funcționarul respectiv celor îndreptățiți în cantitatea, calitatea și sortimentele specificate în actele de eliberare.

Gestionarul se află într-o legătură directă, materială cu bunurile din gestiunea sa deoarece îndeplinește ca principale atribuții de serviciu activitățile de primire, păstrare și eliberare de bunuri. Acesta efectuează diferite operații de manipulare a acestor bunuri și, totodată, le are în paza sa. Acest fapt nu înseamnă însă că primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri, care constituie principalele atribuții de serviciu ale gestionarului, ar fi echivalente cu manipularea și paza lor; cel ce efectuează operațiile de manipulare sau are bunuri în paza sa, fără a avea ca principale atribuții de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea lor, nu are calitatea de gestionar și în consecință, dacă sustrage din acele bunuri, nu săvârșește infracțiunea de delapidare, ci infracțiunea de furt.

În practica judiciară s-a considerat că sunt gestionari, având ca principale atribuții de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea (de exemplu, taxatorii de pe autovehiculele destinate transportului în comun, responsabilul unei secții dintr-o cooperativă ce prestează servicii către populație, remizierii în raport cu mărfurile încredințate spre vânzare). De asemenea tot în practica judiciară" s-a arătat că a săvârșit infracțiunea de delapidare, având calitatea de funcționar, casierul care își însușește sumele cuvenite persoanelor trecute pe statele de plată, șeful biroului financiar care își însușește suma primită spre a o predă casierului, subofițerul de poliție care sustrage din sumele provenite din încasarea amenzilor, taxatorul de la regia de transport care își însușește contravaloarea biletelor vândute, mandatarul CEC care sustrage din sumele primite de la personalul din unitate pentru a le depune la agenția CEC, ori oficiantul poștal, însărcinat cu primirea mandatelor poștale sau cu efectuarea operațiunilor CEC care sustrage din sumele manipulate.

In toate cazurile în care angajatul unei persoane juridice îndeplinește o funcție prin care potrivit legii dobândește calitatea de gestionar acesta este considerat gestionar de drept. Se pot ivi și situații de fapt în care alți angajați sau chiar persoane particulare (de exemplu, soțul, radă, prieten aî gestionarului) efectuează acte specifice activității de gestionare, deși nu ocupă o funcție care să îndreptățească această activitate.

Întrucât Codul penal dă termenului de ,funcționar un sens foarte larg, se poate considera că și această gestionare, care este cunoscută sub numele de gestionare de fapt, să atribuie persoanei care o exercită, calitatea de gestionar, cu toate consecințele pe care le generează aceasta. Deci, gestionarul de fapt este acea persoană care exercită acte specifice de gestionare a bunurilor unei persoane juridice, fără a avea obligații în acest sens. Dar pentru a fi subiect nemijlocit al delapidării trebuie ca persoana juridică să aibă cunoștință despre exercitarea în fapt a activității de gestionare, în sens contrar, făptuitorul în cauză nu poate fi privit ca având o însărcinare în serviciul unei unități publice sau private.

Unele discuții au avut loc cu privire la încadrarea juridică a faptei conducătorului auto care sustrage din bunurile pe care le transportă. Potrivit punctului de vedere împărtășit de practica judiciară română, dacă bunurile au fost luate în primire de o altă persoană, care însoțește transportul, fapta constituie infracțiunea de furt. Dacă, dimpotrivă, bunurile au fost încredințate conducătorului auto pentru transport, acesta luându-le în primire și având obligația de a le preda destinatarului în calitatea și cantitatea prevăzute în actul de transport, fapta constituie infracțiunea de delapidare, În literatura de specialitate s-a arătat însă că aceste idei, deși în general juste, nu trebuie absolutizate, deoarece există și situații în care conducătorul auto transportă bunuri fără însoțitori, neavând acele bunuri în posesia sau gestiunea sa (de exemplu, transportul unor materiale în incinta unității, fără a avea loc o primire și o predare scriptică a acestor bunuri, sau chiar transportul în afara incintei unității, conducătorul auto având numai un contract material cu respectivele bunuri). Sustragerea săvârșită de conducătorul auto, în asemenea situații, în care, deși acesta nu are însoțitor, este considerată totuși furt și nu delapidare.

In practica judiciară s-a schimbat încadrarea juridică a faptei de abuz de încredere prevăzută în art. 213, în delapidare prevăzută în art. 215 1 C. pen., pentru care a fost condamnată inculpata, facturier-încasator plăți la o societate comercială cu răspundere limitată, care, lucrând fără contract de muncă, și-a însușit suma de 870.404 lei (vechi). Instanța a motivat că, deși inculpata nu avea contract de muncă, atâta vreme cât efectua operațiuni de încasare de la clienți a sumelor de bani reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate, ea era gestionară a acestor sume din momentul primirii și până la casierie. Această motivare readuce în discuție problema subiectului activ al infracțiunii de delapidare și anume dacă acesta trebuie să fie numai gestionarul de drept, sau ar putea fî și gestionarul de fapt, teză după care acesta din urmă este asimilat gestionarului de drept ori de câte ori a efectuat acte de gestiune, chiar dacă nu avea calitatea juridic consacrată, de gestionar.

Este discutabil dacă această teză ar mai putea fi admisă în raport cu modul de redactare a dispozițiilor din art. 2151, 145 și 147 C. pen., ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 140/1996, care a abrogat art. 148. în raport cu aceste modificări, se pune întrebarea dacă mai poate fi considerat subiect activ al infracțiunii de delapidare, în afară de cel care este salariat (persoana care se află într-un raport de muncă cu unitatea păgubită) și orice altă persoană, indiferent cum a fost învestită sau retribuită.

Potrivit art. 147 alin. l C. pen,, prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen., iar potrivit alin. 2 prin funcționar se înțelege persoana menționată în alin. l, adică funcționarul public, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. Se observă că mențiunea care se referă la funcționarul public și care ar putea fi orice persoană „care exercită temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu" folosită în alin.l al art. 147 C. pen. nu mai este repetată și în cazul „simplului" funcționar, cel din ipoteza a doua din alin. 2 al art. 147 C. pen.

Ca urmare, funcționarul, altul decât funcționarul public, trebuie să fie întotdeauna un salariat, adică o persoană aflată într-un raport juridic de muncă, pe baza unui contract individual de muncă, cu o altă persoană juridică decât cea prevăzută în art. 145 C. pen.

Administratorul sau salariatul unei societăți comerciale cu răspundere limitată face parte din categoria funcționarilor simpli (exciuzându-i pe cei publici), deoarece el nu se află în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să extindă aria de cuprindere a funcționarului, altul decât funcționarul public, și asupra „funcționarului de fapt" nu ar fi folosit noțiunea de „salariat", ci s-ar fi referit la „orice persoană care exercită temporar sau permanent, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natura, retribuită sau nu în serviciul unei alte persoane juridice decât cele la care face referire art. 145 C. pen".

În acest caz, dacă o persoană nu este salariatul unei societăți comerciale cu răspundere limitată, pentru că nu are contract individual de muncă cu aceasta, dar efectuează pentru aceasta operațiuni de primire, păstrare și eliberare de bunuri și valori, specifice calității de gestionar, sau are un drept general de dispoziție specific noțiunii de administrare, n-ar putea fi subiect activ al infracțiunii de delapidare prevăzută în art, 2151 C. pen., lipsind calitățile cerute de lege, aceea de a avea ca atribuție de serviciu gestionarea sau administrarea unor bunuri sau valori.

Cele două condiții, și anume de a fi funcționar și să aibă ca atribuții de serviciu gestionarea sau administrarea de bunuri sau valori sunt cumulative, alternative fiind doar gestionarea sau administrarea.

Prin urinare persoana respectivă, chiar dacă efectuează operațiuni de gestionare sau administrare de bunuri, nu poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare, pentru că îi lipsește cealaltă condiție și anume aceea de a fi salariatul acelei societăți comerciale. Respectivul în cauză, în această situație, ar putea răspunde pentru infracțiunea de abuz de încredere sau gestiune frauduloasă, prevăzute în art. 213 sau art. 214 C. pen. Așadar, revenind, persoana care primește, păstrează și eliberează bunuri și valori pentru o persoană juridică, alta decât cea prevăzută în art. 145 C. pen., cu care nu se află într-un raport de muncă derivat dintr-un contract de muncă individual, nu poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare, având ca obiect material bunurile sau valorile respective.

Referitor la încadrarea juridică a faptei contabilului care, cumulând în fapt și funcția de gestionar, își însușește din bunurile gestionate în acest fel, unele instanțe au considerat că fapta constituie abuz în serviciu iar altele, delapidare.

Ultima soluție este și cea corectă, deoarece contabilul fiind, într-un asemenea caz, un gestionar de fapt, ca orice gestionar de poate săvârși infracțiunea de delapidare.

Infracțiunea de delapidare poate fi săvârșită nu numai de un funcționar care gestionează bunuri ci și de un gestionar care are bunuri în administrare. Administrarea, spre deosebire de gestionare, nu presupune îndeplinirea unor activități de primire, păstrare și eliberare de bunuri, ci îndeplinirea unor activități de conducere și dispoziție cu privire la întregul patrimoniu al unității. Calitatea de administrator o are acel funcționar în ale cărui atribuțiuni de serviciu intră și efectuarea de acte de dispoziție cu privire la bunurile ce aparțin unității publice sau private, potrivit cu natura și scopul acesteia. Asemenea acte de dispoziție privesc planificarea, aprovizionarea, desfacerea, repartizarea plăților etc. și sunt îndeplinite de cei special însărcinați cu atribuții de conducere în unitatea respectivă, atribuțiile legate de dispoziția patrimoniului acesteia. Administratorul, în îndeplinirea acestor activități, fără a fi în contact direct cu bunurile aparținând unității, are dreptul de a da dispoziții, cu privire la primirea, păstrarea, întrebuințarea, sau eliberarea de bunuri precum și cu privire la situația juridică și economico-financiară. Au calitatea de administrator persoanele care fac parte din conducerea unității (director, director adjunct, contabil șef etc). Astfel, de exemplu, săvârșește infracțiunea de delapidare, în calitatea sa de administrator, contabilul șef care, prin intermediul unor acte de serviciu necorespunzătoare, scoate bunuri dintr-o gestiune pentru a le transfera în alta, dar care în realitate își însușește acele bunuri.

Există o deosebire între gestionar și administrator, în sensul că primul vine în contact direct și material cu bunurile datorită atribuțiunilor sale legate de primirea, păstrarea sau eliberarea bunurilor, iar cel de-al doilea are numai un contact virtual, juridic, cu bunurile pe care le administrează, concretizat în actele de dispoziție pe care le efectuează cu privire la acestea.

Trebuie menționat faptul că în practica judiciară au existat diferențe de opinie asupra calității de funcționar a administratorului unei asociații de proprietari sau de locatari și prin urmare dacă fapta acestuia de însușire, folosire sau traficare, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează constituie infracțiunea de delapidare.

Astfel, unele instanțe au considerat că administratorul unei asociații de proprietari sau de locatari nu are calitatea de funcționar în sensul prevederilor art. 147 alin. 2, C. pen și că fapta sa de însușire, folosire, traficare, în interesul său ori pentru altul de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează constituie infracțiunea de gestuine frauduloasă prevăzută de art. 214 alin. 2 C. pen. S-a motivat, în sprijinul acestui punct de vedere faptul că o atare faptă nu întrunește condițiile referitoare la subiectul activ al infracțiunii de delapidare, deoarece atribuțiile de gestionare a bunurilor asociației de proprietari sau de locatari nu îl transformă pe administrator în funcționar în accepțiunea prevederilor art. 147 alin. 2 din Codul penal. De asemenea, au fost și instanțe care s-au pronunțat asupra faptului că administratorul asociației de proprietari sau de locatari săvârșește astfel infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen.

Alte instanțe s-au pronunțat în sensul că administratorul unei astfel de asociații are calitatea de funcționar și că prin acțiunile mai sus prezentate săvârșește infracțiunea de delapidare.

Aceste din urmă instanțe au procedat corect conform recursului în interesul legii admis prin decizia nr. 3/02.12.2003 de către Curtea Supremă de Justiție de atunci. S-au invocat în sprijinul motivării acestei decizii art. 145 și 147 din Codul penal al României, Legea locuinței nr, 114/1996 – art. 34 alin.2 lit.a care prevede că între obligațiile principale ale celor care administrează se află și gestionarea bunurilor și a fondurilor bănești. De asemenea decizia s-a bazat și pe art. 16 din Statutul privind organizarea și funcționarea asociației locatarilor, aprobat prin Decretul nr. 387/1977 prin care sunt stabilite atribuții specifice de gestionar pentru administratorul asociației locatarilor, prevăzându-se, între altele, că acesta „răspunde de buna funcționare și integritatea părților și instalațiilor de folosință comună din clădire, de mijloacele materiale ale asociației", „asigură întocmirea listelor lunare de plată și încasarea cotelor de contribuție la cheltuielile comune", „se îngrijește de efectuarea cheltuielilor strict necesare activității asociației" și „asigură întocmirea și păstrarea evidențelor asociației".

„Or, în raport cu aceste vădite atribuții de gestionar ale administratorului asociației de proprietari sau de locatari, prevăzute în actele normative menționate, este evident că această persoană are calitatea de funcționar în sensul prevederilor art. 147 alin. 2 din Codul penal, potrivit cărora prin funcționar se înțelege și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte unități decât cele de interes public". Așadar, prin admiterea recursului în interesul legii, instanța supremă de atunci și anume – Curtea Supremă de Justiție a decis că administratorul asociației de proprietari sau de locatari are calitatea de funcționar și că fapta acestuia de însușire, folosire sau traficare, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează constituie infracțiunea de delapidare.

Infracțiunea de delapidare este susceptibilă de săvârșire atât de către o singură persoană cât și în participație. Fiind o infracțiune proprie (cu subiect calificat), coautoratul presupune ca făptuitorii să aibă calitatea specială cerută de lege autorului (de exemplu, făptuitori sunt doi gestionari ai aceluiași depozit de mărfuri sau sunt un gestionar și un administrator la același magazin ). Astfel, în practica judiciară s-a decis că infracțiunea de delapidare este săvârșită de către conducătorul și contabilul-șef al unei unități publice având și calitatea de administrator al bunurilor unității, dacă primesc o parte din plusul constatat în gestiunea acestuia.

Persoana care săvârșește acte de executare, alături de autor fără a avea calitatea specială cerată de lege, răspunde pentru infracțiunea de delapidare în calitate de complice concomitent, Întrucât calitatea specială este cerută numai autorului (coautorilor), instigator sau complice poate fî orice persoană.

În practica judiciară s-a considerat că este complice, de exemplu, contabilul care acceptă să introducă în statul de plată numele unor persoane fictive pentru a-1 ajuta pe casierul plătitor al unității să sustragă sumele ce s-ar fi cuvenit acestor persoane sau revizorul contabil care, găsind, cu ocazia inventarierii, un plus în gestiune nu-1 înregistrează, acceptând să fie însușit de către gestionar.

2. Subiectul pasiv.

În ceea ce privește subiectul pasiv aî acestei infracțiuni acesta este reprezentat de organul, instituția publică, sau orice altă persoană juridică, în cadrul cărora își exercită activitatea funcționarul care comis acțiunea de însușire, folosire, sau traficare a bunului ce formează obiect material al infracțiunii.

Așadar, în cadrul infracțiunii de delapidare, subiect pasiv este întotdeauna o persoană juridică publică sau privată – care este prejdiciată prin acțiunea ilicită a funcționarului public sau a funcționarului care exercită în cadrul acesteia, „permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu".

CAP. III

DELAPIDAREA-STRUCTURĂ,CONȚINUT JURIDIC, FORME, MODALITĂȚI, SANCȚIUNI ȘI ASPECTE PROCESUALE

SECȚIUNEA I STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII

Subsecțiueea I -Situație premisă

In cazul infracțiunii de delapidare, pentru existența situației prealabile -situației premise – astfel încât această infracțiune să fie săvârșită, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele două condiții:

– bunurile care aparțin persoanei juridice publice sau private ori care interesează acest avut să se găsească în posesia sau detenția unei asemenea unități patrimoniale;

– gestionarea de drept sau de fapt sau administarea bunurilor respective să facă parte din atribuțiile unei anumite persoane.

II – Conținutul constitutiv al infracțiunii

Conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidare este alcătuit din: latura obiectivă și latura subiectivă.

A.Latura obiectivă

1.Elementul material

Elementul material constă într-o acțiune de sustragere definitivă sau temporară a unui bun din patrimoniul unei persoane juridice în posesia căreia se află, de către o persoană care îl gestionează sau administrează.

Însușirea, folosirea sau traficarea nu reprezintă decât modalități ale sustragerii. Nu are relevanță pentru existenta infracțiunii dacă sustragerea s-a efectuat în interesul făptuitorului sau al unei alte persoane.

însușirea constă în scoaterea unui bun din posesia sau detențiunea unei unități patrimoniale și trecerea acestuia în sfera de stăpânire proprie. Această modalitate de săvârșire a delapidării, față de situația bunului care se află în gestiunea sau administrarea făptuitorului, presupune din partea acestuia o activitate de luare în stăpânire a bunului, crearea posibilității de a se comporta față de bun ca față de un bun propriu, de a efectua acte de dispoziție cu privire la acel bun". Pentru existența în sine a infracțiunii este necesar ca bunul să treacă efectiv în stăpânirea făptuitorului. Se realizează delapidarea prin această modalitate în cazul în care autorul și-a însușit sumele achitate de beneficiari pentru unele contracte de lucrări încheiate în numele unităților și pe formulare ale acestora ori dacă sustrage bunuri care numai scriptic au fost scoase din gestiunea sa, în fapt nefiind predate beneficiarului, ori dacă gestionarul ia din gestiune o motocicletă pe care o înregistrează pe numele său.

În unele situații nu se poate reține infracțiunea de delapidare, doar pentru că aparent a avut loc o însușire.

Astfel, fapta inculpatului, președinte de cooperativă, de a prelua marfa destinată desfacerii prin rețeaua comercială și de a o desface prin propriul magazin, restituind cooperativei valoarea mărfii vândute pe măsură ce o valorifica, nu constituie infracțiunea de delapidare, pentru că acesta nu și-a însușit, folosit sau traficat în interesul său sau pentru altul, bani, valori sau alte bunuri ale cooperativei, ci doar a valorificat mărfurile luate pe credit de la cooperativă, ceea ce a fost posibil tocmai datorită îndeplinirii necorespunzătoare

și abuzive a îndatoririlor de serviciu. În acest caz, faptele președintelui de cooperativă trebuie încadrate în dispozițiile art. 248 C. pen., care incriminează abuzul în serviciu contra intereselor publice .

Un bun este considerat a fi însușit în momentul în care făptuitorul poate să dispună de el – în momentul în care acesta poate să-1 consume, să-1 folosească sau să-1 înstrăineze.

In practica judiciară s-a decis că îmbracă elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, fapta gestionarului care nu a depus la bancă unele sume de bani provenite din încasările zilnice, le-a ascuns în unitate și nu le-a declarat la începutul inventarierii (chiar dacă el ar avea pretenții pentru o parte din aceste sume). In susținerea acestei soluții, În literatura de specialitate s-a subliniat că, prin nedepunerea sumelor de bani rezultate din vânzarea și prin ascunderea lor (chiar în unitatea patrimonială), gestionarul a ascuns aceste sume provenind din patrimoniul unității și, în consecință, le-a trecut la dispoziția sa; continuând să le dețină și după ce a început inventarierea gestiunii (indiferent din ce mobil), el a efectuat un act de însușire, astfel că nu s-ar putea nega existența delapidării.

În situația în care intenția sustragerii este materializată numai în scriptele unității – prin falsificarea acestora, de exemplu – dacă bunul nu a fost trecut de făptuitor efectiv în stăpânirea sa, nu poate fi vorba de delapidare'.

Caracterul sustragerii poate fi ascuns prin introducerea în gestiune de bunuri proprietate personală ori sustrase din alte gestiuni; în atare situație, fapta rămâne însă delapidare prin însușire . Există delapidare prin însușire și în situația în care bunurile mobile sunt scoase definitiv din gestiune ca o compensație hotărâtă de gestionar sau administrator ce i s-ar fi cuvenit pentru unele datorii pe

care unitatea le avea fată de el . Această acțiune se încadrează în cadrul laturii obiective a infracțiunii (de delapidare) nu pentru că făptuitorul și-a făcut dreptate singur, ci pentru că această modalitate de a-și face dreptate singur este incriminată de lege, astfel făcându-se deplină aplicabilitatea principiului ,nullum crimen sine lege".

Există delapidare prin însușire și atunci când, pentru o sumă de bani, făptuitorul schimbă în folosul altuia un bun aflat în păstrarea sa cu unul asemănător, dar de o valoare inferioară, deoarece ceea ce își însușește, în acest caz, este diferența de valoare dintre cele două bunuri . In situația în care se constată o lipsă în gestiune a cărei cauză nu s-a dovedit a fi una din modalitățile săvârșirii infracțiunii de delapidare – respectiv – însușirea, folosirea sau traficarea acelor valori de către gestionar sau administrator soluția își menține valabilitatea confirmând principiul legalității în dreptul penal și pentru aprecierea faptei persoanei respective care are o lipsă în gestiune, se dovedește că o parte importantă din aceasta a fost delapidată. Pentru partea pentru care nu se poate face dovada însușirii (folosirii sau traficării) aceasta nu poate fi considerată delapidată numai pentru faptul că s-a probat sustragerea unei părți din valorile ce lipsesc din gestiune . Dacă s-ar proceda altfel, ar însemna să se contravină principiului conform căruia, vinovăția în penal nu se prezumă, ea se dovedește întotdeauna.

Crearea de plusuri în gestiune poate constitui un act premergător dar nu este ea însăși suficientă pentru a se retine delapidare.

Practica a mai decis că întârzierile în efectuarea unor acte specifice gestiunii sau administrării (de exemplu, situația în care casierul reține banii încasați, pentru a-i depune mai târziu) nu pot fi reținute ca făcând obiectul infracțiunii de delapidare.

Folosirea – alcătuită următoarele acte – unul inițial de luare, scoatere a unui bun din cadrul patrimoniului unei unități publice sau private și un al doilea, subsecvent, de întrebuințare, folosire a bunului sustras prin care făptuitorul obține un folos în beneficiul său ori în beneficiul altei persoane.

Se observă de la bun început o diferență dintre însușire și folosire. Spre deosebire de însușire, când bunul luat rămâne la făptuitor, în cazul folosirii, bunul este readus în patrimoniul unității publice sau private de unde a fost scos, fiind vorba de o luare temporară și o întrebuințare frauduloasă a hunului''. De exemplu, constituie infracțiune de delapidare luarea din gestiune a unui televizor pentru a-i folosi o perioadă de timp , sau luarea de către casier a unor sume de bani din gestiunea sa, cu titlu de împrumut, pentru sine ori pentru altul, chiar cu acordul șefului ierarhic superior

Cu privire la obiectul noțiunii de folosire, în literatura juridică s-au exprimat două opinii. Conform uneia dintre acestea, folosirea nu ar putea avea ca obiect decât bunuri neconsumptibile, deoarece bunurile consumptibile se consumă prin folosire, ceea ce, în ultimă analiză, înseamnă însușire.

În altă opinie, se consideră că folosirea este posibilă și în privința bunurilor consumptibile, cu condiția ca aceste bunuri să aibă caracter fungibii, adică să fie susceptibile de înlocuire cu altele de același fel. în susținerea acestui ultim punct de vedere se arată că, enumerând acțiunile ce pot constitui elementul material al infracțiunii de delapidare (însușire, folosire sau traficare), legiuitorul nu stabilește nici o distincție în funcție de obiectul material, ci le raportează pe toate la aceleași categorii de bunuri (bani, valori sau alte bunuri), ceea ce înseamnă că și bunurile consumptibile pot fi folosite și traficate.

Acestui argument, în literatura juridică i s-a adus obiecții în sensul că, deși art. 2151 C. pen. nu limitează expres sfera acțiunilor de folosire și traficare la anumite categorii de bunuri, o asemenea limitare rezultă, implicit, din natura bunurilor consumptibile care, prin folosire, își pierd substanța și nu mai pot fi restituite; ori restituirea aceluiași bun, în identitatea sa fizică, este de esența folosirii.

Bunurile consumptibile pot fi, cel mult înlocuite, dar aceasta este o acțiune posterioară însușirii, a cărei expresie evidentă este consumare.

Existența infracțiunii nu este afectată de împrejurarea că, prin folosirea bunului, nu s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani; atâta vreme bunul a fost scos temporar din sfera patrimonială în care se găsea, s-a creat o stare de pericol pentru acel patrimoniu, existând posibilitatea ca bunul să fie pierdut sau însușit. In legătură cu această problemă în literatura de specialitate s-a exprimat opinia, potrivit căreia, delapidarea, nefiind o infracțiune de pericol, ci o infracțiune îndreptată împotriva patrimoniului, ca și celelalte infracțiuni patrimoniale, nu este de conceput fără producerea unei pagube.

Traficarea – reprezintă specularea sau exploatarea bunului pe care făptuitorul îl are în gestiunea sau administrarea sa. Această modalitate presupune efectuarea unor operații succesive și anume:

– scoaterea bunului din patrimoniul unității și trecerea lui în stăpânirea făptuitorului;

– darea bunului în folosința altei persoane în scopul obținerii unui profit sau câștig .

Traficarea se deosebește atât de însușire, care semnifică o sustragere cu caracter definitiv a unui bun, făptuitorul făcând din el un bun al său, cât și de folosire, care presupune întrebuințarea temporară a bunului, deoarece în acest caz, bunul este supus unor operații speculative, făptuitorul urmărind realizarea, în acest mod, a unui profit.

Jurisprudența a stabilit că există delapidare prin traficare în cazul în care magazionerul împrumută un bun din gestiune în schimbul unei sume de bani, ori gestionarul unui buget scoate temporar sume de bani din gestiune pentru a cumpăra din comerț băuturi alcoolice și a le vinde în unitate la prețul de desfacere în unitățile de alimentație publică".

Paguba pricinuită de infracțiunea de delapidare săvârșită prin modalitățile – traficare sau folosire o reprezintă uzura bunului pe timpul cât a fost scos din gestiune, sau dacă obiectul material este o sumă de bani, în echivalentul dobânzii legale pe durata folosirii sumei.

Existenta delapidării, în limita sumelor însușite, nu este afectată de faptul că gestionarul are de recuperat de la unitate o sumă de bani , ori că a avut aprobarea șefului unității pentru a lua bunul din gestiune , sau că în locul banilor însușiți, au fost introduse în gestiune bunuri proprietate personală ori sustrase de către alte persoane din alte gestiuni .

De asemenea, în practica judiciară s-a considerat traficare de exemplu, darea de mărfuri pe credit de către gestionarul vânzător, dacă de pe urma acestui credit, făptuitorul a urmărit să obțină un profit personal, în lipsa profitului, s-a decis că darea de mărfuri pe credit constituie infracțiunea de abuz în serviciu.

Sunt situații când traficarea nu poate fi delimitată corect de însușire. De pildă, în practică, s-a considerat delapidare prin traficare și nu prin însușire, fapta magazionerului de a fi vândut plusurile de mărfuri aflate în gestiune și de a-și fi însușit contravaloarea lor.

2. Urmarea

Acțiunea de sustragere, în oricare din formele sale (însușire, folosire, traficare) are ca urmare imediată scoaterea bunului din sfera patrimonială în care se găsea și lipsirea persoanei juridice de bunul sustras, respectiv de posibilitatea de a-1 folosi, ceea ce conduce implicit și la producerea unei eventuale pagube unității publice sau private, în cazul delapidării prin însușire această pagubă constă în bunul respectiv – în valoarea bunului respectiv, iar în cazul delapidării prin folosire sau traficare paguba constă în uzura bunului pe timpul cât bunul a fost scos din gestiune, iar dacă obiectul material reprezintă o sumă de bani, constă în dobânda legală pe toată durata folosirii sumei.

Termenul de sferă patrimonială utilizat mai sus, trebuie înțeles în sensul referirii acestuia la avutul unei anumite unități publice sau private, deci în sens particular și nu în sens general. Astfel, există delapidare și în situația în care, ca urmare a însușirii, bunul a rămas în patrimoniul aceleiași unități publice sau private, dar a trecut de sub puterea de dispoziție a unei unități patrimoniale în puterea de dispoziție a alteia". Nu există delapidare însă dacă produsele ce constituie obiectul transferului nu au ieșit din patrimoniul întreprinderii, ci doar au fost trecute din secția de producție la secția depozit. Operațiunea de transfer ce s-a realizat în această situație corespunde procesului normal de producție și desfacere care cere ca produsele realizate în secția de producție să fie preluate de depozit. Insă dacă această operațiune s-ar efectua numai faptic, tară să se întocmească în același timp și actele de transfer – pentru a se acoperi o lipsă existentă la depozit, atunci ar prezenta elementele infracțiunii de favorizarea infractorului.

3.Legătura de cauzalitate

Pentru a ne afla în prezența infracțiunii de delapidare, este necesar ca între acțiunea de însușire, folosire sau traficare, după caz, și urmarea imediată, constând în deposedarea unității de acel bun și producerea unei pagube, să existe o legătură de cauzalitate. Astfel, dacă deposedarea spre exemplu, se datorează altei cauze (de pildă pierderea bunului, sustragerea acestuia în alt mod, distragerea lui, sustragerea de către alte persoane, pieirea fortuită a acestuia, etc.) nu poate exista infracțiunea de delapidare.

Legătura de cauzalitate nu poate fi pusă în discuție până ce nu se face dovada că s-a săvârșit o sustragere de către gestionarul sau administratorul bunurilor. Simpla presupunere că lipsa unui bun s-ar datora unei sustrageri nu constituie o dovadă a legăturii de cauzalitate între pretinsa sustragere și acea lipsă. Așa cum am arătat, simpla lipsă a unor bunuri sau valori din gestiune, neconstituind prin ea însăși o dovadă a vreunei sustrageri frauduloase (definitive sau temporare) nu poate fi considerată nici ca element indispensabil raportului de cauzalitate al delapidării.

Pentru existența legăturii de cauzalitate este imperios necesar să se facă o verificare în fapt; simpla verificare scriptică nu dovedește că realitatea este aceeași.

B. Latura subiectivă

Infracțiunea de delapidare se săvârșește numai cu intenție. Intenția implică știința și voința făptuitorului de a-și însuși, de a folosi sau trafica bani, valori sau alte bunuri care se află în gestiunea sau administrarea sa.

Făptuitorul își dă seama de caracterul ilicit al faptei prevede rezultatul

socialmente periculos al acesteia, îl urmărește, sau uneori doar îl acceptă.

Întrucât textul incriminator prevede că făptuitorul poate comite fapta de însușire, folosire sau traficare fie în interesul său, fie în interesul altuia, înseamnă că pentru existența infracțiunii de delapidare nu este relevant dacă acesta a urmărit comiterea faptei pentru a-și satisface un interes propriu sau pentru a realiza interesul unei alte persoane. Scopul urmărit este satisfacerea unui interes neinteresând de la cine emană și cui aparține acestui interes – făptuitorului sau altei persoane.

Nu există infracțiune de delapidare datorită lipsei elementului subiectiv, în situația în care făptuitorul, plăsmuind o chitanță fictivă, nu a intenționat să acopere prin aceasta o însușire, ci o cheltuială reală, făcută în interesul unității.

In speță, nefîind vorba de o însușire, mi se mai poate vorbi despre satisfacerea vreunui interes propriu sau în favoarea altei persoane.

Având în vedere modalitățile de săvârșire a infracțiunii de delapidare -însușire, folosire, traficare, rezultă că această infracțiune se comite numai cu intenție directă. Toate modalitățile de comitere a infracțiunii de delapidare presupun un scop. însușirea presupune trecerea definitivă a bunului în stăpânirea făptuitorului. Folosirea și traficarea presupun scopul folosinței bunului în interes personal sau scopul obținerii unor câștiguri. Constatăm că în nici una din aceste situații nu apare intenția indirectă – și anume, în nici una din aceste situații nu se poate spune (și nu reiese) că făptuitorul acceptă posibilitatea producerii rezultatului. El urmărește producerea unui rezultat. El urmărește un scop. Edificator aici este textul art. 2151: „,., în interesul său sau pentru altul".

Mobilul faptei nu are relevanță din moment ce făptuitorul a înțeles să-și realizeze avantajele materiale pe seama patrimoniului unității, dar el poate folosi la dimensionarea mai bună a pericolului social al faptei, la individualizarea judiciară a pedepsei .

SECȚIUNEA II FORME, MODALITĂȚI, SANCȚIUNI ȘI ASPECTE PROCESUALE

Subsecțiunea I – Formele Infracțiunii de delapidare

Delapidarea este o infracțiune comisivă – de acțiune și prin urmare săvârșirea acesteia poate trece prin toate fazele de desfășurare a activității infracționale. Așadar, delapidarea este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracțiunii. Totuși, actele preparatorii nu sunt incriminate de legea penală, însă pot constitui infracțiuni de sine stătătoare. De exemplu, dacă în vederea comiterii unei delapidări s-au falsificat documente contabile, făptuitorul va fi pedepsit pentru infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale (art. 288 Cod Penal).

a. Tentativa

Ne aflăm în prezența tentativei la infracțiunea de delapidare în situația în care hotărârea făptuitorului de a-și însuși, a folosi sau a trafica un bun aparținând unei unități publice sau private a fost pusă în executare, dar executarea a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul. Punerea în executare a hotărârii de a delapida constă în începerea acțiunii care constituie elementul material al infracțiunii de delapidare.

Cel mai adesea la modalitatea „însușire" tentativa apare sub forma tentativei întrerupte. Deci există tentativă la infracțiunea de delapidare atunci când hotărârea făptuitorul ui de a sustrage un. bun de la o unitate publică sau privată a fost pusă în executare, dar executarea a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul.

În literatura de specialitate s-a arătat ca limita de jos a tentativei constă în începerea acțiunii de sustragere. De pildă, așezarea unor mărfuri – produse, într-un loc pe unde ar putea fi mai ușor scoase din unitatea patrimonială (la poarta unității, lângă un zid peste care ar urma să fie aruncate), constituie început de executare.

Limita de sus a tentativei constă fie în întreruperea executării acțiunii de sustragere (cum ar fi surprinderea făptuitorului de către paznic în momentul în care se pregătea să plece cu bunul) fie în rămânerea fără efect a executării dusă până la capăt (de exemplu, imposibilitatea de a scoate bunul de la unitate datorită greutății de a-1 transporta).

In literatura de specialitate s-a reținut ca tentativă la infracțiunea de delapidare, de exemplu, fapta unui șef de șantier de a întocmi state de plată fictive și de a le înainta forului competent în vederea plății sumelor respective, pe care acesta urma să le însușească – deoarece hotărârea de a comite infracțiunea de delapidare a fost manifestată prin începerea unui act de executare.

În literatura de specialitate cât și în practica judiciară, s-a ridicat problema dacă acțiunea de creare de plusuri în gestiune constituie tentativă la infracțiunea de delapidare . Problema a fost rezolvată prin legea nr. 22/1969 care a incriminat, ca infracțiune distinctă, în art. 35, crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase .

b. Consumarea

Infracțiunea de delapidare se consumă în momentul în care executarea acțiunii de sustragere a fost dusă până la capăt și s-a produs urmarea imediată, adică scoaterea bunului din sfera patrimonială a unității publice sau private și trecerea lui în stăpânirea făptuitorului.

Consumarea infracțiunii este legată și de locul bunului, respectiv de locul unde se află acesta. Când bunul, de pildă, se află în incinta unității patrimoniale publice sau private, fapta este consumată, de regulă, în momentul în care bunul este scos din incinta unității respective .

Dacă bunul se află în afara incintei unității juridice sau într-un mijloc de transport, fapta se consumă în momentul în care bunul a fost scos din unitatea de transport sau mijlocul de transport în așa fel ca făptuitorul să poată să dispună de acel bun.

In practica judiciară s-a reținut că înțelegerea intervenită între doi gestionari ca unul dintre ei să nu-i predea celuilalt unele materiale aprobate spre a-i fi remise – deoarece acesta din urmă avea plus de materiale în gestiune – ci bani urmată de împărțirea contravalorilor materialelor sus-predate și de întocmirea unor facturi de predare fictive, nu constituie simple acte pregătitoare, ci infracțiunea de delapidare consumată.

De asemenea, s-a reținut delapidare consumată, iar nu tentativă la delapidare4 fapta unui gestionar de a reține asupra sa o parte din banii rezultați din vânzări în așteptarea rezultatului inventarierii, afirmând în mod mincinos în fața organelor de control care i-au cerut să depună toate sumele provenite din încasări, că nu mai are asemenea sume.

De asemenea, într-o altă cauză, s-a reținut că fapta contabilului șef, care are atribuții de administrare a bunurilor si valorilor aparținând persoanelor juridice, de a-și însuși, în scopul achitării unor datorii personale, bani din sumele reprezentând garanții depuse de gestionari, aflate în deținerea sa în vederea consemnării la CEC, constituie delapidare.

Infracțiunea este consumată chiar dacă banii sustrași nu au fost încă trimiși creditorilor personali ai inculpatului datorită verificării contabile făcută inopinat și constatării lipsei sumei însușite, deoarece realizarea scopului urmărit prin însușirea banilor sau valorilor deținute nu este de esența conținutului infracțiunii de delapidare.

c. Epuizarea

Este posibil ca acțiunea de sustragere să se prelungească în timp după consumare, în cazul folosirii sau traficării (infracțiune continuă) sau actele de sustragere să se repete în executarea aceleiași rezoluții infracționale la intervale diferite de timp (infracțiune continuată).

Pentru a se reține caracterul de infracțiune continuată al delapidării, nu este necesar ca acțiunile repetate săvârșite în realizarea aceleiași hotărâri, să fie de aceeași natură – numai de însușire; numai de folosire sau numai de traficare; ele pot fi și de natură diferită, cerința legii fiind satisfăcută, din moment ce fiecare acțiune în parte reprezintă o modalitate alternativă de comitere a uneia și aceleiași infracțiuni, aceea de delapidare.

Pentru existența infracțiunii continuate este necesar, sub aspect subiectiv, ca făptuitorul să-și fi reprezentat, în momentul luării hotărârii, activitatea infracțională desfășurată ulterior, în ansamblul ei.

Această reprezentare nu implică, însă, în mod necesar, o imagine exactă a acțiunilor ce urmează a se înfăptui, fiind suficientă numai o prevedere în linii generale a condițiilor în care se vor comite acțiunile componente.

In speță, existența miei rezoluții unice, rezultată neîndoios din împrejurarea că toate acțiunile constitutive ale infracțiunii de delapidare au fost comise în de fapt similare și la scurte intervale de timp, cura și din împrejurarea că

inculpatul a practicat timp îndelungat același sistem de însușire a unei importante sume de bani din patrimoniul persoaneijuridice.

Caracterul continuat al infracțiunii nu este afectat de faptul că inculpatul a condus succesiv două unități distincte, cu lipsuri în gestiune distincte, atât timp cât aceste unități fac parte din aceeași unitate juridică, cu același profil, iar perioada de gestiune a fost continuă.

Delapidarea în formă continuată se epuizează în momentul săvârșirii ultimei acțiuni de însușire, folosire sau traficare,

Subsecțiiinea II – Modalitățile infracțiunii de delapidare

a. Modalități

În raport cu elementul material a infracțiunii de delapidare, există trei modalități normative:

– delapidarea prin însușire;

– delapidarea prin folosire;

– delapidarea prin traficare.

Toate modalitățile au ca obiect material bunul mobil aparținând unei persoane juridice publice sau private.

Săvârșirea deodată sau succesiv – dar în realizarea aceleiași rezoluții – a două sau a tuturor acestor modalități normative – constituie o singură infracțiune de delapidare continuată, în caz de rezolutiuni distincte va exista un concurs de infracțiuni.

b. Modalități

Infracțiunea de delapidare poate prezenta modalități faptice numeroase și variate și care privesc mijloacele și modul de realizarea a acțiunii de sustragere. De multe ori, sustragerea este înlocuită prin procedee complicate, cu mijloace variate, încât cu greu poate fi descoperită. De pildă, făptuitorul poate crea plusuri de marfa sau de bani, care apoi să le însușească sau să recurgă la fel de fel de manopere care maschează existența sustragerii ori caracterul lipsei unor bunuri (de exemplu, prin substituirea mărfurilor sau bunurilor de calitate superioară cu altele de calitate inferioară, iar acestea din urmă, vânzându-le cu prețul mărfurilor de calitate superioară).

Art. 2151 din Codul Penal al României, în cadrai alin. 2 prevede pentru infracțiunea de delapidare o variantă, o modalitate agravată. Potrivit textului alin. 2: ,« În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi". Așadar, pentru ca modalitatea agravată să opereze, săvârșirea infracțiunii de delapidare trebuie să prezinte consecințe deosebit de grave.

Potrivit art. 146 Cod Penal, „prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000.000 lei vechi (respectiv 200.000 RON) sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 1451, ori altei persoane juridice sau fizice".

Subsecțiunea III -Sancțiuni .

Infracțiunea de delapidare, în oricare din modalitățile normative din varianta simplă prevăzute în art 2151 la alin. l în Codul Penal al României se pedepsește cu închisoare de la l la 15 ani.

În cazul săvârșirii infracțiunii de delapidare în modalitatea agravată pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, conform art. 2151 alin. 2 din Codii! Penal al României.

Tentativa la infracțiunea de delapidare, indiferent de modalitatea acesteia, se pedepsește conform art 21 alin. 2 din Codul Penal al României.

IV – Aspecte procesuale

Primul aspect procesual care trebuie menționat este acela legat de competența materială. Astfel, infracțiunea de delapidare este judecată în primă instanță de tribunal. De asemenea, întâlnim și o competență specială în cazul secțiilor maritime și fluviale ale tribunalelor Constanța și Galați care potrivit Decretului nr. 203/1974, judecă în primă instanță printre multe infracțiuni și delapidarea în formă gravă referitoare la bunurile aflate în administrarea sau folosința unităților marinei civile ori încredințate acestora spre expediție, transport sau păstrare – săvârșită de personalul marinei civile .

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, competența efectuării urmăririi penale revenind organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, sub îndrumarea procurorului.

CAP. IV

EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

SECȚIUNEA I

FACTORI CRIMINOGENI CARE FAVORIZEAZĂ SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE

Infracțiunea de delapidare din cele expuse anterior în prezenta lucrare poate avea urmări din cele mai grave pentru o persoană juridică publică sau privată. Tocmai din aceste motive această infracțiune trebuie prevenită și, ca în cazul oricărei infracțiuni în legătură cu care se dorește proiectarea unei activități preventive eficiente desfășurate de către organele statului, trebuie identificați din punct de vedere criminologie factorii care determină săvârșirea acestei infracțiuni.

Conform unor studii infracțiunile din sfera economică și implicit infracțiunea de delapidare sunt rezultatul unor cauzalități complexe în cadrul căreia cauze așa-zis obiective, externe (în raport cu poziția infractorului față de acestea) se împletesc cu cauze de ordin subiectiv sau mai bine spus cauze personale – cele legate de persoana infractorului. Astfel, printre cauzele obiective, care pot declanșa sau împiedica acțiunea cauzelor subiective se numără:

a. deficiențe privind organizarea, conducerea și controlul activității ce se desfășoară în întreprinderile, organizațiile și unitățile comerciale;

b. deficiențe privind primirea, evidența, păstrarea și gospodărirea valorilor materiale și bănești;

c. deficiențe privind organizarea și efectuarea controlului gestionar și financiar.

Cauzele subiective pot fi reprezentate de manifestări ale tendinței de înavuțire care caracterizează unele persoane cu funcții de gestiune, administrare, control, conducere, persoane încadrate în respectivele unități, tendințe concretizate în practicarea unui mod de viață care depășește posibilitățile lor de câștig și, de asemenea, trăsături negative de personalitate – egoism, lăcomie.

Infracțiunea de delapidare poate fi încadrată din punct de vedere criminologie și în spectrul criminalității „gulerelor albe". Infracțiunile „gulerelor albe" constau în încălcarea, de cele mai multe ori nesancționată, a legii penale de către demnitari sau persoane învestite cu funcții oficiale cum ar fi funcționari ai statului, reprezentanți guvernamentali, autorități publice, etc. Printre funcțiile oficiale cu care sunt învestite aceste persoane se numără și acelea de funcționar -administrator, gestionar al bunurilor aparținând unor organizații sau organe importante ale statului. De regulă, criminalitatea „gulerelor albe" se realizează prin ignorarea și interpretarea falsă a legii, facându-se o confuzie voită între limitele licitului și ilicitului. De aici rezultă infracțiuni comise împotriva corporațiilor printre care se numără și delapidarea.

Sociologul american Donald Cressey a identificat trei factori principali caracteristici persoanelor care săvârșesc astfel de infracțiuni:

a. poziția lor avantajoasă, de încredere, care le oferă acces la finanțele sau bunurile corporației (persoanei juridice publice sau private);

b. problemele financiare ale acestora – impozite scadente, datorii contractate la jocurile de noroc, cheltuieli necesare pentru întreținerea familiei, etc;

c. încercarea de raționalizare a fraudei (infracțiunii) înainte de a fi comisă, în așa fel încât să fie considerată ca un gen de împrumut sau credit neautorizat care poate ajuta la soluționarea dificultăților personale. Cressey numește această raționalizare ca o „tehnică de neutralizare" pentru a desemna justificarea morală a actelor frauduloase și a păstra imaginea de respectabilitate pe care și-o atribuie persoana care a comis aceste acte. în unele cazuri, aceasta poate chiar înapoia fondurile delapidate după ce criza cu care s-a confruntat a fost depășită, iar în alte cazuri fapta este justificată prin crearea unei imagini în mintea făptuitorului în cadrul căreia acesta se crede înșelat sau folosit de patronii săi în interesul exclusiv al acestora.

In fine, un alt set de factori criminogeni care influențează săvârșirea infracțiunii de delapidare și a infracțiunilor economice (sau cele bazate pe înșelătorie) în general sunt următorii:

a. creșterea decalajelor între nivelul aspirațiilor și mijloacele legitime de care dispun o serie de indivizi și grupuri pentru obținerea de bunuri, servicii și valori materiale;

b. diminuarea autorității și slăbirea funcțiilor de control social a principalelor instituții specializate în prevenirea și combaterea acestui gen de infracționalitate;

c. apariția și proliferarea în societatea noastră a unor relații „informale" care favorizează complicitatea la săvârșirea acestor infracțiuni și implicit săvârșirea materială a acestora;

d. apariția unor grupuri și medii sociale care favorizează fenomene de devianță și infracționalitatea în sfera patrimoniului, prin înșelăciune, delapidare, violență, tâlhărie, abuz de încredere, gestiune frauduloasă și fals.

Infracțiunile îndreptate împotriva patrimoniului au o determinare mult mai complexă, presupunând multiple corelații între factorii privitori la personalitate și cei care se referă la socializarea și integrarea individului în societate, în grupul de prieteni și în cadrul grupului de la locul de muncă. Astfel, un complex de factori economici, sociali, culturali sau personali determină acțiuni antisociale împotriva patrimoniului concretizate și prin săvârșirea infracțiunii de delapidare.

SECȚIUNEA II

INFRACȚIUNEA DE DELAPIDARE PREVĂZUTĂ DE ART. 145

DIN LEGEA NR, 85 / 2006

Legea 85/2006 privind procedura insolvenței incriminează o variantă de specie a infracțiunii de delapidare prevăzută în art 2151 din Codul Penal al României, săvârșită de către o altă categorie de subiecți activi și anume: „administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului, precum și orice reprezentant sau prepus al acestuia". Astfel, textul legal prevede următoarele: „ (1) însușirea, folosirea sau traficarea de către administratorul judiciar ori lichidatorul averii debitorului, precum și de orice reprezentant sau prepus al acestuia de bani, valori ori alte hunuh pe care le administrează constituie infracțiunea de delapidare si se pedepsește cu închisoare de la unu la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) în cazul în care delapidarea a avui consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

(3) Tentativa infracțiunilor prevăzute la alin, (1) și (2) se pedepsește, " Infracțiunea are corespondent în Legea nr. 64/1995 pe care Legea 85/2006

a înlocuit-o.

Așadar primul element care face diferența dintre cele două infracțiuni are în vedere calificarea subiecților, în cazul infracțiunii de delapidare reglementată de Codul penal se cere ca subiectul activ să fie unul dublu calificat, fiind necesar să întrunească în mod cumulativ, în primul rând, calitatea de funcționar, în sensul art 147 alin. 2 C. pen., iar în al doilea rând pe aceea de gestionar sau administrator. Dacă art. 2151 C. penal cere pentru întrunirea condițiilor privind subiectul activ ca acesta să fie funcționar, art. 145 din Legea 85/2006 nu face referire expresă la această calificare, insistând doar pentru calitatea de administrator judiciar ori lichidator al averii debitorului, precum și la aceea de reprezentant sau prepus al acestora, Soluția s-a impus pentru a evita situațiile în care art. 215 C. pen. nu se poate aplica, din cauza împrejurării că administratorul judiciar sau lichidatorul nu îndeplinește condiția de a fi funcționar în sensul legii penale sau în care nu există unitate de soluții în legătură cu acest aspect, în temeiul art. l din Ordonanța Guvernului nr. 79/1999 privind organizarea activității practicienilor în reorganizare și lichidare, activitatea de reorganizare și lichidare judiciară în România se îndeplinește de către persoanele fizice și juridice care au calitatea de practician în reorganizare și lichidare. Sunt practicieni în reorganizare și lichidare administratorii judiciari și lichidatorii. In art. 5, se stabilește apoi că practicienii în reorganizare și lichidare își pot desfășura activitatea la alegere, individual, în cadrul societăților comerciale profesionale, potrivit legii, ori în calitate de practicieni în reorganizare și lichidare, salarizați în interiorul unității. Având în vedere aceste texte legale citate anterior, pot exista diferențe de opinii în legătură cu faptul că angajații societarilor comerciale ce au ca obiect de activitate reorganizarea și lichidarea judiciară sau persoanele fizice ce îndeplinesc legal aceste activități au calitatea de funcționar în sensul legii penale, fiind necesar a se stabili dacă activitatea pe care aceștia o desfășoară este sau nu de interes public. Pe de altă parte, activitatea desfășurată de către practicienii pentru reorganizare și lichidare judiciară este organizată și supravegheată de către Uniunea Națională a Practicienilor în Reorganizare și Lichidare pe care legea o apreciază ca reprezentând o „persoană juridică de utilitate publică, autonomă și fără scop lucrativ, din care fac parte practicienii în reorganizare și lichidare". Expresia utilizată de art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 79/1999, „de utilitate publică", o vom considera a fi sinonimă cu aceea de „interes public" utilizată de art. 145 C. pen. la care se raportează art. 147 C. pen., drept pentru care, apreciem că practicienii în reorganizare pot fi considerați funcționari în sensul legii penale.

Totuși, pentru că se poate ca această soluție să nu fie unanim acceptată și pentru a evita dificultățile de interpretare a normei penale, art. 145 din Legea nr. 85/2006 nu mai solicită ca subiectului variantei de delapidare pe care o consacră să îndeplinească această calitate specială.

În ceea ce privește a doua componentă a calificării subiectului activ al delapidării de drept comun – cea prevăzută de art. 215 C. pen – calitatea de gestionar impusă ca alternativă în sarcina acestuia, presupune anumite nuanțări derivate din specificul situației premisă specifice variantei consacrate de art. 145 din Legea nr. 85/2006.

Articolul 145 din cadrul actului normativ mai sus menționat se aplică oricăreia din următoarele categorii de comercianți aflați în insolvență, comercianți care vor primi denumirea de debitori:

– societățile comerciale;

– cooperativele de consum și cooperativele meșteșugărești, precum și asociațiile teritoriale ale cooperativelor de consum și meșteșugărești;

– persoanele fizice, acționând individual sau în asociații familiale.

Prin acest act normativ se stabilește că prin insolvență se înțelege acea stare a patrimoniului debitorului, caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu stimele de bani disponibile. După cum se observă, Legea. 85/2006 are ca scop instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului, în insolvență, fie prin reorganizarea comerciantului și a activității acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la stingerea pasivului, fie prin faliment. De fiecare dată când activitatea de gestionare sau administrare a unor bunuri va avea ca obiect averea unui comerciant aflat în insolvență, a unui debitor, iar subiecții care desfășoară activitatea au calitatea de administrator judiciar sau de lichidator judiciar, aceasta se va afla în câmpul de activitate al legii speciale și nu al dreptului comun în materie.

Pe de altă parte, mai putem observa că în sensul art. 2151 C. pen. „gestionarul" este cel definit de art. l alin. l din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice, ca fiind funcționarul care exercită ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a unei unități publice sau a oricărei alte persoane juridice, indiferent de modul de dobândire și de locul în care se află bunurile. Așadar, „gestionarul", în sensul Codului penal, este cel care are contactul material cu bunurile gospodărite de către administrator.

Gestionarea averii debitorului la care face referire art. 145 din Legea nr. 85/2006 este mai degrabă sinonimă cu administrarea din dreptul penal comun, întrucât administratorul judiciar sau lichidatorul au atribuții legal stabilite care nu presupun un contact material cu bunurile ce fac parte din această avere, ci doar efectuarea unor acte de dispoziție în legătură cu ele.

O altă diferență dintre reglementările instituite de art 215l din C. Pen. și art. 145 din Legea 85/2006 este dată de sensul pe care cele două texte de incriminare îl atribuie noțiunii de „administrator", mai ales prin prisma specificului situației premisă clarificate anterior. In sensul art, 215 C. pen., s-a apreciat că prin administrator trebuie să se înțeleagă acel funcționar care are bunuri în administrare, respectiv care are ca atribuții principale de serviciu efectuarea de acte de administrare cu privire la întregul patrimoniu al unei unități, în raport cu natura și scopul activității acesteia. Asemenea acte de dispoziție privesc aprovizionarea, desfacerea, repartizarea plăților, etc. și sunt îndeplinite de către cei special însărcinați cu atribuții de conducere la unitatea respectivă, atribuții legate de dispoziția patrimoniului acesteia. Ca urmare, din categoria administratorilor fac parte, de pildă, directorii, contabilul-șef, inginerul-șef, consilierii, etc. Spre deosebire de art. 215 Cod penal în cadrul sensului dat de Legea nr. 85/2006, administratorul averii debitorului este administratorul judiciar sau lichidatorul, care nu poate fi sub nici o formă administratorul din accepțiunea comună, întrucât acesta este actualul debitor. Administratorul judiciar și lichidatorul, în sensul acestui act normativ, sunt văzuți ca mandatari ai justiției, iar mandatul lor este, pe de o parte, legal și, pe de altă parte, judiciar (judecătorul – sindic le stabilește și el o serie de sarcini).

Referitor la modalitățile normative acestea sunt: delapidarea prin însușire, prin traficare și prin folosire a bunului unei persoane juridice.

În situația în care fapta se comite în mai multe modalități normative aceasta nu-și pierde caracterul unitar dacă fiecare modalitate a avut la bază aceeași rezoluție infracțională.

Fiecărei modalități normative poate să-i corespundă o varietate de modalități faptice, de pildă, prin crearea de plusuri în gestiune și însușirea lor, prin substituirea mărfurilor, prin schimbarea mărfii de calitate superioară cu marfa de calitate inferioară, prin acoperirea de sustrageri recurgând la falsuri în registre sau la falsificarea de acte. Infracțiunea reglementată de art. 145 din legea 85/2006 are și o modalitate agravată, și anume, când prin comiterea ei s-au produs consecințe deosebit de grave.

Consecințele deosebit de grave se presupun producerea unor pagube mai mari de 200.000 lei sau a unei perturbări deosebit de grave a activității, cauzate debitorului.

În ceea ce privește sancțiunile pentru săvârșirea faptei incriminate de art. 145 din Legea 85/2006:

-în oricare din modalitățile normative ale variantei simple acestea sunt închisoare de ia l la 15 ani;

-în modalitatea agravată – când delapidarea a avut consecințe deosebit de grave – pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Tentativa la infracțiunea de delapidare, indiferent de modalitatea acesteia, se pedepsește conform art. 21 alin. 2 C. pen.

SECȚIUNEA III

INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE FAȚĂ DE ALTE

INFRACȚIUNI ÎMPOTRIVA PATRIMONIULUI

Subsecțiunea I – Delapidare – Furt (art.208 Cod Penal)

Conform art. 208 alin. l furtul este luarea unui bun mobil de către o persoană din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia în scopul însușirii pe nedrept, sau, conform alin. 4 al articolului menționat mai sus, în scopul folosirii pe nedrept în cazul în care obiectul furtului îl reprezintă un autovehicul. Alin. 3 din cadrul art. 208 Cod Penal prevede că fapta constituie furt chiar dacă hunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane.

1. Aspecte comune

Se poate spune că ambele infracțiuni au unele aspecte comune – parțial și nu în totalitate – în ceea ce privește obiectul juridic special, obiectul material., latura subiectivă.

În cazul ambelor infracțiuni, latura obiectivă se realizează prin sustragere – la delapidare sustragerea fiind una din modalitățile prin care se realizează latura obiectivă. Un alt aspect comun celor două infracțiuni este că prin acestea se poate produce o pagubă patrimoniului care poate fi privat sau public – deci avem în vedere o asemănare sub aspectul urmării imediate.

În legătură cu latura subiectivă aceste două infracțiuni prezintă asemănări sub aspectul faptului că ambele se săvârșesc numai cu intenție directă.

2. Deosebiri

Infracțiunea de delapidare se deosebește de infracțiunea de furt și se individualizează ca infracțiune distinctă și de sine stătătoare prin prisma următoarelor criterii:

a. Obiectul juridic

În cazul infracțiunii de delapidare, obiectul juridic special îl constituie valorile sociale cu caracter patrimonial și cele referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, în timp ce pentru infracțiunea de furt obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privind posesia și detenția asupra bunurilor mobile.

b. Obiectul material

Obiectul material al infracțiunii de delapidare este reprezentat de bunurile mobile, precis determinate, cu condiția să aparțină unei persoane juridice și să se afle în gestionarea sau administrarea făptuitorului, în timp ce la infracțiunea de furt, obiectul material îl formează bunurile mobile care se află în. posesia sau detenția altuia, fie persoană fizică, fie persoană juridică, nefiind necesar a fi îndeplinite și alte cerințe esențiale ale infracțiunii.

3. Subiecții infracțiunilor

Diferența dintre cele două infracțiuni în ceea ce privește subiecții acestora constă în faptul că la infracțiunea de delapidare subiectul activ este calificat: funcționar – gestionar sau funcționar – administrator, spre deosebire de subiectul activ al infracțiunii de furt care poate fi orice persoană care răspunde din punct de vedere penal.

În ceea ce privește subiectul pasiv, la infracțiunea de delapidare, poate fi numai o persoană juridică, publică sau privată, în timp ce la infracțiunea de furt, subiectul pasiv poate fi pe lângă persoană juridică privată sau persoană juridică publică și persoană fizică.

4. Latura obiectivă a infracțiunilor

În cazul infracțiunii de delapidare, elementul material se poate realiza prin următoarele acțiuni: însușirea, folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri de către cel care le gestionează sau administrează, în timp ce la infracțiunea de furt, elementul material se realizează numai prin luarea bunului mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia.

Potrivit punctului de vedere împărtășit în practica judiciară, dacă bunurile sustrase erau luate în primire de o altă persoană care, de exemplu, însoțea doar transportul lor, fapta constituie infracțiunea de furt. Dacă, însă, bunurile au fost încredințate conducătorului auto pentru transport, acesta luându-le în primire și având obligația de a le preda destinatarului în cantitatea și calitatea prevăzută în actul de transport, fapta constituie infracțiunea de delapidare, în situația în care conducătorul auto sustrage din bunurile încredințate spre transport fără să le fi luat în primire cu acte de însoțire, fapta constituie furt și nu delapidare, în practica judiciară s-a considerat că persoanele care efectuează operații de manipulare a bunurilor, tară a avea ca principale atribuții de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea lor, nu au calitatea de gestionar și, în consecință, dacă sustrag din acele bunuri, nu săvârșesc infracțiunea de delapidare, ci infracțiunea de furt.

Constituie furt și nu delapidare următoarele fapte: sustragerea unor bunuri încredințate pentru a fi folosite la întreținerea, funcționarea ori repararea autovehiculului, sustragerea de către muncitori sau maiștri a unor bunuri încredințate pentru a fi utilizate în procesul de producție, ori de către mecanizatorul agricol a cerealelor primite pentru a fi însămânțate , însușirea de către gestionarul unui depozit a unei cantități de lemne ce i-a fost încredințată pentru încălzirea unității.

Subsecțiunea II – Delapidare – Abuz de încredere (art. 213 Cod Penal)

Potrivit art. 213 din Codul Penal al României, abuzul de încredere reprezintă însușirea unui bun mobil al altuia deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acest hun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui.

Asemănări între aceste două infracțiuni sunt în ceea ce privește obiectul juridic special, urmarea imediată și raportul de cauzalitate.

Se poate constata asemănarea între cele două infracțiuni în ceea ce privește acțiunea de însușire a bunului, acțiune care constituie elementul material al laturii obiective, pentru că la ambele infracțiuni făptuitorul (în modalitatea însușirii) își aproprie bunul deținut, trecându-1 în stăpânirea sa ilicită. Această asemănarea poate duce uneori la greșita încadrare juridică. Insă celelalte acțiuni, de folosire sau traficare la infracțiunea de delapidare și de dispunere pe nedrept de acel bun sau de refuz al restituirii acestuia, la infracțiunea de abuz de încredere, diferențiază cele două infracțiuni. Această asemănare nu trebuie privită izolat, ci în raport cu toate celelalte deosebiri relevante, pentru a se ajunge la stabilirea corectei încadrări juridice.

În ceea ce privește deosebirile acestea reies dintr-o simplă analiză a unor soluții date în practica judiciară. Spre exemplu, s-a reținut că inculpatul care a lucrat ca agent comercial în prima parte a perioadei, nefiind angajat, a prestat munca pe o perioadă de probă, apoi i s-a încheiat contract de muncă a săvârșit infracțiunea de delapidare. Atribuțiile inculpatului au fost aceleași pe întreaga perioadă în care și-a desfășurat activitatea în cadrul firmei, și anume de a prelua mărfuri din depozitul societății pe care apoi le distribuia la alți agenți comerciali cărora le întocmea aviz de expediere a mărfii și o factură de livrare de la furnizor la beneficiar, încasa suma reprezentând contravaloarea mărfurilor vândute și completa o chitanță în trei exemplare, dintre care una revenea beneficiarului, una se depunea la contabilitatea societății unde era angajat, împreună cu banii încasați, iar una rămânea la cotorul chitanțierului. In perioada cât a lucrat, inculpatul a încasat sume de bani pentru diferite mărfuri, a eliberat beneficiarilor chitanțe, însă nu a predat banii, ci i-a însușit. Inculpatul a făcut apel cerând în cadrul acestuia să se constate că fapta săvârșită de acesta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere și nu ale delapidării. Apelul a fost respins, În recurs inculpatul a formulat aceeași cerere.

Curtea de Apel învestită cu judecarea recursului declarat de respectivul inculpat a respins ca nefondat recursul cu motivarea că în speță s-a reținut corect săvârșirea infracțiunii de delapidare și nu a celei de abuz de încredere, deoarece inculpatul și-a însușit sumele de bani având calitatea de funcționar cu atribuții de gestionare a bunurilor încredințate.

Pentru a se fi reținut infracțiunea de abuz de încredere, bunurile ar fi trebuit să fie deținute de inculpat în virtutea unui raport juridic patrimonial, în baza căruia să aibă obligația de a le păstra și conserva, fie de a le folosi personal în anumite condiții. In cazul de fată, inculpatului i-au fost încredințate bunurile pentru a le vinde unor societăți comerciale, a încasa prețul și a-1 depune la casieria societății. Prin urmare, inculpatul desfășura activități de primire, păstrare și eliberare a bunurilor, încasa contravaloarea acestora, activități care reliefează corecta reținere a infracțiunii de delapidare.

În raport de speța prezentată mai sus, poate fi realizată o comparație între infracțiunea de abuz de încredere și cea de delapidare.

Astfel, următoarele criterii prezentate în pagina de mai jos urmează a fi luate în considerație în vederea realizării acestei comparații.

Obiectul juridic

Infracțiunea de delapidare prezintă un obiect juridic principal și anume, relațiile sociale de natură patrimonială a căror existență și dezvoltare este condiționată de menținerea poziției de fapt a bunurilor ce aparțin sau interesează o persoană juridică privată sau publică împotriva actelor gestionarilor sau administratorilor, de însușire sau folosire în scopuri personale a bunurilor ce constituie obiectul activității de gestionare sau administrare și un obiect juridic secundar – relațiile sociale care asigură desfășurarea normală și corectă a serviciului unității private sau publice .

Infracțiunea de abuz de încredere nu prezintă un obiect juridic complex ca în cazul infracțiunii de delapidare ci numai unul singur și anume – relațiile sociale de ordin patrimonial a căror dezvoltare implică o anumită încredere pe care participanții trebuie să și-o acorde unii altora si fără de care nu sunt posibile relații sociale patrimoniale normale".

În ceea ce privește subiecții infracțiunii în cadrai infracțiunii de delapidare subiectul activ trebuie să fie un funcționar – în sensul arătat de art. 147 Cod. Penal – care gestionează sau administrează bunul încredințat de subiectul pasiv – deci subiect activ calificat – spre deosebire de subiectul activ al infracțiunii de abuz de încredere care poate fi orice persoană care răspunde din punct de vedere penal – dar care să fi primit bunul cu orice titlu.

Situația

În cazul infracțiunii de delapidare situația premisă presupune ca bunurile aparținând persoanei juridice să se găsească în posesia sau detenția acestora iar o anumită persoană să aibă de drept sau de fapt gestionarea sau administrarea bunurilor respective, pe când la infracțiunea de abuz de încredere, situația premisă o constituie un raport juridic (comodat, gaj, mandat, uzufruct, depozit, etc.) în temeiul căruia făptuitorul dobândește detenția bunului, și, totodată are îndatorirea să-1 păstreze, să-1 restituie la termenul și condițiile stabilite, ori să-i dea destinația indicată de cel de la care 1-a primit.

Elementul material

Elementul material din cadrul infracțiunii de delapidare se realizează prin însușire, folosire sau traficare, în timp ce la infracțiunea de abuz de încredere, acțiunea care realizează latura obiectivă constă în însușire, dispunere sau refuz de a restitui.

Constituie abuz de încredere iar nu infracțiunea de delapidare, fapta inculpatului angajat al unei societăți comerciale – având ca obiect difuzarea presei și cărții – de a-și fi însușit unele din produsele primite spre valorificare (difuzare), în speță, făptuitorul nu are calitatea de funcționar-gestionar.

Subsecțiueea III – Delapidare – Gestiune frauduloasă (art. 214)

Conform art. 214 Cod penal, gestiunea frauduloasă în varianta tip – constă în pricinuirea de pagube unei persoane fizice sau juridice cu rea-credință, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri. Această infracțiune prezintă și o variantă agravată care presupune săvârșirea gestiunii frauduloase în scopul de a dobândi un folos material, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Aspecte comune cu delapidarea:

Cele două infracțiuni prezintă similitudini în ceea ce privește obiectul juridic special, obiectul material și latura subiectivă. De remarcat faptul că la ambele infracțiuni latura obiectivă, a acestora include urmarea imediată și legătura de cauzalitate.

De asemenea, prin săvârșirea ambelor infracțiuni se cauzează o pagubă patrimoniului public sau privat.

Deosebiri:

Cele două infracțiuni se deosebesc prin prisma următoarelor elemente:

a. Obiectul juridic special

în cazul infracțiunii de delapidare, obiectul juridic special constă atât în relațiile sociale cu caracter patrimonial, cât și cele referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, în timp ce la infracțiunea de gestiune frauduloasă, acesta constă exclusiv în relațiile sociale privitoare la patrimoniu a căror dezvoltare nu poate fi concepută fără să existe un minim de încredere în persoana care a primit în administrare sau conservare bunurile altuia, că nu va pricinui, cu rea-credință, pagube proprietarului bunurilor respective.

b. Obiectul material

Pentru infracțiunea de delapidare, obiectul material constă în bunuri mobile, precis determinate, pe când la infracțiunea de gestiune frauduloasă, obiectul material îl constituie o universalitate de bunuri, deci atât bunuri mobile cât și imobile.

c. Subiecții infracțiunilor

În cazul infracțiunii de delapidare – fiind o infracțiune proprie – se cere ca subiectul activ nemijlocit să fie calificat, să aibă o dublă calitate și anume, de funcționar-gestionar sau functionar-administrator, în timp ce la infracțiunea de gestiune frauduloasă nu se cere ca persoana care are sarcina de a administra sau conserva bunurile unei alte persoane, să aibă calitatea de funcționar.

Subiectul pasiv la infracțiunea de delapidare poate fi numai o persoană juridică, în timp ce Ia infracțiunea de gestiune frauduloasă, poate fi atât o persoană juridică, cât și o persoană fizică.

S-a reținut în practica judiciară de către instanță că inculpata, condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de gestiune frauduloasă, fiind angajată la un oficiu comunal de telecomunicații, având și obligația de serviciu de a încasa taxele abonaților telefonici și de a deconta la Direcția Județeană și-a însușit o parte din banii încasați, uzând la decontare de acte false.

Curtea de Apel sesizată cu judecarea recursului, a schimbat încadrarea juridică în infracțiunea de delapidare prevăzută de art.215 alin. î C. pen., cu motivarea că inculpata a sustras banii pe care îi gestiona în virtutea contractului de muncă avut cu o companie de telefonie fixă.

In speță, schimbarea încadrării juridice a avut consecințe importante și imediate.

Infracțiunea fiind săvârșită în ianuarie 1997, inculpata a beneficiat de grațiere conform Legii nr. 137/1997, care exclude de la grațiere gestiunea frauduloasă.

De asemenea, în literatura de specialitate s-a reținut că fapta inculpatului de a-și însuși sume de bani din încasările făcute în calitate de inspector, în cadrul unei administrații financiare constituie infracțiunea de delapidare, iar nu infracțiunea de gestiune frauduloasă, deoarece a avut calitatea de funcționar cerută de textul de lege care incriminează prima infracțiune, iar între atribuțiile de serviciu ce i-au revenit a fost și aceea de a gestiona sumele încasate. Ori, în cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă, poate fi subiect al acesteia orice persoană ce are bunuri în conservare sau administrare, nefîind necesar să aibă calitatea de funcționar.

d. Latura obiectivă

Sub aspectul elementului material, infracțiunea de delapidare se poate realiza prin următoarele acțiuni: însușirea, folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri, în timp ce la infracțiunea de gestiune frauduloasă, acesta poate consta în orice faptă (comisivă sau omisivă) prin care s-a pricinuit pagube de către cel însărcinat cu administrarea bunurilor.

e. Formele infracțiunilor

Se observă și aici o diferență între cele două infracțiuni prin prisma faptului că tentativa la infracțiunea de delapidare este pedepsită, în timp ce la infracțiunea de gestiune frauduloasă tentativa nu se pedepsește.

În practica judiciară s-a decis că fapta comisă de inculpați, angajați cu contract de muncă ai societății comerciale, parte civilă – de a fi sustras bunuri aparținând acesteia și asupra cărora nu fuseseră învestiți de către proprietarul lor cu nici un drept, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de gestiune frauduloasă ci constituie infracțiunea de furt (arf 208 Cod Penal).

Practica judiciară a mai decis că fapta inculpatului de a-și însuși sumele de bani din încasările realizate în calitate de inspector de impozite și taxe, în cadrul unei administrații financiare, constituie infracțiunea de delapidare și nu cea de gestiune frauduloasă, deoarece acesta a avut calitatea de funcționar cerută de lege care incriminează prima infracțiune, iar între atribuțiile de serviciu ce i-au revenit a fost și aceea de a gestiona sumele încasate sau însușirea de sume de bani sau alte bunuri, aparținând avutului public, de către funcționarul care le gestionează sau administrează, constituie infracțiunea de delapidare și nu de gestiune frauduloasă, în cazul căreia nu este necesar ca bunul să facă parte din avutul public și nici ca subiectul activ al infracțiunii să fie funcționar.

Subsecțiunea IV -Delapidar – Înșelăciune (art 215 Cod Penal)

Codul Penal al României, la art. 215 incriminează infracțiunea de înșelăciune în mai multe variante și anume: o variantă tip, două variante speciale și două variante agravante. Conform articolului mai sus menționat înșelăciunea în varianta tip constă în „ inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, in scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust si dacă s-a pricinuit o pagubă."

Prima din cele două variante speciale constă în „ inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate. "

A doua variantă se referă la ,, emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă a pricinuit o pagubă posesorului cecului. "

Aceste două infracțiuni prezintă similitudini în ceea ce privește obiectul juridic special.

Deesebiri întâlnim în ceea ce privește următoarele aspecte:

a. Subiecții infracțiunii

In cazul infracțiunii de delapidare, subiectul activ este calificat (funcționar-gestionar sau funcționar-administrator), pe când la infracțiunea de înșelăciune, subiect activ poate fi orice persoană fizică (care răspunde din punct de vedere penal).

b. Situația premisă

În cazul infracțiunii de delapidare bunurile se află în gestiunea sau administrarea făptuitorului, în timp ce în situația infracțiunii de înșelăciune obiectul material poate fi alcătuit atât din bunurile mobile cât și bunurile imobile.

În ceea ce privește aspectele procesuale pentru aceste infracțiuni – în cazul infracțiunii de abuz de încredere acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, inclusiv în situația în care bunul aparține în tot sau în parte proprietății private a statului, În cazul gestiunii frauduloase, varianta tip, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu numai dacă bunul este proprietate publică, adică dacă bunul aparține domeniului public al proprietății starului.

Analiza criteriilor de diferențiere prezentate anterior dintre infracțiunea de delapidare și alte infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului este importantă în activitatea practică în ceea ce privește individualizarea și corecta încadrare juridică a acestora, toate acestea influențând în mod vizibil calitatea actului de justiție în materie penală.

CONCLUZII ȘI PROPUNERE DE LEGE FERENDA

Infracțiunea de delapidare este o infracțiune cu un pericol social ridicat, tocmai datorită gravității pe care o pot prezenta urmările acesteia asupra unei persoane juridice publice sau private – asupra patrimoniului acesteia, activității sau chiar existenței în sine a acesteia. Pericolul este dat de simplul fapt că săvârșirea acestei infracțiuni în majoritatea cazurilor nu poate fi detectată la fel de repede ca în cazul unui furt sau unui abuz de încredere ori tâlhării. Infracțiunea este descoperită de regulă mult mai târziu față de momentul săvârșirii primelor acte de executare – după ce relațiile de serviciu și totodată patrimoniul unității păgubite au fost afectate. Pericolul social este dat și de posibila formă continuată sau continuă a delapidării. Această infracțiune se descoperă în general fie în urma unor controale la unitățile respective fie în urma unor denunțuri.

Astfel, am ales analizarea infracțiunii de delapidare prin prezenta lucrare deoarece reprezintă o infracțiune complexă privită în materialitatea sa -prezentând mai multe modalități – însușire, folosire, traficare, aceasta afectând atât relațiile sociale privitoare la patrimoniu cât și cele în legătură cu serviciul. Răul pricinuit de săvârșirea acestui gen de infracțiune se poate extinde atât asupra relațiilor de serviciu din cadrul unei persoane juridice publice sau private cât și asupra patrimoniului acesteia și a patrimoniului persoanelor fizice care pot fi afectate fie în mod direct fie în mod indirect de săvârșirea acesteia. De asemenea, această infracțiune poate face obiectul de activitate al unei structuri de criminalitate organizată – funcționarii (fie administratori sau gestionari) pot servi interesele unor organizații de tip mafiot.

Periculozitatea socială a acestei infracțiuni este dată și de faptul că poate fi săvârșită și de persoane care ocupă funcții înalte în cadrul organelor de stat aceste persoane fiind încadrate ca funcționari (gestionari sau administratori) și învestite cu gestionarea unor fonduri, patrimonii importante aparținând unor organizații sau organe importante de stat.

Lucrarea de față nu s-a rezumat doar la o simplă analiză a infracțiunii de delapidare ci au fost incluse și aspecte legate de istoricul normelor incriminatorii privind delapidarea, aspecte de drept comparat – pentru a observa modalitățile de incriminare a delapidării în legile unor state europene (Franța, Belgia, Spania, Suedia) cu ale căror legislații tindem să o armonizăm pe a noastră și o caracterizare generală a infracțiunilor contra patrimoniului. De asemenea, pe lângă o analiză a acestei infracțiuni din punct de vedere penal am trecut în revistă și aspecte legate de cauzalitatea infracțiunii de delapidare și anume – factorii criminogeni care determină apariția și producerea acestei fapte antisociale. Prin urmare am încercat ca pe lângă o analiză completă a infracțiunii de delapidare să trecem în revistă și alte aspecte conexe, factori, care determină în mai mare sau mai mică măsură apariția acestei fapte antisociale, precum și varietăți ale acestei infracțiuni reglementate de legi speciale (Legea 85/2006 privind procedura insolvenței) și un studiu comparativ al delapidării cu alte infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului (furt, gestiune frauduloasă, abuz de încredere, înșelăciune).

Incriminarea infracțiunii de delapidare a suferit diverse modificări – de la codul penal adoptat în perioada regelui Carol al II-lea (1936), începutul perioadei comuniste (1945 – anii '60), codul penal de la 1968 modificat prin legile 140/1996 și 278/2006, precum și o incriminare a delapidării din domeniul dreptului penal al afacerilor și anume, varietatea de delapidare din legea 85/2006 privind procedura insolvenței.

In țara noastră acest fenomen antisocial a evoluat și crescut ca număr de cazuri în special după anul 1989. Perioada anilor '90 a dus la o creștere a

numărului de astfel de infracțiuni săvârșite anual. Pe fondul unei acentuate stări de indisciplină și dezordine, a unei atitudini de sfidare a legislației economice privind administrarea și protecția patrimoniului public, au avut loc sustrageri, abuzuri și neglijente, benefice pentru infractori, În prezent, subiecți activi ai acestei infracțiuni întâlnim de la simpli funcționari publici sau funcționari, gestionari până la persoane având legături cu sau fiind membri ai unor grupări interlope, grupări al căror obiect îl reprezintă criminalitatea organizată.

În ceea ce privește reglementarea pe viitor a acestei infracțiuni considerăm că aceasta trebuie introdusă, într-un viitor cod penal, în cadrul titlului referitor la infracțiunile de serviciu, întrucât prin săvârșirea acesteia se aduce o vătămare în primul rând a relațiilor sociale referitoare la serviciu, în plan secundar fiind afectat patrimoniul unei persoane juridice. In plus, în legislațiile unor țări europene precum Belgia, Franța, Spania sau Italia cu ale căror standarde legislația noastră tinde să se alinieze, includ infracțiunea de delapidare în cadrul codului penal la capitolul/titlul referitor la infracțiunile de serviciu, infracțiunilor contra administrației publice, sau contra ordinii publice. De altfel, infracțiunea de delapidare a mai fost introdusă în codul penal român din 1936 în categoria infracțiunilor de serviciu.

De asemenea, considerăm că la sancțiunea principală a infracțiunii de delapidare ar putea fi adăugată sancțiunea complementară de interzicere a exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică pe durată maximă, pedeapsă complementară care ar fi o metodă eficientă de pedepsire a acestei infracțiuni ce prezintă un pericol real serios pentru relațiile sociale care guvernează buna desfășurare a activităților legate de serviciu, consolidând pedeapsa principală și totodată funcția preventivă pe care aceasta o îndeplinește.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

1. Constituția României

2. Codul Penal

3. Codul de Procedură Penală

4. Codul Civil

5. Codul Penal Francez

6. Codul Penal al provinciei Kosovo

7. Codul Penal Suedez

8. Codul Penal Spaniol

9. Codul Penal Belgian

10. Legea Fondului Funciar nr. 18/1991, publicată în M. Of. 37/1991, republicată în M. Of. nr. 1/05.01.1998

11. Legea 219/1998 privind regimul concesionărilor, publicată în M. Of. nr. 459 / 30.11.1998, partea I

12. Legea 215/2001 privind administrația publică locală, publicată în M. Of. nr. 204 / 23.04.2001, partea l

13. Legea nr. 63/1998 privind energia electrică și termică, publicată în M. Of. nr. 519/30.12.1998, partea I

14. Legea 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, publicată în B. Of. nr. 132/18. l.1.1969, republicată în M. Of. nr. 21/16.01.2003, Partea I

15. Decretul nr. 192/1950, publicat în B. Of. nr. 67 din 5 august 1950

16. Decretul nr. 203/1974, privind infracțiunile la regimul transporturilor navale publicat în B, Of, nr. 131/31.10,1974, modificat prin Legea nr. 191/2003 privind infracțiunile la regimul transporturilor navale -publicată în M. Of. nr, 332/05.2003

17. Legea 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în M. Of. nr. 359/21.04.2006

18. Ordonanța Guvernului nr. 79/1999, privind organizarea activității practicienilor în reorganizare și lichidare, publicată în M. Of. nr. 421/31.08.1999, Partea l

19. Decretul nr. 79/1952 publicat în B. Of. nr. 18/09.04.1952

20. Decretul nr. 469/1957 publicat în B. Of. nr. 26/30.09.1957

21. Decretul nr. 318/1958 publicat în B. Of. nr. 27/21.07.1958

22. Decretul nr.1/1959 publicat în B. Of. nr. 1/14,01.1959

23. Decretul nr. 387/1977 referitor la statutul privind organizarea și funcționarea asociației locatarilor, publicat în B. Of. nr. 116/16.11.1977

Cursuri, tratate, mo no gr afi i

1. Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. ALL Beck, București, 2002

2. Gh. Nistoreanu și colectiv, Drept Penal partea specială, Ed. Europa-Nova București, 1999

3. Prof. Univ dr. Costică Voicu (coordonator), Prof. Univ dr. Alexandru Boroi (coordonator), Prof. Univ dr. Florin Sandu, Conf. Univ. dr. loan Molnar, Lect. Univ. dr. Mirela Gorunescu, Asist. Univ. dr. Sorin Corlățeanu, Dreptul Penal al afacerilor Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2006

4. Al. Boroi, Gh, Nistoreanu, Drept penal și procesual penal – Curs selectiv pentru examenul de licență, Ed. C .H. Beck, București, 2006

5. Al. Boroi, Mirela Gorimescu, Miliaela Popescu, Dicționar de drept penal, Ed. C.H. Beck, București, 2004

6. P. Trușcă, Drept Civil, Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Universul juridic, București, 2003

7. C. Stătescu, C. Bârsan, Drept Civil, Drepturi reale, Universitatea București, 1988

8. Gh. Vizitiu, Delapidarea, ed. Lumina Lex, București, 2001

9. Doru Pa vel – Infracțiunea de delapidare, Ed. Științifică, București, 1959

10. V. Dongoroz și colectiv, Explicații teoretice ale Codului penal, voi. III partea specială, Ed Academiei, București, 1971

ll.Gh. Boțea, Al. Țiclea, Gh. Stâncii, L Les, B. Vlad, V. Lozneanu, Imtutiții de drept civil și drept procesual civil, Ed. Lumina Lex, București, 2007

12. Tr. Pop – Codul penal adnotat – voi. III, București, 1937

13. V. Dongoroz, S.Kahane, I. Oancea, I. Fodor, Infracțiuni contra avutului obștesc, Ed. Academiei, București, 1.963

14. Gh.D.Bistriceanu, C.G.Demetrescu, E.I.Macovei, Lexicon de finanțe și credit, vol. I, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1981

15. Gh. Beleiu – Drept civil român, Casa de Editură și Presă „Șansa" S.R.L., București, 1995

16. O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială. Casa de editură și presă „Șansa" S.R.L., București, 1997

17. C. Barbu, Delapidarea și furtul în paguba avutului obștesc, Ed. Științifică, București, 1973

18. D. Gherasim – Teoria generală a posesiei în dreptul civil român Ed. Academiei Române, București, 1986

19. O. Loghin, A.Filipaș – ,J)rept penal, partea specială'", Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

20. V. Rămureanu – „Comentariu, Codul penal comentat și adnotat, partea speciala", vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1977

21.G, Antoniu, C. Bulai – .,,Practică judiciară penală", voi. III, partea specială, Ed. Academiei Române, 1992

22. A. L. Lorincz, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, 2005

23. G. Basiliade, S. lonescu, N. Dan – Buletin Documentar Criminologie I, București, 1980

24. D. Banciu, S. M. Rădulescu. V. Teodorescu, Tendințe actuale ale crimei și criminalității în România, Ed. Lumina Lex, București, 2002

25. D. R. Cressey, Criminal Organizatwn, Londra, Heinemann Educațional Books, 1972

26. V. Dobrinom, .J)rept Penal. Partea specială. Teorie și practică judiciara ', voi. I. ed. rev. și adăugită, Ed. Lumina Lex. București, 2002

27. C. Sima – Codul penal adnotat, Ed. Atlas Lex, București. 1996

28. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa-Nova. București, 2000

Articole de specialitate si practică judiciară

1. Gh. Mateut Considerații teoretice și practice privind conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidare în actuala reglementare, în revista Dreptul nr. 10/2002

2. I. Lascu, Considerații asupra infracțiunii de delapidare în lumina deciziei nr. 1/1993 a Plenului Curții Constituționale, în revista Dreptul nr. 4/1994

3. D. Ciuncan – Funcționam/ ca subiect al infracțiunii de delapidare sau gestiune frauduloasă, Pro – Lege nr. 4/1997

4. V. Munteanu, I. Lupu, Probleme m legătură cu infracțiunea de creare de plusuri în gestiune, în R.R.D nr.3/1973

5. M. Marinescu, Acțiunea de însușire ca element al infracțiunii de delapidare, în Justiția Nouă, nr. 11/1965

6. I. Socec, N.Giugaru, V. Papadopol – Calificarea juridică a însușirii de către gestionar a plusurilor de bani- sau materiale create prin săvârșirea unor infracțiuni economice, L.P. nr. 7/1961

7. V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 – 1975

8. V. Papadopol, M, Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciara în materie penală pe anii 1976 – 1980

9. Decizia Curții Constituționale nr. 1/1993 publicată în M. Of. 232/23.09.1993

10. Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 3/02.12.2003 publicată în M. Of.nr. 113/24.02.2003